CAPITOLUL 14

Băncile centrale - organizare şi funcţionare

14.1. Organizarea şi independenţa băncilor centrale

Sistemele bancare actuale sunt structurate pe două nivele, respectiv banca
centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem. Rolul băncii
centrale rezultă din monopolul asupra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritate
monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile
stalului şi, în mod special în politica economică. În acest context este necesară
precizarea faptului că în momentul iniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o
delimitare între operaţiunile realizate de băncile comerciale şi cele centrale (sau de
emisiune).
În perioada convertibilităţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un
privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de bănci s-a înfăptuit, în
timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci - banca
centrală, care începe astfel, să deţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune.
Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de
evoluţie economică şi socială a ţărilor. Astfel, în Anglia, banca centrală se
înfiinţează în anul 1694, sub forma de societate privată pe acţiuni, în anul 1800 se
organizează Banca Franţei, iar în anul 1863, băncile naţionale din SUA. Instituirea
monopolului asupra emisiunii, prin reglementări ale statului, s-a realizat mai târziu
printr-o serie de legi, care au marcat evoluţia sistemelor monetare.
Activitatea băncilor centrale, gestionarea şi execuţia politicii monetare, este
coordonată de anumite organisme, în a căror componenţă se află membri numiţi
după diverse criterii. Astfel, în funcţie de măsura în care alegerea guvernatorului şi
a membrilor consiliului de administraţie depind de raportul dintre puterea politică şi
banca de emisiune, se poate stabili gradul de independenţă al băncii centrale.
Structurile băncilor centrale sunt, în mare parte, legate de factorii politici ai ţărilor
respective şi de tradiţia acestora.
În SUA Sistemul Federal de Rezerve menţine o formă descentralizată, în
sensul că teritoriul este divizat în districte la nivelul cărora există o bancă federală
de rezerve şi al cărei capital este deţinut de băncile comerciale, membre ale
sistemului. Băncile federale de rezervă au, în aparenţă, toate atributele băncii
centrale, atât din punct de vedere al emisiunii cât şi al refinanţării băncilor din
sistem. Pentru realizarea emisiunii monetare, din punct de vedere tehnic, se
apelează la Tezaur, iar pentru aplicarea politicii monetare sunt necesare deciziile
Consiliului Guvernatorilor.
În Franţa, gestionarea şi executarea politicii monetare este realizată de către
un Consiliu General al Băncii, care cuprinde guvernatorul, doi viceguvernatori şi un
număr de consilieri. Adoptarea deciziilor de către Consiliul General necesită şi
aprobarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru probleme referitoare la
repartizarea profitului sau la statutul personalului.
În majoritatea celorlalte ţări, organismul care asigură execuţia politicii
monetare este un consiliu de administraţie, condus de un guvernator, numirea
membrilor realizându-se cu implicarea în grade diferite a puterii executive sau
legislative. Din acest punct de vedere este necesară evidenţierea principalelor
aspecte care definesc gradul de independenţă al unei bănci centrale:
 145
- numirea guvernatorului şi a consiliului de administraţie pe o perioadă determinată
de timp, de către legislativ;
- neimplicarea guvernului sau a organului legislativ în aprobarea politicii monetare;
- asigurarea stabilităţii monetare de către banca centrală;
- stabilirea ratei dobânzii de refinanţare se realizează fără aprobări ale executivului
sau ale legislativului.
Indiferent de modul de organizare şi structurare a băncilor centrale, raportul
acestora cu puterea legislativă şi executivă este diferit de la o ţară la alta. O
independenţă ridicată se manifestă în Germania, unde banca centrală Bundesbank,
nu suferă nici o influenţă politică, ceea ce a afectat pozitiv stabilitatea mărcii
germane în timp. De asemenea, în SUA gradul de independenţă este deplin, prin
numirea de către cea mai înaltă autoritate a statului, pe o perioadă de 4 ani a
preşedintelui Consiliului Guvernatorilor, fără posibilitatea revocării acestuia, iar a
membrilor consiliului pentru câte 14 ani. Durata mandatului guvernatorului în
Germania este de 8 ani, ceea ce demonstrează un grad sporit de independenţă în
raport cu succesiunea la putere a mai multor formaţiuni politice.

