Sunteți pe pagina 1din 90

Bruce Lipton

Efectul de luna de miere

Introducere
Viaţa fără iubire nu are nicio valoare.

Iubirea este apa vieţii. Bea-o cu inima şi cu sufletul!

RUMI

Oacă cineva mi-ar fi spus, când eram tânăr, că voi ajunge să scriu o carte despre relaţii, naş fi
răspuns că nu e în toate minţile. Eu credeam că dragostea e un mit inventat de poeţi şi de
producătorii de la Hollywood, ca să-i facă pe oameni să sufere după ceva ce nu vor avea
niciodată. Iubire veşnică? Fericiţi până la adânci bătrâneţi? Să fim serioşi!

Ca toţi ceilalţi, şi eu am fost programat astfel încât, unele lucruri să-mi vină de la sine în viaţă.
Programarea mea punea accentul pe importanţa educaţiei. Pentru părinţii mei, valoarea educaţiei
era egală cu diferenţa dintre viaţa unui săpător de şanţuri, care abia îşi ducea zilele, şi cea foarte
plăcută a unui membru al elitei, cu mâini catifelate. Părinţii mei făceau parte din rândul celor
care considerau cu tărie că „în viaţă, nu poţi realiza nimic tară educaţie".

Având în vedere convingerile lor, nu e de mirare că părinţii mei nu au precupeţit nimic atunci
când a fost vorba de lărgirea orizonturilor mele de cunoaştere. îmi amintesc şi astăzi cum, într-o
zi, în clasa a doua, m-am întors de la ora doam-nei Novak, încântat de prima mea întâlnire cu
uluitoarea lume ■ microscopică a amoebelor unicelulare şi a superbelor alge uni-celulare cu
numele fascinant de spirogyra. Am dat năvală în casă şi am implorat-o pe mama să-mi ia un
microscop, unul care să fie numai al meu. Fără nici cea mai mică ezitare, m-a dus imediat cu
maşina la magazin şi mi-a cumpărat primul meu microscop. Părinţii mei nu au avut, evident,
aceeaşi reacţie la criza mea de isterie, generată de dorinţa disperată de a avea o pălărie de
cowboy, un pistol cu şase gloanţe şi un toc de pistol ca ale lui Roy Rogers2!

în ciuda perioadei Roy Rogers, eroul tinereţii mele avea să devină Albert Einstein - o
personalitate uriaşă, un fel de Mickey Mantle3, Cary Grant4 şi Elvis Presley5 la un loc. Mi-
a plăcut întotdeauna poza în care scoate limba şi în care capul îi este acoperit de o explozie de
păr alb. Pe Einstein îmi plăcea să-l văd şi pe micul ecran al (nou inventatului) televizor
din sufragerie, unde apărea ca un bunicuţ iubitor, înţelept şi jucăuş.

Cel mai mândru eram de faptul că Einstein, un imigrant evreu ca şi tatăl meu, a reuşit să învingă
prejudecăţile prin strălucirea de care a dat dovadă în domeniul ştiinţific. Uneori, în timpul
copilăriei petrecute în comitatul Westchester, New York, m-am simţit ca un proscris: în oraş erau
părinţi care nu-mi dădeau voie să mă joc cu copiii lor, pentru ca nu cumva să-i molipsesc de
bolşevism. Aveam un sentiment de mândrie şi siguranţă, la gândul că Einstein, departe de a fi un
proscris, era un evreu respectat şi onorat în întreaga lume.

Profesorii buni de care am avut parte, familia mea, care credea că educaţia este totul, şi pasiunea,
care mă ţinea ore în şir în faţa microscopului, tn-au condus către doctoratul în biologie celulară şi
spre un post permanent la Facultatea de Medicină şi Sănătate Publică a Universităţii din
Wisconsin. în mod ironic, abia după ce am părăsit acest post, pentru a mă dedica explorării „noii
ştiinţe“, inclusiv studiilor de mecanică cuantică, am început să înţeleg natura profundă a
contribuţiei pe care Einstein, eroul copilăriei mele, a avut-o în această lume.

Dacă din punct de vedere academic înfloream, în alte domenii eram un etalon de
disfuncţionalităţi, în special în ceea ce priveşte relaţiile. M-am căsătorit pe la douăzeci şi ceva de
ani, când eram prea tânăr şi prea imatur emoţional pentru o relaţie serioasă. Când, după zece ani
de căsnicie, i-am spus tatălui meu că divorţez, acesta a declarat hotărât că aşa ceva nu era posibil,
spunându-mi: „Căsătoria este o afacere.“

Privind în urmă, răspunsul tatălui meu era logic pentru cineva care, în 1919, emigrase dintr-o
Rusie care era pradă foametei, pogromurilor şi revoluţiei - pentru tata şi familia lui, viaţa era
inimaginabil de grea, iar supravieţuirea era o problemă la ordinea zilei. în consecinţă, pentru tatăl
meu, o relaţie era un parteneriat de muncă, în care căsătoria reprezenta un mijloc de supravieţuire
- cam tot aşa cum îşi comandau neveste, prin poştă, pionierii săraci lipiţi pământului, care au
colonizat Vestul sălbatic prin anii 1800.

Căsătoria părinţilor mei a fost o reflectare a atitudinii tatălui meu care punea „afacerile înainte de
toate“, chiar dacă mama, născută în America, nu împărtăşea această filozofie. Mama şi tata
lucrau împreună, şase zile pe săptămână, într-o afacere de familie de succes, dar niciunul dintre
copiii lor nu-şi aminteşte să-i fi văzut vreodată sărutându-se sau într-un moment romantic. Pe
când abia intrasem în adolescenţă, destrămarea căsniciei lor a devenit evidentă în momentul în
care furia mamei mele, în faţa unei relaţii lipsite de iubire, a dus la extrem patima pentru băutură
a tatălui meu.

în timpul certurilor frecvente, încărcate de multă violenţă verbală, care ne zdruncinau casa, până
atunci atât de liniştită, mă ascundeam în dulap, împreună cu fratele meu mai mic şi cu sora mea
mai mică. Atunci când tata şi mama s-au hotărât, în cele din urmă, să doarmă în camere separate,
în casă s-a instalat un armistiţiu stânjenitor.

Aşa cum făceau, prin anii 1950, şi mulţi alţi părinţi, în mod convenţional nefericiţi, părinţii mei
au rămas împreună de dragul copiilor - au divorţat abia după ce fratele meu cel mai mic a plecat
la facultate. Sper doar ca ei să-şi fî dat seama că o astfel de relaţie disfuncţională ne-a făcut mult
mai mult rău decât ne-ar fi făcut un divorţ.

Pe atunci, am dat vina pe tata pentru viaţa noastră de familie, care nu mergea aşa cum trebuie.
Dar, ajuns la maturitate, mi-am dat seama că amândoi - şi mama, şi tata - erau la fel de
responsabili pentru dezastrul care le-a sabotat relaţia, dar şi armonia din familia noastră. Mai
mult chiar, am început să îmi dau seama că felul lor de a se comporta, programat în mintea mea
subconştientă, mi-a influenţat şi subminat eforturile de a-mi crea o relaţie bazată pe iubire, cu
femeile din viaţa mea.

Intre timp, am suferit ani de zile. Destrămarea căsniciei mele a fost devastatoare din punct de
vedere emoţional, în spe-, cial pentru că cele două minunate fiice ale mele, acum femei împlinite
şi iubitoare, nu erau pe atunci decât nişte copile. A fost atât de devastator, încât am jurat să nu
mă mai căsătoresc niciodată. Convins că adevărata dragoste nu este decât un mit - cel puţin
pentru mine - timp de 17 ani, în fiecare zi, în timp ce mă rădeam, îmi repetam obsesiv
următoarea mantră: N-o să mă mai căsătoresc niciodată. N-o să mă mai căsătoresc niciodată.

Mi se părea evident că nu eram făcut pentru relaţii serioase! Insă, în ciuda ritualului meu matinal,
nu puteam ignora ceea ce este imperativ pentru orice organism, de la cele unice-lulare şi până la
corpul nostru, format din 50 de mii de miliarde de celule: nevoia de a inter-relaţiona cu un alt
organism.

Prima Mare Iubire pe care am trăit-o a fost un clişeu: un bărbat mai în vârstă, un caz grav de
dezvoltare emoţională întreruptă, se îndrăgosteşte de o femeie mai tânără şi trăieşte o relaţie
intensă, hormonală, adolescentină. Timp de un an, am plutit fericit prin viaţă, ameţit de „elixirele
iubirii44 şi cu substanţele neurochimice şi hormonii curgându-mi prin sânge - veţi citi despre
asta, în Capitolul 3. Când relaţia mea amoroasă adolescentină n-a mai mers şi a luat sfârşit
(spunând că are nevoie „să fie singură44, ea s-a urcat pe bicicletă şi şi-a găsit singurătatea în
braţele unui chirurg cardiovascular), am petrecut un an în casa mea mare şi goală, plângându-mi
de milă şi suferind după femeia care mă părăsise. Ieşirea bruscă dintr-o obişnuinţă generează o
stare îngrozitoare nu doar pentru dependenţii de heroină, ci şi pentru cei a căror biochimie, după
o relaţie amoroasă eşuată, revine la hormonii şi substanţele neurochimice zilnice.

Intr-o zi rece de iarnă din Wisconsin, stăteam singur (ca de obicei), gândindu-mă Ia femeia care
mă părăsise. Un gând mi-a trecut brusc prin minte: La naiba, lasă-mă-n pace! O voce înţeleaptă,
pe care o aud uneori în momentele cruciale ale vieţii mele, mi-a răspuns: „Bruce, păi tocmai asta
a şi făcut!44 Am izbucnit în râs şi aşa s-a rupt vraja. De atunci încolo, ori de câte ori începea să
mă preocupe ceva, râdeam. Până la urmă am reuşit să depăşesc perioada de detaşare emoţională
prin râs, deşi mai aveam mult până să mă adun şi să-mi organizez viaţa aşa cum trebuie!

Mi-a fost foarte clar cât de departe eram de a-mi fi revenit la normal, în momentul în care m-am
mutat în Caraibe, unde unna să predau la o şcoală de medicină. Locuiam în cel mai frumos Ioc de
pe pământ, într-o vilă pe ţărmul oceanului, cu uluitoare flori frumos mirositoare. în plus, vila a
venit la pachet cu un grădinar şi un bucătar. Voiam să-mi împart noua viaţă cu cineva (dar,
evident, nu şi să mă căsătoresc: încă eram obsedat de mantra mea matinală). Voiam ceva mai
mult decât o parteneră de sex. Voiam pe cineva cu care să-mi împart noua viaţă, în cel mai
frumos loc de pe pământ. Dar, cu cât căutam mai mult, cu atât era mai greu de găsit, deşi aveam
ceea ce credeam că reprezintă cea mai bună replică pentru agăţat: „Dacă nu ai nimic mai bun de
făcut, ce-ai zice să vii să stai cu mine, în vila mea din Caraibe?“

Intr-o seară, am încercat această frază „garantată", cu o femeie care tocmai sosise în Grenada —
insula perfectă, pe care ajunsesem s-o iubesc de-a dreptul. Ne-am dus la barul clubului de iahting
şi am stat de vorbă. Mi se părea interesantă, aşa că am rugat-o să mai rămână o vreme, în loc să
se întoarcă la slujba ei de pe iaht. M-a privit în ochi şi mi-a spus: „Nu, n-aş putea fi cu tine
niciodată; ceri prea multă afecţiune." Lovitura m-a nimerit în plin şi m-a lipit de spătarul
scaunului, mut de uimire. După un timp lung, glasul mi-a revenit şi am reuşit să îngăirn:
„Mulţumesc. Chiar aveam nevoie să aud asta." Nu numai că am ştiut că avea dreptate - am ştiut
şi că trebuie să-mi pun ordine în viaţă, înainte de a putea avea acea relaţie de iubire adevărată, pe
care mi-o doream cu disperare.

Apoi s-a întâmplat ceva nostim: imediat ce am încetat să mai caut cu disperare pe cineva, au
început să apară în viaţa mea femei care îşi doreau să fie cu mine. Până la urmă, mi-a apărut în
viaţă muza care m-a inspirat să scriu această carte, preaiubita mea Margaret, şi am început să
trăiesc ca în comediile romantice pe care odinioară le respingeam ca fiind neadevărate.

Dar să nu ne grăbim. A trebuit, mai întâi, să învăţ că nu eram „sortit" să fiu singur, că nu eram
„sortit" să trebuiască să mă mulţumesc cu o serie de relaţii nereuşite. A trebuit să învăţ nu numai
că eu creasem fiecare relaţie nereuşită din viaţa mea, ci şi că puteam crea relaţia minunată pe
care mi-o doream.

Primul pas a fost făcut în Caraibe, când am trăit revelaţia ştiinţifică pe care am descris-o în prima
mea carte, Biologia credinţei6. în timp ce-mi desfăşuram cercetările asupra celulelor, mi-am dat
seama că acestea nu sunt controlate de gene - şi nici noi. Momentul acela de revelaţie a
reprezentat începutul transformării mele, aşa cum am povestit în acea carte, din omul de ştiinţă
agnostic, în omul de ştiinţă care citează din Rumi şi care crede că toţi avem capacitatea de a ne
crea propriul Rai pe Pământ şi că viaţa veşnică transcende trupul.

Momentul acela a reprezentat şi începutul transformării mele, dintr-un sceptic cu fobie de


căsătorie, într-un adult care, până la urmă, şi-a asumat toate relaţiile eşuate din viaţa lui şi care şi-
a dat seama că îşi putea crea relaţia visurilor sale. In cartea de faţă voi povesti despre această
transformare, folosind o parte din aceleaşi informaţii ştiinţifice pe care le-am prezentat în
Biologia credinţei şi chiar mult mai mult. Voi explica de ce nu hormonii, substanţele
neurochimice, genele sau educaţia imperfectă sunt lucrurile care ne împiedică să creăm relaţia
pe care spunem că ne-o dorim. Credinţele noastre sunt cele care ne împiedică să trăim relaţii
minunate de iubire. Schimbându-ne credinţele, ne schimbăm relaţiile.

Lucrurile nu sunt, evident, chiar atât de simple, pentru că în relaţia dintre doi oameni există, de
fapt, patru minţi care lucrează. Dacă nu înţelegi cum lucrează aceste patru minţi una împotriva
celeilalte, chiar având cele mai bune intenţii, înseamnă că o să „cauţi dragostea acolo unde ea nu
există“. Acesta este motivul pentru care terapia şi cărţile de autoaju-torare promovează atât dc
des înţelegerea, şi nu schimbarea propriu-zisă - ele nu se ocupă decât de două dintre cele
patru minţi care lucrează într-o relaţie!

Gândiţi-vă la cea mai fantastică poveste de iubire pe care aţi trăit-o - Marea Iubire, când eraţi
îndrăgostiţi până peste urechi. Aţi făcut dragoste zile în şir, nu v-a trebuit mâncare, abia dacă
simţeaţi nevoia de apă şi debordaţi de o energie inepuizabilă: e vorba de Efectul de Lună de
Miere, care ar trebui să dureze veşnic. Foarte des însă, luna de miere se transformă în ciorovăieli
cotidiene, poate chiar în divorţ sau, pur şi simplu, în toleranţă. Vestea bună este că nu trebuie să
se termine aşa.

Aţi putea crede că Marea Iubire a fost, în cel mai bun caz, o coincidenţă sau, în cel mai rău caz, o
amăgire şi că sfârşitul Marii Iubiri a fost un ghinion. Voi explica, în această carte, cum puteţi
crea Efectul de Lună de Miere în viaţa voastră, dar şi aduce sfârşitul lui. Odată ce ştiţi cum l-aţi
creat şi cum l-aţi pierdut, puteţi, ca şi mine, să renunţaţi la a vă mai plânge de karma proastă a
relaţiilor avute şi să creaţi o relaţie de tipul fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi, după care s-ar da în
vânt şi un producător de la Hollywood.

Asta este ceea ce am descoperit după decenii de nereuşite! Pentru că multă lume ne-a întrebat
cum am reuşit, Margaret şi cu mine vom explica în Epilog cum am reuşit — timp de 17 ani şi
mulţi alţii de acum încolo — să ne creăm Efectul de Lună de Miere de tipul fericiţi-până-la-
adânci-bătrâneţi. Vrem să le împărtăşim şi altora povestea noastră, pentru că iubirea este cel mai
puternic factor de evoluţie pentru oameni, iar dragostea este contagioasă! Aşa cum veţi vedea
când vă veţi crea propriul Efect de Lună de Miere în viaţă, veţi atrage spre voi oameni la fel de
iubitori - cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Să ascultăm de sfatul, vechi de opt veacuri, al lui
Rumi şi să ne îmbătăm cu dragostea noastră unul pentru celălalt, pentru ca această planetă să se
poată, în sfârşit, transforma într-un loc mai bun, în care toate organismele să poată trăi în Raiul
lor pe Pământ. Sper ca această carte şă reprezinte, pentru voi, ceea ce a reprezentat, pentru mine,
momentul acela din Caraibe: drumul spre crearea Efectului de Lună de Miere în fiecare zi din
viaţă.

Capitolul 1
Capitolul 3
Capitolul A
Capitolul 5
Capitolul 1
Nievoia de inter-relationare
Este dincob de imaginaţia noastră să putem concepe că ar putea exista vreo formă de viaţă care
să trăiască singură şi independentă, fără nicio legătură cu alte forme de viaţă,

LEWIS THOMAS1

Dacă aţi supravieţuit mai multor relaţii eşuate, vă întrebaţi, poate, de ce continuaţi să încercaţi.
Vă asigur că nu perseveraţi doar de dragul sentimentului de bine (care uneori durează foarte
puţin). Nu perseveraţi nici datorită reclamelor TV cu cupluri îndrăgostite, pe insule tropicale. în
ciuda experienţelor trăite şi a statisticilor sumbre în ceea ce priveşte rata divorţului, perseveraţi
pentru că sunteţi făcuţi pentru a forma şi întreţine legături emoţionale puternice. Fiinţele umane
nu sunt făcute să trăiască singure.

Există un imperativ biologic fundamental care vă împinge, pe voi şi pe toate celelalte organisme
de pe planetă, să trăiţi în comunitate, să inter-relaţionaţi cu alte organisme. Fie că voi
conştientizaţi acest lucru, fie că nu, biologia vă îmboldeşte să formaţi şi să întreţineţi legături
emoţionale puternice cu alte fiinţe umane. De fapt, adunarea indivizilor într-o comunitate
(începând cu cea formată din doi indivizi) reprezintă

forţa fundamentală care determină evoluţia biologică, un fe nomen pe care eu îl numesc evoluţie
spontană şi despre car vorbesc pe larg, în cartea cu acelaşi titlu2.

Există, evident, şi alte imperative biologice menite să asigure supravieţuirea indivizilor şi a


speciilor: nevoia de hrană, de sex, de creştere, de protecţie şi impulsul sălbatic, inexplicabil, al
luptei pentru viaţă. Nu ştim nici unde, nici cum este programată în celule dorinţa de a trăi, dar
este de netăgăduit că niciun organism nu va renunţa de bunăvoie la viaţă. încercaţi să ucideţi cel
mai primitiv dintre organisme şi o să vedeţi că bacteria n-o să spună în niciun caz: „Bine, aştept
să mă omori." Din contră, va face tot ce-i stă în putinţă pentru a supravieţui.

Atunci când impulsurile noastre biologice nu sunt satisfăcute, atunci când ne este ameninţată
supravieţuirea, simţim o durere ca. un gol în stomac, simţim că ceva nu e în regulă, chiar înainte
ca minţile noastre conştiente să perceapă pericolul. Sentimentul acesta de gol în stomac există
acum la nivel global - mulţi simţim acest gol în stomac atunci când ne gândim la posibilitatea de
supravieţuire a planetei noastre, atât de vătămată sub aspectul mediului şi al fiinţelor umane care
au vătămat-o. Cea mai mare parte a acestei cărţi se concentrează pe modul în care indivizii pot
crea sau reînnoi relaţii minunate, iar în capitolul final, voi explica modul în care energia creată de
relaţiile de tipul Raiul pe Pământ poate, în acelaşi timp, vindeca planeta şi salva speciile.

Este o sarcină uriaşă, ştiu, dar avem la îndemână un model extrem de eficient de a crea relaţiile
vindecătoare, ce vor conduce, în final, la vindecarea planetei noastre. Aşa cum spuneau misticii
antici, „răspunsurile se află în interior". Putem vedea caracterul şi forţa relaţiilor armonioase în
comunitatea miilor de miliarde de celule, care conlucrează pentru a forma fiecare fiinţă umană.
La prima vedere, poate vi se pare ciudat, pentru că, atunci când vă priviţi în oglindă, aţi putea
crede,

pe bună dreptate, că reprezentaţi o singură entitate. O perceptie-greşită, majoră! Fiinţa umană


este o comunitate de până la 50 de mii de miliarde de celule senzoriale, care se află într-un Vas
Petri, acoperit cu piele - o percepţie surprinzătoare, pe Care o voi explica în Capitolul 3.

în calitate de specialist în biologie celulară, am petrecut multe ceasuri studiind, cu plăcere,


comportamentul şi soarta Celulelor stern, în vase de cultură din plastic. Miile de miliarde de
celule din fiecare corp uman învelit în piele trăiesc mult mai armonios decât cuplurile care se
ceartă sau decât comunităţile umane măcinate de conflicte. Acesta este un excelent motiv pentru
care am putea învăţa de la ele lucruri foarte importante: 50 de mii de miliarde de celule
senzoriale, 50 de mii de miliarde de cetăţeni trăind împreună în pace, într-o comunitate extrem de
complexă. Fiecare celulă are sarcinile ei. Fiecare celulă se bucură de asistenţă medicală, protecţie
şi o economie viabilă (bazată pe schimbul de molecule ATP, unităţi de energie pe care biologii le
numesc adesea „mijloc legal de plată“). Prin comparaţie, sarcina omenirii - aceea de a descoperi
logistica convieţuirii în armonie a unui număr relativ neînsemnat, de doar 7 miliarde de fiinţe
umane - pare uşoară. Şi, în comparaţie cu comunitatea formată din 50 de mii de miliarde de
celule ale omului, care lucrează împreună, sarcina fiecărui cuplu

- aceea de a descoperi modul în care 2 fiinţe umane pot comunica şi colabora armonios - pare
floare la ureche (deşi ştiu că uneori poate părea cea mai grea încercare de pe pământ).

Admit că organismelor unicelulare, care au fost primele forme de viaţă de pe planetă, le-a trebuit
destul de mult timp

- aproape trei miliarde de ani - ca să înţeleagă cum se pot ataşa unul de altul. Nici măcar mie nu
mi-a trebuit chiar atât! Şi, când au început să se unească pentru a da naştere formelor de viaţă
multicelulare, iniţial s-au organizat în nişte comunităţi flexibile - sau „colonii41 - de organisme
unicelulare. Dar avantajul evolutiv al vieţii în comunitate (un grad mai mare de conştientizare a
mediului şi un volum de muncă împărţit intre membrii comunităţii) a condus rapid la organisme
foarte saturale, formate din milioane, miliarde şi apoi mii de mill de celule unice, interactive
social.

Aceste comunităţi multicelulare variază, din punct de vedere dimensional, de la cele


microscopice până la cele vizibile cu ochiul liber: o bacterie, o amoebă, o furnică, un câine, finţă
umană şi aşa mai departe. Da, e adevărat, nici măcar ba riile nu trăiesc singure: ele formează
comunităţi dispersate, c se menţin în contact permanent prin semnale chimice şi virusi.

De îndată ce celulele au înţeles cum pot colabora pentru a crea organisme de toate mărimile şi
formele, organ mele multicelulare nou-formate au început şi ele să se ad în comunităţi. De
exemplu, la nivel macro, plopul tremurător (populus tremuloides) formează un superorganism
const inf dintr-un grup mare de copaci identici din punct de vedere g netic (tehnic vorbind,
trunchiuri), legaţi printr-un singur sistem subteran de rădăcini. Cel mai mare plop tremurător,
complet unit, cunoscut vreodată este o dumbravă de 160 de acri din Utah, numită Pândo,
considerată de unii specialişti cel mai mare organism din lume.

Caracterul social al societăţilor multiorganice armonioase poate oferi informaţii esenţiale, direct
aplicabile civilizaţiei umane. Furnicile sunt un exemplu excelent în acest sens: asemenea fiinţelor
umane, furnicile sunt un organism social multicelular; dacă separăm o furnică de comunitatea ei,
aceasta moare. De fapt, o singură furnică reprezintă un suborganism; adevăratul organism este
colonia de furnici. Lewis Thomas descria furnicile astfel: „Furnicile seamănă atât de mult cu
fiinţele umane, încât e de-a dreptul umilitor. Cultivă ciuperci, cresc păduchi de plante pe post de
şeptel, aruncă armate în război, folosesc sprayuri chimice pentru intimidarea şi derutarea
inamicului sau

sclavi... se implică în creşterea copiilor schimbă Informaţii. Fac tot, în afară de a se uita la
televizor.Instinctul naturii de a forma comunităţi este la fel de uşor observat si la speciile de
mamifere, cum ar fi caii. Mânjii care aleargă de colo ţină colo şi-şi enervează parinţn, aşa cum
fac si copiii. Pentru ai struni, părinţi, işi muşca uşor progeniturile, ca o formă de condiţionare
negativa. Daca aceste muscături nu au nici un efect, părinţi, aplică cea mai, eficienta pedeapsă
dintre toate: îl alungă din grup pe manzul neascultator si nu il mai lasa săse întoarcă în
comunitate. Se pare ca asta este cea mai grea pedeapsă până şt pentru cel mai indaratnic, cel mai
de nestăpânit mânz, care va face tot ce-i sta in putintă centru a se alătura din nou comunităţii.

Cât Priveşte comunităţile umane, noi ne putem purta de grija Singuri, mult mai mult timp decât o
poate face o furnică singură, dar s-ar putea s-o luăm razna pâna la urma.Imi amintesc de filmul
Naufragiatul in care Tom Hanks joacă rolul unui om abandonat pe o însuia in Pacificul de
Sud.Asta îşi foloseşte palma insangerata pentru a imprima o fata umana pe o minge de volei, de
la firma Wilson Sporting Goods pe care o boteaza Wilson, asta pentru a avea pentru a avea pe
cineva cu care sa vorbeasca.Dupa patru ani se hotaraste sa plece de pe insula cu orice risc,se
aventureaza pe mare cu o plută improvizată, pentru că preferă să moară incercand sa gaseasca pe
cineva cu care sa poată comunica,decât să rămână singur pe insula, deşi gasise modul in care isi
putea asigura necesarul de hrana ş. de apa - adica modul de a supravietui.

Cei mai mulţi oameni consideră eâ instinctul de reproroducere este cel mai important imperativ
biologic pentru fiinţele umane şi nu exista nici urmă de îndoială că repreducerea indivizilor este
esenţială pentru supravietuirea speciilor.De aceea sexul este atât de plăcut pentru cei mai mulţi
dintre noi naturaa vrut să se asigure că oamenii au dorinţa de a procrea şi perpetua specia umană,
însă Hanks nu îşi asumă riscul de a părăsi insula pentru a se reproduce, el pleacă de pe insulă cu
orice risc, pentru a putea comunica şi cu altcineva, decât cu o minge.

Pentru oameni, formarea unei perechi (biologii o numesc „împerechere") înseamnă mult mai
mult decât sex pentru reproducere. într-o prelegere intitulată Unicitatea oamenilor, neurologul şi
primatologul Robert M. Sapolsky explică absoluta unicitate a oamenilor, din acest punct de
vedere:

Uneori însă, faptulcă avem de-a face cu o zonă în care suntem unici - nu există nicî un precedent
în fumea animată - este o reală provocare. Să vă dau un exemplu. Unul şocant. Să zicem, că
avem un cuplu. Se întorc acasă după o zi de muncă. Stau de vorbă. Iau cina. Stau de vorbă. Se
duc la culcare, dac sex Mai stau puţin de vorbă. Adorm. în ziua următoare fac exact aceleaşi
lucruri. Se întorc acasă, după o zi de muncă. Stau de vor6ă. Mănâncă. Stau de vorbă. Se duc Ca
culcare, fac sex Stau de vorbă. Adorm, dac asta în fiecare zi, timp de 30 de zile. O girafă arfi
dezgustată dacă ar face asta. Cu greu mai găseşti vreo fiinţă care să facă zilnic sex fără scopul de
a se reproduce, şi care nu vorbeşte despre asta după aceea.4

In cazul oamenilor, sexul în scopul reproducerii este crucial, până în momentul în care populaţia
se stabilizează, Când populaţiile umane ating un nivel de echilibru şi siguranţă, sexul în scopul
reproducerii scade, în SUA, unde majoritatea părinţilor se aşteaptă ca propriii lor copii să
supravieţuiască şi ca ei înşişi să nu rămână pe străzi, cerşind la bătrâneţe, numărul mediu de copii
pe familie este sub doi. Cu toate acestea, orice populaţie care se simte ameninţată va iniţia
reproducerea mai devreme şi se va reproduce mai mult - părinţii fac, inconştient, calculul căunii
dintre copiii lor s-ar putea să nu supravieţuiască şi că vor avea nevoie de mai mult de doi copii
care să-i ajute să se întreţină la bătrâneţe. în India, de exemplu, deşi rata fertilitaţii a scăzut cu
19% într-un deceniu, până la 2,2%, în zonele cele mai sărace, unde familiile se confruntă cu
încercări uriaşe pentru a supravieţui, această rată poate fi şi de trei ori mai mare.

Dar chiar şi în societăţile în care instinctul de reproducere este redus, imboldul pentru a forma
cupluri există încă, deoarece nevoia fiinţelor umane de formare şi întreţinere a unor legături
emoţionale este mai puternică decât cea de a procrea. Cuplurile fără copii pot construi relaţii
minunate şi pot lua, conştient, hotărârea de a nu avea copii. în lucrarea Doi sunt de-ajuns. Ghidul
cuplului care alege o viaţă fără copii, autoarea, Laura S. Scott, analizează de ce unii aleg să
renunţe la această experienţă. Scott începe cartea cu o conversaţie avută cu soţul unei prietene,
proaspăt tătic la vremea aceea:

„De ce te-ai căsătorit, daca nu voiai copii?"„Aaa... Dragostea... să am. pe cineva lângă mine", am
exclamat eu. Intre Sarea fui m-a luat prin surprindere, făsându-măfără cuvinte, ceea ce mi se
întâmpla foarte rar. Şi-a semeţit capul şi a aşteptat, cu o curiozitate reală, să continui, în acef
moment, mi-am dat seama cât de ciudată treSuie că-i păream. Jlveam în faţă o persoană care nu-
şi putea imagina 'viaţa fără copii, încercând să înţeleagă o aftâ persoană care nu-şt putea imagina
viaţa cu copii5

Scott a început să analizeze subiectul şi a descoperit că, potrivit unui studiu asupra populaţiei din
anul 2000, 30 de milioane de cupluri căsătorite din SUA nu au copii şi că Biroul pentru
Recensământ al SUA prognoza că, până în 2010, cuplurile căsătorite cu copii vor reprezenta doar
20% dintre gospodării.6 Scott a realizat şi ea un studiu personal, cu privire la cuplurile care au
ales să nu aibă copii, şi a descoperit că unul dintre motivele importante care stăteau la baza
deciziei de a nu avea copii era valoarea pe care aceste cupluri o atribuiau relaţiei lor. Unul dintre
soţii din eşantionul de studiu spunea:

,Aveam o relaţie fericită, plină de iubire, care ne împlineşte. <Este nelniştitor să ştiu că dinamica
relaţiei mele cu soţia mea nu se va schimba.

Daca mai mulţi oameni şi-ar da seama că, în cazul om msmelor mai evoluate, împerecherea
înseamnă în principal egatură emoţională puternică, nu numai instinct de reprod cere, poate că ar
exista mai puţine prejudecăţi împotriva homosexualitaţii. De fapt, homosexualitatea este ceva
natural şi obisnuit in regnul animal
într"° revistă dc literatură
ştiinţifica din 2009, biologii Nathan W. Bailey şi Marlene Zuic, de la
Uni versitateadm California, din Riverside, adepţi ai aprofundări studiului dinamicii evolutive a
comportamentului homosexual-afirmă următoarele: „Varietatea şi omniprezenţa
comportamentului sexual între parteneri de acelaşi sex, la animale, sunt impresionante; au lost
observate mii de exemple de curtare împerechere şi copulaţie, la o gamă largă de specii, inclusiv
mamifere
pasan’ reptile’ amflbieni’ ’nsecte,
moluşte şi nematode. Pescăruşii argintii sunt un exemplu în acest
sens: 21% dintre femelele de pescăruşi argintii se împerechează cu o altă femela cel puţin o dată
în viaţă, iar 10% sunt exclusiv lesbiene.9

Deoarece instinctul ne îndeamnă să formăm legături emoţionale puternice, fie ele homosexuale,
fie heterosexuale, trebuie sa înţelegem modul în care a vrut Natura să formăm astfel de legături -
şi acesta este subiectul cărţii de faţă Dacă nu învăţam efectiv cum să formăm un cuplu, cum am
putea urma exemplul celulelor, pentru a crea comunităţi cooperative mai mari? Până când nu
învăţăm efectiv cum să formăm mai bine un cuplu, nu vom putea trece în următoarea etapă a
evoluţiei noastre: aceea în care oamenii se adună laolaltă pentru a forma superorgamsmul extins,
numit omenire. Dacă furnicile pot, atunci putem şi noi, oamenii!

Vestea bună este că povestea evoluţiei nu este numai povestea supravieţuirii comunităţilor
cooperative, ci şi o poveste

modele care se repetă şi care pot fi înţelese cu ajutorul geometriei: matematica aşezării
structurilor în spaţiu. Oamenii «u inventat geometria, ci au dedus-o din studiul structurilor
Universului, pentru că ea oferă o modalitatea de înţelegere a felului în care e organizată Natura.
Aşa cum scria Platon, „geometria a existat înaintea creaţiei14.

Modelele repetitive ale noii geometrii, geometria fractalâ, oferă o percepţie surprinzătoare a
naturii structurii Universului. Deşi ştim, după golul din stomac, că ne aflăm într-un moment de
criză, geometria fractală demonstrează, aşa cum Voi explica mai departe, că nu este prima oară
când planeta se »flă la strâmtoare. De fiecare dată, deşi au existat victime pe parcurs (dinozaurii
sunt exemplul cel mai cunoscut), din fiecare criză a ieşit la suprafaţă ceva mai bun.

Calculele matematice din geometria fractală sunt destul de simple: ecuaţiile nu folosesc decât
înmulţirea, adunarea şi scăderea. După ce una dintre aceste ecuaţii este rezolvată, rezultatul este
reintrodus în ecuaţia originală şi aceasta este rezolvată din nou. Acest model poate fi repetat la
infinit. După ce ecuaţiile fractale sunt rezolvate, în mod repetat, de peste un milion de ori
(calculele au fost posibile odată cu apariţia computerelor de mare putere), încep să apară modele
geometrice vizuale. Se pare că o caracteristică inerentă a geometriei fractale este crearea unor
modele repetitive, care prezintă caracteristica de autosimilitudine şi care sunt cuibărite unul
în altul. Păpuşile tradiţionale ruseşti, matrioşcele, oferă imaginea perfectă pentru înţelegerea
fractalilor. Simbol al maternităţii şi al fertilităţii, păpuşa este, de fapt, un set de păpuşi din lemn,
de dimensiuni din ce în ce mai mici, care intră una în alta. Fiecare păpuşă reprezintă miniatura,
fără să fie neapărat copia exactă a celor mai mari.

Asemenea păpuşilor ruseşti cuibărite una în alta, modelele repetitive din natură demonstrează cu
claritate organizarea

fractalică a acesteia. De exemplu, modelul rămurelelor de o creangă de copac seamănă cu


modelul membrelor care din trunchi. Modelul unui fluviu de mari dimensiuni este a mănător cu
cel al afluenţilor săi mai mici. în plămânii um modelul ramurilor bronhiilor se repetă, la nivel
mai mic, bronhiole. Oricât ar fi organismele de complicate, toate pr zintă modele repetitive.

Aceste modele repetitive ne ajută să înţelegem mai b! lumea. în ciuda evoluţiei din ce în ce mai
complexe a structur comunităţilor multicelulare cooperative, este uimitor faptul în fiziologia
fiinţei umane - organismul care se presupune se află pe cea mai înaltă treaptă a scării evolutive -
nu exis' nicio funcţie nouă, una care să nu existe deja în celulele simpl de pe prima treaptă a
scării evolutive. Sistemul digestiv, cel d' excreţie, cardiovascular, nervos şi chiar şi cel imunitar
exis" aproape în toate celulele care ne formează organismul. Numiţi o funcţie a organismului şi o
să vă spun unde a apărut pentru prima dată în celula unică. Aceste modele fractal ice
repetitive ne arată că orice lucru pe care îl învăţăm de la organismele simple din Natură se aplică
şi organismelor mai complexe, inclusiv oamenilor. Prin urmare, dacă vrem să înţelegem
natura Universului, nu trebuie să studiem întregul - este suficient să-i studiem componentele, aşa
cum am făcut şi eu când lucram ca specialist în biologie celulară. Modelele repetitive ale
geometriei fractale oferă un cadru ştiinţific pentru principiul pe care misticii îl numesc „cum e
sus, asemenea e şi jos“10. Este evident că suntem parte din Univers, nu o adăugire târzie, a
cărei sarcină este de a „cuceri“ Natura.

