CAPITOLUL 4

Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii. Pragul de rentabilitate

Instrumentele de analiză financiară dezvoltate în capitolele precedente au

avut ca sursă bilanţul (situaţie netă, fond de rulment, necesar de fond de rulment,
trezorerie netă și cash-flow) sau contul de profit şi pierdere (solduri intermediare de
gestiune și capacitate de autofinanțare). Deşi sunt bogate în conţinut, prezintă
dezavantaje, cel mai important dintre acestea fiind caracterul static. A fost parţial
înlăturat cu informaţia din contul de profit şi pierdere, prin faptul că acesta
evidențiază fluxurile de intrare și ieșire care conduc la starea finală patrimonială. Ca
urmare, era necesară conceperea altor instrumente care să permită modelarea în
dinamică a echilibrului financiar. Astfel de instrumente sunt prezentate în
continuare.

4.1. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului de exploatare

Desfăşurarea oricărei activităţi în cadrul unei întreprinderi, presupune un
anumit risc. Având în vedere complexitatea activităţii de exploatare, precum şi
ansamblul factorilor interni sau externi care îşi pun amprenta asupra nivelului,
structurii şi tendinţelor performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, există
riscul, respectiv probabilitatea, nerecuperării în totalitate a cheltuielilor efectuate,
datorită neadaptării la exigenţele economiei de piaţă.
Analiza riscului de exploatare (operaţional) se bazează pe structurarea
cheltuielilor de exploatare în variabile şi fixe. Pentru evitarea riscului de exploatare,
trebuie ca activitatea efectivă să fie mai mare decât volumul corespunzător
punctului critic sau pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate, denumit şi „cifra de afaceri critică”, este punctul în
care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar, rezultatul este nul.
Utilizarea pragului de rentabilitate ca instrument operaţional în ceea ce priveşte
aprecierea riscului de exploatare, presupune cunoaşterea valorii sale, precum şi a
metodologiei de calcul. Pentru evitarea riscului de exploatare, trebuie să se
determine mai întâi gradul minim de utilizare a capacităţii de producţie, respectiv
acel volum de activitate corespunzător punctului critic.
La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de
rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil
unitar constant (v=ct) în raport cu creşterea volumului producţiei. Aceasta
înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute, cheltuielile variabile
pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora
notat CV.
CV = cv·q
De asemenea, se porneşte şi de la ipoteza constanţei preţului unitar de
vânzare p indiferent de volumul fizic al produselor vândute. Altfel spus, piaţa
absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.
CA = p·q
În baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate reprezentând volumul fizic al
producţiei vândute care acoperă totalul cheltuielilor (fixe + variabile) CT = CF + CV
iar rezultatul exploatării este nul RE = 0, se determină cu relaţia:
CA = CT iar RE = 0
38

Lei
CA
CT

CV

CF

qP q
Fig. 4.1 Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate

CA = CV + CF
p·q = cv·q + CF
CF
p·q - cv q = CF => qP = ,
p - cv
în care qP volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;
p - cv = mcv, marja unitară asupra cheltuielilor variabile sau marja brută de
acumulare pe unitatea de produs.
Din figura 4.1 rezultă următoarele situaţii posibile:
- în punctul qP întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea
profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul
său critic. Când nivelul de activitate se situează în vecinătatea punctului critic, o
mică variaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare variaţie a profitului;
- dacă q < qP costurile depăşesc cifra de afaceri, iar întreprinderea lucrează în
pierdere;
- când q > qP costurile sunt compensate de cifra de afaceri suficient de mare pentru
a degaja profit. Cu cât q este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult
profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare
(cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până în punctul critic).
Cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse
pe unitatea de produs, cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate
prin vânzările iniţiale (vânzări realizate până la atingerea punctului critic).
În activitatea practică, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru
toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile variabile
respectă regula proporţionalităţii, modificarea costurilor totale determină apariţia
unui nou prag de rentabilitate. Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare
nu poate rămâne constant, deoarece concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în
cazul scăderii cererii pe piaţă preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de
întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât şi a
celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc
considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă, în consecinţă, va
 39

creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică acesta se va

deplasa spre dreapta pe axa absciselor.
În cazul în care cererea de produse de piaţă creşte, preţurile şi implicit
profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre
stânga pe axa absciselor. Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept
static, având un anumit orizont de calcul.
Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice, la întreprinderile
monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate qP cu preţul de vânzare unitar
p obţinându-se următoarea relaţie:
CF
p qP = p
mcv
mcv
100 = Rmcv ,
p
în care Rmcv reprezintă rata marjei asupra costului variabil unitar. Din relaţia
precedentă rezultă cifra de afaceri la prag:
CF
CAP = qP p sau CAP =
Rmcv
Riscul de exploatare poate fi cuantificat cu ajutorul indicatorului de poziţie
faţă de pragul de rentabilitate λ, astfel:
- în mărimi absolute: λ = CA1 - CAP;
λ
- în mărimi relative: λ = 100.
CAP

