UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE

ŞI ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

ARMAŞ MARIA

IZVOARELE TRATATULUI INTERNAŢIONAL

Lucru Individual

Autorul: ______________
(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

Sterpu V. Lector

CHIŞINĂU, 2018
 CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………….....3

1. Izvoarele dreptului internaţional public........................................................4

1.1 Tratatul internaţional............................................................................................4
1.2 Cutuma internaţională..........................................................................................5
1.3 Principiile generale de drept..................................................................................8
2. Izvoarele tratatului internaţional…………………………………………..…......9
1.1 Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969………….……..9
1.2 Domeniul de reglementare al Convenţiei de la Viena…………………………………..10
1.3 Raportul dintre Convenţia de la Viena şi dreptul cutumiar………………………….....10
1.4 Terminologie…………………………………………………………………………….11
Concluzii………………………………………………………………………………….....15
Bibliografie…………………………………………………………………………………..16

2
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Ordinea politică mondială cunoaşte ca

principal instrument democratic de realizare a sa tratatul internaţional. Realitatea mondială se
măsoară, însă, în dimensiunea efectivă şi valorizatoare a efectelor tratatelor internaţionale.
Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă eficientă şi precisă
de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o importanţă covîrşitoare în
desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă
creştere. Rolul lor în cadrul dreptului internaţional public se manifestă sub două aspecte
principale: pe de o parte, contribuie la codificarea dreptului, iar pe de altă parte contribuie la
dezvoltarea sa progresivă.
Scopuri şi obiective
1. Identificarea izvoarelor dreptului şi tratatului internaţional
2. Determinarea integrităţii reciproce dintre sursele tratatului internaţional
3. Stabilirea principalelor prevederi ale Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor din 23 mai 1969
4. Evaluarea importanţei tratatului internaţional ca mijloc de cooperare a statelor în cadrul
dreptului internaţional public
Literatura cercetată. Cu privire la tendinţa de lărgire a sferei subiectelor dreptului
internaţional public, se impune scoaterea în evidenţă a două idei: pe de o parte, faptul că această
tendinţă are un determinism preponderent intrinsec, iar pe de altă parte reglementările dreptului
tratatului reprezintă una din expresiile principale de manifestare a suveranităţii statelor în planul
politicii externe. În legătură cu primul aspect, ideea evolutivă şi de valoare este elocvent
subliniată de celebrele cuvinte ale lui Savigny: „Dreptul tratatelor nu trebuie creat, ci se creează
singur, ca un fenomen natural, precum limba, arta, literatura populară”. Cel de-al doilea aspect
este consacrat atît în literatura de specialitate, cît şi de practica internaţională, afirmîndu-se în
numeroase rînduri că „dreptul de a intra în angajamente internaţionale este un atribut al
suveranităţii de stat”. Potrivit articolului 3 din Proiectul Harvard, „Capacitatea de a deveni părţi
la anumite tratate poate fi limitată”. În acest context al limitărilor dreptului de a încheia tratate
valabile, datorită competenţelor de suveranitate au apărut probleme legate de statutul
confederaţiilor, statelor federale, statelor sub protectorat, uniunilor personale şi uniunilor reale.

1. Izvoarele dreptului internaţional public

3
 Izvoarele dreptului internaţional public sînt mijloacele de determinare a normelor de drept
rezultate din acordul de voinţă al statelor. Astfel, izvorul de drept internaţional public poate fi
definit ca fiind un instrument juridic (tratatul sau cutuma internaţională), care dau formă
exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului
internaţional public, în primul rînd statele.

1.1 Tratatul internaţional

Tratatul internaţional reprezintă un izvor principal al dreptului internaţional public şi este cel
mai important în reglementarea relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional. O primă
consacrare juridică pe care tratatele internaţionale o au în calitate de izvoare principale ale
dreptului internaţional o putem remarca în Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la
dreptul tratatelor, care a recunoscut „rolul fundamental al tratatelor în istoria relaţiilor
internaţionale şi … importanţa din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului
internaţional şi ca modalitate de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, oricare ar fi
regimurile lor constituţionale”. Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul
tratatelor în art. 2 pct.1 lit. a) prin termenul de tratat înţelege „un acord internaţional, încheiat în
scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Tratatul internaţional îmbracă anumite particularităţi definitorii:
a. este un acord scris, ceea ce determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării;
b. identifică precis părţile care-şi asumă obligaţii, inderefent dacă sunt tratate multilaterale,
universale sau regionale, ori bilaterale, întrucît tratatele sunt opozabile doar în măsura în
care ele sunt acceptate;
c. oferă o reglementare clară şi uşor de dovedit a acordului de voinţă al statelor;
d. determină exact regulile de comportament convenite de părţile contractante;
e. stabileşte în mod precis drepturile şi obligaţiile părţilor contractante;
f. principalul procedeu de codificare a dreptului internaţional.
Pentru a constitui izvor al dreptului internaţional tratatul internaţional trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
1. să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul internaţional, dar în egală
măsură, conform procedurilor stabilite de legea internă, în special în privinţa autorităţilor

