APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA COMUNICĂRII ÎN SOCIETATE

Teorii cu privire la originea limbajului uman

Omul este considerat cea mai superioară ființă de pe pământ datorită mai multor lucruri:
este rațional, emotiv și posedă limbajul – una dintre principala caracteristică ce-l deosebește pe
om de celelalte vețuitoare de pe pământ. Conform dicționarului explcativ, limbajul este un
sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își
exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbă, grai [8, p.258]. Limbajul, în general, este
alcătuit dintr-un întreg sistem de exprimare și comunicare, cuprinzând pe lângă limba naturală,
și alte modalități teoretice sau convenționale de comunicare a cunoașterii.
Știința care se ocupă de limbaj în esența sa, precum și în aspectele sale generale, fără a
se referi la o limbă oarecare, este lingvistica generală. Marele lingvist Eugen Coșeriu în
lucrarea sa ,,Introducere în lingvistică” definește, provizoriu, limbajul ca orice sistem de
semne simbolice folosite pentru interco-municare socială, adică orice sistem de semne care
servește pentru a exprima și a comunica idei și sentimente sau conținuturi ale conștiinței [2,
p.17]. Coșeriu spune că mai putem numi ,,limbaj” orice tip de comunicare între fiinițe capabile
să se exprime, fie ele oameni sau animale, pentru că fapte de expresie s-au constatat și la
animale. Cu toate acestea, lingviștii nu acceptă limbajul animal ca obiect al cercetării
lingvistice, pentru că nu recunosc în ele caracteristici ale limbajului uman.
Discutând problema originii limbajului, unii lingviști s-au referit la procesul prin care
omul s-a desprins de lumea animal și a început să gândească și să-și exprime gândurile prin
limbaj articulat, sau la capacitățile omului înnăscute, predispuse pentru limbaj. Acest proces nu
trebuie să fie confundat cu formarea unei anumite limbi, de exemplu româna, franceza,
germana ș.a., proces care constă din transformarea unei limbi în alta (româna a apărut printr-o
transformare a latinei). Pentru a fi înțeles, orice fenomen trebuie de studiat mai întâi de toate de
la origini și etapele de dezvoltare. Astfel, originea limbajului trebuie sa-l preocupe pe fiecare
lingvist.
Unii lingviști pretind că pe ei nu-i interesează originea limbajului, că problema dată
trebuie să fie studiată de filozofi. Societatea de lingvistică din Paris, înființată în 1866, a înscris
în statutele ei interdicția de a discuta originea limbajului[4, p.29]. Această atitudine se explică
în primul rând prin greutățile obiective pe care le întâmpină cercetătorul la rezolvarea acestei
probleme, dintre care, cea mai importantă, este lipsa de material. Într-adevăr, lingvistica nu
disune de date suficiente care să-i permită reconstituirea limbajului primilor oameni sau a
etapelor parcurse de comunicare de la apariția ei până la cele mai vechi forme pe care le
cunoaștem. Dar acestea nu trebuie însă să ducă la renunțarea de a dezlega această problemă.
 Cu toate dificultățile pe care le prezintă, problema originii limbajului a preocupat mulți
filozofi, psihologi și lingviști din cele mai vechi timpuri până astăzi. Modul cum au tratat și au
rezolvat această problemă a depins de felul lor, idealist sau materialist, de a concepe lumea,
precum și de nivelul de dez-voltare a diferitelor științe, de gradul de perfecționare a metodelor
științifice la momentul dat.
În continuare vom analiza câteva dintre cele mai importante teorii cu privire la originea
limbajului emise de-a lungul istoriei.
În timpurile străvechi, popoarele au creat diferite mituri despre limbajul primilor
oameni. Limbajul era considerat, de obicei, ca un dar al lui Dumnezeu sau ca o invenție al celui
mai deștept om. În Biblie, de exemplu, se vorbește atât de originea divină a limbajului
(Dumnezeu a creat tot ce există și a dat nume tuturor creațiilor sale), cât și de cea omenească
(Dumnezeu a creat ,, în tăcere”, iar omul a numit apoi toate lucrurile pe care Dumnezeu i le-a
dat în stăpânire) [9, p.45].