4.2 Tabloul de finanţare

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă diferitele paliere
succesive în formarea rezultatului final, în timp ce tabloul de finanţare evidenţiază
variaţia trezoreriei nete rezultată din confruntarea variaţiei fondului de rulment net
global cu variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare şi în afara exploatării.
Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a
trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor
financiare legate de exploatare, de finanţare sau de elementele excepţionale.
Aceste explicaţii sunt oferite de tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul
plurianual al fluxurilor financiare care evidenţiază trezoreria la nivelurile economic,
financiar şi excepţional, cât şi de tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei care
analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de investiţii şi de
finanţare.
Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net
global şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca
rezultat al bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în principal, pe
baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului
analizat. Schema care pune în evidenţă coerenţa echilibrului funcţional dinamic cu
cel static este prezentată în tabelul 4.1.
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale
întreprinderii asupra trezoreriei. Această preocupare antrenează două consecinţe.
În primul rând, consecinţele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării
operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu-zise care afectează trezoreria, în
40

cazul plăţilor în numerar, operaţia are incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp
ce creditele comerciale acordate sau obţinute generează cele contabile de
redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact asupra trezoreriei
(operaţii generatoare de venituri şi cheltuieli calculate).
Această distincţie stă în centrul schemei de coerenţă, întrucât rezultatele
contabile reflectă toate operaţiile, inclusiv amortizările şi provizioanele (calculate şi
reluările) fără consecinţe asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanţare
nu reţine decât operaţiile cu incidenţă imediată sau amânată asupra trezoreriei.
Din cele prezentate rezultă că, trezoreria întreprinderii variază nu numai ca
efect al cheltuielilor şi veniturilor exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de
active şi a soldurilor de creanţe şi datorii, la sfârşitul exerciţiului faţă de începutul
acestuia. Trezoreria întreprinderii, fiind unică, se va modifica şi ca urmare a
cheltuielilor plătibile pentru investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi dobânzilor
generate de activitatea financiară şi excepţională a întreprinderii în cursul
exerciţiului.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi. Prima parte analizează modul de
realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanţului
funcţional, (utilizări şi resurse), adică variaţia fondului de rulment (Δ FR). Această
parte a tabloului este rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare promovată de
întreprindere în decursul perioadei analizate.
Δ FRNG = Δ Resurse durabile – Δ Întrebuinţări stabile
Explicarea variaţiei FRNG porneşte de la identificarea surselor de capital
(surse stabile sau durabile) şi continuă cu explicarea utilizării acelor surse în partea
superioară a bilanţului funcţional. Punctul de plecare în construcţia tabloului de
finanţare îl reprezintă excedentul brut de exploatare evidenţiat în contul de
rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare apare în prima parte a tabloului ca sursă stabilă
care permite:
- finanţarea nevoilor stabile (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);
- remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii (plata
dividendelor);
- rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung şi mediu, contractate în
exerciţiile anterioare.
Când capacitatea de autofinanţare este insuficientă pentru finanţarea
nevoilor stabile, întreprinderea apelează la surse externe stabile cum sunt:
- aportul nou la capitalul social (prin emisiune de acţiuni noi);
- împrumuturi noi (printr-o emisiune suplimentară de obligaţiuni sau prin solicitarea
de împrumuturi bancare);
- cesiuni de active fixe.
Din confruntarea variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă variaţia
FR care se va înscrie în coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv creştere),
sau resurse (întrebuinţări nete, respectiv diminuare). Creşterea fondului de rulment
net global evidenţiază ameliorarea structurii financiare a întreprinderii şi are la
origine creşterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Această creştere
dovedeşte capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar net din
operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen lung (partea superioară a bilanţului) cât
 41