O biosferă construită după modelul repetitiv al geometriei fractale oferă şi ea posibilitatea


anticipării viitorului evoluţiei, prin cercetarea trecutului. Prin contrast, teoria darwini-ană
convenţională susţine că evoluţia începe cu mutaţii aleatorii, „accidente" genetice, ceea ce
implică faptul că nu putem prezice

viitorul. Dar, urmând exemplul celulelor, viitorul nostru ar trebui să însemne din ce în ce mai
multă cooperare şi din CC mai multă armonie, pentru ca oamenii (începând cu Iucrurile care
dezvoltă legături emoţionale) sa poata invaţa sa evolueze, pentru a forma organismul comunitar
mai avansat,mai mare, numit omenire.

In loc să ne blestemăm ghinionul de a nu avea relaţii reusite trebui să recunoaştem că eforturile


noastre de formare a

legături emoţionale reprezintă instinctul de baza al Naturii,si că aceste legături emoţionale pot fi
armonioase şi de cota, e Trebuie să ascultăm de sfatul înţelept al lui Rumi. Ieri eram deştept, aşa
că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt intelept aşa că mă schimb pe mine“. Atunci când
începem sa trăim armonie cu Natura (şi cu noi înşine), putem trece mai deli la crearea în viaţa
noastră a Efectului de Lună de Miere, care relaţiile se bazează pe iubire, colaborare şi
comunicare^ n capitolul următor vom descoperi cea mai elementara tomna de comunicare între
organisme: vibraţiile energetice.
Capitalul 2

Vibratiile bune
Cred câ in Natura exista un magnetism subtil-care daca i ne supunem instinctiv ne va indruma
corect

Henry David Thoreau

Traiam in paradis, departe de bătăliile juridice si financiare care imi amenintasera viata cand am
facut o greşeală pe care nici un mamifer neuman nu ar face-o vreodată. Ezită, oare gazela vreo
clipa cand simte prezenta unei leoaice?Se indreapta ea agale catre leoaică si o întreaba? Esti
prietena mea? Bineinteles ca nu.Deindata ce gazela simte prezenta unei leoaice o ia la goană cu o
viteza incredibilă, de până la 150 km pe ora pentru a evita să devină prânzul acesteia .Dar ce am
facut eu cand un pradator uman care mi a facut pielea ca de gaina s-a mutat la doua usi distanta de
mine? I-am considerat infatisarea un avertisment? Am ţinut cont de senzaţia ca-mi sare inima din
piept ca atunci cand nu mai ai nici o scapare pe o alee dosnica si intunecoasa?Am socotit
imaginea diavolului de cate ori îl vedeam care imi aparea invariabil, ori dc cate ori il vedaeam,
drept un semn sa ma feresc de el?

Nicidecum! Dimpotrivă, am depus toate eforturile ca să ma eliberez de oroarea viscerală pe care


o aveam faţă de acest om.La urma urmei, tocmai eram pe cale de a mă transforma dintr-un
profesor agnostic, într-un om de ştiinţă spiritual iluminat.Ma concentram asupra gândirii pozitive
- adică nu voiam nici sa ma gandesc la realitatea prădătorilor umani şi nici să o recunosc.î
ncercam, de asemenea, să mă concentrez pe iertare.In afara de faptul că tipul mi se părea
diabolic, aspectul fizic al acestui on era foarte asemănător cu cel al cuiva care mă târâse intr-o
batalie juridică, cineva care, credeam eu atunci, s-ar putea schimba dacă mă concentram pe
iertarea lui. (Pe scurt, în acest caz încă nu a funcţionat.) M-am luptat cu oroarea pe care o
simteam faţă de el, angajându-mă în conversaţii fără rost; m-am chinuit să fiu civilizat verbal şi
am reuşit. Mintea mea isi explica ştiinţific angoasa pe care o simţeam ori de câte ori îl Vedem ii,
considerând-o un soi de penitenţă New Age.

Cam la un an după ce l-am întâlnit pe vecinul meu, prădatorul, am chemat o firmă de transport,
specializată în mutări, ca sa-mi împacheteze lucrurile, pentru transferul meu din Barbados in
Grenada. Când facultatea de medicină la care predam m-a transferat, m-am gândit că mărinimia
mea fusese răsplătită dc două ori. în primul rând şi cel mai important, eram încântat ca nu va mai
trebui niciodată să-l văd pe omul ăsta care încă imi facea pielea ca de găină. în al doilea rând, m-
am gândit că instinctele mele trebuie să se fi înşelat, pentru că omul venise ■.a mă ajute să încarc
în camion toate bunurile pe care le aveam ( mai puţin o valiză pregătită pentru o scurtă călătorie
înapoi, în State), inclusiv iubitele şi foarte preţioasele mele echipamente lotografice. La urma
urmei, n-a fost un tip chiar aşa de rău, îmi spunea mintea mea raţională. însă, în acelaşi timp,
inima mea, care continua să se comporte haotic, voia să o ia la fugă!

Adevărul avea să mă lovească brutal, când m-am întors în Caraibe şi am aflat (după ce i-am
hărţuit de-a dreptul, timp de mai multe zile, pe cei de la firma de mutări) că lucrurile mele nu
aveau să mai sosească niciodată. Vecinul meu, prădătorul, se dusese la sediul firmei respective, a
doua zi, după ce am plecat din Barbados, anulase transportul, primise înapoi banii mei,
îmi furase toate lucrurile şi apoi dispăruse din Barbados. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte o
lecţie despre iertare şi gândire pozitivă, a devenit o lecţie despre cum să fac faţă pierderii a tot
ceea ce avusesem. Din nou. Era a patra şi, sper, ultima oară când pierdeam tot. Da! Am avut o
viaţă plină de evenimente!

Esenţial pentru acest capitol este că pierderea tuturor bunurilor mele a reprezentat pentru mine o
lecţie dureroasă, despre cât de important este să avem încredere în „vibraţiile bune“ şi „vibraţiile
rele“. Toate organismele de pe planetă folosesc vibraţiile (energia aka), drept mijloc fundamental
de comunicare. Am învăţat - şi a fost o lecţie dură - că ignorarea acestui mijloc fundamental de
comunicare este o greşeală uriaşă, o greşeală pe care noi, oamenii, o facem mereu. E ca şi cum
am cumpăra podul Brooklyn, deşi, undeva, la un anumit nivel, ştim că suntem păcăliţi. Nu ţinem
seama de ceea ce simţim, atunci când minţile noastre raţionale se concentrează pe cuvinte, în
special când acestea sunt rostite de şarlatani (sau iubite/iubiţi) convingători.

Oricât de mult le-aş îndrăgi, cuvintele au o problemă: ele ascund comunicarea energetică, mult
mai demnă de încredere. Am auzit, odată, o replică într-un film, pe la ora trei dimineaţa, tocmai
când începea să mă ia somnul - o replică suficient de memorabilă, încât să mă dacă să mă bucur
că stătusem treaz jumătate din noapte: „Limbajul a fost menit să ascundă sentimentele. Nimic din
ceea ce spusese vecinul meu, prădătorul, n-ar fi putut să-mi ofere vreun indiciu cu privire la
cariera pe care şi-o alesese, aceea de artist ai înşelătoriei. Nimic din ceea ce spusesem eu n-ar fi
putut să-i ofere lui vreun indiciu cu privire ia faptul că ştiam cum este. Cu toate acestea,
indiferent de ceea ce mi-am spus eu pentru a mă convinge că lucrurile nu stau chiar aşa, undeva,
la un anumit nivel, ştiam, pentru că îi citisem energia, vibraţiile rele.

Pentru a crea Efectul de Lună de Miere în viaţa voastră, trebuie să profitaţi de un extraordinar dar
înnăscut: capacitatea de a simţi vibraţiile bune şi pe cele rele. Pentru a face asta, va trebui,
probabil, să dezinstalaţi programul care v-a fost instalat in tinereţe - deşi acesta nu este singurul
program pe care va trebui să-l dezinstalaţi, aşa cum vă voi explica în Capitolul 4.

Foarte mulţi dintre noi am învăţat, de la o vârstă fragedă, să ignorăm mesajele pe care le primim
pe cale energetică. „Nu-ţi asculta sentimentele. Ascultă cuvintele.“ Aşa că ne convingem, prin tot
felul de argumente, că nu este adevărat ceea ce ştim visceral/la nivel energetic. Ignorăm
semnalele de avertizare de tipul Mă minte când spune că mă iubeşte. Ne simţim vinovaţi (aşa
cum m-am simţit eu cu privire la profundul meu sentiment de aversiune faţă de vecinul acela),
aşa că ne dăm tot felul de explicaţii raţionale, spunându-ne: Precis că nu am dreptate, pentru că
spune exact ce trebuie; şi, la urma urmei, îl iubesc, iar dragostea învinge tot. Sau ignorăm
vibraţiile bune. E extraordinară, dar n-o să meargă, nu e genul meu.

Dacă „citirea" mesajelor transmise pe cale energetică vă sună a limbaj New Age, care nu are
nimic de-a face cu raţiunea şi ştiinţa, ei bine,nu-i aşa. Este, de fapt, fizică cuantică convenţională
- şi iată că am ajuns şi la adevăratul subiect al acestui capitol! A fost o vreme când citirea
energiei celorlalţi mi s-ar fi părut că ţine de paranormal. Ca majoritatea biologilor din generaţia
mea, atn acceptat şi eu principiile fizicii newtoniene, care măsoară şi descriu, în mod strălucit,
cum funcţionează universul material. Când Newton a demonstrat că poate calcula mişcările
sistemului solar, doar cu ajutorul datelor fizice, scoţându-L pe Dumnezeu din ecuaţie, între
ştiinţă şi religie s-a produs o fisură. Pe vremea când eu studiam ştiinţele, fisura se transformase
într-o prăpastie. Până de curând, cercetătorii care studiază ştiinţele vieţii s-au concentrat, în
general, pe studierea tărâmului fizic, lăsând tărâmul invizibil în seama adepţilor religiei, dintre
care eu nu fac parte.

Privind în urmă, îmi dau seama că şi eu, şi alţi oameni de ştiinţă eram incredibil de naivi, când
credeam că mecanica Universului putea fi explicată folosind doar fizica newtoniană tradiţională,
hiper-raţională. Oricât de corecte ar fi principiile newtoniene pentru lumea materială, ele nu sunt
suficiente pentru a explica această lume, care include vibraţii bune şi rele, re-misii miraculoase
ale unor boli, comunicarea psihică şi Efectul de Lună de Miere.

Ca mulţi alţi biologi, mi-a luat ceva timp să mă adaptez la lumea postnewtoniană. Când am
reuşit, în sfârşit, să înţeleg fizica cuantică, mi-am dat seama că Max Planck, Werner Heisenberg
şi eroul copilăriei mele, Albert Einstein, precum şi alţi gânditori de pionierat ne-au dăruit o fizică
nouă, ce ne deschide o fereastră spre forţe pe care nu le putem vedea, dar care constituie
adevărata substanţă a vieţii.

Fizica cuantică ne învaţă că nimic din ceea ce am crezut că este fizic nu este fizic. Dimpotrivă,
tot ceea ce există în Univers este format din energie imaterială şi totul radiază energie. Faptul că
fiecare atom şi fiecare moleculă radiază şi absoarbe lumină (energie) este o realitate ştiinţifică.2
Şi pentru că toate organismele sunt formate din atomi şi molecule, şi voi, şi eu, şi tot ceea ce
trăieşte în lumea asta radiază energie (vibraţii). Inclusiv vecinul meu, prădătorul, care radia un fel
de energie pe care ar fi trebuit să ştiu s-o evit!

Dar - aţi putea protesta - faptul că stai pe o scenă şi ţii prelegeri despre Efectul de Lună de Miere,
iără să cazi prin scenă, nu demonstrează, oare, că eşti o fiinţă fizică şi că scena prin care nu cazi
este substanţă materială?

Nicidecum! Pe scenă, eu stau pe vârtejuri învolburate de . nergie, acesta fiind şi motivul pentru
care nu cad prin scenă I deşi de pe scenă am căzut, dar asta e o altă poveste). Şi, atunci i and mă
priviţi, faptul că vedeţi o fiinţă fizică nu este decât o iluzie. Nu am deloc o structură fizică - ceea
ce vedeţi voi sunt lotoni de lumină, care se reflectă pe mine.

Dacă nu aveţi deja cunoştinţe de fizică cuantică, sunt sigur că nu v-am convins să renunţaţi la
credinţa că trăim într-o lume materială. Recunosc că principiile fizicii cuantice sunt pe cât de
uluitoare, pe atât de ciudate. Aşa că o să vă explic cât mai clar posibil, cum se poate ca lumea pe
care am crezut-o materială să fie, de fapt, energetică.

Iniţial, fizica newtoniană considera că atomul este cea mai mică particulă din Univers. De fapt,
cuvântul atom vine din grecescul atomos care înseamnă indivizibil. Insă anul 1895 a marcat
începutul unei renaşteri în fizică, ce avea să schimbe, pentru totdeauna, modul nostru de a
înţelege lumea. La acea vreme, fizicienii au început să descopere că atomii erau formaţi din
particule şi mai mici. Primii au fost descoperiţi elec-1 eonii, apoi protonii şi neutronii. S-a
descoperit apoi că aceste particule subatomice fundamentale erau şi ele formate din nenumărate
alte particule (şi mai mici şi care se comportau ciudat) care includeau bosonii, fermionii şi
quarcii. Descoperirea acestor particule subatomice şi mai mici a deschis calea către tărâmul
cuantic, ale cărui caracteristici ciudate au cam încurcat principiile tradiţionale ale fizicii
newtoniene.

Cea mai ciudată caracteristică a fizicii cuantice este că aceste particule subatomice foarte mici nu
sunt formate din materie - nu au nimic fizic. îmi face mare plăcere să prezint atomul de tip
newtonian, comparat cu modelul de natură cuan-tică al atomului.

Figura 1

Atomul newtoni an

Atomul cuantic

Atomul de tip newtonian, din partea stângă, poate fi uşor prezentat în mod concret, folosind bile
de sticlă şi rulmenţi; este modelul de tip sistem solar, pe care îl recunoaşteţi din manualele
şcolare. Prezentarea modelului de natură cuantică al atomului, din partea dreaptă, pare o
greşeală: este un spaţiu gol. Şi asta, penti u că fizicienii care se ocupă de fizica cuantică ştiu că în
atomi nu există substanţă fizică. Subunităţile care alcătuiesc atomii nu sunt formate din materie
palpabilă, ci din vortexuri de energie, invizibile şi extrem de puternice, echivalentul unor
nanotomade. Materia, după cum reiese de aici, este o formă ciudată de energie: nu e de natură
fizică.

Este un concept greu de admis pentru cei care (inclusiv oameni de ştiinţă) obişnuiau să creadă că
lumea aceasta este materială. Ne-ar fi de ajutor să vizualizăm energia care formează atomul ca pe
o tornadă ce vine spre noi, în timp ce gonim cu un Porsche pe o autostradă care străbate un câmp
deschis. în Figura 2 putem vedea tornada ca pe o structură fizică, datorită prafului

şi resturilor prinse în vârtejul de vânt.


Figura 2

Aşa cum se vede în imagine, dacă înlăturăm tot praful şi mate resturile antrenate în tornadă,
aceasta nu prezintă o struc-i ura fizică; ea este „doar“ un invizibil câmp energetic de forţă. Insă
dacă încercăm să ne continuăm drumul cu 150 de kilometri pe oră (sau mai puţin) prin câmpul
energetic al tornadei, o '..i simţim pe propria piele forţa acestuia. încercarea de a trece cu maşina
prin tornadă ar tî dezastruoasă şi fatală, ar fi ca şi i uni ne-am izbi de un zid de piatră, pentru că
forţa energetică .1 tornadei se împotriveşte forţelor opuse (viteza maşinii), la fel ca şi materia
fizică (zidul de piatră). De fapt, forţele generate de ,,nanotornadele“ atomice sunt considerabil
mai mari decât cele generate de uraganul Katrina. Aceste foiţe sunt cele care nn mă lasă să cad,
atunci când sunt pe scenă, pentru că stau pe vârtejurile învolburate ale miilor de miliarde de
nanotomade atomice, care se află sub picioarele mele.

înţelegerea atomilor ne duce, astfel, la o concluzie logică. Atomii sunt formaţi din vortexuri de
energie. Asta înseamnă că moleculele, care sunt formate din atomi, sunt şi ele vortexuri ■ Ic
energie. Prin urmare, celulele, care sunt formate din mole-' nIc, sunt şi ele vortexuri de energie.
în sfârşit, fiinţele umane focare dintre ele formată din mii de miliarde de celule -sunt... vortexuri
de energie.

Ce legătură are asta, cu viaţa noastră personală? Niciuna, spun cursurile clasice de fizică, ce
sugerează că principiile me-i unicii cuantice se aplică doar la nivel subatomic. însă unii fizicieni
afirmă, ca şi mine, că principiile mecanicii cuantice au implicaţii profunde în viaţa noastră
personală. Odată ce acceptăm faptul că suntem fiinţe fundamental energetice, indisolubil legate
de uriaşul câmp energetic dinamic din care facem parte, mi ne vom mai considera indivizi
neputincioşi, izolaţi, care au avut norocul să câştige loteria evoluţionistă darwiniană. Aşa cum
ne-au spus misticii de-a lungul istoriei, în Univers totul se iiflă în legătură. „Pentru valul din
ocean, iluminarea este mo-mental în care valul îşi dă seama că este apă“, spune călugărul budist
vietnamez Thich Nhat Hanh.

Pentru a ilustra mecanica câmpului energetic invizibil din care facem parte şi modul în care
această mecanică se raportează la vieţile noastre, aş dori să folosesc exemple familiare din lumea
vizibilă. Atunci când aruncăm două pietre într-un iaz, ele creează nişte ondulaţii, nişte valuri în
miniatură. On-dulaţiile nu reprezintă energia creată de pietrele aruncate; ele sunt o completare
fizică a formei energiei invizibile. Ondulaţi-ile apei sunt create de forţa energiei care se mişcă
(vă amintiţi de analogia tornadă-Porsche), care modelează apa în drumul său pe suprafaţa iazului.
Un ciclu de undă

Figura 3 Povestea ondulaţiilor

: -I

In Imaginea A, un peşte intenţionează să mu'şte dintr~un vierme, în timp

ce o piatră este pe cale să lovească suprafaţa apei. După ce piatra loveşte apa, în Imaginea B.
energia cinetică a pietrei este transferată apei şi se propagă de la locul impactului, într-o serie de
ondulaţii concentrice. Energia în mişcare modelează apa în valuri miniaturale, dar apa în sine
nu se mişcă în realitate. Acest lucru este demonstrat de acţiunea plutei pescarului - aceasta are
mişcări verticale în sus şi în jos, odată cu mişcarea valurilor (observaţi săgeata). Faptul că pluta
nu se mişcă orizontal de-a

lungul ondulaţiilor formate demonstrează că apa de sub plută nu se deplasează. Conturul


ondulaţiilor demonstrează caracterul de undă al energiei în mişcare. Imaginea C prezintă forma
undelor de energie. Înălţimea şi adâncimea ondulaţiilor indică forţa energiei. Cu cât piatra
aruncată este mai mare, cu atât mai multă energie transferă aceasta apei. Forţa energiei, măsurată
prin magnitudinea ondulaţiilor, se numeşte amplitudinea undei (A). Frecvenţa energiei, măsurată
în hertzi, este determinată de numărul de cicluri de undă, generate pe secundă.

Haideţi să facem două experimente ipotetice, care arată foarte clar cum interacţionează energia.
Să aruncăm într-un iaz două pietre de exact aceeaşi mărime, de la exact aceeaşi înălţime şi exact
în acelaşi timp. în acest experiment, ceea ce mă interesează este punctul în care interferează
undele formate de fiecare dintre cele două pietre. în punctul în care acestea inter-terează, vom
observa că forţa undelor de energie entanglată este amplificată, deoarece înălţimea undelor
compuse este mai mare decât înălţimile undelor individuale care le-au generat. Figura ■1
ilustrează forţa suplimentară a undei produse de două energii entanglate, fenomen cunoscut sub
denumirea de interferenţă ((instructivă, deoarece amplifică mărimea undei.

Figura 4 - Interferenţa constructivă

în Imaginea /, două seturi de ondulaţii se deplasează unul către celălalt pe suprafaţa apei. Aşa
cum se vede, atât unda A, cât şi unda B se mişcă una către cealaltă eu ondulaţiile în fază, în acest
caz, ambele unde avansează cu am-plitudinea negativă. Modelele lor de ciclu sunt aliniate;
valurile sunt în luzii (rezonanţă armonică). Undele se unesc în punctul în care se compun două
ondulaţii. Pentru a ilustra rezultatul acestei compuneri, valurile sunt

desenate suprapuse în Imaginea 2. Când amplitudinea lui A este +1, amplitudinea lui B este şi ea
tot +1. Dacă le adunăm, amplitudinea rezultată a valului compus în acest punct este +2. în mod
asemănător, dacă A este -1, şi B este tot -1; amplitudinea totală va fi -2.

Valul compus cu amplitudine mai mare, ilustrat în Imaginea 3, reprezintă un exemplu de


interferenţă constructivă.

în al doilea experiment, vom arunca a doua piatră, la puţin timp după prima. De această dată,
amplificarea energiei nu va mai avea loc în acelaşi punct în care a avut loc în cazul primului
experiment, pentru că undele de energie nu mai sunt sincrone - nu mai sunt armonice; atunci
când o undă se ridică, cealaltă coboară. Aceste unde de energie defazate se anulează una pe alta;
în loc să se dubleze, energia se disipează şi, aşa cum se arată în Figura 5, în loc ca undele să
crească în amplitudine, în punctul de convergenţă, aici apa este liniştită. Fenomenul de anulare a
undelor de energie se numeşte interferenţă distructivă, pentru că reduce amplitudinea undei.
Figura 5 - Interferenţă distructivă

în Imaginea /, ondulaţi-ile provenite de la prima piatră, denumite unda A, se propagă de la stânga


la dreapta. Unda B, care se propagă de la dreapta la stânga, reprezintă ondu-laţiile generate de o a
doua piatră, aruncată imediat după prima. Deoarece pietrele nu au atins apa în acelaşi timp,
undele nu vor fi aliniate în momentul compunerii în punctul de interfaţă; ele vor fi defazate. în
imagine, unda A se deplasează cu amplitudine negativă, iar unda B se deplasează cu amplitudine
pozitivă. în punctul de întâlnire din Imaginea 2, undele sunt imaginea în oglindă una a celeilalte;
amplitudinea superioară (+1) a uneia este aliniată cu amplitudinea inferioară (-1) a celeilalte şi
invers. Aşa cum se arată în Imaginea 3, valorile de amplitudine ale fiecărei unde sc anulează
reciproc, astfel încât unda compusă are amplitudinea 0 şi, de fapt, ea nu există... este o linie
izoelectrică! Undele de energie anulate reprezintă un exemplu de interferenţă distructivă.

Nu e nevoie să fii expert în domeniul relaţiilor sau specialist în fizica cuantică, pentru a-ţi da
seama unde vreau să .ijung cu asta. Conform fizicii cuantice, definiţia iubirii - de-Iiniţia
sintagmei fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi - este in-icrferenţa constructivă, adică vibraţiile bune.
Vibraţiile bune ic prezintă modul în care natura ne asigură că suntem la locul potrivit sau cu
persoana potrivită. Simplul fapt de a ne afla în aceeaşi încăpere, cu un partener care se află în
armonie cu noi, face să ne crească energia; împreună creăm ondulaţii care produc unde de
energie superioare.

Pe de altă parte, interferenţa distructivă, sau vibraţiile rele, reprezintă modul în care natura ne
avertizează în legătură cu potenţiale ameninţări compromiţătoare. în cazul unei rela-ţii, vibraţiile
rele pot reprezenta o avertizare din partea sistemului nostru nervos, că avem lângă noi persoana
nepotrivită.

O relaţie nearmonioasă din punct de vedere energetic este, cel mai probabil, caracterizată de
certuri serioase şi acuzaţii - ne deprimă până şi simplul fapt de a ne afla în aceeaşi încăpere cu
partenerul/partenera.

Prin urmare, atunci când entanglăm (termen din fizica t uantică) cu energia altcuiva, vrem ca
interferenţa să fie constructivă (vibraţii bune) şi nu distructivă (vibraţii rele). Vrem . ,i
interacţiunea să ne amplifice energia, nu să ne-o epuizeze. Aşa că, acum, când aţi înţeles
fundamentul ştiinţific al unui fenomen pe care în mod sigur l-aţi observat deja - acela că
unele persoane vă încarcă cu energie, în timp ce altele vă secătuiesc de energie - sper că de acum
încolo nu vă veţi înconjura decât if - persoane care să vă încarce cu energie.

Şi pentru că tot veni vorba: aşa cum au înţeles chinezii, cu mult înainte ca specialiştii în fizica
cuantică să descopere natura nematerială a Universului, vă puteţi înconjura şi de obiecte „fizice"
care să vă sporească energia. Obiectele fizice vibrează ca şi voi. Fengshui-ui, care îşi are
originile în astronomia chineză, echilibrează obiectele fizice din jurul nostru, în conformitate
cu energia noastră, sporind astfel qi-ul (energia). Acesta poate părea un concept ciudat pentru
occidentali, dar cu siguranţă i-aţi înţeles deja impactul, chiar tară să vă daţi seama.

Imaginaţi-vă că vă duceţi la un magazin universal, în perioada de reduceri. Să zicem, pentru


reduceri la pantofi, la magazinul Nordstrom. Găsiţi cinci perechi de pantofi care vă plac. Toţi la
acelaşi preţ şi de la acelaşi producător, dar modele diferite. Cum vă decideţi asupra unei singure
perechi? Cum luaţi hotărârea finală? Răspunsul este că pantofii pe care îi cumpăraţi vă fac să vă
simţiţi bine. Vă energizează mai mult decât celelalte perechi. Vă întoarceţi acasă cu perechea pe
care o iubiţi, nu cu celelalte care vă plac.

Un alt exemplu este atunci când mergi la cineva acasă, în vizită şi-ţi spui: Vai, ce casă frumoasă -
e atât de liniştită! Ador casa asta! înseamnă că este o casă care rezonează bine cu energia celor
care locuiesc în ea, dar şi cu energia ta. bau te duci la altcineva în vizită şi-ţi spui: Ce tapet
scămoşat! Oh, Doamne, cum de-au putut atârna tabloul ăla pe perete? Această casă - şi, cel mai
probabil, şi cei care locuiesc în ea-nu rezonează cu energia ta.

Dacă v-aş sugera să vă duceţi acasă şi să citiţi o carte, Pariez că v-aţi duce şi v-aţi ghemui comod
în fotoliul vostru special, cel în care vă simţiţi cel mai bine, deşi s-ar putea să existe unul identic
chiar alături. Nu fotoliul vă face să vă simţiţi bine, ci locul în care se află fotoliul, în câmpul
energetic înconjurător! în analogia cu ondulaţiile apei, fotoliul preferat se află la punctul de
compunere a ondulaţiilor, acolo unde ele creează cea mai puternică interferenţă constructivă.

Un ultim exemplu. V-aţi enervat vreodată îngrozitor partenerul, mutând piesele de mobilier prin
casă sau insistând că trebuie schimbată toată mobila? Impulsul de a muta sau de a înlocui mobila
este, adesea, un indiciu că în voi s-a produs o schimbare şi, prin urmare, câmpul energetic al
mobilierului nu se mai potriveşte cu noul vostru câmp energetic. Sau poate că v-aţi schimbat cu
adevărat şi trebuie să vă mutaţi şi din casă, şi chiar departe de partenerul de viaţă - pentru că nici
casa, nici partenerul nu mai creează modele de interferenţă constructivă în viaţa voastră!

Este important să nu lăsaţi mintea raţională să nu ţină cont de ceea ce vă spun vocile interioare -
fie că e vorba de mutatul mobilei, de a scăpa de un tablou care vă dă fiori, de a avea un nou
partener în viaţă sau, ca în cazul meu, de a rupe legătura cu un vecin care mă tăcea să simt fiori
reci pe şira spinării. Dacă sunteţi atenţi la vibraţiile bune şi la cele rele, vă sporiţi energia şi,
atunci când vă sporiţi energia, vă îmbunătăţiţi viaţa. Pe de altă parte, dacă nu ţineţi cont de
importanţa descifrării vibraţiilor bune şi a celor rele, aţi putea intra în proverbiala groapă cu lei
sau chiar sfârşi prin a rămâne acolo pentru totdeauna, trans-formându-vă restul vieţii într-un
coşmar.
Pentru oameni, asta nu e suficient. Cu ajutorul creierului nostru foarte evoluat, noi, oamenii,
putem face mai mult decât doar să citim vibraţiile bune şi pe cele rele - noi putem crea vibraţii
bune şi rele, atunci când transmitem gânduri din creier. Pentru majoritatea oamenilor, acest
concept este mai greu de acceptat decât conexiunea spirituală, feng shui şi
interferenţa distructivă/constructivă. Asta, pentru că suntem obişnuiţi cu ideea că gândurile
noastre sunt localizate în cap - fapt înnebunitor de adevărat în nopţile tară somn, bântuite de griji
obsesive.

Insă, în realitate, creierul nostru transmite semnale în afara capului, în mediul înconjurător şi
răspunde semnalelor care vin din mediul înconjurător. Medicina modernă exploatează
acest sistem de semnalizare bidirecţională, pentru diagnosticare şi tratament. Ştiţi, fără îndoială,
ce este electroencefalografia (EEG), în care pe scalp sunt fixaţi senzori şi electrozi, pentru a
investiga activitatea electrică a scoarţei cerebrale. Magne-toencefalografia face acelaşi lucru, cu
excepţia faptului că sonda utilizată pentru a investiga activitatea electromagnetică a creierului
nici măcar nu atinge capul! Această extraordinară tehnologie neinvazivă - utilizată pentru
cercetări cognitive sau pentru diagnosticare, ca de exemplu localizarea tumorilor înainte de
intervenţiile chirurgicale - funcţionează, deoarece creierul generează câmpuri energetice în
exteriorul capului.

O altă tehnologie medicală neinvazivă, stimularea magnetică transcraniană (SMT), generează un


câmp magnetic în exteriorul capului, pentru a induce activitate electrică într-o anumită porţiune a
creierului.3 într-un studiu din 2003, cercetătorii australieni au descoperit că, atunci când foloseau
SMT pentru a creşte activitatea neurală a zonei din creier care este activă la savanţii autişti,
puteau îmbunătăţi abilitatea de a desena a unora dintre subiecţii cercetărilor lor.4 în anul 2000,
cercetătorii de la Universitatea Yale au descoperit că SMT reduce halucinaţiile auditive la
schizofrenici.5

Cea mai obişnuită utilizare a SMT este pentru tratarea depresiilor rezistente la alte terapii. Peste
30 de studii publicate arată că SMT poate fi utilă în cazul depresiilor rezistente la tratament, ceea
ce a stat la baza deciziei Administraţiei Americane pentru Alimente şi Medicamente de a aproba,
în 2008, primul dispozitiv SMT pentru tratarea depresiilor. în 2012, un studiu publicat în
Depression atici Anxiety, din Biblioteca electronică Wiley, a confirmat eficienţa SMT în
tratamentul tulburărilor depresive majore (TDM), în cadru clinic.

Raportul - care a sintetizat date adunate din 42 de clinici din SUA, în care s-a utilizat SMT
pentru tratarea a 307 pacienţi cu I DM - a constatat că 58% dintre pacienţi au răspuns pozitiv
la tratament şi s-a înregistrat şi o rată de remisie de 37%.6

Toate aceste tehnologii - electroencefalografia, magne-toencefalografia şi stimularea magnetică


transcraniană - arată limpede că creierul generează şi răspunde câmpurilor energe-nce care pot
influenţa comportamentul celulelor şi expresia pe ni că şi pot modifica percepţia, starea de spirit
şi comportamentul. în plus, câmpul minţii este răspunzător de eliberarea şi diseminarea
neuropeptidelor şi a altor neurotransmiţători care controlează activitatea celulelor şi a genelor.
Influenţa câmpului minţii este foarte evidentă în cazul efectului placebo, când \ indecarea se
produce prin credinţa minţii că un medicament sau o procedură medicală va fi eficientă, chiar
dacă medicamentul nu e decât zahăr sau cretă ori chiar dacă procedura respectivă nu are nicio
valoare din punct de vedere medical.

Pentru a înţelege, cu adevărat, forţa potenţială a gândurilor şi credinţelor noastre, să studiem un


alt principiul al mecanicii cuantice, „nelocalizarea cuantică“, pe care Einstein a numit-o
memorabil „acţiune bizară la distanţă". Se pare că, odată ce o particulă cuantică interacţioneză
(„entanglează", în limbaj cuantic) cu o altă particulă, indiferent de cât de mare csle distanţa care
le separă (adică sunt nelocale), stările lor mecanice rămân cuplate. Dacă, de exemplu, direcţia de
rotaţie (de tip tornadă) a uneia dintre particule este în sensul acelor <lc ceasornic, direcţia de
rotaţie a particulei gemene entanglate este opusă, invers sensului acelor de ceasornic.
Particulele cuantice posedă, de asemenea, o polaritate direcţională, care indică ori în sus, ori în
jos. Atunci când polaritatea unei particule este direcţionată în sus, polaritatea particulei-partcner
este direcţionată în jos. Indiferent de cât de mare este distanţa care Ic separă, când se schimbă
polaritatea sau direcţia de rotaţie a unei particule, se schimbă simultan şi polaritatea şi direcţia
de rotaţie a particulei gemene, chiar dacă una se află la Paris, iar cealaltă, la Beijing.

Fizicienii oferă o serie de poveşti ingenioase, pentru a-i ajuta atât pe profani, cât şi pe oamenii de
ştiinţă să înţeleagă nelocalizarea cuantică - un concept extrem de bizar pentru toţi cei ancoraţi în
lumea materială. Fizicianul Luming Duan, de la Universitatea din Michigan, a inventat un
cazinou cuantic, în care roţile ruletelor sunt entanglate: dacă la o ruletă bila cade pe un număr
negru, la masa alăturată bila trebuie să cadă pe un număr roşu.7

Dacă fizicienii au stabilit că particulele cuantice se influenţează reciproc nelocal şi au inventat


poveşti pentru a încerca să explice acest fenomen, cercetătorii din domeniul parapsihologici au
început să investigheze dacă nu cumva minţile oamenilor „entanglează“ şi ele nelocal, asemenea
particulelor cuantice. Da, entanglează! Acest fenomen este susţinut empiric de fizicieni,
energoterapeuţi, părinţi şi cupluri îndrăgostite, care au simţit corect că ceva nu este în regulă cu
un individ, un copil sau o rudă, chiar dacă acea persoană se alia într-un alt oraş sau într-o altă
ţară.

Amit Goswami, un fizician teoretician, spune că cercetarea desfăşurată la Universitatea din


Mexic l-a condus la concluzia „inevitabilă14 că minţile oamenilor se conectează nelocal:
„Nelocalitatea cuantică se manifestă şi între creiere.1'8

în cadrul experimentelor de la Universitatea din Mexic, doi oameni au meditat timp de 20 de


minute unu! lângă celălalt, într-o cameră Faraday, ecranată electronic, pentru a experimenta o
stare de meditaţie împărtăşită. Apoi, cei doi au fost aşezaţi în două camere separate, Ia trei metri
distanţă, într-unul dintre experimente, şi la 14,5 metri distanţă, în următorul experiment, şi au
fost conectaţi la electroencefalografe. O lumină roşie a fost periodic îndreptată către ochii unuia
dintre cei doi meditatori, ceea ce a generat un model unic de unde cerebrale, numit „potenţial
evocat“. într-unul din patru cazuri, creierul celuilalt meditator a devenit „entanglat“: el a produs
simultan un model de undă cerebrală de tip potenţial evocat, deşi individul tespectiv nu a văzut
lumina şi nici nu ştia că aceasta există.9

Entanglarea la nivel de vibraţii reprezintă o componentă de bază a legii atracţiei, dar şi a legii
respingerii - mai pupii mediatizată, dar mai relevantă în plan personal - legi care explică ce lăsăm
să ne intre în viaţă şi ce alungăm din ea. Aş \ rea să arăt cum funcţionează aceste legi printr-o altă
analogie, folosind obiecte familiare, în acest caz un diapazon şi patru pa-lure de cristal,
prezentate în Imaginea A din Figura 6. Fiecare dintre cele patru pahare de cristal vibrează cu o
frecvenţă dife-i ilă, notată cu W, X, Y şi Z, deoarece fiecare pahar este format dintr-o combinaţie
diferită de atomi.