4
competente să încheie tratate internaţionale sau să-şi exprime consimţămîntul de a fi legat prin
tratat etc.;
2. să respecte principiile şi normele imperative(jus cogens) ale dreptului internaţional în vigoare
la data încheierii lor;
3. să nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţămînt sau pentru că intră în conflict
cu o nouă normă de jus cogens a dreptului internaţional general;
4. să fie în vigoare.
Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale constituie şi ele izvoare de drept
internaţional. Unul din cele mai importante este Carta ONU prin care a fost creată această
organizaţie mondială, la care în prezent sunt părţi circa 190 de state. Convenţia de la Viena
(1969) prevede posibilitatea încheierii tratatelor între state şi alte subiecte ale dreptului
internaţional. Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal al dreptului
internaţional, în mare parte, datorită următoarelor circumstanţe:
- forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă
precizie, fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale;
- tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre
normele de drept internaţional şi cele de drept intern.
O importanţă deosebită au căpătat-o tratatele multilaterale generale, chemate să reglementeze
relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în ansamblu. La categoria
acestor tratate sunt atribuite: Carta ONU din 1945, Pactele drepturilor omului din 1966,
Convenţia pentru prevenirea şi reprima-rea crimei de genocid din 1948, Tratatul cu privire la
principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului cosmic,
inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti din 1967, Convenţia ONU asupra dreptului mării din
1982.

1.2 Cutuma internaţională

Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional. Ea constă dintr-o practică generală
relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept regulă
obligatorie în relaţiile dintre ele.
Articolul 38 al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la cutuma internaţională, ca
dovadă a unei practici generale acceptă de state ca drept (opinio juris). Nu orice practică a
statelor poate constitui cutumă internaţională, ci numai aceea care are un element faptic,

5
material, concretizat în comportamentul statelor, în practica lor, şi un element psihologic,
manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor,
are forţa unei norme juridice obligatorii. În măsura în care, in raporturile dintre state, o practică
deşi repetată şi continuă, nu este acceptată de state ca drept, această practică a statelor rămîne o
simplă uzanţă, fiind guvernată nu de normele de drept, ci de normele moralei, ori curtoaziei
internaţionale, aşa cum este de pildă protocolul diplomatic. Unii doctrinari susţin că cutuma s-a
format în baza acordului tacit al statelor. Alţii spun că cutuma reprezintă o conştientizare
colectivă a regulii cutumiare, în absenţa unui mecanism formal bine determinat. Şi în sfîrşit,
există doctrinari care afirmă că cutuma este bazată pe repetarea unei atitudini determinate a
statelor. Examinînd elementul material al cutumei internaţionale, respectiv conduita statelor
exprimată în diverse forme (practica legislativă, guvernamentală, judecătorească, unele acte
emanate de la state sau de la organizaţii internaţionale) putem evidenţia anumite caracteristici. În
primul rînd, şi după cum rezultă expres şi din articolul 38 al Statutului CIJ, practica trebuie să fie
generală, adică să fie regăsită în conduita tuturor statelor cărora cutuma le este opozabilă. Este
necesar, însă, de menţionat, că o practică identică la nivel universal nu este necesară. Practica
opozabilă unui grup mai restrîns de state poate da naştere cutumelor regionale sau locale, ori
chiar bilaterale. Practica trebuie să fie constantă prin repetarea conduitei în cadrul aceloraşi
parametri substanţiali. Şi în sfîrşit, practica trebuie să fie îndelungată. Elementul timp nu are însă
un caracter absolut întrucît durata în timp a manifestării aceluiaşi compartament al statelor
implicate în procesul cutumiar trebuie să fie apreciate prin repetare la domeniul concret de relaţii
internaţionale pe care le reglementează. În ultimii ani procesul de formare a cutumei s-a accelerat
graţie creşeterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor internaţionale. Astăzi, însă, cînd ritmul
evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a intensificat, şi necesităţile reglementării juridice devin
adesea imperios necesare, elementul timp şi-a pierdut din importanţă în procesul creării unei
cutume. Astfel, într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul
aerian, cum ar fi de pildă libertatea de trecere a obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al altor
state, sau în dreptul maritim cît priveşte platoul continental, zona economică exclusivă a mării,
libertatea cercetărilor ştiinţifice, care în dreptul mării au fost ulterior codificate prin Convenţia de
la Montego Bay cu privire la dreptul mării din 1982. Iată de ce cerinţa ca practica să fie
îndelungată, nu mai reprezintă o condiţie atît de importantă pentru procesul cutumiar.
Elementul psihologic constă în atitudunea de acceptare de către state a caracterului juridic a
regulii definite prin practica generală şi relativ îndelungată dintre ele. Determinarea elementului
subiectiv sau psihologic este greu de făcut, întrucît, recunoaşterea caracterului juridic al regulii

