Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Title page
O AVENTURĂ DE DRAGOSTE
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
HERMINIE
CUVÂNT ÎNAINTE
I
II
III
IV
V
VI
ALEXANDRE DUMAS
O AVENTURĂ DE DRAGOSTE
•
HERMINIE
O AVENTURĂ DE DRAGOSTE
I
ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN TOAMNA
anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în mod special să nu mă
deranjeze, deschise uşa şi, răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi
se citea pe chip, spuse:
— Domnule, e foarte drăguţă…
— Cine, nătărăule?
— Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe domnul.
— Şi ce-mi pasă mie că e drăguţă? Ştii bine că atunci când lucrez nu sunt acasă
pentru nimeni.
— Şi apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al domnului…
— Cum îl cheamă pe acest prieten?
— Care locuieşte la Viena.
— Cum îl cheamă?
— Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau Diamant.
— Saphir?
— Da, domnule, Saphir, ăsta e.
— Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier şi adu-mi un halat.
Servitorul meu ieşi.
Auzii un pas uşor trecând prin faţa uşii cabinetului; apoi domnul Théodore
coborî cu halatul meu pe braţ.
Când dau unui servitor acest semn de consideraţie numindu-l domnul,
înseamnă că excelează în nerozie şi pungăşie.
Am avut parte de cele mai frumoase specimene de acest gen; Théodore, Joseph
şi Victor.
Domnul Théodore nu era decât nerod, dar era cu prisosinţă.
Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la care se află acum, dacă o
avea vreunul, să nu-l confunde cu ceilalţi doi.
De altfel, nerozia are un mare avantaj faţă de pungăşie: observi întotdeauna
destul de curând că ai un servitor nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea
târziu că ai un servitor pungaş.
Théodore avea protejaţii săi; masa are întotdeauna o circumferinţă destul de
mare ca să primească doi sau trei prieteni nechemaţi. Nu găsesc întotdeauna o
cină bună, dar sunt întotdeauna bine primiţi. Ei bine, în zilele în care aveam o
cină bună, după gustul domnului Théodore, el îi anunţa pe aceia dintre prietenii
sau cunoscuţii mei pe care îi prefera.
Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, le spunea uneori:
— Domnul Dumas zicea azi dimineaţă: „De multă vreme nu l-am mai văzut pe
dragul meu cutărică; ar trebui să vină azi la cină”.
Iar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorinţe, se înfiinţa la cină.
Celorlalţi, mai puţin susceptibili, Théodore se mulţumea să le spună, făcându-le
semn cu cotul:
— Astă-seară avem o cină bună; veniţi pe la noi…
Şi, la această invitaţie, prietenul, care probabil altfel n-ar fi venit, sosea la cină.
Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a domnului Théodore; dacă
ar fi să-i completez portretul, mi-ar trebui un capitol întreg.
Să revenim deci la vizita anunţată de domnul Théodore.
Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să urc până în atelier. Într-
adevăr, am găsit acolo o tânără încântătoare, înaltă, de o albeaţă strălucitoare, cu
ochi albaştri, părul castaniu şi nişte dinţi superbi; avea o rochie de tafta „gris-
perle” cu guler înalt, un şal arăbesc de stofă, şi una din acele pălării încântătoare,
din nefericire oarecum dezaprobate de moda de la Paris, care le stau atât de bine
chiar şi femeilor urâte sau celor care nu mai sunt tinere, şi pe care Germania le-a
denumit „o ultimă încercare”.
Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă recunoscui mâzgăleala
indescifrabilă a sărmanului Saphir.
Am pus scrisoarea în buzunar.
— Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte pronunţat accent străin, nu
citiţi?
— Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, iar gura
dumneavoastră este atât de încântătoare încât doresc să-mi spună ea cărui fapt
datorez onoarea vizitei dumneavoastră.
— Vreau să vă văd, asta este tot.
— Bun! dar n-aţi făcut călătoria de la Viena special pentru asta?!
— Ce vă face să credeţi?
— Modestia mea.
— Mă iertaţi, dar totuşi nu păreţi un om modest.
— Ε adevărat, am zilele mele de vanitate.
— Care?
— Cele în care ceilalţi mă judecă şi în care eu mă compar…
— Cu cei care vă judecă?
— Sunteţi spirituală, doamnă… Vă rog să luaţi loc,
— Dacă n-aş fi fost decât drăguţă, nu mi-aţi fi făcut deci această invitaţie?