Pe gânditorii antici i-a interest atât natura limbii (limbajul este un dar dumnezeiesc sau
o creație omenească?, limbajul este un fenomen individual sau social?), cât și originea numelor
obiectelor, caracterul legăturii dintre nume și obiectul denumit. Răspunsurile date la aceste
lucruri au reflectat cele două concepții filozofice fundamentale: cea materialistă și cea
idealistă. Filozofii idealiști vorbeau despre originea divină a limbajului, cei materialiști (de
exempu: stoicii, epicurienii), dimpotrivă, combăteau această idee, arătând că oamenii înșiși și-
au creat vorbirea [10, p.98]. Gânditorii metafizici susțineau că creația limbajului este un proces
individual: oamenii, fiind izolați, au început a comunica nu din necesitatea de a socializa, ci din
nevoia de a-și exprima sentimentele. Ceilalți, pornind de pe o poziție mai științifică, susțineau
că formarea limbajului se datorează societății, comunității oamenilor primitive, astfel, aceștia s-
au apropiat de un punct de vedere mai corect.
La fel avem două concepții în legătură cu cealaltă problemă centrală: caracterul
primelor cuvinte. Unii susțineau că numele obiectelor se preiau din natura lor, fiecare cuvânt
este o oglindire a lucrului care îl poartă, o imagine a acestuia. Alții, dimpotrivă, credeau că
numele obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o convenție.
Teoria naturală a fost susținută de filozofii pitagorei, de Heraclit pentru care cuvintele
sunt ,, umbre” ale lucrurilor, imagini ale lor, la fel ca imaginea arborilor și a munților
reflectată în apa unui râu. Teoria convenție a fost afirmată mai ales de filozofii sofiști, dar și de
alții, cum ar fi Aristotel. Filozoful materialist Democrit (sec.V î.e.n.) era împotriva ideei că
numele ar fi date de la natură, aducând următoarele argumente: unele lucruri deosebite între ele
sunt numite cu același cuvânt (omonimele), iar un obiect este denumit uneori prin cuvinte
dosebite (sinonimele) – prin urmare, numele nu reflectă însușirile obiectului; numele unui
obiect poate fi înlocuit , după un timp, cu altul – or, acest lucru nu ar fi posibil dacă numele ar
fi determinat de caracteristicile obiectului. Democrit susținea ideea că numele sunt arbitrare și
că au fost stabilite de oameni în mod convențional. Dar el face o concesie teoriei naturale
atunci când recunoaște că unele cuvinte ,,primordiale” sunt reflectări a lucrurilor și au apărut pe
cale naturală. Acceptând teoria naturală, Democrit o interpretează din perspectivă materialistă,
el spune că apariția acestor nume ,, primordiale” sunt un rezultat al acțiunii obiectelor lumii
exterioare asupra omului și nu ca un dar venit ,,de sus” [10, p.104].
Platon (429-347 î.e.n.) afirmă în dialogul ,,Cratylos” că prin sunete, limbajul redă
însușiri ale obiectelor pe care-l denumesc cuvintele acestuia, că există, prin urmare, o legătură
naturală între cuvinte și obiectele desemnate de ele. Filozoful spunea că noțiunea de ,,a curge”
este denumită anume așa și nu poate fi numită altfel, deoarece r e capabil să redea ideea
mișcării. Recunoscând că această teorie ,,naturală” nu poate fi aplicată la toate cuvintele
limbajului, Platon acceptă și altă ipoteză, aceea a stabilirii numelor obiectelor prin convenție
între oameni. Dar totuși, înclină să creadă că prima este mai aproape de adevăr. Aristotel (384-
322 î.e.n.) crede că cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorită convenție dintre
oameni, cuvintele sunt, după părerea lui, echivalente lucrurilor [10, p.105].
Din secolul al V-lea î.e.n. teoriile cu privire la originea limbajului au continuat, de fapt,
cu unele variante, cele două teze inițiale: cea a caracterului natural și cea a convenție.
