Sunteți pe pagina 1din 108

I.

Introducere

În lupta împotriva fenomenului infracţional, statele sunt obligate să-şi acorde


asistenţă juridică reciprocă, cooperând astfel în procesul de descoperire, reţinere şi
condamnare a tuturor celor care au nesocotit în orice mod legea penală 1.
Este de la sine înţeles că în lupta împotriva criminalităţii interne şi
internaţionale, rezultatele cele mai bune nu pot fi obţinute fără o cooperare deosebită
între state. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple planuri, în special după
primul război mondial, a fost însoţită între altele de o creştere fără precedent a
criminalităţii internaţionale.2
Imensa luptă împotriva infracţionalităţii reprezintă una dintre preocupările
majore ale tuturor statelor şi mai presus de orice activitate, o prioritate în raport cu
multe alte cerinţe pe care socitatea le impune la un moment dat.
Această prezenţă îngrijorătoare a criminalităţii în viaţa internaţională a
determinat o reacţie de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea
colaborării lor în vederea prevenirii şi combaterii acestui fenomen 3.
Nu de puţine ori s-au costatat cazuri în care un infractor, după ce comitea o
infracţiune pe teritoriul unui stat se ascundea fugind pe teritoriul altui stat, căutând în
acest mod să scape de urmărire sau condamnare ori de executarea pedepsei 4.
Este evident că, datorită amplorii sale, ariei de răspândire şi caracterului său
organizat, această criminalitate internaţională depăşeşte capacitatea de reacţie a
statelor, luate izolat şi nu poate fi combătută eficient decât prin unirea eforturilor
tuturor statelor.
Se poate vorbi în această perioadă despre o internaţionalizare a crimei prin
consumarea ei pe un anumit teritoriu şi epuizarea sa pe un alt teritoriu, periclitând astfel
nu numai ordinea socială dintr-un singur stat, ci prelungindu-se în mod continuu sau
continuat, lezând ordinea de drept a mai multor state. Se impune aşadar, o reacţie
1
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală. Ediţia 4”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, pg.63;
2
Costică Bulai – „Drept penal. Partea generală”, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1992,
pg.81;
3
Daniela Lămăşanu – „Drept penal internaţional”, Editura Mirton , Timişoara, 2004, pg.75;
4
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală. Ediţia 4”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, pg.63;

1
comună a statelor care suportă într-un fel sau altul, aceste urmări negative pe care le
produce o atare situaţie. Observăm astfel, că internaţionalizarii crimei trebuie să-i
corespundă o internaţionalizare a luptei contra fenomenului infracţional.
Dat fiind aceste manifestări interne şi internaţionale, extrădarea reprezintă o
măsură utilă în lupta împotriva fenomenului infracţional. Fără ea nu s-ar putea înfăptui
aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialităţii în cauzele în care făptuitorul
a reuşit să părăsească teritoriul ţării unde a comis infracţiunea. În acelaşi timp, nu s-ar
putea realiza aplicarea legii penale române în temeiul principiilor personalităţii şi
realităţii legii penale, care au ca fundament calitatea persoanei care a săvârşit
infracţiunea (de a fi cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România), dar şi natura
şi gravitatea faptei (săvârşirea unei infracţiuni contra statului român sau contra vieţii
unui cetăţean român, ori prin care s-a produs o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de un apatrid
care nu are domiciliul în România).
Prin natura şi finalitatea sa, extrădarea reprezintă un act de asistenţă
judiciară în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul
pentru a fi judecat şi condamnat pentru infracţiunea comisă sau pentru a-şi executa
pedeapsa stabilită de instanţă.
Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale, pe toate planurile, are
drept consecinţă stabilirea unor raporturi juridice cu un element de extraneitate în
ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional. În condiţiile unei lumi
globalizate, în care criminalitatea a devenit un fenomen universal, se impune
cooperarea penală internaţională în vederea creşterii randamentului de minimizare a
tuturor actelor antisociale. În lucrările de specialitate se vorbeşte deja despre „un
spaţiu european al crimei (eurocrima)”, despre libera circulaţie a criminalilor şi despre
„exportul de Mafie”.
De multe ori, efectele infracţiunilor săvârşite într-un stat se răsfrâng, într-un
fel sau altul şi asupra altor state. Este posibil ca o infracţiune să fie săvârşită pe
teritoriul unui stat dar care este îndreptată împotriva intereselor altui stat. Mai frecvent
însă, se întâmplă ca infractorul să comită o infracţiune pe teritoriul ţării al cărui cetăţean

2
este şi apoi, să se sustragă tragerii la răspundere penală, refugiindu-se pe teritoriul
altui stat.
Astfel, în ţara pe teritoriul căreia s-a săvârşit infracţiunea, infractorul nu
poate fi tras la răspundere penală, în lipsă. În ţara pe teritoriul căreia se află nu există
probe despre săvârşirea infracţiunii şi deci există pericolul ca astfel de persoane să
scape de consecinţele rigorilor juridice.
În afară de acestea, este posibil ca infractorul să fie judecat în ţara în care a
săvârşit infracţiunea, dar înainte de a începe executarea pedepsei ori după începerea
executării acesteia, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat. Apare aşadar,
situaţia în care, o hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi pusă în executare. Cum
aceste situaţii se pot ivi în state diferite, problema cooperării internaţionale în domeniul
luptei contra infracţionalităţii devine o problemă comună.
În przent, putem spune că extrădarea este o instituţie care interesează nu
numai dreptul penal şi dreptul internaţional, ci şi dreptul constituţional. Se porneşte de
la premiza că extrădarea, implicând acordul de voinţă al statelor între care intervine,
este în esenţă o instituţie de drept internaţional, şi de aceea ea trebuie să-şi găsească
locul în diferite convenţii internaţionale sau să fie statornicită în practica relaţiilor dintre
state. Putem astfel reliefa caracterul interdisciplinar al extrădării .
Nu trebuie să privim extrădarea ca pe o sancţiune juridică; ea este o măsura
prin care se poare asigura cu succes executarea unei sancţiuni. În acelaşi timp, ea nu trebuie
confundată cu expulzarea, care este o măsură de siguranţă ce constă în îndepărtarea de pe
teritoriul unui stat a unui cetăţean străin a cărui şedere prezintă pericol pentru societatea
românească.
Interesant, în materia evoluţiei prevederilor despre extrădare este modificarea
relativ recentă a dispoziţiilor în materia extrădări, prin posibilitatea extrădării şi cetăţenilor
români, la solicitarea unor state terţe (art. 19 alin. 2 Constituţia României). Pâna acum o
astfel de reglementare a existat numai între SUA şi Anglia. În legislatia noastră principiul
neextrădării propriilor cetăţeni era prevăzut expressis verbis.
Aplicarea derogării de la principiul neextrădării cetăţenilor români se
prefigurează a nu fi lipsită de dificultăţi. Până în prezent nu este cunoscut nici un caz în care
derogarea să fi operat. Convenţiile Internaţionale la care Romania este parte nu prevăd

3
obligativitatea extrădării propriilor cetăţeni, iar în tratatele încheiate cu diferite state în
materia extrădării principiul neextrădării cetăţenilor români a fost în mod constant şi general
rezervat.1
Totodată preocupările legiuitorului român în vederea armonizării şi puneri de acord
a legislaţiei noastre cu cea a statelor europene, a apariţiei Legii nr. 302 din 28 iunie 2004,2
demonstrează conştientizarea din partea tuturor a importanţei existentei unei strânse
colaborări între state în vederea prevenirii şi combaterii faptelor periculoase pentru ordinea de
drept. Legea 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală reprezintă, incontestabil, cea mai completă şi modernă reglementare de până acum în
acest domeniu în acord cu legislaţia europeană. Apariţia aceastei legi a fost puternic
determinată de atitudinea critică europeană, fiind inspirată după modelul statelor membre
Uniunii. În acest sens, România a încheiat convenţii bilaterale şi multilaterale cu o serie
de state, prin care se obligă reciprioc sa-şi acorde asistenţă internaţională în materie penală3.
Fenomenul de globalizare la care asistăm face să crească, din păcate, şi sfera
faptelor antisociale a căror represiune depăşeşte cu mult sfera de reacţie a unui singur stat.
De aceea, este imperios necesar ca în lupta împotriva criminalităţii statele să-şi acorde
ajutor reciproc.
Această reciprocitate impune puncte de vedere asemănătoare sau chiar identice
privind reacţia lor în faţa criminalităţii. Nu putem vorbi de ajutor internaţional în
condiţiile în care două state au opinii total diferite privind reacţia lor în faţa unei fapte agresive.
Perioada pe care o parcurgem reprezintă una dintre epocile istorice care pot
marca evoluţia şi dezvoltarea pe toate planurile a ţării noastre. Procesul de integrare în
Uniunea Europeana este unul meticulos, care necesită o atenţie deosebită în coordonarea
tuturor sectoarelor vieţii sociale.
În această perioadă este de preferat ca legislaţia noastră, în domeniul
represiunii penale, să corespundă cât mai mult cerinţelor Uniunii Europene. Extrădarea,
căci ea face obiectul acestei lucrări, este prezentă în toate legislaţiile ţărilor membre din

1
Vasile Drăghici, Mariana Mitra – “Importanţa şi necesitatea instituţiei extrădării în lupta împotriva
criminalităţii Internaţionale”, Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, Vol. 1,
Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2004, pag. 185;
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 1 iulie 2004;
3
Nicolae Ecobescu, Valentina Farcaş – “Acorduri privind asistenţa juridică, extrădarea şi readmisia",
Institutul Român de Studii Internaţioanle ,,Nicolae Tituluscu", Bucureşti, 2003;

4
Uniunea Europeană. De asemenea, ea este prezentă în legislaţiile tuturor ţărilor care
înţeleg pericolul neputinţei în faţa criminalităţii internaţionale.
Sectorul juridic este poate cel mai pretenţios domeniu al vieţii sociale, care nu
de puţine ori a ridicat probleme în plan internaţional privind România. Punerea de acord
sau armonizarea gândirii juridice este, la ora actuală, un element care suscită o deosebită
atenţie şi preocupare din partea persoanelor vizate.
Este bine ştiut, că în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial
întreaga omenire a asistat la un proces de extindere a infracţionalităţii şi în special a celei
transfrontaliere. Au luat amploare manifestări criminale de natură diferită care prezentau un
pericol evident pentru întreaga omenire.
Statele lumii, care garantau drepturile şi libertăţile fundamentale ale
oamenilor şi cetăţenilor, care apărau persoana cu toate atributele sale - viaţa, intergritatea
corporală, sănătatea, libertatea, etc., s-au văzut în faţa unui pericol nebănuit până atunci.
Astfel, apare necesară şi pe deplin utilă o colaborare strânsă între toate statele lumii, cu
atât mai mult cu cât infratorii sunt din ce în ce mai dotaţi cu mijloace moderne de comitere a
faptelor penale şi în acelaşi timp s-au creeat reţele criminale formate din membri care se află în
state diferite.
Identitatea instrumentelor juridice de luptă împotriva criminalităţii pe plan
internaţional sporeşte cu mult modalitatea de reacţie a statelor în faţa pericolului. Asemănarea
instituţiilor presupune o punere de acord din punct de vedere juridic dar şi politic, astfel încât să
asistăm la apariţia unui sistem juridic unitar la nivel continental, şi de ce nu şi la unul mondial.
Din acest punct de vedere, Romania face eforturi deosebite pentru a putea avea un
sistem de reguli juridice bine stabilite, închegate, care să se bucure de o puternică stabilitate
în timp şi care să corespundă exigenţelor internaţionale. Desigur că, această transformare a
sistemului juridic nu este uşor de realizat în condiţiile unei pluralităţi de opinii, dar
multitudinea de legi apărute după evenimentele din 1989 şi repeziciunea cu care ele se
modifică reliefează preocuparea legislativului român în domeniul armonizării gândirii
juridice româneşti cu cea europeană şi mondială.
În procesul integrarii europene, domeniul juridic are un rol primordial sub forma
adoptării unor instituţii comune în scopul dobândirii unei reacţii cât mai puternice în faţa

5
unor situaţii care pun în pericol valorile sociale ocrotite atât pe plan intern cât şi pe plan
internaţional.
Putem vorbi astfel, despre existenţa unei societăţi internaţionale, guvernată de
reguli şi norme la care statele membre au aderat. Această societate internaţională a impus
elaborarea unor noi conduite sau adaptarea celor deja existente, realizându-se o codificare
la nivelul domeniilor de maxim interes.
Perioada pe care o parcurgem este marcată de cea mai dinamică dezvoltare a
doctrinei, determinate de evoluţia vieţii şi a societăţii internaţionale. Astfel, elementele vechi
sunt înlocuite de altele noi, sau sunt adaptate la noile cerinţe ale vieţii sociale, apar noi
curente determinate de apariţia unor valori şi relaţii sociale, sau asistăm la o combinaţie de
elemente impusă de interesele fiecărui stat participant la viaţa internaţională.
Procesul de integrare europeană a ţării noastre a impus şi revizuirea cadrului
legal privind cooperarea internaţională împotriva criminalităţii, astfel încât în momentul
aderării României la Uniunea Europeană, legislaţia naţională să fie pusă de acord cu cea
comunitară. Perfecţionarea cadrului legal ce reglementează cooperarea internaţională în
materie penală reprezintă o componentă importantă a negocierilor de aderare a Romaniei
la Uniunea Europeană, avându-se în vedere obiectivul creării unui spaţiu comun de justiţie şi
de securitate.
Mandatul de arestare european reprezintă o decizie juridică emisă de un stat
membru pentru arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane căutate
pentru derularea urmăririi penale sau pentru executarea unei sancţiuni privative de libertate.1
Mandatul de arestare european adoptat de către Consiliul Uniunii Europene
înlocuieşte actualul sistem de extrădare clasică, impunând fiecărei autorităţi judiciare
naţionale să recunoască şi prin intermediul unor controale minimale, cererea de predare a
unei persoane formulată de alt stat membru.
Conform art. 77 din Legea 302/2004, mandatul european de arestare
reprezintă o hotărâre judecătorească emisă de instanţa competentă al unui stat membru al
U.E. în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a persoanei solicitate, în
vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate2.
1
http://www.infoeuropa.ro (site-ul oficial al Centrului de Informare al Comisiei Europene in Romania);
2
Costin Florian - ,,Mandatul de arestare european", în Revista de Drept Penal nr. 2/2005, pg. 110;

6
Deoarece mandatul de arestare european se bazează pe ideea unei cetăţenii
europene, excepţia care exista cu privire la extrădarea propriilor cetăţeni în regimurile
de extrădare tradiţionale nu mai produce consecinţe şi nu mai sunt incidente în materia
extrădării nici principiile specialităţii şi ale dublei incriminări.

II.Noţiuni generale privind procedura extrădării

1. Etapele în care se desfăşoară procedura extrădării

7
Extrădarea este un act cu desfăşurare bilaterală, a cărui procedură implică
colaborarea a cel puţin două state ce cuprinde în mod obligatoriu două etape sau faze:
A. Prima etapă se desfăşoară în statul care formulează cererea de extrădare,
denumit în terminologia consacrată stat solicitant. Calitatea de stat solicitant o poate avea fie
statul pe teritoriul căruia s-a savârşit infracţiunea, fie statul ale cărui interese au fost
lezate prin infracţiune, fie statul al cărui cetăţean este infractorul. Faza ce se desfaşoară în
statul care a formulat cererea de extrădare, deci care are calitatea de stat solicitant şi care
iniţiază activ extrădarea, se numeşte extrădare activă. Statul care solicită extrădarea poate fi
numai un stat a cărui lege penală este aplicabilă infracţiunii săvârşite şi care are competenţa
să-l judece pe infractor. Astfel, cererea de extrădare a statului solicitant trebuie să
cuprindă date privind infracţiunea săvârşită, locul şi timpul comiterii acesteia, calificarea
juridică, pagubele produse de aceasta, textul de lege în care se încadrează infracţiuea, date
privind persoana infractorului;
B. A doua etapă, numită extrădare pasivă, se desfăşoară în statul căruia îi
este adresată cererea de extrădare, denumit stat solicitat, pe teritoriul căruia s-a refugiat
infractorul şi care va decide cu privire la admisibilitatea sau respingerea cererii respective.
În ansamblul său, aceeaşi extrădare, privind deci aceeaşi persoană şi aceeaşi
infracţiune, poartă denumirea fie de extrădare activă, fie de extrădare pasivă, în raport cu
statul care o cere sau care o acordă, transformându-se din activă în pasivă prin transmiterea
cererii de extrădare statului de refugiu.

2. Reglementări privind competenţa autorităţilor judiciare în procedura


extrădării

A. Competenţa instanţelor de judecată


Capacitatea obiectivă a organelor judiciare penale, respectiv competenţa
procesuală penală a acestora priveşte procesul penal în diferite stadii ale desfăşurării sale.
Competenţa fiecărui organ se limitează la actele specifice fiecărei faze şi etape ale procesului,
în raport cu rolul funcţional şi cu finalitatea proprie respectivei faze sau etape.1
1
V.Dongoroz, S.Kahane. G.Antoniu. C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu - ,,Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală român". Editura Academiei R.S.R., Vol.1, 1975, p.98;

8
În România, competenţa funcţională în judecarea proceselor de extrădare a
fost dată curţilor de apel.
Potrivit art. 44 din Legea nr.302/2004, “procedura judiciară de extrădare,
este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a căreia domiciliază sau a fost
identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta. Cererea de
extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format
din doi judecători. Hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare este supusă
recursului, care se judecă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia
instanţei supreme fiind definitivă.”
În privinţa extrădării active., potrivit art. 66 din acelaşi act normativ,
competenţa de a formula cererile de extrădare în numele statului român revine
preşedintelui secţiei penale a curţii de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care a
emis mandatul de executare a pedepsei închisorii sau mandatul de arestare preventivă ori a
aplicat măsura de siguranţă.
Instanţa de judecată nu se poate pronunţa cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia
persoanei extrădabile, însuşindu-şi situaţia de fapt reţinută de autoritatea judiciară străină,
în competenţa sa intrând numai examinarea regularităţii cererii de extrădare şi a
fundamentării legale a acesteia, a conformităţii ei cu legea penală în materie şi cu tratatele
sau acordurile convenite de statul român cu statul solicitant.1
Cu privire la controlul judiciar în procedura extrădării, se poate observa că
atât în dreptul penal român, cât şi în legile penale ale altor state, acesta se efectuează în
două etape.
Într-o primă etapă, a măsurilor preliminare, controlul judiciar se efectuează de
organele de urmărire penală cu ocazia căutării, identificării şi reţinerii persoanei
solicitate prin cererea de extrădare, sau prin cererea de arestare provizorie pentru cazuri de
urgenţă, trimisă înaintea cererii de extrădare.
A doua etapă a examinării judiciare în procedura extrădării este cea care are
loc în cadrul procesului de extrădare, care este de departe cea mai importantă şi mai
semnificativă, intrând în competenţa exclusivă a instanţei de judecată.2

1
Nicolae Lupulescu, Ana Lupulescu - ,,Competenţa organelor judiciare în procedura extrădării”, Revista Dreptul nr.
6/2004, pag. 196;
2
Ion Retca – “Sesizarea Curţii de Apel în procedura de extrădare pasivă”, Revista Pro Lege nr. 1/2004, pag 192;

9
Majoritatea legilor penale au consacrat sistemul controlului formal în procedura
extrădării, atribuindu-se autorităţilor judiciare puterea de a aprecia fundamentarea cererii de
extrădare şi nu revizuirea hotărârii judecătoreşti străine3. Rolul autorităţii judiciare este
acela de a verifica regularitatea cererii de extrădare, respectiv:
a) controlul regularităţii pieselor judiciare emise de statul solicitant.
Autorităţile judiciare trebuie să se asigure, la o primă cercetare, că există numărul şi tipul
documentelor necesare să asigure examinarea condiţiilor de formă şi fond ale extrădării;
b) verificarea competenţei represive a statului solicitant, în trecut adesea
neglijată în materia extrădării. Punerea în executare a solicitării de extrădare în baza
deciziei străine de urmărire sau de condamnare se va face numai dacă emană de la o
instanţă de judecată sau de la un organ judiciar care are competenţă generală în materie, nu
doar o competenţă specială sau relativă. Verificarea competenţei statului străin solicitant
comportă un dublu aspect:
- extrădarea nu poate fi acordată decât dacă, pe de o parte, organele judiciare ale
statului solicitant sunt considerate de statului solicitat ca având drept de jurisdicţie asupra
persoanei reclamate,
- iar pe de altă parte, dacă este exclus vreun drept de jurisdicţie în cauza
respectivă a însuşi statului solicitat;
c) verificarea identităţii dintre individul arestat şi infractorul reclamat.
Deşi rar întâlnită în practică, astfel de erori au existat totuşi, fiind generate de lipsa
informaţiilor suficiente de care a dispus poliţia cu ocazia reţinerii persoanei căutate;
d) controlul cetăţeniei. Constatarea că infractorul reţinut ar avea mai multe
cetăţenii sau că şi-a schimbat cetăţenia de la data comiterii faptei până la data primirii cererii
de extrădare, a arestarii sau a deciziei finale privind admisibilitatea acesteia, poate genera
dificultăţi prin excepţiile ridicate în cursul procesului, în legislaţiile europene, precum şi în
legea română a extrădării, calitatea de cetăţean se apreciază la data rămânerii definitive
a hotărârii de extrădare. Dacă această calitate se dobândeşte între acest moment şi data
avută în vedere pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză;

3
Nicolae Lupulescu, Ana Lupulescu – “Competenţa organelor judiciare în procedura extrădării”, Revista Dreptul nr.
6/2004, pag. 196;

10
e) controlul calificării faptelor, pentru a se asigura ca infracţiunea este calificată
ca atare în legislaţiile ambelor state şi nu face parte sub aspectul gravităţii sau naturii sale
dintre cele exceptate de la extrădare;
f) verificarea pedepsei aplicate, atât sub aspectul naturii, cuantumului, cât şi al
gravităţii sale, pentru a se constata dacă există sau nu impedimente la extrădare;
g) verificarea termenului de prescripţie a răspunderii penale sau a executarii
pedepsei, a incidenţei amnistiei sau graţierii ori a existenţei plângerii prealabile.

B. Competenţa Ministerului Public


În literatura juridică de specialitate, extrădarea este tratată şi din punctul de
vedere al competenţei penale a Ministerului Public.1
Fără a fi o sancţiune de drept penal, extrădarea este o instituţie juridică a
acestei ramuri de drept, deoarece ,sunt norme cu caracter penal, nu numai cele care prevăd
în mod direct incriminări sau pedepse, dar şi cele care reglementează condiţiile şi limitele
răspunderii penale, cât şi cele care privesc limitele incidenţei legii penale".2
Potrivit dispoziţiilor art. 44. alin. (4) din Legea nr. 302/2004: “Normele de
procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi
în procedură de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel. “
În cazul extrădării pasive, reglementând sesizarea Ministerului Public, art.
42 din Legea nr. 302/2004 prevede că: ,,cererea de extrădare şi actele anexe se transmit
de Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie domiciliază ori a fast semnalată prezenţa
persoanei extrădabile sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana,
procurorului general al Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Bucureşti.”
În practica extradiţională3 însă, cererea de extrădare şi actele anexe se transmit
de Ministerul Justiţiei prin Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în a cărui
structură funcţionează Secţia de reprezentare şi cooperare internaţională, având la rândul ei în
subordine serviciul de cooperare internaţională cu Biroul de asistenţă juridică
internaţională, care, între alte lucrări ,,execută lucrările de competenţa Ministerului
1
V.Rămureanu - ,,Competenţa penală a organelor judiciare". Editura ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti,
1980,pag.203. 373;
2
Constantin Barbu – “Aplicarea legii penale in spaţiu şi timp”. Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1972. pag. 21.
3
Normele juridice care reglementeaza instituţia extrădării mai poartă denumirea de drept extradiţional;

11
Public în materie de extrădare şi ţine evidenţa convenţiilor în care este stipulat
principiul reciprocităţii în acest domeniu.”1
Potrivit art. 45 din Legea nr. 302/2004: „ (1) Procurorul general competent sau
procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de
extrădare şi a actelor anexe, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi înmânează
mandatul de arestare, precum şi celelalte acte transmise de autorităţile statului solicitant.
(2) După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată
curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în
vederea extrădării persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare
a cererii de extrădare."
Legea română mai prevede că procurorul general competent sau procurorul
desemnat de acesta poate dispune, prin ordonanţă motivată, reţinerea pentru cel mult 24 de ore,
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală a unei persoane urmărite prin
Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), a cărei arestare provizorie în
vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale statului solicitant2.
Cu privire la competenţa Ministerului Public, trebuie menţionat că prezenţa
procurorului este obligatorie în şedinţa de luare a măsurii arestării provizorii. Spre
deosebire de etapa anterioară, cea a sesizării curţii de apel de procurorul general
competent, legea nu se mai referă la aceasta, ci la procuror sau procurorul de şedinţă.
Aceasta înseamnă că în procedura la curtea de apel poate participa oricare procuror
constituit în aparatul parchetului de pe lângă curtea de apel respectivă.
Judecând cererea de extrădare, instanţa poate să dispună fie respingerea, fie
admiterea ei. În cazul în care curtea de apel constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
extrădare, hotărăşte respingerea cererii de extrădare şi punerea în libertate a persoanei
reclamate. Şentinţa se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general
competent, care la rândul său o remite Ministerului Justiţiei, împotriva sentinţei poate să
declare recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare, procurorul general de la parchetul de pe
lângă curtea de apel respectivă, în cazul în care curtea de apel constată că sunt
îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare. Sentinţa se

1
Art. 45 lit. b din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Public aprobat prin Ordinul nr. 83/11
decembrie 2000 al procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie;
2
Art. 47 din Legea nr. 302/2004 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 01 iulie 2004;

12
motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării. Sentinţa poate fi atacată cu recurs.
Titulari ai recursului sunt procurorul general de pe lânga curtea de apel şi partea reclamată.1
Dacă procurorul general a participat la judecarea cauzei, atunci poate declara
recurs împotriva sentinţei curţii de apel atât oral2 cât şi în scris. Dacă la judecarea cauzei a
participat un alt procuror din parchetul de pe lângă curtea de apel, acesta nu poate declara
valabil recursul nici oral şi nici în scris, trebuind să-l informeze pe procurorul general despre
soluţia curţii de apel (sau acesta să o verifice personal), urmând ca acesta să decidă asupra
exercitării căii de atac, fiind singurul titular al recursului din partea Ministerului Public.
Legea nr. 302/2004 nu cuprinde nici o prevedere referitoare la participarea
procurorului la judecarea recursului la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Considerăm că nici nu era necesară reglementarea obligaţiei participării procurorului,
deoarece aceasta rezultă din dispoziţia art. 315 alin. 2 din Codul de procedură penală3 şi din
prevederile art. 44 şi 45 din Legea nr. 56 din 9 iulie 1993 4. La judecarea recursului poate
participa oricare procuror din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa
încât pentru o eventuală retragere a recursului nu este necesar să participe un procuror având o
anumită funcţie în acest parchet.
Hotărarea definitivă privind extrădarea se comunică procurorului general de pe
lânga curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă, care o remite de îndată
ministrului justiţiei/compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
Nerespectarea normelor de competenţă penală în materia extrădării atrage
incidenţa dispoziţilor legale ce reglementează nulitatea actelor procesuale şi a actelor
procedurale.

3. Dispoziţii privind cheltuielile necesare derulării extrădăii. Remiterea de obiecte şi


valori
În conformitate cu Legea 302/2004, cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei
cereri de extrădare sunt suportate, de regulă, de statul solicitat. De la această

1
Art. 54 din Legea nr. 302/2004 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 01 iulie 2004;
2
Art. 3854 alin. 1 din Codul de procedura penală;
3
La art. 315, alin.2 din Codul de procedură penală se prevede ca: “În şedinţele de judecatp ale celorlalte instanţe,
participarea procurorului este obligatorie in toate cazurile";
4
Publicata in Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iunie 1993;

13
reglementare există şi unele derogări, când cheltuielile cad în sarcina statului sau a
autorităţii judiciare solicitante:
a) indemnizaţiile şi remuneraţiile martorilor şi experţilor, precum
şi cheltuielile de transport şi de sejur;
b) cheltuielile ocazionate de remiterea obiectelor;
c) cheltuielile ocazionate de transferul persoanelor pe teritoriul
statului solicitant sau la sediul unei autorităţi judiciare;
d) cheltuielile ocazionate de tranzitul unei persoane de pe teritoriul unui
stat străin sau de la sediul unei autorităţi judiciare către un stat terţ;
e) cheltuielile ocazionate de recurgerea la o videoconferinţă
pentru îndeplinirea unei cereri de asistenţă judiciară;
f) alte cheltuieli considerate drept extraordinare de statul solicitat în
funcţie de mijloacele umane şi tehnologice utilizate pentru îndeplinirea cererii.
În ceea ce priveşte remiterea de obiecte şi de valori în cazul în care cererea
de asistenţă are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte valori, acestea pot fi
predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire şi
judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române. Remiterea obiectelor şi a
altor valori poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii. În cazul cererilor de
extrădare, predarea obiectelor şi valorilor menţionate se poate efectua chiar daca nu se
acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile.