6
cutumiare se face pe cale tacită. În cazul cînd este o recunoaştere expresă printr-un tratat
internaţional, ea devine o regulă convenţională. Cutuma, alături de tratatul internaţional,
reprezintă o formă juridică de exprimare a acordului de voinţă al statelor, însă, în mod tacit, ci nu
expres ca în cazul tratatului, constituie un izvor principal de formare şi dezvoltare a normelor
dreptului internaţional. O problemă cu privire la cutumă priveşte cîmpul său de aplicare,
distingîndu-se cutume generale şi regionale sau locale. Referitor la cutumele regionale sau locale
care leagă un grup de state sau chiar numai două state, participarea statelor la aceste tipuri de
cutumă este mai strictă decît în cazul cutumelor generale. Însă, diferenţa esenţială între cutumele
generale şi cele speciale, regionale sau locale, rezidă în faptul că cutumele speciale nu pot fi
aplicate decît statelor care participă efectiv la formarea lor. Sfera de aplicare a unei cutume poate
varia prin aria sa de întindere în spaţiu. Din acest punct de vedere atît practica, cît şi
jurisprudenţa internaţională au relevat posibilitatea existenţei cutumelor generale, regionale şi
locale. Pentru a fi valabilă în calitate de cutumă generală, regula nescrisă trebuie să fie
recunoscută de majoritatea statelor, ceea ce însă deloc nu presupune totalitatea statelor care
formează comunitatea internaţională la un moment dat.
În ce priveşte cutumele regionale 1şi locale2 , ele nu leagă decît statele dintr-o anumită regiune
geografică în cazul celor dintîi şi două sau trei state în cazul celor din urmă; - elementul
subiectiv, zis şi psihologic, constă în credinţa, convingerea formată la subiectele dreptului că,
acţionînd într-un anumit mod, ele se conformează nu unei simple uzanţe (cum este, spre
exemplu, protocolul diplomatic), ci unei veritabile reguli juridice. După cum a precizat şi Curtea
de la Haga în hotărîrea sa citată din 20 februarie 1969: “statele interesate trebuie deci să aibă
sentimentul că se conformează unei obligaţii juridice”.3
În fine, elementul subiectiv (opinio juris) ne oferă şi răspunsul la întrebarea: din ce moment ne
putem considera în prezenţa unei norme cutumiare – din momentul din care fiecare dintre
subiectele de drept internaţional poate conta pe faptul că celelalte se vor conforma acelei
conduite ce formează obiectul respectivei reguli.

1
Spre exemplu, regula azilului diplomatic practicată de statele latinoamericane. Asupra acestei reguli CIJ a indicat
în hotărârea sa din 20 noiembrie 1950, emisă în Cauza dreptului de azil (Columbia împotriva Peru). Vezi Droit
international public. Recueil de textes: vol. II / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de
Droit, 1997-1998, p. 43.
2
Spre exemplu, dreptul de trecere al unui stat spre teritoriul său enclavat în teritoriul altui stat. Asupra unei
asemenea norme cutumiare s-a indicat în hotărârea CIJ emisă la 12 aprilie 1960 în Cauza dreptului de trecere prin
teritoriul indian (Portugalia împotriva Indiei). Pentru textul hotărârii, vezi Droit international public. Recueil de
textes: vol. II / Sous la rédaction de Condorelli L., Université de Genève, Faculté de Droit, 1997-1998, p. 72.
3
Serbenco, Eduard, op. cit.., p. 49.