— Nu, v-aş fi făcut alta.
— Doamne! Cât sunt francezii de înfumuraţi.
— Nu e chiar numai vina lor.
— Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franţa, am făcut un legământ.
— Care?
— Să stau jos, pur şi simplu.
M-am ridicat şi am făcut o plecăciune:
— Îmi veţi face favoarea să-mi spuneţi cui am onoarea să vorbesc?
— Sunt actriţă de teatru, de naţionalitate ungară; mă numesc doamna Lilla
Bulyowsky; am un soţ pe care îl iubesc şi un copil pe care îl ador. Dacă aţi fi citit
scrisoarea prietenului nostru comun Saphir, aţi fi aflat toate acestea.
— Nu credeţi că aţi câştigat spunându-mi-le chiar dumneavoastră?
— Nu ştiu ce să spun; cu dumneavoastră conversaţia ia nişte întorsături atât de
ciudate!
— Aveţi libertatea să o aduceţi pe făgaşul care vă convine.
— Bine! dar dumneavoastră o tot faceţi să alunece spre dreapta sau spre
stânga.
— Spre stânga, mai ales.
— Este tocmai partea spre care nu vreau să merg.
— Atunci să mergem drept înainte;
— Mi-e tare teamă că nu este posibil.
— Veţi vedea că este… Mai spuneţi-mi încă o dată ce mi-aţi spus adineauri;
sunteţi?...
— Actriţă de teatru.
— Ce jucaţi?
— De toate: dramă, comedie, tragedie. Am jucat, de pildă, aproape toate piesele
dumneavoastră, de la Catherine Howard până la Mademoiselle de Belle-Isle.
— Şi, pe care scenă?
— La Teatrul din Pesta.
— În Ungaria, deci?
— V-am spus că sunt de origină ungară.
Am oftat.
— Oftaţi? mă întrebă doamna Bulyowsky.
— Da; una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea este legată de o
compatrioată de-a dumneavoastră.
— Bine! iată că faceţi din nou să alunece conversaţia…
— Conversaţia, nu pe dumneavoastră. Închipuiţi-vă… Ba nu, continuaţi…
— Deloc. Voiaţi să-mi povestiţi ceva; vă ascult
— La ce bun?
— Ca să mă distrez! Toată lumea poate să vă citească, dar nu le e dat tuturor să
vă asculte.
— Vreţi să mă câştigaţi contând pe amorul meu propriu.
— Eu nu vreau să vă câştig deloc.
— Atunci să nu ne ocupăm de mine. Sunteţi actriţă de teatru, de origine
ungară, vă numiţi doamna Lilla Bulyowsky, aveţi un soţ pe care îl iubiţi, un copil
pe care îl adoraţi şi veniţi la Paris ca să mă vedeţi!
— În primul rând.
— Foarte bine; şi după mine?
— Să văd tot ce se poate vedea la Paris.
— Şi cine vă va arăta tot ce se poate vedea la Paris?
— Dumneavoastră, dacă doriţi.
— Ştiţi că va fi de-ajuns să fim văzuţi de trei ori împreună ca să se spună…
— Ce?
— Că sunteţi amanta mea.
— Şi ce importanţă are?
— Asta e minunat!
— Fără îndoială că e minunat; cei care mă cunosc vor fi convinşi de contrariul,
iar cât despre cei care nu mă cunosc, ce-mi pasă de părerea lor?
— Sunteţi filosoafă.
— Nu, sunt logică. Am douăzeci şi cinci de ani: mi s-a spus atât de des că sunt
drăguţă, încât m-am gândit că este mai bine să cred asta atâta timp cât este
adevărat, decât atunci când nu va mai fi aşa. Doar nu vă închipuiţi că am părăsit
Pesta ca să vin la Paris singură, fără o cameristă măcar, cu convingerea că lumea
nu va încerca să clevetească. Ei bine, acest lucru nu m-a oprit; n-au decât să
clevetească! Arta mea înainte de toate!
— Atunci, călătoria dumneavoastră la Paris este o afacere de artă?
— Nimic altceva; am vrut să-i văd pe marii dumneavoastră poeţi, ca să ştiu dacă
seamănă cu ai noştri, şi pe marii dumneavoastră actori de teatru, ca să ştiu dacă
am ceva de învăţat de la ei; am cerut lui Saphir o scrisoare pentru dumneavoastră,
el mi-a dat-o, şi iată-mă. Puteţi să-mi consacraţi câteva ore?