III. Extrădarea în cadrul formelor de cooperare internaţională

1.Noţiunea de extrădare

14
Extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenţei juridice
în dreptul penal1 şi un instrument eficient de aplicare a legii penale a fiecărui stat în vederea
administrării în cele mai bune condţii a justiţiei proprii.
De menţionat că o definiţie a extrădării nu găsim în nici un act legislativ referitor
la extrădare. Prima lege care a avut la obiect reglementarea pe larg a extrădării, Legea nr.
4/1972, apoi Legea 296/2001 şi în prezent Legea 302/2004, nu definsc actul de extrădare, ci
menţionează condiţiile de acordare sau respingere, procedura, etc. Nici în Codul Penal sau în
Constituţie nu se precizeaza conceptul de extrădare.
Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie
de drept penal care indirect răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor, de
asigurare a ordinii de drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate acoperi toate
necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea fiind
însă modalitatea de asistenţă cu cele mai importante efecte.
În cazul săvărşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către infractori care au
reuşit apoi să părăsească acel teritoriu, refugiindu-se în alte state sau în cazul infracţiunilor
săvârşite în străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea dintre state,
cooperare care să asigure remiterea infractorilor statului solicitant pentru a fi judecaţi.2
Legea penală este prin excelenţă teritorială, expresie a voinţei suverane a
statului şi aplicabilă pe teritoriul ţării pe care se exercită suveranitatea. Potrivit
principiului teritorialităţii, explicit prevăzut şi în textul art. 33 din Codul Penal de la
1969 şi în Noul Cod Penal în art. 104, legea penală se aplică în excusivitate pe întreg
teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu, oricare ar fi calitatea
făptuitorului.
1
Traian Pop - ,,Dreptul penal comparat. Partea generală, vol II, Cluj, 1923, pg 163;
2
Costică Bulai — „ Manual de drept penal. Partea generală. ", Editura ALL, Bucuresti, 1997, pg. 91;
3
Art. 3 Codul penal de la 1969: ,,Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României"
4
George Antoniu – “Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparative.” Editura All Back, Bucureşti,
2005, pag 10: „ Dispoziţiile privind teritorialitatea legii penale au fot completate, adăugându-se, ca aliniate succesive
definiţia teritoriului României şi explicarea infracţiune savârşită pe teritoriul ţării, ambele luate din Titlul VIII al
legii penale precedente şi trecute sub art. 10 din noul Cod penal.
Definirea noţiunii de teritoriu a fost completată, adăugându-se printre apele cuprinse între frontierele de stat şi
apele maritime interioare, element al teritoriului introdus prin Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale Romaniei, republicată în
urma modificărilor aduse prin Legea 36/2002.
De asemenea, în alin (2) al art 10 din noul Cod penal a fost reprodusă dispoziţia din art. 143 al legii penale
anterioare, privind înţelesul expresiei infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, căreia însă i s-a adăugat o ipoteză
nouă referitoare la platformele de foraj maritim care au fost asimilate navelor sub pavilon românesc.”

15
Săvârşirea de infracţiuni în afara teritoriului unui stat, dar care interesează
ordinea de drept a acelui stat, fiind îndreptate contra intereselor sale sau ale cetăţenilor săi,
constituie situaţii pe care efectul strict teritorial al legii penale nu le acoperă. Pe de altă parte,
în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul naţional, urmate de refugierea infractorilor în
străinătate, efectul teritorial al legii penale ar rămane parţial.
În dreptul penal a dominat multă vreme principiul teritorialităţii absolute,
potrivit căruia legea penală a unui stat trebuie să se aplice numai faptelor săvârşite sau
persoanelor aflate pe teritoriul său, nu şi faptelor săvârşite sau persoanelor aflate în
străinătate. Absolutizarea acestui principiu ar avea consecinţe negative, împiedicând însăşi
realizarea principiului teritorialităţii, deoarece legea penală nu s-ar putea aplica
infractorilor care, după ce au săvârşit infracţiuni în ţara lor de origine, au reuşit să se
refugieze în străinătate, sau celor care au comis infracţiuni în străinătate şi au fugit pe
teritoriul altui stat, pe care 1-ar putea transforma într-un loc de refugiu. Dar principalul
neajuns al absolutizării principiului teritorialităţii legii penale ar fi excluderea
colaborării dintre state în lupta împotriva criminalităţii.1
Cele patru principii care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu,
principiul teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii, rezolvă în general
problemele care apar la impactul dintre legea penală şi teritoriul pe care se exercita
putera lor de incidenţă.
Nu este însă o rezolvare completă, întrucât chiar şi atunci când normele
dreptului penal şi principiile legii penale permit urmărirea infracţiunilor comise în ţară sau
în străinătate, în lipsa făptuitorului, ori a identificării, prinderii şi predării lui, urmărirea
penală sau procesul penal vor produce doar consecinţe teoretice în situaţia juridică a
acestuia, nerealizându-se scopul procesului penal, respectiv tragerea la răspundere
penală a persoanei vinovate, situaţie care în concret ar echivala cu impunitatea.
Astfel, extrădarea este o instituţie de drept penal substanţial, care face
posibilă aplicarea legii penale şi în acelaşi timp reprezintă un mijloc de realizare a
acelei legi penale care este cea mai îndreptăţită a interveni. Scopul extrădării îl reprezintă
realizarea justiţiei în statul solicitant cu concursul statului solicitat.

1
Costică Bulai - „ Manual de drept penal. Partea generala. ", Editura ALL, Bucure?ti, 1997, pg. 99;

16
Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată în mod oficial în
Franţa -extradition- la 19 februarie 1791, cand Adunarea Constituantă a decretat o
reuniune a Comitetului Constituţiei si Comitetului diplomatic pentru introducerea unui
proiect de lege cu privire la extrădare1.
Termenul “extradition” este de origine latină şi provine din complementul
circumstanţial de loc ex - în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - acţiunea de a
livra, de a preda.
Potrivit dicţionarului francez Le Petit Larrouse, extrădarea este definită ca fiind
acţiunea de a preda pe autorul unei infracfiuni statului străin care îl solicită, pentru ca
el să poată fi judecat sau să îşi execute pedeapsa.2
O definiţie asemănătoare este dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii
române: ,,predarea de către un stat unui alt stat a unui infractor care se găseşte pe
teritoriul său spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa.” 3
Dicţionarul juridic penal defineşte extrădarea ca fiind ,,actul prin care un
stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel
infractor în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării
pedepsei.”4
La cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de drept penal, ţinut
la Roma la 25 septembrie şi 5 octombrie 1969, s-a adoptat următoarea definiţie:
“Extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională în materie penală care
urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul
suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.”5
În literatura juridică de specialitate s-au formulat diferite definiţii ale
extrădării, deosebirile dintre ele izvorând din faptul că la formularea lor nu au fost luate
în considerare ca trăsături esenţiale determinante aceleaşi elemente, incluzând sau excluzând
pe unele din ele.

1
Nicole Lupulescu – “Extrădarea", Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 54;
2
Dicţionarul Le Petit Larrouse , Paris, 2000, pg 415: ,,Action de livrer I'autor d'une infraction a l`Etat etranger qui le
reclame, pour qu 'il puisse etre juge et executer sa peine ";
3
,,DicţionaruI Explicativ al Limbii române “, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 1996, pg. 362;
4
George Antoniu, CosticS Bulai, Gheorghe Chivulescu - ,,Dicţionar juridic penal”, Editura Ştiinţfică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pg 112;
5
Citat de Rodica Mihaela Stănoiu —“Asistenţa juridică Internaţională în materie penală”, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg 99: “Revue international de droit penal, nr. 3-4, 1969, pg. 682”;

17
În opinia lui Jaques Lemontrey extrădarea constituie manifestarea solidarităţii
dintre state în lupta împotriva criminalităţii, prin împiedicarea delicvenţilor de a beneficia
de impunitate în situaţia în care aceştia trec frontierele naţionale 1. Autorul consideră că
extrădarea a evoluat pe două planuri diferite, unul sociologic şi unul instituţional,
evoluţia pe plan instituţional fiind în mare măsură condiţionată de mutaţiile pe plan socilogic.
Pe plan legislativ, extrădarea a apărut ca o necesitate a limitării fenomenului infracţional
prin cooperarea între state în condiţiile dezvoltării rapide a mijloacelor de comunicaţii şi
transport.
În opinia lui I. Ionescu-Dolj, extrădarea este o instituţie juridico-politică
având caracter de reciprocă siguranţă internaţională, necesară extinderii acţiunii de
represiune a statului, spre a inlătura inconvenientele ce decurg din aplicarea limitată
sau teritorială a legilor penale. Extrădarea constă în general în predarea de către un stat
a unui condamnat sau infractor fugar, care s-a refugiat pe teritoriul său, către statul care îl
cere şi pe teritoriul căruia a comis o infracţiune, spre a-l judeca şi pedepsi. Extrădarea
corespunde unei datorii internaţionale de asistenţă şi solidaritate ce trebuie să lege statele
în opera lor de represiune pentru combaterea criminalităţii.2
Acest drept de a putea remite statului care îl cere, pe individul culpabil de un fapt
pedepsit de legile acelei ţări se justifică, susţine A.M. Gurănescu, pe consideraţiuni de
utilitate publică3. Extrădarea decurge din dreptul societăţii de a se apăra, fiind atât o datorie
morală, cât şi o obligaţie juridică. În opinia sa, extrădarea este actul prin care un stat
remite pe un individ culpabil de o infracţiune comisă în afara teritoriului său sau chiar
condamnat, unui altui stat care îl cere şi care este competent a-l judeca şi pedepsi.
În acelaşi sens s-a pronuţat şi Traian Alexandrescu, opinând că instituţia
extrădării este întemeiată pe interesul practic şi moral ca ţările să nu devină azil de impunitate
pentru infractorii străini, pe concepţia de solidaritate internaţională şi pe obligaţia de
ordin superior al statelor de a contribui la înfăptuirea principiului de justiţie universală.4
În tratatul intitulat Explicaţii teoretice ale Codului penal extrădarea este
definită ca fiind “actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană

1
Jaques Lemontrey – “Du role de l'autorite judiciare dans la procedure d' extradition passive”, Paris, 1966, pg. 26;
2
I.Ionescu-Dolj – “Extrădarea. Principiile ei după Codul penal Carol al II-lea şi Convenţiunile
Internaţionale semnate de România”, Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară nr 1-2, 1940;
3
Alexandru M. Gurănescu - ,,Extrădarea", Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pag 1,2;
4
Traian Alexandrescu - ,,Procedura extrădării”, Editura Curierul judiciar, Bucureşti, 1915, pg. 2;

18
urmarită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea
persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost
condamnată”1, aceiaşi definiţie a noţiunii de extrădare întâlnindu-se şi în Codul penal al
R.S.R., comentat şi adnotat.2
D-na Rodica Mihaela Stănoiu defineşte extrădarea ca ,,actul prin care statul
pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt
stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a fi judecată sau pentru
a executa pedeapsa la care a fast condamnată.”3
Aceiaşi definiţie este dată extrădării şi de către dl. Grigore Geamănu4,
autorul subliniind totodată că este instituţia juridică prin care se urmăreşte ca autorii
infracţiunilor grave să nu rămână nepedepsiţi ascunzându-se în alte ţări.
Referindu-se la formele de asistenţă juridică internaţională în materie penală,
dl. prof, univ.dr. Costică Bulai defineşte noţiunea de extrădare ca fiind actul prin care
un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel
infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de
instanţele judecătoreşti ale acelui stat.
Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară între două state: unul pe al cărui
teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi
altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care adresează, în acest
scop, cererea de extrădare (statul solicitant).5
De asemenea, într-o altă concepţie, extrădarea este definită ca fiind ,,actul prin
care un stat remite altui stat un individ urmărit sau condamnat pentru o altă
infracţiune la legile ţării reclamante”6.În Dicţionarul de Drept Penal7, extradărea este
defmită din mai multe puncte de vedere: ca o importantă instituţie juridică, care

1
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu - ,,Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea generală, vol.I ”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pg. 69;
2
T. Vasiliu, G. Antoniu, St. Danes, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D.Popescu,V.
Rămureanu - ,,Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat”, Editura Ştiinţifică, 1972, pg. 43: ,,actul prin care
un stat remite altui stat o persoană urmărită sau condamnată, pentru a fi judecată sau a execută o pedeapsă”;
3
Rodica Mihaela Stănoiu – “Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R,
Bucuresti, 1975, pg. 98;
4
Grigore Geamănu - ,,Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”, Editura Academiei
R.S.R., Bucuresti, 1977, pg. 214;
5
Costică Bulai - „ Manual de drept penal. Partea generală. ", Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg 110-111;
6
Dicţionarul de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pg. 138;
7
Mihai Adrian Hotca - ,,Dicţionar de Drept Penal, Editura Editas, Bucureşti, 2004, pg. 176-177;

19
reglementează relaţiile sociale referitoare la condiţiile în care România acordă sau
solicită extrădarea, dar şi ca o manifestare de voinţă între două state, sau un stat şi o instanţă
internaţională, prin care un stat, pe al cărui teritoriu se află un infractor, îl predă altui
stat sau unei instanţe Internaţionale, la cererea acestora.
O definiţie complexă1 în materia extrădării o conturează dl. prof. univ. dr.
Alexandru Boroi, care menţionează că extrădarea este un act bilateral, politic şi juridic
prin care un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor predă la cererea altui stat
pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care a fast
condamnat de către instanţele acelui stat. În aceleaşi coordonate defmesc extrădarea şi alţi
autori.2
Din aceasta definiţie se pot observa cele mai importante trăsături ale extrădării:
a) extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională în materia
reprimării criminalităţii;
b) extrădarea este un act bilateral;
c) extrădarea are un puternic conţinut politic, deoarece se realizează
pe baza voinţei liber exprimate a statelor;
d) extrădarea are un pronunţat caracter juridic, întrucat este
reglementată prin norme de drept şi este dispusă de organele judiciare.
Toţi autorii surprind esenţa şi definesc extrădarea ca fiind actul prin care un stat
predă o persoană urmărită pentru săvârşirea unei infracţiuni sau condamnată deja, unui alt
stat străin care o solicită şi are competenţa de a o judeca sau de a o pedepsi.
Având în vedere aceste opinii exprimate în literatura de specialitate se poate
formula o definiţie a extrădării ca fiind ,,modalitatea de asistenţă juridică
internaţională în materie penală, prin care un stat predă, în anumite condiţii stabilite
prin convenţii Internaţionale sau în declaraţii de reciprocitate, infractorii care s-au
refugiat pe teritoriul său şi care sunt urmăriţi sau condamnaţi pentru săvârşirea unor
infracţiuni pe teritoriul statului străin care îi solicită în vederea judecării sau executării
pedepselor ori măsurilor dispuse de autorităţile lor judiciare “.
1
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - ,,Drept penal. Partea generală. Ediţia 4", Editura All Beck, Bucureşti,
2004, pg. 63;
2
Ilie Pascu, Vasile Drăghici - ,,Drept Penal - partea generală. Examinarea instituţiilor fundamentale ale dreptului
penal, potrivit dispoziţiilor Codului Penal în vigoare şi ale Noului Cod Penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004, pg. 57;

20
2. Rolul extrădării în actul de cooperare internaţională în materie
penală
Utilitatea extrădării, spunea profesorul Tanoviceanu, este
incontestabilă.1. Beccaria susţine extrădarea, ,,căci trebuie a se lua culpabilului orice
speranţă de a se sustrage de la pedeapsă” Rolul extrădarii a fost încă din cele mai vechi
timpuri recunoscut de toată lumea şi romanii îl conturau prin următorul adagiu:
“prudentia politica suadet deditionem universam” 2.În lucrarea sa “Dei delitti e delle
pene”, Cesare Beccaria considera că extrădarea este eficientă întrucât nu se află nici un
loc pe pământ unde infractorul s-ar putea refugia ca să beneficieze de impunitate.3
“Niciodată însă extrădarea n-a prezentat mai mult interes ca în zilele noastre,
fiindcă astăzi, mai mult decât oricând, graţie uşurinţei şi repeziciunii comunicaţiilor,
un infractor poate să se refugieze într-o ţară străină şi să scape astfel de urmările faptei
sale. De aceea tendinţa tuturor legislaţiilor este favorabilă acestei instituţii” Aceste
cuvinte spuse de către profesorul Tanoviceanu vor fi mereu în actualitate, deoarece
societatea este într-o continuă şi permanentă evoluţie, astfel că este oricând contemporan să
spunem ,,datorită uşurinţei în comunicare şi deplasare a indivizilor...........”
Ideea fundamentală a extrădării este utilitatea. Cu ajutorul ei mii de
răufăcători ne se pot ascunde la nesfârşit de consecinţele negative ale faptelor pe care le-au
comis.
În cadrul european, extrădarea este necesară cu atât mai mult cu cât cazurile de
criminalitate transfrontalieră au devenit numeroase şi se impune aşadar cooperarea cât
mai strânsă între state în vederea combaterii fenomenului infracţional în general şi al
criminalităţii transfrontaliere în special.4
Rolul extrădării este evident din moment ce această instituţie există în
legislaţia noastră din 1859, în Constituţia Principatelor Unite Moldova şi Ţara
Românească.

1
Ion Tanoviceanu - ,,Tratat de drept şi procedură penală”, Vol. I, Ediţie revăzută de Vintilă Dongoroz, Editura
Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, pg. 353;
2
,,Înţelepciunea politică sfătuieşte extrădarea generală"
3
Cesare Beccaria – “Dei delitti e delle pene”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pg. 108;
4
Daniela Lămăşanu – “Drept penal internaţional”, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pg. 75;

21
3. Natura juridică a extrădării
A. Consideraţii generale
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional 1, cu o dublă natură
juridică:
a) Pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice
în materie penală, de intrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor convenţii
pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de
bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extradărea este un act de
suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţionala în lupta împotriva criminalităţii.
b) Pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrativ şi/sau
jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la
admisibilitatea ei.

B. Extrădarea, instituţie de drept penal internaţional


Extrădarea este o instituţie juridică, atât a dreptului intern, cât şi a dreptului
inetrnaâional prin care persoanele vinovate de savârşirea unor infracţiuni sunt predate
statelor îndreptăţite a le judeca şi condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au
fost condamnate2.
Juristul român Vespasian V. Pella definea dreptul internaţional ca totalitate a
regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de exercitare a acţiunilor de state
sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia dintre
popoare.3
Juristul belgian Stefan Glaser defineşte dreptul internaţional penal ca fiind
un ansamblu de reguli juridice, recunoscute în relaţiile Internaţionale, care au scopul de
a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor ce îi aduc
atingere, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite pentru reprimarea violărilor aduse
preceptelor de drept internaţional public.4

1
Ion Tanoviceanu - ,,Tratat de drept şi procedură penală", Vol. I, Ediţie revăzută de Vintilă Dongoroz, Editura Curierul
Judiciar, Bucureşti, 1924, pg. 354;
2
Constantin Andronovici – “Drept internaţional public. Vol I”, Editura Graphix, Iaşi, 1993, pg 186;
3
Citat de V. Creţu - „ Drept internaţional penal”, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, pag. 2-3;
4
Citat de V. Creţu - „ Drept internaţional penal”, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, pg. 3-4;

22
Dreptul internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională pe
când dreptul penal internaţional apără ordinea internă a fiecărui stat. Dreptul penal
internaţional cuprinde norme de drept intern care au şi un element de extraneitate în ce
priveşte locul săvârşirii faptelor sau al producerii consecinţelor acestora, naţionalitatea
făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea infracţiunilor, constituind
astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru rezolvarea unor probleme
de drept penal intern.
Din dreptul penal internaţional fac parte norme referitoare la extrădare, la
asistenţă juridică în cauze penale, la aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor
săvârşite în străinătate, la recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele
judecătoreşti al altor state etc.
Din punct de vedere teoretic există o relativă deosebire între dreptul
internaţional penal şi dreptul penal internaţional, în practică problema prezintă o mai
mică importanţă, între cele două ramuri existând o strânsă întrepătundere.
Unii autori consideră că dreptul penal internaţional nu ar fi în realitate un
drept “internaţional”, deoarece el conţine dispoziţii de drept naţional intern, care
delimitează în mod unuilateral, în fiecare ţară, câmpul de aplicare al legii sale penale în
spaţiu.1
În opinia profesorului Vintilă Dongoroz şi a colaboratorilor săi2 , nu există
un drept penal internaţional, există doar drepturi penale naţionale. Faptul că acest drept
penal naţional poate avea eficienţă şi în raport cu anumite fapte săvârşite în afara
teritoriului statului, nu-i schimbă caracterul de drept penal naţional.
Astfel, extrădarea, precum şi comisia rogatorie, recunoaşterea hotărârilor
penale sau a altor acte judiciare străine sunt noţiuni de drept material şi procedural din
dreptul penal intern cu care operează convenţiile referitoare la cooperarea statelor pentru
prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor, transformându-se, în dinamica funcţionării lor, în
instituţii de baza ale dreptului penal internaţional.

1
Grigore Geamănu – “Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”, Editura Academiei
R.S.R.,Bucureşti, 1977, pg.23;
2
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu – “Explicaţii teoretice ale
Codului penal român. Partea generală, vol. I”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pg. 49;

23
C. Extădarea, act de suveranitate
În general, extrădarea este definită ca fiind actul prin care un stat predă o
persoană urmărită pentru o infracţiune sau deja condamnată, unui stat străin, care are
competenţă de a o judeca sau a o pedepsi.
Rezultă că statul care extradează acţionează în plenitudinea suveranităţii sale,
recunoscând el insuşi că uneori, singur nu poate să asigure realizarea justiţiei pe teritoriul
său. Semnarea unor convenţii reprezintă tocmai o manifestare a suveranităţii statelor, o
expresie a voinţei sale suverane de cooperare cu alte state, de întrajutorare juridică.
Sistemul de securitate generală se intemeiază pe egalitatea suverană a statelor,
pe egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărâ singure soarta, pe
îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor Internaţionale, pe cooperarea dintre ele în
vederea realizării ordinii de drept şi a păcii.
Extrădarea este cea mai simplă modalitate de asistenţă juridică internaţională şi
cea mai veche, considerată, din raţiuni politice, ca un semn de bunăvoinţă în relaţiile dintre
state, instituţia juridică prin care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor să nu rămână
nepedepsiţi, ascunzându-se în alte ţări.
Extrădarea este aşadar un act de suveranitate al statului, care poate admite sau
refuza predarea unui infractor aflat pe teritoriul său. Dreptul unui stat de a cere sau acorda
extrădarea unui infractor ia naştere în general printr-un tratat bilateral sau multilateral sau
poate fi acordată pe bază de reciprocitate.
În exercitarea drepturilor sale suverane, statul este cel care hotărăşte cărui
stat solicitant îi va acorda preferinţă, în cazul în care infractorul ar fi solicitat simultan
de mai multe state. De regulă se dă preferinţă statului pe teritoriul căruia s-a consumat
infracţiunea.

D. Extrădarea, act jurisdicţional, guvernamental (politic) sau mixt?


În literatura juridică de specialitate şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei
sisteme de acordare a extrădării, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu
privire la admisibilitatea sa: sistemul guvernamental (administrativ sau politic), sistemul
jurisdicţional şi sistemul mixt.
a. Sistemul politic sau guvernamental

24
Susţinătorii caracterului exclusiv guvernamental al extrădării consideră că numai
autoritatea guvernamentală este în drept să decidă asupra cererii de extrădare, organele
judiciare fiind totalmente excluse. Extrădarea este, potrivit acestei opinii, un act exclusiv politic
şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitant, pe baza datelor culese de
organele administrative şi uneori de cele judiciare1. În justificarea acestei opinii se arată că
autoritatea guvernamentală, ca purtatoare a suveranităţii de stat, este singura îndrituită să
decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare2.
În puţinele state ale lumii în care mai operează acest sistem, extrădarea
depinde doar de un singur agent, guvernul, care decide în mod suveran asupra
admisibilităţii cererii, neexistând prea multe garanţii de protecţie a drepturilor persoanei
reclamate.
În evoluţia sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental
până în secolul al XVIII-lea, situaţie ce se poate explica prin faptul că făcea obiectul unor
relaţii interstatale, domeniu în care suveranul era singurul competent.
În sistemul politic al extrădării, cererea se adresează pe cale diplomatică
statului solicitat, care dispune efectuarea unor verificari cu privire la persoana reclamată şi
la temeinicia cererii, verificări care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele
judiciare. Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide admiterea sau respingerea
cererii de extrădare in funcţie de interesele sale politice interne sau externe, hotărârea sa fiind
fundamentată mai puţin pe îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond şi mai mult pe
oportunitatea extrădării.

b. Sistemul jurisdicţional al extrădării


În acest sistem (denumit anglo-american) extrădarea este considerată ca fiind un
act exclusiv jurisdicţional, atribuindu-se instanţelor judecăoreşti din statul solicitat
competenţa exclusivă în a decide cu privire la admiterea sau respingerea cererii de extrădare.3

1
Vintilă Dongoroz – “Drept penal. Volumul I”, Bucureşti, 1939, pg. 161;
2
Nicole Lupulescu – “,Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 65;
3
Costică Bulai - „ Manual de drept penal. Partea generaăa.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 116;

25
Sistemul jurisdicţional al extrădării s-a generalizat în a doua jumătate a
secolului XX, fiind în prezent operaţional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în
mod corect că este singurul în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanelor extrădabile şi în acelaşi timp ca fiind cel mai corespunzător
cooperări Internaţionale în lupta cu criminalitatea în etapa actuală de evoluţie a civilizaţiei
umane.
Extrădarea este o modalitate de asistenţă juridică internaţională, care facilitează
realizarea justiţiei naţionale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale
diplomatică, dar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea statului
căruia i se solicită întrucât, de cele mai multe ori, presupune şi arestarea unui infractor a căui
judecare sau condamnare nu intră în competenţa sa.
Numai privită ca act jurisdicţional extrădarea poate să garanteze apărarea
drerpturilor fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea
scopului instituţiei de drept şi producerea consecinţelor urmărite.
În ceea ce priveşte competenţa autorităţii publice chemată să se pronunţe cu
privire la admisibilitatea cererii de extrădare, în sistemul jurisdicţional aceasta este
atribuită în exclusivitate organelor judiciare, autorităţile administrative asigurând doar
logistica activităţilor corelative actelor dispuse de instanţă şi transmiterea pe căi
diplomatice a acestora. Atât verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, cât şi
decizia finală de respingere sau acordare a extrădării aparţine organelor judiciare, fiecare
stat stabilind, potrivit dreptului său intern, la ce nivel jurisdicţional se judecă cererile de
extrădare, căile de atac ce pot fi exercitate, respectiv gradele jurisdicţionale pe care le
traversează un proces de extrădare.

c. Sistemul mixt al extrădarii.