7
 1.3 Principiile generale de drept

Principiile generale ale dreptului nu sunt numai principiile comune dreptului intern al statelor
membre, dar şi principiile dreptului internaţional public. În egală măsură, în statutul CIJ lipseşte
precizarea care sunt acele naţiuni civilizate competente să le recunoască. În acest sens, mult mai
clar se prezintă Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, care stabileşte în calitate de drept
aplicabil „dacă este nevoie …, principiile şi regulile de drept internaţional”, precum şi
„principiile generale de drept reţinute de Curte din legile naţionale, reprezentînd diferite sisteme
ale lumii… dacă nu sunt incompatibile cu Statutul Curţii, cu dreptul internaţional ori cu regulile
internaţionale recunoscute”.
În doctrină, una dintre chestiunile principale care se ridică faţă de principiile generale de drept
este de a determina dacă ele sunt sau nu sunt surse ale dreptului internaţional public. În opinia lui
Oppenheim-Lauterpacht, principiile generale de drept constituie izvoare distincte ale dreptului
internaţional public. Un punct de vedere opus celui anterior îi aparţine unor aşa doctrinari ca
G.Scelle şi G. Tunkin, care refuză categoric să vadă în principiile generale de drept un al treilea
izvor distinct al dreptului internaţional, distinct de tratat şi cutumă.
Alţi autori, cum ar fi bunăoară, G. Schwarzenberger atribuie principiile generale de drept la
categoria celor subsidiare. Independent însă de felul în care sunt concepute aceste principii
generale, în ceea ce priveşte natura lor juridică, ele nu au calitatea de mijloace de exprimare a
acordului de voinţă al statelor, adică de izvoare de drept internaţional.

2. Izvoarele tratatului internaţional

8
 Dreptul tratatelor ca ramură a dreptului internaţional reprezintă totalitatea normelor
convenţionale şi cutumiare, ce reglementează ordinea de încheiere, acţiune şi încetare a tratatelor
internaţionale. Aceasta este una dintre cele mai vechi şi mai importante ramuri ale dreptului
internaţional. Principalele izvoare ale dreptului tratatelor sunt: Convenţia de la Viena cu privire
la dreptul tratatelor din 23 mai 1969 4
(care se referă numai la tratatele încheiate între state) şi
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 21 martie 1986. Ambele convenţii constată
totodată menţinerea cutumei în calitate de izvor al dreptului tratatelor, confirmînd că problemele
ce nu şi-au găsit rezolvare prin dispoziţiile acestor convenţii, vor continua să fie guvernate de
dreptul internaţional cutumiar.
Un rol important în procesul creării normelor dreptului tratatelor îl joacă şi legislaţia naţională
a statelor. În constituţii, dar mai ales în actele normative speciale cu privire la tratatele
internaţionale, sunt reglementate în mod detaliat ordinea de iniţiere, negociere, semnare,
ratificare, intrare în vigoare, aplicare, încetare şi suspendare a efectelor tratatelor, care organe şi
în ce cazuri au dreptul să încheie tratate internaţionale, consecutivitatea îndeplinirii acţiunilor
amintite etc.
Un asemenea act legislativ special în Republica Moldova este Legea privind tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999. În ce priveşte
tratatele care sunt încheiate de organizaţiile internaţionale, un rol echivalent legislaţiei interne a
statelor în domeniul tratatelor internaţionale, îl joacă actele constitutive şi practica de încheiere şi
aplicare a tratatelor de către entităţile amintite.

2.1 Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969

Convenţia de la Viena a fost deschisă pentru semnare la 23 aprilie 1969 şi a intrat în vigoare la
27 ianuarie 1980. Pentru elaborarea Convenţiei au fost cercetate reglementările existente în
domeniu şi elaborate proiecte de către Comisia de Drept Internaţional cu mai mulţi ani înaintea
adoptării. Dezbaterile efective s-au desfăşurat în cadrul a două Conferinţe ale Naţiunilor Unite
(privind dreptul tratatelor), care au avut loc la Viena din 26 martie pînă în 24 mai 1968 şi din 9
aprilie pînă la 22 mai 1969. Convenţia care i-a urmat, cea de la Viena din 1986, privind dreptul
tratatelor dintre state şi Organizaţii internaţionale ori dintre Organizaţii internaţionale, a adaptat

4
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998), Ediţie Oficială, vol. IV, Moldpres,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Chişinău, 1999, p. 53.