Adepții tezii caracterului natural, încercând să răspundă la întrebarea care au fost
primele cuvinte cu care oamenii au început să vorbească, au ajuns la două concluzii. O parte
din ei credeau că primele cuvinte au fost imitațiile sunetelor din natură și acestea au rămas ca
denumiri ale lucrurilor. Astfel a apărut teoria onomatopeelor. Alții spuneau că primele cuvinte
au apărut în baza unor sunete emise involuntar, care exprimau diverse sentimente, impresii și
stări sufletești, astfel, aceste strigăte au devenit denumiri ale realităților ce au provocat
emoțiile, impresiile etc. Aceasta este teoria interjecțiilor [4, p.31].
Tezele date sunt considerate neștiințifice pentru că ele au fost legate de caracterul
individual al originii limbii. Ele pot fi păstrate însă și ajută la înțelegerea caracterului primelor
cuvinte, dacă le încadrăm în teoria socială a limbajului.
Epicur (341-270 î.e.n.) susține teza interjecțiilor, el consideră că limba a apărut ca
urmare a necesității naturale a omului de a-și exprima prin sunete stările sufletești, mai apoi
acest limbaj simplu se îmbogățește prin aportul diferitor indivizi [10, p.106].
Stoicii au fost adepții teoriei imitației sonore: ei credeau că primele cuvinte imitau
lucrurile. Sprijinind această teorie, scriitorul Augustin demonstrează că la origine a existat o
asemănare între structura sonoră a cuvântului și obiectul dat. El spune că unele cuvinte mai
păstrează această asemănare și azi. Astfel, în cuvântul asper ,,aspru” se observă asprime, iar
lenis ,, moale” este însuși cuvântul moale [4, p.32].
Diodor din Sicilia (sec. I î.e.n.),reprezentantul teoriei sociale, susținea că primii oameni
s-au strâns în grupuri de frica fiarelor și au învățat să se ajute unul pe altul. Glasul lor, mai întâi
nearticulat, a început treptat să emite sunetele articulate. Astfel, Diodor din Sicilia a
demonstrat apariția limbajului din necesitatea oamenilor de a comunica între ei [10, p.106].
Poetul și filozoful roman Lucrețiu (sec. I î.e.n.) sprijină teoria că limbajul a apărut în
societate. În poemul său Despre natura lucrurilor demonstrează acest lucru. El susține că
capacitatea naturală a oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosită pentru satisfacerea
nevoii de a comunica. Mai aproape de demonstrarea acestei teorii decât Lucrețiu a fost
arhitectul roman Vitruviu (sec I î.e.n.). Procesul apariție limbajului el îl vede astfel: la început
oamenii trăiau ca fiarele, mâncând ce găseau și trăind în peșteri. Într-o pădure, niște copaci s-au
aprins în timpul unei furtuni. Văzând aceasta, oamenii întâi s-au speriat, dar apoi le-a plăcut
căldura emisă de foc. Atunci, au început să pună lemne pe foc, construind astfel prima vatră. În
timpul acestor acțiuni efectuate împreună, oamenii au emis sunete diferite prin intermediul
cărora comnicau. Mai târziu, din aceste sunete s-au format cuvinte[10, p.107]. Deși își
imaginează apariția limbajului într-un mod naiv, contribuția lui Vitruviu este importantă, el
fiind primul care leagă nașterea acestuia de o activitate dusă în comun de o colectivitate
omenească.
În epoca medievală teoria predominantă aparției limbajului era cea a originii divine,
deoarece în această epocă biserica era atotputernică.
Tocmai în secolul al XVII-lea, începând să se elibereze de superstiții și prejudecăți,
gândirea filozofică se ridică împotriva mitului biblic. În acest secol precum și în următoarele
sunt susținute și reafirmate cele două teze fundamentale asupra originii limbajului: cea socială
și cea individuală. La fel se vorbește despre caracterul imitativ sau interjecțional al primelor
cuvinte.
Filozofii materialiști englezi Hobbes (1588-1679) și Locke (1632-1704) își exprimă
convingerea că numai nevoia de a comunica i-a făcut pe oameni să vorbească [10, p.108].