Acest sistem (denumit Italian) recunoaşte instituţiei extrădării un caracter atât
politic, cât şi jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât organele
judiciare, care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală,
care hotarăşte asupra admisibilităţii cererii de extrădare.1

1
Costică Bulai - ,,Manual de drept penal. Partea generală. “, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg.116;

26
În evoluţia sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o
reacţie împotriva caracterului absolut al extrădării văzută exclusiv ca act guvernamental,
într-o epocă în care autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimităţii în
dreptul public, fiind mai puţin interesaţi de modul de reglementare al procedurii
extrădării. Prima ţară care a atribuit şi autorităţii judiciare competenţa în materia
extrădării a fost Belgia, în 1736, cu ocazia încheierii unei convenţii între Franţa şi Ţările
de Jos. Tot Belgia, prin Legea din 1 octombrie 1833, atribuia puterii jurisdicţionale un rol
consultativ în fundamentarea deciziilor guvernamentale, stabilind documentele în baza
cărora se paote dispune extrădarea, precum şi condiţiile şi durata arestării preventive.
În opinia profesorului Vintilă Dongoroz ,,acest sitem are îndoitul merit că, pe
de o parte, asigură persoanei a cărei extrădare se cere posibilitatea de a se apăra şi de a se
evita extrădarea în condiţii neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o margine de
apreciere, chiar în cazul când extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţii de
ordin moral, politic, echitate etc., pe care justiţia nu poate să le invoce, ea trebuind să se
conformeze legilor, atunci când a hotărat că cererea de extrădare trebuie să fie admisă,
consideraţiuni însă de care guvernul poate, oricând, să ţina seama şi să refuze, pe teritoriul său, o
cerere de extrădare”.1
Susţinătorii sistemului mixt al extrădării consideră că atât autoritatea
guvernamentală, cât şi organele judiciare ale unui stat trebuie chemate să se pronunţe
asupra cererii de extrădare. În opinia lor, autoritatea guvernamentală, purtătoare directă a
suveranităţii de stat, trebuie în mod firesc să decidă asupra cererii de extrădare.
Decizia luată este necesar să fie întemeiată însa pe o cunoaştere a situaţiei de fapt,
pe constatarea dacă condiţiile de fond şi de formă ale extrădării sunt sau nu îndeplinite.
Aceasta activitate de cercetare a situaţiei de fapt şi de verificare a condiţiilor extrădării, este
o activitate judiciară şi deci de competenţa organelor judiciare.2

1
Vintila Dongoroz- ,,Drept penal. Volumul I”, Bucureşti, 1939, pag. 161
2
Rodica Mihaela Stănoiu – “Asistenţa juridică internaţională în materie penală”,Editura Academiei
R.S.R.,Bucureşti, 1975, pg.107;

27
Esenţa extrădării văzută ca act guvernamental şi jurisdicţional constă în
convieţuirea competenţelor guvernamentale şi judiciare, care se completează reciproc, nici
una din ele nefiind exclusivă.
Codul de procedura penală Carol al II-lea (art. 630-638) s-a inspirat din legea
belgiană şi cea franceză, consacrând sistemul mixt, în sensul că primele cercetări se făceau
de procuror şi judecătorul de instrucşie, instanţa hotăra apoi cu privire la admiterea sau
respingerea cererii, hotărâre ce avea doar caracterul unui aviz, guvernul păstrându-şi
dreptul de a se pronunţa în mod suveran şi definitiv dacă acordă sau nu extrădarea. Dacă
hotărârea instanţei era de respingere, aceasta nu mai avea caracterul unui simplu aviz, ci
era opozabilă puterii executive, astfel că, în cazurile de respingere, sistemul era complet
jurisdictionalizat.
În a doua jumătate a secolului XX ponderea sistemului mixt s-a redus
considerabil, amestecul executivului în procedura extrădării fiind considerat anacronic,
dar, atât acesta, cât şi sitemul guvernamental există, astfel că incidenţa lor în reglementarea
relaţiilor internaţionale nu poate fi ignorată.

4. Asemănări şi deosebiri între extrădare şi expulzare


Expulzarea este instituţia juridică prin care statul de refugiu are posibilitatea de a
îndepărta de pe teritoriul său refugiaţii infractori a căror extrădare nu este cerută, precum şi
persoanele străine care, făra a fi infractori, prin atitudinea sau comportamentul lor, pun în
pericol interesele statului respectiv1.
Expulzarea este măsura prin care un stat dispune părăsirea teritoriului său de
către un cetăţean străin sau de către o persoană făra cetăţenie care nu are domiciliul în
ţară, dacă acestea au incălcat legea prin atitudinea sau comportamentul lor, ori au adus
prejudicii statului respectiv.2
Dreptul statului de a expulza a depins întotdeauna de regimul juridic al străinilor
pe teritoriul statului respectiv. Când acest regim nu este reglementat, tolerarea şederii
străinului pe teritoriul unui stat de refugiu depinde exclusiv de autorităţile acelui stat.

1
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura - ,,Drept internaţional public. Sinteze pentru examen. Ediţia
aIII-a revăzută şi adăugită.”, Editura All Back, Bucureşti, 2002. pg. 119;
2
Sanda Ghimpu - ,,Dicţioanr juridic”, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, pg. 187;

28
Referitor la expulzare, Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la
Geneva la 28 iulie 19511, reglementează obligaţia statelor contractante de a nu expulza
un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor, decât pentru raţiuni de
securitate naţională sau de ordine publică.
În România regimul străinilor este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 20022 , care prevede când şi în ce condiţii un străin
poate fi expulzat de pe teritoriul României, măsură care se deosebeşte de sancţiunea de
drept penal a expulzării, prevăzută în art. 117 din Codul Penal de la 1968 şi în art 135 din
noul Cod Penal. Potrivit art 83 din O.U.G. nr. 194/2002, declararea ca indizerabil este o
măsură administrativă dispusă împotriva străinului care a desfăşurat sau desfăşoară activităţi
de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică. Măsura declarării ca
indizerabil se dispune prin ordonanţă motivată de către procurorul anume desemnat de la
Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a
altor instituţii cu competenţă în domeniul ordinii publice sau al siguranţei naţionale.
Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti, de străinul
împotriva căruia a fost dispusă, hotărârea acestei instanţe fiind definitivă şi irevocabilă. Spre
deosebire de această măsură preventivă cu caracter administrativ, dispusă de organele
judiciare, returnarea străinilor prevăzută de art. 86 din acelaşi act normativ are tot un caracter
administrativ, dar constă în escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine în
unul din următoarele cazuri: a intrat ilegal în ţară; nu a cerut prelungirea dreptului de şedere;
nu posedă documente de trecere a frontierei; i s-a respins printr-o hotărâre judecătorească
solicitarea de acordare a statutului de refugiat; nu a plecat în termenul prevăzut în
dispoziţia de părăsire a teritoriului României. Returnarea este dispusă de autoritatea pentru
străini şi se execută prin personalul specializat al acestei instituţii. Străinii pot fi returnaţi şi în
baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state.
Sancţiunea de drept penal a expulzării, prevăzută în art. 117 din Codul Penal
de la 19683 şi în art 135 din noul Cod Penal4 este o măsură de siguranţă dispusă într-o cauză
penală de instanţa de judecată care ,poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării a

1
România a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul privin statutul refugiaţilor,
Încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, prin Legea nr. 46 din 4 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 148
din 17 iulie 1991;
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 27 decembrie 2002;

29
cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în România dacă
în urma săvârşirii unei infracţiuni prezenţa sa pe acest teritoriu prezintă o stare de pericol”5
. Această măsură de siguranţă este pusă în executare de organele de poliţiei, potrivit art. 483 din
Codul de procedură penală.
Institutul de Drept Internaţional, înca din sesiunea sa din septembrie 1892, a
stabilit că măsurile de expulzare şi de extrădare sunt independente unele de altele şi că
refuzul de a extrăda nu impiedică dreptul de expulzare.
Trăsatura comună instituţiilor extrădării şi expulzării constă în faptul că ambele
duc la îndepărtarea unui străin de pe teritoriul statului în care se află. Îndepartarea are loc pe
baza unei hotărâri, fie judecătoreşti, fie administrative, în executarea căreia străinul este
condus sub escortă la frontieră. Aici el este predat şi preluat de forţele de ordine publică
ale statului solicitant,în cazul extrădării, iar în cazul expulzării, statul care a dispus
această măsură se asigură că străinul a părăsit teritoriul său spre statul pe care şi l-a ales sau spre
destinaţia care i s-a impus. În concluzie extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri grave care
privesc prin excelenţă libertatea individuală .4
Deosebirile dintre cele două instituţii sunt multiple, una dintre ele constând în
faptul că, în timp ce extrădarea presupune o acţiune comună reglementată fie prin convenţii
multilaterale, fie prin acorduri bilaterale, fie prin declaraţii de reciprocitate, expulzarea este
un act unilateral de suveranitate, statul fiind limitat pe plan intern de recunoaşterea unor

3
Codul Penal de la 1969, Art. 117: ,,(l)Cetăţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate interzice rămânerea pe
teritoriul ţării.
(2) Dispoziţia aliniatului precedent se aplică şi persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară.
(3) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după
executarea pedepsei.
(4) Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expuzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie
supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate."
4
Noul Cod Penal, Art 135: „(1) Cetaţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate interzice rămânerea pe
teritoriul ţării.
(2) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa privativă de libertate, aducerea la indeplinire a expulzării are loc după
executarea pedepsei.
(3) Încetarea expulzării se pronunţă de instanţă.
5
Ilie Pascu, Vasile Drăghici – “Drept Penal - partea generală. Examinarea instituţiilor fundamentale ale
dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului Penal în vigoare şi ale Noului Cod Penal” Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, pg. 464;
4
loan Muraru, Mihai Constantinescu, Antonie lorgovan – “Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi
comentarii”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pg. 44;

30
libertăţi acordate străinilor, care s-au bucurat întotdeauna de un mimin de drepturi
individuale.
Dacă extrădarea este un act de întrajutorare a statelor în lupta împotriva
criminalităţii, având deci caracter bilateral, expulzarea este o măsură administrativă sau
jurisdicţională de siguranţă, cu caracter unilateral, luată în scopul exclusiv al ocrotirii
ordinii juridice a statului de refugiu, motivată pe consideraţiuni de ordin politic,
economic, juridic etc. Fie ca sancţiune de drept penal, fie ca măsură administrativă,
expulzarea are întotdeauna caracter preventiv.
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, fiind reglementată,
prin acorduri, tratate sau convenţii, dar este prevăzută în acelaşi timp ca instituţie de
drept penal în dreptul intern al statelor, pe când expulzarea se dispune doar în temeiul legii
naţionale.
Spre deosebire de extrădare, care este o instituţie juridică de asistenţă
internaţională ce concură la judecata penală sau exercitarea sancţiunii penale,
expulzarea este o măsură de siguranţă, însăşi sancţiunea penală..1
Pentru admisibilitatea extrădării se cere îndeplinirea unor condiţii de formă
şi de fond anume determinate prin instrumentul internaţional pe care statele l-au
ratificat. Expulzarea este dispusă de autorităţile competente ale statului pe teritoriul
căruia se află străinul, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dreptul intern .
Extrădarea este ocazionată întotdeauna de săvârşirea uneia sau mai multor
infracţiuni, în timp ce expulzarea, poate fi dispusă şi dacă străinul nu este infractor2. În
majoritatea cazurilor, extrădatul este predat autorităţilor străine în stare de arest, măsura
luată de statul solicitat la cererea statului solicitant. În executarea expulzării nu se dipune
şi arestarea preventivă a străinului, dar o restrângere a libertăţii acestuia are loc, nu
numai prin conducerea sa sub escortă la frontieră, ci şi prin restrângerea libertăţii de
deplasare pe perioada cât se află în centrul de cazare, în cazul luării sale în custodie
publică.
Prin expulzare se interzice persoanei dreptul de a reveni în ţara în care s-a luat
această măsură, fie definitiv, fie pe o perioadă determinată. Extrădatul poate reveni în

1
Ştefan Tulbure – “Extrădarea în normele procesual-penale", Revista Dreptul nr. 9/2000, anul XI, seria a III-a;
2
Aurel Teodor Moldovan-„Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Editura All Back,
Bucureşti, 2004, pg. 215;

31
statul care 1-a extrădat, fie după judecarea lui în statul solicitant, fie după executarea
pedepsei.

III. Aspecte istorice privind apariţia şi evoluţia extrădării


1. Aspecte generale

32
Studiul unei instituţii juridice de la apariţia sa şi până în prezent implică o
cunoaştere deosebită a cursului istoriei, mergând de la sursele juridice primare ale acelor
perioade şi ajungând la izvoarele moderne ce caracterizează epoca actuală. Cele patru mari
perioade de timp (Antichitatea, Evul Mediu, Epoca Moderna şi Epoca Contemporană)
vin să structureze nivelul gândirii juridice de-a lungul istoriei, reliefând modul în care
instituţiile au evoluat, prin amplificarea lor sau uneori prin dispariţia acestora fiind
ineficiente şi dezavantajoase pentru societate.
Împrejurările sociale în care instituţia extrădării a apărut şi a evoluat subliniază
nevoia grupurilor sociale de autoapărare şi protecţie a sistemului propriu de valori. Extrădarea,
după cum o arată sursele juridice, are o istorie lungă, adânc pierdută în istoria timpului, dar
care se bucura la ora actuală de un loc principal în sistemul juridic.
Percepţia statelor privind pericolul comun al criminalităţii internaţionale, le-a
făcut pe acestea să-şi unească forţele în lupta contra criminalităţii transfrontaliere încă din
cele mai vechi timpuri. Chiar dacă la inceput statele nu erau interesate de răufăcatorii
aparţinând altor grupuri, ulterior au constatat că şederea acestora pe teritoriul lor le
aducea multe pericole şi reacţii negative din partea statelor ai căror cetăţeni erau.
Majoritatea autorilor care au studiat istoria extrădării1 disting trei faze în evoluţia
acesteia: o faza contractuală, exclusiv de competenţă administrativă, guvernamentală, o
faza legislativă mixtă, de competenţă guvernamentală şi judiciară în acelaşi timp şi o
fază internaţională, de competenţă preponderent judiciară.
În opinia lui Henri Donnedieu de Vabres2, evoluţia ideilor cu privire la fondarea
şi natura extrădării cuprinde tot trei stadii succesive: faza contractuală, faza legislativă şi
faza internaţională unificată.
Din aceste considerente, se impune ca studiul instituţiei extrădării să se facă pe
perioade de timp, plecând de la geneza ei şi elementele ce au determinat apariţia sa şi
până la ora actuală, mergând până la modurile în care aceasta va evolua în contextul
integrării în comunitatea europeană.

1
Jaques Lemontrey – “Du role de l`autorite judiciaire dans la procedure d`extradition passive”, Paris,
1966, pg.126;
2
Henri Donnedieu de Vabres — “L`aplication de la loi penale d'un Etat aux infractions commises par etrangers
hors de son territoire”, Ediţia a II-a, Paris, 1943, pg. 130;

33
2. Instituţia extrădării în Antichitate
În vechime, statele nu se simţeau obligate să pedepsească un delincvent ce nu-
i pricinuise un rău direct. Obiceiul unor popoare vechi de a aduce sacrificiu zeilor pe cei
refugiaţi, cât şi confiscarea averii lor, reprezentau garanţii suficiente pentru pedepsirea
acestora. Astfel că statul a declarat exilul cea mai aspră pedeapsă.
Cel mai puternic obstacol însă, care se opunea extrădării era azilul, şi în special cel
religios. O ţară întreagă îşi putea însuşi dreptul de azil, în care caz nici un refugiat nu putea
fi remis, făcând astfel extrădarea aproape imposibilă. Ca în orice instituţie, abuzurile nu au
lipsit nici aici, astfel ca cei mai ingrozitori asasini, violatori şi bandiţi işi găseau scăparea
ascunzânsu-se într-un stat sau altul.
Extrădarea a fost prevăzută în mod sporadic ăn legislaţiile unor entităţi statale
ale antichităţii, dar a dispărut după ce Imperiul Roman s-a destrămat, ca apoi evoluţia sa să
coincidă cu formarea statelor moderne de la sfârşitul Evului Mediu.

A. Extrădarea era cunoscută în lumea romană, faţă de statele dependente,


instituţia reprezentând o manifestare a supremaţiei Imperiului Roman.
În dreptul religios roman1 era prevăzut în mod expres dreptul fecial. Toate
reclamaţiile diplomatice erau de competenţa Colegiului fecialilor însărcinat cu exercitarea
extrădării, fără nici o deosebire cu privire la statutul persoanei lezate. Dacă se aprecia că
prin ofensa adusă s-ar fi violat tratatul dintre cele doua state, situatia se solutiona fie
printr-o declaraţie de război, fie prin acordarea de despăgubiri de către ofensator.2
Dacă un cetăţean roman ar fi fost ofensat de un pelerin aliat, el depunea o
plângere direct la Colegiul fecialilor şi dacă reclamaţia era îndreptăţită, un membru al
colegiului solicita extrădarea vinovatului şi supraveghea ritualul de extrădare, ofensatorul
fiind adus la Roma şi judecat de tribunalul recuperatorilor.
Atunci când un pelerin ce aparţinea unei cetăţi sau entităţi statale aliate ofensa
un cetăţean roman, se derulau aceleaşi formalităţi, dar în sens invers, întrucat în toate statele
italice funcţiona câte o instituţie similară cu cea a fecialilor.
Colegiul fecialilor era format din 20 de membrii aleşi din rândul celor mai
eminenţi oameni din stat. Funcţiile lor erau viagere. Ei beneficiau de toate onorurile preoţimii
1
Nicolae Lupulescu — “Extrădare”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 76;
2
Nicolae Lupulescu — “Extrădare”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 76;

34
şi de inviolabilitate. Atingerea acestei inviolabilităţi era calificată casus belli. Colegiul
fecialilor era prezidat de un membru ales, numit pater patratus populi romani, ale cărui
prerogative încetau de drept după ce misiunea sa expira. Pater patratus populi romani era
reprezentantul poporului roman şi purtătorul intereselor statului. Prin ordinul familial,
pater familias avea dreptul de a preda pe fiul sau vinovat, iar prin ordinul politic pater
patratus avea dreptul de a preda pe cetaţeanul care ultragiase o altă ,,cetate”1
Odată cu cuceririle făcute de romani, s-a creat un drept internaţional impus de
Roma şi de aliaţii săi, iar relaţiile Internaţionale au început să-şi piardă caracterul lor ostil.
Treptat, instanţele din fiecare stat au obţinut dreptul de a examina plângerile formulate de
străini, ceea ce a condus la utilizarea procedurii de extradare numai în cazul delictelor
cu caracter public, fiind excluse din sfera acestei proceduri delictele comise impotriva
unor simple persoane particulare.
Competenţa fecialilor a fost redusă doar la dreptul de a se pronunta asupra
cererilor de extrădare privind delictele cu caracter public. Atunci când plângerile erau de
importanţă excepţională sau dacă prezentau incertitudini, se infiinţa o comisie compusă din
doi sau mai mulţi romani, care era însărcinată cu examinarea circumstanţelor în care
fusese comis delictul şi verificarea hotărârii luate de feciali. În plus, a fost emisă o lege prin
care se prevedea obligativitatea predării persoanelor particulare care nu respectau caracterul
inviolabil al ambasadorilor străini şi în temeiul acestei noi legi, doi romani au fost predaţi
cartaginezilor în anul 188 Î.Ch., pentru a fi judecaţi şi condamnaţi.2
Atât la Roma, cât şi la celelalte popoare italice era instituţia feţialilor, care prin organele
sale, atunci când cineva face un rău fie Statului, fie unui cetăţean, făcea cererea de extrădare a
vinovatului. Aceasta cerere, care la Roma se numea ,,dedito per fetiales" se făcea cu mare
ceremonie. Când Roma îşi întinse hotarele imperiului său în întreaga lume, acţiunea
feţialilor s-a marginit numai la extrădările cu caracter politic. Cât priveşte extrădarea
sclavilor, acest procedeu nu se mai practica, deoarece prin numărul mare de sclavi era
imposibil de acoperit numeroasele cereri şi procedura era destul de greoaie.
Azilul, care în timpurile de austeritate şi de înflorire a romanilor era rău privit,
ajunge să fie acordat şi celor mai mari criminali. Creştinismul a venit în sprijinul dreptului de
azil din cauza prigonirilor la care erau supuşi adepţii săi. lubirea şi iertarea ridicată la cel mai
1
Alexandru M. Gurănescu - ,,Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pg 12;
2
Roger Merle, Andre Vitu - nTraite de droit criminal”, Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 427;

35
înalt grad, a făcut ca cei vinovaţi de crime să fie iertaţi şi să aibă drept de azil. Atunci
Justinian a stopat oferirea dreptului de azil adulterinilor, răpitorilor de virgine şi
asasinilor.
B. La israeliţi1, sub Moise, găsim dreptul de azil limitat la şase oraşe şi chiar
acolo sub anumite condiţii (de exemplu pentru infracţiunile involuntare sau din culpă),
asasinii fiind luaţi din temple şi ucişi, iar când veneau din alt loc, erau executaţi în acel loc.
Astfel, la evrei începe să se întrevada ideea de extrădare, care era în conformitate
cu instituţiile politico-regionale ale poporului ales. Prin anul 114 Î. Ch., jidovii obţin a li se
extrăda criminalii fugiţi pe teritoriile Imperiului roman. Biblia ne vorbeşte de o cerere a
tribului lui Israel către cel al lui Veniamin, spre a-i extrăda pe oamenii lui Gabba, vinovaţi de
teribile crime. Tot jidovii 1-au extrădat pe Samson filistinilor.2
C. Egiptenii, care ajunseseră într-o stare infloritoare de civilizaţie, admiteau
extrădarea, dar cu condiţia ca persoana care face obiectul extrădării să nu fie urmarită.
Această condiţie, absurdă acum, se baza pe faptul că pămantul străin pe care se afla era
sacru, ca şi un templu, iar fugarul care îl atingea devenea prin aceasta inviolabil. S-a găsit
chiar un tratat încheiat intre Sesostrs si prinţul Cheta, în care sunt menţionate cu privire la
extrădare, dispoziţiile de mai sus.
D. Şi poporul grec utiliza procedura extrădării. Primele încercări de extrădare
la greci s-au făcut cu sclavi şi cu refugiaţii politici. Primii dintre ei, sclavii, erau extrădaţi
deoarece reducerea numărului lor ar fi adus o pagubă însemnată proprietarilor şi fiindcă
se credea că nici zeii nu aveau milă de ei. şi refugiaţii politici erau supuşi extrădării
deoarece aceştia făcuseră rău Statului şi puteau să continue pe această cale.
Un tratat de alianţă s-a încheiat între Athena şi Macedonia pentru ajutor
reciproc în caz de revoltă şi de fugă a sclavilor. Diodor menţiona că s-a făcut o
inţelegere între locuitorii Athenei şi Filip al Macedoniei să-i extrădeze pe toţi aceea care vor
încerca să-1 ucidă.
Deşi nu este o legătură strânsă între extrădarea din vremurile noastre şi cu
cea din vechime, scopul ei este acelaşi: recăpătarea delincvenţilor fugari spre a fi
pedepsiţi.

1
Alexandru M. Gurănescu – “Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pg 10;
2
Idem, pg. 10;

36
După cum se observă, forma de extrădare în antichitate era foarte diferită de cea
actuala, iar cazurile de extrădare (remissio) erau extrem de rare, reprezentând o excepţie în
înfăptuirea justiţiei.
De asemenea, nu existau legi scrise în materia extrădării, ci predominau
obiceiurile cutumiare ridicate la rang de lege. Nu era cunoscut nici termenul de extrădare,
care apare mai târziu, ci se folosea termenul de remissio adică de predare sau punere la
dispoziţie a unei persoane. Interesant de observat, este faptul că în perioada antichităţii nici
nu se punea în discuţie posibilitatea extrădării propriilor cetăţeni, care indiferent ce fapte ar fi
comis în alt stat, erau judecaţi şi condamnaţi de statul lor. Existau tratate de alianţă în
vederea prinderii fugarilor periculoşi, ceea ce demonstrează conştientizarea, încă de pe
atunci, a pericolului lăsării în liberatate a delincvenţilor.
3. Instituţia extrădării în Evul Mediu
În timpul năvălirii barbarilor, azilul dispare, pentru ca odata cu reorganizarea
statelor feudale să reapară sub o forma tot atât de peternică precum în Antichitate. În primele
secole care au urmat invaziei barbarilor nu au fost identificate cazuri de extrădare.
De altfel, nu se putea pune problema extrădării Într-o epocă în care dreptul de
azil ecleziastic căpătase o amploare considerabilă şi de-a dreptul exagerată. Creştinismul a
avut şi în aceste timpuri un rol considerabil ca în vremea Imperiul Roman. A existat totuşi
o instituţie asemănătoare cu extrădarea în dreptul Lombard privind sclavii fugiţi, în acest
sens existând o Convenţie din 840 între Veneţia şi împăratul Lothaire1.
Biserica în Evul Mediu a continuat să ofere azil şi a făcut din acest drept o
armă puternică contra domnitorilor care nu vroiau să plece.
Înainte ca instituţia extrădării să îmbrace forma juridică şi să funcţioneze, a
existat şi s-a practicat între state şi ,, cetăţi ” dreptul de azil.2
Dreptul de azil era mai mult un obicei, o cutuma în baza căreia un infractor
care reuşise să fugă dintr-o altă cetate sau dintr-un alt stat era protejat de statul sau de
cetatea în care se refugiase si nu era predat celor care-1 urmăreau. Acest obicei, motivat de
natura umană, a avut mai întâi un caracter preponderent religios, apoi a devenit laic, teritorial.3

1
Jaques Lemontrey –“Du role de l`autorite judiciaire dans la procedure d` extradition passive”, Paris,
1966, pg.133;
2
Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară, nr. 1-2/1940 – “Extrădarea. Principiile ei după Codul Penal
Carol al II-lea şi Convenţiile Internaţionale semnate de România”;
3
Nicolae Lupulescu - ,,Extrădarea", Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 78;

37
Dreptul de azil s-a dezvoltat şi a evoluat şi ca o consecinţă a pedepselor de
exil sau surghiun, care au existat în toate legislaţiile vechi, mulţi bărbaţi politici incomozi
fiind trimişi în pribegie pentru a nu fi decapitaţi.
Pentru prima dată ideea modernă de extrădare apare în cursul secolului al
XII-lea în doctrina şcolii de drept natural şi în practică, în secolele următoare instituţia
extrădării fiind dependentă de capriciul suveranilor.
Primele convenţii Internaţionale au fost acelea de restituire sau predare a
criminalilor şi ele au fost încheiate exclusiv în interesul suveranilor. Aşa a fost tratatul
din 1174 dintre regele Henric al II-lea al Angliei si Guillaume, regele Scoţiei.1
Toate tratatele ulterioare constituie mai mult o restrângere pe cale de reciprocitate
a dreptului de azil decât o aplicare a extrădării în raporturile dintre state. Poate fi amintit în
această perioadă tratatul de asistenţă mutuală din 13 aprilie 1376 dintre Carol al V-lea şi
Contele de Savoia, prin care vinovatul trebuia predat contelui, regelui sau agenţilor lor
promt, în baza unui rechizitoriu, prin care să se fi făcut o examinare sumară a faptelor
persoanelor reclamate.2 Se recunoaşte astfel pentru prima dată extrădării caracterul de
instituţie juridică, stabilindu-se competenţa organelor judiciare în verificarea activităţii
infracţionale a celui predat.
Cu toate acestea, însa, de abia în secolul al XVI-lea doctrina începe să se
preocupe de extrădare în materie de drept comun şi extrădarea este privită ca o adevărată
instituţie juridică, deşi în practică aceasta continuă să servească intereselor suveranilor şi
consolidării puterilor lor politice.
Julius Clarus, care a fost consilier al regelui Filip al II-lea al Spaniei,
considera că principiul fundamental al extrădării este judecarea vinovatului la locul faptei.3
Acelaşi Julius Clarus face o disticţie netă între extrădarea internă şi cea
externă, cea internă fund între provinciile aceluiaşi stat şi care intră în competenţa
guvernatorilor provinciilor respective, ei reprezentand suveranitatea pe plan local.
Extrădarea externă presupunea predarea sau transferarea persoanei între state suverane şi
competenţa de a cere sau a o admite aparţinea suveranilor independenţi.4
1
Traian Alexandrescu – “Procedura extrădării, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1915, pg. 8;
2
Alexandru M. Gurănescu - ,,Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pag 14; Nicolae Lupulescu -
,,Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 78;
3
Jaques Lemontrey –“Du role de l`autorite judiciaire dans la procedure d` extradition passive”, Paris,
1966, pg.127;
4
Idem pg.127;

38
În această epocă nu s-au conturat în doctrină prea multe idei cu privire la
caracterul şi întinderea obligaţiei magistratului în procedura extrădării, majoritatea
autorilor susţinând că acesta avea competenţa de a verifica temeinicia probelor şi
verosimilitatea acuzaţiei, cu alte cuvinte să stabilească temeinicia cererii.
Hugo Grotius, autorul tratatului “De jure belli ac pacis”, a fundamentat noua
teorie a extrădării, susţinând că persoana care a comis o infracţiune este supusă jurisdicţiei
locului faptei (lex loci); suveranul ţării în care vinovatul s-a refugiat are obligaţia să-l predea
statului solicitant, potrivit înţelegerilor sau convenţiilor dintre cei doi suverani.1 Această teorie a
avut o mare influenţă asupra doctrinei din epoca respectivă, fiind preluată şi sustinută apoi
de adepţii şcolii de drept natural. Cesare Beccaria a adâncit această teorie proclamând
necesitatea unei represiuni internaţionale cu scopul de a evita posibila nepedepsire a
infractorilor: “Asigurarea, convingerea de a nu găsi nici un loc pe pământ unde crima să
nu rămână needepsită, va constitui un mijloc eficient deprevenire a acesteia”2
Se remarcă deci, că extrădarea era recunoscută ca instituţie juridică de
autorii teoriilor de drept din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Aceştia erau preocupaţi mai
ales de a găsi un fundament al noii instituţii şi de a o justifica, într-o epocă în care o astfel
de concepţie părea destul de curajoasă. Nu se menţionau însă condiţiile de formă pe
care extrădarea trebuia să le îndeplinească, probabil datorită faptului că, fiind axaţi în
principal pe problema legitimităţii în dreptul public, autorii nu puteau prevedea toate
consecinţele şi modul de reglementare al procedurii. În plus tăcerea lor se poate explica şi
prin faptul că extrădarea presupunea relaţii interstatale, domeniu în care suveranul era
singurul competent.
Filozofia secolului al XVIII-lea a impus lumii ideea solidarităţii morale
între naţiuni, astfel că, la sfarşitul acestei epoci extrădarea a început să se extindă şi asupra
infracţiunilor de drept comun, în detrimentul celor de natură politică, manifestându-se tendinţa
de diminuare a caracterului său arbitral.
După recunoaşterea necesităţii şi utilităţii sale, după fundamentarea sa
teoretica, extrădarea a evoluat spre o etapă de consacrare legislativă.
Prima convenţie modernă de extrădare având ca obiect delictele de drept
comun este cea încheiată între Franţa şi Ţările de Jos la 23 iunie si 17 august 1736. Belgia a
1
Alexandru M. Gurănescu - ,,Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pag 15;
2
Cesare Baccaria – “Despre infracţiuni şi pedepse”, Editura Rosseti, Bucureşti, 2001, pg. 127.