9
regulile anterior edictate specificului materiei proprii şi, deşi nu este în vigoare, se consideră ca
fiind aplicabilă precum dreptul. Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la
tratate internaţionale, este în vigoare. Totuşi, nu toate regulile sale sunt considerate ca exprimînd
dreptul cutumiar internaţional.

2.2 Domeniul de reglementare al Convenţiei de la Viena

Convenţia de la Viena reglementează tratatele încheiate în formă scrisă între state. Aceasta nu
înseamnă că acordurile în formă orală nu produc efecte potrivit dreptului internaţional, sau că
principiile cuprinse în Convenţia de la Viena (1969) nu pot să se aplice unor astfel de înţelegeri,
ci înseamnă doar că asemenea acorduri nu sunt guvernate exclusiv de Convenţia de la Viena
(1969). Problemele legate de succesiunea tratatelor, răspunderea statelor, sau efectul declanşării
de ostilităţi sunt excluse din sfera de reglementare a Convenţiei (articolul 73). Altfel spus, nu
constituie obiectul acesteia. De asemenea, Convenţia nu este retroactivă, aplicîndu-se doar
tratatelor încheiate după intrarea sa în vigoare (conform articolului 4). O altă trăsătură a
Convenţiei este că acţionează ca o normă subsidiară (reziduală), aplicîndu-se numai dacă tratatul
nu prevede altfel, dacă părţile nu se înţeleg altfel sau dacă nu s-a stabilit că intenţia părţilor a fost
alta.
Deşi Convenţia de la Viena din 1969 nu se aplică relaţiilor dintre state şi Organizaţii
internaţionale per se, acele prevederi ale Convenţiei care reflectă reguli ale dreptului cutumiar
internaţional se aplică şi unor asemenea tratate.
În plus, prevederile Convenţiei de la Viena (1969), aplicabile între statele părţi la aceasta,
privesc şi tratate la care sunt părţi alte subiecte ale dreptului internaţional în afara statelor
[articolul 3(c)] – cum ar fi organizaţiile internaţionale.

2.3 Raportul dintre Convenţia de la Viena şi dreptul cutumiar

Potrivit Convenţiei, aceasta „se aplică tratatelor încheiate între state” (articolul 1). Pe cale de
interpretare a textului, rezultă că statele care au încheiat un tratat au calitatea de părţi ale
tratatului, sens în care se utilizează expresia de stat-contractant la un tratat. Convenţia preia din
limbajul specific domeniului tratatelor o anumită distincţie între statul contractant faţă de care un
tratat a intrat în vigoare şi statul contractant legat printr-un tratat, indiferent că acel tratat a intrat
în vigoare sau nu. Astfel, potrivit articolului 2(1)(f)(g): – prin expresia „stat contractant”, se

10
înţelege statul care a consimţit a se lega prin tratat, fie că acesta a intrat sau nu în vigoare; în timp
ce, – prin expresia „parte”, se înţelege statul care a consimţit să se lege prin tratat şi faţă de care
tratatul a intrat în vigoare.
Două probleme principale privesc fixarea raportului dintre Convenţia de la Viena şi dreptul
cutumiar internaţional: 1) care sunt prevederile Convenţiei ce codifică dreptul cutumiar şi care
dintre prevederi reprezintă o dezvoltare progresivă şi 2) cum acţionează dreptul cutumiar în
raport cu tratatele? Un răspuns exhaustiv la prima întrebare este dificil, dacă nu chiar imposibil
de oferit datorită complexităţii materiei. De exemplu, anumite prevederi ale Convenţiei
reprezintă dezvoltarea progresivă a dreptului cutumiar la data semnării sale. Ar putea fi incluse
în această categorie regulile privind rezervele sau modificarea tratatelor. S-a opinat totuşi că
acestea, probabil făceau deja parte din ansamblul dreptului cutumiar la data intrării în vigoare a
Convenţiei. În cauza Gabčikovo-Nagymaros, Curtea Internaţională de Justiţie a identificat
regulile privind încetarea sau suspendarea tratatelor ca fiind codificate, iar în cauza Insulei
Kasikili/Sedudu a opinat că regulile de interpretare reflectă dreptul cutumiar internaţional. 5
În ceea ce priveşte a doua problemă, potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, atunci cînd
aceasta nu se aplică, urmează să se aplice regulile cutumiare (sau, în anumite cazuri, principiile
generale ale dreptului) privitoare la acea problemă. O astfel de concluzie reiese pe cale de
interpretare a articolelor 3(b), 4, 38, combinate cu articolul 43. În acest sens, cel mai semnificativ
este articolul 4 care stabileşte caracterul neretroactiv al prevederilor Convenţiei de la Viena din
1969, care nu exprimă dreptul cutumiar.