Apoi, în Imaginea B, voi lovi diapazonul proiectat să \ ibreze la frecvenţa X. Asemeni vocii
puternice a unui solist profesionist, vibraţiile energetice ale diapazonului entanglează şi
interferează constructiv cu atomii paharului X, amplificând .mergia acestora şi facându-i să
vibreze din ce în ce mai repede. Atomii energizaţi care vibrează creează o forţă atât de
mare, încât paharul explodează! Aceasta este interferenţa constructivă de tipul celei trăite în
timpul lunii de miere, când energiile unei persoane şi cele ale perechii sale au entanglat în cel
mai him mod posibil.

O să vă spuneţi în gând: Daca ar fi aşa uşor, acum m-aş , luce şi mi-aş cumpăra un diapazon, ca
să-mi modelez lumea! Vestea bună este că nu trebuie să cumperi diapazonul, pentru « .1 ai deja
unul. Gândurile pe care le transmite creierul tău acţionează ca un diapazon complex - de fapt,
extrem de complex.

Figura B

Pentru a reprezenta forţa creierului-dtapazon, haideţi să-i ataşăm fiecăruia dintre cele patru
pahare din Figura 7, câte o imagine care exprimă diferite „ener-gii“ emoţionale. Imaginea de pe
paharul W reprezintă un cuplu furios, faţă în faţă, ţipând unul la celălalt.
Figura 7

Imaginea de pe paharul X reprezintă un cuplu în extaz, în luna de miere, sărbătorind la o cină


foarte romantică.

Imaginea de pe paharul Y reprezintă scenariul supărător al lui Cum Dumnezeu m-am pricopsit cu
tipul ăsta.

Imaginea de pe paharul Z reprezintă un cuplu combativ, cei doi acuzându-se unul pe celălalt, în
faţa judecătorului instanţei de divorţ.

Având în vedere opţiunile existente, este evident câ ne decidem asupra paharului X. Să acţionăm
deci din nou asupra paharului X, de data aceasta nefolosind un diapazon vizibil, ci gândurile
transmise de creierul-diapazon. Prin intermediul interferenţei constructive, gândurile tale vor
energiza experienţele de viaţă care rezonează cu imaginile create de mintea ta. ( oncentrează-te
asupra imaginii de pe paharul X şi asupra exuberanţei emoţionale trăite în acele
zile/săptămâni/luni/ani când erai pradă senzaţiei de fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi. Uită tic tipul
care te-a lăsat baltă după ce l-ai ţinut în facultatea de drept. Uită de femeia care te-a părăsit
pentru miliardarul.com. Alungă-ţi din minte orice experienţă legată de scenele reprezentate pe
paharele W, Y şi Z - nu ai niciun interes să creezi o interferenţă constructivă cu acele imagini,
pentru că o să te trezeşti cu ele la uşă! în timp ce imaginile reprezentate pe paharele W, Y şi Z nu
sunt activate de gândurile tale, acestea din urmă letivează imaginea de pe paharul X. Când
gândurile rezonează i n acea imagine, în viaţa noastră va apărea scenariul armonios al unui cuplu
în extaz.

Analogiile acestea cu paharele arată cât de important este Hfi ne transformăm gândurile şi
emoţiile puternic negative, pline ■ l' teamă şi furie, în gânduri puternic pozitive, pentru a putea i
hm hfectul de Lună de Miere în vieţile noastre. Analizaţi care dintre imaginile de pe pahare vă
sunt mai familiare, iar dacă i i .prinsul este toate în afară de X, analizaţi-vă gândurile. Puteţi < ii
.1 n viziune a vieţii/paharului pe care o doriţi, asigurându-vă oi gândurile pe care le transmiteţi
reflectă întocmai ceea ce iMrţi mi vi se întâmple în viaţă. Dacă transmiteţi în permanenţă lui u cu
privire la relaţiile anterioare, ceea ce veţi primi de la * i iţa v ;i 11 acelaşi tip de relaţie
distructivă. Dacă evitaţi astfel de i> ii li li ii i şi imagini negative, astfel de scene nu vor prinde
viaţă un v istcnţa voastră.

Prădătorii umani şj anjmalele înţeleg asta instinctiv. Gân-diţi-vă la exemplul leoaicei, cu care am
început acest capitol. Spie deosebire de vanatorii umani, leoaica nu caută gazela tro-feu, cu cele
mai mari coarne pe care sa le agaţe pe peretele vizuinii sale. Ea cauta de mâncare. Aşa că îşi
analizează rapid opţiunile şi alege să se lupte cu cea maj slabă gazelă, cu aceea care simte ca va
opune cea maj mjca rezistenţă, asigurându-i astfel cel mai rapid Şj Uş0r mod de a_şj procura hrana.

Atunci când nu sunt in pădure, vânând doar de plăcere, prădătorii umani se Comportă la fel.
Tâlharii, de exemplu, îşi caută victimele printre cej care ţransmit o energie încărcată de teama sau
neatenţie dar uneori greşesc, aleg victima „care nu trebuie , şi astlel se angajează ţn cea mai cruntă
luptă din viaţa lor). Nu e vorba de c^ sunt îmbrăcate potenţialele victime, ci de vibiaţiile cu care
sunţ in rez0nanţă. Cu toate defectele lui, vecinul meu, prădătorul era bun la Un lucru: era un bun
artist al înşelătoriei, pentru ca mi-a simtit corect slăbiciunea, a simţit că nu aveam să-l îndepărtez
categoric, aşa cum ar fi trebuit. Dacă nu aş fi transmit vibraţii ambivalenţe, ar fi căutat o
pradă mai promiţătoare.

O serie de exPeîrimente realizate de Marilyn Schlitz, cercetătoare în parapsih10j0gje şj antropologă,


directoare a Institutului de Ştiinţe Noetice si de Richard Wiseman, sceptic şi psiholog britanic,
arata ca gândurile pe care le transmit cercetătorii joaca un rol cl^jar şj ţn ceje maj rjgUr0ase
experimente ştiinţifice. Wiseman si Schlitz au colaborat în cadrul unor stu-dii pentru a stabili
daacg 0 persoana îşi poate da seama că este privită fix de cineva, ^ chjar dacă nu-l Vede pe cel care se
uită fix la ea. Aceste exPaerimente au stabilit că, atunci când cea cate se uita fix era Schlitz, a
existat un efect semnificativ sta tistic; când cel care Pfrjvea fix era Wiseman, nu a existat
niciun efect.10 Cei care au citit Biologia credinţei nu vor fi surprinşi .Cea care credea, Schlitz, a
pornit de la premisa că experimen tul va fi un succes - şi a fost. Wiseman, cel care nu credea,
a pornit de la premisa că experimentul va fi un eşec şi, pentru că aşa credea el, aşa a şi fost.

în acest moment v-aţi putea spune în gând: Am înţeles, n-o să am parte de niciun Efect de Luriă
de Miere, pentru că nu am decât credinţe negative, având în vedere că nu am avut parte decât de
lucruri negative în viaţă. Dacă eşti un negativist convins, uite o veste bună asupra căreia să
cugeţi. Chiar dacă relaţiile tale au fost toate un dezastru şi încă simţi amărăciune când te gândeşti
la ele, prefa-te o perioadă. Când îţi concentrezi gândurile asupra iubirii, sprijinului şi relaţiei
emoţionale apropiate din imaginea de pe paharul X (chiar dacă aceasta pare o scenă de pe o
planetă pe care nu o cunoşti sau dintr-o lună de miere pe care ai trăit-o demult, timp de o
săptămână), poţi atrage acest tip de relaţie în viaţa ta. Poţi atrage acest tip de relaţie plină de
iubire, chiar dacă nu ai mai trăit aşa ceva niciodată. Dar dacă continui să te complaci în situaţii ca
acelea ilustrate pe celelalte pahare, acestea vor continua să fie singurele feluri de relaţii pe care le
vei trăi.

Poate părea că dăm vina pe victimă, dar nu este aşa. Cum putem fi „acuzaţi“ sau „vinovaţi“ de
acţiunile noastre trecute, «Iacă nu eram conştienţi de modul în care gândurile şi credinţele ne
influenţează lumea în care trăim? Nu poate exista învinuire, vină sau ruşine cu privire la
evenimentele trecute, pentru simplul şi fundamentalul motiv ca aceste cuvinte peio-Miive se
aplică numai în cazul în care cineva, deşi ştie cum iimcţionează lucrurile, acţionează într-un fel
distructiv pentru piupriul sine sau pentru şinele altora.

Evident, scopul pentru care vă prezint noua ştiinţă nu fr.ic acela de a vă complăcea în vina cu
privire fa trecutul pe vine l-aţi creat. După cum ştiţi deja, această complăcere nu face, oricum,
decât să vă atragă şi mai multă vină în viaţă! Moiiv ul pentru care vă prezint aceste informaţii
este ca să vă

ajut să vă daţi seama cât de puternici sunteţi în realitate. Cunoaşterea înseamnă putere şi această
cunoaştere vă permite, de acum înainte, să vă creaţi viaţa şi relaţiile pe care le doriţi. De acum
înainte puteţi îmbrăţişa şi descoperi Universul energetic ce vibrează, despre care Richard Conn
Henry, fizician dc la Universitatea Johns Hopkins, afirmă: „Universul este imaterial - mental şi
spiritual. Trăiţi şi bucuraţi-vă!“"

Trăiţi şi bucuraţi-vă de faptul că sunteţi creatorii, şi nu victimele vieţii voastre. Puteţi avea felul
de relaţii pe care le doriţi, folosindu-vă creierul pe post de diapazon care rezonează cu ceea ce
doriţi să creaţi şi refuză să se gândească la ceea ce nu vreţi să aveţi în viaţă. Afirmaţi deschis ce
viaţă alegeţi. Aveţi libertatea de a crea ceea ce doriţi să creaţi.

înainte de a trece la capitolul următor, cel despre biochi-mia iubirii, aş vrea să mă ocup puţin de
o chestiune legată de vibraţiile bune, la care presupun că v-aţi gândit deja. Nu cumva vibraţiile
bune se referă la sex şi nu la iubirea veşnică, până la adânci bătrâneţi? Deşi acest lucru poate fi
valabil în cazul organismelor aflate pe o treaptă inferioară a scării evolutive, el nu este valabil
pentru oameni.

Sunt ultimul om care ar spune că sexul nu e bun. Sexul e bun, e grozav - şi nu numai pentru
supravieţuirea speciilor. Cu toate acestea, pentru a trăi fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi, scopul nu
este sex de dragul sexului. Scopul este sexul cu persoana cu care vrei să ai un parteneriat
adevărat. Aflându-ne pe cea mai înaltă treaptă a scării evolutive, putem face mai mult decât doar
să răspundem genelor şi hormonilor. Atunci când sari dintr-un pat în altul, când treci de la sex la
abandon (am trecut şi eu prin faza asta), sexul devine o şedinţă de gimnastică în care nu faci
decât sărituri - şi cei mai mulţi dintre noi simţim că lipseşte ceva.

Unii sunt de părere că, din cauză că ne înrudim îndeaproape cu animale de pe trepte inferioare
ale scării evolutive, nu suntem potriviţi pentru relaţii monogame, în care să trăim lericiţi-până-la-
adânci-bătrâneţi. Asta deoarece, în anii 1990, când amprentarea ADN-ului a devenit ceva
obişnuit, biologii au descoperit că perechile monogame din punctul de vedere al vieţii sociale nu
erau neapărat monogame şi din punct de ve-<Icre sexual. La fel ca în testele ADN, care stabilesc
clar, în cadrul proceselor de acordare a pensiei alimentare pentru copii, care sunt taţii absenţi, şi
cercetările au demonstrat că, de fapt, există o mulţime de taţi absenţi: „Situaţia a ajuns în
punctul ni care eşecul de a identifica copulaţii extracuplu, la speciile aparent monogame - adică
atunci când speciile monogame se dovedesc a fi într-adevăr monogame - trebuie neapărat
semnalat.. scriu David P. Barash şi Judith Eve Lipton, în Mitul monogamici.'2

Gândiţi-vă la povestea de dragoste a unei gazele, ca desprinsă din Romeo şi Julieta, apărută în
1847, în Scientific American'3:

La reşedinţa de la ţară a baronului Gauci, în Malta, a avut Im săptămâna trecută un episod ciudat
de demonstrare a afecţiunii dintre două animale, care s-a sfârşit fatal. O femelă de gazelă a murit
subit, după ce a mâncat ceva otrăvit. Masculul a stat deasu-Imi trupului mort al partenerei lui,
împungând cu capul pe oricine nu erca s-o atingă şi apoi, brusc, dintr-o săritură, s-a izbit cu capul
de un perete şi a căzut mort lângă consoarta lui.

în 2011, Scientific American a revenit asupra versiunii din 1847, într-o postare pe blog. Oricât de
emoţionantă ar pă-irn povestea, scrie al doilea autor, este mult mai probabil ca mascul de gazelă
să lî murit din cauza aceleiaşi otrăvi pe care i mgerat-o şi femela de gazelă a baronului Gauci sau
din caii/, i săriturii prost poziţionate în zid, pentru a evita ceea ce a p- iceput drept un prădător
uman care s-a apropiat prea mult.14 \devărul rece, clinic, este că masculul de gazelă nu este
candidatul tocmai potrivit pentru a se sacrifica de dragul iubirii vieţii lui. In timpul sezonului de
împerechere, masculii de gazelă îşi marchează teritoriul şi se împerechează cu orice femelă
matură care rătăceşte prin acest teritoriu, deşi nu se aventurează să se împerecheze pe teritoriul
unui rival-gazelă.

Insă, indiferent de cât de puţine sunt speciile de animale monogame (ultimele rămase includ
vulturul negru, ciocănitoa-rea boreală şi şoarecii din specia peromyscus ccilifornicus), eu cred că
saltul evolutiv uriaş, pe care creierul nostru l-a tăcut posibil, ne conferă un loc aparte.

Admit că, uneori, oamenii se comportă ca şi cum nu ar fi încă pe cea mai înaltă treaptă a scării
evolutive. Nu trebuie decât să mă uit la unele incidente din propria-mi viaţă, când m-am purtat cu
mai puţină înţelepciune decât o gazelă. Eram în Caraibe, în perioada în care căutam cu disperare
pe cineva, când am invitat să stea în casa mea din Grenada, un cuplu care s-a dovedit a fi
prototipul unei perechi disfuncţionale. Dacă le-aş fi făcut nişte poze, acest cuplu ar fi putut
reprezenta paharele W, Y şi 2. Se certau încontinuu şi ţipau unul la celălalt. Aceste ţipete ar fi
trebuit să fie un indiciu suficient că trebuia să evit relaţia cu ei. Cu toate acestea, după ultima şi
cea mai dură ceartă, care a şi pus capăt relaţiei lor, femeia m-a întrebat dacă nu vreau să facem
sex. Am ignorat toate semnalele pe care le primeam, mi-am spus că nu stricam un cuplu fericit
şi am răspuns: „De ce nu?“

O să vă spun de ce nu! Am intrat în entanglare cu energia acestei femei, într-un caz tipic de
interferenţă distructivă. Când fostul partener al femeii a părăsit insula, eu rămăsesem singurul cu
care se putea certa. Eram cel mai neindicat pentru ea - sunt un tip care nu abuzează de alţii şi
căruia nu-i plac confruntările. O enervam îngrozitor, pentru că ea nu-şi dorea o relaţie mai bună;
voia o relaţie în care să se poată certa, cât de mult posibil.

în ceea ce mă priveşte, eram plin de regrete. Teama mea de confruntare îmi limita opţiunile şi nu
ştiam cum să scap de ea. Trăiam pe o insuliţă în mijlocul oceanului. Unde ar fi putut să se ducă?
Mica insulă a Grenadei se facea parcă din ce în ce mai mică. Iar eu deveneam prizonier în
propria-mi casă. Poate că Paul Simon15 a scris cântecul 50 Ways to Leave Your Lover (50 de
feluri de a-ţi părăsi partenerul) pentru că trăieşte în New York-ul metropolitan, de unde este mult
mai uşor să scapi. în cazul meu, cele 50 de feluri nu erau suficiente. L-am inventat pe al 51-lea:
am cumpărat două bilete pentru New York: numai al meu era dus-întors.

Morala acestei istorioare este următoarea: „Fii conştient de ce pofte trupeşti ai!“ Eu am ales,
inconştient, să mă las condus doar de hormoni; aş fi putut face o altă alegere. Dacă fiinţele
umane nu sunt decât nişte maşini biologice, poftele trupeşti vă vor conduce viaţa (aşa cum au
condus-o şi pe a mea, o vreme). Atunci când intervine conştiinţa, maşina - viaţa - o veţi conduce
voi. Nu mai sunteţi previzibili. Până şi astrologii admit că, atunci când indivizii devin conştienţi,
astrologia nu mai este atât de precisă, pentru că oamenii devin mult mai puţin previzibili. în loc
să reacţionăm automat la câmpul energetic din jurul nostru, care include forţele de atracţie şi
respingere exercitate de planete, ne putem modifica propriile vibraţii şi răspunsurile la vibraţiile
altora.

Prin urmare, este timpul să încetăm să mai spunem: „mereu'* dau peste un tip care se teme să-şi
asume răspunderi; sau „mereu" dau peste o femeie care mă lasă baltă. Ne construim viaţa cu
ajutorul credinţelor noastre şi transmitem aceste credinţe în mediul energetic din jurul nostru. Ne
creăm propriile relaţii şi, posedând această cunoaştere, avem libertatea de a crea orice fel de
relaţii dorim!

Dar, dacă aşa stau lucrurile, v-aţi putea întreba de ce nu a funcţionat gândirea mea pozitivă în
ceea ce-1 priveşte pe vecinul meu, prădătorul. La vremea aceea făceam primele incursiuni în
utilizarea creierului meu pe post de diapazon, dar mai aveam încă multe de învăţat. Este
complicat să-ţi creezi relaţia pe care ţi-o doreşti. încă nu am înţeles pe deplin puterea
subconştientului de a submina până şi cefe mai bune intenţii.

Acum ştiu mult mai multe despre cum să aduc în viaţa mea lucrurile pe care mi le doresc, decât
ştiam atunci. Ştiu mult mai multe despre a ţine cont de vibraţiile rele. Şi mi-am creat, în sfârşit, o
relaţie de fericire-până-la-adânci-bătrâneţi în viaţa mea. Aşa că, în ciuda titlurilor din presă
despre căsătoriile extrem dc nereuşite din lumea celebrităţilor, în ciuda nenumăratelor exemple
de oameni care îşi lasă hormonii şi genele să le conducă viaţa, este posibil să creezi un nivel
superior de iubire. Atunci când recunoşti puterea vibraţiilor bune şi-ţi îndrepţi gândurile spre
imagini de tipul celei de pe paharul X, eşti pe cale să-ţi creezi în viaţă fericirea-până-la-adânci-
bătrâneţi.
Capitolul 3
Elixirele iubirii
!a carafa aceasta şi ţine bine minte cuvintele mele. Ascunde-o ca nimeni sd nu o vadă şi nici o
gura sâ nu se atingă de ea. Dar când va veni noaptea nunţii şi momentul acela când mirii sunt
lăsaţi singuri, toarnă acest vin înmiresmat intr-un potir şi ofera-l regelui Mark şi reginei lui,
Isolda.

O! Să ai grijă, fiule, ca numai ei să guste această licoare! Căci iată care este puterea ei: cei care
beau împreună din ea se vor iubi veşnic unul pe celălalt, in viaţă şi în moarte, cu toate simţurile
lor şi cu toate gândurile lor.

Povestea lui Tristan şi a Isoldei de M. JOSEPH BEDIER1

„Vinul înmiresmat11, întărit cu flori şi ierburi, şi-a făcut treaba foarte bine, după cum ştiu toţi cei
care cunosc tragica poveste de iubire adulterină, dintre prinţesa irlandeză Isolda si Tristan,
cavalerul din Cornwall, care a băut Iară să ştie din licoarea destinata unchiului său, regele Mark.

Răspândită de poezia medievală franceză, povestea iubirii imposibile dintre Tristan şi Isolda,
aprinsă de o licoare afrodisiaca, este doar un exemplu al renumitei puteri a elixirelor de iubire,
de-a lungul istoriei. Albertus Magnus, teolog şi ocultist medieval, a scris despre un amestec de
creier de potâmiche, transformat în pudră şi turnat în vin roşu; Galen, medicul de curte al
împăratului Marcus Aurelius, în secolul al Il-lea d.Hr., recomanda un pahar de miere groasă,
înainte de culcare, amestecată cu migdale şi cu 100 de seminţe de pin; lui Henric al VI-lea îi
plăcea coniacul Armagnac, din sud-vestul Franţei; Cleopatra avea mare încredere într-o băutură
din perle dizolvate în oţet; iar Grădina parfumată, un manual de tehnici erotice arabe, scris în
secolul al XVI-lea, de şeicul Al-Nefwazi, recomanda cu căldură o reţetă de mazăre fiartă cu
ceapă, asezonată cu scorţişoară, ghimbir şi seminţe de cardamom, bine pisate. O altă reţetă arabă
vorbeşte despre o rădăcină indiană, galanga, combinată cu'piper de cubeba (fructe de pădure,
asemănătoare boabelor de piper, originare din Java), cu limba-vrabiei, cardamom, nucşoară,
garoafe, ciulin indian, seminţe de dafin, cu-işoare şi ardei gras — amestec ce trebuia luat de două
ori pe zi, dimineaţa şi seara, în ciorbă de porumbel sau de găină, precedată şi urmată de un pahar
cu apă. Cea mai puţin apetisantă este o reţetă citată de poetul roman Propertius, care include oase
de peşte, o broască râioasă şi penele de la o bufniţă.

Din punct de vedere biochimic, dragostea înseamnă şi elixire. Dar, cu tot respectul pentru
legenda lui Tristan şi a Isol-dei, ca şi pentru elixirele complicate, create de-a lungul
istoriei omenirii, elixirele despre care vorbesc eu sunt nişte cocteiluri hormonale şi neurochimice
infinit mai complexe, mai fin calibrate, care ne curg prin trup, atunci când ne îndrăgostim si când
ne dezîndrăgostim.

Da, ceea ce vreau să spun este că, la un anumit nivel, Efec tul de Lună de Miere este o
dependenţă chimică. Şi, de aceea atunci când totul se termină, viaţa devine rapid o mare
nefericire. Atenţie mare dacă obiectul dorinţei tale anulează totul, în timp ce tu continui să te
cufunzi în „drogul" iubirii induse biochimic. Ai putea sfârşi ca mine, aşa cum am arătat în
intro ducere: într-o stare de exilare, stând pe un scaun, într-o casă goală şi visând la iubirea
pierdută.

In acest capitol voi vorbi despre substanţele chimice şi hormonii care ne ajută să ne explicăm
anxietatea, lipsa poftei de mâncare şi euforia ce caracterizează iubirea între doi oameni. Aceste
elixire chimice de iubire ne îmboldesc să ne căutăm parteneri de sex, să ne fixăm asupra unui
partener anume şi să ne legăm de acel partener suficient de mult timp, pentru a creşte cei mai
neajutoraţi nou-născuţi din regnul animal - cel puţin pe perioada copilăriei. Bineînţeles că
lucrurile nu se întâmplă aşa întotdeauna, pentru că vorbim despre oameni îndrăgostiţi, nu despre
ecuaţii ştiinţifice - aşa cum spune Puck, personajul lui Shakespeare, din Visul unei nopţi de vară,
în faimoasa lui replică despre oamenii îndrăgostiţi: „Proşti sunt bieţii muritori!“

înainte de a aborda problema biochimiei iubirii, vreau să subliniez faptul că, în ciuda proastei
păreri a lui Puck despre bieţii muritori îndrăgostiţi, nu trebuie să fim sclavii substanţele chimice
şi ai hormonilor noştri! Noi suntem nişte „autobio-l"gi“ care creăm, prin intermediul gândurilor
noastre, elixirele d' iubire ce controlează celulele şi ţesuturile din organism.

Da, aceasta este lucrarea binecunoscutei legături minte-corp, până nu demult negată, ignorată sau
minimalizată de ştiinţa convenţională.

Simplificarea legăturii minte-corp

în 1967, am început primele experimente de donare a o luk lor stem. Folosind un microscop, am
examinat celulele (0ihIi un vas de cultură cu mai multe tipuri de celule, în căutarea tfluldor stern,
care se deosebesc prin forma lor unică, de fus. Am plasat apoi un inel mic din sticlă în jurul
celulei selectate, re mi-a permis să o separ de toate celelalte celule din vas.

Am folosit apoi enzime pentru a desprinde celula de vas, pentru a putea transfera o singură celulă
stern într-un alt vas de cultură.

Celulele seamănă cu peştii, pentru că trăiesc într-un mediu acvatic. Prin urmare, un vas în care se
cultivă ţesut seamănă cu un acvariu în miniatură. Mediul de cultură constituit din ţesut - o soluţie
echilibrată chimic, care favorizează creşterea şi viabilitatea - asigură mediul pentru celulă.
Mediul nostru de cultură pentru celulele stern conţinea un cocteil foarte puternic de săruri şi
substanţe nutritive, care le-a permis celulelor stem să crească şi să se reproducă. în acest mediu,
celula stern unică, pe care am pus-o în vasul de cultură, s-a divizat aproximativ la fiecare zece
ore. La început a fost o celulă, apoi două, apoi patru celule; după o săptămână, în vas erau peste
50.000 de celule. Pentru că toate celulele proveneau din aceeaşi celulă sursă, ele erau toate
identice.

Aici, experimentul devine uluitor. Am împărţit masa de celule în trei vase de cultură diferite, aşa
cum se arată în Figura 8. Fiecare dintre cele trei vase a avut un „mediu" distinct, un mediu de
cultură constând din diferite substanţe biochimice. într-unul dintre vase, celulele au format
muşchi; în al doilea, celulele au format os; iar în al treilea, celulele au format grăsime.2a h

Celule steni muitipotenţiale

Mediul B = os Mediul C = grăsime

Mediul A = muşchi

Figura B

Acest experiment a răspuns la o întrebare esenţială: „Ce anume determină soarta celulelor?"
Ţineţi cont că, iniţial, toate celulele erau identice din punct de vedere genetic, aşa că nu genele au
determinat soarta diferită a celulelor! Da, asta e: mediul, mediul de cultură este cel care a
determinat modul de manifestare al celulelor. Destinul şi sănătatea celulelor reprezintă o
completare a mediului lor, un principiu pe care l-am descris în Biologia credinţei (consimţind la
sfatul dat de James Car-ville, în campania prezidenţială a lui Bill Clinton) drept „Mediul e
important, idioţilor!"

Mentorul meu, Irv Konigsberg, unul dintre primii specialişti în biologie celulară care a reuşit să
stăpânească arta donării celulelor stern, m-a îndrumat să mă ocup de acest domeniu, încă de la
începutul carierei mele. Când am început să donez celule pentru prima dată, mi-a spus că, atunci
când celulele cultivate, pe care le studiezi, suferă, trebuie să vezi mai întâi ce se întâmplă cu
mediul în care sunt celulele, nu cu celulele, deoarece un mediu sănătos produce celule sănătoase,
iar un mediu bolnav produce celule bolnave. Toate experimentele mele, care au confirmat că
„Mediul e important, idioţilor!", au prevestit domeniul în plină dezvoltare al epigeneticii
(din grecescul epi, care înseamnă „mai presus") care, studiu după studiu, demonstrează felul în
care mediul controlează activitatea genelor. Până la urmă, ştiinţa convenţională a recunoscut că
nu genele determină soarta celulelor.

Ce legătură au studiile acestea cu tine? Atunci când te priveşti în oglindă, vezi un singur
organism uman - pe tine care te priveşte. însă, aşa cum am menţionat în Capitolul 1, aceasta este
o percepţie greşită. Noi nu suntem un organism unic; suntem formaţi din aproximativ 50 de mii
de miliarde de celule! Strict vorbind, o fiinţă umană reprezintă o comunitate de organisme vii -
celulele noastre. Mai precis, fiinţa umană este un vas de cultură, „îmbrăcat în piele", care conţine
50 de mii de miliarde de celule. Sângele nostru este mediul de cultură - mediul care determină
soarta celulelor - din vasul nostru de cultură, îmbrăcat în piele.

De fapt, pentru soarta unei celule, nu are nicio importanţă dacă vasul de cultură este acoperit cu
plastic sau cu piele. Oriunde se dezvoltă aceasta, viaţa ei este controlată de mediul de cultură. In
calitate de specialist în biologie celulară, m-am ocupat de controlul compoziţiei chimice a
celulelor în vase de cultură din plastic. Ca „autobiolog“ - aşa cum se arată în Figura 9 - controlezi
chimia propriului mediu de cultură, sângele, prin alimentaţie şi prin funcţionarea creierului.
Când mintea percepe sentimentul de iubire, ea determină creierul să secrete în sânge substanţe
neurochimice, precum dopamina, oxitocina şi hormonii de creştere (mai multe despre acest
subiect, mai departe). Când aceste substanţe chimice se adaugă mediului de cultură al celulelor
crescute într-un vas din plastic, celulele reacţionează, prezentând o creştere sănătoasă, viguroasă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celulele din vasul acoperit cu piele al trupului nostru: da, când eşti
îndrăgostit, în general eşti mai sănătos şi mai activ.

Dop amină Oxitocină Vas op re si n Hormon de creştere

Cortisol

Norepinefrină

Citochină

Histaminâ

Figura 9 „Autobinlog*

In timp ce populaţia globului se poate lăuda cu doar câţiva specialişti în biologie celulară,
adevărul este că noi suntem toţi nişte „autobiologi". Această imagine subliniază faptul că creierul
controlează compoziţia

chimică a mediului de cultură al organismului, sângele, care, la rândul lui, hrăneşte şi


reglementează genetica şi comportamentul celulelor din organism. Substanţele chimice eliberate
de creier în sânge completează percepţiile şi credinţele pe care le avem în minte. Atunci când ne
modificăm felul în care reacţionăm la acţiunile lumii înconjurătoare, ne modificăm compoziţia
chimică a sângelui, care, la rândul ei, ne reglementează genetica şi comportamentul. Aceasta este
esenţa efectului placebo.

(Ilustraţie: Bob Mueller)

Dar dacă acelaşi creier din acelaşi organism percepe o lume ameninţătoare, el nu va fi stimulat să
elibereze substanţele biochimice ale iubirii. Din contră, teama conduce la eliberarea în sânge a
hormonilor de stres şi a agenţilor inflamatori, precum citochinele. Dacă adăugăm aceste
substanţe chimice culturilor de celule dintr-un vas din plastic, ele vor opri creşterea celulelor şi le
pot chiar ucide. Substanţele chimice ale stresului împiedică creşterea şi menţinerea celulelor,
deoarece ele redirecţionează energia organismului către sprijinirea mecanismelor de protecţie.
Acesta este motivul pentru care stresul reprezintă principala cauză de îmbolnăvire şi motivul a
peste 90% dintre vizitele la medic.3

Este important să menţionăm ca hormonii de stres au roluri multiple, iar acţiunile lor se bazează
pe tipul de „stres“ trăit de un anume individ. Există două tipuri de stres, fiecare cu consecinţe
biochimice diferite: stresul negativ (distress) şi stresul pozitiv (distress). Distress-u\ apare atunci
când simţim că ne este ameninţată supravieţuirea. Asta se întâmplă atunci când hormonii de
stres, precum cortizolul şi adrenalina, ne determină să trecem de la creştere la protecţie,
salvându-ne viaţa atunci când există o ameninţare gravă (o puma, de exemplu) sau devenind
caustici dacă ameninţarea este cronică (traficul de zi cu zi sau un loc de muncă pe care îl urăşti).

Pe de altă parte, eustress-\i\ - care înseamnă, literal, „stres bun“ - apare atunci când „stresăm“
sistemul cu comportamente neameninţătoare, precum desfăşurarea de activităţi fi-

zice, cum ar fi cele sportive, sau activităţi mentale, cum ar ti scrierea acestei cărţi, precum şi
îndrăgostirea pasională! Cercetătorii au descoperit că hormonul de stres, cortizolul, este eliberat
nu numai atunci când fugim din calea unei avalanşe, ci şi atunci când suntem extraordinar de
îndrăgostiţi. în 2004, cercetătorii de la Universitatea din Pisa au descoperit că nivelurite de
cortizol eiau „considerabil mai man1’" la subiecţii cercetării lor, care se îndrăgostiseră de curând,
decât Ia cei care nu erau îndrăgostiţi.4 în 2009, cercetătorii de la Universitatea din Texas au
descoperit că nivelurile cortizolului creşteau la femeile

incluse în studiu, atunci când acestora li se cerea să se gândească la iubiţii lor. Creşterea era
„deosebit de pronunţată şi relativ de durată“ la subiecţii care petreceau mai mult timp gândindu-
se la relaţiile lor.5

Figura 10 ABC-ul biologiei minte-corp

Toate organismele vii citesc şi răspund la informaţiile de mediu. A: în procesul de percepţie,


creierul citeşte semnalele de mediu (imagini, sunete, mirosuri, temperatură, durere etc.), care
sunt înregistrate de receptorii sistemului nervos.
B: Pe baza instinctelor şi a experienţelor trăite, mintea evaluează semnalele primite şi face o
interpretare, o judecată de valoare, a sensurilor acestora, in raport cu supravieţuirea noastră. C:
Interpretarea pe care mintea o face cu privire la semnalele primite determină creierul să elibereze
substanţe

Informaţie legată tie mediu! încorcj urător

Inteipretare

Interpretare

Comportament al celulelor

Minte

Informaţie . legată de mediu! înconjurătdr

Substanţe neuro-chimice

Percepţie

Minte

Informaţie legata de mediul îneonjurifor

Percepţie

Percepţie

neurochimice, care fac, la rândul lor, ca organismul să se angajeze într-o reacţie de creştere
pozitivă sau într-una de protecţie, în apărarea vieţii, ori să ignore semnalele, deoarece nu sunt
relevante pentru supravieţuire. Substanţele neurochimice eliberate în sânge reglementează
comportamentul celulelor şi, cu ajutorul epigeneticii, controlează activitatea genelor.

Fie că eşti îndrăgostit, fie că fugi din calea unui pericol, mintea determină compoziţia chimică a
sângelui, care, la rândul ei, controlează biologia şi genetica. Mintea interpretează percepţiile pe
care le avem despre lume, iar creierul lucrează şi creează biochimia care ne completează
percepţiile. Iată un exemplu. îmi plac ardeii iuţi jalapeno', mâncărurile condimentate, iuţi, îmi
activează papilele gustative într-un mod foarte plăcut. Insă când mă văd cum consum mâncăruri
foarte condimentate, alţi oameni se miră: „Cum poţi mânca astaT‘ Şi eu, şi ei avem aceeaşi
percepţie - că mâncarea este condimentată -dar minţile noastre interpretează diferit aceleaşi
percepţii. Biochimia mea adoră ardeii iuţi jalapeno', a ta îi poate respinge.

Pentru a înţelege mai bine biochimia iubirii, gândiţi-vă la creier nu ca la un diapazon care
rezonează în vastul câmp energetic al Universului, aşa cum l-am prezentat în capitolul despre
fizica cuantică. în acest context, gândiţi-vă la creier într-un mod ceva mai prozaic: ca la bătrâna
maşină de la Newton6, de fapt o maşină de vopsit (creierul este extrem de versatil - o singură
imagine nu este suficientă).

Când spun maşină de vopsit, nu mă refer la un robot care vopseşte perfect o încăpere întreagă,
într-o ordine şi o curăţenie impecabile. Mi-aş dori şi eu o astfel de maşină mitică! Mă refer la o
maşină de vopsit care amestecă culorile, asigurând exact nuanţa dorită. în aceste maşini sunt
stocate, în cilindri, o serie întreagă de culori de diferite nuanţe. Culorile sunt introduse în cantităţi
exacte, într-un recipient de vopsea albă, pentru a produce exact nuanţa dorită. Nu există doar un
roşu, un verde sau un albastru. Există sute de nuanţe din aceeaşi culoare, ca şi în mostrele de
culori de vopsea, folosite de clienţi pentru a-şi alege nuanţa dorită pentru zugrăvirea pereţilor.

în această analogie, creierul este asemenea maşinii care amestecă culorile. Numai că, în loc să
amestece diferite nuanţe de culori, creierul este o maşină care amestecă elixirul de iubire, o
maşină în care există o mulţime de substanţe neurochimice şi de hormoni pe care cercetătorii le
asociază cu biochimia iubirii. In chinurile primei pasiuni, creierul poate comanda un
„roşu pasional11, storcând nenumărate picături de testosteron în amestec. Lucrurile au mers bine,
aşa că acum creierul comandă un „roz de dor“, cu dopamină din abundenţă, care încurajează
dorinţa de mai multă plăcere cu obiectul dorinţei tale. Atunci când te-ai convins că ai găsit
persoana potrivită, creierul comandă „culoarea levănţicăi, a iubirii vieţii mele“, un amestec bogat
în vasopresină, oxitocină şi serotonină, care stimulează formarea legăturii emoţionale dintre
parteneri - ceea ce înseamnă că eşti din ce în ce mai fixat pe şi obsedat de Adevărata Iubire.
Când sfidezi probabilitatea unui divorţ sau a unei relaţii nefericite şi intri pe tărâmul lui fericiţi-
până-la-adânci-bătrâneţi, creierul amestecă „albastrul de încă îndrăgostit până peste cap“ cu
o porţie generoasă din oxitocină chimică a îmbrăţişării.