Iluministul francez Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) caută explicația originii
limbajului în necesitatea socială. El afirmă că omul primitiv poseda un strigăt natural, produs al
instinctului, de care se servea în caz de primejdie. Când între oameni s-au stablit legături mai
strânse și când ideile lor au început să se înmulțească, ei au căutat semne mai numeroase și un
limbaj mai cuprinzător. Ideea că omul a emis la început doar un țipăt instinctiv și că mai târziu
și-a creat limbajul articulat este justă. Greșeala lui Rousseau constă în presupunerea că trecerea
de la prima fază la cealaltă s-a făcut printr-un ,,contract” social, printr-o înțelegere socială.
Această presupunere, asupra căreia are unele îndoieli însuși autorul ei, duce la concluzia că
oamenii gândeau înainte de a avea un limbaj cu ajutorul căruia să-și exprime ideile și că ar fi
putut găsi în afara limbajului o cale de înțelegere pentru sabilirea acelei convenții, pentru
fixarea numelor obiectelor [4, p.32].
Scriitorul german Herder (1744-1803) susține teza onomatopeelor. Observând că
numele oii începe cu sunetul b în unele limbi, a presupus că acest nume continuă denumirea pe
care primii oameni au dat-o animalului dat. Când omul săbatic a ieșit din peștera lui și a văzut
o oaie, a botezat-o be, pentru că așa a strigat ea, sufletul lui a simțit nevoia să exprime ceea cel
îl impresionase în mod deosebit [10, p. 108].
Teoria interjecțiilor mai este reprezenată de W. von Humbold, J. Grimm și de alții.
Filozoful german J. Noire a emis în sec. al XIX-lea o teorie socială a originii
comunicării, așa numita teorie a strigătelor de muncă. Acesta credea că limba a apărut pe baza
strigătelor – reflexe care însoțeau actele de muncă ale omului primitiv. Strigătele, la început
spontane, s-au transformat treptat în simboluri ale proceselor de muncă și au devenit primele
cuvinte. Apariția limbii din exclamațiile oamenilor care participau la o muncă explică faptul că
aceste prime cuvinte au fost înțelese de toți membrii colectivității respective.
Rolul mimicii și al pantonimei în apariția limbajului îl susțin unii filozofi și lingviști,
atât din secolul trecut cât și din zilele noastre. Limba manuală sau a gesturilor este considerată
primul mijloc de comunicare între oameni. După părerea lui W.Wundt, nici nu există o
diferență principială între mișcările organelor vorbirii, care dau naștere sunetelor și gesturile
mimice și pantonimice. Adam Smith îi crede pe primii oameni ,,muți”. El consideră că numai
după ce ideile erau foarte multe și nu a mai putut fi transmise prin gesturi, s-a simțit nevoia să
se inventeze alte gesturi. Olandezul Jacq. von Ginneken susține că oamenii s-au înțeles la
început prin gesturi, prin mișcări ale brațelor, la care mai apoi s-au adăugat sunetele. Tot așa
credea și lingvistul rus N.I. Marr [4, p.33].
Lingvistul danez Jaspersen a emis o teză mai originală despre apariția limbajului. El
crede că omul mai întâi a cântat, apoi a început să vorbească și că limbajul a apărut ca o
distracție în timpul liber al omului primitiv: ,,Limba a luat naștere ca joc și organele vorbirii au
fost mai întâi exersate în acest sport cântat din orele libere.” [11, p.355].
Toate tezele expuse până aici nu se bazează pe nici un material faptic, pe nici o premisă
logică, deci sunt absolut neștiințifice. Aceste concepții și teorii nu pun în legătură originea
vorbirii cu originea omului însuși, cu formarea primelor comunități omenești. Nici un gânditor
n-a înțeles pe deplin legătura indisolubilă dintre apariția limbii și apariția gândirii, originea și
dezvoltarea comunicării și a gândirii au fost examinate de obicei în afara dezvoltării sociale și
independent de nevoia de a comunica între oameni. Rezolvarea științifică a problemei originei
limbajului a fost dată de către clasicii din sec. XIX.