2.4 Terminologie

Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, fără a epuiza, însă, domeniul. Ea
fixează mai degrabă categoria tratatelor cărora le vor fi aplicabile reglementările Convenţiei.
Potrivit articolului 2 din Convenţie, tratatul este „un acord internaţional încheiat în scris între
state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument internaţional
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Termenul „tratat” este utilizat de cele mai multe ori generic, primind numeroase definiţii şi
denumiri. Comisia de Drept Internaţional a arătat că: „La termenii de tratat, convenţie, protocol,
se adaugă alţi termeni utilizaţi mai puţin frecvent, cum sunt declaraţie, cartă, convenant, pact,
act, statut, înţelegere, concordat, în timp ce denumiri ca declaraţie, acord şi modus vivendi sunt

5
Sinclair, Sir I., The Vienna Convention on the Law of Treaties, Oxford University Press, Oxford, 1984, 10-21

11
utilizate pentru tipuri de înţelegeri mai mult sau mai puţin formale. În ceea ce le priveşte pe
ultimele, nomenclatura lor este aproape nelimitată.
Chiar dacă există cîteva denumiri, precum acordul, schimbul de note, schimbul de scrisori,
memorandum of agreement, agreed minut, mai des întîlnite decît altele... nu există o folosinţă
exclusivă sau sistematică pentru un anumit tip, particular, de tranzacţii”.6 Convenţia de la Viena
nu cere ca un tratat să aibă o anumită denumire sau să conţină anumite elemente particulare. De
aceea, dacă există o dispută privind statutul unui instrument, se va folosi un test obiectiv pentru a
clarifica problemele, ţinînd cont de termenii instrumentului şi de circumstanţele particulare în
care acesta a fost conceput.
De exemplu, minutele unei întîlniri pot să conţină un tratat. În cauza Qatar vs. Bahrain, Curtea
Internaţională de Justiţie constată şi explică în modul următor: „Curtea nu găseşte necesar să
considere care ar fi fost intenţiile ministrului de externe al Bahrainului, sau cele ale ministrului
de externe al Qatarului. Cei doi miniştri au semnat un text prin care se consemnează înţelegerea
acceptată de guvernele lor, iar cîteva dintre ele sunt cu aplicare imediată. Semnînd acest text,
prin ministrul de externe al Bahrainului, acesta nu este în poziţia să afirme că a subscris doar la o
formulare politică, şi nu la o înţelegere internaţională (juridică – n.a.)”. De vreme ce tratatul este
o modalitate prin care se creează obligaţii juridice, trebuie să existe intenţia părţilor de a naşte
raporturi juridice. Raportorul Comisiei de Drept Internaţional precizează că acest element este
prezent implicit în fraza „guvernat de dreptul internaţional”. Totuşi, există unele instrumente ce
pot lua forma unor înţelegeri internaţionale, dar prin care nu s-a intenţionat crearea de obligaţii
juridice, cum ar fi, spre exemplu, Actul Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (1975).
Actul stabileşte că nu se supune înregistrării în baza articolului 102 al Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi este, în general, văzut ca un act fără forţă obligatorie. Neînregistrarea unui
tratat potrivit articolului 102 nu înseamnă că instrumentul respectiv nu este un tratat, aşa cum un
act înregistrat nu presupune că este el însuşi un tratat. Spre exemplu, Declaraţia din 1957 a
Egiptului privind naţionalizarea Canalului Suez a fost supusă înregistrării de către Egipt, chiar
dacă nu era un tratat. Asemenea documente (cum ar fi şi Declaraţia de la Stockholm din 1992 cu
privire la Mediul Uman şi Declaraţia de la Rio din 1992 cu privire la Mediu şi Dezvoltare),
denumite uneori soft law, nu au un statut legal complet lămurit. Ceea ce se ştie este că, atît timp
cît nu obligă juridic, acestea nu pot fi utilizate în faţa instanţelor. În acelaşi timp ele nu pot fi