Cred că aţi înţeles. Creierul are la dispoziţie o serie de ingrediente, de „nuanţe44 neurochimice,
care pot fi amestecate în diferite proporţii, pentru a produce „poţiuni“ specifice, care determină
mai întâi împerecherea, iar apoi formarea unui cuplu, oferind astfel neajutoraţilor pui de om o
şansă mai bună de supravieţuire. Oamenii de ştiinţă mai au încă multe de învăţat cu privire la
compoziţia acestor puternice elixire de iubire, dar iată câteva ingrediente care au fost studiate
deja.

Estrogen ui şi testosteronul: împerecherea

Atunci când „o fac“ păsările şi albinele, nu vorbim de îndrăgostire, ci de împerechere. Să luăm,


de exemplu, steaua de mare. Steaua de mare femelă îşi secretă ouăle în apă; steaua de mare
mascul îşi secretă sperma în aceeaşi apă. Până la urmă, ceie două secreţii se întâlnesc pentru a
crea o nouă generaţie de stele de mare. Nu prea putem vorbi de cine ştie ce entanglare în acest
caz!

împerecherea la om, guvernată de dorinţă, cere mai multă entanglare, deşi parteneriatul pe
termen lung nu are nevoie de aşa ceva. Când e vorba numai de dorinţă, hormonii sexuali -
testosteronul, recunoscut drept stimulent pentru masculii alpha, mai interesaţi de sex decât de
legături emoţionale puternice, şi estrogenul, recunoscut drept stimulent pentru fertilitatea femelei
- joacă un rol important.7

Deşi testosteronul este asociat în special cu bărbaţii, iar estrogenul este asociat în special cu
femeile, hormonii au un rol de reproducere Ia ambele sexe. Masculii umani produc, în medie, de
zece ori mai mult testosteron decât femelele; este adevărat că bărbaţii cu un nivel ridicat de
testosteron nu reprezintă alegerea ideală pentru formarea unui cuplu, ei fiind înclinaţi să
divorţeze mai des, să-şi abuzeze mai frecvent partenera şi să aibă mai multe relaţii amoroase
decât bărbaţii cu niveluri de testosteron mai puţin ridicate.8 însă testosteronul stimulează apetitul
sexual la ambele sexe.9

Nivelul estrogenului creşte vertiginos atunci când femelele sunt în perioada de fertilitate, iar
masculii produc, în medie, doar o mică parte din cantitatea de estrogen pe care o
produc femelele. însă cercetătorii au descoperit că estrogenul are un rol şi în sexualitatea
masculină, permiţând maturizarea spermei.10

Exemplu! meu favorit cu privire la rolul complicat pe care îl au testosteronul şi estrogenul la


masculi şi femele provine din lumea păsărilor: cinteza australiană zebrată. La un moment dat, în
dezvoltarea sa embrionară, cinteza australiană zebrată mascul produce estrogen care se
transformă, în creier, într-un hormon asemănător testosteronului; acesta le permite masculilor să
cânte. Cinteza australiană zebrată mascul începe să cânte la pubertate, iar cercetătorii presupun
că, asemenea femelelor umane care leşină de plăcere atunci când pretendenţii lor demodaţi le
cântă o serenadă sub balcon, cinteza australiană zebrată femelă gravitează în jurul cântecului
pretendenţilor ei.11

Rolul pe care îl joacă testosteronul şi estrogenul în cadrul sistemului de reproducere la masculi şi


femele este, fără îndoială, mult mai complex decât se credea odată; dar nu există niciun dubiu că
ambele ne îmboldesc să facem primul pas către asigurarea supravieţuirii speciilor.

Dop amina: plăcere şi dorinţă fierbinte

E adevărat că testosteronul şi estrogenul ne conduc către sex, dar dacă sexul nu ar fi plăcut,
oamenii nu ar face în niciun caz sex atât de des şi cu atâta plăcere, încât să asigure propagarea
speciei. Aici intră în scenă un neurotransmiţător, dopamina, substanţa chimică esenţială care
alimentează impulsul de a repeta experienţele plăcute. Atunci când nivelul dopaminei
este ridicat, eşti excitat la maximum: nu te ascunzi sub aşternuturi, singur, acasă, ci eşti motivat
să ieşi şi să cauţi plăcerea.12

Deloc surprinzător, având în vedere rolul său în stimularea reproducerii, dopamina este o veche
moleculă cu semnificaţie evolutivă. De fapt, rolul dopaminei în organismele simple din punct de
vedere evolutiv, precum viermii rotunzi microscopici, este aproape identic cu rolul jucat în cazul
fiinţelor umane. Din acest motiv, cercetătorii de la Universitatea din Texas pot utiliza viermi
modificaţi genetic, cu deficit de dopamină, pentru a descoperi medicamente care pot ajuta
la tratarea bolii Parkinson, care este caracterizată printr-o pierdere de celule cerebrale care
produc dopamina.13

Dopamina este sintetizată în tegmentul ventral al creierului şi este eliberată în regiunea nucleului
accumbens, a pro-zencefalului. Aceste zone sunt esenţiale în circuitul cerebral al
plăcerii/recompensei şi, aşa cum pot confirma toţi cei care s-au confruntat cu dependenţa, acest
circuit are şi o latură mai întunecată. Având în vedere că este activat de orice tip de substanţă sau
activitate care produce plăcere şi potenţială dependenţă -inclusiv cocaina, heroina, sexul, jocurile
de noroc, cumpărăturile şi alimentele bogate în calorii - o suprastimulare poate conduce la
dorinţe disperate şi la comportamente riscante, compulsive, din partea dependenţilor.14

Figura 11

Adânc, în centrul creierului, centrii de control specifici determină reacţiile de creştere sau
protecţie, ca răspuns la senzaţiile de plăcere sau durere - ambele fiind interpretări de stimuli.

Centrii primari includ:


1. nucleul accumbens;

2. tegmentu! ventral; şi

3. pallidum-ul ventral.

Atracţia irezistibilă a dopaminei a fost demonstrată de nenumărate ori la animale, începând din
anii 1950. Şobolanii cărora li se implantează electrozi în zona creierului în care se sintetizează
dopamina apasă fără încetare - până la de 7.000 de ori pe oră - o manetă care le stimulează
circuitul plăcere/ recompensă. Şobolanii aleg stimularea circuitului plăcere/re-compensă în
detrimentul hranei şi al apei. Şobolanii femele îşi abandonează puii pentru a apăsa maneta,
asemenea mamelor dependente de stupefiante, care îşi neglijează copiii de dragul drogurilor.
Puţinele studii efectuate pe oameni au descoperit acelaşi fenomen: atunci când li se oferă ocazia,
oamenii aleg supuşi să stimuleze în mod repetat zonele creierului care pro-duc dopamina,
neglijându-şi relaţiile şi igiena personală în favoarea unor doze de dopamină.15

Ce legătură au toate astea cu Efectul de Lună de Miere? O serie de studii recente au descoperit
că, atunci când suntem îndrăgostiţi până peste urechi, este activat circuitul cerebral
al recompensei. Acestea sunt exact aceleaşi zone care, în laborator, s-au dovedit atât de
generatoare de dependenţă la şobolani şi la câţiva oameni, încât aceştia au renunţat la tot în
favoarea unor doze considerabile de plăcere, furnizate dc zonele cerebrale care produc dopamina.

în anul 2000, Andreas Bartels şi Semir Zeki, de la University College London, au recrutat 17
studenţi îndrăgostiţi nebuneşte şi le-au scanat creierul în momentul în care priveau fotografia
iubitului sau a iubitei lor, precum şi atunci când priveau fotografia unui prieten. Circuitul
cerebral bogat în dopamină al plăcerii/recompensei se aprindea în momentul în care
priveau fotografia iubitului sau iubitei, dar rămânea întunecat atunci când priveau fotografia unui
prieten. Bartels şi Zeki au ajuns la concluzia următoare: „Este, poate, surprinzător că un
sentiment atât de copleşitor şi complex [precum iubirea] se corelează diferenţiat cu activitatea
din zone cerebrale atât de limitate, dar şi fascinant să te gândeşti că războiul provocat de Elena
din Troia a pornit de pe o suprafaţă atât de mică a cortexului.1“,fi

Oamenii de ştiinţă au fost,, probabil surprinşi să afle că, atunci când te îndrăgosteşti nebuneşte,
foloseşti acelaşi circuite cerebrale ca şi atunci când prizezi cocaină. Cu toate acestea, oricine a
stat vreodată lângă telefon aşteptând un apel, oricine şi-a părăsit slujba ca să plece după persoana
iubită sau, după ce a fost părăsit, s-a cufundat singur şi înfrânt într-un fotoliu, negăsind niciun
motiv să se ridice, n-ar fi surprins deloc. Pentru îndrăgostiţii până peste urechi, dragostea poate fi
un montagne rus se: distanţa dintre „cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată“ şi, în timp
ce aştepţi cu nerăbdare şi obsesiv următoarea doză, „cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat
vreodată" poate fi foarte mică.

Deloc surprinzător, având în vedere cât de obişnuite sunt divorţurile şi despărţirile, cercetătorii
spun că, pentru majoritatea cuplurilor, senzaţia intensă de montagne russe durează doar un an sau
doi. însă asta nu înseamnă că Efectul de Lună de Miere nu poate dura. Atunci când cercetătorii
au scanat creierul a 17 bărbaţi şi femei care au declarat că încă erau îndrăgostiţi nebuneşte de
perechea lor, după o medie de 21 de ani de căsătorie, zonele cerebrale bogate în dopamină,
asociate cu răsplata şi motivaţia, s-au aprins la fel cum se aprind la bărbaţii şi femeile aflaţi pradă
unei noi pasiuni. Cercetătorii au scris următoarele: „Aceste date arată că valoarea recompensei
asociată cu un partener de durată poate fi intensă, asemenea unei noi iubiri.“

însă studiul a descoperit şi că, în relaţiile de dragoste intense, de durată, sunt implicate „mai
multe zone cerebrale" decât în relaţiile de dragoste noi, inclusiv zone legate de afecţiune şi cele
care pot modula anxietatea şi durerea. Asta arată că iubirea romantică de durată oferă ceva în
plus: „Rezultatele actuale sunt în conformitate cu observaţiile comportamentale, care sugerează
că deosebirea majoră dintre iubirea romantică, aflată la început, şi cea dintr-un stadiu mai
avansat este starea de calm intens, asociată cu cea de a doua“ - aceasta este concluzia
cercetătorilor.17 Plăcerea generată de dopamină se combină cu calmul specific afecţiunii solide,
de durată. Mie mi se pare că asta înseamnă fericire până la adânci bătrâneţi!

Vasopresina: legături emoţionale puternice şi agresivitate

La cele mai multe specii, femelele şi masculii nu formează ceea ce biologii denumesc „cupluri
pereche", şi cu atât mai pu-

ţin relaţii atât de puternice, precum aceea care a dus la Războiul Troian. La 97% dintre mamifere,
de exemplu, masculii fac sex cu o femelă în călduri, iar apoi pleacă în căutarea alteia, pentru a da
naştere cât mai multor pui, iar femelele îşi cresc singure puii.

Pentru a descoperi ce îi face pe restul de 3% să se comporte altfel, cercetătorii au studiat pe larg


şoarecii de prerie (microtus ochrogaster), nişte rozătoare de mărimea unui hamster, din Midwest.
Spre deosebire de şoarecii de câmp (microtus pennsylvanicus), verii lor imorali, relativ asociali -
şoarecii de prerie - formează legături pe viaţă cu partenerii lor, colaborează la creşterea puilor şi-
şi apără cu agresivitate cuibul. Atunci când se iveşte ocazia, atât femela, cât şi masculul de
şoarece de prerie au relaţii sexuale în afara cuplului, dar majoritatea revin la partenerul de care s-
au legat pe viaţă. De fapt, cercetările de teren au arătat că cuplurile de şoareci de prerie îi întrec
pe oameni din punct de vedere al duratei legăturii de cuplu. Trei sferturi dintre cuplurile de
şoareci de prerie durează până când moare unul dintre parteneri, dar nici măcar atunci cel care
rămâne nu îşi ia întotdeauna un nou partener.18

Pentru a explica de ce şoarecii de prerie formează o legătură atât de strânsă, oamenii de ştiinţă s-
au concentrat asupra a două neuropeptide aflate în strânsă legătură (vasopresina şi oxitocina),
care sunt sintetizate în hipotalamus şi eliberate în hipofiză. Cercetătorii au descoperit receptori ai
ambelor molecule în zonele plăcerii/recompensei de la masculul şi de la femela de şoarece de
prerie - aceleaşi zone care se activează în scanările efectuate pe creierul oamenilor îndrăgostiţi.
Deşi vasopresina şi oxitocina pot juca un rol în cimentarea relaţiilor atât la femele, cât şi la
masculi, cercetările s-au concentrat asupra vasopresinei la masculul de şoarece de prerie şi,
ulterior, asupra oxitocinei la femela de şoarece de prerie.19

Având în vedere că masculii produc mult mai multă vaso-presină decât femelele, cercetătorii şi-
au concentrat studiile cu privire la vasopresina asupra masculilor de şoareci de prerie.
La animale, vasopresina induce un comportament caracteristic de mascul, cum ar ti marcarea cu
miros a teritoriului şi agresivitatea. Hamsterii, de exemplu, încep marcarea cu miros a teritoriului
în primul minut de la injectarea cu vasopresină. Atunci când şoarecele de prerie ejaculează,
nivelul vasopresinei creşte foarte mult, iar el se transformă într-un partener şi un părinte
foarte grijuliu. Confirmând o dată în plus relaţia dintre legăturile emoţionale puternice şi
vasopresină, atunci când un mascul virgin de şoarece de prerie este injectat cu vasopresină,
acesta începe să-şi apere teritoriul şi devine brusc posesiv cu partenerul său. Aceste studii relevă
faptul că vasopresina determină nu numai formarea de legături emoţionale puternice, ci şi
agresiunea.20

Aţi putea crede că diferenţele comportamentale dintre şoarecii de prerie masculi fideli şi şoarecii
de câmp masculi care curtează în permanenţă femelele şi-ar putea găsi explicaţia în nivelurile
diferite de vasopresină (cu cât mai mult, cu atât mai bine); dar lucrurile nu stau aşa. Diferenţa
esenţială dintre cele două specii de şoareci este locul în care se află receptorii de vasopresină.
Spre deosebire de şoarecele de câmp, şoarecele de prerie monogam are receptorii de vasopresină
concentraţi într-una dintre principalele regiuni cerebrale ale plăce-rii/recompensei, pallidum-ul
ventral, în apropiere de nucleul accumbens, bogat în dopamină. Aceste regiuni sunt legate
de dependenţă.21 Cercetătorii au descoperit acelaşi fenomen şi la primate; marmosetele
monogame prezintă niveluri mai crescute de vasopresină în centrii cerebrali ai recompensei,
decât nemonogamele maimuţe rhesus.22

Valorificând această descoperire, cercetătorii de la Emory University i-au transformat pe imoralii


şoareci de câmp în parteneri şi taţi iubitori, creând şoareci de câmp mutanţi, cu receptorii de
vasopresină situaţi în centrul recompensei.22 Cercetătorii au transformat şi şoarecii de prerie de
laborator în nişte mizerabili care nu inter-relaţionează, blocându-le receptorii de vasopresină în
aria septală laterală a creierului.24

Spre dezamăgirea femeilor cu parteneri neserioşi, comportamentul uman este mult prea
complicat pentru fi modificat astfel. Pentru că studierea oamenilor este mult mai dificilă,
este prematur să spunem că masculii umani îi imită pe masculii de şoareci de prerie. Dar, atunci
când atât oamenii, cât şi şoarecii de prerie fac sex, se eliberează vasopresină, ceea ce este o
dovadă în plus a faptului că centrii cerebrali ai recompensei sunt activaţi de sentimentul de iubire
şi de interrelaţionare atât la oameni, cât şi la şoarecii de prerie. Oamenii de ştiinţă sunt din ce în
ce mai convinşi că putem învăţa multe de la şoarecii de prerie monogami şi că, cel puţin la
masculi, vasopresină este un ingredient important al elixirelor de iubire, care hrănesc legăturile
emoţionale puternice dintre oameni.

Oxitocina: legăturile de iubire

Dacă biochimia ar fi simplă, dar nu este, n-am avea nevoie decât de oxitocina, a cărei reputaţie în
dezvoltarea ataşa-mentelor este evidentă din denumirile sub care mai este cunoscută; „drogul
iubirii'1, „substanţa chimică a îmbrăţişării" sau „hormonul încrederii".

Odinioară, oxitocina era cunoscută doar drept molecula care stimulează contracţiile uterine pe
perioada travaliului, producerea laptelui pe perioada alăptării şi puternica legătură dintre mamă şi
pui, la mamifere. Dacă injectăm oxitocină în creierul unui şobolan virgin, apare imediat
comportamentul matern - mamele-şobolani sunt în stare să treacă printr-un grilaj electrificat
pentru a-şi hrănii puii. Dacă se blochează oxitocina, mamele-şobolani îşi resping puii.

însă cercetătorii care studiază femelele de şoareci de prerie au descoperit că oxitocina


favorizează stabilirea unei le-gâturi emoţionale cu un partener mascul, în aceeaşi măsură în care
vasopresină favorizează ataşamentul unui mascul faţă de o femelă. Deoarece creierul este plin de
receptori de oxitocină în centrii recompensei şi pentru că nivelul oxitocinei creşte pe perioada
împerecherii, femelele monogame de şoareci de prerie învaţă să asocieze sentimentul de plăcere
cu perechea lor (aşa cum fac şi oamenii). Atunci când se blochează oxitocina, femelele de
şoarecii de prerie, recunoscute drept monogame, nu mai dezvoltă ataşament faţă de partenerii
lor.25

Dacă cercetările pe animale au pus bazele înţelegerii importanţei oxitocinei în dezvoltarea


legăturii de cuplu, cercetarea cuplurilor umane a transformat molecula într-o vedetă în afara
cercurilor ştiinţifice.

în cadrul unui experiment, cercetătorii elveţieni au dat unui număr de 47 de cupluri un spray
nazal care conţinea fie oxitocină, fie o substanţă placebo. Cuplurile au luat apoi parte la o
discuţie „conflictuală“, înregistrată video. Cei care au primit oxitocină au demonstrat un
comportament mai pozitiv şi mai puţin negativ, precum şi niveluri mai scăzute ale hormonului de
stres cortizol.26 Alte cercetări arată că oxitocina favorizează încrederea. în cadrul unui
experiment, subiecţii cercetării au primit o sumă de bani pe care s-o investească printr-un
administrator. Jumătate dintre participanţi au primit înaintea experimentului un spray nazal cu
oxitocină, iar cealaltă jumătate, cu o substanţă placebo. Subiecţii care au primit oxitocină au fost
de aproape două ori mai dispuşi să-şi încredinţeze toţi banii administratorului.27 Iar un studiu al
Institutului Naţional de Sănătate Mintală a stabilit că subiecţii care au inhalat oxitocină, înainte
de a privi nişte imagini cu figuri ameninţătoare, prezentau o activitate considerabil redusă în
centrii cerebrali ai fricii.28

Având în vedere reputaţia de care se bucură acest produs, comercianţii de spray nazal şi picături
sublinguale cu oxi-locină s-au înmulţit considerabil pe Internet (există chiar un produs care se
numeşte „încredere lichidă1,4). Aceste produse care conţin oxitocină sunt comercializate unui
larg - şi dezgustător - grup de potenţiali consumatori, inclusiv persoane singure care îşi doresc o
relaţie, cupluri învrăjbite care speră să îşi salveze relaţia şi comis-voiajori care doresc ca oamenii
să aibă încredere în ei pe loc. Dar cuplurile înţelepte, care cultivă relaţii bazate pe un înalt nivel
de încredere şi ataşament sănătos, ştiu că, la fel ca şoarecii de prerie, îşi pot spori singuri
nivelul oxitocinei într-un mod mult mai plăcut şi tară să cheltuiască niciun ban: prin sărut,
mângâieri, îmbrăţişări şi sex.

Serotonina: obsesie

în 1999, Donatella Marazziti, psihiatru la Universitatea din Pisa, şi colegii ei {acelaşi grup de
cercetători care au descoperit niveluri crescute de cortizol la subiecţii îndrăgostiţi până peste cap)
s-au hotărât să testeze ideea conform căreia stadiile incipiente ale iubirii romantice sunt
asemănătoare cu tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Aceasta este o presupunere bine fondată,
având în vedere numărul de ore pe care cei îndrăgostiţi spun că îl petrec gândindu-se la partenerii
lor („tot timpul41 este o estimare destul de des întâlnită), precum şi numărul de cântece de
dragoste de jale, pe tema „nu pot să-l/s-o uit44.

Marazziti şi colegii ei au recrutat 20 de subiecţi care se îndrăgostiseră în ultimele şase luni şi care
petrecuseră cel puţin patru ore pe zi, gândindu-se la iubitul/iubita lor. Au recrutat, de asemenea,
20 de pacienţi cu TOC, care nu se aflau sub medicare, precum şi 20 de subiecţi de control, care
nici nu erau îndrâ-gostiţi, nici nu sufereau de TOC. Când le-au analizat sângele, cercetătorii au
descoperit că subiecţii din grupul care suferea de TOC şi cei îndrăgostiţi prezentau niveluri
similare de 5-H I. o proteină care înlătură serotonina dintre celulele cerebrale.

Insă cercetătorii au descoperit şi că asemănările dintre cei îndrăgostiţi şi cei care sufereau de
tulburări obsesiv-compul sive patologice erau trecătoare. Când cercetătorii au analizat sângele
câtorva dintre subiecţii îndrăgostiţi, după o perioadă de 12 până la 18 luni de la începutul relaţiei,
nivelurile de 5-HT reveniseră la cele normale, înregistrate la membrii grupului de control.
Rezultatele experimentului, au concluzionat cercetătorii de la Universitatea din Pisa, „sugerează
că a fi îndrăgostit induce literalmente o stare care nu este normală, aşa cum sugerează şi o serie
de expresii folosite de-a lungul timpului, în diverse ţări, toate aceste expresii referindu-se, în
general, la a te îndrăgosti nebuneşte sau la a fi bolnav de dragostei

în afară de iubire şi TOC, nivelurile ridicate de serotonină din creier au fost asociate cu orice, de
la depresie la tulburări afective sezoniere (TAS), violenţă impulsivă şi furie. De fapt, nivelurile
ridicate de serotonină, combinate cu nivelurile ridicate de dopamină şi cu hormonul de stres
cortizol, pot explica furia pe care o încearcă unii îndrăgostiţi după ce sunt părăsiţi.

în cartea Why We Love {De ce iubim), antropologa Helen I isher explică baza neurologică a
ceea ce J. Reid Meloy, psiholog criminalist, numeşte furia abandonului', „...reţeaua de
bază pentru furie este strâns legată de centri din cortexul prefrontal rare procesează evaluarea
recompensei şi aşteptările în ceea ce pliveşte recompensa. Iar atunci când oamenii şi alte
animale încep să-şi dea seama că o recompensă aşteptată este în peri-i ol, ba chiar inaccesibilă,
aceşti centri din cortexul prefrontal transmit semnale nucleului amigdalian din lobul temporal
şi declanşează furia... De exemplu, atunci când circuitele cere-I .i nie ale recompensei, la pisică,
sunt stimulate artificial, apare nentimentul intens de plăcere. însă dacă această stimulare
se opreşte, pisica va muşca. Şi ori de câte ori dispare plăcerea, pru.ca devine din ce în ce mai
furioasă.'1

Similar, nimic nu este mai furios şi mai dezlănţuit, decât m femeie sau un bărbat părăsit în
dragoste.30 Fisher relatează po-Vestea unuia dintre subiecţii cercetărilor sale, Barbara,
Iniţial, creierul Barbarei a fost scanat pentru un studiu despre persoane îndrăgostite nebuneşte. în
acel moment, aceasta strălucea de sănătate, optimism şi iubire pentru partenerul ei, Michael.
Cinci luni mai târziu, când i s-a scanat creierul a doua oară, după ce Michael a părăsit-o, figura
palidă îi era brăzdată de lacrimi, slăbise şi-şi descria suferinţa astfel: „Sunt îngrozitor de neferi-
cită“. Nefericirea Barbarei s-a transformat în furie după ce, în timp ce i se scana creierul, a văzut
o fotografie cu Michael. A strigat furioasă la Fisher: „De ce vrei să studiezi asta?“31
In cazuri extreme, unii iubiţi respinşi de partener sau parteneră recurg la hărţuire şi violenţă,
uneori chiar la crimă. însă cei mai mulţi oameni se afundă o vreme în suferinţă, iar apoi încep să
se vindece încet-încet, în special dacă întâlnesc, relativ repede, un nou partener.

Aţi putea crede că automedicaţia ar putea reprezenta un mod de a reduce furia abandonului - să
zicem, prin creşterea nivelului de serotonină. însă, ca în cazul oricărui ingredient al elixirelor de
iubire, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, iar mai mult nu înseamnă neapărat şi mai bine.
Aceste substanţe chimice funcţionează sinergetic şi pot acţiona diferit, în funcţie de care parte
din creier şi care parte din corp sunt implicate; în plus, alegerea unei astfel de substanţe pentru a-
ţi da curaj se poate întoarce împotriva ta. De exemplu, antidepresivele prescrise foarte des de
medici, precum Prozac sau Paxil, cunoscute drept inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei
(1SRS), al căror scop este creşterea nivelurilor de serotonină, pot avea o serie de efecte
secundare dovedite (inclusiv un libido redus).

Chiar şi substanţa chimică a îmbrăţişării, oxitocina (cu potenţial ca tratament pentru autism şi cu
recomandări incontestabile pentru dezvoltarea legăturilor emoţionale puternice), are, conform
ultimelor cercetări, dezavantajele ei. Cercetătorii belgieni au descoperit că oxitocina nu
favorizează necondiţionat încrederea: ea îi face pe oameni mai cooperanţi pe parcursul unui joc
social, dacă aceştia şi-au întâlnit partenerul înainte de joc - dar îi face mai puţin cooperanţi,
atunci când joacă cu un partener anonim, despre care nu ştiu nimic.32 Cercetătorii olandezi au
descoperit şi că, sub influenţa oxitocinei, subiecţii lor au devenit mai etnocentrici. Atunci când li
s-a cerut să rezolve o dilemă morală, precum salvarea a cinci vieţi dintr-un tren scăpat de sub
control, prin sacrificarea unei alte vieţi, bărbaţii olandezi care inhalaseră oxitocină au salvat
concetăţeni de-ai lor, în detrimentul arabilor şi germanilor, în mai multe cazuri decât membri
grupului de control.33 „Este foarte clar că totul are un preţ. Chiar dacă oxitocina aduce pacea în
rândul rozătoarelor lumii, nu există nicio manevră hormonală care să ne facă pe noi, oamenii,
mai buni“, scria Robert M. Sapolsky, profesor de neuroştiinţe la Universitatea Stanford, într-un
articol din Los Angeles Times, intitulat Peace, Love and Oxytocin (Pace, iubire şi oxitocină).34

Concentrarea asupra propriei minţi - deoarece biochi-mia proprie se potriveşte propriilor


percepţii - este o strategic mult mai bună decât căutarea unui elixir magic, care să-ţi
îmbunătăţească viaţa. înainte de a trece de la elixirele de iubire la capitolul următor, care se
ocupă de minte, cred că este momentul potrivit să subliniez că avalanşa de substanţe chimice
care stimulează iubirea poate fi dezlănţuită nu numai atunci când te îndrăgosteşti de o persoană,
ci şi atunci când te îndrăgosteşti de un proiect sau de o idee. Artişti care pictează cuprinşi
parcă de delir, întreprinzători care încep o afacere, un specialist în biologie celulară, care scrie
despre Efectul de Luna de Miere, un adolescent îndrăgostit - oriunde există pasiune, există şi
infuzia chimică concentrată, care ne motivează să ne îndreptăm atenţia asupra obiectelor dorinţei
noastre.
Capitolul 4
'Patru minţi nu gândesc la fel"

Magia primei iubiri vine din faptul câ noi nu ne dam seama câ ea se poate sfârşi
cândva, BENJAMIN DISRAELI'

Vibraţiile bune existau. Erai ameţit de elixirele de iubire care îţi curgeau prin vene. Fredonai
toate cântecele despre iubiri nebune, pe care le auziseşi vreodată; şi, de data asta, chiar le
înţelegeai. Creaseşi Efectul de Lună de Miere, împreună cu iubirea vieţii tale şi ştiai că, de data
asta, avea să dureze pentru totdeauna.

Numai că nu a fost aşa. Totul s-a prăbuşit, lăsându-te distrus şi obsedat de ceea ce ar ii putut să
lie şi nu a fost. Şi confuz: cum a fost posibil ca ceva atât de magic să degenereze în reproşuri şi
discuţii Iară sfârşit; şi, în cazul în care ai fost căsătorit, într-un proces de divorţ?

La urma urmei, chiar ţi-ai dorit să funcţioneze. Ai crezut că avea să luncţioneze. Poate că
Biologia credinţei funcţio-j nează pentru alţii, ţi-ai spus, dar nu şi pentru tine. Ba da,
funcţionează! Dar există o şmecherie care explică de ce gândirea pozitivă şi credinţa nu sunt
suficiente şi nu funcţionează de unele singure.

Şmecheria este că, atunci când, în primele zile şi luni de fericire supremă, ai stabilit o legătură
emoţională foarte puternică cu perechea ta, comportamentele şi acţiunile voastre erau controlate
de procesarea realizată de minţile voastre conştiente. Mintea conştientă este mintea „creativă",
cea care acţionează în numele dorinţelor şi pasiunilor. Prin urmare, atunci când minţile conştiente
a doi îndrăgostiţi entanglează, ele pot crea, împreună,

0 armonie magică. Şi asta, pentru că partenerii în luna de miere acţionează conform dorinţelor
şi pasiunilor lor, rezultatul interacţiunilor lor este... voita2. Raiul pe Pământ!

Cu toate acestea, în timp, mintea conştientă se împovărează cu gânduri legate de viaţa de zi cu zi:
cum să faci să-ţi ajungă banii, cum să-ţi planifici treburile, unde să-ţi petreci sfârşitul de'
săptămână. Procesarea minţii conştiente trece de la crearea experienţei de lună de miere, la
organizarea şi strategiile de care ai nevoie pentru a face faţă lucrurilor pe care le percepi drept
necesare. Rezultatul este că mintea conştientă cedează controlul comportamental unor programe
implicite, preinstalate în mintea subconştientă.

Atunci când vorbim de parteneri, există brusc patru minţi implicate, în loc de două. Iar aceste
două minţi „suplimentare" subconştiente pot cauza distrugerea unor relaţii de tipul feri-ciţi-până-
la-adânci-bătrâneţi. Atunci când minţile noastre conştiente nu se mai concentrează asupra
prezentului, pierdem controlul asupra creaţiei noastre de tipul Lună de Miere, pen-

1 ru că, fără să ne dăm seama, începem să avem comportamente preprogramate, dobândite prin
experienţe evolutive, in cazul multor cupluri, strălucirea de lună de miere dispare de îndată cc
iese la suprafaţă programarea subconştientului.
Şi asta nu este deloc de mirare, deoarece comportamente le programate în mintea subconştientă
provin, în primul rând, din observarea şi preluarea comportamentelor altor oameni (multe dintre
ele negative şi ineficiente) - în special cele ale părinţilor, ale rudelor apropiate, ale comunităţii
sau cele moştenite prin cultură. începi să descoperi la partener (sau chiar la tine) o latură care nu
ţi se dezvăluise niciodată în timpul lunii de miere. Atunci când mintea conştientă încetează să
mai acorde atenţie momentului prezent, automat - şi, cel mai important, inconştient - adopţi
comportamente preluate de la alţii.

Iată un scenariu care poate că vă sună cunoscut:

Eşti cufundată în Efectul de Lună de Miere, plină de dragoste pentru partenerul iubitor, care-ţi
luminează viaţa. Apoi, într-o zi, îi pui o întrebare simplă, plină de iubire. în momentul acela însă,
el nu se gândeşte la relaţia voastră, la cât de frumoasă este ea. Mintea lui conştientă este
preocupată cu repararea maşinii sau plata chiriei, aşa că îţi răspunde automat, pe un ton ofensiv
care spune: „Lasă-mă-n pace!“ îi răspunzi şocată; „Nu te mai recunosc!“

Tocmai ai trăit momentul în care luna de miere începe să se destrame. A răspuns atât de
inconştient, încât nici nu şi-a dat seama cât de urât s-a purtat. Apoi, în replică la ceea ce el
interpretează drept un „atac“ personal la caracterul său, începe să-şi apere din răsputeri poziţia.
îşi spune în gând: Mă acuză că m-am schimbat. Dar sunt tot eu, acelaşi dintotdeauna. Chiar nu
ştiu ce vrea să spună. Ce vrea, de fapt?

între timp, tu te întrebi: Unde este bărbatul tandru, cii care m-am căsătorit? Mintea ta conştientă
se detaşează de momentul prezent, ca să evalueze situaţia neplăcută în care te găseşti. Fără să-ţi
dai seama, te întorci implicit la comportamen tele subconştiente, până atunci ascunse, dobândite
de la părinţi şi prin cultură. Este acum rândul partenerului tău să fie şocat, când îşi vede soţia,
odată iubitoare, trecând la critici şi înv inuiri şi Ia alte asemenea programe, deloc drăgăstoase, pe
care lc-ai preluat de la părinţi.

Pe măsură ce problemele zilnice cu care vă confruntaţi în viaţă vă ocupă tot mai mult mintea
conştientă, şi la tine, şi] la partenerul tău încep să iasă la suprafaţă, din ce în ce mai pregnant,
modele comportamentale inconştiente, discordante. Nu după mult timp, în loc să vă vedeţi
lucrurile bune, începeţi să vă concentraţi asupra izbucnirilor neplăcute. Amândoi deveniţi
defensivi şi începeţi să vă criticaţi defectele: el lasă mereu mizerie în urma lui, ea nu pune
niciodată capacul la pasta de dinţi şi altele asemenea. Aşa că acum încep să vă enerveze
toate lucrurile de care nu ţineaţi cont la începutul iubirii voastre.

Dacă v-aţi întâlnit pe o pagină virtuală de matrimoniale, amândoi vă vreţi banii înapoi! Nu a fost
sincer/sinceră când a completat chestionarul! Dar, de fapt, amândoi l-aţi completat corect.
Amândoi l-aţi completat conştient — şi tocmai aici e problema! Prezentarea serioasă, tăcută de
mintea conştientă, este aceea a persoanelor care aspiraţi să fiţi. Din păcate, carac-terul „eului“
care a completat chestionarul transpare, în gene-i al, doar în 5% din timp. Ambii parteneri au
omis să includă, în prezentările lor, programele subconştiente limitative şi diversioniste, pe care
le-au dobândit de la alţii şi pe care le rulăm, cu toţii, cam 95% din timp.

Odată cu apariţia comportamentelor nepoftite în 95% din limp, atât tu, cât şi partenerul aţi
părăsit, evident, Luna de Miere a v-aţi întors la viaţa obişnuită. Dacă oricare dintre aceste
comportamente supărătoare, distructive - şi altădată necunoscute ai li ieşit la suprafaţă în prima zi
a relaţiei voastre, probabil

ca n ar mai fi existat şi o a doua zi. Te întrebi acum dacă să te mulţumeşti cu mai puţin şi să
accepţi relaţia aşa cum e ea, penii li că aşa e viaţa, cu bune şi cu rele. Sau poate că nenumăratele
compromisuri tăcute pentru a te adapta unui comportament viol, ni devin atât de greu de tolerat,
încât legătura, care altădată p io m de nezdruncinat, se năruie. îţi spui: La naiba cu totul. Nu f*
<t< ontinua aşa. Şi apoi începi (din nou) să ieşi şi să cauţi ceea ce ai avut odată.

Vinovatul pentru acest ciclu care se repetă este invizibil: el este reprezentat de comportamentele
programate în mintea subconştientă a celor doi. Mintea conştientă v-a trimis în căutarea unui
partener iubitor şi s-a bucurat atunci când aţi găsit omul potrivit; dar mintea subconştientă
distruge ceea ce aţi creat. însă atunci când ştiţi că într-o relaţie aveţi de-a face cu patru minţi,
când ştiţi cum să modificaţi programarea negativă a minţii subconştiente, veţi avea instrumentele
necesare pentru a recrea ceea ce aţi pierdut.

Mintea conştientă - creativă, nobilă

Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează lucrurile, să aprofundam puţin relaţia dintre creier şi
minte. Creierul uman este un dispozitiv fizic, ca un radio. Mintea—atât cea conştientă cât şi cea
subconştientă — poate fi asimilată programelor pe care le asculţi la. radio. Activitatea minţii
conştiente este în primul rând asociată cu activitatea neurală de procesare a cortexului prefrontal,
ultima acumulare evolutivă a creierului uman.