14.2 Funcţiile Băncilor Centrale

Indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin centralizat al Băncilor
Centrale, acestea exercită funcţii generale şi uneori ocazionale, prin care se
evidenţiază rolul în cadrul sistemelor bancare şi al economiilor contemporane.
Astfel, pot fi enumerate următoarele funcţii:
a) Funcţia de emisiune;
b) Funcţia de bancă a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
c) Funcţia de bancă a băncilor;
d) Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;
e) Funcţia prudenţială şi de supraveghere;
f) Funcţii economice ocazionale.

14.2.1 Funcţia de emisiune

Monopolul asupra emisiunii monetare provine din vechiul drept de batere a
monedei, care a fost atribuit, de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimentul
celorlalţi demnitari ai regatelor sau imperiilor. Obţinerea acestui monopol a
reprezentat unul din momentele esenţiale ale construcţiei statelor modeme. În
secolul al XVII-lea, datorită unei insuficienţe a cantităţii de metale preţioase faţă de
creşterea dimensiunilor producţiei, anumite bănci au procedat la emisiunea de
bilete de bancă, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri care
atestau existenţa de cantităţi de metal monetar în depozitele bancare. Acestea au
dobândit ulterior putere liberatorie legală.
Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în anul 1656, când Banca
Centrală a eliberat deponenţilor bilete de bancă, la purtător, fără dobândă, care
puteau circula ca instrumente de plată. Datorită emisiunii în exces a acestora,
banca a înregistrat faliment în anul 1776, dar rolul său a rămas considerabil, prin
realizarea unei inovaţii în domeniul plăţilor.
O a doua experienţă a avut loc în Marea Britanie, unde în perioada 1640-
1694 se produce transformarea băncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei,
cu drept de a primi depozite, de a sconta efecte şi de a emite bilete Ia purtător, în
146
anul 1697, Banca Angliei obţine monopolul de emisiune monetară asupra Londrei.
În domeniul emisiunii de monedă s-au manifestat două principii, astfel:
- principiul băncii, potrivit căruia emisiunea de monedă putea fi garantată eu
avansuri şi împrumuturi, garantate la rândul lor cu activitatea economică reală de
producţie şi schimb;
- principul încasării metalice, care avea la bază garantarea cu piese metalice a
emisiunii monetare.

14.2.2. Funcţia de bancă a statului, a administraţiei publice şi a serviciilor

publice
În toate ţările banca centrală reprezintă banca statului, a administraţiei şi
serviciilor publice, semnificând faptul că deţine şi administrează conturile acestora,
ale căror solduri figurează în pasivul bilanţului şi care, în principiu, nu pot fi
debitoare.
În ţări precum Franţa, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezoreriei asigură
operaţiunile de încasări şi plăţi, rolul băncii centrale fiind doar acela de a le
înregistra. În Marea Britanie, Tezaurul deţine un cont deschis pentru operaţiunile
din întreg teritoriul, dar banca centrală este cea care asigură încasările şi plăţile. Un
sistem diferit se manifestă în SUA, unde băncile private intervin în circuitul
fondurilor statului. Tezaurul deţine conturi deschise în numele său la băncile de
rezerve federale, iar acolo unde nu există acestea, la marile bănci private,
denumite „depozitari generali”. În plus, alte bănci denumite „depozitari speciali”
care au achiziţionat pentru ele sau pentru clienţii lor titluri guvernamentale,
creditează un cont al Tezaurului, deschis în numele băncii de rezervă a districtului
respectiv.
Datorită intervenţiilor de finanţare directă sau indirectă, băncile centrale
îndeplinesc rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru
contul statului. Astfel, băncile centrale organizează sindicate pentru achiziţia de
împrumuturi, administrează datoria publică şi plata anuală a dobânzilor la titlurile de
stat, toate aceste atribuţii atestând, într-o măsură considerabilă funcţia de bancă a
statului.