6
Fitzmaurice, M., The practical working of the law of treaties/International Law, Malcom D. Evans, Oxford
University Press, Oxford, 2003, 174

12
ignorate, deoarece, aşa cum am amintit, aceste norme de soft law pot fi întîlnite într-un tratat sau
ar putea chiar să se transforme în norme ale dreptului cutumiar internaţional. De exemplu,
Declaraţia Ministerială din 1988 cu privire la Marea Baltică şi Declaraţia din 1992 privitoare la
Marea Baltică s-au transformat în cele din urmă în Convenţia din 1992 privitoare la Protecţia
Mării Baltice şi a zonei Mării Baltice (Convenţia de la Helsinki).
Anumiţi autori consideră acest soft law ca o alternativă mai flexibilă la elaborarea unui tratat.
Alţi autori consideră că tot acest concept este de neimaginat, întrucît dacă nu creează obligaţii
atunci nu intră în categoriile juridice ale dreptului, ba poate conduce chiar la subminarea
autorităţii dreptului. De asemenea, din practica Curţii Internaţionale de Justiţie, reiese că uneori
chiar şi actele unilaterale ale statelor pot avea efect obligatoriu. Ele trebuie însă să exprime foarte
clar intenţia de a obliga pe cel care le efectuează (de a crea obligaţii) iar circumstanţele elaborării
lor să nu conţină obscurităţi. În cauza Testelor Nucleare, Curtea Internaţională de Justiţie a
precizat, cu deosebită claritate, că luările unilaterale de poziţii ale statelor pot avea efecte
obligatorii dacă intenţia lor de a crea obligaţii este foarte clară; că există o evidenţă clară privind
circumstanţele în care ele sunt elaborate; iar această chestiune trebuie abordată cu multă
precauţie şi diligenţă.7 Totuşi, s-a argumentat că există puţine dovezi care confirmă punctul de
vedere al Curţii şi că, în orice caz, nu au existat suficiente dovezi ale intenţiei, pe baza situaţiei
de fapt în cauza dată spre soluţionare. Condiţia de existenţă a intenţiei a fost reiterată de către
Curte, în cauza Disputei de Frontieră.
Tratatul, în sens larg, este considerat, în doctrină, ca fiind orice acord, orice înţelegere între
state, cu scopul de a crea, a modifica sau a stinge între acestea un raport de drept . Ca urmare, un
document internaţional ce exprimă existenţa unor voinţe concordante, indiferent de denumire, va
fi considerat tratat internaţional. Convenţia de la Viena din 1969 conţine reglementări în acest
sens 8. Dacă un act internaţional se încheie între subiecte de drept internaţional (1), generează
drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional (2), atunci intenţia părţilor, indiferent de denumirea
particulară a actului, fără îndoială, se manifestă în sensul încheierii unui tratat internaţional.
Stricto sensu, tratatul este apreciat într-o manieră complexă, încorporînd atît negotium iuris
potrivit unor reguli exacte, cît şi instrumentum iuris. Tratatul reprezintă un acord de voinţă
stabilit în scris prin care două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale creează sau

7
Le Fur, L., Précis de droit international public, Dalloz, Paris, 1931, 189
8
Le Fur, L., Précis de droit, 190

13
intenţionează să creeze între ele un raport care operează în sfera dreptului international 9
. Ca
urmare, în sens restrîns tratatul presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Prin elaborarea Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor 10, autorii acesteia s-au
preocupat şi de lămurirea înţelesului expresiei „tratat internaţional”. Potrivit articolului 2(1)(a)
din Convenţie 11
„prin expresia „tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între
state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în
două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Pe de altă parte, la paragraful 2 al aceluiaşi articol se precizează că dispoziţiile paragrafului 1
privind expresiile folosite în Convenţie nu prejudiciază folosirii acestor expresii, nici sensurilor
ce li se poate da în dreptul intern al unui stat. Acordurile dintre state şi organizaţii internaţionale
şi cele intervenite între organizaţii internaţionale au fost excluse în mod deliberat din categoria
tratatelor la care face referire expresă Convenţia de la Viena din 1969, din motive de preciziune,
deoarece aceste acorduri fac obiectul unei convenţii separate, adoptată şi deschisă spre semnare
în 1986.