Mintea conştientă este sediul identităţii personale. Ea te identifică drept individ distinct, spirit
unic. Mintea conştientă îţi administrează dorinţele, pasiunile şi aspiraţiile personale. Atunci când
eşti întrebat ce fel de relaţii îţi doreşti în viaţă, minunatul, nobilul răspuns vine de la mintea
conştientă: vreau o relaţie bazată pe iubire, egalitate şi respect, precum şi pe atracţie sexuală.
Aceasta este mintea gândirii pozitive, care lipeşte pe frigider bileţele pe care scrie: Merit o relaţie
plină de iubire sau Mănânc alimente sănătoase.

Tot ea este şi mintea creativă, care poate privi în trecut şi în viitor, nefiind condiţionată de timp.
Mintea conştientă îţi poate răspunde la întrebări despre ce vei face miercurea viitoare sau ce ai
făcut miercurea trecută. Este mintea care se poate detaşa de momentul prezent şi poate visa toată
ziua, cu ochii deschişi, la ce s-ar putea întâmpla: s-ar putea să câştigi la loto sau s-ar putea să-l
întâlneşti pe Făt-Frumos,

Se pune o întrebare însă: dacă mintea conştientă nu are grijă de momentul prezent, pentru că e
prea ocupată cu gânduri măreţe sau visează la ce fel de viaţă ţi-ai dori să trăieşti, atunci cine se
află la cârmă? Cercetătorii din domeniul nduroştiinţei spun că, din cauza capacităţii minţii
conştiente de a trece de la un gând la altul, oamenii îşi folosesc mintea conştientă, creativă,
pentru a-şi controla activitatea cognitivă, care reglementează comportamentul, doar aproximativ
5% din timp, în medie (aşa cum am menţionat şi mai sus, dar merită repetat), implicit, restul de
95% din activitatea noastră cognitivă este controlat de programe predobândite, descărcate în
mintea subconştientă,3

Mintea subconştientă - cea obişnuită, de redare

Mintea subconştientă este mintea care - la naiba cu bileţelele de pe frigider! - ne obligă să ne


repezim la gogoşi sau să ne îndrăgostim - din nou! - de cel mai mare neisprăvit de la petrecere.
Subconştientul este asociat cu activitatea neurală a unei porţiuni mult mai extinse din creier
(aproximativ 90%), decât cortexul frontal, cu care este asociată mintea conştientă. De asemenea,
mintea subconştientă ne influenţează comportamentul, cu mult mai mult decât mintea conştientă.
Cortexul prefrontal al minţii conştiente poate procesa şi administra un număr relativ
nesemnificativ de impulsuri nervoase pe secundă, adică 40, pe când cele 90 de procente din
creier, care constituie platforma minţii subconştiente, pot procesa 40 de milioane de impulsuri
nervoase pe secundă. Ceea ce înseamnă că procesorul minţii subconştiente este de un milion de
ori mai puternic decât cel al minţii conştiente.4

S-ar putea ca în acest moment să manifeşti o atitudine vădit negativă faţă de mintea
subconştientă, care deţine puterea şi care îţi sabotează toate eforturile de a crea Efectul de
Lună de Miere în viaţa ta - şi de a sta departe de gogoşi (Margaret le numeşte „cercurile5
morţii"). însă mintea subconştientă joacă un rol extrem de important şi salutar în dezvoltarea
umană şi în viaţa de zi cu zi. în orice caz, e inutil să te împotriveşti minţii subconştiente sau să
dai vina pe ea, aşa cum sunt eu tentat să fac atunci când înghit nişte gogoşi, după care mă mustră
mintea conştientă: Eşti un mare idiot. De ce le-ai mâncat, când tocmai ai promis că nu te mai
atingi de ele?

Pot să strig cât vreau şi să-mi fac tot felul de reproşuri: e o pierdere de timp, pentru că în mintea
subconştientă nu e nimeni care să-mi răspundă! Să-ţi acuzi mintea subconştientă de toate relele
este ca şi cum ai ţipa la televizor. Televizorul este bun sau rău? Nu, nu e nici una, nici alta. La ce
te uiţi? Nu da vina pe televizor, dă vina pe program! Este mintea subconştientă bună sau rea? Nu,
nu e nici una, nici alta. Mintea subconştientă este, în primul rând, un uluitor mecanism de
înregistrare/ redare care, spre deosebire de mintea conştientă, dă dovadă de foarte puţină
creativitate şi nu are noţiunea timpului. Se află mereu în prezent, nu vede viitorul şi, cu siguranţă,
nu ascultă şi nu-i pasă că ţipi la ea!

în loc să-ţi acuzi subconştientul sau să te lupţi cu el pe tema programelor comportamentale


supărătoare, ar fi mai bine să-i recunoşti puterea. Sunt de acord că această carte ar fi de-a dreptul
deprimantă, dacă aş explica doar modul în care mintea subconştientă sabotează cele mai bune
intenţii şi cele mai frumoase relaţii de iubire, fără să arăt şi care sunt instrumentele cu ajutorul
cărora mintea subconştientă se poate reprogramu. Din fericire, nu suntem condamnaţi să trăim cu
comportamentele de autosabotare ale minţii subconştiente.

însă înainte de a vorbi despre cum se poate reprograma mintea subconştientă, o să explic de unde
vin programele negative (în niciun caz de la tine). O să arăt apoi care sunt instrumentele prin care
mintea subconştientă se poate reprograma, pentru a înlătura obstacolele invizibile, care te
împiedică să creezi şi/sau să păstrezi în viaţa ta, Efectul de Lună de Miere.
Programarea in utero

Doctorii credeau odată (unii încă mai cred şi astăzi) că tot ceea ce pot face femeile însărcinate
pentru sănătatea pruncilor lor este să mănânce bine, să ia vitamine şi minerale şi să facă exerciţii
fizice; în gândirea convenţionala, programele genetice se ocupă de restul. însă cercetările recente
au demolat mitul conform căruia pruncul încă nenăscut nu e suficient de dezvoltat pentru a
reacţiona şi la altceva, nu numai la mediul nutritiv. Pe măsură ce avansează în cercetările lor,
oamenii de ştiinţă descoperă cât de complex este sistemul nervos al latului şi al sugarului - sistem
nervos care prezintă uriaşe capacităţi senzoriale şi de învăţare. „Adevărul este că cele mai multe
lucruri pe care le-am crezut, în mod tradiţional, despre bebeluşi sunt false. Am făcut interpretări
greşite şi le-am subestimat capacităţile. Ei nu sunt nişte fiinţe simple, ci unele complexe şi Iară
vârstă - nişte creaturi mici, cu gânduri neaşteptat de mari“, scrie David Chamberlain, în cartea sa
The MindofYour Newborn Baby (Mintea nou-născutului).6

într-o lume bazată pe controlul genetic, în care genele hotărăsc soarta organismului, ştiinţa nu
trebuia decât să se concentreze pe influenţa contribuţiei nutritive a sângelui matern asupra
susţinerii dezvoltării fătului. însă, ca urmare a revoluţiei epigenetice şi a noilor descoperiri, care
arată că semnalele din mediu controlează expresia genelor, ştim acum că fătul este in-I luenţat, în
dezvoltarea sa, de mult mai mult decât doar de substanţele nutritive din sângele mamei. Sângele
matern conţine a " mare varietate de molecule informaţionale, precum subsi.m ţele chimice,
hormonii şi factorii de creştere, care influenţează şi controlează sănătatea emoţională şi fizică a
mamei.

Ştim acum că aceleaşi substanţe chimice, care configurează experienţele şi comportamentele


mamei, traversează placenta şi au drept ţintă aceleaşi celule şi gene din făt, ca şi din mamă.
Rezultatul este că fătul în dezvoltare, împărtăşind aceeaşi compoziţie chimică a sângelui ca şi
mama, trece prin aceleaşi emoţii şi aceeaşi fiziologie ca şi mama.

De exemplu, dacă mama suferă de anxietate cronică, fătul absoarbe cortizolul şi alţi hormoni de
stres. Dacă copilul, dintr-un motiv sau altul, nu este dorit, fătul este cufundat în compoziţia
chimică a respingerii. Dacă mama îşi iubeşte la nebunie pruncul şi partenerul, fătul pluteşte în
elixirele de iubire despre care aţi citit în capitolul anterior. Daca mama este furioasă pe tatăl
copilului, care a părăsit-o când era gravidă, fătul este cufundat în compoziţia chimică a mâniei.

în prelegerile mele, prezint o înregistrare video de la Asso- 1 ciazione Nazionale Educazione


Prenatale, pentru că aceasta pre- j zintă grafic relaţia de interdependenţă dintre părinţi şi copilul
nenăscut al acestora. în înregistrare, mama şi tatăl se ceartă ţipând unul la celălalt, în timp ce
femeia este supusă unei sonogram'e. j Când începe cearta, se vede clar cum fătul tresare. Atunci
când cearta se înteţeşte, ajungându-se la zgomote de pahare sparte Şi c,liar ţipete ascuţite, fătul
este cuprins de teamă: îşi arcuieşte trupul, ca răspuns la şoc, şi tresare şi mai puternic, ca şi cum
ar sări pe o trambulină.

Această sonogramă, precum şi alte cercetări au demonstrat foarte clar că fătul reacţionează
puternic la mediul asi- 1 gurat de mamă şi influenţat de tată. Dr. Thomas R. Verny - a cărui carte
de pionierat, The Secret Life of the Unborn Child (Viaţa secretă a fătului), publicată în 1981, a
prezentat pentru prima dată influenţa pe care o au părinţii chiar şi în perioada prenatală — spune.
„De lupt, importanţa majoră a dovezilor ştiinţifice apărute în ultimul deceniu cere o reevaluare a
capacităţilor mentale şi emoţionale ale fătului. Studiile arată că, fie că este treaz, fie că doarme,
fătul este în permanenţă acordat la fiecare acţiune, gând şi sentiment al mamei. Din
momentul concepţiei, experienţele trăite în pântece modelează creierul şi pun bazele
personalităţii, ale temperamentului emoţional şi ale puterii gândirii constructive."7

Creierul fetal în dezvoltare nu numai că răspunde mesagerilor chimici din sângele mamei, ci şi
dobândeşte memoria acestor avalanşe de substanţe chimice, care definesc experienţele sale in
ntero. Până în momentul naşterii, copilul a descărcat deja „partitura" comportamentală - o
melodie care va dura toată viaţa sa. Copilul se naşte fredonând o melodie anume, pentru că a fost
deja programat cu modelele compoziţiei chimice emoţionale pe care lc-a trăit în pântecele
mamei. Programul nu constă doar dintr-un eveniment singular, precum cearta descrisă mai sus, ci
din modelele nenumăratelor trăiri emoţionale ale mamei. După naştere, copilul începe să creeze
experienţe de viaţă, care devin versurile potrivite pentru muzica emoţională. Dacă melodia este
un refren creat din iubire, este extraordinar; dar nu e la fel de extraordinar dacă starea emoţională
a mamei, în perioada sarcinii, a fost cronic instabilă.

Natura acestui program este foarte importantă pentru părinţii adoptivi, ai căror copii provin din
medii dezorganizate. De cele mai multe ori, aceşti părinţi nu ştiu că, şi atunci când adoptă un
nou-născut, este posibil ca pruncul lor să fi descărcat deja un model disfuncţional de compoziţie
chimică emoţională, care devine partitura unui cântec comportamental nu tocmai pozitiv - copilul
nu este o tabula rasa. Părinţii adoptivi îşi copleşesc copiii cu atenţia lor, iar apoi sunt şocaţi când
aceştia, crescuţi cu atâta dragoste, încep să manifeste comportamentul părinţilor biologici
disfuncţionali.

Ceea ce nu înţeleg părinţii adoptivi este că bazele personalităţii unui copil sunt deja formate ia
momentul naşterii. Un nou domeniu de studiu, cunoscut drept origini fetale, susţine
că dezvoltarea prenatală reprezintă perioada cea mai importantă a vieţii noastre, care ne
influenţează permanent sistemul de conexiuni cerebrale şi ne modelează continuu inteligenţa şi
temperamentul. In articolul său din revista Time, Annie Murphy Paul declară: „...starea psihică a
femeii gravide poate configura psihicul copilului'18. Cele nouă luni petrecute în pântecele mamei
sunt atât de importante pentru dezvoltarea umană în toate domeniile vieţii, încât dr. Vemy spune
că şi-ar dori ca femeile însărcinate să poarte tricouri cu inscripţia Copil în construcţie, pentru
informarea tuturor celor din jur. De fapt, mama (şi, prin extensie, relaţia ei cu tatăl) reprezintă
programul Head Start9 al naturii. Cu ajutorul fiziologiei mamei, în special prin sângele ei, care
pătrunde în placentă, fătul capătă cunoştinţe indirecte despre lumea în care se va naşte şi îşi
adaptează activ comportamentul şi genetica pentru a supravieţui în lumea părinţilor săi.

Programarea post utero

După naştere, învăţarea continuă cu o viteză uluitoare. Bebeluşii vin pe lume preprogramaţi cu o
serie de comportamente instinctuale, precum suptul, dar au încă atât de multe lucruri de învăţat,
înainte de a putea să se descurce singuri în lumea asta. Nn e de mirare că evoluţia a dotat creierul
bebeluşilor şi al copii lor mici cu capacitatea de a descărca foarte rapid un număr inimaginabil de
mare de comportamente şi credinţe.

Activitatea electrică fluctuantă a creierului, măsurată de EEG, reprezintă una dintre cheile
înţelegerii modului în caro are loc această descărcare masivă. în creierul adult, activita tea
electrică se întinde pe cinci frecvenţe de unde cerebrale, de la undele delta, cu cea mai joasă
frecvenţă, până la undele

gamma, cu cea mai înaltă frecvenţă. însă la copiii mici predomină cele două unde cerebrale cu
cea mai joasa frecvenţă -tbeta şi delta. 10a’b

In pântece şi în primul an de viaţă, creierul uman funcţionează predominant la cea mai joasă
frecvenţă de undă cerebrală, între 0,5 şi 4 cicluri pe secundă (0,5-4 Hz), adică undele delta.
Şi este şi normal să fie aşa, având în vedere că bebeluşii dorm mult; la adulţi, undele delta
predomină pe perioada somnului adânc, atunci când visăm şi când suntem cel mai greu de trezit.

Intre doi şi şase ani, unda cerebrală predominantă la copil este unda theta (4-8 Hz), o frecvenţă
vibraţională asociată cu starea de imaginaţie. Acesta este stadiul de dezvoltare, în care minunata
imaginaţie a copilului o ia razna. Atunci când vezi un copil cu o mătură, care îţi spune că e călare
pe un cal, nu-i spune că, de fapt, calul nu e decât o mătură! în mintea copilului calul chiar există,
pentru că, în această perioadă minunată a vieţii, undele theta domină activitatea cerebrală -
o stare în care imaginaţia şi realitatea entanglează. în mintea copilului, mătura a devenit cal.

Nu mai puţin important este faptul că frecvenţele cerebrale theta sunt asociate cu starea de
hipnoză, în timpul căreia se pot descărca informaţii direct în mintea subconştientă. Pen-iru a
induce această stare imaginativă influenţabilă, la adulţi, hipnotizatorii folosesc metode menite să
scadă frecvenţele undelor cerebrale ale clienţilor, până la suava amplitudine theta.

în timpul primilor şase ani de viaţă, copiii nu-şi exprimă calitatea de conştienţă asociată cu
activitatea EEG alpha, beta fii gamma, ca stări cerebrale predominante. Creierul
copiilor luncţionează esenţialmente sub nivelul conştienţei creative, aşa ■ iun activitatea
cerebrală a adulţilor scade sub nivelul conştienţi pe perioada somnului şi în timpul hipnozei. în
starea theta, puternic programabilă, copiii înregistrează cantităţi uriaşe de informaţii de care au
nevoie pentru a supravieţui în mediul exis-tent, dar nu au capacitatea de a evalua conştient
informaţiile, pe măsură ce acestea sunt descărcate. Dacă vă îndoiţi de complexitatea acestui
proces de descărcare a informaţiilor, gândiţi-vă la prima dată când copilul vostru a rostit o
înjurătură preluată de la voi. Sunt sigur că veţi descoperi inventivitatea, pronunţia corectă, stilul
nuanţat şi contextual care vă poartă semnătura.

Acest sistem de descărcare a comportamentului, atât de ingenios proiectat, poate fî deturnat de


părinţii hipercritiei (şi nu mă refer aici la înjurătura ocazională de care vorbeam). Mulţi dintre noi
am trăit în familii în care am primit critici de la părinţi: „Nu meriţi aşa ceva. Nu te pricepi la artă.
Nu-ţi merge capul. Eşti rău. Eşti un copil bolnăvicios.44 De cele mai multe ori, părinţii nu spun
prin asta că propriul copil nu merită să fie iubit, ci ei acţionează ca un antrenor care foloseşte
critica negativă pentru a-şi stimula jucătorii să-şi multiplice eforturile.

Dar o astfel de atitudine a părinţilor-antrenori necesită, din partea copiilor, conştienţa de a


interpreta logica pozitivă din spatele criticilor negative ale părinţilor. însă în primii şase sau şapte
ani de viaţă, creierul unui copil operează mai ales sub nivelul conştienţei (undele alpha). în
timpul acestor ani, copilul este incapabil să înţeleagă, la nivel intelectual, că insultele verbale nu
sunt adevărate, aşa că evaluările negative ale părinţilor sunt descărcate ca adevăruri, aşa cum
sunt descărcaţi, în memoria unui computer, biţii. Părinţii critici nici nu-şi imaginează că, în
efortul lor de a-şi ajuta copilul, ei îl condamnă, de fapt, la o viaţă în care se va simţi mereu
nevrednic.

Iată un exemplu. Un tată face cumpărături la Kmart împreună cu ful său, în vârstă de cinci ani.
Copilul descoperă o jucărie care îl fascinează şi care trebuie să fie a lui acum. Când tatăl refuză
să i-o cumpere, copilul face o criză şi atrage atenţia tuturor cumpărătorilor din departamentul de
jucării. Frustrat, tatăl se enervează şi strigă furios, cu o voce cât se poate de autoritară: „Nu
meriţi jucăria asta!44 Copilul descarcă automat cuvintele tatălui şi tonul de respingere la sensul
lor primar: „Nu sunt suficient de bun. Nu merit să fiu iubit.“

Această programare de tipul „nu merit să fiu iubit“ reprezintă una dintre cele mai mari piedici în
calea creării Efectului dc Lună de Miere în viaţă. De fapt, atunci când programarea
subconştientului este evaluată cu testul braţului11, mintea subconştientă a majorităţii oamenilor
respinge formularea „mă iubesc pe mine însumi11.

Despre eficienţa acestui test am aflat prima dată când m-am dus la un chiropractician, după un
grav accident de motocicletă. Chiropracticianul l-a definit drept un mijloc de a comunica cu
mintea subconştientă. Mi-a cerut să întind braţul şi să opun rezistenţă presiunii pe care el o
exercita asupra acestuia. Nu a fost nicio problemă să rezist uşoarei lui apăsări pe braţ. Apoi mi-a
cerut să-l întind şi să mă opun din nou presiunii exercitate de el, dar trebuind să spun în acelaşi
timp: „Numele meu este Bruce.“ Nici de data aceasta nu a fost nicio problemă să-i rezist uşoarei
lui apăsări.

Mi-a cerut apoi să întind braţul şi să mă opun presiunii exercitate de el, trebuind să spun în
acelaşi timp: „Numele meu este Mary.“ Spre marea mea uimire, braţul mi-a căzut brusc, în ciuda
rezistenţei serioase pe care o opuneam. „Hai încă o dată, l-am rugat. Cred că nu eram pregătit.11
Şi am încercat din nou: m-am concentrat şi mai tare, ca să rezist presiunii lui. în ciuda eforturilor
mele, după ce am repetat sintagma „Numele meu este Mary11, braţul mi-a căzut ca un bolovan.
Şi asta pentru că, atunci când mintea conştientă face o afirmaţie care intră în contradicţie cu o
convingere înmagazinată în mintea subconştientă, disonanţa care rezultă de aici este simţită ca o
slăbire a muşchilor organismului.

în prelegerile mele, îi cer deseori publicului să facă testul braţului pentru expresia „mă iubesc pe
mine însumi.11 Atunci când majoritatea braţelor cad, le cer să se gândească la impactul pe care îl
are, asupra relaţiei lor, convingerea subconştientă că nu merită să fie iubiţi. Dacă tu nu te iubeşti
cu ambele minţi, atunci ce şanse ai să te iubească ceilalţi? Foarte mici, pentru că mintea
subconştientă nu crede că meriţi să fii iubit. Dacă cineva pretinde că te iubeşte, cum poţi să fii
sigur că spune adevărul, când nici măcar tu însuţi nu consideri că meriţi să fii iubit?

Programele subconştientului cu privire la „nevrednicia de a fi iubit“, care sunt funcţionale în


95% din timp, creează inconştient comportamente care dezvăluie ceea ce simţi. Crezi că e un
gând secret, profund, dar el transpare pe figura ta, în fiecare cuvânt pe care-l rosteşti întâmplător
şi în felul în care te porţi, dar de care nu-ţi dai seama. Şi, mai important chiar, convingerile tale
disfuncţionale se transmit în câmpul energetic şi îţi pot sabota, fără să ştii, eforturile de a construi
tipul de relaţie pe care mintea conştientă o caută cu disperare.

Nu numai cuvintele rămân întipărite în mintea subconştientă a oamenilor, în timpul programării


din copilărie, ci şi comportamentele. în transa hipnagogică, indusă de frecvenţele cerebrale theta,
copiii îşi observă şi îşi ascultă cu atenţie părinţii, imitându-le apoi comportamentul, prin copierea
acestuia în mintea subconştientă. Atunci când părinţii oferă exemplul unui comportament
excepţional, hipnoza indusă de frecvenţele cerebrale theta reprezintă un minunat instrument, care
măreşte capacitatea copilului de a învăţa tot felul de deprinderi, pentru a supravieţui în lumea în
care trăieşte. Dar când comportamentul părinţilor nu este dintre cele mai bune, aceleaşi
înregistrări theta îi pot distruge viaţa copilului.

Cercetările au arătat că verii noştri apropiaţi, cimpanzeii, au aceeaşi capacitate ca şi noi, de a


învăţa numai prin observare. In cadrul unor experimente desfăşurate pe o perioadă de doi ani, la
Institutul de Cercetare a Primatelor din cadrul Universităţii din Kyoto, o femelă cimpanzeu a fost
învăţată să identifice caracterele japoneze corespunzătoare mai multor culori.

Când pe monitorul unui computer apărea caracterul japonez pentru o anumită culoare,
cimpanzeul trebuia să aleagă mostra de culoarea respectivă. Când alegea culoarea corectă,
femela cimpanzeu primea o monedă de la computer, pe care apoi o putea introduce într-un
automat ea să-şi aleagă un fruct.

Către sfârşitul procesului de învăţare, femela cimpanzeu a avut un pui, pe care îl ţinea strâns la
piept în timpul şedinţelor. Spre surprinderea cercetătorilor, într-una dintre zile, în timp ce mama
îşi lua fructul de la automat, puiul de cimpanzeu a activat computerul. în momentul în care
caracterul a apărut pe monitor, puiul de cimpanzeu a ales culoarea corectă, a apucat în grabă
moneda-răsplată şi şi-a urmat mama la automat. Cercetătorii, uluiţi, nu au putut decât să tragă
concluzia că sugarii pot căpăta abilităţi complexe doar prin observare, fără să aibă nevoie să fie
instruiţi activ de părinţi.12

Aceste studii şi altele asemenea au implicaţii extraordinare pentru învăţare, însă au şi implicaţii
înspăimântătoare pentru copiii care cresc în familii disfuncţionale, în care există, de exemplu,
violenţă domestică sau părinţi dependenţi de droguri sau alcool. Ele au implicaţii
înspăimântătoare şi pentru familiile cu disfuncţionalitaţi mai puţin dramatice. Gândiţi-vă
la informaţiile pe care cei mai mulţi dintre noi le-am descărcat în legătură cu aspectele
dăunătoare ale căsniciilor părinţilor noştri! Veţi spune: „Eu nu sunt aşa. Am jurat să creez relaţii
care să nu semene cu cea a părinţilor mei.“ Un obiectiv lăudabil, creat de dorinţele şi pasiunile
minţii conştiente, numai că, între timp, mintea subconştientă dominantă, programată de
părinţi, îţi controlează comportamentul.

Deoarece uneori este greu să faci faţă negării programării subconştientului, gândeşte-te nu la
tine, ci la un prieten pe care îl cunoşti de mult timp - îl cunoşti pe prietenul tău „BilU şi îl cunoşti
şi pe tatăl lui. într-o zi îţi dai seama că Bill are unele dintre comportamentele tatălui său. Spui, ca
din întâm-

plare: „Bill, eşti leit taică-tău.“ Ăsta e momentul în care ar trebui să te fereşti de Bill, pentru că el
se înfurie groaznic şi-ţi răspunde: „Cum adică sunt leit tata? Nu semăn deloc cu tata.“ Ceea ce
vreau să spun este că toată lumea îşi dă seama că Bill se comportă exact ca tatăl lui; Bill este însă
singurul care nu-şi recunoaşte programarea subconştientului!

Şi ştiţi ceva? Toţi suntem Bill! Credem că acţionăm conform dorinţelor, pasiunilor şi aspiraţiilor
minţii conştiente. Dar, de îndată ce mintea conştientă începe să hoinărească prin gânduri, ea
încetează să mai fie atentă la momentul prezent. Şi acesta este momentul în care încep să ruleze
programele minţii subconşti'ente. începem să ne comportăm ca părinţii noştri şi nici măcar nu ne
dăm seama de asta!

Vă întrebaţi, probabil, când se termină procesul de descărcare indus de frecvenţele cerebrale


theta. în jurul vârstei de şase-şapte ani, copiii devin mai puţin susceptibili la programarea
hipnotică, deoarece creierul lor în dezvoltare începe să funcţioneze tot mai mult pe frecvenţa mai
înaltă a undelor alpha (8-12 Hz). Activitatea undelor alpha este corelată cu stările de conştienţă
calmă. în cele din urmă, copilul începe experienţa sentimentului de „sine“.

Să ne întoarcem la scenariul de la Kmart, dar de data aceasta cu un copil de zece ani, al cărui
creier funcţionează în special în starea conştientă a undelor alpha. De data aceasta, atunci când
copilul aude: „Nu meriţi jucăria asta“, el nu ia neapărat ad litteram cele spuse de tatăl său (în
afară dc cazul familiilor în care există violenţă). Copilul îşi foloseşte mintea conştientă pentru a
evalua situaţia şi-şi spune următoarea poveste, perfect adevărată: Tata e supărat pentru că
întârziem la cumpărături - şi nu-i place deloc la cumpărături! Vrea să tac din gură pentru că vrea
să termine mai repede cu cumpărăturile, ca să se ducă acasă să se uite la meci. Ştiu că
mă iubeşte... şi adevărul este că tocmai am primit o grămadă de jucării de ziua mea, săptămâna
trecută...

Evident, nu toţi copiii mai mari sau adulţii sunt în stare să dea dovadă de atâta discernământ în
explicarea relaţiilor lor. Chiar şi adulţii pot cădea în aceeaşi capcană a subconştientului, când nu-
şi folosesc mintea critică de evaluare şi au un trecut de programare negativă. Dar când copiii sunt
foarte mici, ei sunt incapabili să creeze o astfel de evaluare, deoarece, aşa cum am explicat mai
înainte, ei nu funcţionează cu mintea conştientă, în această povestire, mintea subconştientă
necreativă a copilului de cinci ani a acceptat ad litteram răspunsurile tatălui său, ca pe o afirmaţie
„adevărată14. La zece ani, el vede situaţia foarte clar, exact aşa cum este. Dar, înainte să-şi
dezvolte capacitatea conştientă, copilul a descărcat în subconştientul său o mulţime de informaţii
negative şi ineficiente, atât de la părinţi, cât şi de la comunitatea în care trăieşte.

Ce legătură are asta cu Efectul de Lună de Miere? Nimic din programarea primită până la vârsta
de şase ani nu vine din propriile dorinţe, pasiuni şi aspiraţii. Totul vine din observa-ica părinţilor
şi a comunităţii; şi asta e programarea care îţi inlluenţează, în primul rând, felul în care abordezi
relaţiile. Ea explică şi modelele de relaţii: de ce unii oameni caută iubirea acolo unde nu trebuie,
de ce unii oameni nu pot păstra o rela-lic şi de ce unii oameni binecuvântaţi au o viaţă
încântătoare, nunei când vine vorba de relaţii. Pentru majoritatea oamenilor care nu au avut
părinţi luminaţi - aceasta e programarea pe mre trebuie s-o dezinstalăm înainte de a ne putea
bucura de I lectul de Lună de Miere în fiecare zi a vieţii noastre.

Reprogramarea minţii subconştiente

/. Fii conştient de ce anume ceri

De-a lungul timpului, eu şi Margaret am învăţat, din pro-i'i ic experienţă, un adevăr pe care l-am
auzit adesea: să te ajuţi

singur şi să ajuţi Universul să te ajute. Este foarte important să vizualizezi şi să inventariezi exact
lucrurile pe care le vrei cu adevărat de la viaţă. Atunci când obiectivele noastre nu sunt foarte
clare, Universul face tot ce poate ca să umple golurile. Din păcate, ceea ce apare din detaliile
omise ne poate submina grav obiectivele dorite şi aspiraţiile.

Ţinând cont de acest lucru, înainte de a începe reprogra-marea minţii subconştiente, ar fi mai
bine să medităm puţin şi să ne întrebăm conştient: „Ce vreau, de fapt, cu adevărat?"

Obişnuiam să le spun oamenilor să aibă grijă ce îşi doresc, pentru că s-ar putea să li se
împlinească dorinţa. Asta, până când minunata mea parteneră de viaţă, Margaret, mi-a atras
atenţia cât de negativ este acest avertisment. Aşa că am schimbat formularea, cu una sugerată de
Margaret: „Fii conştient de ceea ce îţi doreşti, pentru că asta vei şi primi."

Fă-ţi în minte o lisă cu ce aşteptări ai de la o relaţie. Menţionează cât mai multe detalii posibil —
cu cât mai multe, cu atât mai bine. Acesta este un exerciţiu prin care te asiguri că mintea
conştientă este angajată creativ în alcătuirea listei. Detaliile omise din descriere vor fi implicit
hotărâte de mintea subeonştientă, care, dacă este lăsată să lucreze cu propriile instrumente, va
trece pe listă ceea ce părinţii şi comunitatea cred J că înseamnă o relaţie bună.

întocmiţi lista în cele mai mici detalii. Aşa cum am mai I spus, cu cât detaliile sunt mai
numeroase, cu atât le este mai 1 uşor, şi minţii, şi Universului, să colaboreze în vederea reali-
I zării dorinţelor şi pasiunilor tale. în loc de „Vreau o relaţie ex- I traordinară", descrie în detaliu
multisenzorial ceea ce vrei, la timpul prezent - ca şi cum ai avea deja ceea ce îţi doreşti.
Cum arată? Ce simţi? C um sună? Iată un exemplu, deşi incomplet: „Îmi iubesc partenerul de
viaţă, care este atent, tolerant, afectuos, inteligent; şi simt că este alături de mine, în timpul
serilor J liniştite în care râdem şi ne împărtăşim întâmplări din viaţă şi

lucruri pe care vrem să le facem împreună." Spunând foarte clar şi transmiţând exact ceea ce
vrei, vei avea comportamente conştiente şi subconştiente, care vor atrage tipurile de relaţie pe
care ţi le doreşti în viaţă.

2. Analizează-ţi programarea subconştientului

Atunci când ne concentrăm pe stabilirea caracteristicilor perechii pe care o căutăm, uităm,


inevitabil, să stabilim dacă comportamentul nostru, în special cel de tip invizibil, subconştient, va
tî compatibil cu tipul de partener pe care ni-1 dorim. De exemplu, poate că ai crescut într-o
familie în care părinţii nu au oferit exemplul unei relaţii pline de iubire şi au fost duri unul cu
celălalt. Iar tu eşti hotărât să-ţi găseşti jumătatea care să aibă acele caracteristici iubitoare pe care
nu le-ai cunoscut, dar după care tânjeşti. Mintea conştientă va genera un comportament care va
atrage perechea pe care ţi-o doreşti, dar comportamentele subconştiente, predominante şi
invizibile, pe care le-ai dobândit de la părinţi ar putea să alunge, fără să ştii, orice candidat care
prezintă aceste trăsături iubitoare mult dorite.

De cele mai multe ori nu suntem conştienţi de propriile comportamente subconştiente. Iar atunci
când le observăm, este aproape şocant şi stânjenitor. Pentru că nu suntem conştienţi de propriul
comportament, avem tendinţa de a-i învinui pe ceilalţi pentru relaţiile noastre nereuşite: Cum se
poate să fie de vină cineva, care e tot atât de bun ca mine? E adevărat că, în mintea noastră
conştientă, noi chiar suntem persoanele iubitoare care credem că suntem; dar, de cele mai multe
ori, vieţile noastre sunt configurate, fără să ştim, de programe ale subconştientului, care s-ar
putea să nu fie chiar atât de atrăgătoare.

Trebuie, aşadar, să răspundem la următoarea întrebare: „Programarea subconştientului îmi


sprijină sau nu dorinţele inimii?" Dacă, în general, nu suntem conştienţi de aceste
comportamente, atunci cum ştim care ne sunt programele? Având

în vedere că programarea s-a făcut, în cea mai mare parte, înainte de împlinirea vârstei de şapte
ani şi, mai ales, că cea mai mare parte a personalităţii noastre a fost definită înainte de a ne naşte,
este posibil ca mintea conştientă să nu aibă nicio idee despre programele care au fost descărcate
în mintea subconşti-entă. Prin urmare, cum am putea evalua caracterul
programării subconştientului?

Cu uşurinţă, odată ce ai înţeles interacţiunea dintre mintea subconştientă şi cea conştientă. Din
moment ce 95% din comportamentul nostru este controlat nu de mintea conştientă, ci de piloţii
automaţi ai subconştientului, viaţa noastră este, prin definiţie, o reflectare a comportamentelor
programate în mintea subconştientă.

Dacă, de exemplu, ai avut probleme cu banii toată viaţa, gândeşte-te — aşa cum ne sfătuiesc o
serie de guru financiari

- la programarea dobândită în tinereţe, cu privire la bani şi la modul în care aceasta continuă să-
ţi influenţeze viaţa. în volumul său intitulat The 9 Steps to Financial Freedom (Cei 9 paşi către
libertatea financiară), Suze Orman scrie: „Mesajele despre bani sunt transmise din generaţie în
generaţie, uzate şi ciobite ca porţelanurile de familie."13 Orman, de exemplu, a aliat foarte
devreme motivul pentru care părinţii ei „păreau atât de nefericiţi : nu pentru că nu se iubeau, ci
pentru că nu aveau niciodată suficienţi bani ca să plătească facturile. „La noi în casă, banii
însemnau tensiune, îngrijorare şi mâhnire."14

Până şi cele mai negative programe pot fi dezinstalate

- aşa cum a făcut şi Orman, care acum este bogată. Şi, pentru asta, nu e nevoie să-ţi schimbi
toată viaţa! Trebuie doar să te concentrezi pe zonele în care ai nevoie de ajutor. Poate că ai
abilităţi financiare înnăscute, dar relaţiile nu-ţi ies aşa cum ai dori. In acest caz, e inutil să intervii
asupra programării subconştientului, în domeniul financiar. Lucrurile care îţi plac, cele care vin
de la sine au deja tot sprijinul programării pozitive a subconştientului - de asta le şi trăieşti. însă
toate lu-crurile pe care le obţii după eforturi mari, tot ceea ce ai încercat dc nenumărate ori să
schimbi, dar nu ai reuşit, toate lucrurile pentru care lupţi - acestea sunt zonele care reprezintă, cel
mai probabil, convingeri limitative şi de autosabotare, care trebuie reprogram ate.

Nu numai că nu trebuie să schimbi totul, dar nici nu e nevoie să mergi la psiholog pentru a
înţelege totul. Nu trebuie să te sfâşii emoţional. Nu trebuie să te concentrezi pe oamenii care sunt
de vină pentru programarea ta. Nu trebuie să ucizi mesagerul. Trebuie doar rescris mesajul,
pentru că mesajul este cel care ţi-a generat comportamentul. Aşa că nu trebuie să pierzi timpul
întorcându-te şi ocupându-te de mesager, pentru că acest efort stimulează, în general, vechi şi
dureroase sentimente, pe care le şi reînvie. Nu trebuie decât să te concentrezi pe rescrierea acelor
programe comportamentale ale subconştientului, care te împiedică să-ţi realizezi dorinţele.