39
fost primul stat şi de fapt singurul la acea epoca care a atribuit unei autorităţi judiciare
competenţa în materie de extrădare.
Se mai poate menţiona, în acest sens, Tratatul de pace din 9 aprilie 1672
dintre Mihai, regele Poloniei şi ţarul Rusiei, în care se prevedea înfiinţarea unui ,,tribunal mixt"
la hotarul comun al celor două state, instanţa prin care se urmărea remedierea într-o anumită
măsură a incovenientelor ce rezultau din absenţa acordurilor de extrădare.1
Ezitările doctrinei în conturarea extrădării ca instituţie juridică, explicable de
altfel, se reflectau şi în incertitutdinile practicii. De exemplu, în cazul de răpire al unei
domnişoare Hamilton, in 17812, care fusese comisă în Anglia de persoane de
naţionalitate engleză, după mai multe cicluri procesuale în faţa diverselor organe
jurisdicţionale franceze, Parlamentul francez a recunoscut la 25 martie 1782 că nu este
competent să hotărască în privinţa acuzării infractorilor şi a luat măsura ca toate părţile să se
supună jurisdicţiei engleze, apreciate ca fiind judecătorul natural al delictului. La 29
august 1782, Consiliul regelui care avea şi statutul de autoritate legislativă, a anulat
toate procedurile anterioare şi măsurile dispuse de Parlamentul francez şi a stabilit că
soluţionarea litigiului intră în competenţa regelui.
În Franţa3 problema extrădării s-a ridicat pentru prima dată în mod oficial în
faţa Adunării constituante, care a decretat la 19 februarie 1791 o reuniune a Comitetului
Constituţiei şi a Comitetului diplomatic pentru a întocmi proiectul unei legi cu privire la
extrădarea reciprocă pentru prevenirea unor infracţiuni, lege care să se aplice în relaţiile
dintre Franţa şi alte naţiuni ale Europei. Acesta este de fapt primul document oficial în care se
întâlneşte cuvântul ,,extradation", document ce reprezintă punerea în practică a
principiului înscris în articolul 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului:
“Nici un om nu poate fi acuzat, oprit sau reţinut decât în cazul determinat de lege şi numai
după formele care sunt prescrise în ea”.
În aplicarea principiului teritorialităţii, Adunarea legislativă, printr-un
decret din 1792, considerând că judecarea plângerilor nu trebuie să aibă loc decât acolo unde

1
Alexandru M. Gurănescu - ,,Extrădarea” Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pg 15;
2
Nicolae Lupulescu - ,,Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 78
3
Roger Merle, Andre Vitu – “Traite de droit criminal” Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 426;

40
faptele fuseseră săvârşite, a decis eliberarea tuturor deţinuţilor străini de la galerele regelui
pentru infracţiunile comise în afara teritoriului francez.1
În Franţa s-au succedat apoi Codul de instrucţiune militară din 1808 şi
Decretul din 22 octombrie 1811, în nici unul din aceste acte normative negăsindu-se
vreo dispoziţie care să reglementeze extrădarea. Doar în articolul 6 din Codul de
instrucţiune criminală din 1808 apare o referire astfel redactată: “Această dispoziţie se
va extinde asupra străinilor care, autori sau complici, vor fi reţinuţi în Franţa sau de la
guvern se va obţine extrădarea”.
Decretul imperial semnat la 23 octombrie 1811 statua că numai împăratul
hotărăşte cu privire la cererile de extrădare adresate Franţei, formulate împotriva
cetăţenilor francezi, după ce respectivele cereri erau examinate de Ministerul Justiţiei.2
Imediat după separarea Ţărilor de Jos, Belgia a fost a doua ţară din Europa
care a reglementat legislativ şi a stabilit competenţa organelor jurisdicţionale în
procedura extrădării. Legea belgiană din 1 octombrie 1833 este prima lege3 care a
reglementat distinct instituţia extrădării care atribuia puterii jurisdicţionale în special
Camerei de punere sub acuzare, un rol consultativ în fundamentarea deciziilor
guvernamentale. Legea indică documentele în baza cărora se putea dispune extrădarea şi
prevedea condiţiile şi durata arestării provizorii4.
A fost remaniată în 1856 şi în 1868, înlocuită apoi cu Legea din 15 martie
1874, care a rămas în vigoare până la semnarea Convenţiei europene de extrădare din
1957 şi a servit ca model multor ţări europene, inclusiv Franţei, majoritatea ţărilor
occidentale inspirându-se din legea belgiană în reglementarea extrădării.
Din motive economice şi politice, dar mai ales din dorinţa de a favoriza
imigrarea europenilor, S.U.A. a împiedicat iniţial guvernul federal în predarea infractorilor
care se refugiau pe teritoriul american şi erau solicitaţi de guvernele altor state. Primul
tratat de extrădare a fost semnat cu Marea Britanie în 1794, fiind înlocuit cu altul la 19 august
1842.

1
Jaques Lemontrey –“Du role de l`autorite judiciaire dans la procedure d` extradition passive”, Paris,
1966, pg.128;
2
Ibidem
3
Vintilă Dongoroz - „ Drept penal. Volumul I”, Bucureşti, 1939, pg. 165;
4
Ibidem

41
La 22 ianuarie 1892, şi Elveţia a emis un act normativ, atribuind
Tribunalului federal competenţa de a dispune, în anumite cazuri,asupra admisibilităţii
cererilor de extrădare1 .
Începand cu anul 1805, în legislaţia statelor germane a fost adoptat un
sistem mixt, potrivit căruia extrădarea nu putea fi cerută sau acordată de autorităţile
judiciare germane decât cu autorizarea ministrului Afacerilor Externe, Guvernul era deci
cel care lua decizia finală în privinţa extrădării. Treptat însa, rolul guvernului s-a diminuat,
instanţele superioare nemaiavând obligaţia să solicite vreun aviz ministrului. Începand din
anul 1825, instanţele superioare germane erau libere să aprecieze dacă este sau nu cazul
intervenţiei guvernului, materializându-se printr-o decizie a ministrului Afacerilor Externe,
aplicarea sistemului mixt având caracter facultativ. Printr-o ordonanţă din 1879, Prusia
a revenit la sistemul mixt în care autoritatea administrativă avea competenţa
quasiexclusivă de a decide în privinţa extrădării, iar competenţa autorităţii judiciare a fost
redusă doar la examinarea de către Ministerul Public a temeiniciei cererii de extrădare
formulată.
Acest sistem s-a mentinut până la apariţia Legii din 1928, care prevedea în
mod explicit, pe de o parte condiţiile generale ale extrădării, iar pe de altă parte organele
competente să examineze o astfel de cerere.
Astfel, în această perioadă instituţiei extrădării îi sunt caracteristice trei
trăsături esenţiale: competenţa exclusivă a puterii politice, guvernamentale sau
administrative, caracterul politic al infracţiunilor ce ocazionau cererea de extrădare şi
caracterul arbitral al deciziilor suveranilor.

4. Institutia extrădării În Epoca Modernă


Această perioadă este marcată de o fază internaţională sau predominant
juridică, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX observându-se o tendinţă de
uniformizare şi generalizare a regimului extrădării între statele lumii prin încheierea unui
număr mare de convenţii ce cuprindeau dispoziţii comune şi cu privire la extrădare.

1
Constantin Barbu – “Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pg. 123;

42
În sesiunea de la Oxford din 1880, Institutul de drept internaţional a
elaborat un proiect2, potrivit căruia în ţările de refugiu, autoritatea judiciară trebuie
chemată să se pronunţe asupra cererii de extrădare în urma unor dezbateri contradictorii.
Necesitatea uniformizării dispoziţiilor referitoare la extrădare a fost exprimată apoi cu
ocazia celor două congrese internaţionale de la începutul secolului XX, respectiv
Congresul de poliţie judiciară de la Monaco din 1914 şi Congresul penitenciar de la
Londra din 1925, precum şi de Comisia internaţională penală şi penitenciară din 19353.
Internaţionalizarea a fost legată în mod direct şi condiţionată de procedura
extrădării şi de rolul autorităţilor guvernamentale sau judiciare competente în materie.
Acest proces de internaţionalizare a început prin încheierea unei reţele de
acorduri şi tratate bilaterale între ţările vecine.Afinitatea istorică şi culturală dintre unele state
au constituit un teren propice pentru realizarea la o scară mai mică a unificării convenţionale
a extrădării. Aşa s-a întâmplat în Europa după al doilea război mondial, în cadrul uniunilor mai
restrânse, cum a fost cea a celor cinci ţări scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia,
Finlanda şi Islanda) şi Uniunea economică a Belgiei, Olandei şi Luxemburgului (Benelux).
În cadrul relaţiilor dintre ele, aceste state au prevăzut o procedură
simplificată a extrădării şi au stabilit natura ei pur judiciară, care a reprezentat de fapt
prima de acest fel din lume şi din care s-a inspirat Convenţia europeana de extrădare,
semnată la Paris în 13 decembrie 1957 de 11 state membre ale Consililui Europei3 .
În cadrul internaţionalizării şi simplificării extrădării, un rol important 1-a
avut Congresul internaţional de poliţie de la Viena din 1923, cu ocazia căruia s-a
constituit o Comisie internaţională de poliţie criminală, ale cărei lucrări s-au desfaşurat
de atunci anual până la al doilea război mondial. Această Comisie stă la baza actualei
Organizaţii Internationale de poliţie criminală (O.I.P.C. sau Interpol) Înfiinţată la Paris în
1956.
Prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului4 se recunoşte pe de o parte,
dreptul de azil politic (art. 14), dar pe de altă parte, se stipulează faptul că ,,nimeni nu
poate fi oprit, reţinut sau exilat arbitrar” (art. 9). Recunoaşterea acestui drept de către
statele membre a avut un rol covărşitor în abandonarea sistemului adminstrativ al
2
Proiect amendat în 1892 la Paris;
3
Vintila Dongoroz- „ Drept penal. Volumul I” Bucureşti, 1939, pg. 165;
3
Daniela I. Lămăşanu - ,,Drept penal internaţional”, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pg. 75;
4
proclamată la Adunarea generală a Naţiunilor Unite din 10 decembrie 1948;

43
extrădării de majoritatea susţinătorilor lui şi a condus la modificarea legislaţiilor şi
practicilor naţionale în materia extrădării şi la reducerea considerabilă a ponderii
regimului mixt în favoarea celui judiciar, care a devenit predominant nu numai în Europa, ci
în întreaga lume.
La 8 decembrie 1951, cu ocazia celei de-a 37-a sesiuni a Adunării
Consultative a Consiliului Europei a fost adoptată recomandarea 51 (16) de luare a unor
măsuri pregătitoare privind încheierea unor convenţii europene de extrădare, subliniindu-
se necesitatea stabilirii unor principii clare ale extrădării, acceptate de toate statele membre.
La 13 decembrie 1957 a fost semnată la Paris Convenţia europeană de
extrădare de către 11 state membre ale Consiliului Europei: Austria, Belgia, Danemarca,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Germania, Norvegia, Suedia şi Turcia.
Guvernele semnatare au considerat că scopul Consiliului Europei este de a
înfăptui o uniune mai strânsă între membrii săi şi acest obiectiv poate fi atins prin
adoptarea de acţiuni comune şi în domeniul juridic, prin acceptarea unor reguli uniforme în
materie de extrădare.
Până în prezent au aderat la Convenţie 39 de state europene, precum şi
Israelul, care nu este membru al Consiliului Europei, reprezentând documentul internaţional
cu cele mai multe ratificări în evoluţia istorică a extrădării. Numărul mare al ţărilor care au
aderat la Convenţia europeană de extrădare se explică prin nevoia de uniformizare şi
simplificare a procedurii în vederea combaterii cu eficienţă a criminalităţii organizate
internaţionale.1 Epoca modernă este perioada în care s-a conturat necesitatea unei cooperări
internaţionale între state, simplificându-se procedura extrădării, încheindu-se o multitudine de
acorduri, convenţii şi tratate ce au ca obiectiv principal instituţia extrădării.

5. Instituţia extrădării în Perioada Contemporană

A. Reglementarea extrădării în Europa


Convenţia europeană de extrădare este principalul document care
reglementează instituţia extrădării în plan european. Aceasta a fost încheiată la 13
decembrie 1957, prin semnarea sa la Paris de către cele 11 state şi a intrat în vigoare la

1
Nicolae Lupulescu – “Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 91;

44
18 aprilie 1960. Convenţia a reprezentat pâna în anul 2004 cadrul juridic al extrădării între
ţările europene care au ratificat-o şi, totodată, un model pentru acordurile bilaterale în
materie.
De la data semnării ei şi pâna în prezent, Convenţia a fost ratificată de 39
de state europene şi de către Israel, care nu face parte din Consiliul Europei,
manifestându-se o tendinţă accentuată de unificare legislativă în materie de extrădare, de
standardizare a unor acţiuni comune în domeniul juridic, de cristalizare şi aderare la un
instrument eficient de cooperare în lupta împotriva criminalităţii organizate transnaţionale.
Convenţia cuprinde 32 de articole în care sunt prevăzute condiţiile de
formă şi de fond ale extrădării, principiile instituţiei, procedura extrădării, arestarea
preventivă, tranzitul persoanelor reclamante, câmpul de aplicare, modul de suportare a
cheltuielilor ocazionate de predarea infractorilor, concursul de cereri, relaţiile dintre aceasta
şi celalalte acorduri bilaterale, procedura semnării, aderării, denunţării şi intrării în vigoare.
Considerând că este necesar să se completeze prevederile referitoare la
infracţiunile politice1 (art. 3 din Convenţia europeană de extrădare) şi principiul non bis
in idem2 (art. 9 din Conventia europena de extradare), în vederea întăririi protecţiei

1
Potrivit art.l din Protocolul adiţional al Convenţiei europene de extrădare, adoptat la 15 octombrie 1975 , nu sunt
considerate infracţiuni politice:

a) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată
la 9 decembrie 1948 de Adunarea generală a Natiunilor Unite;

b) infracţiunile prevăzute la art. 50 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru
imbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 130 al Convenţiei de la
Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 al Convenţiei de la Geneva din
1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;

c) orice violări analoage ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare a prezentului protocol şi
a cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt deja prevăzute prin dispoziţiile sus-menţionate ale
convenţiilor de la Geneva.
2
Potrivit art. 2 din Protocolul adiţional al Convenţiei europene de extrădare adoptat la 15 octombrie 1975,
extrădarea unei persoane care a format obiectul unei judecăţi definitive într-un stat terţ, parte contracta la
convenţie, pentru fapta sau faptele în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda:
a)când menţionata judecată a pronunţat achitarea sa;
b) când pedeapsa privativă de libertate sau altă măsură aplicată a fost executată integral sau a format obiectul
unei graţieri sau amnistii;
c) când judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune.
Cu toate cestea extrădarea va putea fi acordată dacă:
a) dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau bun având caracter
public în statul solicitant;
b) dacă persoana care a format obiectul judecăţii avea ea însăşi un caracter public în statul solicitant;

45
comunităţii umane şi a persoanelor, statele membre ale Consiliului Europei au semnat la
Strasbourg, la 15 octombrie 1975, primul Protocol adiţional al Convenţiei europene de
extrădare. Acest Protocol a fost ratificat de 27 de state membre ale Consiliului Europei.

Următoarea amendare a Convenţiei a avut loc prin semnarea la 17 martie


1978, la Strasburg, a celui de-al doilea Protocol adiţional, care a avut scopul de a facilita
aplicarea prevederilor Convenţiei europene de extrădare în materia infracţiunilor fiscale şi
de a întări protecţia drepturilor de apărare a infractorului judecat în lipsă.
În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, s-a renunţat la
enumerarea sau precizarea infracţiunilor specifice acestui domeniu (art. 5 din Convenţia
europeană de extrădare) şi s-a stabilit aplicarea regulii generale a dublei incriminări1.

Pentru a garanta exercitarea drepturilor la apărare ale persoanei judecate în


lipsă, prin al doialea Protocol adiţional s-a convenit asupra posibilităţii ca extrădarea în
vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre data în
absenţă sa, să fie refuzată dacă statul solicitat apreciază că procedura de judecată nu a
satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane invinuite de o
infracţiune. Totuşi extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca
suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de
judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare.

B. Reglementarea extrădării în Uniunea Europeană


În ţările membre Uniunii Europene (U.E.), instituţia extrădării este guvernată
de următoarele categorii de documente2:
• Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957 de la
Paris şi de cele două protocoale adiţioanle ale sale;
c) dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă în totul sau în parte pe teritoriul statului solicitant sau într-un loc
asimilat teritoriului său.
1
Art. 5 din al doilea Protocol adiţional al Convenţiei europene de extrădare semnat la 17 martie 1978, la Strasbourg,
prevede: „ În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată între parfile
contractante, conform dispoziţiilor convenţiei, pentru fapte la care corespund, potrivit legii parţii solicitate,
infracţiuni de aceeaşi natură. Extrădarea nu va putea fi refuzată pe motivul că legislaţia părţii solicitate nu impune
acelaşi tip de taxe sau impozite sau nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe si impozite, de vamă şi
de schimb valutar cu legislaţia parţii solicitante.”
2
Lupulescu Nicolae – “Extrădarea în Uniunea Europeană", în Revista ,,Pro Lege", nr. 3-4/2003;

46
• Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a Acordului de la Schengen
din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la
frontierele comune;
• Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele
membre al U.E., stabilită prin Actul Consiliului U.E. din 10 martie
1995 de la Bruxelles;
• Convenţia privind extrădarea între statele membre ale U.E., stabilită
prin Actul Consiliului U.E. din 27 septembrie 1996 de la Bruxelles.

47
Convenţia europeană de extrădare împreună cu cele două
protocoale ale sale a reprezentat, până la intrarea în vigoare a Deciziei-cadru privind mandatul
de arestare european, dreptul comun în materie de extrădare, aplicabil statelor membre ale
Uniunii Europene.1
Acordul Schengen a fost încheiat la 14 iunie 1985 în localitatea omonima din
Luxemburg, de către 5 state: Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg şi Olanda, la care au
aderat ulterior alte 10 state2.
Acordul Schengen are ca obiectiv eliminarea controalelor la frontierele
comune ale statelor semnatare, asigurarea ordinii si securităţii publice si facilitarea
transportului de persoane şi a circulaţiei mărfurilor, stabilindu-se un singur teritoriu comun,
format din teritoriile naţionale, fără frontiere interne.
Prevederile Acordului de la Schengen completează Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, precum şi Convenţia europeană
privind extrădarea din 13 decembrie 1957.
În vederea creşterii eficienţei în lupta împotriva criminalităţii organizate,
Acordul a creeat cadrul juridic necesar organizării şi funcţionării unui sistem de informare
comun, denumit Sistemul de Informare Schengen (S.I.S.), compus dintr-o secţiune naţională în
fiecare parte contractantă şi un serviciu de asistenţă tehnică.
Sistemul de Informare Schengen permite autorităţilor desemnate de părţile
contractante ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la datele
cu privire la persoanele şi obiectele supuse controalelor la frontieră, pentru alte verificări ale
poliţiei şi organelor vamale exercitate în interiorul ţării, conform dreptului intern, precum şi la
informaţii privind acordarea vizelor şi a permiselor de şedere, supravegherea străinilor şi
circulaţia persoanelor.
Fiecare stat din spaţiul Schengen are şi administrează propria sa secţiune S.I.S., al
cărei fişier de date este materialmente identic cu fişierele celorlalte secţiuni naţionale, serviciul
de asistenţă tehnică având sediul la Strasburg şi fiind în responsabilitatea Franţei, care
asigură menţinerea identică a bazei de date, de către fiecare secţiune naţională prin
transmiterea on-line a informaţiilor.

1
Lupulescu Nicolae – “Extrădarea în Uniunea Europeană”, în Revista ,,Pro Lege", nr. 3-4/2003;
2
Austria, Danemarca, Finlanda, Grecia, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Spania şi Suedia.

48
Fişierul de date al fiecărei secţiuni naţionale serveşte la căutarea automată doar pe
teritoriul naţional, astfel că, pentru securizarea lor, o consultare a fişierelor de date din alte
secţiuni naţionale nu este posibilă, de aceea este necesară identitatea bazelor de date pe care le
cuprind.1
Dorind să amelioreze cooperarea juridică în materie penală şi recunoscând
importanţa extrădării în acest domeniu, statele membre ale U.E., au semnat la 10 martie
1995 la Bruxelles actul prin care a fost legitimată Convenţia privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene.
Acest document are ca obiect facilitarea aplicării convenţiei europene de
extrădare din 13 decembrie 1957, simplificând şi ameliorând procedura de extrădare, fiind
determinată de necesitatea reducerii la maxim a timpului necesar extrădării şi perioadei de
detenţie în acest scop, mai ales în condiţiile în care persoana reclamantă nu se opune remiterii
sale.2
Statele membre se angajează să-şi predea, după o procedură simplificată,
persoanele urmărite în scop de extrădare, care şi-au dat consimţământul în acest sens, deci
nu s-au opus extrădării şi acceeptă să fie predate statului solicitant de bună voie.
Prin aceasta convenţie se renunţă la principiul specialităţii şi la faza
procesuală a extrădării în situaţiile în care persoana urmărită consimte în mod expres să fie
predată statului solicitant, comunicarea datelor şi actelor dintre statele semnatare făcându-se
direct între autorităţile judiciare, prin abandonarea căii diplomatice, care este mult mai greoaie.
La 27 septembrie 1996 a fost semnată la Bruxelles de către Consiliul
Uniunii Europene, Convenţia privind extrădarea între statele membre ale U.E.
Convenţia are ca obiect completarea dispoziţiilor şi facilitarea aplicării între statele membre
ale U.E. a Convenţiei europene de extrădare din 1957, a Convenţiei europene pentru reprimarea
terorismului din 21 ianuarie 1977, a Convenţiei din 19 iunie 1990 de aplicare a acordului
Schengen din 14 iunie 1985 şi a tratatului Benelux din 27 iunie 1962.3

1
http://www.customs.ro/ (situl oficial al Direcţiei Generale a Vămilor România);
2
I. Hurdubaie - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Editura Universal
Pan,Bucureşti, 1999, pg. 40;
3
George Antoniu — ,,Drept penal şi integrarea europeană”, în Revista de Drept Penal nr.3/2001;

49
Prin încheierea acestei convenţii s-a urmărit realizarea funcţionării într-un mod
mai eficace şi rapid a procedurii de extrădare între ţările membre ale U.E. pe baza încrederii
reciproce în structura şi funcţionarea sistemelor lor judiciare1.
În relaţiile dintre statele U.E. şi statele nemembre se aplică în materia
extrădării fie Convenţia europeană de extrădare din 1957, fie prevederile convenţiilor
bilaterale sau multilaterale semnate de statele respective.
Pentru a suprima complexitatea şi riscurile de intârziere inerente actualelor
mecanisme de extrădare, era necesar să se instaureze un nou sistem simplificat de predare a
persoanelor căutate în scopuri de urmărire sau de executare a hotărârilor judecătoreşti. Acest
sistem a inlocuit sistememle tradiţionale de extrădare, care nu mai sunt adaptate la exigenţele
unui spaţiu comun de libertate, de securitate şi de justiţie, în care frontierele naţionale işi pierd
din importanţă.
Propunându-şi crearea unui spaţiu de libertate, siguranţş şi justitie, prin
decizia-cadru privind mandatul de arestare european, statele U.E. consacră principiul
recunoaşterii reciproce a deciziilor penale, ceea ce înseamnă că autoritatea judiciară din fiecare
stat membru al U.E., trebuie să recunoască ipso facto cererea de predare a unei persoane facută
de autoritatea judiciara a celuilalt stat, efectuând doar un minimum de formalităţi.
Mandatul de arestare european reprezintă o decizie juridică emisă de un stat
membru pentru arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane căutată pentru
derularea urmăririi penale sau pentru executarea unei sancţiuni privative de libertate.2
Mandatul de arestare european adoptat de către Consiliul Uniunii Europene
inlocuieşte actualul sistem de extrădare clasică, impunând fiecarei autorităţi judiciare naţionale3
să recunoască şi prin intermediul unor controale minimale, cererea de predare a unei persoane
formulată de alt stat membru.4
Conform art. 77 din Legea 302/2004, mandatul european de arestare este o
hotărâre judecătorească emisă de instanţa competentă a unui stat membru al U.E. în vederea
arestării şi predării de către un alt stat membru a persoanei solicitate, în vederea efectuării

1
I. Hurdubaie - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Editura Universal
Pan,Bucureşti, 1999, pg. 46;
2
http://www.infoeuropa.ro ( site-ul oficial al Centrului de Informare al Comisiei Europene în România);
3
autoritate judiciară de execuţie;
4
autoritate judiciară de emitere;

50
urmăririi penale sau a executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de
libertate1.
Deoarece mandatul de arestare european se bazează pe ideea unei cetăţenii
europene, excepţia care există cu privire la extrădarea propriilor cetăţeni în regimurile de
extrădare tradiţionale nu mai produce consecinţe şi nu mai sunt incidente în materia
extrădării nici principiile specialităţii şi ale dublei incriminări.
Mandatul de arestare european conţine următoarele informaţii, prevăzute
conform formularului tipizat anexat:
a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail a autorităţii judiciare
emitente;
c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de
arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;
d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare al persoanei solicitate;
f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsă prevăzută
de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;
g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii2.

6. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării în România


Instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abia la sfârşitul sec XIX.
Astfel,3 nu se poate stabili cu precizie vechimea extrădării şi istoricul legislativ, consemnându-
se mai întâi existenţa unui tratat între regele Cazimir al Poloniei şi voievodul Moldovei,
Ilieş Alexandru, şi care privea mai ales crimele politice, iar un tratat de extrădare a fost
încheiat apoi între acelaşi domn al Moldovei şi Sigismund August, regele Poloniei, la
1446. De asemenea se vorbeşte despre un tratat între Moldova şi Lituania, între anii 1498-
1499, prin care Ştefan cel Mare cerea princepelui lituanian extrădarea mai multor români

1
Costin Florian - ,,Mandatul de arestare European”, în Revista de Drept Penal nr. 2/2005, pg. 110;
2
Idem, pg. 1ll;
3
Alexandru M. Gurănescu - ”Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pg 15;

51
fugari.1 Cu referire atât la crimele politice, cât şi la extrădare, se menţionează apoi încheierea
tratatului de extrădare din secolul al XVII-lea dintre Vasile Lupu, domnul Moldovei, şi
Racotzi, principile Transilvaniei, la 4 aprilie 1646.2
În 1848 a fost încheiată între Moldova şi Austria Convenţia pentru
extrădarea dezertorilor şi vagabonzilor. Aceasta a fost urmată de încheierea primei
»Convenţiuni de extradiţiune" dintre România unită şi Serbia, în 1863.
Primul Cod penal şi de procedură penală din 1864, prin articolele 4 şi 5
prevedea, e adevarat, mai mult în treacăt, existenţă ,,extradicţiunii" ca instituţie de drept
penal.
În România, extrădarea a fost reglementată, pentru prima dată în Constituţia
Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească,3 dar care, fiind supusă promulgării, nu a
mai fost admisă de Alexandru loan Cuza, fiind respinsă prin scrisoarea nr. 206 din 12 noembrie
1859.4
Extrădarea a fost introdusă în mod expres ca instituţie de drept prin art. 30 din
Constituţia din 1866 şi apoi o regasim ca atare în Constituţia din 1923. Ambele constituţii
prevedeau interdicţia expresă a extrădării infractorilor politici.
Pâna la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, România a încheiat 15 tratate
speciale de extrădare:
• Serbia, îin 1861
• Belgia, la 3/15 august 1880
• Italia, la 5117 august 1881
• Anglia, la 9/27 martie 1893
• Olanda, Ial7mai 1895
• Austro-Ungaria, la 14 iunie 1901
• Marele Ducat de Luxemburg, la 17 aprilie 1911
• Bulgaria, la 11 martie 1925
• Ungaria, la 2 aprilie 1925
1
I. Tanoviceanu - ,,Tratat de drept şi procedură penală”, Vol. I, Ediţia a Il-a, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, pg
354 : ,,La voi se oploşesc mai mulţi Români fugiţi din ţara Moldovei, pe care graţia voastră să-i trimeteţi înapoi în
Moldova, în puterea tratatului”;
2
I. Tanoviceanu - ,,Tratat de drept şi procedură penală”, Vol. I, Ediştia a II-a, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, pg
354;
3
Votată de Comisiunea de la Focşani, în şedinţa sa din 9/21 octombrie 1959;
4
Aurel Teodor Moldovan - ,,Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional, Editura All Back,
Bucureşti, 2004, pg 133;

52
• Statele Unite ale Americii, la 8 aprilie 1925
• Austria, la 9 martie 1926
• Cehoslovacia, la 10 septembrie 1926
• lugoslavia, la 25 septembrie 1933
• Polonia, la 16 mai 1934
• Portugalia, la 20 decembrie 1939.1
În aceeaşi perioadă România a stabilit cu Rusia, Grecia şi Franţa, ca în
baza unor declaraţii de reciprocitate, să-şi predea infractorii care s-au refugiat pe teritoriul
lor, pentru ca teritoriile lor naţionale să nu ajungă gazde sau azile ale indivizilor care
încalcă legea şi încearca să se sustragă răspunderii penale.
Tratatele încheiate de state prevedeau condiţiile în care se poate face extrădarea,
cazurile şi situaţiile care o justifică, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
cererea de extrădare adresată de un stat celuilalt.
După cum s-a aratat, au existat state care de la inceput au avut legi interne ce
stabileau regimul legislativ al extrădării, în sensul că prin norme interne erau prevăzute pe
de o parte condiţiile generale de extrădare, pe de altă parte organele competente să examineze
o astfel de cerere.2
România a facut parte din rândul ţărilor care au semnat tratate privind
extrădarea fără a avea o lege interna care să reglementeze aceasta materie. Pentru prima dată
instituţia extrădării a făcut obiectul unui regim legislativ intern prin Codul penal şi Codul de
procedura penală Carol al II-lea intrate în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi prin care se prevedeau
condiţiile de fond (codul penal) şi condiţiile de formă (codul de procedură penală) ale
extrădării. Conform art. 16 din acest Cod penal, în materia extrădării, prioritatea aparţinea
dispoziţiilor din convenţiile semnate de statul român şi numai în lipsa lor se aplica dreptul intern,
astfel că prevederile Codului penal Carol al II-lea aveua caracter subsidiar.3
Codul de procedură penală Carol al II-lea s-a inspirat din legea belgiană şi cea
franceză, consacrând sistemul mixt al extrădării, în sensul că primele cercetări se fac de către
1
Vintilă Dongoroz-„Drept penal. Volumul I”, Bucureşti, 1939, pg. 166;
2
Vintilă Dongoroz - ,,Drept penal. Volumul I ", Bucureşti, 1939, pg. 165: ,,Au existat astfel de legi în: Belgia (1833),
S.U.A. (1848), Anglia (1870), Olanda(1875), Luxemburg (1875), Argentina (1885), Congo (1886), Japonia (1887),
Elveţia (1892), Peru (1906), Norvegia (1907), Canada( 1907), Brazilia (1911), Suedia (1913), Finlanda (1922), Franţa
(1927), Germania (1928) şi altele”;
3
Codul penal Carol al II-lea, Editura Ştiinţifica, Bucureşti, 1961, pg. 26: ,,Art.l6 - Condiţiile de fond ale extrădării sunt
cele stabilite de convenţiile Internaţionale, iar în lipsa acestora, de reciprocitatea existentă şi dispoziţiile din prezenta
secţiune”;

53
magistraţi, dar decizia lor nu are decât valoarea unui aviz, întrucât guvernul are dreptul de
a se pronunţa în mod suveran dacă admite sau refuză cererea de extrădare.
Codul penal roman stabilea ordinea în care se putea acorda extrădarea: dacă
infracţiunea fusese comisă pe teritoriul mai multor state, persoana urmărită se preda statului
care a inaintat primul cererea de extrădare; când s-au săvârşit mai multe fapte penale, în mai
multe state, se preda statului în care s-a comis infracţiunea cea mai grava. Stabilirea acestor
preferinţe se făcea printr-un act de guvernământ şi nu jurisdicţional.
Trăsătura esenţială a istoriei extrădării în această fază o reprezintă
convieţuirea competenţelor guvernamentale sau administrative şi a celor judiciare, în sensul
că, în general nici una din ele nu era exclusivă, dar nici nu erau concurente, ci se completau
reciproc.
Faza legislativă mixtă face trecerea spre faza judiciară a istoriei extrădării sau
faza internaţională, numită astfel după numărul mare al statelor participante la
reglementarea relaţiilor dintre ele în acest domeniu, mai ales prin convenţii multilaterale,
depăşind stadiul tratatelor bilaterale, regionale sau zonale dintre statele limitrofe.
După al doilea razboi mondial, în România a rămas operaţional sistemul mixt al
extrădării instituit de Codul penal din 1936 prin art. 16-19 şi respectiv de art. 630-638 din
Codul de procedură penală Carol al II-lea, guvenul menţinându-şi dreptul de a se pronunţa,
în mod suveran, asupra cererii de extrădare. Deşi decizia instanţei avea caracterul unui aviz,
atunci când pronunţa respingerea cererii, hotărârea devenea definitivă şi avea putere
obligatorie pentru guvern, astfel că în această situaţie sistemul devenea judiciar.
Sistemul mixt al extrădării a fost menţinut şi după intrarea în vigoare la 1
ianuarie 1969 a actualului Cod penal şi de procedură penală, până la apariţia Constituţiei
României din 8 decembrie 1991.
La 18 martie 1971 a fost emisă prima lege specială română în materie, distinctă
de Codul penal, în care au fost prevăzute în mod unitar atât condiţiile de fond cât şi cele de
procedură ale extrădării. Legea specială 4/19711 se aplică atunci când nu există o convenţie
internaţională sau o declaraţie de reciprocitate sau pentru a completa lacunele în clauzele
convenite (norme supletorii).

1
Publicată în M.Of. al României nr. 35/18.03.1971, care a fost abrogată de legea nr. 291/2001;

54
Legea nu mai cuprindea dispoziţia din art. 17 Codul penal Carol al II-lea
potrivit căreia refugiaţii politici nu pot fi extrădaţi. În concepţia statului socialist, nu toţi
refugiaţii politici se puteau bucura de această favoare, ci numai cei urmăriţi pentru ideile lor
umanitare, democratice sau revoluţionare, în accepţiunea de atunci a acestor noţiuni.
Persoanele care desfăşurau o activitate potrivnică regimului socialist sau clasei muncitoare
puteau fi extrădate.1
Legea reglementa şi situaţia în care extrădarea era cerută de mai multe state.
Consiliul de Ministrii era autoritatea care decidea căruia dintre statele solicitante i se admitea
cererea, ordinea de preferinţă fiind următoarea:

• statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea;

• statul împotriva căruia a fost îndreptată infracţiunea;


• statul al cărui cetăţean era infractorul.
Dacă mai multe state se încadrau ăn aceeaşi ordine de preferinţă, se dădea
prioritate statului care a cerut mai întâi extrădarea.
Sistemul mixt al extrădării a funcţionat în România pâna la adoptarea
Constituţiei din 1991, când a fost înlocuit cu sistemul jurisdicţional.
Se observă astfel, că de la începutul secolului XX s-a accentuat tendinţa de
reglementare a extrădării prin lege, astfel încât în baza acesteia să fie încheiate diferite
convenţii de extrădare între state, iar în lipsa convenţiilor să constituie dreptul comun în
materie.
Codul penal român Carol al II-lea din 1936 a stabilit în principal ca, sub
raportul condiţiilor de fond, extrădarea este guvernată de convenţiile internaţionale
încheiate de România cu alte state, iar în lipsa convenţiilor se aplică regula reciprocităţii şi
dispoziţiile dreptului intern.2
În Codul penal şi Codul de procedură penală în vigoare de la 1 ianuarie 1969,
nu s-au mai prevăzut norme cu privire la reglementarea extrădării, întrucât s-a considerat

1
Aurel Teodor Moldovan - „ Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional, Editura All Back,
Bucureşti, 2004, pg 133;
2
Art 16 din Codul penal Carol al II-lea din 17/03/1936 publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 18/03/1936:
,,Condiţiunile de fond ale extrădării sunt cele stabilite de convenţiile internaţionale, iar în lipsa acestora de reciprocitatea
existentă şi dispoziţiile din prezenta secţiune”;

55
că această instituţie de drept penal trebuie să facă obiectul unei legi speciale, în care să fie
cuprinse dispoziţii care să prevadă în detaliu condiţiile şi procedura extrădării.1
Legea nr. 4 din 18 martie 1971 privind extrădarea a fost elaborată la 2 ani
după intrarea în vigoare a Codului penal şi de procedură penală şi în concordanţă cu acesta,
precum şi cu organizarea de atunci a parchetelor si instanţelor judecătoreşti.
Reflectând politica penală a statului socialist, Legea 4/1971 a menţinut sistemul
mixt al extrădării pâna la intrarea în vigoare, în decembrie 1991, a noii Constituţii a României,
care a consacrat pentru prima dată în legislaţia noastră competenţa exclusivă a organelor
judiciare în material extrădării şi expulzării.2
Deşi odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României, Legea nr. 4/1971 a fost
abrogată tacit şi nu a mai corespuns noilor realităţi şi valori democratice ocrotite de legea
fundamentală, în absenţa unei alte legi speciale a extrădării, a generat anomalii şi o practică
neuniformă în materie, prin aplicarea parţială a unor prevederi ale sale şi producerea unor
efecte juridice3, pâna la abrogarea sa expresă prin Legea nr. 296 din 7 iunie 20014, aceasta
din urmă fiind abrogată la rândul său, în condiţiile fluidităţii legislative specifice perioadelor de
tranziţie, prin Legea nr. 302/20045.
În prezent extrădarea în România este reglementată prin Constituţie, prin
tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale încheiate sau ratificate de statul român,
precum şi prin Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea nr. 302 din 28 iunie 2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Conform Constituţiei României, extrădarea prezintă următoarele particularităţi:
- se hotărăşte de justiţie. Este exclus astfel intervenţia unei alte puteri în materia
extrădării, fiind abolit definitiv sistemul mixt. Asupra cererilor de extrădare se pronunţă
numai organele judiciare, a căror hotărâre nu mai are caracter facultativ, ci unul defmitiv şi
executoriu.6
1
Singura prevedere referitoare la extrădare era cea cu caracter general de la art.9, potrivit căreia:
,,Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa
acestora, în temeiul legii”;
2
Potrivit art. 19, alin (4) din Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: ,,Expulzarea sau extrădarea se
hotărăşte de justiţie.”
3
Viorel Paşca - ,,Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, Revista Dreptul nr. 3/1993,
pg. 23;
4
Publicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 18 iunie 2001;
5
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 01 iulie 2004;
6
Potrivit art. 19, alin (4) din Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr.

56
- se renunţă la principiul neextrădării propriilor cetăţeni.1
- prin Constituţie este exclus arbitrajul în materia extrădării, precizându-se
sursele sau cadrul juridic care reglementează instituţia respectivă, format din: convenţii
internaţionale, declaraţii de reciprocitate şi dreptul intern, care, deşi nu este menţionat
expres, rezultă din însăşi existenţa textului constituţional.2
- se stabileşte preeminenţa dreptului internaţional în material extrădării.3
Convenţiile internaţionale, ratificate potrivit legii, de către Parlament,
reprezintă o sursă importantă de reglementare a instituţiei extrădării în România, în
concordanţă deplină cu art. 11 din Constituţie4.
Condiţiile de formă şi de fond, procedura extrădării, a tranzitului şi transferării,
etc. sunt cele convenite şi prevăzute ca atare în convenţiile bi şi multilaterale încheiate,
ratificate sau la care a aderat statul român, instituţia extrădării fiind guvernată, în relaţiile
dintre statele semnatare, de aceste documente internaţionale.
Prin Legea nr. 80 din 9 mai 19975, România a ratificat Convenţia europeană
de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, şi protocoalele sale adiţionale, incheiate la
Strasburg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978. Prin ratificarea acestei Convenţii,
România s-a alăturat ţărilor europene care au consacrat sistemul jurisdicţional al extrădării şi
au stabit un cadru juridic modern al instituţiei respective.

429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: ,,Expulzarea
sau extrădarea se hotărăşte de justiţie”;
1
Potrivit art. 19, alin (2) din Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: ,,Prin
derogare de la prevederile alineatului (1). cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate;
2
Potrivit art. 19, alin (3) din Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: ,,Cetăţenii
străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate.”
3
Potrivit art.20 din Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: ,,Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Romania este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele si tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”;
4
Potrivit art. 11 din Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: ,,Statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”;
5
Publicată în M.Of. nr. 89 din 14 mai 1997;

57
România a încheiat1 în ultimele decenii o serie de tratate de asistenţă juridică în
materie penală privind cauze civile, familiale şi penale cu ţări din Euopa şi din alte continente,
unele dintre acestea, enumerate mai jos cuprinzând şi prevederi cu incidenţă asupra extrădării.

NUMELE ACTULUI LOCUL DATA RATIFICAT DE


INTERNAŢIONAL ADOPTĂRII ADOPTĂRII ROMÂNIA PRIN:

Convenţia europeană în domeniul H.G.nr. 153 din 7 martie


informaţiei asupra dreptului străin Strasbourg 15 martie 1978
1991

Convenţia asupra substanţelor Strasbourg 1971 Legea nr. 118 din 15


psihotrope decembrie 1992
Convenţia asupra traficului ilicit Strasbourg 1988 Legea nr. 118 din 15
de stupefiante şi substance decembrie 1992
psihotrope
Convenţia europeană asupra Strasbourg 21 martie 1983 Legea nr. 76 din 12 iulie
transferării persoanelor 1996
condamnate
Convenţia europeană pentru Strasbourg 27 ianuarie 1977 Legea nr. 19 din 28
reprimarea terorismului februarie 1977
Convenţia europenă privind Strasbourg 28 iunie 1978 Legea nr. 126 din 9 iulie
controlul achiziţionării şi deţinerii 1997
armelor de foc de către particulari

Convenţia europeană privind Bruxelles 3 iunie 1976 Legea nr. 126 din 9 iulie
efectele internaţionale ale 1997
interzicerii exercitării dreptului de
a conduce un vehicul cu motor

Convenţia europeană pentru Strasbourg 30 noiembrie Legea nr. 193 din 12


reprimarea infracţiunilor rutiere 1964 noiembrie 1997

Convenţia europenă de asistenţă Strasbourg 20aprilie1959 Legea nr. 236 din 9


juridică în materie penală decembrie 1998

Convenţia europeană privind Strasbourg 25 ianuarie 1974 O.U. nr.91 din 30 august
imprescriptibilitatea crimelor 1999
împotriva umanităţii

1
Centrul de Resurse Juridice - Broşura ,,Justiţie şi afaceri interne” ( au contribuit: lleana Pascal, Monica Vlad,
Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Elena Simina Tănăsescu, Aurel Ciobanu-Dordea),Editura Dacris, Bucureşti, 2004, pag .
49;

58
Protocolul adiţional la Convenţia Strasbourg 18 decembrie O.U. nr. 92 din 30 august
europeană asupra transferării 1997 1999
persoanelor condamnate

Convenţia europeană privind Strasbourg 15 mai 1972 Legea nr. 34/2000


transferul de proceduri în materie
penală
Convenţia europenă privind Haga 28 mai 1970 Legea 35/2000
valoarea internaţională a
hotărârilor represive
Convenţia penală privind corupţia Strasbourg 27 ianuarie 1999 Legea nr. 27 din 16
ianuarie 2002

Statutul Curţii Penale Roma 17iulie l998 Legea nr. 111 din 13
Internaţionale martie 2002

Convenţia europeană privind Strasbourg 8 noiembrie 1990 Legea nr. 263 din 15 mai
spălarea, descoperirea, 2002
sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii
Protocolul nr. 13 la Convenţia Vilnius 3 mai 2002 Legea nr. 7 din 9 ianuarie
pentru apărarea drepturilor 2003
omului şi a libertăţilor
fundamentale privind abolirea
pedepsei cu moartea

În legislaţia penală şi procesual penală intrată în vigoare la 1 ianuarie 1969,


extrădarea a format obiectul unei singure dispoziţii de principiu1, ulterior fiind adoptată
Legea nr. 4/1971 privind extrădarea.
Prin Legea nr. 28/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală art. 5221
privind rejudecarea în caz de extrădare, potrivit căreia, în cazul în care se cere extrădarea
unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţă
care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Legea nr. 296/2001 a reprezentat un real progres faţă de cea anterioară, dar
cuprindea şi dispoziţii care nu erau în deplină concordanţă cu principiile legislaţiei noastre
penale, cu principiile dreptului internaţional şi cu normele cuprinse în convenţiile încheiate de
ţara noastră, impunându-se modificarea, completarea sau abrogarea sa.2
1
Art. 9 din Codul penal;
2
Lupulescu Nicolae - ,,Consideraţii critice privind reglementarea extrădării active prin Legea nr.296/2001”, în
Revista ,,Pro Lege", nr. 1/2004;

59
Potrivit noii legi a extrădării - Legea nr.302/2004 - pot fi extrădate din
România la cererea unui stat străin, persoanele care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse
sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate în statul respectiv1. Nu pot fi extrădaţi din
România:
a) cetăţenii români, daca nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24;
b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în
limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau
experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite
prin convenţie internaţională.2
Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită
una din următoarele condiţii:
a) în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă asigurări
considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării
pedepsei în România;
b) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de
extrădare;
c) persoana extradabilă are si cetăţenia statului solicitant;
d) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul său împotriva unui cetăţean al unui

stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene3.
În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui
cetăţean străin, învinuit sau condamnat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin
(1)4 sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsă
1
Art. 22 din Legea nr. 302/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 01 iulie 2004;
2
Art. 23 din Legea nr. 302/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 01 iulie 2004;
3
Art. 24 din Legea nr. 302/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 01 iulie 2004;
4
Apartenenţa la un grup infracţional organizat; terorismul; infracţiunile privind traficul de persoane şi infracţuni în
legătură cu traficul de persoane; traficul de migranţi; exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
infracţiunile privind traficul de droguri sau precursori; infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor si

60
închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi
exercitarea dacă este cazul, a acţiunii penale se face din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere.
Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu
caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română.
În lege se prevede expres preeminenţa dreptului internaţional în materia
extrădării, precizându-se că acest act normativ se aplică în baza şi pentru executarea normelor
interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice
internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.
Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau cu o organizaţie internaţională publică, în
conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt
statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă,
prevederile prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este
necesar.

muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive; infracţiunile de corupţie,
infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legatură directă cu infracţiunile de corupţie şi
infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; spălarea banilor; falsificarea de monedă şi
alte valori, falsificarea de valori străine, inclusiv falsificarea monedei euro; infracţiunile săvârşite prin intermediul
reţelelor şi sistemelor informatice sau de comunicaţii; infracţiunile împotriva mediului inconjurător, inclusiv traficul
ilegal al speciilor animale protejate şi al speciilor şi varietăţilor vegetale protejate; ajutorul la intrarea şi şederea în situaţii
ilegale; omuciderea voluntară, vătămarea corporală gravă; traficul de ţesuturi sau organe umane; lipsirea de libertate în
mod ilegal, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă; rasismul şi xenofobia; tâlhăria şi pirateria; traficul ilegal de bunuri
culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă; înşelăciunea; deturnarea de fonduri; infracţiunile contra proprietăţii
intelectuale; înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor; falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual şi uzul de
fals; traficul ilegal de substanţe hormonale şi alti factori de creştere; traficul de vehicule furate; violul; sclavia; distrugerea
şi distrugerea calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol
public; infracţiunile pentru care competenţa de judecată aparţine Curţii Penale Internaţionale; sechestrarea de
aeronave şi vapoare; sabotajul.

61
62
V. Elemente comparative privind instituţia extrădării în legislaţiile
altor state în perioada contemporană

1. Aspecte generale
În perioada actuală, când România este în plin proces de pregătire privind
integrarea în Uniunea Europeană, se impune un studiu de analiză comparativ cu legislaţiile altor
state membre. Procesul de armonizare al legislaţiei este unul meticulos, fiind determinat de o
conştientizare a importanţei integrării în rândul statelor europene.
Implementarea unui nou sistem juridic nu se face automat şi fortat, ci este nevoie de
studierea aprofundată a instituţiilor juridice străine, pentru a realiza o trecere normală la un alt
sistem, astfel încât persoanele cărora li se adresează legea să nu fie puse în faţa unor situaţii confuze
sau să fie neclare, dând naştere la multe interpretări, ceea ce vine să îngreuneze profund actul de
justiţie.
Analiza instituţiei extrădării am realizat-o comparativ cu legislaţia ţărilor din
care, de-a lungul secolelor, juriştii noştri s-au inspirat. Modelul francez, italian, belgian sau spaniol
1-am preluat în decursul istoriei, dar cu deosebiri semnificative, determinate de concepţia şi
nivelul socio-juridic de la acea oră.
2. Instituţia extrădării în dreptul penal francez1
Şi în dreptul penal francez se vorbeşte despre importanţa şi utilitatea existenţei unei
colaborări interstatale privind reprimarea faptelor antisociale. În lupta împotriva criminalităţii,
eficacitatea nu poate fi obţinută fără o colaborare între state. Această colaborare este tradusă după
mai mult timp sub aspectul extrădării, adică predarea delincvenţilor refugiaţi în străinătate. Alte
forme foarte variate de colaborare, au apărut în date mai recente în planurile poliţieneşti,
judiciare sau penitenciare; rezistenţele naţionale ale extinderii unora dintre aceste aspecte mai noi
de ajutor reciproc între state sunt însa numeroase, mai ales în ceea ce priveşte efectele
internaţionale ale sentintelor represive.

A. Definirea şi utilitatea extrădării.

1
Roger Merle, Andre Vitu –“Traite de droit criminel” Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 425;

63
Putem defini extrădarea ca fiind ,procedura prin care un stat suveran acceptă
să predea un individ care se găseşte pe teritoriul său, unui stat, pentru a permite acestuia din
urmă, să judece individul în cauză sau, dacă a fast deja judecat şi condamnat, să-l oblige la
executarea pedepser.
Este vorba despre una dintre cele mai spectaculoase forme de colaborare între
state, şi în acelaşi timp una dintre cele mai elaborate.
Rolul său este considerabil, mai ales pe plan teoretic, căci extrădarea constituie,
cum a subliniat Donnedieu de Vabres “sancţiunea necesară a regulilor cu privire la competenţa
internaţională”: ea formează deschiderile criticii faimoase aut punire, aut dedere. Nu numai că
permite statului străin de a se debarasa de un individ indezirabil şi statului de provenienţă de a-şi
salva faţa punând mâna pe justiţiabil, dar extrădarea satisface şi lacunele represiunii, evitându-se
ca un răufăcător să nu profite de indiferenţa majorităţii legilor penale naţionale cu privire la
infracţiuni comise de străini pe teritoriile altor state, căci ea ajută prin sarcina represivă statul cel
mai interesat de represiune, acela pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea şi care posedă şi cele
mai bune mijloace de apreciere ale speţei de judecată.

B. Sursele (sau izvoarele) extrădării1


Printre izvoarele dreptului extrădării, primul loc le revine tratatelor
internaţionale, încheiate între Franţa şi alte ţări; legea din 1927 recunoaşte preeminenţa necesară
în primul articol: “în absenţa tratatelor, condiţiile, procedura şi efectele extrădării sunt
determinate de dispoziţiile prezentei legi". Tratatele privind extrădarea, negociate de
preşedintele republicii, trebuie să fie ratificate de Parlament, de vreme ce sunt dintre acelea care
modifică dispoziţiile de natură legislativă (articolul 52 şi 53 coroborate, Constituţia din 4
octombrie 1958). Odată ratificarea parlamentară obţinută, un decret va ordona publicarea tratatului
în Jurnalul Oficial, prin decretul din 14 mai 1968 ratificarea acestei convenţii a transformat tratatele
bilaterale de extrădare în tratate caduc care unesc Franţa cu state europene, care şi ele au ratificat
acelaşi instrument.
Dispoziţii privind extrădarea figureaza şi în unele convenţii Internaţionale, de
exemplu în Convenţia privind tratamentului aplicat fiinţelor umane şi exploatării în vederea

1
F. Desportes, F. Gunehec - ,,Le nouveau droit penal”, Ed. Economica, Paris, 1994, pg. 30:

64
prostituţiei (2 decembrie 1949, articolul 8) în convenţia asupra falsificării banilor (20 aprilie 1929,
articolul 10) şi în convenţia asupra represiunii asupra traficului ilicit de stupefiante şi droguri (26
iunie 1936 articolele 7-9), dar şi în numeroase convenţii bilaterale de ajutor juridic reciproc în
domeniul penal, alături de dispoziţiile cu privire la transmiterea actelor juridice, a comisiilor
rogatorii, a transferului condamnaţilor.

Actualmente se discută despre valoarea declaraţiilor de reciprocitate, acordurile


sumare intervenind în absenţa unui tratat sau pentru a completa un tratat existent, luând de obicei
forma unui schimb de scrisori între Miniştrii Afacerilor Externe; mai mult, conform
Constituţiilor din 1946 s.i 1958 necesitatea unei ratificări parlamentare în ceea ce priveşte
extrădarea, se opune total declaraţiilor de reciprocitate. După Eliberare, anumite camere de acuzare,
sesizate de problema scrisorilor din 17 decembrie 1946 si 10 ianuarie 1947, schimbate între
Belgia şi Franţa privind extrădarea indivizilor bănuiţi a colabora cu duşmanul, admiseseră
validitatea acestor scrisori, în ciuda caracterului politic al lucrurilor; dar multe au fost
scrisorile care au negat eficacitatea lor.
Valoarea declaraţiilor de reciprocitate ar trebui recunoscută, mai ales în cazul în
care un tratat internaţional ar fi prevăzut în mod expres ca dispoziţiile sale ar putea fi completate
într-un final, de un schimb de scrisori între guvernele interesate.
O mare parte a statelor au şi o lege internă privind extrădarea; în Franţa secolului al
XlX-lea, multe proiecte de acest gen au eşuat, iar actuala lege dateaza din 10 martie 1927 (legea
Renault)1. Trebuie să-i recunoaştem două caracteristici esenţiale. Legea din 1927 este de fapt
“dreptul comun” al extrădării, aplicabil în relaţiile Franţei cu statele cu care nu a încheiat un
tratat de extrădare; aceste drept comun serveşte uneori ca un ghid în concluzionarea unor noi
tratate care convin tehnicilor utilizate în legea din 1927.
Pe lângă dreptul comun, dispoziţiile acestei legi, constituie şi un ,,drept
suplimentar" care se aplică punctelor nereglementate de tratate. De asemenea, cea mai mare
parte a convenţiilor internaţionale nu urmează regulile de procedură cerute de stat. Legea din
1927 a înlocuit procedura administrativă cu cea judiciară; de asemenea legea din 1927 se
aplica şi problemelor de fond, asupra cărora s-a arătat mai riguroasă decat tratatele în vigoare.