şi din activitatea de exploatare (partea inferioară a bilanţului) şi de a-şi îmbunătăţi

sensibil situaţia trezoreriei.
Reducerea fondului de rulment poate fi determinată de creşterea activelor
imobilizate şi/sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că
întreprinderea a investit mult iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să-i
permită refacerea fondului de rulment. Pe de altă parte, diminuarea surselor stabile
reflectă degradarea situaţiei financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul
perioadei de gestiune, sau poate fi consecinţa rambursării împrumuturilor care, în
timp, ar trebui să permită ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici),
deci a fondului de rulment net global.
Scăderea fondului de rulment net global dovedeşte un dezechilibru financiar,
care corelat cu o creştere a nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilibru
cronic al trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.
Partea a ll-a a tabloului de finanţare, explică variaţia fondului de rulment net global
pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele
conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte
analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment (pentru acoperirea nevoii de
fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale
bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.
Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt obţinute prin compararea
valorilor brute ale posturilor bilanţiere cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ constituie întrebuinţări, care trebuie să fie finanţate. Ca
urmare:
- dacă un post înregistrează o creştere, aceasta creează a nevoie de finanţare care
se va înscrie în coloana „nevoi”;
- dacă un anumit post se diminuează, această diminuare degajă o resursă de
finanţare ce se va înscrie în coloana „degajări”.
Tabelul 4.1
ÎNTREBUINŢĂRI (NEVOI) RESURSE (DEGAJĂRI)
Dividende plătite în cursul exerciţiului Capacitatea de autofinanţare a
Achiziţionarea elementelor de activ exerciţiului
Cheltuieli de repartizat asupra mai multor Cesiunea sau reducerea elementelor de
exerciţii activ
Reducerea capitalurilor proprii Creşterea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare Creşterea datoriilor financiare
Creşterea fondului de rulment (Δ FR)
I VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET GLOBAL
Creşterea stocurilor şi creanţelor de Reducerea stocurilor şi creanţelor de
exploatare exploatare
Creşterea altor debitori Reducerea altor debitori
Reducerea datoriilor de exploatare Creşterea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor către alţi creditori Creşterea datoriilor către alţi creditori
Creşterea necesarului de fond de
rulment (ΔNFR)
II VARIAŢIA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT
III VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (ΔFR- ΔNFR)
42

Posturile de activ constituie resurse. Ca urmare:

- creşterea unui post de activ constituie o resursă suplimentară care se înscrie în
coloana „degajări”;
- dacă un anumit post se diminuează, această diminuare constituie o reducere de
resurse, echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana „nevoi”:

4.3 Analiza fluxurilor de trezorerie

4.3.1 Conţinutul fluxurilor de trezorerie

Noţiunea de cash-flow este frecvent abordată în majoritatea lucrărilor de
specialitate din țară și străinătate. Analiza fluxurilor financiare, constituie un proces
evolutiv, care se parcurge treaptă cu treaptă. Baza de pornire în analiza fluxurilor
de trezorerie o reprezintă tabloul de finanțare întrucât furnizează informații privind
variaţia trezoreriei.
În continuare va fi explicată noțiunea de cash-flow, pe seama variaţiilor de
numerar datorate operaţiunilor de gestiune, inclusiv variaţia necesarului de fond de
rulment datorată activităților investiţionale (numai în imobilizări) şi operaţiunilor de
finanţare (prin capitaluri proprii şi împrumutate).
Fluxurile de numerar apreciate numai prin prisma încasărilor şi plăţilor
vizează o modalitate directă de abordare a fluxurilor de numerar. Diferă de
abordarea indirectă prin modul de determinare a fluxurilor de numerar din
activitatea de exploatare, în care sunt luate în calcul elemente precum: profitul net,
amortizările și capitalurile destinate activității de exploatare.
Fluxurile de numerar afectează deopotrivă, atât lichiditatea cât şi
solvabilitatea întreprinderii, întrucât fondurile băneşti rămase la dispoziţia
întreprinderii după plata datoriilor curente, pot fi folosite pentru rambursarea
împrumuturilor pe termen mediu şi lung. Prin examinarea a două bilanţuri
consecutive, se poate preciza dacă lichidităţile au crescut sau au scăzut în cursul
perioadei. Totuşi, bilanţul nu permite identificarea cauzelor care au determinat
creşterea sau scăderea lichidităţilor pe parcursul exerciţiului financiar. Pe de altă
parte, contul de profit şi pierdere prezintă informaţii referitoare la veniturile,
cheltuielile şi rezultatele degajate de diferite activităţi şi care, reprezintă puncte de
reper privind sursele şi utilizările lichidităţilor. Însă, nici această situaţie financiară
nu explică de ce elementele respective au crescut sau au scăzut. Nu de puţine ori,
în spatele unor profituri semnificative reflectate de contul de profit şi pierdere, se
pot ascunde probleme grave de trezorerie.
Cash-flow-ul este diferența dintre încasările și plățile curente ale unei
întreprinderi, pe o anumită perioadă de timp. Frecvent, în situații de instabilitate
monetară, poate avea loc un fenomen de creștere a gradului de neîncasare a
veniturilor și o blocare a producției (stocuri greu vandabile de produse finite). Este o
situație întâlnită în perioadele de recesiune, concretizată prin rezultate pozitive în
situațiile financiare, dar nu și de echivalentul lor monetar în conturile bancare.
Previzionarea cash-flow-ului și urmărirea rezultatelor sunt două activități esențiale,
aflate în strânsă legătură.