Filozoful poilitic german Friedrich Engels (1820 –1895), în lucrarea sa ,,Rolul muncii
în procesul transformării maimuței” a arătat că factorul hotărâtor în procesul apariției omului,
în procesul transfor-mării maimuței antropoide în om, l-a constituit munca în comun. Munca,
spune Engels, ,, este prima condiție de bază a vieții omenești în genere, și anume în asemenea
măsură încât, într-un anumit sens, trebuie să spunem că ea l-a creat chiar pe om însuși” [12,
p.153].
Cu sute de mii de ani în urmă, probabil spre sfârțitul erei terțiare, în zona tropicală
exista o specie foarte dezvoltate de maimuțe antropoide. Datorită faptului că aceste maimuțe
trăiau în cete pe copaci, membrele lor anterioare s-au specializat, în timpul cățăratului, pentru
alte funcții decât cele pe care le aveau membrele posterioare. Nemaifolosind membrele
anterioare la mers, maimuțele au început să se obișnuiască cu poziția verticală. Mâinele astfel
au devenit libere. ,,Prin aceasta se făcuse pasul hotărâtor pentru trecerea de la maimuță la om”,
scrie Engels [12, p. 168]. Faptul că maimuța s-a ridicat pe picioare, spatele s-a dezdoit, este de
o importanță hotărâtoare în procesul transformării maimuței în om. Pentru că deja avea o
poziție verticală, plămânii și coardele vocale s-au putut dezvolta liber, a putut privi în sus și în
jurul său, lărgindu-și cunoștințele și cercul de interese. Cu ajutorul mâinilor, maimuțele
culegeau hrana, făceau adăpost. Mai târziu, au început a efectua lucruri mai complicate, acțiuni
ce reprezentau munca. Odată cu munca, omul primitiv începe să domine tot ce e în jurul său și
apar relații strânse între oameni. Munca în comun a avut ca efect necesitatea de a se înțelege,
de a comunica, deoarece pentru a acționa în comun e nevoie de o anumită coordonare a
lucrurilor, iar această necesitate a creat organul repectiv. Gâtlejul nedezvoltat al maimuțelor se
transformă treptat, devenind capabil de a pronunța sunete articulate [12, p.169].
Tot datorită muncii, o dată cu dezvoltarea organelor vorbirii, și creierul maimuței s-a
transformat într-un creier omenesc: el și-a mărit volumul și și-a complicat și perfecționat
structura. Dezvoltarea creierului, mărirea treptată a operațiilor logige superioare (abstractizare,
generalizare, analiză,sinteza) au influențat la rânddul lor munca și vorbirea, ajutându-
le,accelerându-le dezvoltarea. După un timp foarte îndelungat, ceata de maimuțe cățărâtore s-
au transformat în societatea omenească. Ceea ce deosebește omenirea de ceata maimuțelor este
tocmai munca, proces care începe cu făurirea uneltelor și datorită căruia omul dobândește
gândire și limbaj. Tot datorită muncii, oamenii nu se mulțumesc să se folosească de natura
înconjurătoare, așa cum fac animalele, ci o domină, o transformă potrivit nevoilor lor. Aceasta
este iarăși o deosebire esențială între oameni și animale. Dar toate acestea n-ar fi fost posibile
dacă omul trăia izolat; omul este o creație a muncii iar munca are ca premisă a existenței sale
viața în colectiv. Prin urmare, limbajul este produsul dezvoltării istorice a societății. El a apărut
în colectivtatea oamenilor primitve o dată cu gândirea, în procesul muncii, din necesitatea
comunicării reciproce.
În continuare vom vorbi despre originea limbajului analizată de filozofii din sec. XX
care priveau această problemă din perspective diferite , și anume vom vorbi despre cea a şcolii
chomskyene şi cea a şcolii piagetiene. Aceste douǎ şcoli au îmbrǎţişat opinii contrare în ceea
ce priveşte originea limbajului.