1
F. Desportes, F. Gunehec - ,,Le nouveau droit penal” Ed. Economica, Paris, 1994, pg. 32; Roger Merle, Andre Vitu -
nTraite de droit criminel”, Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 428;

65
Existenţa unui tratat are avantajul de a obliga, în urma unor stipulaţii, fiecare
stat semnatar sa predea delicvenţii reclamaţi; pe cealaltă parte, legea de extrădare, act unilateral,
lasă la libera apreciere a Statului predarea sau nu a delicvenţilor. Dar chiar şi în prezenţa unui
tratat, Statul reclamant îşi pastrează libertatea de a aprecia dacă extrădarea este cerută pentru
un caz neprevăzut în acordul internaţional.
C. Substituenţii extrădării1
În practica cotidiană, extrădarea nu este singurul mod de a da satisfacţii unui stat
care caută un individ pentru a-l judeca sau pentru a-1 obliga să execute o pedeapsă. Alte tehnici
intră uneori în joc şi sunt veritabili substituenţi ai extrădării.
De asemenea, autorităţile unui stat, se pot limita doar la expulzarea unui delincvent,
pentru că ele ştiu sigur că odată ajuns la frontiere va fi deţinut de poliţia statului vecin, alertată de
acest lucru, sau şi mai bine, autorităţile pot expulza direct de la frontiere persoanele nedorite, care
sunt apoi predate statului care-i caută. O abatere de la această procedură are loc atunci când se
folosesc direct rezultatele extrădării în alte scopuri; este destul de dificilă recunoaşterea frecvenţei
practice a acestor ,,extrădări paralele”.
Pe de altă parte, atunci când o ţară nu are sau încetează să mai aibă, pe plan
internaţional, o personalitate care să îi permită să fie privită ca stat obligat, observăm că apar
tehnici de predare poliţieneşti directe, care înlocuiesc extrădarea. De exemplu, dupa prăbuşirea
Germaniei în anul 1945, autorităţile aliate de ocupaţie s-au pus în mod mutual la remiza, în afară de
toată procedura regulară de extrădare, sunt criminalii pe care îi caută. La fel, între Franţa şi Andora
(ţară non-suverană, asupra căreia Franţa exercită o co-suzeranitate), extrădarea nu are curs, ne
limităm la o remiză directă a indivizilor căutaţi de autorităţile franceze, la cerea autorităţilor
locale. Pe partea lor, Convenţiile semnate împreună cu Vietnamul (16 septembrie 1954, art. 18)
şi cu Laosul (16 noiembrie 1956, art 22) au organizat predări directe a resortisanţilor statului
solicitant, găsite pe teritoriul statului obligat, fără să adopte calea extrădării clasice.
Pe scurt, se întâmplă că individul căutat să formeze obiectul, pe teritoriul
statului unde el s-a refugiat, unei arestări nelegale a unor agenţii dintr-un stat sau chiar de simpli
particulari care li incredinţează pe indivizi justiţiei din ţara lor. Utilizat deja în secolul XIX, şi mai
recent în afacerile senzaţionale, procedeul stârneşte întrebări foarte delicate, la care Curtea de
Casaţie s-a străduit să răspundă în hotărârea Argoud, care a provocat critici profunde. Argumentul
1
J. Pradel, G.Corstens - ,,Droit penal europeen”, Ed. Dalloz, Paris, 1999, pg. 423-424;

66
esenţial invocat de Camera de Criminalistică pentru a respinge recursul extraordinar care i-a fost
supus, constă în afirmarea condiţiilor de arestare şi de predare autorităţilor judiciare franceze: este
ceea ce înseamnă adagiul male captatus, bene judicatus admis totuşi în ţările foarte pretenţioase,
ca ţările anglo-saxone, pentru respectul libertăţii individuale.
Deci, nu trebuie înţeles că dreptul penal, pentru predarea delincvenţilor
refugiaţi în străinătate, a organizat o procedură care nu prevede decât extrădarea, şi că este
absolut ilegală folosirea altor procedee în afară de acesta, singurul stabilit de legea internă şi de
convenţiile internaţionale.

D. Condiţiile extrădării1

a. Părţile interesate de extrădare


Statul solicitant şi statul solicitat (sau obligat). Ce stat poate fi admis să se
prezinte ca stat reclamant în materie de extrădare? Sub rezerva anumitor reguli limitate care
figurează în anumite tratate, admitem în general, că doar trei state au vocaţia de a reclama
extrădarea ( art 3, din Legea din 1927):
- statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea (principiul de teritorialitate),
- statul unde individul s-a restabilit prin naţionalitatea sa (principiul personalităţii
active),
- statul care poate invoca un titlu de competenţă analog celui care se prevede în
Franţa, când ea îşi orientează în mod excepţional dreptul de a judeca infracţiunile comise în
străinătate de o persoană străină; ipoteză adaptabilă, care apăra deodată infracţiunile împotriva
intereselor fundamentale ale statului în virtutea principiului realităţii.
Această condiţie se găseşte consolidată de o pretenţie formulată de art. 2 din Legea
din 1927: statul autorizat nu poate cere predarea individului căutat, acesta fiind obiectul
insistenţelor sau a unei condamnări pe propriul său teritoriu, altfel spus, cererea de extrădare nu
trebuie să se sprijine pe o competenţă teoretică, ci pe o competenţă practică.
În caz de concurenţă între statele interesate, articolul 6 din Legea din 1927 a
prevăzut un ordin, considerând de preferat (dar echivalente între ele), cererile emanate de stat asupra

1
Roger Merle, Andre Vitu - nTraite de droit criminel” Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 435;

67
teritoriului al cărei infracţiuni s-a produs sau al statului în care infracţiunea ameninţa interesele.
Dacă extrădarea este reclamată de mai multe state, dar pentru infracţiuni diferite, Franţa va
rezolva conflictul având în vedere:
- data de depunere a cererilor,
- gravitatea şi locul infracţiunilor,
- angajamentul care şi-l ia unul dintre solicitanţi de a proceda apoi la extrădare.
Statul impus sau prioritar este cel pe teritoriul căruia se află în acel moment
individul care este cercetat (anchetat).Teritoriului metropolitan i se adaugă şi teritoriile care intră în
autoritatea acelui stat: tratatele de extrădare sau convenţiile complementare au avut adesea grijă să
precizeze acest lucru pentru posesiunile exterioare teritoriului metropolitan, şi legea din 1927
exprimă aceeaşi soluţie (art.3).

b. Persoana urmărită1
Principiul general constă în aceea că orice persoană poate fi predată statului
solicitant (reclamant), din moment ce aceasta este autor, coautor sau complice la o infracţiune sau
o tentativă la infracţiune,pe care acest stat are dispoziţia de a o reprima. Dar acest principiu este
în mod considerabil redus prin excepţii dintre care unele sunt chiar importante.
b.1) Derogarea cea mai spectaculoasă se referă la conaţionalii francezi sau
cetăţenii francezi care nu pot fi predaţi statului solicitant. Această dispoziţie, pe care o regăsim
în mulţimea de tratate de extrădare şi în numeroase legi străine, se fondează pe un fel de
suspiciune cu privire la justiţia represivă a ţărilor străine: există o teamă că un cetăţean francez să
nu beneficieze de garanţiile pe care dreptul francez le consideră ca fiind esenţiale. Dar, trebuie
sa recunoaştem că această atitudine nu este justificată prea bine în statele civilizate care admit
principii juridice asemănătoare sau identice. În plus, această atitudine riscă să ajungă până la
impunitatea anumitor delincvenţi, dacă statul nu este recunoascut ca fiind competent pentru a
judeca el însuşi faptele pentru care acei delincvenţi sunt reclamaţi. O promisiune favorabilă (şi
ulterior adoptată) privind dispariţia acestei dezbateri a fost adoptată de Institutul de Drept
Internaţional şi de către Conferinţa Internaţională pentru unificarea dreptului penal; Convenţia
Europeană de Extrădare permite părţilor contractante libertatea de a refuza extrădarea
cetăţenilor lor.
1
F. Desportes, F. Gunehec - ,,Le nouveau droit penal”, Ed. Economica, Paris, 1994, pg. 36:

68
Pentru a evita ca refuzul de a extrăda conaţionalii să nu devină, pentru anumiţi
răufăcători un mijloc comod de a scăpa de justiţia străină, legea din 1927 (art.5) prevede să se
evalueze ce fel de calitate are cetăţeanul din momentul săvârşirii infracţiunii pentru care
extătdarea: cel care ar dobândi naţionalitatea franceză după această dată (civis novus) poate fi deci
predat statului străin reclamant. Convenţia europeană de extrădare (art.61-c) plasează evaluarea
naţionalităţii chiar în ziua deciziei de extrădare, dar Franţa a respins această soluţie prin rezerva
pe care a formulat-o pe această temă.
b2) Pe de altă parte, Franţa refuză să-i predea statelor străine pe
"justiţiabilii"săi chiar dacă aceştia nu ar poseda naţionalitatea franceză. De altfel, aici apar două
cazuri. Dacă individul reclamat a comis infracţiunea care motivează cererea de extrădare pe teritoriul
francez, refuzul de a-1 preda este absolut şi se justifică pe baza principiului de teritorialitate a
reprimării. Daca infracţiunea a fost comisă pe teritoriu străin, refuzul contrar extrădării nu este
posibil decât dacă această infracţiune a fost deja acţionată în justiţie şi judecată în mod definitiv de
către tribunalele franceze 1 .
b3) O cutumă generală şi incontestabilă exclude de la extrădare "sclavii" care
au fugit din ţară, care sunt cercetaţi doar pentru fuga lor sau pentru o infracţiune oarecare.
Ordinul public francez, rezultând aici din abolirea sclaviei în 1848, s-ar opune în mod categoric la
orice predare unui stat a cărei civilizaţie ar fi la fel de îndepărtată de cea a Franţei.
b4) În final ne întrebăm dacă extrădarea poate fi aprobată din moment ce
persoana anchetată a cerut şi a obţinut în Franţa, statutul de refugiat. Convenţia de la Geneva din
28 iulie 1951 interzice statelor care au aderat "să expulzeze sau să respingă, oricare ar fi modalitatea
folosită, un refugiat în afara graniţelor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate", formulare ai
cărei termeni foarte uşor de inţeles par să excludă extrădarea.
c).Infracţiunile pentru care se acordă extrădarea
Extrădarea nu se aplică pentru toate infracţiunile. Nu putem concepe ca o
procedură internaţională complicată şi costisitoare să fie dată ca măsură pentru fapte minore. Să
presupunem totuşi că este vorba despre fapte grave, anumite motive pot conduce la excluderea
extrădării, când natura intrinsecă a acestor fapte pare că trebuie să se opună: aşa cum se întamplă

1
Roger Merle, Andre Vitu - nTraite de droit criminal” Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 436;

69
când este vorba de infracţiuni politice sau militare. În acest mod este trasată o dublă barieră în faţa
reclamaţiilor străine, după gravitatea sau natura infracţiunilor care servesc ca bază extrădării.
Astfel, legea din 1927 permite extrădarea 1 :
1. pentru toate faptele cărora li se aplică sancţiuni penale prin legea statului
reclamant;
2. pentru faptele cărora li se aplică pedepse corecţionale prin legea statului
reclamant, când pedeapsa maximă este de cel puţin doi ani sau, dacă este vorba despre un individ
condamnat căruia i se doreşte aplicarea pedepsei, când aceasta este pronunţată de către jurisdicţia
statului reclamant şi este de cel puţin două luni de închisoare.
Pedepsele minime care tocmai ce au fost indicate sunt reduse sau chiar
suprimate în două ipoteze prin care individul urmărit merită mai puţine favoruri. Extrădarea este
posibilă când ea are în vedere mai multe infracţiuni (concursul real de infracţiuni), care nu au fost
încă judecate, dacă pedeapsa maximă dată de lege, pentru ansamblul acestor infracţiuni, este egală
sau mai mare de doi ani de închisoare. Pe de altă parte, dacă individul cercetat a fost deja
condamnat, în orice altă ţară, la două luni sau mai puţin de închisoare pentru o infracţiune de
drept comun, predarea sa statului străin este posibilă pentru o crimă sau un delict, dar fără
referire la pedeapsa anterioară.
Totuşi, condiţia unei anumite gravităţi nu este de ajuns. Cele mai multe tratate
şi Legea din 1927 adaugă că faptele despre care se face referire trebuie să merite o pedeapsă
conform legii statului solicitant şi a statului impus: aceasta este exigenţa a ceea ce noi numim
"dubla incriminare" sau "reciprocitatea de incriminare"criticată de unii.

E.Infracţiunile de non extrădare propriu-zise2:


a). Infracţiunile militare şi delictele de natură financiară.
Infracţiunile militare şi maritime: sunt considerate a fi prin definiţie excluse din
tot ceea ce înseamnă domeniul extrădării, cu atât mai mult cu cât ele satisfac exigenţe de o
gravitate indicată mai sus.

1
F. Desportes, F. Gunehec - ,,Le nouveau droit penal” Ed. Economica, Paris, 1994, pg. 35; Roger Merle, Andre Vitu -
nTraite de droit criminal”, Editura Cujas, Paris, 1978, pg. 429;
2
J. Pradel, G.Corstens - ,,Droit penal europeen”, Ed. Dalloz, Paris, 1999, pg. 427;

70
Delictele militare propriu-zise din categoria acelor infracţiuni de extrădare,
chiar dacă în acest caz vorbim de o extrădare în tranzit, care să fie comisă de militari, de marinari
sau de personae civile (mobilizate). Anumite legi (tratate) se abat uneori de la această regulă vis-a-
vis de unele infracţiuni privind disciplina în cadrul marinei militare, de exemplu răzvrătirea
echipajului sau actul de furt (Ex: Tratatul franco-italian semnat în 1870, Tratatul franco-belgian
din 1874, Tratatul franco-englez din 1876).
Cazul infracţiunilor financiare, ignorat de altfel încă din 1927 de lege, infracţiuni
care constituie în mod evident delicte comise în materie de impozite, taxe vamale sau
schimburi, acest caz nu se găseşte în zona extrădării, în conformitate cu Convenţia Europeană
privind extrădarea (art. 5) decât dacă se decide de comun accord pentru fiecare infracţiune în
parte, pe categorii, acord general sau particular, încheiat între părţile contractante.
b). Infracţiunile de natură politică. Conform tradiţiei liberale, apărută
pe la jumătatea secolului XIX, "autorii" unor infracţiuni de natură politică parvin extrădării
(principiul azilului politic): vis-a-vis de aria politică nu ne putem gândi decât la un tip de predare
constituind în acest caz un act de imixtiune (amestec ireconciliabil) privind independenţa statelor1 şi
care riscă în momentul de faţă introducerea unor modificări politice din trecut, în scopul de a crea
dificultăţi la nivel internaţional.
Această lege figurează în toate convenţiile adoptate de Franţa şi este acceptată de
către legislaţiile străine, cu excepţia codului penal Italian din 1930 (cod care spre deosebire de
cel din 1889, nu mai conţine vechea interdicţie şi permite astfel, fără aplicarea conceptului de
reciprocitate, predarea unor delincvenţi la nivel politic. Legea din 1927 exprimă acelaşi principiu
,,de vreme ce actul de crimă sau delictul propriu-zis deţine un caracter politic sau din moment
ce acesta este rezultatul unor circumstanţe presupuse de extrădare şi cerute în scop pur politic",
sau Convenţia Europeană de extrădare (art. 3), cea care va adopta o soluţie concretă respingând
conceptul de predare în cazul "infracţiunilor politice" sau a unui fapt real privind o astfel de situaţie.
c). Infracţiunile complexe sau conexe. Legea din 1927 nu s-a pronunţat cu privire
la acest subiect, dar un numar relativ mare de tratate semnate de către Franţa, refuză caracterul
efectiv politic al asasinatului unui şef de stat străin sau ai unor membri din familia sa ("clauza
atentat" care încă mai poartă numele de "clauza belgiană" datorită faptului că a fost găsită şi preluată

1
Donnedieu Henri de Vabres - ,,Traite de droit criminel et la legislation penale compares”, troisieme Edition, Sirey, Paris,
1974, pg. 324;

71
pentru prima dată din legea belgiană de la 22 martie 1856). Aceeaşi soluţie a fost introdusă în
cadrul Convenţiei Europene privind extrădarea (art. 3) şi în cadrul convenţiilor multilaterale, vis-
a-vis de crimă privind falsificarea banilor, acte comise prin raţionamente politice(Convenţia de la
Geneva -1929) sau terorism (Convenţia de la Geneva-1937, reluând din punct de vedere al
Conferinţei având la bază discuţii privind unificarea Dreptului Penal de la Copenhaga 1935 şi a
Convenţiei Europene din 27 ianuarie 1977) sau crime de război (Convenţia de la Geneva 12
august 1949).
Aceeaşi soluţie este în mod egal nuanţată în cadrul infracţiunilor conexe, cele
prin care se provoacă delicte sau crime politice şi care adesea duc la revolte şi chiar războaie interne.
Reluând o formulă elaborată de către Institutul de Drept Internaţional ca urmare a legii din 1927 se
decide: ”În ceea ce priveşte actele comise în decursul unui război civil de către una din părţile în
cauză implicate în luptă, în această situaţie nu se poate vorbi de extrădare, decât dacă sunt luate în
vedere acte de barbarie odioase sau de vandalism, care să ateste în mod vizibil protejarea unor
legi pe timp de război şi dacă respectivul război civil s-a încheiat”.
d). Infracţiunile de natură socială. Infracţiunile sociale sunt dirijate nu către o
formă bine determinată de guvernământ, ci către statul unei organizaţii sociale, oricare ar fi
forma sa exterioară spre care tinde. Atitudinea dreptului internaţional cuprinde aici pe cea de
drept intern, având amprenta unui grad de severitate ridicat: extrădarea în acest caz este văzută
ca fiind total legitimă, mai ales că la sfârşitul secolului XIX Franţa obţinea şi totodata acorda
predări a unor autori de atentate anarhiste văzuţi ca adevăraţi criminali de drept comun.
Aceste infracţiuni, numite sociale nu sunt diferite de acelea pe care le-am
desemnat ca făcând parte din terorism, fenomen încurajat de către anumite mişcări politice
extremiste şi privite favorabil de câteva state care le facilitează activitatea subversivă. În
practică, aceste infracţiuni, numite sociale sunt confundate de jurisprudenţă cu infracţiunile
complexe, care după parerea lor, aşa cum am văzut mai devreme, dau loc extrădării în special
atunci când sunt grave.Terorismul a dus la distrugerea bunurilor publice şi private, la deturnarea
avioanelor, la asasinarea preşedintilor de stat sau a personalităţilor politice, religioase sau din lumea de
afaceri, precum şi la moartea multor oameni nevinovaţi. Alături de convenţiile încheiate pentru a
lupta, în special, contra pirateriei aeriene, terorismul în această calitate a dus la elaborarea unei
convenţii semnată la Geneva în 1937, dar care nu a intrat niciodată în vigoare, şi la fixarea unei

72
convenţii europene contra terorismului semnată pe 27 ianuarie 1977. A doua convenţie a evitat
să definească terorismul într-un mod sintetic, pentru a nu se lovi de acelaşi obstacol de care s-a
lovit şi convenţia de la Geneva, preferând să enumere actelele de terorism nu ca infracţiuni
politice, ci precum crime de drept comun, pentru care extrădarea ar fi posibilă.

3. Instituţia extrădării în dreptul penal Italian1


Odată cu atenuarea conceptului inflexibil de suveranitate, iniţiativa grupărilor
politice omogene a dezvoltat noi forme regionale de colaborare şi integrare internaţională. S-a
confirmat faptul că între ţările europene, după cel de-al doilea razboi mondial a apărut iniţiativa
de constituire a unei organizaţii europene şi perspectiva unui drept penal european ale cărui
origini culturale derivă din pozitivism, iluminism, renaştere şi în fine din doctrina comunitară
comună din alte medii.
Dreptul comunitar este influenţat în mare măsură de modelele din tutela
penală, adoptate sub interesul comunitar. Activitatea Consiliului European se concretizează
prin diverse modele de convenţii europene (ex. drept penal convenţional european), rezoluţii şi
recomandări constituind directive generale nu numai pe probleme europene de criminologie,
dar şi privind tutela penală a valorilor fundamentale în cazul cărora se reţine riscul de
constrângere a instrumentului constituţional.
Exigenţa cooperării internaţionale în materie penală consideră spaţiul european
ca fiind ,,acţiunea indispensabilă care contribuie la promovarea păcii şi securităţii umanităţii şi
la îmbunătăţirea aplicabilităţii, eficacităţii şi egalităţii în justiţia penală".
Noul Cod de procedură penală constituie o disciplină precisă de exercitare în
ţara noastră a sentinţelor penale străine (art. 731) şi, în afara ţări, a sentinţelor penale italiene
(art. 742) prin acorduri internaţionale stabilite.

A. Definirea şi utilitatea extrădării2


Extrădarea reprezintă o activitate de colaborare internaţională în lupta împotriva
criminatităţii, fiind o instituţie juridică de drept penal internaţional. Aceasta este o formă clasică
mai veche de colaborare interstatală. Ea constă în predarea unui individ stabilit ilegal în alt
1
Ferrnando Mantovani – “Diritto Penale, parte geneerale”, Terza editione, Cedam, Roma, 1992, pg. 936;
2
F. Antolisei - ,,Manuale di diritto penale. Parte generale", Giffre Editore, Milano, 2000, pg. 35;

73
stat, denumindu-se extrădare procesuală sau prin executarea unor procese penale (extrădare
executivă). Pornind de la ideea reducerii dezavantajelor care provin din limitarea aplicării
legilor penale ale stratelor, extrădarea are ca preocupare principală evitarea sustragerii
delincvenţilor de la acţiunile ilegale săvârşite într-o ţară străină. Extrădarea este activă atunci când se
cere de către un stat sau pasivă când este primită de către alt stat. Nu este neaparat necesar ca
infracţiunea săvârşită într-un stat din afara să fie recunoscută şi de ţara de origine
(neobligativitatea existenţei dublei incriminări).

B. Izvoarele extrădării1

În ceea ce priveşte doctrina internaţională, neexistând o obligaţie


internaţională de acordare a azilului, nu există un principiu de drept
internaţional general care să impună statelor obligaţia de extrădare. Extrădarea se acordă pe bază de
convenţie. Pornind de la sursele normative în ceea ce priveşte Italia, extrădarea are următoarele
izvoare:
a) convenţii internaţionale care impun obligaţia de extrădare şi dezvoltă o
colaborare în această materie;
b) dreptul intern substanţial şi procesual care priveşte legea extrădării ce
cuprinde condiţii, limite, modalităţi. Legislaţia internă se aplică în cazul extrădării în afara
deciziilor prevăzute în convenţii. Aşa cum prevede convenţia, legea de executare reprezintă o lege
specială care derogă de la normele generale interne. În Italia nu mai există o lege specială privind
extrădarea, reglementările în această privinţă flind prezente în Codul penal.
c) obiceiuri(uzanţe) Internaţionale care, după cum ştim intrevin în măsură limitată
în disciplina internaţională2.

1
Ferrnando Mantovani - ”Diritto Penale, parte geneerale”, Terza editione, Cedam, Roma, 1992, pg. 938;
2
F. Antolisei ”Manuale di diritto penale. Parte generale”, Giffre Editore, Milano, 2000, pg. 39

74
C. Principiile extrădării3
Prin asumarea unor obligaţii internaţionale de extrădare se confirmă întodeauna
faptul că practica internaţională se dezvoltă şi se caracterizează pe baza unor principii care au o
natură interpretativă şi totodată integrativă.
a) Principiul reciprocităţii. Acest principiu a avut, fără îndoială, o relavanţă în evoluţia
istorică a instituţiei, reprezentând un criteriu care a influenţat legislaţia mai multor state. Legea
italiană nu preia numai extrase din acest principiu, ci dimpotrivă art. 13/3 din Codul Penal Italian
precizează următoarele: ,,extrădarea poate fi acordată şi în cazul infracţiunilor neprevăzute în
convenţiile internaţionale; pentru aceasta nu se recurge la interdicţie. Această limitare creează
posibilitatea unor condiţii analoage de tratament din partea ţării solicitante.
b) Principiul dublei incriminări. Acest principiu reprezintă cea mai importantă
caracteristică în materie de extrădare. El apare în aproape toate convenţiile cum ar fi: Convenţia
Benelux, Convenţia Europeană şi în legile interne. În mod similar articolul 13/2 din codul penal
italian precizează: ,,Extrădarea nu va fi posibilă dacă fapta ce formează obiectul extrădării nu
este prevăzută ca infracţiune în legea italiană şi în legea penală străină”.
c) Principiul specialităţii Acesta este un alt principiu fundamental. Statul solicitant nu
poate să obţină predarea unui acuzat sau condamnat fără consimţămâtul statului solicitat pentru
faptele anterioare sau diferite de acelea pentru care au făcut obiectul extrădării;
În Italia s-a reglementat extrădarea pasivă prin articolul 699 c.p.p., astfel:
,,Permiterea extrădării, amânarea extrădării anterior formulată şi reextrădarea sunt întodeauna
subordonate condiţiei exprese pentru un fapt anterior predării, diferit de acela pentru care
extrădarea s-a efectuat, sau acelaşi fapt pentru care reextrădarea s-a realizat; extrădarea nu
îngrădeşte libertatea personală în aplicarea unei pedepse sau măsuri de siguranţă;
d) Principiul subsidiarităţii. Conform acestui principiu ,,statul nu extrădeaza proprii
condamnaţi.” Deşi legea italiană nu conţine vreo normă clară în continuare, se reţine faptul că
acest principiu poate atrage alte reguli asemănătoare, care apar în art. 9/3 si 10/2, care
condiţioanează, în Italia, pedeapsa în cazuri concrete, adică delictul comun cetăţeanului italian cât şi
cetăţeanului străin în cazul în care extrădarea nu a fost permisă sau nu a fost acceptată de statul pe
teritoriul căruia s-a comis delictul. Din această reiese că legislaţia italiană a încercat să consimtă
prioritatea statului său în ceea ce priveşte pedeapsa în cazul unor fapte certe.
3
F. Ramacci ,,Corso di diritto penale”, G. Giappicheli Editore, Torino, 2001, pg. 38;

75
e) Principiul non bis in idem. În timp ce principiul precedent recurge la confirmarea
priorităţii juridice a statului de refugiu, prezentul principiu urmăreşte să asigure exclusivitatea
pedepsei penale pentru aceleaşi fapte chiar şi pe plan internaţional. Extrădarea nu este acceptată
atunci când o persoană cerută de un stat a fost judecată de un altul, în trecut, sau acesta are intenţia să
o judece pentru aceeaşi faptă.
D. Limitele extrădării1
Extrădarea se supune unor limite referitoare la: inculpat sau invinuit, infracţiune şi
pedeapsă.
1) Calificarea cetăţeanului. Constituţia (art. 26) care face referire la prevederea din art.
13/4 din Codul penal precizeaza ca: ,,Extrădarea cetăţeanului italian poate fi consimţită numai
în cazul în care a fost prevăzută în convenţiile internaţionale”.
2) Delictul politic. Cooperarea internaţională identifică propriile limite naturale ale dreptului
politic. Interzicerea extrădării în cazul delictelor politice se concretizează în urma interzicerii
neaşteptate a extrădării în perioada iluministă când se pledează pentru dreptul politic, acesta
pierzându-şi rolul sau tradiţional de asistenţă mutuală în lupta contra delictelor politice.
Delictul şi problema delimitării politicului de juridic au fost mereu asistate de
o tendinţă de excludere obiectivă sau subiectivă a unor categorii de infracţiuni politice în
vederea extrădării. Astăzi, se cunoaşte clar că delictele împotriva valorilor fundamentale nu pot fi
considerate politice, fiind luate ca atare de orice comunitate umană.
Ordinea juridică internă italiană nu menţionază pe plan internaţional limitele
delictului politic, deci practica diplomatică a statului Italian a fost confirmată pe scurt.Constituţia a
hotărât prin urmare non-extrădarea în cazul delictelor politice, fie că este vorba de un cetăţean italian,
fie că este vorba de un cetăţean străin (art 10).