14.2.3 Funcţia de bancă a băncilor

Această funcţie reuneşte trei activităţi, strâns corelate între ele, pe care le
desfăşoară banca centrală:
- fiecare bancă de rang secundar (bancă din sistemul bancar) are un cont la banca
centrală, care nu poate fi debitor, şi pe baza căruia pot fi realizate viramente şi
compensări interbancare;
- dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au nevoie de refinanţare, atunci
banca centrală poate, în anumite condiţii să furnizeze resursele necesare,
alimentând piaţa monetară. Se poate manifesta şi situaţia în careb centrală poate
absorbi lichidităţi de pe piaţă, dacă se consideră că acestea sunt în surplus;
- banca centrală trebuie să utilizeze intervenţiile pe piaţa monetară pentru a
menţine masa monetară şi rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea
monetară.
 147
14.2.4 Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare
Sub această denumire este desemnată o triplă funcţie a băncii centrale:
- asigurarea, singură sau în concurenţă cu băncile de rang secundar, a schimbului
de monedă naţională în devize;
- păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;
- supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale;
- în anumite ţări, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca
centrală, iar piaţa valutară nu funcţionează liber.
În toate ţările, băncile centrale, în concurenţă cu băncile comerciale,
furnizează devize agenţilor economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive,
comparativ cu cele impuse de celelalte bănci. Totodată, băncile centrale îşi menţin
monopolul valutar chiar şi în perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât
sunt obligate să garanteze convertibilitatea monedei naţionale în devize, la
cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe.
Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea băncilor centrale deţin,
în primul rând o rezervă de aur considerată drept o remanentă a epocii în care
emisiunea era garantată cu acest metal. Alături de aur, băncile centrale deţin
devize străine, pe care le obţin din operaţiile de schimb, efectuate în poziţia de
monopol sau cea de concurenţă. În gestionarea acestor rezerve, băncile centrale
urmăresc divizarea riscurilor, evitând orice concentrare a rezervelor într-o singură
monedă.
Trebuie remarcat faptul că până la introducerea monedei EURO, diverse
bănci centrale europene au utilizat moneda ECU, pentru conservarea activelor.
Ponderile reprezentau diferenţieri de la o ţară la alta, după cum urmează: 9,5% în
cazul băncii Franţei şi 5% în cazul băncii Italiei. Bănci precum ale Marii Britanii şi
Spaniei nu au deţinut active în moneda ECU, iar Bundesbank nu a utilizat ECU
decât în contextul Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM). În
prezent, băncile centrale introduc în rezerva lor moneda EURO, într-o proporţie
dată de participarea acestei monede la comerţul exterior al ţărilor lor.
În ceea ce priveşte relaţiile cu FMI, Băncile Centrale deţin în activele lor,
împrumuturile iniţiale de la FMI, precum şi alte forme de sprijin acordate în cadrul
mecanismului Drepturilor Speciale de Tragere. Legată de funcţia de gestionare a
rezervelor valutare apare funcţia complementară de supraveghere a cursului de
schimb. Astfel, băncile centrale, în concordanţă cu puterea politică din flecare ţară,
pot avea misiunea de a menţine cursul de schimb al monedei naţionale în anumite
limite.