De ţinut minte un lucru: înainte de a căuta o relaţie bazată pe iubire, asigură-te că ai bine fixată în
subconştient această convingere fundamentală: „mă iubesc pe mine însumi." Aşa cum am
explicat mai devreme, lipsa iubirii de sine este principalul şi cel mai mare obstacol pentru
majoritatea oamenilor care vor să creeze Efectul de Lună de Miere, în vieţile lor.

3. începerea reprogramării

Există o serie de tehnici care pot fi folosite pentru repro-gramarea minţii subconştiente. O să vă
prezint trei categorii de lucruri pe care le-am făcut, pentru a dezinstala propria-mi programare
negativă (şi a fost mult de dezinstalat, credeţi-mă). Dar ar fi bine să consultaţi şi referinţele din
Anexa la această carte, precum şi acelea de pe website-ul meu, www.brucelip-ton.com, pentru a
vă dea seama care instrumente vi se potrivesc. Nu există o reţetă universală. Obiectivul meu este
de a

prezenta informaţiile despre rolul distructiv pe care îl poate avea programarea subconştientului în
viaţă şi, sper, de a vă inspira în găsirea metodei care vi se potriveşte cel mai bine pentru a
dezinstala această programare.

înainte de a încerca să rescriem programarea comportamentală, este absolut necesar să înţelegem


modurile contradictorii în care învaţă mintea conştientă şi cea inconştientă. Aţi putea crede că
atunci când mintea conştientă învaţă ceva nou, programul subconştientului se va adapta automat,
pentru a fi în concordanţă cu noile cunoştinţe. Greşit! Cele două minţi acţionează eminamente ca
două entităţi separate şi nu învaţă în acelaşi fel.

Mintea conştientă, creativă, mintea „care gândeşte“, poate învăţa instantaneu dintr-o multitudine
de informaţii primite. Momentele de revelaţie, de exemplu, pot genera o schimbare radicală a
convingerilor şi a vieţii. De asemenea, mintea conştientă poate dobândi noi convingeri din şcoală
şi din prelegerile publice, din lectura cărţilor de auto ajutorare, din viziona-îea unoi filme sau
prin psihoanalizarea dureroasă a propriilor experienţe formative. însă, uneori, cei care caută se
împotmolesc (aşa cum m-am împotmolit şi eu), concentrându-se numai asupra învăţării
academice. Educarea minţii conştiente nu reprogramează automat mintea subconştientă. în cazul
meu, nu am reuşit să fac progrese importante în ceea ce priveşte schimbarea vieţii mele, decât în
momentul în care mi-am folosit conştienţa dobândită prin metode academice, pentru a re-scrie
programele subconştientului.

In timp ce mintea conştientă este creativă şi poate folosi această creativitate pentru a învăţa,
mintea subconştientă învaţă în primul rând fie prin hipnoză, fie prin crearea de deprinderi. înainte
de a împlini şapte ani, mintea subconştientă a descărcat rapid convingeri, deoarece creierul
funcţiona în special pe frecvenţa hipnagogică, a undelor cerebrale theta.

ioo

După vârsta de şapte ani, principala sursă de învăţare a minţii subconştiente este prin deprindere.
Cum ai învăţat tabla înmulţirii? Repetând, iar şi iar, seria de numere, până la urmă ai memorat
modelul şi îl poţi spune automat. Repetiţia creează deprindere; şi acesta este mecanismul
fundamental pentru programarea modelelor comportamentale subconştiente.

De exemplu, atunci când ai învăţat să conduci penti u prima dată, mintea conştientă era complet
ocupată cu cele mai mici detalii: să fii atent la ce vezi afară, prin parbriz; să urmăreşti
indicatoarele de pe bord; să nu-ţi scape nimic din ceea ce vezi în cele trei oglinzi şi să ai grijă ce
faci cu picioarele pe pedale. însă acum te sui în maşină, bagi cheia în contact şi pleci, cu mintea
conştientă concentrată asupra destinaţiei sau a petrecerii la care ai fost cu o seară în urma, oii
angajat înti-o discuţie serioasă cu un pasager. De cele mai multe ori, nici nu eşti atent în mod
conştient la ceea ce se întâmplă în trahc. Cine conduce, de fapt, maşina? Mintea subconştientă,
folosindu-se de deprinderile dobândite de-a lungul perioadelor de exerciţiu repetat, de pe vremea
când învăţai să conduci. Nu trebuie să te sperie gândul că nu conduci maşina conştient pentru că,
aşa cum am spus mai devreme în acest capitol, mintea subconştientă este de un milion de ori mai
puternică şi are un procesor considerabil mai rapid decât mintea conştientă. De fapt, atunci când
maşina începe să derapeze, îndreptându-se către un accident, hormonii de stres vor închide
procesarea conştientă, pentru a se asigura că subconştientul, mai rapid şi mai
puternic, controlează situaţia.

Hipnoza şi deprinderea sunt principalele mijloace de programare comportamentală, în mintea


subconştientă. De aceea, eforturile minţii conştiente (cum ar fi să-ţi spui singur vreo două, lectura
unei cărţi despre autoajutorare sau lipirea de bileţele) au doar o mică influenţă asupra schimbării
programelor

nedorite din subconştient, dacă nu sunt repetate în mod regulat, pentru a crea o deprindere nouă.

a) Atenţia/Deprinderea. Primul lucru pe care l-am făcut, atunci când mi-am dat seama că trebuia
să-mi rescriu programarea, a fost să-mi creez obiceiul dc a fi atent - şi am început prin a fi atent
la gândurile mele! Scopul atenţiei este de a face ca fiecare acţiune şi fiecare decizie să fie
rezultatul dorinţei şi pasiunii tale - adică al minţii conştiente - nu al minţii subeonştiente, care
lucrează pe pilot automat.

Ceea ce am învăţat, atunci când am început să fiu atent, nu a fost numai faptul că funcţionam
foarte des pe pilot automat - mintea conştientă rătăcindu-mi în derivă prin gânduri -ci şi că, de
foarte multe ori, aceste gânduri pe pilot automat nu ajutau la nimic. Cercetătorii au confirmat
faptul că 65% dintre gândurile noastre sunt negative şi/sau redundante.15

Una dintre modalităţile de a începe să fii atent este să-ţi urmăreşti gândurile, atunci când faci un
lucru obişnuit - cum ar fi şofătul. Când stai şi aştepţi la semafor, o să-ţi dai foarte repede seama
că aşteptatul în trafic nu este un timp mort - gândurile îţi aleargă tot timpul prin minte. Când am
început să-mi studiez aceste gânduri fugare, mi-am dat seama că ele nu reprezentau o realitate în
care mi-aş fi dorit să trăiesc, dar erau exact ceea ce credeam. (Exemplu: N-o să reuşesc să ajung
la timp. Nu vreau să fac asta. Traficul ăsta e un coşmar.) Aşa cum am explicat, gândurile pozitive
nu sunt suficiente, dar ele reprezintă un bun început. Aşa că am început, cu intenţie, să-mi rescriu
imediat gândurile negative, pe măsură ce-mi veneau în minte, dându-le o întorsătură pozitivă şi
făcând, în acelaşi timp, eforul de a rămâne în mod conştient în momentul respectiv. Rescrierea
repetată a unui anumit gând care revine frecvent va crea un obicei care va corecta automat
gândul negativ, chiar înainte ca acesta să fie conştientizat.

Atunci când viaţa devine foarte aglomerată, este foarte greu să-ţi păstrezi atenţia, pentru că
gândurile aleargă în grabă încolo şi-ncoace, gestionând nenumăratele detalii ale vieţii de zi cu zi.
Aglomerarea aceasta care ni se interpune în viaţă este motivul pentru care practica budistă a
acordării atenţiei e o practică ce durează toată viaţa.

în 2010, cercetătorii de la Universitatea Harvard au descoperit că oamenii petrec aproape


jumătate din timpul în care merg pe jos, gândindu-sc la altceva decât la ceea ce fac şi că această
rătăcire a minţii îi face nefericiţi (chiar şi atunci când mintea le aleargă spre lucruri plăcute).
Autorii au scris: „în concluzie, mintea omenească este o minte rătăcitoare, iar o minte rătăcitoare
este o minte nefericită. Capacitatea de a te gândi la altceva, decât la ceea ce se întâmplă, este o
realizare cognitivă care are preţul ei emoţional.“16 Nefericirea minţii rătăcitoare este, bineînţeles,
exacerbată de faptul că, în timp ce mintea rătăceşte, programele subconştiente invizibile ne
sabotează, deseori, pasiunile vieţii.

Pentru această carte, cea mai important descoperire a studiului de la Harvard este că starea de
atenţie e mult mai uşor de obţinut, atunci când faci dragoste. Studiul a demonstrat că, în medie,
rătăcirea minţii apare doar la 10% din cazuri, atunci când subiecţii fac sex.17 Asta explică de ce
anume celor aflaţi în luna de miere le e mult mai uşor să funcţioneze conştient. Când ne păstrăm
atenţia trează - nu numai atunci când facem sex -vor apărea în viaţa noastră dorinţele şi pasiunile
minţii conştiente:, şi aşa ne asigurăm că Efectul de Lună de Miere durează!

b) Hipnoza/înregistrările subliminale. Când ne trezim dintr-un somn adânc, frecvenţele de


vibraţie ale activităţii cerebrale sar de la undele delta, cu frecvenţă scăzută, ale inconştientului, la
cele theta, de frecvenţă mai ridicată. Aşa cum am arătat, aceasta este starea cerebrală asociată
imaginaţiei. Ea este asociată şi cu starea de reverie crepusculară, în care lumea re-

ală şi cea a viselor se întrepătrund perfect. O experienţă indusă de starea thcta amestecă realul cu
imaginarul, o caracteristică comportamentală observată cel mai bine la copiii sub şapte ani. Ca
adult, poţi trăi un moment theta atunci când te trezeşte dimineaţa radioul. In acea stare de
ameţeală, amesteci povestea reală, relatată la radio, cu visul din care tocmai te-ai trezit. Acesta
este un exemplu de amestec al realului cu imaginarul.

Pe măsură ce te trezeşti, activitatea cerebrală EEG se intensifică, crescând până la undele alpha,
dc frecvenţă mai înaltă, a căror natură de conştienţă calmă invadează mintea. Când ajungi la
serviciu, creierul a intrat deja în modul de lucru, operând în undele beta de mare viteză şi de
înaltă funcţionalitate. In mod normal, atunci când te întorci acasă, pe măsură ce activitatea
cerebrală încetineşte, frecvenţa undelor EEG scade succesiv din starea beta, către liniştitoarea
alpha, rătăcind apoi în theta pentru a ajunge în delta - starea de somn adânc.

Această amplificare şi scădere a frecvenţelor EEG arată că, de două ori pe zi, creierul trece prin
faza theta hipnagogică, programabilă. Prin urmare, în fiecare zi există două ocazii pentru
reprogramarea credinţelor subconştiente, printr-o stare naturală de hipnoză. Aşa cum au arătat o
serie de studii, cei care meditează pot creşte frecvenţa undelor theta, De exemplu, în cadrul unui
studiu din 2009, asupra unor practicanţi experimentaţi ai Meditaţiei Acem - o tehnică de
meditaţie nedirectivă, dezvoltată în Norvegia - acestora li s-a cerut sa rămână în repaus 20
de minute şi apoi să mediteze 20 de minute. în timpul meditaţiei, a fost constatată „o putere a
undelor theta, semnificativ crescută11, în special în partea frontală şi mediană a creierului.18

Atunci când mi-am dat seama că copiii aflaţi în starea hipnagogică descarcă cantităţi uriaşe de
informaţii, m-am hotărât să încerc şi eu, folosind înregistrări cu mesaje subliminale, menite să-mi
programeze gânduri şi credinţe pozitive, în mintea subconştientă. Am ales o înregistrare a Iui
Louise Hay (Marea Doamnă a autodezvoltârii psihologice şi, din întâmplare, editorul acestei
cărţi), pentru a reduce stresul şi a dezvolta răbdarea. înregistrarea începea cu un exerciţiu de
relaxare, menit să liniştească mintea conştientă şi să-l transpună pe ascultător într-o stare
programabilă, relaxată, atribuită undelor cerebrale de joasă frecvenţă, alpha şi theta.

Prima dată când mi-am pus căştile şi am dat drumul înregistrării cu mesaje subliminale, în timp
ce m-am dus la culcare, mintea conştientă a rămas atentă pe tot parcursul înregistrării şi a auzit
mesajul de programare de pe înregistrare, repetat de mai multe ori. A treia oară când am folosit
înregistrarea, am adormit înainte chiar să se termine exerciţiul de relaxare. In cele din unnă, cum
îmi puneam căştile în urechi, mă relaxam imediat. Ceea ce este admirabil e că înregistrarea
transmitea încontinuu gânduri pozitive, în timp ce eu mă lăsam purtat pe undele cerebrale de
joasă frecvenţă, ale unui copil. Nu depuneam niciun efort. Nu trebuia decât să-mi pun căştile şi
adormeam imediat.

■ Schimbările pe care le-am observat erau insesizabile -nu-ţi săreau în ochi, precum o reclamă
luminoasă. Dar lucrurile nu mai erau chiar la fel. Erau mai bine. Abia după un timp, privind în
urmă şi trecând în revistă ceea ce mi se întâmplase în ultima vreme, mi-am dat seama cât de
profund mi se schimbase comportamentul.

c) Psihologia energetică. Următorul pas pe care l-am făcut pentru a-mi reprograma
subconştientul a fost utilizarea unei noi metode de vindecare, numită psihologia energetică.
Aşa cum puteţi vedea din lista de referinţe pentru psihologia energetică din Anexă şi de pe
pagina mea web, există mai multe variante de psihologie energetică. în ciuda multitudinii de
versiuni practicate, un lucru este foarte clar. Psihologia energetică poate provoca schimbări
comportamentale radicale, doar în câteva minute şi, în multe cazuri, aceste schimbări produc
modificări permanente ale comportamentelor programate subconştient.

Îmi plac teribil aceste tehnologii noi, pentru că ele subminează definitiv credinţa generală (care
controlează comportamentul) conform căreia schimbarea este grea sau complicată. Îmi dau
seama, acum, că această afirmaţie nu e decât o altă credinţă negativă, care încurajează rezistenţa
la schimbare.

Este minunat, de asemenea, că aceste noi instrumente ale psihologiei ne sunt la îndemână astăzi,
când evoluţia obligă omenirea să facă schimbări acum. Nevoia este mama invenţiei, Nu avem Ia
dispoziţie ani întregi pentru a schimba comportamentul oamenilor.

Deşi nu s-a identificat niciun mecanism răspunzător de rapiditatea schimbărilor


comportamentale, care rezultă din aceste practici, aceste schimbări sunt reale şi de durată.
Personal, cunosc foarte bine procesul PSYCH-K de schimbare a credinţelor, iniţiat de Rob
Williams’. Ştiu că tehnica PSYCH-K de echilibrare energetica este eficientă, pentru că ea mi-a
schimbat radical viaţa. în plus, în ultimii ani am primit reacţii de la sute de oameni din întreaga
lume, care au utilizat PSYCH-K pentru a deveni stăpânii propriilor vieţi.

Până nu demult, rezultatele tehnicilor de echilibrare energetică - starea de bine - nu erau decât
experienţe subiective ale unor individualităţi. Cu toate acestea, studii recente de cartografiere
cerebrală 3-D - care utilizează electroencefalografia cantitativă (QEEG) şi tomografia
electromagnetică de rezoluţie mică (LORET A) - au oferit date măsurabile, obiective, care indică
schimbări de comportament cerebral, semnificative şi de durată, doar după o sigură şedinţă
PSYCH-K de zece minute.19

Studiile de cartografiere cerebrală arată că PSYCH-K induce o „stare de creier întreg", în care
atât emisfera cerebrală stângă, cât şi cea dreaptă încep să lucreze împreună - o
situaţie funcţională cunoscută sub denumirea de sincronizare hemisfe- 1 rică. în starea de veghe
normală, tindem să folosim în special emisfera stângă, acea porţiune din creier preocupată de
gândirea logică. Spre deosebire de aceasta, emisfera dreaptă este asociată cu procesarea
emoţiilor. Atunci când domină emisfera stângă, avem tendinţa să ne dominăm impulsurile
emoţionale prin logică şi raţiune.

Potrivit dr. Jeffrey L. Fannin, neurolog, activitatea întregului creier influenţează pozitiv nu doar
vindecarea fizică şi psihică. Cercetările dr. Fannin în domeniul cartografierii creierului arată că
funcţionarea întregului creier reprezintă „o poartă către o conştienţă mai ridicată'1, echivalentul
unei stări de super-învăţare, asociată cu o funcţionalitate superioară şi cu o conştiinţă spirituală.20
Trebuie să înţelegeţi că procesul PSYCF1-K nu funcţionează la toată lumea. Adevărul este că nu
există niciun instrument valabil pentru toată lumea. Dacă unul dintre procedeele menţionate în
anexă nu funcţionează, nu renunţaţi; încercaţi altul!

4. Comunicarea

Pentru a crea Efectul de Lună de Miere, cuplurile trebuie neapărat să înveţe să comunice la un
nivel profund, iar acest fel de comunicare nu poate fi realizat decât dacă ambele persoane au
acelaşi nivel de conştienţă. Când ambii parteneri sunt conştienţi de blocajele subconştientului, cu
care se confruntă, aceştia se pot concentra pe transformarea într-o discuţie a ceea ce în mod
normal ar fi fost o ceartă. „Nu cred că te auzi ce spui. Chiar vorbeşti serios? Nu cred că sunt
vorbele tale. Este un comportament pe care l-ai căpătat de la tatăl tău?“ Toate aceste puncte de
discuţie le oferă ambilor parteneri ocazia de a-şi conştientiza propriile comportamente deprinse
de subconştient, înţelegând în acelaşi timp cât de mult le pot submina relaţia programele
comportamentale ale subconştientului.

Dacă doar unul dintre parteneri este conştient de această programare comportamentală,
încercarea de schimbare ar avea acelaşi efect ca vorbitul la pereţi. Dacă unul dintre parteneri
nu este interesat sau pregătit să se schimbe, atunci pur şi simplu nu va exista schimbare.

Schimbarea are nevoie de un efort în echipă.

5. Răbdarea

Nu trebuie să fiţi surprinşi dacă, la un moment dat, într-o săptămână, ajungeţi într-un punct critic
al relaţiei şi dacă acelaşi punct critic reapare şi săptămâna următoare. Nu uitaţi că încercaţi să
schimbaţi nişte modele de o viaţă. într-o relaţie, schimbările nu se pot face peste noapte. Pentru
spargerea tiparelor disfuncţionale cronice este nevoie de răbdare cu tine însuţi, unul cu celălalt,
dar şi cu obiceiurile încăpăţânate care nu încetează să-şi iţească capetele hidoase. Dacă puteţi
rezolva problemele discutând, nu certându-vă, înseamnă că vă aflaţi deja pe drumul către un alt
fel de viaţă.

De exemplu, iată o problemă clasică. Băiatul intră în conflict cu fata, dar nu vrea să vorbească
despre asta. Pe de altă parte, fata vrea să despice firul în patru. Asta poate fi reţeta pei fectă
pentru dezastru — lata vorbind întruna, iar băiatul în-gropându-se din ce în ce mai adânc în
tăcerea lui. în cazul meu, când am reuşit, într-un sfârşit, să ies din groapa aceea a tăcerii, am
recunoscut că obiceiul meu de „a nu comunica14 nu făcea decât să întârzie rezolvarea problemei
şi mi-am dat seama că Maigaret încerca sincer să arunce o punte peste abisurile care se căscau în
viaţa noastră.

Mai târziu, când mi-am regăsit stăpânirea de sine, i-am spus lui Margaret că atunci, în timp ce
mă aflam în obişnuitul meu pioces de deconectare, totuşi o ascultam, deşi încă nu mă puteam
conecta. Am rugat-o să aibă răbdare cu mine. Am rugat-o să continue să vorbească în timp ce eu
încercam, înăun-tiul fiinţei mele, să evadez din comportamentul meu distructiv obişnuit. După
acel moment de profundă introspecţie şi conşti-cnţă, ori de câte ori răspundeam prin deconectare,
mintea mea conştientă prelua mai eficient controlul. Aşa am reuşit să înlătur acel comportament
disfuncţional. După o perioadă scurtă de timp, repetiţia a rescris acel comportament descurajant,
iar acum ne rezolvăm problemele cu uşurinţă, tară a mai recurge la reacţii inconştiente,
emoţionale. Gata cu confruntările... şi acum viaţa este mult mai uşoară.

6. Exerciţiul
De câte ori aţi repetat tabla înmulţirii până când aţi ştiut-o pe dinafară? Cât timp a trebuit să
conduceţi maşina până când să o faceţi aşa cum trebuie? Obiceiurile subconştiente nu dispar nici
ele aşa, pur şi simplu, doar pentru că le spuneţi „pleacă . Noile obiceiuri trebuie şi ele exersate
până devin automatisme. Un obicei nu înseamnă nişte simple cuvinte scrise pe un bileţel lipit pe
frigider. Obiceiul este un comportament pe care îl exersezi până când devine parte din tine!

Până la urmă, instrumentele despre care am vorbit vor conduce la schimbările dorite. Sunt un om
de ştiinţă, iar relaţia mea cu partenera mea, Margaret, care m-a învăţat atât de multe, este pentru
amândoi un experiment în destaşuraie, despre cum să trăim fericiţi-până-la-adânei-bătrâneţi. Vă
asigur că nu aş scrie această carte dacă experimentul nu ar funcţiona!

Atunci când înlături obstacolul programării subconştiente, eşti liber să trăieşti o viaţă care este o
poveste de dragoste creativă, un vis devenit realitate. Odată ce ţi-ai programat m mintea
subconştientă dorinţele, pasiunile şi aspiraţiile minţii conştiente, vei putea crea o lună de miere
veşnică. Chiar şi atunci când treci pe pilot automat, aşa cum facem toţi, comportamentele,
altădată hidoase, nu-şi vor mai iţi capetele, pentru că acum programele subconştiente vor fi în
armonie cu dorinţele şi pasiunile din mintea conştientă. Când toate cele patru minţi se aliniază, tu
şi partenerul tău veţi deveni aceleaşi persoane atrăgătoare de Ia începutul relaţiei.

Figura 12

Figura 12, a celor şapte chakre importante (puncte energetice dispuse de-a lungul trupului),
reprezintă ilustrarea vizuală a consecinţei romantice a uniunii dintre fiziologie şi comportament.
în această imagine, cele trei chakre inferioare (plexul solar, chakra sacrală şi chakra rădăcină)
reprezintă influenţa biologicului fizic, mai precis a fiziologiei, în modelarea vieţii noastre. Cele
trei chakre superioare (chakra coroanei, al treilea ochi şi chakra gâtului) reprezintă
influenţele provenite din conştiinţa noastră, din psihic. Chakra mediană este chakra inimii,
chakra iubirii necondiţionate pentru sine şi pentru ceilalţi.

C ând toate cele şapte chakre din această imagine sunt aliniate, nu există blocaje energetice:
energia curge liber prin fiecare dintre ele. Chakra inimii din zona mediană este intenţionat mai
mare decât celelalte, pentru că atunci când fiziologicul se aliniază cu psihicul, când te iubeşti,
pentru ca ceilalţi să te poată iubi pe tine şi tu să-i poţi iubi pe ceilalţi, inima ta va creşte şi se va
deschide în faţa perechii tale şi a lumii întregi. Trăind viaţa pe care o alegi, şi nu viaţa pe care te-
au programat cei din familia ta s-o trăieşti, poţi avea tot ceea ce doreşti.

Bine ai venit în Efectul de Lună de Miere!

Publicată de Editura For You cu titlul PSYCH-K Partea/ Pacea ce lipseşte din viaţa ta! N.Ed.
Capitolul 5
Gazele nobile:

răspândind pace, iubire şi ceai de tulsi

Fii tu schimbarea pe care vrei sâ o vezi in lume.

MAHATMA GANDHI7

Sper că v-am convins în capitolele precedente, că vă puteţi clădi relaţia la care visaţi. în acest
capitol, aş dori să vă conving de faptul că Efectul de Lună de Miere înseamnă mai mult decât doi
oameni clădind o relaţie minunată - înseamnă „gaze nobile“ care răspândesc strălucirea
vindecătoare a iubirii, în jurul acestei planete în suferinţă.

Gazele nobile

Pentru a explica această afirmaţie generală, trebuie să mă întorc la chimie. Nu la fiertura chimică
a elixirelor de iubire, care curge prin trup atunci când eşti îndrăgostit până peste cap (Capitolul
3), ci la elementele din tabelul periodic, care fie v-au chinuit, fie v-au fermecat pe durata
studiului chimiei din liceu. Cred că nu veţi fi deloc surprinşi să aflaţi că pe mine m-a fermecat
(ceea ce nu pot spune despre ora de engleză) şi încă mă farmecă înţelegerea pe care ne-a oferit-o
asupra naturii Universului modelul ordonat al celor 118 elemente din tabelul periodic.

labelul periodic este o capodoperă a informaţiei chimice organizate, care defineşte trăsăturile şi
caracteristicile uni versului fizic. Mă interesează în mod deosebit caracteristicile unice ale celor
şase gaze nobile, elementele din ultima coloana din dreapta tabelului, o subdiviziune denumită
Grupa 18. Elementele din grupa gazelor nobile sunt heliul (He), neonul (Ne), argonul (Ar),
kriptonul (Kr) - nu, nu ăsta este elementul care-l secătuia de puteri pe Superman - xenonul (Xe)
şi radonul (Rn). Cel mai semnificativ aspect în legătură cu aceste gaze nobile, care sunt inodore
şi incolore, este că ele sunt singurele elemente din tabelul periodic care nu formează compuşi
chimici decât în condiţii foarte speciale.

Celelalte 112 elemente din tabel formează legături chimice unul cu altul pentru a crea moleculele
fizice care formează stelele, planetele şi biosfera.

Secretul laptului că atomii creează „chimie" (mai exact, de ce tind atomii în mod natural să se
unească unul cu altul) poate fi explicat comparând structurile atomilor gazelor nobile cu celelalte
elemente din tabelul periodic.

In structura unui atom, protonii au sarcini pozitive, iar electionii au sarcini negative, egale cu
cele pozitive. Numărul de protoni pozitivi dintr-un atom este egal cu numărul de electroni
negativi. Prin urmare, fiecare atom este neutru din punct de vedere electromagnetic, având
sarcină netă zero. Magia chimiei care creează universul nu se bazează pe numărul particulelor cu
sarcină electrică, ci pe distribuţia acestora. în timp ce protonii sunt concentraţi în nucleul
atomului, electronii orbitează în jurul nucleului, ca nişte sateliţi.

In cea mai simplă reprezentare, electronii care orbitează în jurul nucleului central sunt dispuşi în
straturi (învelişuri) concentrice în jurul acestuia. Fiecare strat poate avea doar un anumit număr
maxim de electroni (stratul 1 = 2 electroni; stratul 2 = 8 electroni; stratul 3=18 electroni; stratul 4
= 32 de electroni; şi stratul 5 = 50 de electroni). Cu excepţia primului sirat, celelalte se compun
din mai multe substraturi. In momentul în care un strat sau substrat se completează cu
numărul maxim de electroni pe care îi poate conţine, surplusul de electroni este distribuit pe
următoru I strat concentric exterior. Dacă şi acest strat se completează, surplusul de electroni
merge către următorul strat exterior şi aşa mai departe.

Dar iată care este şmecheria: atomii se rotesc precum nişte nanotomade. Atunci când un strat nu
are numărul complet de electroni, atomul începe să vibreze descentrat, în timp ce se învârteşte.
Gândiţi-vă la următoarea analogie simplă: cuva maşinii de spălat se roteşte ca un atom. Ce se
întâmplă dacă puneţi o pătură făcută ghemotoc într-o parte a cuvei şi daţi drumul la maşină? Pe
măsură ce cuva se roteşte, maşina începe să vibreze descentrat şi să sară dintr-o parte în alta, cu
mare zgomot. Un strat incomplet de electroni, într-un atom care se roteşte, dă naştere unui
comportament descentrat similar, dar la nivel nano.

în analogia noastră cu maşina de spălat, pentru a opri zgomotul, deschidem capacul maşinii şi
redistribuim uniform greutatea păturii în toată cuva. Dacă pornim apoi maşina, aceasta va
funcţiona în deplin echilibru şi în linişte. C ele 112 elemente diferite, ale căror straturi de
electroni sunt incomplete, caută să-şi găsească echilibrul, unindu-se cu alţi atomi care prezintă un
dezechilibru complementar. Atunci când se unesc, cei doi atomi dezechilibraţi se rotesc în
armonie.

Numărul de straturi ocupate de electroni şi ocuparea cu electroni a stratului exterior (stratul de


valenţă) caracterizează activitatea chimică a unui atom. Gazele nobile sunt elemente unice,
pentru că ele sunt singurele care au, în mod natural, straturile exterioare complete. Pentru că ele
se rotesc deja într-un echilibru perfect, gazele nobile nu caută, în mod normal, să stabilească un
parteneriat cu alte elemente şi sunt, prin urmare, inactive din punct de vedere chimic.

Legătura chimică dintre celelalte 112 elemente înseamnă, dimpotrivă, efortul atomilor
descentraţi de a genera o rotaţie echilibrată. Astfel, legătura chimică reprezintă o relaţie de
co dependenţă: în astfel de împerecheri, fiecare atom depinde (are nevoie) de un alt atom, pentru
a ajunge la pace şi armonie. Cu-vântul-cheie pentru a descrie aceste relaţii este nevoie.

Să luăm, de pildă, exemplul atomilor de sodiu şi clor, elemente care se potrivesc perfect unul cu
celălalt. Clorul (CI) are un total de 17 electroni care ocupă trei straturi: 2 electroni pe primul strat
(capacitate maximă), 8 electroni pe stratul al doilea (capacitate maximă) şi 7 electroni pe stratul
exterior.

Pentru a ajunge la o rotaţie echilibrată, clorului i-ar mai trebui încă un electron care să ocupe
spaţiul liber de pe stratul exterior (vezi săgeata B din Figura 13).
Sodiul Clorul

11 electroni 17 electroni

(Straturi: 2-8-1) (Straturi: 2-8-7)

Argonul

18 electroni

(Straturi: 2-8-8)

Figura 13

Reprezentarea simplificată a atomilor de sodiu, clor şi argon. Nucleul central al atomului este o
concentrare de protoni, cu sarcină electrică pozitivă şi neutroni, cu sarcină electrică neutră. In
jurul nucleului se află electronii, distribuiţi în straturi concentrice, care reprezintă
învelişurile atomului. Atomii de argon se rotesc echilibrat, deoarece straturile exterioare de
electroni sunt complete. Spre deosebire de atomii de argon, atomii de sodiu

şi clor se rotesc descentrat, din cauză că straturile lor exterioare de electroni sunt incomplete.

în schimb, sodiul (Na) are un număr total de 11 electroni distribuiţi pe trei straturi: 2 pe primul
strat (capacitate maximă), 8 pe stratul al doilea (capacitate maximă) şi doar 1 electron pe stratul
exterior. Pentru a ajunge la o rotaţie echilibrată, stratul exterior al atomului de sodiu trebuie fie să
mai primească încă 7 electroni, fie să-l cedeze pe singurul pe care îl are (vezi săgeata A din
Figura 13)

Nici stratul exterior de electroni al sodiului, nici cel al clorului nu sunt complete. Separat, felul în
care aceştia se rotesc seamănă cu rotaţia descentrată a cuvei maşinii de spălat, în care pătura nu a
fost distribuită uniform. Dar atunci când atomul de sodiu se întâlneşte cu cel de clor, între ei
„există chi-mie“. Ei satisfac nevoia Universului de echilibru: unindu-se, îşi pierd dezechilibrul şi
se stabilizează. Creând ceea ce se numeşte o legătură ionică, sodiul îi împrumută singurul lui
electron de pe stratul exterior partenerului său, clorul, care îl foloseşte pentru a-şi complete
propriul strat exterior de electroni (vezi săgeata din Figura 14). Voilă! Prin împerechere,
fiecare atom are acum un strat exterior complet şi împreună se rotesc în deplin echilibru. Aceasta
este o relaţie care se bazează pe cunoaşterea nevoilor reciproce.
Figura 14

Aşa cum am explicat în capitolul anterior, din cauza unor practici parentale, culturale şi familiale
convenţionale, care nu sunt dintre cele mai bune, într-o anumită măsură aproape toţi suntem
„dezechilibraţi" psihic. Ca indivizi dezechilibraţi, avem tendinţa să facem ceea ce fac şi atomii:
căutăm partenerul complementar, care este şi el dezechilibrat. Atunci când doi parteneri îşi
completează dezechilibrele, aceştia se pot roti „armonios", tară vibraţii descentrate.

In timp ce mintea conştientă caută un partener care să ne îndeplinească dorinţele şi pasiunile,


mintea subconştienlă caută inconştient un partener care să posede caracteristicile care să ne
completeze dezechilibrele personale nevăzute. într-un exemplu de relaţie codependentă extremă,
sadicii, care adoră să le producă altora durere, caută să facă pereche cu masochiş-tii, cărora
durerea le produce plăcere.

în procesul inconştient de creare a relaţiilor de codepen-denţă, nu-ţi pierzi niciun electron; dar
poţi crede că îţi pierzi minţile trăind alături de partenerul dezechilibrat pe care l-a atras mintea
subconştientă, în loc să fii împreună cu minunatul partener pe care şi l-a imaginat mintea
conştientă. Dar chiar şi atunci când relaţia pe care o trăieşti după luna dc miere se deteriorează,
iar partenerul coşmarurilor tale începe să se îndepărteze, e posibil să nu-ţi doreşti să-l laşi sau s-o
Iaşi să plece! S-ar putea să te trezeşti urlând: „Nu mă părăsii" Ştii că partenerul tău de viaţă te
abuzează, dar nu vrei să-l laşi să plece, pentru că îi dă vieţii tale echilibru - fie el şi unul
disfuncţional. Aceasta este definiţia codependenţei!

Va amintiţi de femeia din Caraibe, pe care am înnebunit-o pentru că nu voiam să mă cert cu ea?
Vă daţi seama ce programări a dobândit ea în timpul copilăriei, dacă acestea au facut-o să creadă
că iubirea înseamnă abuzuri şi urlete! Oamenii caută întotdeauna tot ceea ce cred ei că este iubire
- chiar şi o formă perversă de iubire - pentru că, aşa cum explicam în

Capitolul 1, există un impuls biologic/psihic de a fi atras de ceea ce consideri tu a ti iubire.


Pentru a se simţi echilibrată, femeia aceea avea nevoie de cineva cu care să se certe! Deşi
se plângea de fostul ei partener, ea nu-şi dorea schimbare; îşi dorea, inconştient, să continue să
fie abuzată. Şi dacă am învăţat ceva în viaţă, este că nu poţi să-i schimbi pe oameni: dacă nu îţi
cer ei ajutorul, eforturile sunt în zadar!

Aşa cum am arătat foarte clar în această carte, nici eu nu am fost un model de echilibru. Vă
amintiţi de temeia din Ca-raibe, care mi-a spus, pe bună dreptate, că ceream prea
multă afecţiune? Eram disperat să-mi îndeplinesc imperativul biologic de a-mi găsi perechea şi
echilibrul, dar căutam iubirea în cele mai nepotrivite locuri. De fapt, asemenea femeii care
punea semnul egal între iubire şi urlete, căutam iubirea în locurile cele mai potrivite, conform
haosului pe care programarea negativă îl crease în mintea mea subconştientă. Căutam,
inconştient, o relaţie de codependenţă, pentru a-mi echilibra viaţa.

Gazele nobile: lasere şi iubire

Să vorbim puţin despre echivalentul chimic al stării de mai bine, descrise în capitolul anterior.
Odată ce mintea conştientă şi cea subconştientă au fost aliniate, nu mai eşti un atom de sodiu
care caută cu disperare un atom de clor, ci ai devenit un gaz nobil, care se roteşte într-un
echilibru perfect - nu mai ai nevoie de un alt element pentru a fi echilibrat.

Credeţi, poate, conform celor de mai sus, că e puţin ciudat să faci din gazele nobile nişte modele
de inspiraţie pentru acest ultim capitol al Efectului de Lună de Miere; şi sunt de acord că, la
prima vedere, gazele nobile aduc mai degrabă a Ayn Rând decât a Rumi! Bietul argon, bietul
neon etc. - nu vor şti niciodată ce înseamnă să iubeşti cu adevărat, pentru că

atomii ioi se rotesc atât de bine singuri, încât nu vor avea niciodată nevoie de un partener!

Este adevărat că, atunci când oamenii care se rotesc în echilibru, asemenea unui gaz nobil, au
ocazia să se arunce înti-o altă relaţie disfuncţională, ci nu profită de această ocazie. Atomii
dezechilibraţi din jurul lor se pol purta nebuneşte cât vor - gazele nobile nu vor fi atrase în acest
joc; din contra, se vor roti singure şi fericite. Aşa cum obişnuiesc să-i spun publicului meu,
„gazele nobile pot iubi un om de nimic, dar nu sunt legate de un om de nimic!”