— Toate orele pe care le veţi dori.
— Ei bine, am o lună de stat la Paris, şase mii de franci ca să cheltuiesc aici
atât pentru cumpărături, cât şi pentru plăcerea mea, şi o mie de franci ca să mă
întorc la Pesta. Presupuneţi că Saphir v-a trimis un student de la Leipzig sau de la
Heidelberg în locul unei actriţe de la teatrul din Pesta, şi procedaţi în consecinţă.
— Atunci, veţi lua masa cu mine?
— De câte ori veţi fi liber.
— Vom merge la spectacole…
— Foarte bine.
— Ţineţi să fie cu noi o a treia persoană?
— Deloc.
— Şi n-o să vă pese de ce va spune lumea?
— Dacă aţi fi citit scrisoarea lui Saphir, aţi fi văzut un paragraf întreg consacrat
acestui capitol.
— Voi citi scrisoarea lui Saphir.
— Când?
— După ce veţi pleca.
— Atunci, daţi-mi două sau trei scrisori de recomandaţie, şi plec: una pentru
Lamartine, una pentru Alphonse Karr, una pentru fiul dumneavoastră. Apropo, i-
am jucat Dama cu Camelii.
— Nu este nevoie să vă dau o scrisoare pentru el; vom cina mâine împreună
dacă vreţi!
— Cu multă plăcere. Mi s-a spus că doamna Doche este încântătoare în Dama
cu Camelii.
— Doamna Doche va cina cu noi şi va avea grijă să vă conducă undeva…
— Unde?
— Unde o să vrea. În lumea asta, trebuie să mai laşi ceva şi în seama
hazardului.
— O să-mi istorisiţi într-o zi povestea cu compatrioata mea?
— Dacă asta vă face într-adevăr plăcere.
— Da.
— Când?
— Când o să vă rog eu.
— Minunat!
— Acum, scrisorile mele; înţelegeţi, de şase ani fac economii ca să vin la Paris;
probabil că n-o să mai vin niciodată; nu am timp de pierdut
Am coborât în biroul meu, şi am scris cele două sau trei scrisori pe care mi le
ceruse doamna Bulyowsky; apoi am urcat din nou şi i le-am dat.
Voiam tocmai să-i sărut mâna când deodată ea mă sărută prieteneşte pe
amândoi obrajii.
— Nu v-am prevenit că aveţi de-a face cu un student de la Leipzig sau de la
Heidelberg?
— Ba da.
— Ei bine, atunci, după obiceiul nemţesc: sau o strângere de mână sau o
îmbrăţişare.
— Fie, aleg îmbrăţişarea; există un proverb francez care spune că dintr-o plată
proastă trebuie să profiţi cum poţi. Aşa deci, pe mâine, la cină.
— Pe mâine, la cină. Unde?
— Aici.
— La ce oră?
— La ora şase.
— Foarte bine; dacă întârzii câteva minute, să nu vă supăraţi.
— Aşa cum, dacă veniţi mai devreme cu câteva minute, trebuie să vă fiu
recunoscător.
— Nu, îmi face plăcere să fiu cu dumneavoastră şi, dacă vin mai devreme, o fac
pentru propria mea satisfacţie. Pe mâine.
Şi coborî uşor scara, întorcând capul pe palier ca să-mi facă un ultim semn de
prietenie.
La uşa cabinetului meu de lucru, l-am găsit pe domnul Théodore, cu ochii
holbaţi şi o mână surâzătoare,
— Ei bine, domnul a văzut că nu sunt chiar aşa de prost cum o spune?
— Nu, eşti şi mai neghiob decât credeam, şi intrai din nou în cabinet, lăsându-l
uluit.
II
TIMP DE O LUNĂ AM CINAT DE
două sau trei ori pe săptămână cu doamna Bulyowsky şi, de două sau trei ori pe
săptămână, am condus-o la spectacole.
Trebuie să spun că „stelele” noastre n-au prea orbit-o, în afară de Rachel.
Doamna Ristori nu se afla la Paris.
Într-o dimineaţă, veni la mine.
— Plec mâine, spuse ea.
— De ce plecaţi mâine?
— Pentru că nu-mi mai rămân decât banii cu care să mă întorc la Pesta.