14.2.5 Funcţia disciplinară şi prudenţială

Prin funcţia disciplinară este înţeleasă exercitarea controlului asupra băncilor
şi instituţiilor de credit, în scopul asigurării securităţii depozitelor şi al prevenirii
falimentelor bancare. Câmpul de aplicare al acestei funcţii este următorul:
- autorizarea exercitării activităţii bancare, crearea şi transformarea băncilor;
- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare;
- lichidarea şi solvabilitatea bancară.
Referitor la controlul exercitat de banca centrală în domeniul înfiinţării
băncilor, criteriile în adoptarea deciziilor, sunt aproximativ aceleaşi, în toate ţările şi
anume:
148
- forma juridică (în general societăţi comerciale);
- capitalul minim (variabil de la o ţară la alta);
- importanţa mijloacelor utilizate şi pregătirea profesională;
- planul de activitate;
- nevoile economice ale pieţei financiare.
Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea ţărilor, din punct de vedere
al concurenţei. În cea mai mare parte, dreptul concurenţei interzice monopolul sau
situaţiile dominante. Uneori, autorităţile au tendinţa de a permite băncilor fuziuni şi
absorbţii în scopul atingerii unor dimensiuni „mondiale”, sau al sporirii productivităţii.
În anumite cazuri, în perioada de criză, fuziunile sunt autorizate pentru a permite
„salvarea” unor bănci de la faliment.

14.2.6 Funcţia economică a băncii centrale

Toate funcţiile precedente ale băncii centrale presupun şi o implicare
economică a acesteia. Astfel, atunci când se realizează emisiune monetară, sau se
supraveghează cursul valutar şi rata de schimb sau atunci când se intervine pe
piaţa monetară, pentru a influenţa într-un fel sau altul rata dobânzii, băncile centrale
îndeplinesc şi o funcţie economică.

14.3 Bilanţul şi operaţiunile băncilor centrale

14.3.1 Operaţiunile active şi pasive

Individualizarea şi manifestarea efectivă a funcţiilor băncilor centrale,
descrise anterior, realizează prin operaţiunile pe care acestea le efectuează.
Utilizând criteriul bilanţier, operaţiunile băncii centrale pot fi analizate ca:
- operaţiuni active;
- operaţiuni pasive.
Operaţiunile de activ desfăşurate de băncile centrale se concretizează în:
a) Operaţiuni de creditare;
b) Decontări interbancare;
c) Operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize.

a) Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizate în

acordarea de credite, atât statului, sub forma creditelor guvernamentale, cât şi
celorlalte bănci din sistemul bancar, prin operaţiunile de reescontare şi refinanţare.
În relaţiile cu băncile comerciale, banca centrală realizează operaţiuni de
rescontare, respectiv acceptă titlurile de credit pe care băncile le deţin în portofoliul
lor și care provin din vânzările pe credit ale mărfurilor. De asemenea, banca
centrală poate acorda credite pe gaj de efecte comerciale, situaţie în care titlurile
de credit rămân în proprietatea băncii comerciale, servind băncii de emisiune doar
ca garanţie a rambursării împrumutului.
O altă formă de creditare pe care o practică băncile centrale este creditul pe
gaj de efecte publice, numit şi credit de lombardare. Titlurile care constituie garanţia
unui astfel de credit sunt obligaţiunile și bonurile de tezaur, cumpărate de către
băncile comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de stat pentru acoperirea
deficitelor bugetare.
b) Operaţiunile de decontare, inter şi intrabancare prezintă importanţă, datorită
 149
locului pe care îl deţine banca centrală printre participanţii la compensarea
multilaterală a plăţilor.
c) Prin operaţiunile de vânzare-cumpărare de aur şi valute, banca centrală îşi
consolidează rezerva valutară şi influenţează cursul valutar al monedei naţionale
faţă de valutele principale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutare
practicate în ţara respectivă.
Operaţiunile de pasiv ale Băncii Centrale constau în următoarele:
1) Formarea capitalului propriu. Acesta are o pondere redusă în totalul pasivului,
comparativ cu nivelul înregistrat la băncile comerciale. În structura capitalului
propriu se includ: fondul statutar, prevăzut în statutul de funcţionare al băncii
centrale, fondul de rezervă şi profitul bancar.
2) Depunerile sau sursele atrase. Constau în depozitele celorlalte bănci, în
depunerile întreprinderilor cu capital de stat sau ale unor mari întreprinderi şi în
Contul Trezoreriei Statului (datorită rolului de casier al statului îndeplinit de Banca
Centrală). Printre sursele atrase figurează şi depozitele unor organisme
internaţionale sau ale unor bănci străine, precum şi împrumuturi de la băncile
străine şi cumpărări de DST de la FMI;
3) Emisiunea monetară reprezintă cea mai importantă operaţiune pasivă a băncii
centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea monedei scripturale (bani de
cont) şi a cantităţii de numerar, corespunzătoare structurii masei monetare.