9
McNair, D., The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, 3-4
10
Întocmită la 23 mai 1969, Convenţia a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, după a treizecea zi de la data
depunerii celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau aderare (articolul 84 din Convenţie)
11
Convenţia din 1969 privind dreptul tratatelor

14
 Concluzii

Încetarea efectelor tratatelor internaţionale poate reprezenta poarta către haos şi primitivism,
sau poate reprezenta poarta către realizarea valorii. Exprimînd – în maniera cea mai limpede,
directă şi neechivocă – voinţa şi interesul statelor prezente în viaţa internaţională de a se
conforma unor reguli, tratatul internaţional constituie principalul izvor al dreptului internaţional.
Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai diverse
planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale şi
multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din
fenomenele juridice esenţiale ale vieţii internaţionale.
Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă eficientă şi
precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o importanţă
covîrşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în
continuă creştere. Rolul lor în cadrul dreptului internaţional public se manifestă sub două aspecte
principale: pe de o parte, contribuie la codificarea dreptului, iar pe de altă parte contribuie la
dezvoltarea sa progresivă. n timp ce codificarea conduce la o mai mare acurateţe a
reglementărilor, dezvoltarea progresivă conduce, în principiu, la creşterea calităţii dreptului
internaţional, atît în plan vertical cît şi în plan orizontal. Există în prezent domenii ce sunt de
neconceput în absenţa tratatelor internaţionale (cum ar fi drepturile omului, dreptul internaţional,
investiţiile internaţionale şi comerţul internaţional, transporturile şi comunicaţiile internaţionale
etc.). Codificarea dreptului tratatelor s-a realizat prin Convenţia de la Viena din 1969 privind
dreptul tratatelor, fără ca aceasta să epuizeze toată problematica ce se iveşte cu prilejul încheierii,
executării, modificării sau încetării tratatelor internaţionale.
Cunoaşterea dreptului tratatelor este esenţială pentru înţelegerea modului în care funcţionează
relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional (chiar dacă ne găsim într-o sferă a relaţiilor sociale
în care prezenţa factorului politic este constantă). Rolul dreptului tratatelor nu se reduce doar la
contribuţii în relaţiile dintre state, ci, dimpotrivă, este în creştere. Dreptul tratatelor are vocaţia de
a reglementa absolut toate relaţiile ce se desfăşoară între entităţi ce au capacitate internaţională
(organizaţii internaţionale guvernamentale, popoare care luptă pentru eliberare), chiar dacă
asupra unor aspecte există opinii divergente. Într-adevăr, uneori reglementările dreptului
tratatelor nu constituie decît un împrumut fără forţă juridică.

15
Bibliografie

1. Anghel I., Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti 1998,

2. Anghel I., Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex, Bucureşti 1999;
3. Barberis J., Nouvelles questions concernant la personalite juridique internaţionale, în
RCADI, 1983 (I);
4. Burian A., Principiul egalităţii suverane în sistemul relaţiilor internaţionale, Legea şi
Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, N2 4, 2004;
5. Cahier Ph., Chengements et continuite du droit internaţional, 1985;
6. Dicţionar enciclopedic, "Cartier", Bucureşti 2001;
7. Duculescu V. Drept constituţional comparat, Vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;
8. Franswerth Al., Introduction au Sistem Juridique des Etîts-Urrts, traduit de 1'americain
par Bruno Baron-Renault, Paris 1986;
9. Hanga V., Mic dicţionar juridic, Lumina Lex, Bucureşti 1993;
10. Mămăligă Il., Evoluţia cutumei în dreptul internaţional, Legea şi Viaţa, Publicaţie
periodică şi ştiinţifico-practică, decembrie 2004;
11. Mămăligă Il., Opozabilitatea normelor jus cogens în dreptul internaţional contemporan,
Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, Nr 4, 2005;
12. Popa D., Rolul tratatului ca instrument juridic în realizarea cooperării internaţionale,
Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, N2 9, 2004;
13. Popescu D., Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1997;
14. Preda-Mătăsaru A., Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex, Bucureşti 2002;
15. Rousseau C., Droit internaţional public, Paris, 1970;
16. Ruzie D., Droit internaţional public, DOLLOZ, Paris 2002;
17. Sincondo M., Droit internaţional public, Ellipses, Paris 1999;

16