Este la fel de adevărat că gazele nobile pot trăi foarte fericite, singure. Atunci când mi-am rescris
programarea sub-conştientă negativă (ale cărei vestigii mai apar din când în când), am ajuns la
pace cu mine însumi. Eram, în sfârşit, în state să trec testul „sunt demn de a fi iubit“ şi, pentru
prima dată, nu tânjeam după o parteneră care să mă facă să mă simt întreg. De (apt, o perioadă de
timp destul de lungă nu am avut nicio parteneră de viaţă şi nici nu am simţit lipsa uneia; trăiam

0 viaţă pasionantă, propovăduind noua ştiinţă, conform căreia nu genele ne decid viaţa şi
relaţiile. Eram pasionat de interre-

1 aţi on area cu noi prieteni care gândeau la fel ca mine; călăto-team singur, dar trăiam Efectul
de Lună de Miere.

Totuşi, aţi putea spune, cum s-ar simţi gazele nobile într-o relaţie, dacă le e atât de bine de unele
singure? Răspunsul este: extraordinar!

Pentru a înţelege acest răspuns surprinzător, trebuie să ţinem cont de o altă caracteristică a
gazelor nobile: capacita-tea lor de a forma excimeri. Excimerii - sau dimerii excitaţi - reprezintă
o asociere specială între doi atomi care, în stare normală, nu s-ar uni. Atunci când un atom de gaz
nobil este lovit de un foton de lumină, starea lui „normală” este modificată profund. Atomul
absoarbe energia fotonului şi începe să vibreze mai rapid, din cauza nivelului energetic ridicat.
Mai

simplu spus, un atom de gaz nobil „iluminat44 devine „excitat . Atomul de gaz nobil în stare de
excitare va simţi nevoia să se ataşeze, să intre într-un parteneriat cu un alt atom de gaz
nobil, pentru a putea împărtăşi acea stare de excitare! Atomii de gaz nobil excitaţi formează
dimeri excitaţi (excimeri) care sunt reprezentaţi chimic, astfel: Ar,, Kr,, Xe,, He,, Ne, şi Rn,.

Spre deosebire de chimia convenţională - bazată pe legăturile codependente, pentru a produce


echilibru de rotaţie şi stabilitate - atomii de gaz nobil energizaţi sunt asemenea oamenilor gata
oricând de iubire altruistă, într-o lume a compasiunii şi a împărtăşirii. Prin rescrierea programelor
dezechilibrate din subconştient, cred că, atunci când Margaret a apărut, în cele din urmă, în viaţa
mea (şi ne-am creat excimerul feri-ciţi-până-la-adânci-bătrâneţi, care încă durează; vezi
Epilogul), devenisem deja „un băiat excitat14 într-o rotaţie echilibrată.

îmi amintesc de filmul documentar After Happily Ever After {Dincolo de fericiţi-până-la-
adcmci-bătrâneţi), o perspectivă ciudat de amuzantă (completată cu o copie a lui Elvis, din Las
Vegas) asupra căsătoriei în Statele Unite, unde 90% dintre oameni se căsătoresc, dar numai 50%
dintre căsătorii durează, în acest film, Stephanie Coontz, autoarea volumului Marriage, a History:
How Love Conquered Marriage (Istoria căsătoriei: cum a cucerit dragostea, căsătoria), spune
aşa:

„Este pentru prima oară, în mii de ani, când căsătoria nu mai înseamnă numai iubire, ci şi respect
reciproc şi egalitatea de decizie între bărbaţi şi femei... Atunci când o căsnicie funcţionează, ea
be oferă membrilor ei (adulţi şi copii, în egală măsură) mai multă onestitate, împlinire şi protecţie
decât oricând până acum... “

Aşa ar suna definiţia unei căsătorii între gaze nobile!

Relaţia excitată a unui excimer are drept rezultat emiterea unei energii suplimentare, sub forma
unui alt foton de lumină. Cuplurile de excimeri strălucesc! în condiţii normale, durata de viaţă a
unui excimer strălucitor singuratic este relativ

scurlă. Cu toate acestea, dacă în vecinătate există alţi atomi de gaze nobile, aceştia pot absorbi
fotonul emis şi pot deveni şi ei, la rândul lor, excitaţi, ceea ce înseamnă că exeimerii
pot determina crearea altor excimeri. Această caracteristică de excitabilitate a gazelor nobile a
condus la crearea laserului .

Laserul este un tub umplut cu atomi de gaz nobil, care sunt apoi excitaţi cu energie. Energia
stimulează formarea de dimeri (parteneriate) excitaţi de gaz nobil. Apoi, exeimerii activaţi
radiază şi emit propriii fotoni, care activează, la rândul lor, alţi atomi de gaz nobil din
comunitate, pentru a forma dimeri excitaţi. Pe măsură ce populaţia de excimeri activaţi
creşte, fotonii emişi de aceştia creează, în cele din urmă, o reacţie în lanţ, care are drept rezultat
„amplificarea radiaţiei luminoase", prin producerea unui număr din ce în ce mai mare de
excimeri strălucitori. La început nu se produce decât o strălucire slabă. Insă, pe măsură ce creşte
emisia stimulată de radiaţii ale exci-merilor, lumina este din ce în ce mai strălucitoare. Crearea
coerenţei între fotonii emişi prin alinierea undelor lor luminoase, astfel încât să fie toate în fază,
are drept rezultat producerea unei raze laser-un flux luminos atât de puternic, încât poate perfora
un perete de oţel.

Am produs, la un moment dat, un spectacol de lumini cu laser şi vă pot spune, din proprie
experienţă, că puritatea, intensitatea şi culorile caleidoscopice ale luminii laserului au un impact
puternic, fascinant, asupra celor care asistă la un astfel de spectacol. Oamenii „luminaţi",
asemenea gazelor nobile, pol avea un impact puternic asemănător asupra planetei, pentru că ei
înţeleg adevărul pe care îl conţin cuvintele întreprinzătorului şi filantropului Bharat Mitra: „în
sufletul fiecăruia dintre noi există dorinţa de a fi parte a ceva mai măreţ şi mai 1

important decât noi“. Aceşti oameni sunt atraşi de alte gaze nobile, aşa cum au fost şi Bharat
Mitra (Yoav Lev) şi soţia sa, Bhavani (Holly B.) Lev - fondatorii Organic India2 - atunci când au
creat o comunitate care ajută la vindecarea planetei (vom vorbi despre asta, mai târziu).

Nu trebuie să fii expert în astronautică sau climatologie, activist pacifist sau specialist în biologie
celulară, ca să-ţi dai seama că planeta noastră trebuie vindecată. Ceea ce trăieşte omenirea în
prezent are un nume. Lupta pe care celulele din organismul nostru o poartă între ele se numeşte
boală auto-imună. Ceea ce trăieşte în prezent omenirea - acest superorga-nism format din şapte
miliarde de oameni de pe planetă - este un caz grav de boală autoimună.

în afară de om, toate organismele care formează biosfera se află într-o relaţie de cooperare. Noi,
pe de altă parte, ne cauzăm propria extincţie, deoarece pierdem legătura cu natura. Previziuni
conform cărora oceanele nu vor mai avea deloc peşte peste 30 de ani par desprinse dintr-un
coşmar ştiinţifico-fan-tastic, dar ele nu sunt, de fapt, decât realitatea demonstrată ştiinţific şi unul
dintre multele avertismente că trebuie să ne schimbăm modul de viaţă. Fie că este vorba despre
boli sau crize sociale, toate problemele cu care se confruntă omenirea izvorăsc din incapacitatea
noastră de a înţelege că, atunci când distrugem mediul, ne distrugem pe noi înşine. Aşa cum
afirmă teoria Gaia a lui James Lovelock3, planeta noastră este un su-perorganism integrat şi
complex; noi suntem parte integrantă a acestui mediu, iar atunci când distrugem mediul, ne
distrugem pe noi înşine.4

Dacă Mama Natură ar da în judecată civilizaţia umană pentru producerea acestei boli autoimune
periculoase, care distruge planeta, echipa de avocaţi ai apărării, subliniind credinţa darwiniană în
supravieţuirea indivizilor celor mai apţi, ar aduce cu siguranţă drept exemple fiinţele umane
stelare, precum Ein-stein sau Beethoven, pentru a demonstra că oamenii nu merită să fie
condamnaţi. Acest argument nu ar sta prea mult în picioare, pentru că evoluţia nu se referă Ia cei
mai apţi indivizi dintr-o specie, ci la impactul speciilor ca întreg. în acest caz, acţiunile colective
a şapte miliarde de oameni asupra acestei planete au creat un trecut tragic şi vulnerabil, imposibil
de apărat.

Opţiunile omenirii sunt clare: putem continua să facem ceea ce am făcut până acum şi să avem
soarta dinozaurilor; sau putem să ne schimbăm modul de viaţă. în ciuda înclinaţiei noastre către
distrugere, eu sunt optimist. Aşa cum arătam în Capitolul 1, evoluţia este alimentată de formarea
unor comunităţi cooperative; şi cred că haosul din prezent ne va împinge (pe unii cu greu) către
următorul stadiu evolutiv, în care vor prospera gazele nobile cooperante, iubitoare.

Cu toate acestea, nu putem să stăm pur şi simplu cu mâinile în sân şi să aşteptăm ziua în care
vom întâmpina lumea nouă. Evoluţia este un proces activ, nu unul pasiv, şi fiecare dintre noi
trebuie să participe la el. Nu sunt de acord numai cu teoria Gaia a lui Lovelock, ci şi cu sfatul lui
înţelept, cu privire la evitarea gândirii de tipul „eu împotriva lor“:

(Dacă vom trai toţi Sine cu Terra şi vom supravieţui acestui secoC, treSuie să înţelegem că nu
este suficient să ne luptăm doar pentru drepturile omului. TreSuie să înţelegem, că noi şi toate
celelalte fiinţe - de la Sacterii la copaci, de la amoeSe la Salene - suntem, toţi, parte a
acestui sistem viu, care se numeşte Terra. Toarte important: treSuie să acţionăm noi înşine şi nu
să aşteptăm ca alţii să ne facă treaSa... Suntem mult prea înclinaţi să căutăm ţapi ispăşitori,
oameni pe care să dăm vina pentru proSlemele de mediu - când, de fapt, noi toţi suntem de
vină. !Moi decidem asupra a tot ceea ce facem; şi treSuie să nu uităm asta,5

Admit că e greu sâ-i urmezi sfatul lui Lovelock, atunci când în ziare citeşti titluri descurajatoare,
despre scurgeri de petrol, afaceri corupte şi lideri politici corupţi. Mie îmi este mult mai uşor să
evit să caut ţapi ispăşitori, atunci când mă concentrez asupra gazelor nobile, care îşi fac partea lor
de treabă pentru a schimba lumea. Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să închei acest
capitol, prezentându-vă unele dintre gazele nobile cu care am avut privilegiul să intru în contact,
în lungul şi fascinantul meu drum de la omul de ştiinţă agnostic, la cel spiritual.

Trandafiri, tulsi şi demnitate

Când eu şi Margaret am primit o invitaţie să facem o călătorie în India, pentru a-i întâlni pe
Bharat Mitra şi Bhavani Lev, am simţit că nu puteam rezista tentaţiei. Cum am lî putut refuza să
cunoaştem {nu doar pe Skype) un cuplu care a pus bazele unei comunităţi iubitoare şi ale unei
companii numite Organic India, a cărei filozofie cuprinde Gaia: „Creaţia este una. Terra este una.
Noi suntem una.“

Asemenea multor occidentali, Bharat Mitra (din Israel) şi Bhavani (din SUA) s-au dus în India în
căutarea spiritualităţii. în India, aceştia au găsit un guru, Sri H.W.L. Poonja (Pa-paji), şi o viaţă
mai simplă. Dar, spre deosebire de alţi pelerini, aceştia au rămas în India, pentru a face din
Lucknow (capitala statului Uttar Pradesh, unde au locuit cu Papaji) propriul cămin şi sediul
companiei Organic India. Bhavani spune: „Am simţit că suntem chemaţi să iniţiem o revoluţie
organică în India.4* Acţionând ca nişte excimeri de gaz nobil excitaţi, Bharat Mitra şi Bhavani au
excitat, la rândul lor, alţi participanţi, „gaze nobile" şi ei, să formeze o comunitate, pentru a-şi
împărtăşi lumina - nu doar între ei, ci şi cu restul lumii.

Au început revoluţia în 1997, în oraşul Azamgarh. în anii 1960, mulţi fermieri din această
comunitate îmbrăţişaseră metodele de cultivare a pământului, de înaltă tehnologie,
ale „Revoluţiei verzi", pe care corporaţiile occidentale le introdu-

seseră în India. Aceşti fermieri şi-au ipotecat fermele şi vieţile pentru a cumpăra promisiunea de
mai bine, făcută de costisitoarele seminţe modificate genetic. A trebuit apoi să se împrumute şi
mai mult, ca să poată plăti îngrăşămiuteie sintetice, pesticidele şi sistemele modeme de irigaţii,
necesare pentru a cultiva plantele modificate genetic. Obiectivul era combaterea foametei din
ţară, altădată considerată inevitabilă. Şi, Ia început, părea că sistemul funcţionează. Culturile
agricole au crescut, iar oraşele, odinioară lovite de foamete, şi fermierii care locuiau în ele au
început să prospere.

Insă atunci când Organic India a început să funcţioneze în Azamgarh, mulţi fermieri cunoscuseră
deja dezamăgirea şi disperarea. Ogoarele lor erau, într-adevăr, înverzite. Dar, pentru a ajunge
aşa, consumaseră atâta apă din sol, încât fermierii trebuiau să sape puţuri tot mai adânci şi să
împrumute din ce în ce mai mulţi bani. Organismele modificate genetic (OMG) şi produsele
petrochimice de pulverizat au produs un dezastru ecologic cu consecinţe devastatoare. „Recoltele
uriaşe11 de OMG ale companiei Monsanto au accelerat epuizarea substanţelor nutritive din sol,
conducând la mane ale plantelor, ceea ce a dus, ulterior, Ia o invazie de insecte distrugătoare.
Astfel, pentru a combate dăunătorii care deveniseră foarte rezistenţi, a trebuit ca fermierii să
împrumute din nou tot mai mulţi bani, pentru a cumpăra din ce în ce mai multe substanţe
chimice, pentru a-şi putea creşte culturile agricole. în ultimul deceniu, aproape 200.000 de
fermieri indieni, nemaiputând să continue să-şi lucreze pământul degradat şi să-şi plătească ratele
la împrumuturi, şi-au luat viaţa - mulţi dintre ei ingerând chiar pesticidele despre care li se
spusese că le vor asigura un trai bun, lor şi familiilor lor.6

Deloc surprinzător, atunci când Organic India a ajuns în Azamgarh, fermierii şi-au manifestat
suspiciunea faţă de aceşti noi occidentali care veniseră să le ceară să-şi schimbe modul de lucru.
Şi, din punct de vedere practic, erau destul de neîncrezători că puteau lucra pământul în mod
ecologic, pentru că e nevoie de cel puţin trei ani pentru ca un teren să fie certificat drept apt
pentru cultivarea produselor organice.

în ciuda acestor suspiciuni, un fermier pe nume Kailash Nath Singh s-a hotărât să rişte şi să facă
agricultură organică, în mica lui fermă de numai trei pogoane. Acest mic pas a avut valoare de
simbol: nu numai că Singh a revenit la modul de cultivare a pământului practicat de strămoşii săi,
dar el a făcut-o cultivând tulsi (numit şi busuioc indian), o plantă medicinală sălbatică, utilizată
de mii de ani în medicina indiană tradiţională (Ayurveda), pentru vindecarea trupului şi a minţii.

Astăzi, adică 15 ani mai târziu, graţie subvenţiilor acordate de Organic India pe perioada de
tranziţie, există 1.000 de fermieri care practică agricultura organică în Azamgarh şi 20.000 în
întreaga ţară. Ceea ce povestesc aceşti fermieri este foarte emoţionant şi constituie o dovadă a
durabilităţii agriculturii organice: îmbogăţirea constantă a solului, animale mai sănătoase, mai
puţine avorturi spontane şi copii sănătoşi. Kailash Nath Singh spune: „Agricultura organică a fost
o adevărată binecuvântare pentru noi. Generaţiile următoare vor culege roadele acestui demers
şi-şi vor da seama că pământul nu şi-a pierdut fertilitatea în urma utilizării intensive a
substanţelor chimice,“ Nu vă pot spune cât de emoţionant a fost pentru mine şi pentru Margaret
să-i vedem pe toţi acei bărbaţi şi femei lucrând pe câmpurile de tulsi, pătlagină şi trandafiri
ameţitor de parfumaţi (folosiţi în extraordinarul lor ceai de tulsi Sweet Rose), cultivându-şi
culturile agricole în mod durabil. Ei vindecă, literalmente, pământul, parcelă cu parcelă. Bharat
Mitra spune: „Nu numai că au un venit durabil, nu numai că mediul este sănătos, nu numai că
animalelor lor le merge bine, nu numai că propria lor sănătate este mult mai bună, dar şi-au
recăpătat demnitatea de a fi lucrători ai pământului. Cât de frumos! Cât de natural! Cât de
simplu!"

Recoltele fermierilor sunt prelucrate şi transportate din Lucknow, în întreaga lume, spre
consumatori (ca mine şi ca Margaret) care cer cu insistenţă produse organice - ceea ce înseamnă
că, acum. Organic India are şi un impact global. Compania este devotată ideii sale de a fi un
vehicul al conştiinţei; modul în care ea funcţionează este în beneficiul tuturor celor care lucrează
în companie, dar şi al consumatorilor care cumpără produsele sale de înaltă calitate. Bhavani
spune: „Dacă nu suntem toţi conştienţi de faptul că aparţinem toţi aceleiaşi conştiinţe, vom
continua să ne tratăm unul pe altul, de parcă nici n-am conta.“

Noul proiect al lui Bharat Mitra şi al lui.Bhavani se numeşte A MIM SA7 (Association for
Holistic Integrative Medicul Science in Action - Asociaţia pentru medicină integrativă, holistică,
în acţiune), o fundaţie independentă de cercetare, formată prin colaborarea dintre „profesionişti
din domeniul medicinii integrate, oameni de ştiinţă, cercetători şi antreprenori sociali vizionari41,
toţi operând, din suflet şi din minte, cu integritatea (echilibrul) şi pasiunea (energia) gazelor
nobile. Ca şi în cazul laserului, obiectivul „excimerilor44 comunităţii AHIMSA este de a stimula
iluminarea în lume. Prin iubire altruistă, aceştia doresc să „elibereze44 asistenţa medicală
de interesele financiare corporatiste, oferind cercetare independentă, bazată pe dovezi, cu privire
la remediile holistice care „întreţin, inspiră şi promovează Adevărata Sănătate, în rândul tuturor
oamenilor44.

Lui Margaret şi mie ni s-a făcut onoarea de a fi invitaţi să ne alăturăm AHIMSA şi suntem foarte
impresionaţi de preocuparea care există pentru efectele viitoare ale progresului evolutiv.
Durabilitatea este una dintre problemele incluse în procesul de planificare: „Cum vor percepe
nepoţii nepoţilor noştri, AHISMA?" Aceasta este o perspectivă care a lipsit din revoluţia agricolă
„verde", nedurabilă şi suntem mândri că facem parte dintr-un grup care se gândeşte la efectele pe
termen lung, asupra sănătăţii indivizilor şi a planetei.

Creşterea şi educarea conştientă a copilului

Eu sunt primul care recunoaşte că nu am fost pregătit să fiu părinte şi că nu ştiam nimic despre
importanţa părinţilor (versus cea a genelor), în dezvoltarea copilului. Privind în urmă, există
multe lucruri pe care, ca tată, aş dori să mă întorc în timp ca să le schimb. Acum, când îmi văd
fetele şi ginerii cum îşi cresc copiii cu conştienţă, astfel încât aceşti copii, spre deosebire de
bunicul lor, nu vor fi nevoiţi să-şi rescrie o mulţime de programe negative, mă întreb cum am
putut fi atât de ignorant. îmi amintesc de descrierea pe care Bharat Mitra a facut-o agriculturii
organice - şi care se potriveşte tot atât de bine şi creşterii şi educării conştiente a copilului: „Cât
de frumos! Cât de natural! Cât de simplu!"

Atât de simplu, încât psihoterapeuta britanică Sue Ger-hardt nu putea avea mai multă dreptate,
atunci când a scris, în lucrarea sa Why Love Matters: How Affection Shapes a Baby’s Brain
(Importanţa iubirii: calea prin care afecţiunea modelează creierul bebeluşului)'.
„Mai înainte de toate, cercetările mele mă fac să cred că, dacă ar eyista voinţa şi resursele
necesare, râul făcut unei generaţii nu trebuie neapărat transmis şi celei care urmează: un copil
lezat nu trebuie să ajungă, inevitabil, un părinte care să lezeze.

Nu este nimic inevitabil în generaţii după generaţii de creştere şi educare defectuoasă a copiilor,
iar importanţa imperii acestui cerc vicios nu poate fi în niciun caz supraestimată, în capitolul
anterior, vorbeam despre faptul că programarea negativă poate submina relaţiile, dar nu am spus
nimic despre impactul profund pe care creşterea şi educarea corectă a copiilor îl pot avea asupra
planetei noastre, sfâşiate de violenţă.

în anii 1990, James W. Prescott, fost director al Secţiei de Sănătate a Copilului şi Dezvoltare
Umană din cadrul Institutul Naţional pentru Sănătate, a ajuns la concluzia că, în cele
mai pacifiste culturi de pe pământ, părinţii menţin un contact fizic, iubitor, extins cu copiii lor
(de exemplu, îşi poartă copiii la piept sau în spate, pe tot parcursul zilei). în plus, aceste
culturi nu reprimă sexualitatea la vârsta adolescenţei, considerând-o, în schimb, un stadiu normal
de dezvoltare, care îi pregăteşte pe adolescenţi pentru relaţii adulte reuşite. Prescot a mai
descoperit că atât copiii (cât şi animalele) care nu au trăit experienţa unei atingeri iubitoare sunt
incapabili să-şi suprime hormonii de stres - o incapacitate care prevesteşte un comportament
violent. Prescott spune: „în calitate de neuropsiholog specializat în dezvoltare, am studiat
îndeaproape legătura dintre violenţă şi plăcere. Acum sunt convins că lipsirea de plăcere
senzorială fizică este principala cauză a violenţei.“9

Cercetările convingătoare ale lui Prescott au fost ignorate în societăţile „progresiste^, în care
procesul natural al naşterii a fost medicalizat, în care nou-născuţii sunt despărţiţi de părinţii lor
pentru perioade lungi de timp, în care părinţilor li se spune să-şi lase copiii să plângă, de teama
de a nu-i răsfăţa, în care părinţii îşi îmboldesc copiii mici să realizeze mai mult, spunându-le că
nu sunt suficient de buni, în care părinţii, care cred că genele înseamnă destin, îşi lasă copiii să se
dezvolte pe cont propriu. Toate aceste comportamente parentale nenaturale sunt reţeta violenţei
continue, pe această planetă.

A fost foarte greu să se realizeze concentrarea conştienţei publicului asupra faptului că


emanciparea individuală, creşterea şi educarea conştientă a copilului şi pacea planetară
sunt interconectate, deşi aceste conexiuni sunt dovedite de cercetări serioase. Dar sunt convins
că, în faţa actualei crize globale, mesajul de pace şi holism, întemeiat pe revizuirile modeme ale
gândirii ştiinţifice tradiţionale, este, în sfârşit, auzit. Faptul că o versiune a „noii ştiinţe" - o
îmbinare a fizicii cuantice, a epigeneticii şi a creşterii şi educării conştiente a copilului, pe care
am descris-o în cartea mea Biologia credinţei2 - a primit două premii, ca semn de recunoaştere a
capacităţii sale de a crea pace pe pământ, reprezintă un indiciu clar al creşterii con-ştienţei
publice.

Primul a fost Premiul Fundaţiei Goi pentru Pace, în anul 2009, premiu acordat în fiecare an
pentru „contribuţii deosebite la crearea unei lumi paşnice şi armonioase, pentru toate formele de
viaţă de pe pământ". Hiroo Saionji, preşedintele Fundaţiei Goi pentru Pace, a subliniat foarte clar
că mesajul „noii ştiinţe", de emancipare individuală, este mult mai mult decât emancipare
individuală. „[Această] cercetare... a contribuit la o înţelegere mai largă a vieţii şi a adevăratei
naturi a omenirii, dând posibilitatea unor pături mai largi de oameni să preia controlul asupra
propriilor vieţi şi să devină cocre-atori responsabili, ai unui viitor planetar armonios." A
doua recunoaştere publică a „noii ştiinţe" a fost premiul Thousand Peace Flags pentru anul 2012,
din partea organizaţiei argenti-niene sponsorizate de Naţiunile Unite, Mii Milenios de Paz
(O mie de milenii de pace) şi a Fundaţiei pentru Pace, Ecologie şi Artă, PEA {Peace, Ecology &
Art Foundation).

Este foarte uşor să ne lăsăm copleşiţi de dramele noastre personale şi de propriile eforturi de a
construi relaţii reuşite; dar aceste premii aşază astfel de drame într-un context mult mai larg şi
mai important. „Noua ştiinţă" nu promite numai o lume în care nu există relaţii de codependenţă
şi nici nevoia să lupţi cu patru minţi într-o relaţie, ci şi o lume fără violenţă, pentru că toţi copiii
primesc educaţia de care au nevoie pentru a prospera şi a construi o lume mai bună.

Gaze nobile interconectate

în timp ce mă pregăteam să scriu această carte, i-am întrebat pe membrii comunităţii mele
virtuale dacă au aplicat în relaţiile lor, principiile prezentate în Biologia credinţei. Numărul mare
de răspunsuri afirmative, dar în special această scrisoare foarte grăitoare, m-au copleşit:

Bună, Bruce,

lată cum cartea ta, Biologia credinţei, mi-a schimbat pentru totdeauna relaţia cu soţul meu:

'Stăteam pe scaunul moale din vinii, uitându-mă afară pe fereastră, privind cum lumina se juca pe
suprafaţa apei. Trenul prinsese viteză, ducându-ne pe drumul de fier de la Portland la
Bellingham. Nu auzeam decât vocea lui Bruce, aşa cum o ascultasem în versiunea audio a cărţii
sale, Biologia credinţei. Mi-am făcut în cap o listă cu toate ideile mai importante pe care să i le
împărtăşesc soţului meu, Martin, la întoarcerea acasă. Mă aştepta la gară şi, înainte să apuc să
deschid gura, mi-a spus că tocmai a terminat de citit o carte extraordinară - Biologia credinţei.

Acesta a fost pentru noi un moment definitoriu. Am luat hotărârea că venise momentul să
schimbăm „pista" înregistrărilor care ni se derulau în cap. Eu am participat la un atelier PSYCH-
K, aceasta fiind una dintre modalităţile sugerate de Bruce, pentru reprogramarea
minţii subconştiente (adică a înregistrărilor dobândite), iar apoi i-am spus şi lui Martin ce
învăţasem.

Am întocmit o listă cu înregistrările care se derulau frecvent în capul nostru şi am folosit


procesul testului cu braţul P5YCH-K, pentru a le echilibra. La începutul procesului, ne
petreceam mai mult timp la serviciu şi aveam foarte puţin timp pentru noi. Credeam că aşa
e normal şi nu ne-am dat seama că ne îndepărtam, tot mai mult, unul de celălalt. Vechile credinţe
„înregistrate" făceau ca relaţia să meargă pe un drum trasat de părinţii noştri. Ne vedeam, pe
mine şi pe Martin, după ani şi ani de zile, întrebându-ne cum s-a întâmplat de am devenit nişte
străini.

Acum scăpăm de înregistrările care nu ne-au fost de niciun folos şi facem altele, care ne ajută!
Devenind conştienţi de această reprogramare, am început să trasăm un nou drum. Ne-am mutat
într-un loc unde lucrurile se petrec într-un ritm mai lent şi ne-am hotărât să ne creăm nişte
profesii în care să ne putem folosi creativitatea. în urmă cu un an, nu aş fi crezut nici în
ruptul capului că am fi putut vreodată să avem această idee: • http://kck.st/ybaRPo .

Relaţia noastră este acum mult mai bună şi simt că suntem pe aceeaşi lungime de undă, atunci
când vechile înregistrări mai scot din când în când capul la suprafaţă. Avem puterea de a îndrepta
aceste înregistrări şi colaborăm pentru a continua să trasăm cel mai bun drum pe care să meargă
vieţile noastre.

Marcy Criner

Când am contactat-o din nou pe Marcy, înainte de publicarea acestei cărţi, am aflat că proiectul,
pe care ea şi soţul ei l-au înregistrat pe Kickstarter - o aplicaţie pentru iPad, care le permite
copiilor să scrie şi să ilustreze poveşti - nu fusese finanţat. Fără ca asta să-i sperie, Marcy şi
Martin nu au început să dea vina unul pe celălalt: „Tu ar li trebuit să faci asta... Ba nu, tu ar fi
trebuit să faci asta“. Dimpotrivă, ei au realizat un nou proiect (un curs online), care nu are nevoie
de finanţare externă. Marcy spune că, datorită faptului că ea şi soţul ei nu mai copiau relaţiile
părinţilor lor, creându-şi în schimb relaţia aleasă de minţile lor conştiente, aveau acum
capacitatea de a înţelege şi accepta faptul că nu primiseră finanţare pentru proiectul lor: „Am
reuşit să nu dăm vina unul pe celălalt. De fapt, am zâmbit şi am desenat imagini ale lecţiilor
învăţate prin acest proiect".

Marcy şi Martin au ajuns să creadă că proiectul a fost, de fapt, o reuşită, deoarece prin
intermediul ‘Kickstarter au intrat în contact cu mai multe persoane care i-au încurajat: „Până
la urmă, nu de bani era nevoie, ci de oameni care să ne sprijine în ceea ce doream să facem . Iată
un alt exemplu de comunităţi de gaze nobile, care împărtăşesc cu alţii, lumina.

Intemetul este asemenea sistemului nervos din corpul omenesc, deoarece are potenţialul de a
conecta şapte miliarde de fiinţe umane individuale, pentru a le transforma într-un singur
organism viu, numit omenire. Nu pot spune că ştiu încotro va evolua Internetul (aşa cum nu pot
spune nici că ştiu încotro se îndreaptă planeta), dar ştiu că gazele nobile care iniţiază
o organizaţie de tipul AHIMSA sau o revoltă precum Primăvara arabă pot transforma aceste
mişcări, prin intermediul Interne-tului, în mişcări la nivel global - şi asta cu o viteză
uluitoare. Tot mai des, cei care recunosc importanţa creării unei comunităţi globale armonioase
recurg la Internet, pentru a intra în legătură cu omenirea. Inclusiv eu. M-am decis, aşadar, să nu
stau cu mâinile în sân, aşteptând următoarea etapă evolutivă, ci să mă aşez în faţa computerului
şi să exploatez puterea Intemetul ui. Vreau să ajut la conectarea gazelor nobile la nivel planetar,
nu doar prin intermediul cărţilor şi prin prelegerile mele, ci şi cu ajutorul paginii mele de
Internet. Dacă aveţi de spus o poveste şi vreţi s-o împărtăşiţi cu o lume întreagă, în căutare de
speranţă şi lumină, trimiteţi-mi-o pe adresa bruce@brucelipton.com, ca să o putem posta pe
pagina mea de Internet. Cu ajutorul Inter-netului putem crea, între noi, o energie care va face ca
Gaia să strălucească.

Sună grozav, Bruce, ar putea spune unii dintre voi, dar eşti convins că Gaia va supravieţui? Este
o întrebare care mi se pune foarte des, în special de către oamenii descurajaţi de haosul lumii
actuale. Nu sunt o Pollyanna10, dar, aşa cum spuneam mai devreme, sunt optimist pentru că, prin
natura muncii mele, am avut privilegiul să întâlnesc atât de multe gaze nobile: oameni care,
individual şi colectiv, luminează lumea. Şi, aşa cum am explicat în Capitolul 1, în natură şi în
evoluţie există tipare fractalice repetitive, care oferă înţelegere, speranţă şi viziune pentru un
viitor durabil.

Am convingerea că, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut, crizele prin care trecem conduc la
schimbări evolutive. Dar mai cred şi că pasul către treapta următoare a scării evolutive nu va fi
unul uşor de făcut. Suntem, în prezent, martorii dezmembrării structurilor pe care oamenii le
credeau odată solide - structuri religioase, politice, economice şi academice. Deoarece aceste
structuri sunt prizonierele unor sisteme imperfecte de credinţe, am convingerea că ele trebuie să
se dezintegreze, pentru ca noi să putem depăşi credinţele lor restrictive de tipul eticii
„supravieţuieşte cel mai puternic11 („Te bat eu, înainte să apuci să mă baţi tu“) sau credinţa
conform căreia omul este rezultatul unor mutaţii accidentale ori concepţia că genele
ne controlează viaţa - credinţe învechite, iluzii cărora ne-am lăsat pradă, timp de 150 de ani.

Stau şi mă uit la crizele cu care se confruntă omenirea şi sunt emoţionat, pentru că am


convingerea că ele reprezintă un semn că ne aflăm pe drumul către următoarea etapă
evolutivă, către un nou sistem de credinţe, care va modela o civilizaţie bazată pe armonie şi
autodezvoltare psihologică. Nu pot să spun cu exactitate ce se va întâmpla, dacă şi când şapte
mili-

arde de oameni se vor hotărî să nu se mai omoare unul pe altul, să nu mai distrugă planeta şi să-şi
asume responsabilitatea superorganismului denumit omenire, aşa cum niei amoeba nu putea să
prevadă ce avea să se întâmple, în momentul în care 50 de mii de miliarde de celule aveau să
colaboreze, pentru a forma fiinţa umană! Dacă cineva ar fi întrebat amoeba ce avea să se
întâmple, aceasta nu ar fi putut, în niciun caz, nici măcar să-şi imagineze călătorii cu racheta pe
lună, telefoane mobile sau televiziunea. Tot aşa, nici noi nu putem prevedea ce se va întâmpla în
momentul în care şapte miliarde de oameni vor recunoaşte, în mod colectiv, că sunt, fiecare, o
părticică din omenire - un superorganism superior, iluminat. Dar ştiu că, atunci când se va
întâmpla aceasta, va li ceva extraordinar, deoarece conştiinţa umană este unul dintre cele mai
puternice elemente care influenţează evoluţia planetei noastre.

In aceste vremuri de haos, vă sfătuiesc să evitaţi tentaţia de a vă izola, permiţându astfel nevoii
biologice de protecţie să învingă nevoia biologică de progres. Este vremea progresului, a
asimilării, şi nu a izolării. Trebuie neapărat să luaţi măsuri de protecţie (eu fac provizii de hrană),
dar nu vă limitaţi la asta. A căuta contactul cu ceilalţi va ajuta la producerea schimbării.

Voi folosi analogia cu metamorfoza omizii, pentru a descrie punctul în care ne aflăm acum. Sub
pielea unei omizi se află 6-7 miliarde de celule. Fiecare celulă este o entitate senzorială şi, de
fapt, echivalentul unei fiinţe umane funcţionale, în miniatură. Fiecare celulă are misiunea ei.
Unele lucrează în sistemul digestiv, altele, în sistemul muscular şi aşa mai departe. Fiecare celulă
este „angajată“ şi este „plătită44. Omida creşte. Economia ei creşte. Totul se află într-o stare de
creştere luxuriantă - sunt vremuri fericite.
Şi apoi, într-o bună zi, omida încetează să se mai hrănească şi să se mişte. In lumea omizii,
celulele încep să privească împrejur şi să spună: „Ce se întâmplă?41 Celulele digestive
sunt concediate pentru că, de ceva vreme, omida nu se mai alimentează. Celulele musculare îşi
pierd şi ele slujba, atunci când omida încetează să se mai mişte. Iar apoi încep să fie
concediate toate celulele, una după alta. Structura în care au trăit şi pe cai e au creat-o ca pe o
comunitate începe să se destrame. Celulele intră în panică; multe dintre ele se sinucid (apoptoză
). Omida, acea structură superior organizată, devine o supă de celule deconectate de la structură.
„O, Doamne, totul se duce de râpă!

însă unele celule, genetic identice cu celulele intrate în panică, răspund diferit. Chiar în mijlocul
haosului, aceste celule în stadiul imaginai (de viitor adult) percep o viziune diferită şi devin lideri
care creează acea viziune diferită. Din-tr-odată, celulele se unesc din nou, de data aceasta pentru
a crea ceva mai evoluat decât o omidă: din supă se înalţă în zbor un fluture superb.

Cred că, în prezent, omenirea se află în stadiul de „omidă târzie“, când celulele imaginale
vizionare (cunoscute şi sub denumirea de gaze nobile) deschid calea către un viitor mai bun. Nu
pot decât să cred, cu tărie, că numărul acestor celule imaginale / gaze nobile va atinge masa
critică necesară vindecării planetei noastre şi evoluţiei acesteia către o ordine supei ioaiă a vieţii.
îmi imaginez câmpii organice lertile, părinţi iubitori, cupluri fericite până la adânci bătrâneţi şi
un fluture nou, uluitor, care emite lumină laser.