Contrar faptului că a fost interzis conform art. 10 §i 26 din Constituţie, conceptul de


infracţiune politică nu pare să coincidă cu cel din articolul 8 Cod de procedură penală; mai mult
cooperarea necorespunzătoare internaţională în ceea ce priveşte criminalitatea este redată în
numeroase tratate cu clauze de depolitizare. În timp ce codul apare în funcţiune regresiva, în
Constituţie el apare ca funcţie garantată de persoană într-o perioadă în limitele căreia această
garanţie este justificată constituţional.

1
Ferrnando Mantovani - ,,Diritto Penale, parte geneerale”, Terza editione, Cedam, Roma, 1992, pg. 940;

76
4. Instituţia extrădării în dreptul penal spaniol1

A. Conceptul de extrădare şi natura juridică


Extrădarea constă în actul şi procedurile de predare a unui delincvent - presupus
sau deja condamnat - înaintate de un stat, pe teritoriul căruia acesta se află, unui alt stat care este
competent în a-l judeca sau, dacă deja a fost judecat, pentru a executa pedeapsa sau măsurile
impuse. Prin aceasta extrădarea se diferenţiază, deci, de simpla expulzare dintr-un teritoriu
naţional fără ca predarea expulzatului să aibe efecte penale.
Extrădarea nu este o sancţiune pentru delictul comis; ea reprezintă procedura
care permite punerea la dispoziţia justiţiei şi aplicării legii penale a unui stat în cazul delincventului
(presupus sau condamnat) care nu se află pe teritoriul acelei ţări, ci în alt stat. Este vorba, deci,
despre o instituţie procesuală penală, care are scopul de a soluţiona problemele legate de
mediul teritorial al justiţiei penale;de aceea nu este vorba despre o instituţie de drept penal
substanţial; totuşi, principiile pe care această instituţie se bazează se află în strânsă legatură cu
principiile si criteriile dreptului penal subastanţial.

B. Felurile extrădării2

a). Extrădarea activă şi pasivă


Din punctul de vedere al statului care reclamă sau impune predarea
delincvenţilor, sau din punctul de vedere al statului de la care acesta îi reclamă, se poate
distinge între extrădarea activă sau pasivă. Din punctul de vedere al spaniolilor, se numeşte
extrădare activă, atunci când statul spaniol este cel care reclamă, predarea unui delincvent,
presupus sau real, de la un alt stat, pe teritoriul căruia acesta din urmă s-a refugiat; vorbim
despre extrădare pasivă atunci când statului spaniol îi este cerută de către un alt stat predarea unui
delincvent presupus sau real, care se află pe teritoriul spaniol, pentru a fi judecat sau pentru a-şi
ispăşi pedeapsa.
În cazul extrădării active, cererea se poate formula, cu privire la:

1
Diego-Manuel Luzon Pena - ,,Curso de derecho penal, parte general”, Editorial Universitas. Madrid, 1994, pg. 214;
2
L. Morillas Cueva - ,,Corso de derecho penal espanol. Parte general, Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1996, pg. 233;

77
a) cetăţenii spanioli care au comis infracţiuni pe teritoriul Spaniei şi s-au refugiat într-
o ţară străină;

b) cetăţenii spanioli care, după ce au atentat în străinătate împotriva securiăţii statului,


s-au refugiat într-o altă ţară distinctă de cea unde au comis fapta;
c) cetăţenii care trebuind să fie judecaţi în Spania, s-au refugiat într-o ţară care nu
este a lor; însă, se poate aplica extrădarea conform cazurilor determinate de un tratat cu statul
pe teritoriul căruia se află delincventul, sau în cazul în care extrădarea se face conform
drepturilor scrise ale statului de la care se reclamă extrădarea, sau în cazul în care extrădarea se
face conform principiului reciprocităţii. În ceea ce priveşte procedura extrădării pasive, aceasta
se face conform celor prevăzute în tratat, sau după regulile şi principiile extrădării pasive
prevăzute în Legea 4/1985.
În cazul extrădării active, judecătorul sau tribunalul va acorda din oficiu
cererea de extrădare, dacă aceasta respecta regulile articolelor 826,827 si 831 din lege, şi anume:
1) actul de reclamare a extrădării să fie făcut sub forma unei cereri adresate Ministrului de
Justiţie; 2) se face excepţie cazul în care, conform tratatului în vigoare încheiat cu statul pe
teritoriul căruia delincventul s-a refugiat, extrădarea poate fi cerută direct de judecătorul care
soluţionează cauza.
În cazul extrădării pasive, legea din 1985 prin articolul 1 precizează faptul că
procedurile, condiţiile şi efectele acestei extrădări sunt reglementate prin lege, exceptând cele
care sunt prevăzute în mod expres în tratatele la care Spania este parte; în concluzie, acestea pot
da naştere unei porceduri distince celei prevăzute de lege. Dispoziţiile tratatelor prevăd o
procedură mixtă guvernativo - judiciară, care, redată pe scurt ar apărea astfel: cererea de
extrădare din partea statului reclamant se poate face pe cale diplomatică, caz în care Ministerul
Afacerilor Externe o va trimite Ministerului de Justiţie, sau poate fi trimisă direct în scris de la
Ministerul de Justiţie al statului reclamant la Ministerul de Justiţie spaniol; Ministerul de
Justiţie trimite propunerea Guvernului pentru a-şi da acordul dacă va continua procesul de
extrădare sau nu.
În caz de răspuns negativ, acesta va fi trimis direct statului reclamant, iar în caz de
răspuns pozitiv, cererea este avansată Tribunalului.

78
Deşi sunt mai rar întâlnite şi prezintă o importanţă practică redusă, se mai pot
distinge şi alte categorii, precum: extrădarea de tranzit, unde statul acceptă ca delincventul să poată
traversa teritoriul naţional în drumul său de la statul de la care a fost cerut la un al treilea stat, cel
care l-a reclamat; sau reextrădarea, în cazul în care statul care a obţinut primirea delincventului
decide ca acesta să fie extrădat într-un al treilea stat, care are un drept mai mare asupra judecării şi
condamnării delincventului.

b). Extrădarea judiciară, guvernamentală sau mixtă1


În funcţie de organele care intervin în procedura următoare, aceasta poate fi:
-judiciară., dacă cererea şi acordul de predare a delincventului au fost decise în mod direct şi
în exclusivitate de către tribunalele celor două ţări;
- guvernamentală, dacă în această procedură intervin exclusiv guvernele celor două state;
- mixtă, care reprezintă sistemul legislaţiei spaniole (exceptând cazurile în care tratatele
dispun altceva) şi care este cea mai des întâlnită metodă; conform acestei metode, în procedura
de extrădare intervin atât tribunalele cât şi guvernele.
C. Izvoarele extrădării2

Una dintre normele ce reglementează extrădarea face distincţia între extrădarea


activă şi cea pasivă.
Reglementarea extrădării active este stabilită în art. 824 - 833 (legea
din 1985), ţinând cont ca la rândul său, art. 827 să stabilească cazurile premergătoare cererii de
extrădare:
“1) în cazurile ce sunt deja determinate în tratatele aflate în vigoare cu acordul statului pe
teritoriul căruia se află individul reclamat.
2) în cazurile în care extrădarea se face conform dreptului scris aflat în vigoare pe teritoriul ţării
căreia îi este cerută extrădarea.
3) când extrădarea se face conform principiului reciprocităţii”
Extrădarea pasivă este reglementată în primul rând prin tratatele Internaţionale
(dintre care, pe lângă numeroase tratate bilaterale, se evidenţiază Convenţia Europeană de

1
T.S.Vives Anton – “Derecho penal. Parte general, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 1999, pg. 244;
2
Diego-Manuel Luzon Pena - ,,Curso de derecho penal, parte general, Editorial Universitas, Madrid, 1994,pg.216;

79
Extrădare, semnată la Paris la data de 13.12.1957 şi protocoalele sale adiţionale din 1975 şi 1978,
ratificate de Spania). În mod subsidiar şi cu caracter suplinitor legea extrădării din 1985, în art. 1.1
dispune: ,,Condiţiile, procedurile şi efectele extrădării pasive se reglementează prin prezenta lege,
exceptând în mod expres tratatele în care Spania este parte”. Spre deosebire de vechea lege a
extrădării din 26.12.1958, noua lege din 1985, prevede că pricipiul reciprocităţii nu se mai numără
prin izvoarele extrădării, art. 1,2 se limitează la a-l considera condiţia obligaţiei de predare a
delincventului, adică: “În orice caz, extrădarea se va aproba doar ţinând cont de principiul
reciprocităţii. Guvernul va putea cere o garanţie de reciprocitate statului reclamant”.

D. Principiile extrădării1

Principiile ce regelementează extrădarea constituie o serie de garanţii pentru


persoana refugiată pe teritoriul altui stat, constând în aceea că extrădarea nu se va face în mod
arbitrar şi se vor respecta drepturile fundamentale principiile juridice şi interesele naţionale ale
statului căruia i se reclamă extrădarea. Aceste principii au rezultat din tratatele privind
extrădarea şi din legislaţiile naţionale din sec. XIX. Chiar dacă aceste principii au evoluat odată
cu schimbarea realităţii istorice, sociale şi politce, s-a realizat totuşi o anumită uniformitate în
majoritatea tratatelor şi legislaţiilor. în ceea ce priveşte sistemul de drept spaniol, exceptând
cazurile prevăzute în tratatele semnate de Spania, se evidenţiază următoarele principii de bază
cuprinse şi în legea din 1985:
- Principiul legalităţii, conform căruia se va putea aproba extrădarea doar în cazurile
precizate clar de către lege; în legea specială din 1985, acest principiu ia o formă negativă,
precizând delictele în cazul cărora nu este posibilă acordarea extrădării.
- Principiul reciprocităţii consacrat în art. 13,3 şi în art. 1,2 legea specială din 1985
(care adaugă că guvernul poate cere o garanţie de reciprocitate statului reclamant),
presupunând că extrădarea se va acorda dacă şi celălalt stat este de acord cu extrădarea în cazul
aceloraşi delicte dacă Spania este statul reclamant.
- Principiul dublei incriminări (art. 2,1) presupune că, pentru a se acţiona în vederea
extrădării, fapta săvârşită trebuie să fie ratificată drept delict atât de către legile statului
reclamant cât şi în cele ale statului de la care se cere extrădarea delincventului.

1
T.S.Vives Anton – “Derecho penal. Parte general”, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 1999, pg. 254;

80
- Principiul specialităţii (art. 21.1) presupune că, dacă este acceptată extrădarea,
delincventul poate fi judecat şi condamnat de statul reclamant doar pentru acele delicte care au
stat la baza concesiei extrădării sale în cadrul statului de la care s-a reclamat extrădarea. Aceasta
în cazul în care nu se solicită şi se acordă autorizaţie suplimentară (pentru alte delicte distincte).
- Principiul uitării şi al excluderii delictelor uşoare. Conform acestui principiu,
extrădarea nu se va acorda în cazul unor delicte uşoare (ceea ce presupune o aplicare amplă în
această materie a principiului minima non curat praetor). Conform art. 2 se poate aproba
extrădarea în cazul “delictelor pentru care legile dreptului spaniol şi cele ale statului reclamant
prevăd o pedeapsă sau o măsură de siguranţă a cărei durată să nu depăşească perioada de
un an de privare de libertate, în forma ei cea mai gravă sau în cazul unei pedepse mai aspre;
extrădarea se mai poate aproba atunci când reclamarea are drept obiect ispăşirea unei pedepse
sau a unei măsuri de siguranţă mai mare de patru luni de privare de libertate, în cazul delictelor
stipulate în legislaţia spaniolă”
- Principiul neacordării extrădării în cazul delictelor special determinate: politice,
militare şi altele. În cazul delictelor cu caracter politic, există o neîncredere cu privire la
aplicarea pedeapsei ca instrument de reprimare a adversarilor politici, pe lângă faptul că anumite
fapte pot să nu fie cosiderate delicte, ci acţiuni legitime, conform dreptului statului de la care se cere
extrădarea (aici ar intra în discuţie principiul dublei incriminări, astfel încât în aceste cazuri s-ar
încerca aplicarea specială a acestui psincipiu); în plus, principiul internaţional de a nu interveni
în treburile interne ale altui stat, are drept dezavantaj faptul că nu ia parte nici în favoarea acelui
stat; în ultimul rând, în multe din cazurile de delicte politice autorul acestora se va bucura de condiţia
de azil, lucru care va interzice de asemenea extrădarea sa; chiar dacă nu ar obţine această condiţie,
caracterul politic al delictului împiedică, în general, extrădarea. Totuşi, legislaţia prevede că
terorismul nu reprezintă delict politic în totalitate 1. Idei asemănătoare fundamentează de
asemenea interzicerea extrădării în cazul delictelor militare sau cele comise în domeniul
1
Nu s-a înregistrat o unanimitate absolută în ceea ce priveşte conceptul de delict politic, în doctrina, jurisprudenţa sau legislaţia
referitoare la acesta. O concepţie subiectivă consideră a face parte din noţiunea de delict politic, orice delict realizat cu obiective
politice; concepţia obiectivă, restrânge, însă, aria delictelor politice la cele unde binele juridic atacat este o organizaţie politică,
guvernamentală sau ce ţine de securitatea statului. Această concepţie obiectivă exclude, însă, cazurile în care se atentează la bunurile
juridice comune precum: viaţa, integritatea, libertatea sau proprietatea; teoria mixtă sau amplificatoare a fi delicte politice acele
delicte care atentează asupra unei organizaţii politice sau asupra securităţii naţionale (chiar dacă acestea nu au o finalitate
politică), dar şi delictele cu caracter comun realizate, însă, cu mobil şi finalitate politică. Teoria mixtă restricitvă (susţinută de
Rodriguez Devesa Mourullo, Sainz Cantero, Cerezo o Landrove) este probabil cea mai corectă. În cadrul acestei teorii sunt
considerate delicte politice acele delicte care atentează asupra unei organizaţii politice sau asupra securităţii naţionale, având
totodată mobil şi finalitate politică.

81
presei. În schimb, dacă interzicerea extrădării vizează delictele urmărite de instanţa părţilor,
delictele monetare sau cele fiscale, se poate vorbi, mai degrabă, de o aplicare extensivă a
principiului ignorării/uitării faptelor nu foarte grave.
Articolul 13.3 din Convenţia Europeană de Extrădare prevede că ,,extrădarea
exclude delictele politice neconsiderându-se ca atare actele de terorism”. Această idee este
confirmată şi dezvoltată în art. 4,1 din legea din 1985, care interzice acordarea extrădării ,,în
cazul delictelor cu caracter politic, neconsiderându-se ca atare actele de terorism; crimele
împotriva umanităţii specificate în Convenţia pentru prevenirea şi condamnarea crimelor de
genocid adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; sau atentatul asupra vieţii unui şef
de stat sau asupra unui membru al familiei sale” (redenumind acest ultim caz - clauza
atentatului).
În plus, art. 5.1 prevede că extrădarea poate fi refuzată în cazul în care ar exista
motive temeinice se consideră că cererea de extrădare, motivată pentru un delict comun, a fost
înaintată cu scopul de a urmări sau condamna o persoană din motive rasiale, religioase, de
naţionalitate sau opinii politice. Acelaşi articol prevede faptul că extrădarea poate fi respinsă şi
în cazul în care situaţia acelei persone riscă să fie agravată de asemenea consideraţii.
Alte delicte care exclud extrădarea sunt prevăzute în art. 4.2 după cum urmează:
,,atunci când sunt în discuţie delicte militare specificate de legislaţia spaniolă şi care nu
prejudiciază condiţiile stipulate în Convenţiile internaţionale semnate şi ratificate de Spania; când
sunt în discuţie delictele comise prin intermediul mass-mediei (prin exercitarea dreptului de
exprimare); în cazul delictelor urmărite de instanţă părţilor (excepţie făcând delictele de viol,
răpire şi abuzuri necuviincioase)”.
În ceea ce priveşte delincventul, este reglementat în mod fundamental principiul prin
care acesta nu primeşte azil politic sau cetăţenie. Interzicerea primirii cetăţeniei unei ţări este stabilită,
în majoritatea cazurilor, de către un alt stat reclamant. Excepţie de la această reglementare fac
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
Acest principiu se bazează pe faptul că acordarea cetăţeniei ar presupune o
scădere a suveranităţii statului, pe lângă alte motive legate de justiţie şi de prevenţie specială
(pentru a evita discriminarea în cazul străinilor în aplicarea justiţiei în altă ţară, pentru a le

82
garanta dreptul la apărare şi pentru că ar fi mult mai dificilă executarea pedepsei pentru un
delincvent aflat într-un loc străin).
În ceea ce priveşte pedepsele, exceptând pricipiul unei anumite gravităţi
(corelat cu principiul deja discutat al uitării/ignorării delictelor nu foarte grave), acestea sunt
reglementate pe de o parte de principiul comutaţiei (pedeapsa capitală) şi de interzicerea
supunerii la pedepse inumane. Astfel, art. 4,6 din legea din 1985 interzice predarea delincventului
în cazul în care statul reclamant nu oferă garanţii că persoana reclamată nu va fi executată sau
supusă unor pedepse care să atenteze la integritatea corporală, sau unor condiţii inumane ori
degradante. Pe de altă parte, pedepsele sunt reglementate şi de principiul non bis in idem,
principiu care presupune neacordarea extrădării dacă acea persoană a fost deja condamnată în
statul reclamant. În final, în domeniul judecăţii este reglementat principiul jurisdicţiei ordinare
(sau al judecătorului obişnuit), art. 4,3 interzicând extrădarea în cazul în care persoana reclamată
ar trebui să fie judecată de un Tribunal de Excepţie.

83
VI.Efectele extrădării din România

1. Întreruperea cursului prescripţiei

Privită sub aspectul rolului şi efectelor pe care prescripţia le are în sfera dreptului
penal, ea constituie o situaţie de fapt producătoare de consecinţe juridice. Prescripţia constituie o
cauză prin care se înlătură incidenţa legii penale.
Prescripţia nu înlătură răspunderea penală şi nici executarea pedepselor principale
în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Efectul juridic pe care-l produce întreruperea
cursului prescripţiei constă în aceea că intervalul de timp care a precedat întreruperea nu este avut în
vedere la calculul duratei termenului de prescripţie şi din acel moment începe să curgă un nou
termen de prescripţie.
Cererea de extrădare transmisa statului solicitat întrerupe cursul prescripţiei
acţiunii penale şi sub acest aspect n-au existat opinii divergente. Opinii contradictorii au existat
însa în ceea ce priveşte prescripţia executării pedepsei.
S-a susţinut în literatura de specialitate că, legea penală fiind teritorială, arestarea
într-un stat străin va fi efectuată în virtutea unei hotărâri de condamnare străine.1
Marea majoritate a legislaţiilor penale prevăd că întreruperea prescripţiei
executării pedepsei are loc numai prin începerea efectivă a executării acesteia; simpla emitere a
mandatului de executare, dacă nu este urmată de începerea efectivă a executării, nu întrerupe
aceasta prescripţie. Nici arestarea provizorie în vederea extrădării nu poate să întrerupă, potrivit
aceleiaşi opinii majoritare, cursul prescripţiei executării pedepsei.

1
M. Travers – “Le droit penal international, Vol 5.”, Paris, Sirey, 1920;

84
Potrivit unei alte opinii2, întreruperea prescripţiei executării pedepsei operează şi prin
simpla arestare provizorie a persoanei extrădabile, dacă legislaţia ambelor state (solicitant şi
solicitat) ar prevedea această posibilitate.
Referitor la prescripţia răspunderii penale ori a executării pedepsei, se consideră că
momentul trimiterii oficiale a cererii de arestare provizorie sau a cererii de extrădare statului
solicitant este esenţial din punct de vedere al incidenţei asupra termenului de prescripţie,
având ca efect întreruperea lui, indiferent de data arestării efective a extrădabilului.

2. Predarea extrădatului
După rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate asupra extrădării, statul solicitat
va comunica de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată cu privire la admisibilitatea cererii de
extrădare pe care acesta din urma i-a adresat-o.
În acest sens va trimite statului solicitant fie o copie autentificată a hotărârii de
extrădare, fie un extras de pe decizia definitivă, pe aceleaşi căi pe care a primit cererea de
extrădare, în practică, adresa de comunicare a hotărârii şi extrasul de pe aceasta se transmit imediat
prin fax, cu menţiunea ca actele autentificate vor fi transmise prin poştă ulterior, pentru ca statul
solicitant să cunoască cât mai repede situaţia juridică a extrădatului şi să ia măsurile necesare în
vederea preluării acestuia.
În situaţia în care cererea de extrădare a fost respinsă, fie că e vorba de o respingere
totală, fie parţială, statului solicitant i se va transmite o copie autentificată a hotărârii in extenso,
iar dacă se optează pentru un extras al acesteia, i se comunică motivele care s-au opus extrădării.

Hotărârea pronunţată asupra extrădării, indiferent de soluţia adoptată, trebuie să fie


motivată ca orice hotărâre penală, în conformitate cu dreptul penal intern.
Potrivit art. 58 si 59 din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei informează de
îndată Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea
sub escortă a persoanei extrădate. Data predării este fixată în termen de 15 zile începând de la
data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă.

2
Rodica Mihaela Stănoiu - ”Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1975, pag. 134

85
În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data
predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă.
Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul
Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta
Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.1
Dacă persoana extrădabilă nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în
libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi
prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.
În cazuri de forţă majoră (boală gravă, accident în timpul transportului, evadare
de sub escortă sau din locul de deţinere, grevă în transporturi etc.), care împiedică predarea
sau primirea persoanei supuse extrădării, statul care invoca un astfel de caz va informa despre
aceasta statul solicitant. Cele doua state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare şi
eventual asupra unui alt loc, dacă cel stabilit iniţial nu mai prezintă siguranţă pentru efectuarea
operaţiunii de predare-primire sau pentru securitatea extrădatului şi a celor ce-l însoţesc.
Statul solicitant va fi informat de regulă prin aceeaşi adresă prin care i se
comunică hotărârea instanţei, despre locul şi data predării, precum şi despre durata totală a
arestării provizorii în vederea extrădării, executată de persoana reclamată pe teritoriul statului
roman, în vederea deducerii acestui interval de timp din pedeapsa privativă de libertate
pronunţată sau la care urmează să fie condamnat infractorul.
După cum s-a menţionat mai sus, dacă persoana extrădată nu este preluată la data
stabilită de poliţia sau reprezentanţii oficiali ai statului solicitant, atunci ea va fi pusă în libertate la
expirarea unui termen de 15 zile de la data respectivă. Acest termen poate fi prelungit, o singură
dată şi justificat, cu cel mult înca 15 zile, după care va fi pusă în libertate şi obligaţiile statului
român faţă de statul solicitant încetează în ceea ce priveşte predarea extrădatului. Dacă statul
solicitant nu mai este interesat în tragerea la răspundere penală a persoanei reclamate, nu mai subzistă
temeiul juridic al privării sale de libertate în statul solicitat.
Având în vedere că în majoritatea cazurilor de extrădare are loc şi arestarea în statul
solicitat a persoanei reclamate, în situaţia nepreluării persoanei respective şi punerii ei în libertate, se
pune problema răspunderii pentru măsura preventivă luată, dacă se solicită despagubiri de către cel
care a fost privat de libertate, în tăcerea legii, se consideră că această răspundere trebuie să cadă în
1
Gheorghiţă Mateuţ, Mihaela Vasilescu - ,,Transferul persoanelor condamnate”, Revista de Drept Penal, nr. 3/2003, pag 28

86
sarcina statului solicitant, care nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată prin convenţia sau declaraţia de
reciprocitate de a-l prelua pe extrădat la data şi în locul stabilite de comun acord cu statul
solicitat. Statul solicitat a dispus arestarea provizorie a persoanei respective în urma unei cereri
oficiale ce i-a fost adresată în baza unor instrumente internaţionale la care a aderat şi nu i se poate
reproşa pasivitatea ulterioară a statului solicitant faţă de persoana extrădată.1
Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau
orice altă măsură de acest fel este interzisă de legea română ori de câte ori ascunde intenţia de
eludare a regulilor de extrădare. De regulă, fiecare stat suportă pe bază de reciprocitate
cheltuielile efectuate pe teritoriul său cu extrădarea.

3. Predarea amânată sau condiţionată


Dacă persoana extrădabilă are calitatea de justiţiabil în statul român, predarea sa
poate fi amânată, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite şi instanţa competentă a
dispus admiterea cererii de extrădare, în această situaţie, constatând că extrădabilul este învinuit
sau inculpat în faţa autorităţilor judiciare române, ori are de executat o pedeapsă pentru o altă
infracţiune decât cea pentru care s-a cerut şi s-a acordat extrădarea, infracţiune care atrage sau a
atras incidenţa legii penale române, curtea de apel competentă, prin aceeaşi hotărâre, condiţionează
predarea celui în cauză de data la care va pierde calitatea de justiţiabil, dispunând amânarea
operaţiunii respective până la acea dată nedeterminată sau determinată (în cazul aplicării deja a unei
pedepse).
În caz de amânare, extrădarea va deveni astfel efectivă numai după ce procesul penal
ocazionat în România de extrădabil sau şi de acesta a luat sfârşit, iar când s-a pronunţat o
hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată sau
considerată ca executată. În tăcerea legii, se apreciează că şi în situaţia în care pedeapsa aplicată nu este
privativă de libertate, amânarea extrădării se impune până la executarea integrală a acesteia.
Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei
expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol.

1
Vasile Păvăleanu - ,,Organizarea urmăririi infracţiunilor şi transferul de proceduri în materie penală la nivel comunitar”, Revista
Prolege nr. 1/2002, pag. 35

87
În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa
emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării, în cazul în care persoana extrădată
se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare
preventivăa sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul
de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au
justificat amânarea.
Persoana extrădată poate fi predată temporar, în cazul în care statul solicitant face
dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei, cu
condiţia că această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România şi că
statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost
acordată extrădarea, va retrimite extrădatul.
La cererea statului solicitant, predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în
camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat, în primă
instanţă, cererea de extrădare. În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea
condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia
se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare.
Deşi legea nu reglementează şi situaţia în care amânarea extrădării ar putea atrage
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, în tăcerea legii şi a absenţei din
practica judiciară a unor asemenea cazuri, apreciem că instanţa poate dispune extrădarea
temporară şi pentru începerea executării pedepsei în statul solicitant în scopul întreruperii cursului
prescripţiei acelei executări. Prin acorduri bilaterale sau declaraţii de reciprocitate, ori prin înţelegeri
directe între ele, statele pot conveni şi asupra acestor situaţii.
Următoarea speţă1 este exemplificativă în ceea ce priveşte amânarea extrădării:
Autorităţile judiciare ale Republicii Franceze au solicitat extrădarea cetăţeanului francez A.M. pe
motiv că acesta a săvârşit pe teritoriul statului francez mai multe infracţiuni, între care acte de viol
în grup, agresiuni sexuale şi acte de corupţie asupra unor minori mai mici de 15 ani.
Tribunalul Bucureşti a respins cererea, considerând că nu sunt îndeplinite
condiţiile înscrise în lege pentru admiterea extrădării, deoarece cetăţeanul francez, fiind
condamnat definitiv la 5 ani inchioare pentru săvârşirea pe teritoriul României a infracţiunilor de
1
Vasile Drăghici - ,,Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practică judiciară pentru uzul studenţilor.”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag 10;

88
relaţii sexuale cu un minor şi de perversiuni sexuale, extrădarea poate fi dispusă, potrivit art. 6 alin.
1 din Legea nr. 1971 şi art. 19 pct. 1 din Convenţia europeană referitoare la extrădare, numai după
executarea acelei pedepse.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare la Curtea Supremă de
Justiţie pe motiv că hotărârea Tribunalului Bucureşti este contrară legii. Prin decizia nr. 1330 din
1999 C.S.J1 a hotărât că recursul în anulare este fondat. Tribunalul Bucureşti prin respingerea cererii
de extrădare, a pronunţat o hotărâre nelegală.
Dispoziţiile art. 6 din Legea 4/1971 cât şi cele cuprinse în art. 19 pet. 1 din
Convenţia europeană privind extrădarea se referă numai la posibilitatea amânării extrădării, dacă
persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată în faţa organelor de urmărire
penală ori a instanţelor judecătoreşti din România sau dacă a executat o pedeapsă privativă de
libertate pronunţată de o instanţă română. Prin urmare se constată că instanţa avea temeiuri
legale numai pentru amânarea predării cetăţeanului francez, iar nu şi pentru respingerea cererii de
extrădare formulată de autorităţile franceze.