— Doriţi bani?
— Nu; am văzut la Paris tot ce voiam să văd.
— Câţi bani v-au mai rămas?
— O mie de franci.
— Ε mai mult decât vă trebuie, jumătate vă ajung.
— Nu; căci nu plec direct la Viena.
— Ia să vedem ce itinerar aveţi?
— Iată: mă duc la Bruxelles, la Spa, la Colonia; urc pe Rin până la Mainz şi, de
acolo, la Mannheim.
— Ce naiba o să faceţi la Mannheim? Werther şi-a zburat acolo creierii, iar
Charlotte a dat ortul popii.
— Mă duc s-o văd pe doamna Schroeder.
— Tragediana?
— Da; o cunoaşteţi?
— Am văzut-o o dată jucând la Frankfurt, dar i-am cunoscut bine pe cei doi fii
şi pe fiica ei.
— Cei doi fii?
— Da.
— Nu-l cunosc decât pe unul, Devrient.
— Actorul de comedie; eu îl cunosc pe celălalt, preotul, care locuieşte la Colonia,
în spatele bisericii Saint-Gédéon; dacă doriţi, vă dau o scrisoare pentru el.
— Mulţumesc, eu am treabă cu mama lui.
— Ce doriţi de la ea?
— Eu sunt unguroaică, cum v-am spus; joc comedie, dramă şi tragedie în limba
maternă. Ei bine, m-am săturat să vorbesc numai la şase sau şapte milioane de
spectatori; aş vrea să joc comedie în limba germană, ca să pot vorbi la treizeci sau
patruzeci de milioane de oameni. Pentru aceasta, vreau s-o văd pe doamna
Schroeder, să repet în germană o scenă în faţa ei şi, dacă ea îmi dă speranţe că
după un an de muncă pot să pierd şi urma de accent pe care o mai am, voi vinde
câteva diamante, voi locui în oraşele în care locuieşte ea, o voi urma ca doamnă de
companie, sau cameristă, dacă vrea, şi, după un an, mă voi lansa pe scenele
teatrelor din Germania… Ei bine, ce s-a întâmplat?
— Nimic, doar că vă admir.
— Nu, nu mă admiraţi; găsiţi asta foarte simplu; sunt îngrozitor de ambiţioasă,
am avut mari succese şi vreau să am încă şi mai mari.
— Cu voinţa aceasta, le veţi avea.
— Acum, cinăm împreună, nu-i aşa? Mergem la spectacol pentru ultima oară;
îmi daţi nişte scrisori pentru Bruxelles, unde mă voi opri o zi sau două şi de unde
îmi voi expedia toate bagajele la Viena; ne luăm rămas bun, şi eu plec.
— De ce să ne luăm rămas bun?
— Dar, vă repet, pentru că plec.
— Mi-a venit o idee.
— Care?
— Am treabă la Bruxelles. Ori, în loc să vă dau nişte scrisori, plec cu
dumneavoastră; singură, v-aţi plictisi de moarte, fiţi sinceră.
Ea începu să râdă.
— Eram sigură că-mi veţi face această propunere, îmi spuse ea.
— Şi eraţi dinainte hotărâtă să o acceptaţi?
— Să fiu sinceră, da. De fapt, ţin mult la dumneavoastră.
— Mulţumesc.
— Şi cine ştie dacă ne vom revedea vreodată! Deci. Ne-am înţeles, plecăm
mâine.
— Mâine; cu ce tren?
— Cu cel de ora opt dimineaţa. Acum trebuie să vă părăsesc…
— Aşa curând?
— Am foarte multe de făcut; înţelegeţi, ultima zi… Apropo…
— Ce?
— Nu plecăm împreună, ne întâlnim acolo ca din întâmplăre…
— De ce asta?
— Pentru că plec cu nişte cunoscuţi.
— Vienezi?
— Da.
— Conştiinţa dumneavoastră deci nu vă ajunge?
— Sunt nişte imbecili.
— Să procedăm mai bine decât aşa.
— Mai bine este duşmanul lui bine.
— În loc să plecaţi mâine dimineaţă, plecaţi mâine seară.
— Şi ei vor pleca tot mâine seară; sunt hotărâţi să plece cu mine.
— Şi până unde merg aşa?
— Numai până la Bruxelles.
— Staţi; iată ce facem: plecăm mâine seară.