Noam Chomsky (1988) a fost cel care a susţinut teoria ineismului, o concepţie
biologizantǎ modernǎ asupra originii limbajului [24, p.24]. Conform acestei teorii, capacitǎţile
lingvistice sunt o parte specializatǎ a zestrei genetice cu care venim pe lume, ele fiind
cunoştinţe înnǎscute care trebuie doar dezvoltate de-a lungul vieţii. Modul în care limbajul se
prezintǎ în structurile cognitive este unul extrem de abstract, de forma unor „universalii
formale”, ceea ce conduce la însuşirea limbajului de cǎtre toţi copiii, chiar dacǎ beneficiazǎ de
un mediu puţin stimulativ sub aspectul baleiajului lingvistic, într-o formǎ uniformǎ şi rapidǎ.
Limbajul şi funcţiile cognitive cu care se aflǎ în interdependenţǎ – „dacǎ existǎ o deficienţǎ
gravǎ a limbajului va exista şi o deficienţǎ gravǎ a gândirii”, sublinia N. Chomsky, sunt
considerate drept „organe specializate”, a cǎror dezvoltare este supusǎ unor legi asemǎnǎtoare
cu legile la care este supus organul vizual – ochiul [24,p.25]. Caracterul limbajului şi natura sa
este fixatǎ conform acestei teorii la nivel morfo-fiziologic. Prin urmare, limbajul uman este
unul programat, în special sub aspect gramatical, fapt care a dus la completarea teoriei şi
mecanismului gramaticii generative şi a programului de achiziţie a limbajului (Language
Acquisition Device, L.A.D.).
Astfel, N. Chomsky a abordat problematica limbajului printr-o teorie care surprinde
faptul cǎ „omul este fǎcut sǎ înveţe limbajul, este predestinat”, ceea ce se poate traduce în
capacitǎţi înnǎscute de producere a limbajului.
J. Piaget (1988) îşi construieşte teoria referitoare la originile limbajului dintr-o
perspectivǎ antagonicǎ [24, p.26]. Conform acestuia, limbajul nu este o facultate înnǎscutǎ,
acesta fiind, mai degrabǎ, un produs al dezvoltǎrii intelectuale general construite, ceea ce pune
bazele teorie constructivismului şi interacţionismului în achiziţia limbajului.
Pentru Piaget şi susţinǎtorii sǎi, limbajul nu este situat la nivel morfo-fiziologic, ci la
nivel psiho-fiziologic, deoarece continuitatea biologicǎ între funcţiile cognitive şi sistemul
organic, morfo-fiziologic se gǎseşte în reglǎri organice. Se poate observa cǎ şi Piaget face
referire la un organ care vizeazǎ limba-jul. La el, însǎ, acest organ trebuie înţeles în sens
figurat, ca sinonim al sistemelor reglatoare care constituie caracteristica generalǎ de organizare
a vieţii [13].
 Dacǎ la Chomsky competenţa verbalǎ apare drept înnǎscutǎ, fiind elaboratǎ în acest
sens teoria limbajului genetic programat, Piaget admite cǎ unele forme ale cunoaşterii pot fi
prezente încǎ de la început, dar creşterea şi dezvoltarea ca expresie a unei nevoi constante de
depǎşire prin extinderea mediului şi a capacitǎţilor organismului nu poate fi tǎgǎduitǎ. (Având
în vedere aceastǎ interpretare a situaţie care vizeazǎ dezvoltarea competenţei verbale, din
perspectivǎ piagetianǎ, Slama-Cazacu (1959) evidenţia motivele care concurau la susţinerea
dialogului- motivul dorinţei de extindere a cunoaşterii, fie ea imediatǎ, fie mai îndepǎrtatǎ
(explicându-se prin aceasta faptul cǎ achiziţia noilor cunoştiinţe necesitǎ mecanisme
executive în vederea materializǎrii) [25, p.18].