4. Tranzitul
De multe ori cele două state (solicitant şi solicitat) nu au frontieră comună, astfel că
până la destinaţie extrădatul trebuie să traverseze teritoriile altor state neimplicate în procedura
extrădării respective.
De regulă, tranzitul pe teritoriile unor terţe state se efectuează în urma unei cereri
adresate în acest sens statelor tranzitate, cerere ce se formuleaza în scris de statul solicitant şi
se prezintă acestora pe cale diplomatică. Prin înţelegeri directe între state se poate conveni însă şi o altă
cale, mai directă şi rapidă, în ultimul timp diminuându-se ponderea căilor diplomatice.
Tot mai multe state au pretenţia doar a unei înştiinţări sau comunicări cu privire
la tranzitarea teritoriului lor de un infractor sub escortă. Potrivit art. 62 din Legea nr. 302/2004 şi în
concordanţă cu art. 21 din Convenţia europeană de extrădare, tranzitul extrădatului pe teritoriul
statului român se încuviinţează la cererea adresată pe cale diplomatică României
Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român
poate fi acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o
1
C.S.J. –Sentinţa penală nr. 1330 din 1999, Revista de drept penal nr. 1/2001, pag 138-139

89
infracţiune care permite extrădarea, conform legii române. Dacă persoana extrădată are cetăţenia
română, tranzitul nu este acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor
români.
Tranzitul este acordat la cererea statului interesat la care se anexează cel puţin
mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat
acordarea extrădării.
Cererea de tranzit se transmite de îndată Curţii de Apel Bucureşti, care, în aceeaşi
zi, incomplet format din doi judecători ai Secţiei Penale, se pronunţă asupra acesteia prin încheiere
dată în camera de consiliu.
Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care
informează de îndată statul solicitant şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arest provizoriu pe perioada şederii sale pe
teritoriul român. În cazul în care tranzitarea se face cu avionul, în spaţiul european se pot distinge două
situaţii:
1) când nu este prevăzută în planul lor de zbor o aterizare, ci doar survolul spaţiului
aerian, statul solicitant are obligaţia să înştiinţeze statul român tranzitat despre zborul respectiv şi să-i
confirme existenţa fie a unei hotărâri de condamnare executorie, fie a unui mandat de arestare şi a
hotărârii de extrădare a infractorului ce este transportat pe cale aeriană, în caz de aterizare
forţată, înştiinţarea sau notificarea de tranzit pe care o adresează statul solicitant va produce în
statul tranzitat efectele cererii de arestare provizorie a extrădatului1;
2) când este prevăzută o aterizare sau o escală tehnică, statul solicitant va adresa
celui tranzitat doar o cerere formală de tranzit.
Toate cheltuielile de tranzit se suportă de către statul solicitant, acesta fiind cel
care are obligaţia formulării cererilor de tranzit sau a înştiinţării tuturor statelor care-l despart
geografic de statul solicitat.
Atunci când are calitatea de stat solicitant, România va suporta cheltuielile
ocazionate cu transportul extrădatului din momentul primirii lui de către poliţiştii români până la

1
prin aterizare forţată se înţelege aterizare neplanificată, determinată de o defecţiune tehnică, de condiţii meteo
nefavorabile ori de un atac terorist la bordul sau din afara aeronavei

90
depunerea acestuia în penitenciar, având obligaţia solicitării oficiale a tranzitării ori înştiinţării
statelor pe care urmează să le traverseze.
Tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde
există pericolul ca viaţa sau libertatea sa să fie ameninţate pentru motive legate de rasă, religie,
naţionalitate sau opinii politice.

5. Remiterea de obiecte
Obiectele găsite asupra persoanei extrădate în momentul arestării vor rămane în
custodia statului solicitat până la predarea lui statului solicitant, când, fie i se vor restitui direct
respectivele obiecte pe bază de dovadă sau de proces verbal, fie se vor remite celor care au venit să-l
preia.
Statul român va remite, în măsura permisă de legea română, obiectele care pot fi
folosite ca elemente doveditoare în statul solicitant şi care au fost găsite în posesia persoanei
reclamate în momentul reţinerii ori au fost identificate ulterior la reşedinţa acestuia. Se vor
preda statului solicitant, în măsura în care nu interesează autorităţile judiciare române, următoarele
lucruri legate de persoana reclamată sau de infracţiunea comisă de aceasta:
- lucrurile produse prin infracţiune;
- lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea
infracţiunii;
- lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii.
Remiterea acestor obiecte se va efectua chiar şi în cazul în care extrădarea nu
mai poate avea loc efectiv ca urmare a evadării persoanei reclamate sau a morţii acesteia.
Obiectele care nu interesează însă autorităţile judiciare române sau străine se restituie extrădatului.
Când obiectele reţinute sunt susceptibile de a fi sechestrate sau confiscate pe
teritoriul statului român ori sunt deţinute în contra dispoziţiilor legale, pot fi păstrate temporar
până la finalizarea procedurii penale în România sau pot fi remise statului solicitant sub condiţia
restituirii. La păstrarea sau remiterea acestora se va avea în vedere şi dreptul victimei sau
victimelor infracţiunii de a obţine restituirea rapidă a obiectelor indisponibilizate. Aceste drepturi
ale victimelor infracţiunii ar putea veni în concurs cu drepturile pe care statul român sau terţii le-ar fi
dobândit asupra obiectelor respective.

91
Dacă statul român a dobândit asemenea drepturi, iar bunurile respective au fost
remise temporar statului solicitant pentru a fi folosite ca clemente doveditoare, acestea se vor
restitui cât mai curând cu putinţă şi fără cheltuieli, la terminarea procesului, statului solicitat.
Prin hotărârea de extrădare instanţa va dispune şi asupra bunurilor indisponibilizate
ridicate de la persoana extrădabilă cu ocazia arestării acesteia sau ulterior şi va face menţiune cu
privire la destinaţia lor, anexându-se eventual şi un inventar.

6. Rejudecarea
În cazul în care s-a admis extrădarea unei persoane în vederea executării unei
pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, extrădatul are dreptul să solicite
rejudecarea cauzei, pentru a i se da posibilitatea să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să
solicite administrarea probelor necesare în apărare. Statele pot condiţiona reciproc
admisibilitatea cererii de extrădare de existenţa unor garanţii în acest sens.
Potrivit art. 34 din Legea nr. 302/2004: „ (1) în cazul în care se solicită extrădarea
unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă
împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de
judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei
infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente
pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată
care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie
să treacă la o nouă judecată în cauza, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte,
fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. (2) Când statul român comunică persoanei a carei
extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera
această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat.”

7. Computarea arestării
Perioada sau duratele arestului provizoriu executat în străinătate în temeiul cererii de
extrădare şi al mandatului transmise statului solicitant şi care sunt precizate în hotărârea de
extrădare, se vor deduce din pedeapsa privativă de libertate aplicată sau care urmează a i se aplica
extrădatului.1
1
Alexandru Ţuculeanu - ”Arestarea unei persoane în cursul procedurii de extrădare”, Revista Dretul nr. 1/2003, pag 175

92
În conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,
autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului
solicitant informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei
cereri de asistenţă judiciară internaţională adresate autorităţilor judiciare române.
Întreruperea cursului prescripţiei, predarea şi primirea extrădatului, remiterea
obiectelor găsite asupra lui sau care sunt legate de infracţiunea comisă, tranzitarea acestuia între statul
solicitat şi cel solicitant, deducerea arestului provizoriu executat în străinătate şi rejudecarea (dacă
este cazul) sunt efectele concrete ale admiterii cererii de extrădare. Prin solicitarea extrădării şi
admiterea acesteia, cele două state îşi asumă reciproc obligaţii în limitele dreptului lor intern şi
înţelegerilor dintre ele, prin respectarea cărora se realizează efectele prezentate mai sus.
Efectul general al extrădării îl constituie însă readucerea şi punerea infractorului sub
puterea jurisdicţională a autorităţilor judiciare competente, în vederea restabilirii ordinii de drept
încălcate, prin tragerea lui la răspundere penală sau prin obligarea acestuia la executarea sancţiunii
aplicate.

Instituţia extrădării este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă la
început a cunoscut alte forme, conţinutul şi finalitatea ei au rămas aceleaşi până în perioada
contemporană. Prezentă în toate etapele istorice, extrădarea stă la baza unei colaborări oeosebite
între state în lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere.
Procedura privind extrădarea, la început greoaie şi plină de formalităţi, a evoluat spre o
procedură mai simplistă care permite desfăşurarea mai rapidă a procesului penal.
Această instituţie, cu o natură juridică controversată, este prezentă în toate
legislaţiile ţărilor moderne. Aceasta prezintă aceleaşi trăsături definitorii chiar dacă sunt prezente
şi particularităţi specifice fiecărei legislaţii.
Se observă în procesul de globalizare o tendinţă tot mai mare de simplificare a
procedurii extrădării. Ţările membre Uniunii Europene sau cele care se află în curs de aderare
adoptă şi ele tehnici şi proceduri cât mai simple, comune tuturor legislaţiilor astfel încât să se tindă
către un procedeu unic la nivel european şi mondial de cerere şi acordare a extrădării.

93
ANEXĂ

Mandat european de arestare

Prezentul mandat este emis de către ..................... autoritatea judiciară competentă.


Solicit arestarea şi predarea în sarcina autorităţilor judiciare a persoanei menţionate în continuare,
................... (în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse sau unei măsuri de siguranţă privative
de libertate)

94
a) Informaţii referitoare la identitatea persoanei urmărite:
Numele:……………………………………….
Prenumele:……………………………………..
Numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul)………………………………..
Porecla (dacă este cazul)…………………………………………………………
Sexul……………………….
Cetăţenia……………………
Data naşterii…………………..
Locul naşterii…………………..
Reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut………………………………..
Limba(limbile)pe care le înţelege persoana urmărită (dacă sunt cunoscute)……………
Trăsături fizice particulare/descrierea persoanei urmărite………………………………
Fotografia şi amprentele digitale ale persoanei urmărite, dacă sunt disponibile şi se pot
trimite, sau adresa persoanei ce poate fi contactată cu scopul de a le obţine sau pentru a
obţine o caracterizare a AND(dacă nu s-a inclus o astfel de informaţie şi se dispune de ea
pentru transmiterea sa )
b) Actul pe care se întemeiază mandatul de arestare
1. Mandatul de arestare sau hotărârea judecătorească definitivă:
…………………………………………………………………………………….
Tipul: ……………………………….
Hotărârea judecătorească definitivă şi executorie: ………………………………
Referinţa: ……………………………………….
c) Indicaţii privind durata pedepsei:
1.Durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de
libertate care se poate aplica pentru infracţiune sau infracţiuni:
…………………………………………..
2. Durata pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate
aplicate: …………………………………………………………………………..
Pedeapsa care rămâne de executat: ……………………………………….
d) Hotărârea pronunţată în lipsă şi în cadrul unei proceduri judecătoreşti în timpul căreia
persoana era absentă sau nereprezentată:

-Persoana despre care este vorba a fost citată personal sau informată prin alte
mijloace cu privire la data şi locul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea în lipsă

-Persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată prin alte mijloace cu privire
la data şi locul şedinţei în care s-a dictat hotărârea în lipsă, însă dispune de următoarele garanţii
juridice după predarea către autorităţile judiciare (dacă astfel de garanţii se pot prezenta anticipat):

Precizarea garanţiilor juridice:

……………………………………………………………………………………………

e) Infracţiunea (infracţiunile):

95
Prezentul mandat se referă la un total de ......
infracţiune/infracţiuni.

Descrierea circumstanţelor în care s-a / s-au comis infracţiunea /infracţiunile, inclusiv


momentul (data şi ora), locul şi gradul de participare la
aceasta/acestea a persoanei urmărite:
……………………………………………………………………………………………..

Natura şi încadrarea juridică a infracţiunii sau infracţiunilor şi dispoziţia legală sau codul aplicabil:

…………………………………………………………………………………………………..

I. Să se marcheze căsuţele corespunzătoare dacă este vorba de una sau de


mai multe dintre următoarele infracţiuni, sancţionată în statul membru emitent cu o pedeapsă de cel
puţin trei ani, aşa cum sunt definite în dreptul statului membru emitent:
o apartenenţa la un grup infracţional organizat;
o terorism;
o infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu
o traficul de persoane;
o traficul de migranţi;
o exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
o infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;
o infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor,
o materiilor explozive, materialelor nucleare şi a altor materii radioactive;
o infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie,
o infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie şi infracţiuni
o împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
o spălarea banilor;
o falsificare de monedă şi alte valori, falsificare de valori straine, inclusiv
o falsificarea monedei euro;
o infracţiuni săvârşite prin intermediul reţelelor şi sistemelor informatice
o sau de comunicaţii;

96
o infracţiuni împotriva mediului înconjurător, inclusiv traficul ilegal al o speciilor animale
protejate şi al speciilor şi varietăţilor vegetale protejate;
o ajutorul la intrarea şi şederea în situaţii ilegale;
o omuciderea voluntară, vătămarea corporală gravă;
o traficul de ţesuturi sau organe umane;
o lipsirea de libertate în mod ilegal, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă;
o rasismul şi xenofobia,
o tâlhăria şi pirateria;
o trafic ilegal de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă;
o înşelăciune;
o deturnare de fonduri;
o infracţiuni contra proprietăţii intelectuale;
o înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor;
o fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual şi uz de fals;
o trafic ilegal de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
o trafic de vehicule furate;
o viol;

o sclavie;

o distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea
mijloc şi dacă rezultă pericol public;
o infracţiuni pentru care competenţa de judecată aparţine Curţii Penale Internaţionale;
o sechestrare de aeronave şi vapoare;
o sabotaj.

II. Descrierea detaliată a infracţiunii sau infracţiunilor altele decât cele enumerate la punctul I:

………………………………………………………………………………………………..

97
f) Alte circumstanţe privind fapta sau persoana invinuitului/inculpatului
(informaţie facultativă):

(N.B. Se pot include observaţii asupra extrateritorialităţii, suspendării termenelor de prescripţie)

…………………………………………………………………………………………………..

g) Prezentul mandat se referă, de asemenea, la remiterea obiectelor care pot constitui mijloace
materiale de probă.

Prezentul mandat se referă de asemenea la remiterea obiectelor aflate în posesia


persoanei urmărite pentru săvârşirea infracţiunii: Descrierea şi localizarea obiectelor (în cazul în care sunt
cunoscute):

………………………………………………………………………………………..

h) Infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-a emis prezentul mandat sunt sancţionate cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă:
- dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd revizuirea pedepsei aplicate sau
liberarea condiţionată, după executarea a cel puţin 20 de ani din pedeapsă aplicată, şi/sau
- dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd aplicarea măsurilor de clemenţă la
care are drept persoana în cauză, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, ce pot
determina neexecutarea pedepsei.

i) Autoritatea judiciară emitenta a prezentului mandat:


Denumirea oficială: ..........................................................
Numele reprezentantului său:..............................................
Funcţia: ......................................................................
Referinţa dosarului :........................................................
Adresa: ......................................................................
Nr. de tel: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...)......................

98
Nr. de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ......................
E-mail: .....................................................................
Adresa persoanei de contact (competenţa pentru efectuarea predării efective):

În cazul în care se desemnează o autoritate centrală pentru transmiterea şi receptarea mandatelor


de arestare europene:

Numele autorităţii centrale.

…………………………………………………………..

Persoana de contact, daca este cazul (funcţia/gradul şi numele)

……………………………………………………………………

Adresa: ...........................................................................
Nr. de tel: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...)......................
Nr. de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ......................

E-mail: ......................................................................

Semnătura autorităţii judiciare emitente, a reprezentantului sau a amândurora:

Numele: ..............................................................................
Funcţia: ...................................................
Data: ...................................................................................

Timbru oficial (dacă există)

99
BIBLIOGRAFIE

I. DOCTRINĂ PENALĂ ( Tratate, Cursuri,Monografii, Reviste)

A) Autori Români (în ordine alfabetică):


1. Alexandrescu, Traian - ,,Procedura extrădării”, Editura Curierul judiciar, Bucureşti,
1915;
2. Andronovici, Constantin – “Drept internaţional public. Vol I”, Editura Graphix, Iaşi,
1993;
3. Antoniu, George - „ Dreptul penal şi integrarea europeană”, în ,,Revista de Drept
Penal”, nr. 3/2002;
4.Antoniu, George - “Noul cod penal. Codul penal anterior. Studiu
comparative, Editura All Back, Bucureşti 2005;
5. Antoniu George, Bulai Costică, Chivulescu Gheorghe - ,,Dicţionar juridic penal”,
Editura Ştiinţfică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
6.Barbu,Constantin – “Aplicarea legii penale in spaţiu şi timp”. Editura Stiinţifică,
Bucureşti, 1972;
7.Basarab, Matei – “Drept penal - partea generală”, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
8. Beccaria, Cesare – “Dei delitti e delle pene”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;
9. Baccaria,Cesare – “Despre infracţiuni şi pedepse”, Editura Rosseti, Bucureşti, 2001;

100
10. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală.
Ediţia 4”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
11. Bulai, Costică — „ Manual de drept penal. Partea generală. ", Editura ALL, Bucuresti,
1997;
12. Creţu, V. - „ Drept internaţional penal”, Editura Societăţii Tempus România,
Bucureşti, 1996;
13. Costin, Florian - ,,Mandatul de arestare european", în Revista de Drept Penal nr.
2/2005, pg. 110;
14. Dongoroz,Vintilă – “Drept penal. Volumul I”, Bucureşti, 1939,;
15. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu -
,,Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.I ”, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1969, pg. 69;
16. V.Dongoroz, S.Kahane. G.Antoniu. C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu - ,,Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală roman”. Editura Academiei R.S.R., Vol.1,
1975;
17. Drăghici Vasile, Mitra Mariana – “Importanţa şi necesitatea instituţiei
extrădării în lupta împotriva criminalităţii Internaţionale”, Analele Universităţii
Ovidius Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, Vol. 1, Editura Ovidius
University Press, Constanţa, 2004;
18. Drăghici, Vasile - ,,Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din
practică judiciară pentru uzul studenţilor.”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
19. Farcaş, Valentina, Ecobescu Nicolae – “Acorduri privind asistenţa juridică,
extrădarea şi readmisia", Institutul Român de Studii Internaţioanle ,,Nicolae Tituluscu”,
Bucureşti, 2003;
20. Geamănu, Grigore - ,,Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”,
Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1977, pg. 214;

21. Ghimpu, Sanda - ,,Dicţioanr juridic”, Editura Albatros, Bucureşti, 1985;

101
22. Gurănescu,Alexandru M. - ,,Extrădarea", Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903;
23. Hotca,Mihai Adrian - ,,Dicţionar de Drept Penal, Editura Editas, Bucureşti, 2004;
24.Hurdubaie,Ioan - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului
Europei, Editura Universal Pan,Bucureşti, 1999;
25. Ionescu-Dolj,Ion – “Extrădarea. Principiile ei după Codul penal Carol al II-lea
şi Convenţiunile Internaţionale semnate de România”, Revista de drept penal şi ştiinţă
penitenciară nr 1-2, 1940;
26. Daniela, Lămăşanu – „Drept penal internaţional”, Editura Mirton , Timişoara,
2004;
27. Lupulescu, Nicolae – “Extrădarea", Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004;
28. Lupulescu, Nicolae – “Extrădarea în Uniunea Europeană", în Revista ,,Pro Lege",
nr. 3-4/2003;
29. Lupulescu Nicolae, Lupulescu Ana - ,,Competenţa organelor judiciare în procedura
extrădării”, Revista Dreptul nr. 6/2004;
30.Mateuţ Georghiţă, Vasilescu Mihaela - ,,Transferul persoanelor condamnate II,
în ,,Revista de Drept Penal”, nr. 3/2003;
31.Mitrache Constantin, Mitrache Cristian – “Drept penal român, partea
generală”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
32.Moldovan, Teodor Aurel -„Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul
internaţional”, Editura All Back, Bucureşti, 2004;
33. Muraru loan, Constantinescu Mihai, lorgovan Antonie – “Revizuirea
Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
34.Năstase Adrian , Aurescu Bogdan , Jura Cristian - ,,Drept internaţional
public. Sinteze pentru examen. Ediţia aIII-a revăzută şi adăugită.”, Editura All Back,
Bucureşti, 2002;
35. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru - ,,Drept penal. Partea generală. Ediţia
4", Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

102
36. Pascu Ilie, Drăghici Vasile - ,,Drept Penal - partea generală. Examinarea
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului Penal în
vigoare şi ale Noului Cod Penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
37. Paşca, Viorel - ,,Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului
penal, Revista Dreptul nr. 3/1993;
40.Păvăleanu, Vasile - ,,Organizarea urmăriri infracţiunilor şi transferul de
proceduri în materie penală la nivel comunitar”, în Revista ,,Pro Lege", nr. 1/2002;
41.Pitulescu Ion, Abraham Pavel, Dersidan E., Mateiaşi Tudor, Renate Ion
- “Dicţionar de termeni juridici uzuali”, Editura Naţional, Bucureşti, 1997;
42. Pop, Traian - ,,Dreptul penal comparat. Partea generală”, vol II, Cluj, 1923;
43. Rămureanu, V.- ,,Competenţa penală a organelor judiciare". Editura ştiinţifică şi
Enciclopedică. Bucureşti, 1980;
44. Retca, Ion – “Sesizarea Curţii de Apel în procedura de extrădare pasivă”, Revista
Pro Lege nr. 1/2004;
45. Stănoiu, Rodica Mihaela -“Asistenţa juridică Internaţională în materie penală”,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975;
46. Tanoviceanu,Ion - ,,Tratat de drept şi procedură penală”, Vol. I, Ediţie revăzută de
Vintilă Dongoroz, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924;
47. Ţuculeanu, Alexandru – “Arestarea unei persoane in cursul procedurii de
extradare”, în ,,Revista Dreptul”, nr. 1/2003;
48. T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.
Pavel, D.Popescu,V. Rămureanu - ,,Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat”,
Editura Ştiinţifică, 1972;
49. Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară, nr. 1-2/1940 – “Extrădarea.
Principiile ei după Codul Penal Carol al II-lea şi Convenţiile Internaţionale semnate
de România”;
50. Dicţionarul Le Petit Larrouse , Paris, 2000;

103
51. ,,DicţionaruI Explicativ al Limbii române “, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
1996;
52. Dicţionarul de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982;
53. Centrul de Resurse Juridice - Broşura ,,Justiţie şi afaceri interne” ( au
contribuit: lleana Pascal, Monica Vlad, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Elena Simina
Tănăsescu, Aurel Ciobanu-Dordea),Editura Dacris, Bucureşti, 2004;

B)Autori Străini (în ordine alfabetică):

1. Antolisei, F. - ,,Manuale di diritto penale. Parte generale", Giffre Editore, Milano,


2000;
2. Donnedieu, Henri de Vabres - ,,Traite de droit criminel et la legislation penale
compares”, troisieme Edition, Sirey, Paris, 1974, pg. 324;
3. Donnedieu, Henri de Vabres “L`aplication de la loi penale d'un Etat aux
infractions commises par etrangers hors de son territoire”, Ediţia a II-a, Paris, 1943;
4. Ramacci, F.,,Corso di diritto penale”, G. Giappicheli Editore, Torino, 2001;
5. Desportes F., Gunehec F. - ,,Le nouveau droit penal”, Ed. Economica, Paris, 1994;
6.Lemontrey Jaques – “Du role de l'autorite judiciare dans la procedure d' extradition
passive”, Paris, 1966;
7. Luzon Pena, Diego-Manuel - ,,Curso de derecho penal, parte general”, Editorial
Universitas. Madrid, 1994;
8. Morillas Cueva, L. - ,,Corso de derecho penal espanol. Parte general, Ed.
Marcial Ponce, Madrid, 1996;
9. Merle Roger, Vitu Andre - nTraite de droit criminal”, Editura Cujas, Paris, 1978;

104
10. Mantovani, Ferrnando – “Diritto Penale, parte geneerale”, Terza editione,
Cedam, Roma, 1992;
11. Pradel Jean, Corstens G. – “Droit penal europeen”, Editions Dalloz, Paris,
12. Travers, M. – “Le droit penal international, Vol 5.”, Paris, Sirey, 1920;
13. Vives, Anton T.S.– “Derecho penal. Parte general, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia,
1999;

C) Comentarii de practică judiciară


1. Practică judiciară penală, vol. I, partea generală, Institutul de Cercetari
Juridice, Editura Academiei Romane, Bucureşti, 1988, coordonatori: George
Antoniu, Constantin Bulai;
2. Practică judiciară penală, vol. II, partea generală, Institutul de Cercetări
Juridice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, coordonatori: George
Antoniu, Constantin Bulai;
3. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-
1975 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982;

D) SITE-URI WEB
1. http://www.customs.ro/ - Site-ul oficial al Direcţiei Generale a Vămilor
România
2. http://www.infoeuropa.ro (site-ul oficial al Centrului de Informare al Comisiei
Europene în Romania);
3. http;//www.mae.ro/ - Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe
4. http://www.mai.gov.ro/ - Site-ul oficial al Ministerului Administraţiei şi
Internelor

105
II. JURISPRUDENŢĂ
1. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1969-1987;
2. Culegere de decizii ale Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2000;
3. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1999, Editura Rosetti, Bucureşti,
2000;
4. Culegere de practică judiciară penală pe anul 2000, Editura Rosetti, Bucureşti,
2002;
5. Drăghici Vasile – “Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme
din practica judiciară pentru uzul studenţilor.”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
6. ,,Hotărâri ale Curţii Europene ale drepturilor omului", Editura Polirom, Bucureşti,
2000;

III. LEGISLAŢIE, TRATATE ŞI CONVENŢII


1. Constituţa României din 1866;
2. Constituţia României din 1923;
3. Constituţia României din 193 8;
4. Constituţia României din 1948;
5. Constituţia României din 1952;
6. Constituţia României din 1965;
7. Constituţia României din 1991;
8. Constituţia României din 2003;
9. Codul Penal Carol al II-lea - (Art. 16-19) Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961 din
17/03/1936
10. Codul penal român din 1968 cu modificările ulterioare;

106
11. Codul de procedura penală;
12. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002Publicată în
Monitorul Oficial nr. 955 din 27 decembrie 2002;
13. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamată la Adunarea generală a
Naţiunilor Unite din 10 decembrie 1948;
14. Legea nr. 46 din 4 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 17 iulie
1991
15. Legea nr. 296 din 7 iunie 2001Publicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 18 iunie
2001;
16. Legea specială 4/1971Publicată în M.Of. al României nr. 35/18.03.1971, care a fost
abrogată de legea nr. 291/2001;
17. Legea nr. 4 din 18 martie 1971, privind extrădarea, publicată în
Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1971;
18. Hotărârea nr. 815 din 6 decembrie 1991, privind extradarea cetateanului
Italian Sorbo Francesco, publicată în Monitorul Oficial nr. 254 din 18 decembrie 1991;
19. Legea nr. 56 din 9 iulie 1993 Publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iunie 1993;
20. Decizie penală nr. 213/A/1996, a Curţii de Apel Timişoara, privind
extrădarea unui cetăţean ungar, publicată în Revista ,,Dreptul" nr. 12 din 1997;
21. Decizie nr. 1330/1999, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind
extrădarea unui cetăţean francez, publicată în Revista ,,Dreptul" nr. 7 din 2000;
22. LEGEA NR. 302 DIN 28 IUNIE 2004, privind cooperarea judidară
internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 1 iulie
2004;
23. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Public aprobat prin
Ordinul nr. 83/11 decembrie 2000 al procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie;

107
108