— Insistaţi?
— Insist; veţi face asta pentru mine, ce naiba, n-aţî venit mai devreme…
— Mi-o reproşaţi?
— Nu, constat.
— Ei bine, spuneţi, vom vedea după aceea.
— Plecăm deci cu trenul de seară; nici măcar nu ne întâlnim; urcaţi într-un
vagon oarecare cu vienezii dumneavoastră; vă văd urcând şi spun unuia dintre
funcţionari să reţină figura dumneavoastră; eu urc într-un vagon, singur; la a
doua sau a treia staţie, dumneavoastră vă plângeţi că nu aveţi aer; funcţionarul de
la căile ferate vă propune să veniţi într-un vagon mai liber; acceptaţi, veniţi în
vagonul meu, unde aveţi tot aerul care vă trebuie… şi unde veţi dormi liniştită
toată noaptea.
— Şi unde voi dormi liniştită?
— Pe cuvânt de onoare.
— Într-adevăr, lucrurile se pot aranja în felul acesta.
— Deci, merge?
— Perfect.
— Atunci, pe diseară?
— Nu, pe mâine,
— Cinăm mâine împreună?
— Imposibil; plecând seara, sunt obligată să cinez cu vienezii mei.
— Deci nu ne vom vedea decât în tren?
— Voi încerca să vin să vă văd în cursul zilei.
— Veniţi.
Începeam să mă obişnuiesc să descopăr un încântător camarad sub taftaua şi
mătasea aceasta unde crezusem că voi găsi o femeie frumoasă.
Ne-am strâns mâna, şi Lilla a plecat.
A doua zi, am primit acest bileţel:
„Imposibil să trec să vă văd, mă ciondănesc cu croitoresele şi cu modistele mele.
Împachetez atâtea lucruri că voi putea deschide un magazin la Pesta. Nu ştiu cum
aş fi făcut dacă ar fi trebuit să plec azi dimineaţă.
Pe diseară. Noapte bună.
Lilla”
Cuvântul noapte bună, foarte subliniat, mi se părea cam ironic.
— Noapte bună! repetai; totuşi, nu se ştie ce se poate întâmpla.
III
SEARA, ERAM ÎN TREN, CU O JU-
mătate de oră mai devreme. Nu ştiu dacă voi găsi vreodată o ocazie să mulţumesc
Căilor Ferate în masă pentru toate atenţiile de care sunt înconjurat din partea
funcţionarilor, de îndată ce mă văd apărând pe unul din culoarele acelea pe a
căror uşă scrie cu litere mari aceste cuvinte sacramentale:
ACCESUL PUBLICULUI INTERZIS
M-am dus să-l caut pe şeful gării; i-am explicat situaţia.
Începu să râdă.
— Ei bine, nu, îi spusei.
— Într-adevăr?
— Pe cuvânt de onoare!
— Oh! da; dar în timpul drumului…
— Nu cred.
— Nu contează. Noroc!
— Aveţi grijă: nu se urează vânătoare bună unui vânător.
Urcai în vagonul meu, în care şeful gării mă închise ermetic, atârnând de clanţa
uşii o tăbliţă pe care scria cu litere mari:
COMPARTIMENT REZERVAT
Când auzii zgomotul pe care-l făceau călătorii alergând să-şi ocupe locurile,
scosei capul pe uşă, îl chemai pe şeful trenului şi i-o arătai pe doamna Bulyowsky
urcând într-un vagon cu cei trei vienezi şi cele patru vieneze, şi-i explicai ce
aşteptam de la el.
— Care este? mă întrebă el.
— Cea mai drăguţă.
— Atunci trebuie să fie cea cu pălărie de muşchetar.
— Exact.
— N-aveţi gusturi rele!
— Asta este părerea dumitale?
— Păi, de!
— Ei bine, nu este şi a mea.
Şeful trenului mă privi cu un aer şiret şi se îndepărtă dând din cap.
— Dă din cap cât vrei, asta este, îi spusei, înciudat că nu puteam să-l fac să
creadă că sunt nevinovat.
Trenul porni. La staţia Pontoise, începu să se lase noaptea.
Uşa se deschise, şi auzii vocea şefului de tren care spunea:
— Urcaţi, doamnă, aici este.
Întinsei mâna şi o ajutai pe frumoasa mea tovarăşă de călătorie să urce cele
două trepte.