Constructivismul piagetian este legat de concepţia sa referitoare la structurile cognitive
a cǎror ierarhie defineşte o succesiune de stadii (senzorio-motor, preoperator, operator concret
şi formal), ceea ce duce la un mod de evoluţie integrativ. Punctul de vedere interacţionist
surprinde calitatea limbajului de interfaţǎ a individului cu socialul. Astfel, dacǎ se doreşte o
abordare completǎ a limbajului trebuie analizate şi aspectele socio-comunicative (latura
normatǎ a limbajului), dar şi cele care pun în evidenţǎ capacitatea creatoare a individului prin
intermediul limbajului (latura individualǎ, creativǎ a limbajului).
Cercetǎrile din ultima vreme au încercat sǎ reconcilieze abordarǎrile biologizante,
constructiviste şi integraţioniste prin intermediul unei noi paradigme experimentale promovatǎ
de psihologia cognitivǎ, referitoare la învǎţarea implicitǎ a limbajului natural.
J. Higginbatham (1990, în Preda, 2001) a pus în evidenţǎ câteva caracteristici ale
limbajului natural şi ale regulilor care îl guverneazǎ [13]. Conform acestuia, se subliniazǎ
caracterul inconştient preponderent a regulilor dupǎ care funcţioneazǎ limbajul natural, output-
ul care rezultǎ în urma procesǎrilor gestionate de regulile limbajului natural fiind obiectivat în
producţii lingvistice conştiente, însǎ procesarea se realizeazǎ, în general, în mod inconştient.
Astfel, cercetǎrile au pus în evidenţǎ faptul cǎ cea mai mare parte a regulilor limbajului natural
pot fi achiziţionate prin învǎţare implicitǎ, iar altele sunt achiziţionate în mod explicit.
Deci, problema originii limbajului a fost analizată pornind chiar din cele mai vechi
timpuri, fiecare cercetător, filozof încercând să rezolve această necunoscută din propriul punc
de vedere, din perspectiva tezei la care adera. Dar toate răspunsurile date de ei nu erau
științifice, deoarece nu aveau bază materială, nu aveau argumente veridece ce se pot
demonstra. Cu toate acestea, primele teorii emise de filozofii din timpurile vechi au folosit ca
bază pentru lingviștii din secolele următoare. Tezele formulate de cercetătorii din secolele XIX
– XX sunt mult mai convingătoare și mai veridice, fiindcă ele au bază materială, au argumente
puternice.
 Evoluția comunicării în societate
Cuvântul comunicare a devenit un însoţitor al celor mai tulburătoare experimente
intelectuale, un concept atrăgator, utilizat cu o frecvenţă de invidiat care poate ,,înghiţi” orice.
,,Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relaţiile
interpersonale şi inovaţiile tehnologice, stimulentele politico-economice şi ambiţiile socoi-
culturale, divertismentul uşor şi informaţia serioasă, mediile ambiante locale şi influenţele
globale, forma şi conţinutul, substanţa şi stilul” - crede cercetătorul James Lull [54, p.123].
Orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social
implică, într-un sens explicit sau implicit comunicarea.Comunicarea este un proces de
transmitere a informaţiilor între indivizi sau grupuri sociale. De aceea, relaţiile umane pot fi
interacţiuni comunicaţionale, astfel încât conceptul de comunicare a devenit în epoca noastră,
unul universal și larg-cuprinzător, deoarece totul, absolut totul comunică.
Înaintea apariţiei tiparului în societăţile occidentale cara l-au adoptat cu frenezie, ca
instrument ce a contribuit substanţial şi profund la evoluţia omenirii, au existat şi alte mijloace
de comunicare pe care le urmărim în termeni generali numindu-le principalele etape din istoria
comunicării umane.
Din mai multe propuneri de epatizare a evoluţiei comunicării umane, am optat pentru
cea operată de Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach [55,p. 57] urmărind în termeni
generali cele şase etape, numite de autori şi „epoci”:
Epoca semnelor şi semnalelor – unde acum două milioane de ani şi respectiv un milion
şi jumătate de ani strămoşii noştri au descoperit focul folosit ca semnal şi topoare cioplite din
piatră cu care faceau semnele. Semnalele erau de fapt mârâieli, de asemenea era prezent
limbajul corpului, semne făcute cu braţele şi mâinile.Mesajele erau deci simple şi transmise
într-un ritm lent.