4.3.2 Fluxurile de trezorerie – rol, importanţă și caracteristici

Separarea fluxurilor de venituri și cheltuieli în încasabile/plătibile și calculate
 43

a fost întâlnită în capitolul anterior la determinarea capacității de autofinanțare.

Gruparea este necesară întrucât, rezultatele contabile reflectă toate operaţiile,
inclusiv amortizările şi provizioanele fără consecinţe asupra trezoreriei, în timp ce
capacitatea de autofinanţare reţine numai operaţiile cu incidenţă imediată sau
amânată asupra trezoreriei.
Din multitudinea instrumentelor previzionale utilizate pentru aprecierea stării
financiare, se detașează prin rol și conținut, tabloul fluxurilor de numerar.
Importanţa acestuia derivă din rolul pe care îl are pentru supravieţuirea și
dezvoltarea întreprinderii. În literatura financiară, importanța tabloului fluxurilor de
trezorerie este argumentată prin următoarele avantaje:
a) Reprezintă un instrument de analiză care permite previziunea fluxurilor de
trezorerie viitoare;
b) Stă la baza fundamentării deciziilor viitoare ce vor fi adoptate de conducerea
întreprinderii;
c) Pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a plăti dividende acţionarilor, de a
rambursa împrumuturile contractate şi dobânzile aferente acestora;
d) Are rol de semnalizator al lichidității, solvabilității și structurii financiare a
întreprinderii;
e) Permite orientarea investitorilor și creditorilor în relațiile lor cu întreprinderea;
f) Pune în evidenţă legătura dintre rezultatul net şi fluxurile de trezorerie ale
întreprinderii, respectiv dintre bilanţ şi contul de rezultate;
g) Permite efectuarea de comparaţii în timp sau cu alte întreprinderi;
h) Ocupă un rol central în sistemele de indicatori utilizate pentru determinarea
lichidității;
i) Permite corelații cu alte instrumente de diagnostic economic sau financiar cu care
se află în strânsă legătură.

4.3.3 Structura fluxurilor de trezorerie

Rezultatul obținut reflectă disponibilităţile în cont care pot fi însuşite și
utilizate. Fiind un instrument de analiză financiară, urmărește conținutul
informațional rezultat. Întrucât înregistrează variații generate de încasări și plăți,
reprezintă o sumă de disponibilităţi nete sau cash-flow-ul disponibil la sfârșitul
perioadei. Un flux de disponibilităţi nete este generat de diferenţa dintre intrările
(încasările) şi ieşirile (plăţile) efectuate de o întreprindere pe parcursul exerciţiului
financiar. Din această diferenţă rezultă la sfârşitul anului o sumă de disponibilităţi
nete numită cash disponibil.
a) Cash-flow din activităţi de exploatare. Are un rol determinant întrucât este
generat de activitatea operațională și influențează decisiv evoluţia viitoare a
întreprinderii. În consecință este principala resursă de finanţare a producţiei, a
investiţiilor şi de achitare a dividendelor. Fluxul de numerar din activitatea de
exploatare se structurează pe două segmente, încasări şi plăţi, astfel:
- încasări din vânzarea bunurilor şi prestarea de servicii;
- încasări din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii;
- plăţi către şi în numele angajaţilor;
- plăţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate în activităţile de
investiţii şi financiare;
44

- încasări şi plăţi pentru prime, despăgubiri, anuităţi din poliţe de asigurare;