— Ah! iată-vă în sfârşit! exclamai.
— Timpul vi s-a părut lung?
— Cred şi eu, eram singur.
— Ei bine, mie, dimpotrivă, mi s-a părut lung pentru că eram cu cineva. Din
fericire închideam ochii şi mă gândeam la dumneavoastră.
— Vă gândeaţi la mine?
— De ce nu?
— Nu sunt eu acela care să vă certe pentru asta. Numai că, în ce fel vă gândeaţi
la mine?
— În felul cel mai tandru cu putinţă.
— Aş!
— Da, vă jur că vă sunt profund recunoscătoare pentru felul în care vă purtaţi
cu mine.
— Ah! Într-adevăr?
— Pe cuvânt de onoare!
— Tot e bine. Numai că, ajungând la Viena, vă veţi bate joc de mine.
— Nu, şi asta nu numai pentru că sunt o femeie cinstită, dar cred că sunt şi o
femeie de spirit.
— Şi eu, eu nu sunt un bărbat de spirit?
— Cu toată lumea şi pentru toată lumea, da.
— Da, dar pentru dumneavoastră?
— Pentru mine sunteţi mai mult decât atât: sunteţi un om de suflet. Acum
sărutaţi-mă şi uraţi-mi noapte bună; mă simt foarte obosită.
O sărutai după obiceiul nemţesc sau englezesc, cum doriţi. Ea îmi dădu o
sărutare care ar fi fost foarte semnificativă pentru o franţuzoaică; apoi se aşeză în
colţul ei.
În acest timp o priveam, spunându-mi că, fără îndoială, atunci când un bărbat
e nerespectuos cu o femeie este pentru că ea doreşte acest lucru.
Îşi schimbă de două-trei ori poziţia, gemu încetişor, deschise din nou ochii, mă
privi şi spuse:
— Cu siguranţă că voi sta mai bine cu capul sprijinit de umărul
dumneavoastră.
— Poate că veţi sta mai bine, îi răspunsei eu râzând; dar precis că eu voi sta
mai prost.
— Aşa că mă refuzaţi?
— La naiba! Nici nu mă gândesc.
Stăteam unul în faţa celuilalt. Îmi schimbai locul şi mă aşezai lângă ea. Îşi
scoase pălăria, îşi înnodă o batistă de mătase la gât, se aşeză pe umărul meu şi,
după o clipă:
— Mă simt foarte bine aşa, spuse ea; dar dumneavoastră?
— Eu n-am nicio părere.
— Atunci, pe mâine dimineaţă; poate că până atunci vă veţi face una. Noaptea
este sfetnic bun.
Apoi se mai mişcă uşor de două sau de trei ori, ca pasărea când îşi potriveşte
capul sub aripă, îmi căută mâna, mi-o strânse încetişor în semn de noapte bună,
mişcă buzele ca să-mi spună un cuvânt neinteligibil şi adormi.
N-am încercat niciodată o senzaţie mai stranie ca atunci când părul acestei
fiinţe fermecătoare îmi mângâie obrajii, când răsuflarea ei îmi atinse faţa. Chipul ei
căpătase o expresie copilărească, virginală, liniştită, pe care nu o mai văzusem
niciodată la o femeie dormind pe pieptul meu.
Am stat mult timp s-o privesc; apoi, încetul cu încetul, ochii mi s-au închis, s-
au redeschis, s-au închis din nou. Mi-am apropiat buzele de fruntea ei, şoptind la
rândul meu: „Noapte bună!” şi m-a cuprins un somn uşor, delicios.
La Valenciennes, şeful trenului în persoană deschise uşa compartimentului
nostru, strigând:
— Valenciennes, douăzeci de minute!
Am deschis ochii în acelaşi timp şi am început să râdem.
— De fapt, cred că n-am dormit niciodată atât de bine, îmi spuse Lilla.
— Într-adevăr, îi spusei, ceea ce vă voi răspunde, poate că nu este prea
politicos: dar nici eu.
— Sunteţi un om fermecător, îmi spuse ea, şi aveţi un mare merit.
— Care?
— Că sunteţi greşit judecat; ceea ce provoacă surprize celor care ajung să vă
cunoască.
— Îmi promiteţi că o să mă reabilitaţi în faţa lui Saphir?
— Vă jur.
— Şi că-mi veţi mai trimite şi pe altele?