Epilog

Fericiţi până la adânci bătrâneţi

O comedie romantică, avându-i protagonişti pe Bruce şi Margaret

Scena 1: Fata îl întâlneşte pe băiat

Cred că te-am iubit din clipa în care te-am văzut... iar faptul că am ajuns să te cunosc în ultimul
an şi jumătate i-a dat iubirii mele timp, spaţiu, energie şi conţinut şi mi-a hrănit sufletul. Cred că
asta înseamnă că tu eşti Hrană pentru suflet!

Te iubesc, Margaret

Din arhiva scrisorilor de dragoste, dintre Margaret şi Bruce

a/largaret: Exact ca în filme, a fost dragoste la prima î I vedere, în mulţimea dintr-o încăpere
aglomerată. Sau, mai precis, a fost dragoste la primul fior, într-o încăpere aglomerată, un fior
care m-a lăsat, practic, fără respiraţie.
In timp ce mă îndreptam spre locul meu de pe rândul din faţă, la conferinţa internaţională a
Asociaţiei pentru Sănătate Pc-rinatală şi Prenatală, din 1995, l-am văzut pe fondatorul
organizaţiei, Thomas Verny, stând de vorbă cu cineva care era cu spatele la mine. Când am trecut
prin dreptul acelui străin, mi-a scăpat un suspin involuntar şi, instinctiv, mi-am dus mâna
la inimă, unde am simţit un fior de energie.

M-am oprit şi am privit în urmă. Thomas şi străinul se uitau curioşi la mine, sursa acelui suspin
sonor, care i-a luat prin surprindere, tot atât de mult cum mă luase şi pe mine! Am reuşit să scot
cu greu un „Bună!11

Mi-am croit drum până la locul meu, întrebându-mă: „Doamne, Dumnezule, ce-a fost asta?“ Sala
de conferinţe de la hotelul Cathedral Hill din San Francisco s-a umplut cu sute de participanţi,
tară ca măcar să-mi dau seama. Priveam ţintă în podea, încercând să-mi revin după fiorul simţit
în inimă. Era ceva dincolo de atracţie, dincolo de dorinţă - erau vibraţii bune la un alt nivel, unul
complet nou. Nici măcar nu-i văzusem faţa!

Într-un târziu, am ridicat privirea şi am văzut că străinul era unul dintre vorbitorii din următoarea
sesiune de discuţii şi că numele lui era Bruce Lipton. La sfârşitul sesiunii, după ce Bruce
electrizase întreaga audienţă, a trebuit literalmente să-mi fac loc cu coatele ca să ajung în primul
rând de oameni care se strânseseră în jurul lui, încurajându-mă tot timpul: „Hai, Margaret, nu e
momentul să fii timidă. Trebuie să te duci să faci cunoştinţă cu tipul ăsta.11 Am ajuns lângă
Bruce, exact în momentul în care îi dădea adresa lui de acasă, unei femei care voia să-i trimită un
cec pentru una dintre conferinţele lui înregistrate. Când a spus „La Honda, California11, am
izbucnit: „Locuieşti în La Honda? Şi eu locuiesc tot în La Honda!11

Prin urmare, întâi avusesem reacţia aceea fizică, viscerală, incredibilă, când trecusem prin spatele
acestei persoane; şi acum aflu că locuieşte la doar câteva minute distanţă de mine, în orăşelul La
Honda.

Nu cu mult timp înainte de a merge la acea conferinţă, mă hotărâsem să fiu deschisă explorării
(pentru prima dată) a unei relaţii bazate pe angajare totală, comunicare şi expresivitate. Dar
pentru că nu avusesem niciodată o astfel de relaţie, nu ştiam cum să procedez. Aşa că am apelat
(nu pentru prima oară) la Univers: „Prin urmare, Universule, mi-aş dori un semn, un semn atât de
evident, încât să mă facă să acţionez!11 Eram convinsă că primisem acest semn!

Asemenea lui Bruce, mă reinventam şi eu. Amândoi trecuserăm dincolo de graniţele lumii pe
care o cunoşteam. Abandonasem o carieră serioasă şi care îmi dădea multe satisfacţii, după 16
ani petrecuţi la Summit Organization, un lider al mişcării potenţialului uman1 din California.
Abandonasem şi o relaţie de 13 ani cu mentorul meu, care întemeiase Summit Organization.
Plecarea din sânul familiei de la Summit (unde, practic, crescusem: am intrat acolo pe la
douăzeci şi ceva de ani şi am plecat la 39) a fost sfâşietoare. Iar atunci când compania, la a cărei
dezvoltare pusesem şi eu umărul, s-a închis, la puţin •timp după plecarea mea, iar soţul meu a
murit (eram deja despărţiţi), nu am putut decât să recunosc realitatea: vechea viaţă, pe care o
iubisem, se terminase.
La Summit organizam ateliere de lucru experimentale, iar mesajul nostru principal este familiar
celor care urmăresc activitatea lui Bruce: „Fiecare este răspunzător de propria-i viaţă.11 De fapt,
prima dată când l-am auzit vorbind pe Bruce, acesta explica exact ceea ce eu făceam de 16 ani,
dar într-un mod pe care nu-1 mai auzisem până atunci. Eu foloseam limbajul „de procesare11 al
mişcării potenţialului uman, iar Bruce folosea limbajul biologiei celulare şi al fizicii cuantice.
Dar mi-am dat seama, cu emoţie (încă un motiv să cred că Universul îmi dăduse semnul pe care
îl cerusem), că vorbeam, de fapt, despre unul şi acelaşi lucru!

Mi-a făcut plăcere să lucrez la Summit, îmi erau dragi clienţii pe care îi aveam acolo şi îmi
iubeam colegii, care erau toţi, ca şi mine, nişte practicanţi zeloşi ai introspecţiei - eram la fel de
hotărâţi ca şi clienţii noştri să aflăm de ce vieţile noastre nu se potriveau cu vieţile pe care
spuneam că ni le dorim. Cum era de aşteptat, având în vedere pasiunea mea pentru
documentare, după ce am părăsit Summit Organization, scopul meu a fost să „procesez11 (iar
cuvântul ăsta!) experienţele trăite, pentru a putea extrage din ele toată înţelepciunea posibilă, ca
să păşesc în următorul capitol al vieţii mele, cu inima deschisă.

Dar primul punct pe ordinea de zi a fost detensionarea. Era o reală bucurie să leneveşti lângă o
ceaşcă cu cafea, fără să trebuiască să alergi la următoarea întâlnire, la următorul apel telefonic
sau la următorul atelier de lucru, programat cu un an înainte. Le-am spus prietenilor mei că o să
mă delectez cu timpul liber şi cu independenţa pe care le căpătasem. Când ei mi-au spus că
sperau să-mi găsesc un partener de viaţă, le-am răspuns, glumind veselă, că nu o relaţie bună
trebuie să-mi dorească, ci sex de calitate şi multă distracţie.

Toate astea s-au schimbat, atunci când am aranjat un mentorat cu Kathlyn şi Gay Hendricks, care
folosesc tehnici de conştientizare a corpului, pentru a descoperi ce se întâmplă realmente cu
indivizii şi cu cuplurile. Kathlyn şi Gay Hendricks erau împreună de 20 de ani, dar arătau de
parcă erau în luna de miere - atât de evident era cât de mult se plăceau, se iubeau, se apreciau şi
se respectau unul pe celălalt. Erau devotaţi ideii pe care ei o numeai „transparenţă emoţională14
şi pe care o defineau drept „capacitatea de a-ţi cunoaşte propriile sentimente şi de a vorbi despre
ele, pentru ca alţii să le poată înţelege11.

în timp ce lucram cu Kathlyn şi Gay, mi-am dat seama că, în ciuda dorinţei mele declarate de
intimitate, în relaţiile pe care le avusesem mă gândisem mereu Ia o posibilitate de evadare. Ştiam
că nu mai vreau o astfel de relaţie - îmi era foarte bine şi singură. Dar Kathlyn şi Gay Hendricks
m-au făcut să visez la ieşirea din tiparul în care trăiam - acela de a fi cu bărbaţi pe care trebuia
să-i târăsc cu forţa în intimitate. M-am deschis în faţa unei posibile Mari Iubiri, cum o numeam
eu.

Scena 2: Băiatul o pierde pe fată

Iubita mea minunată, îţi mulţumesc că mă iubeşti atât de mult... chiar dacă atitudinea mea nu a
fost pe măsura unei asemenea iubiri.

Te iubesc mult!
Brucie

Din arhiva scrisorilor de dragoste, dintre Bruce şi Margaret

Bruce: Credeţi, probabil, că după dragostea la primul tior a lui Margaret, ea şi cu mine, două
gaze nobile care se ocupaseră de programarea lor negativă (unul dintre ele ţinând chiar prelegeri
regulate despre puterea acesteia de ne a împiedica să ne creăm viaţa pe care o dorim), am trăit
foarte repede o stare de extaz.

Ei bine, nu e chiar aşa. Noi ne definim relaţia drept o comedie romantică, din următorul motiv:
prima „oră şi jumătate14 (de fapt au fost şase luni) a inclus o serie de accidente nefericite şi limite
impuse - care caracterizează mai degrabă diplomaţia la nivel înalt, decât starea de fericiţi-până-
la-adânci-bătrâneţi -precum şi multă, multă bucurie şi veselie.

Am înţeles perfect fiorul pe care l-a simţit Margaret în inimă, ceea ce cu siguranţă nu vă va
surprinde, pentru că aţi citit Capitolul 2. Toate organismele - vă amintiţi, nu-i aşa? - transmit
semnături vibraţionale unice. în acest caz, Margaret a creat în mintea ei o viziune specifică şi
unică, atunci când lucra cu soţii Hendricks - o viziune neurologică, cu frecvenţe cerebrale unice.
I-a ordonat apoi Universului, adică subconştientului ei (un supercomputer), să acţioneze un
motor de căutare, care să emită un semnal de alertă, atunci când în câmpul ei pătrundea vibraţia
armonică potrivită. Când a trecut prin spatele meu, Margaret a „citit11 semnătura energetică pe
care o transmiteam eu, care s-a potrivit (din punct de vedere armonic... aceasta este o poveste
despre vibraţiile bune) cu frecvenţa pe care o căuta subconştientul ei.

Faptul eă Margaret şi-a dus instinctiv mâna la inimă, în acel moment, este şi el de înţeles, pentru
că eu cred că inima este organul receptor şi emiţător care ne citeşte câmpurile energetice. Când
am avut, în Caraibe, revelaţia membranei celulare, despre care vorbesc în cartea mea Biologia
credinţei, inima a fost cea care a răspuns instantaneu, în acel moment uluitor de conştienţă. De
fapt, eu mă refer adesea la acel moment, ca la un „orgasm cardiac11 - nu a fost doar momentul în
care „am reuşit11, ci şi momentul în care mi s-a revelat capacitatea inimii de a înţelege Adevărul.

Deşi am înţeles fiorul resimţit în inimă de Margaret, eu nu am trăit aceeaşi experienţă când am
întâlnit-o. Ştiam că sunt atras de o femeie frumoasă, interesantă, puternică, reconfortant de
directă şi sinceră, dar atunci încă nu ştiam ceea ce acum este atât de evident: că întâlnisem
dragostea vieţii mele!

Aşa cum am explicat în Introducere, când vine vorba de relaţii, sunt mai greu de cap. Sunt tipul
de elev care trebuie să rămână după ore şi să scrie de o mie de ori pe tablă, ca să îi intre ceva în
minte. Am făcut progrese incredibile în ceea ce priveşte anularea programării mele, progrese care
ştiu că i-au permis lui Margaret să intre în viaţa mea. Dar eram încă tras înapoi, de rămăşiţe ale
programării pe care o avusesem. îmi doream o relaţie sinceră şi încă îmi doream o relaţie în care
să nu fiu nevoit să modific niciun cuvânt din mantra mea veche de 17 ani: „Nu o să mă mai
căsătoresc niciodată!11

Privind în urmă, îmi dau seama că am tăcut lucrul care ar fi putut fi cea mai proastă mişcare din
viaţa mea: am lăsat-o să plece! Nu voiam s-o induc în eroare pe Margaret, aşa că i-am spus că nu
sunt făcut pentru relaţii serioase.

Scenele 3 şi 4: Băiatul şi fata îşi încep călătoria

Viaţa alături de tine a făcut ca iubirea mea să înflorească şi vreau să continui să cresc în această
minunată iubire pe care o am cu tine şi pentru tine... îmi place să mă trezesc alături de tine şi să
stăm de vorbă, să chicotim şi să ne iubim. îmi place cum te prosteşti, îmi place cum râzi. Îmi
place că ne simţim atât de bine împreună!

Te iubesc, dragul meu, Margaret

Din arhiva scrisorilor de dragoste, dintre Margaret şi Bruce

Margaret: Când am vorbit cu Bruce - sau am crezut că vorbesc cu Bruce, care mi-a spus că nu e
disponibil - am făcut ceea ce trebuia să fac în astfel de circumstanţe: i-am dorit să aibă o viaţă
frumoasă. Dar pe urmă am plâns zile în şir, de parcă pierdusem dragostea vieţii mele. O atitudine
destul de ciudată (deşi nu, dacă ţinem cont şi de explicaţia din fizica cuantică, dată de Bruce mai
devreme), având în vedere că nu vorbisem cu Bruce decât preţ de vreo cinci minute!

Dar, bineînţeles că lucrurile nu s-au terminat aşa. După alte câteva situaţii destul de complicate
(toate, excelent material pentru Scena 3 din comedia noastră romantică), am început să ne
întâlnim. Dar încă nu ne aflam pe traiectoria inexorabilă a iui fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi.

Ori de câte ori ne întâlneam, Bruce repeta mereu că nu era făcut pentru o relaţie serioasă şi, ca să
înţeleg bine asta, se asigura că întâlnirile aveau loc Ia el acasă şi că el era cel care gătea. Nu voia
să-mi fie în vreun fel obligat, de teama unui angajament permanent.

După un serios examen de conştiinţă, mî-am învins îndoielile în legătură cu explorarea unei
relaţii lipsite de obligaţii cu Bruce şi m-ain hotărât să-mi asum riscul de a mă trezi cu inima
frântă. Mi-am promis să aflu tot ce puteam despre a fi în totalitate alături de o altă persoană (am
renunţat la partea cu „total angajat41 a Marii Iubiri, dar nu şi la cea cu transparenţa emoţională),
atâta vreme cât avea să dureze relaţia noastră. Aşa că, după ce l-am ascultat pe Bruce în fiecare
săptămână, spu-nându-mi că nu e făcut pentru a avea o relaţie serioasă, am trecut la ordinea mea
de zi, cea despre transparenţa emoţională, care însemna comunicare sinceră: „Trebuie să vorbim
ceva..."

Ceea ce am aflat destul de repede, spre surprinderea mea, a fost că deşi, aparent, eu eram cea mai
pasionată şi mai serioasă, îmi găsisem egalul. Mintea extraordinară şi inima mare ale lui Bruce
îmi arătau că trebuie să mă dezvolt, la rândul meu, ca să pot ţine pasul cu el. Am început să învăţ
multe lucruri despre cum să-mi exprim iubirea. Şi, ceea ce este surprinzător, am învăţat multe
despre angajament, tară ca el să fi rostit măcar o dată acest cuvânt. Ca să fiu sinceră, în ciuda
pasiunii mele pentru introspecţie, iniţial, transparenţa emoţională mă obosea, însemna să fiu
prezentă mereu, chiar şi atunci când simţeam nevoia de puţin spaţiu şi să mă detaşez pentru un
timp. Exista tentaţia ca la un moment dat să spun: „E prea multă bătaie de cap."
însă am ales să continui şi să mă concentrez asupra bucuriei pe care mi-o oferea timpul
extraordinar petrecut împreună - Bruce este atât de nostim şi de dulce! Obişnuiam (şi încă
obişnuim) să ne prostim, să chicotim şi să râdem o grămadă. Una dintre vecinele lui Bruce ne-a
spus că îi plăcea teribil să vină să-şi viziteze caii care păşteau pe iarba din faţa casei lui (La
Honda este o localitate rurală), pentru că ne auzea cum râdem şi asta o făcea şi pe ea fericită.

Râsetele au început devreme, chiar înainte de a mă nv păca cu gândul că Bruce nu vrea obligaţii.
La una dintre ; Pri“ mele noastre întâlniri, Bruce a propus să jucăm scrabble. Arve:l să afle foarte
repede că ador să joc scrabble şi că joc tară ca să câştig! Când l-am bătut, a avut un şoc şi a fost
foarte im" ■ presionat că eram mai bună decât el - el, care avea un vt/ca‘ bular formidabil! l-am
spus că, dacă aş fi ştiut cât de tare *'a impresionat jocul meu de scrabble, aş fi propus să jucăm
d<^ prima întâlnire.

De fapt, l-am bătut pe Bruce nu pentru că am fost i1iai bună la vocabular, ci pentru că folosisem
cuvinte de scrab^e din două şi trei litere, pe care le învăţasem pe dinafară - uilU* dintre favoritele
mele este oe, un vânt violent din Insulele f e" roe. Bruce s-a lansat într-o prezentare a victoriei
mele, pre^a“ rată cu cuvintele ridicole cu care îl bătusem, prezentare ce a fPst atât de nostimă,
încât m-am tăvălit literalmente pe jos de r^s-Să mă învingă la scrabble a devenit pentru el o reală
provoca**0, şi când, în sfârşit, m-a bătut, am exclamat: „Ce reconfortant!*

Ne distram, dar şi comunicam la un nivel profund. Bruce avusese de prea mult timp o viaţă
serioasă, în care urmărea paS cu pas scenariul altcuiva despre o viaţă fericită. Iar eu mi-a|TI dat
seama că trebuia să mă relaxez şi să o iau mai uşor după0 carieră de 16 ani, în care a trebuit să fac
faţă problemelor felul acum.

Prietenii noştri au început să vadă cât de mult ne poţi1' veam (şi încă ne potrivim). Prietenii lui
Bruce, care ştiau fi nu suportă să aibă obligaţii, îi atrăgeau atenţia să nu facă ce'a care să ne strice
relaţia - unul dintre aceştia i-a spus să nu i# vină pe la el, dacă nu mă aduce şi pe mine. Prietenii
mei veci1’ îmi spuneau că niciunul dintre foştii mei parteneri nu se pofti' , vea atât dc bine cu
înaltele mele niveluri energetice.

în ciuda nevoii pe care o resimţea Bruce, de a repetaîf' truna că nu vrea să aibă obligaţii, dar şi a
nevoii mele de a-rf

promova agenda transparenţei emoţionale prea agresiv şi prea repede (de teama de a nu mă trezi
cu un alt bărbat care nu era dispus să-şi rezolve „rahatul", ca să mă exprim nedelicat), cred că, la
un anumit nivel, asemeni prietenilor noştri, ştiam amândoi că porniserăm în călătoria către
fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi.

Scena 5 etc.: Drumul accidentat

spre fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi

Calea iubirii adevărate nu a fost niciodată netedă.


Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare

Margaret: Bineînţeles că încă nu ne aflam pe ultima linie dreaptă spre starea de fericiţi-până-la-
adânci-bătrâneţi. Oamenii mă întreabă mereu dacă eu şi Bruce ne certăm, iar eu le spun că la
început ne certam - aşa cum se ceartă foarte multe cupluri. Şi apoi le spun povestea unei călătorii
cu maşina, pe care am făcut-o înainte de apariţia GPS-ului.

Nu era o călătorie lungă, era un drum de vreo două ore cu maşina, până la nişte prieteni pe care
voiam să-i vizităm. Dar ne-am rătăcit. Eu repetam mereu că ar trebui şă ne oprim ca să întrebăm
pe cineva care este drumul bun, iar Bruce continua să o ia când la stânga, când la dreapta,
încercând să-şi dea seama pe unde trebuie s-o luăm. Da [oftat], ştiu, răspunsuri stereotipe bărbat-
femeie! Am spus ceva de genul „Eu nu aş face asta!" Dar Bruce se enervase atât de tare pe mine
şi pe el însuşi, încât a oprit maşina în parcarea unui centru comercial, s-a dat jos şi mi-a spus:
„Foarte bine, atunci condu tu!“ Apoi (în public) am început să ne înfruntăm ca doi cocoşi, urlând
unul la celălalt, fiecare dând indicaţii despre ce ar trebui făcut şi încotro ar trebui s-o luăm.

După câteva secunde de confruntare violentă, ne-am oprit, ne-am îndepărtat unul de celălalt, am
respirat adânc, am înce-

put să scoatem tot felul de sunete, de genul „Aah!“, „Hmm!“ şi am intrat înapoi în maşină. Am
rămas tăcuţi multă vreme. Apoi am început să vorbim despre reacţiile impulsive extrem de
vi olente pe care le avuseserăm amândoi, cât de rău ne-au făcut să ne simţim şi despre faptul că
niciunul dintre noi nu-şi dorea aşa ceva. Era exact opusul fiorului din inimă, plin de
vibraţii bune, resimţit la hotelul Cathedral Hill. Ceea ce ni se întâmplase era un caz tipic de
vibraţii rele! De fapt, a durat cam o săptămână (Bruce ţine minte că au fost două săptămâni)
până când vibraţiile „rele“ s-au risipit. în toată această perioadă, am căzut de acord că aşa ceva
nu avea să se mai întâmple niciodată. Amândoi trăiserăm în trecut experienţa unor
asemenea relaţii explozive, distructive şi ne era foarte clar că nu aveam să mai facem asta
niciodată.

La vremea aceea, eram şocaţi să vedem că puteam cădea atât de repede într-o stare de furie
extremă. Dar acum, prin perspectiva unor ani întregi de trăit fericiţi-până-la-adânci-bă-trâneţi,
consider că nu e posibil să ai o relaţie foarte apropiată, fără să existe şi perioade mai negre din
când în când: tipul de furie care te face să-ţi doreşti ca partenerul tău să sufere un pic, ca să-ţi
impui punctul de vedere; sau tipul de sentimente rănite, care te fac să-ţi doreşti răzbunare.

După confruntarea din parcare, ne-am întrebat dacă ceea ce ne dorim este să avem mereu
dreptate sau să avem o relaţie. Am ales relaţia. Apoi am decis, atât conştient cât şi
inconştient (suntem întotdeauna conştienţi de cele patru minţi ale noastre), să ne asumăm
responsabilitatea faptului că suntem obsedaţi de a deţine controlul şi să facem ceva pentru a
scăpa de nevoia de a avea mereu dreptate!

Mai întâi, am folosit o tehnică de înfrânare a tendinţei, pe care o aveam, de a deveni foarte critică
în momentele cu mare încărcătură emoţională. Cred că e un model care ne este familiar tuturor.
Ştii că ceea ce vrei să spui va pune sare pe rană, aşa că juri să n-o spui. Dar până la urmă tot o
spui (pio-gramarea asta subconştientă corozivăl), pentru că ştii că tu ai dreptate, iar partenerul
tău, nu. Modul în care mi-am înfrânt atitudinea critică a tost următorul: m-am dus în baie, m-
am privit în oglindă şi am avut o conversaţie cu mine însămi, în-trebându-mă: „Margaret, vrei să
ai dreptate sau vrei să fii îndră-gostită?“ A fost nevoie de mult exerciţiu, dar am repetat
experienţa, iar şi iar, şi până la urmă a funcţionat. După o şedinţă în faţa oglinzii, intram din nou
în cameră, cu toată energia transferată spre inimă. Rosteam cuvinte binevoitoare, pentru că
alesesem să-mi transfer energia către dragostea necondiţionată.

Bruce şi cu mine am cultivat şi o altă tehnică ce ne ajută să trecem de la injurii, furie sau teamă,
la dragoste necondiţionată. Ne-am făcut un obicei care a devenit un automatism: ne reconectâm
în tăcere, atingându-ne, în loc să ne certăm cu privire la cine are dreptate. Reconectarea înseamnă
că oricât de rău te-ai simţi, oricât de mult ai crede că partenerul te-a rănit, oricât de mult ţi-ai dori
ca partenerul tău să sufere un pic, ca să-ţi impui punctul de vedere, vă aşezaţi împreună în tăcere,
Iară să vă certaţi, pentru a restabili legătura dintre voi la un nivel mai profund decât cel al
cuvintelor. Dacă renunţaţi la detaliile unei dispute şi restabiliţi contactul, inimile vi se vor
deschide din nou şi totul se rezolvă de la sine. Trebuie să vă asiguraţi că vă atingeţi - cu
genunchii, mâinile, braţele. Dacă nu există contactul fizic, o să vă treziţi că staţi acolo, fierbând
în suc propriu!

Ne-am mai făcut şi obiceiul de a ne spune cuvinte de iubire, pentru a ne reconecta pe tot
parcursul zilei, chiar şi atunci când Bruce este plecat pentru a-şi ţine prelegerile şi trebuie
să facem asta pe Skype. Ne spunem foarte des „te iubesc“ - când trecem prin hol, când unul
dintre noi pleaca de acasă etc. Folosim din plin nume de alint prosteşti (inventate de Bruce),
cum ar fi: „Goosie, Brucie.“ Şi ne asigurăm că există nenumărate

încurajări fizice în fiecare zi: îmbrăţişări şi giugiuleli - ceea iv a dat naştere unui alt nume de
alint: „Giugiuliştii.“

Dacă vi se pare că ceea ce spun este un pic exagerat, n bine, nu sunteţi primii care ar spune asta.
Sally Thomas, circ lucrează cu mine la Mountain of Love Productions, spune ca atunci când ne-a
întâlnit pentru prima oară, „te iubesc“-urile noastre i se păreau prea „siropoase14.

Apoi a început să le aprecieze: „Indiferent de cât de strc-sante devin lucrurile, Bruce şi Margaret
sunt întotdeauna tole-i anţi, amabili, plini de afecţiune. Nu se cramponează niciodată de nimic şi
nu au resentimente. Efectul de Lună de Miere nu a dispărut.'4 Apoi a început să ne imite.

„Partea nostimă este că m-am molipsit şi eu. E bine să fii aşa atunci când trăieşti alături de nişte
oameni care, la un moment dat, te enervează - nu trebuie decât să-ţi aminteşti că n iubeşti la
nebunie.“

In ceea ce mă priveşte, cred că o consolidare constantă este foarte oportună. Să trăieşti fericit-
până-la-adânci-bătrâ-neţi nu e ceva care vine de la sine.

Ca şi familia lui Bruce, familia mea nu mi-a oferit un model de relaţii pozitive. Am plecat de
acasă la ! 6 ani, ştiind ca pot avea grijă de mine mai bine decât o făceau părinţii, pentru că eu
eram adultul din familie. Cred că comedia noastră romantică s-ar fi putut transforma într-o
tragedie, dacă nu am fi fost amandoi conştienţi de programările noastre negative, dacă nu am fi
întreprins nimic pentru a le birui şi dacă nu ne-am fi consolidat, în fiecare zi, iubirea cu vorbe (şi
fapte) de încurajare şi apreciere.

La urma urmelor, vibraţiile bune nu sunt suficiente, iar asta nu va surprinde pe nimeni dintre cei
care citesc această carte! Am cunoscut oameni convinşi că sunt suflete-pereche, pentru că erau
într-o extremă armonie energetică; dar relaţia lor nu mergea - cel puţin nu în viaţa asta. înainte de
a porni

cfit re fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi, a trebuit ca amândoi să ne ocupăm de bagajul invizibil


care ne trăgea înapoi.

Scena finală: Fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi

Frumuseţea ta îmi luminează viaţa - sunt atât de îndrăgostit de tine! Acum înţeleg cu adevărat
ideea de paradis - pentru că tu m-ai făcut s-o înţeleg.

Cu toată dragostea, pentru tine, scumpa mea

Gooselini,

Brucie

Din arhiva scrisorilor de dragoste, dintre Bruce Şi Margaret

Bruce: V-am spus că, de obicei, îmi lua ceva timp până să învăţ unele lucruri. Dar de data asta
am învăţat mai repede!

La şase luni după ce ne-am cunoscut, stăteam în sufragerie, Margaret pe canapea, iar eu pe jos,
rezemat de canapea, când’am început dintr-odată să râd, apoi m-am oprit brusc. Margaret mă tot
întreba ce mă făcuse să râd. Până la urmă i-am spus"că era cât pe ce să izbucnesc: „Margaret,
vrei să Iii soţia mea?“ Răspunsul lui Margaret la această veste importanta, care venea după 17 ani
în care îmi repetasem întruna: „N-o să mă mai căsătoresc niciodată'1, a fost: „Nu zău!'' De fapt,
acesta a fost răspunsul ei timp de o săptămână, cât mi-a luat s-o conving că vorbeam serios!

Până la urmă, mi-am dat seama că Margaret era femeia cu care voiam să trăiesc şi că trăiam deja
relaţia după care tânjisem atât! împărţeam totul, inclusiv (atunci şi acum) şunca: dacă erau patru
felii, ea primea două! Ne distram şi trăiam cea

mai profundă stare de intimitate.

Deşi reprezenta o piatră de hotar, renunţarea la mantra N-o să mă mai căsătoresc niciodată", din
timpul bărbieritului, s-a dovedit a fi o evoluţie firească a lucrurilor. Nu m-am gândit

prea mult la asta. Pentru mine, momentul de cotitură a fost cel în care mi-am dat seama că
încrederea mea în Margaret era ne mărginită. Ştiam, în adâncul sufletului că, dacă într-o bună
zi, când m-aş fi aflat în imposibilitatea de a lua o decizie cu pri vire la propria-mi viaţă, aş fi avut
nevoie ca cineva să decidă în locul meu, ea ar fi fost singura în care aş fi avut încredere să facă
acest lucru. în întreaga mea existenţă pe această planetă, nu am avut nicicând sentimentul că îmi
puteam încredinţa viaţa altcuiva, dacă ar fi fost cazul. Şi conştientizarea faptului că ajunsesem să
am atât de multă încredere în ea a fost, pentru mine, copleşitoare.

Când am reuşit s-o conving pe Margaret că vorbeam foarte serios cu privire la noul meu nivel de
încredere (şi la faptul că nu mai era nevoie să repet mereu că nu vreau obligaţii), ne-am hotărât să
ne angajăm într-un experiment de a trăi fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi.

Experimentul / provocarea era să continuăm ceea ce făceam, fără un scop final. în loc de asta, ne
angajam într-un experiment de tip zen, de a trăi fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi. un experiment
tară niciun obiectiv pe termen lung, doar „să fim aici, acum“. Şi, după 17 ani (şi vor mai fi şi
alţii), experi mentul nostru de a trăi în prezent fericiţi-până-la-adânci-bătrâ neţi continuă cu
aceeaşi ardoare.

Ca şi Margaret, nici eu nu cred că experimentul nostru a fost neapărat sortit să reuşească. Am


avut un început foarte bun, dar dacă nu am fi făcut unele ajustări pe parcurs, dacă nu ne-am fi
ocupat de atitudinile inconştiente care nu se lăsau duse, nu cred că am fi reuşit.

Margaret a descris deja unele dintre obiceiurile comuni cării noastre tandre, pe care ne-a luat
ceva timp să ni le fixăm în subconştient. Cred că „weekend-urile de miere“, pe care lc rezervam
numai pentru noi, au fost esenţiale. Erau trei zile (apoi patru, când programul o permitea) în care
ne închideam taîntr-o crisalida, lăsam in

în refugiul nostru din pădure c » ' auna ^ ne aranjaIT1 ast-siintem mai ocupaţi şi nu pu ei dragoste
şi

lei de weekend-uri, avem f„ acele

bucurie unul cu şi pentru ce a alt, pe <w le am tră weekend-uri, la începutul relaţie, noastre şt pe

mai trăim şi azi. , ,ă f, putut trăi această

“> i: ci, maşina de di-

orsmiu, rrrr

avut multe de învăţat (de fa^™ ţ™^de a ne opri din ro-

ţime de programe din au conş deveni gaze nobile!

taţi a codependentă, dezechilibram dea deven

Aşa cum Nu eşti pregă-

în ordine, nu eşti preg 1 . rdaţii codependente, în care


tit decât pentru una du *■ (Amintiţi-vă de femeia

ai o nevoie disperata de un pa _ ■ c_ ceream prea

din Caraibe, care mi-a spus, pe buna P ^ ^ echliibm

multă afecţiune.) Atunci când m \ M Iubire devine unu, singur, —"40 de - de anxietate, deşi

-m, cănd am aţuns aici, ace, an,


nu

pede aceste lucruri: nu me ros^ P programarea sub-

ca mine, invaţand. A , ^ g- vă submineze viaţa şi

conştientului şitun P ceea ce priveşte ştergerea

- ceea ce priveşte asumarea res-

ponsabilităţii pentru relaţiile pe care le creaţi în viaţă şi pro activi în ceea ce priveşte renunţarea
la relaţiile codependenlc Dacă vă plac comediile romantice, nu renunţaţi în niciun ca/ să vă uitaţi
la ele. Dar există o diferenţă uriaşă între a te uita la scenariul altcuiva şi a-ţi scrie propriul
scenariu. Creaţi vă piopiia comedie romantică, distribuindu, în rolurile principale persoana care
vă doriţi să fiţi şi persoana pe care o atrageţi m viaţa voastră.

Scriindu-vă propriul scenariu al poveştii cu feric iţi-până la-adânci-bătrâneţi înseamnă că


renunţaţi la victimologie, la povestiri de tipul celor pe care obişnuiam eu să le creez, cum ar fi.
„Ea a greşit faţă de mine.“ Şi, vă rog, fără sentimente de culpă faţă de relaţiile trecute! Cum aţi
11 putut să ştiţi că programarea invizibilă, de care habar nu aveaţi, vă submina relaţiile?

Treceţi mai departe şi trăiţi din plin fiecare moment al prezentului. Lăsaţi trecutul în urmă! Şi
fără scuze! Dacă Margaret şi cu mine, care venim de pe Strada Disfuncţionalităţii, SUA, reuşim,
atunci puteţi reuşi şi voi. Dacă sunteţi unul dintre acele cupluri norocoase, care s-au cunoscut în
şcoala generală, s-au îndrăgostit la liceu şi au înflorit ca adulţi, mazel tov2\ Nu e nevoie de scuze
sau de inspiraţie - cel puţin nu în ceea ce priveşte relaţiile; cele patru minţi sunt deja aliniate.

Deşi sper că putem servi ca inspiraţie, Margaret şi cu mine nu putem oferi formula magică a unei
relaţii fericite-până-la-adânci-bătrâneţi, pentru că nu există o astfel de formulă unică, potrivită
pentru toţi, care să ne ajute să trăim fe-riciţi-până-1 a-adânci-bătrâneţi. Aşa cum ştiţi deja,
Margaret şi cu mine am parcurs căi complet diferite, pentru a ajunge în punctul în care eram
pregătiţi să ne creăm propria stare de fe-ricire-până-la-adânci-bătrâneţi. Deşi nu vă pot oferi
formula magică, vă pot propune unele referinţe, precum şi o listă cu elemente de ţinut minte, cu
privire la Efectul de Lună de Miere; ele se află în Anexa de după acest Epilog.

Nu vă pot oferi nici perfecţiunea. Fericiţi-până-la-adânci-hătrâneţi nu înseamnă că sunt perfect


sau că totul este peifect in viaţa mea. înseamnă că m-am reinventat - pe mine şi viaţa pe care o
duc. Trăiesc în aceeaşi lume; dar, de fapt, nu este aceeaşi lume în care obişnuiam să trăiesc.
Lucrurile (acoperişurile de reparat, amenzile pentru parcare neregulamentară, termenul de
predare a acestei cărţi etc.) care mă descumpăneau odată, nu mă mai supără şi nici nu ne mai
clatină relaţia. Margaret şi cu mine nu ne pierdem niciodată iubirea, indiferent de ce ni
se întâmplă. Orice ni s-ar întâmpla, e bine!

Ceea ce vă pot oferi este speranţa într-o lume mai bună.

Atunci când creaţi o relaţie de tipul fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi, începeţi să atrageţi oameni


asemenea vouă, care loi-mează un scut între voi şi cealaltă parte a lumii în cai e obişnu-iaţi să
trăiţi. Vă creaţi propria sferă care străluceşte dc lumina gazelor nobile - acele gaze nobile
„iluminate”, din Capitolul 5: adică oamenii care ştiu că există şi un alt tel de a trăi.

Dacă vieţile noastre nu ar fi distorsionate de programare, cred că întreaga planetă ar fi parte din
această sferă, întreaga planetă ar străluci ca un laser, pentru că ar fi o planetă plină de iubire.
Albert Einstein a spus odată: „Există două moduri în care îţi poţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista
miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol.” Creaţi-vă propria lumină şi împărtăşiţi-o cu
partenerul de viaţă şi cu ceilalţi, pentiu ca această planetă să strălucească de lumina laser a
gazelor nobile, care creează în fiecare zi Raiul pe Pământ. Ca şi eroul meu, Einstein, gazele
nobile ştiu că putem să ne trăim viaţa, asemenea miracolelor pe care ele le reprezintă.

In limba engleză, LASER este acronimul de la Light Amplification by Stimulated Emission of


Radiation - amplificarea luminii, prin emisie stimulată a radiaţiei.

Publicată de Editura For You.