- încasări şi plăţi provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare.
b) Cash-flow specific activităţilor de investiţii. Pune în evidenţă măsura
autofinanțării acestor activități și fluxurile de numerar viitoare generate de punerea
în funcțiune a investițiilor. Încasările şi plăţile specifice cash-flow-ului investiţional
pot fi:
- plăţi efectuate pentru achiziţia de active corporale şi necorporale pe termen lung,
inclusiv cele executate în regie proprie;
- încasări din vânzarea de terenuri, clădiri, instalaţii, echipamente şi active
necorporale achiziţionate anterior;
- plăţi pentru achiziţia unor instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi şi interesele din asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru
titlurile păstrate cu scop de plasament);
- încasări din vânzarea unor instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi şi interese din asocierile în participaţie (altele decât încasările păstrate
în scopuri de plasament);
- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părți;
- încasări din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi;
- încasări și plăţi în numerar pentru contractele futures, forward, swap sau opțiuni,
în afară de cazul în care, contractele sunt deţinute cu scop de plasament.
c) Cash-flow din activităţi de finanţare. Include intrările de numerar de la investitori
sau creditori și ieşirile de numerar către aceştia, sub formă de dividende,
rambursări de rate şi dobânzi, pe măsură ce întreprinderea generează venituri şi
profit. Componentele acestui flux se referă la:
- venituri obţinute din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
- plăţi efectuate către acţionari pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor
întreprinderii;
- venituri monetare din emisiunea de bonuri de tezaur, obligaţiuni, credite şi alte
împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung;
- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune
de leasing financiar.
d) Cash-flow de gestiune (CFG). Este rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune:
exploatare, investiție şi finanţare. Astfel cash-flow-ul va fi format din profit net,
amortizare şi dobânzi.
CFG = Rezultat din exploatare + Amortizarea imobilizărilor + Venituri financiare +
Rezultat excepțional - Impozit pe profit
sau
CFG = Profit net + Amortizarea imobilizărilor + Cheltuieli financiare
e) Cash-flow disponibil (CFD). Arată capacitatea efectivă a întreprinderii de a
remunera acţionarii şi creditorii. Exprimă disponibilitățile bănești rezultate din cash-
flow-ul de gestiune după finanțarea creșterii de imobilizări și a excedentului de NFR
solicitat în activitatea de exploatare.
CFD = CFG - ΔImobilizări - ΔNFR
 45

4.3.4 Previziunea fluxurilor de trezorerie

Fluxul de numerar care circulă printr-o întreprindere este important pentru
buna funcționare a acesteia. Poate fi previzionat pe termen scurt, mediu sau lung
având obiective specifice:
- previziunea pe termen scurt are rolul de a asigura cerinţele zilnice de numerar. De
obicei se realizează pentru o lună cu defalcare pe zile;
- previziunea pe termen mediu are rolul de a identifica cerinţele viitoare de numerar
pe o perioadă de până la un an;
- previziunea pe termen lung este utilizată pentru a identifica cerinţele de numerar
ale întreprinderii pentru o perioadă viitoare, cuprinsă între 1 și 3 ani. Previziunile pe
termen mediu și lung sunt utilizate pentru a alcătui și implementa strategiile de
finanţare ale întreprinderii. Previziunea cash-flow-lui este pregătită şi controlată de
trezorier. Performanţa periodică este monitorizată prin compararea previziunilor
anterioare cu valorile realizate, luându-se măsuri de remediere a situaţiei atunci
când este cazul. În analiza fluxurilor de trezorerie pot fi identificate diferite situaţii:
a) Apariţia unor goluri de trezorerie (încasări mai mici decât plăţile). Prima soluţie
pentru acoperirea acestora constă în majorarea încasărilor. În acest scop se va
urmări încasarea mai rapidă a creanțelor, solicitarea încasării în avans a unor
vânzări, sporirea prețurilor unitare de vânzare sau a cantităților vândute. Dacă
încasările nu pot fi majorate este necesar un control mai riguros al plăților. Astfel,
se recomandă analiza scadenţelor plăţilor curente previzionate (dacă ele sunt cu
adevărat necesare sau se pot amâna).
Dacă soldul este în continuare negativ, trebuie micşorată scadenţa unor
încasări prin reducerea volumului creditelor comerciale acordate clienţilor. Dacă
totuşi aceste măsuri nu sunt suficiente, ultima soluţie rămâne contractarea unor
credite de trezorerie, însă prezintă dezavantajul unor costuri suplimentare cu
dobânzile.
b) Apariţia unor solduri pozitive de trezorerie (încasări mai mari decât plăţile). Prima
opţiune este reinvestirea sumelor excedentare în ciclul de producţie. Dacă acest
lucru nu este necesar, vor fi identificate plasamente financiare cât mai rentabile şi
mai puţin riscante pe piața monetară.