— Oh! cât despre asta, nu vă promit.
— Totuşi, dacă m-aş purta cu femeile pe care mi le veţi recomanda aşa cum mă
port cu dumneavoastră?
— Aş fi îngrozitor de mâhnită.
— Şi dacă m-aş purta cu totul altfel?
— Aş fi îngrozitor de furioasă.
— Dar, în sfârşit, ce-aţi prefera?
— Inutil să vă spun, pentru că tot n-o să vă trimit pe nimeni.
— Coborâţi sau rămâneţi aici?
— Rămân, mă simt prea bine. Numai că, lăsaţi-mă să-mi schimb locul şi să mă
sprijin pe umărul dumneavoastră drept.
— Găsiţi că asemenea sfântului Laurenţiu, sunt destul de fript pe partea
stângă, nu-i aşa? Vă rog, aşezaţi-vă…
Se sprijini cât mai bine pe umărul meu stâng, adormi din nou şi nu se trezi
decât la Bruxelles.
— Coborâţi, îmi spuse.
— Bine! dar vienezii dumneavoastră ce vor spune văzându-ne împreună?
— Adevărat, îi uitasem. Unde locuiţi de obicei?
— La Hotel Europa; dar au o părere aşa de proastă despre mine, încât aş
prefera să mergem în altă parte.
— Alegeţi.
— Atunci, la Hotel Suedia.
— Ei bine, cum veţi ajunge înainte, având în vedere cele zece sau douăsprezece
colete ale mele, rugaţi să-mi pregătească o cameră.
— Fiţi liniştită.
— Nu mă sărutaţi?
— Eu, nu; dumneavoastră trebuie să mă sărutaţi dacă aveţi chef.
— Sunteţi într-adevăr fiinţa cea mai pretenţioasă pe care o cunosc, spuse ea.
Şi mă sărută râzând în hohote.
O oră mai târziu era la Hotel Suedia. Am condus-o în camera ei, i-am sărutat
respectuos mâna şi am ieşit murmurând:
— Ce minunat ar fi dacă ai putea să ai ca prieten o femeie!
Se înţelege că îmi rezervasem o cameră situată de cealaltă parte a palierului.
Am făcut o baie şi m-am culcat. Când m-am trezit, m-am interesat de tovarăşa
mea de călătorie. Ieşise în oraş şi-şi expediase cele zece sau douăsprezece colete
care trebuiau să ajungă la destinaţie cu un tren de marfă, în timp ce ea îşi făcea
turneul artistic în căutarea doamnei Schroeder.
Ca toţi artiştii care sunt obişnuiţi cu deplasările rapide, tovarăşa mea de
călătorie avea ceva admirabil şi anume, se descurca tot atât de bine ca un bărbat,
îşi făcea şi-şi desfăcea valizele, îşi umplea până la refuz şi-şi închidea sacii de
călătorie, şi era întotdeauna gata cu cinci minute înainte de ora fixată; ceea ce nu
trebuie niciodată să te osteneşti să-i pretinzi unei femei din lumea bună.
În timp ce întrebam de ea, tocmai se înapoia.
— Ah! în sfârşit, îi spusei, credeam că v-aţi luat zborul!
— Într-adevăr, chiar aşa a fost.
— Da, dar ziceam că pentru totdeauna.
— Eu semăn cu rândunelele, mă întorc la cuib.
— Ce-aţi făcut?
— Mi-am expediat toate geamantanele şi am primit în schimb chitanţe; aşa
încât am rămas cu rochia de pe mine, alta în sacul de voiaj şi şase cămăşi. Vedeţi,
m-am descurcat mai bine ca un student.
— Şi când plecaţi?
— Când o să vreţi.
— Doriţi, totuşi, să vedeţi Bruxellesul?
— Ce este de văzut la Bruxelles?
— Biserica Sainte-Gudule, Piaţa Primăriei şi pasajul Saint-Hubert.
— Şi apoi?
— Apoi Aleea Verde.
— Şi apoi?
— Şi apoi nimic.
— Ei bine, duceţi-mă într-un local oarecare. Vă invit la masă.
— Dumneavoastră?
— Da… Transportul bagajelor mă costă mult mai puţin decât credeam: sunt
bogată. Ce se mănâncă pe aici?
— Stridii de Gstende, carne afumată, raci.
Şi ce se bea?
— Faro şi lambic .
{1} {2}