Test grilă

1. Dacă q qP în expresia pragului de rentabilitate atunci:

a) Riscul de exploatare este mic;
b) Activitatea desfășurată este eficientă;
c) Întreprinderea înregistrează profit;
d) Costurile sunt acoperite de vânzări;
e) Întreprinderea obţine un profit nul.
Identificaţi afirmaţia falsă.

2. Pragul de rentabilitate reprezintă:

a) Volumul producției în care profitul corespunde cerințelor acționarilor;
b) Volumul producției în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, iar rezultatul este
nul;
46

c) Volumul producţiei pentru care există cerere pe piaţă;

d) Excedentul de producție obținut ca urmare a invesțiilor efectuate;
e) Volumul producției ce poate fi realizat cu capacitățile de producție actuale.

3. Cu relația: CFG - ΔImobilizări - ΔNFR se determină:

a) Cash-flow de exploatare;
b) Cash-flow de finanțare;
c) Cash-flow din activitate investițională;
d) Cash-flow de gestiune;
e) Cash-flow disponibil.

4. Identificaţi afirmaţia incorectă referitoare la tabloul de finanţare:

a) Oferă informații despre evoluția fluxurilor de trezorerie;
b) Explică modul de formare a fondului de rulment;
c) Furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei;
d) Se stabileşte pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere
aferent exerciţiului analizat;
e) Pune în evidenţă echilibrul funcţional dinamic.

λ
5. Expresia λ = 100 reprezintă:
CAP
a) Rentabilitatea financiară a întreprinderii;
b) Indicatorul de poziţie faţă de prag, exprimat în mărimi absolute;
c) Expresia capacității de autofinanțare în mărimi relative;
d) Relaţia de determinare a pragului de rentabilitate;
e) Nici una din variantele de mai sus.

6. Care din afirmaţiile următoare nu constituie o regulă de alcătuire a tabloului de

finanţare?
a) Scăderea unui post de pasiv se înscrie în coloana „nevoi”;
b) Creşterea unui post de activ se înscrie în coloane „nevoi”;
c) Autofinanţarea se înscrie în coloana „resurse”;
d) Majorarea unui post de pasiv crează o reducere a resurselor;
e) Reducerea unui post de activ este echivalentă cu o degajare de resurse.

7. Una dintre afirmaţiile următoare puse în evidenţă de tabloul de finanţare nu este

corectă. Care?
a) Trezoreria netă este rezultanta echilibrului dintre fondul de rulment şi necesarul
de fond de rulment;
b) Scăderea fondului de rulment net global arată consolidarea echilibrului financiar;
c) O creştere a nevoii de fond de rulment conduce, în general, la un dezechilibru al
trezoreriei;
d) Partea a doua a tabloului explică cum se consumă sau completează variaţia
fondului de rulment;
e) Are rolul de a evidenţia trezoreria netă finală.
 47

8. Dacă autofinanţarea este insuficientă pentru finanţarea nevoilor permanente

atunci:
a) Se suplimentează cu alte surse permanente;
b) Se poate majora capitalul social;
c) Se micșorează volumul de activitate;
d) Se diminuează nevoile până la limita sumelor rezultate din autofinanţare;
e) Se micșorează investițiile privind achiziția de imobilizări.
Identificați afirmația falsă.

9. Dacă din previziunea încasărilor și a plăților viitoare rezultă deficite de trezorerie,

atunci:
a) Se începe procedura de reorganizare judiciară a firmei;
b) Se pot majora încasările din vânzările de bunuri;
c) Pot fi solicitate avansuri pentru livrările viitoare de bunuri;
d) Este necesar un control mai riguros al plăților;
e) Se poate urmări încasarea mai rapidă a creanțelor.
Identificați afirmația falsă.

10. În cash-flow de exploatare sunt cuprinse elemente cum ar fi:

a) Plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii;
b) Încasări din vânzarea bunurilor şi prestarea de servicii;
c) Plăţi către şi în numele angajaţilor;
d) Plăţi efectuate către acţionari pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor
întreprinderii;
e) Plăţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate în activităţile de
investiţii şi financiare.

11. Pentru acoperirea deficitelor de trezorerie se pot iniția următoare măsuri:

a) Majorarea încasărilor din vânzări de produse finite;
b) Solicitarea încasării în avans a unor vânzări;
c) Sporirea prețurilor unitare de vânzare;
d) Creșterea cantităților vândute;
e) Disponibilizarea de personal.
Identificați afirmația falsă.