14.3.2 Creaţia monetară

În procesul creaţiei monetare sunt implicate băncile comerciale sau, în
context mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte şi banca centrală, pe de altă
parte. Capacitatea băncilor de a crea monedă poate fi evidenţiată prin analiza
procesului de multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra
procesului de creaţie monetară se exercită controlul de către banca centrală, care
deţine monopolul în acest domeniu. Moneda centrală, denumită şi „moneda de prim
rang” creată de banca centrală, cuprinde suma bancnotelor aflate în circulaţie şi a
activelor care aparţin băncilor şi Trezoreriei şi care se regăsesc în pasivul băncii
centrale. Moneda centrală se creează prin mecanismul de acordare de credite
băncilor comerciale şi Trezoreriei, sau prin cumpărarea de devize şi titluri de pe
piaţă.
Pentru măsurarea stocului de monedă centrală aflată în circulaţie (bancnote
şi depozite deţinute de agenţii bancari la banca centrală) se utilizează un agregat
denumit bază monetară. În literatura de specialitate, baza monetară este definită ca
o variabilă exogenă faţă de băncile comerciale, iar masa monetară, în sens larg,
reprezintă un multiplu al bazei monetare emisă de banca centrală.
M = BM x m

14.4 Oferta de monedă şi lichiditatea bancară

Creaţia de monedă, prin acordarea de credite de către o bancă centrală,
poate antrena şi efectul ca acel credit să iasă din reţeaua de atragere a depozitelor.
La baza unei asemenea situaţii se pot afla următorii factori:
a) În condiţiile în care o bancă nu deţine decât o parte din piaţa activelor monetare,
prin procesul de acordare a creditelor, aceasta îşi va reduce depozitele în favoarea
concurenţilor. Pentru a face faţă unei asemenea pierderi, banca creditoare trebuie
150
să dispună de rezerve în monedă centrală, care constituie forma superioară a
lichidităţii bancare. Este posibil şi afluxul de depozite rezultat din procesul de
creaţie monetară al băncilor concurente, ceea ce antrenează un efect favorabil
asupra depozitelor bancare.
b) La nivelul băncilor comerciale, în ansamblul lor, pot apărea pierderi determinate
de factorii de lichiditate bancară şi care impun necesitatea de monedă centrală
pentru sistemul bancar. Necesarul de monedă centrală poate fi explicat prin
următoarele argumente:
- cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, indud
nevoia de monedă centrală;
- necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;
- existenţa Trezoreriei publice, ale cărei conturi se află la banca centrală,
antrenează, în momentul plăţii impozitelor de către agenţii economici,
transformarea depozitelor la vedere ale acestora în monedă centrală;
- relaţiile economice internaţionale ale unei ţări antrenează pierderi pentru bănci, ca
urmare a transformării monedelor naţionale în devize.
Dintre toţi factorii analizaţi, rezervele minime obligatorii au un caracter
instituţional, în sensul că sunt create şi gestionate de banca centrală pentru
asigurarea controlului monetar. Ceilalţi factori de lichiditate bancară sunt denumiţi
autonomi, întrucât originile lor se află în afara sistemului bancar şi deci, în afara
controlului autorităţii monetare.
Factorii enunţaţi pot avea ocazional şi un efect favorabil, asupra lichidităţii
bancare. De exemplu, în cazul regimului cursurilor de schimb fixe, banca centrală
poate susţine cursul monedei naţionale, cumpărând sau vânzând valută.
Cumpărarea de valută antrenează creaţia de monedă centrală, care alimentează
rezervele băncilor comerciale, diminuând cererea globală de lichiditate.

Test grilă

1. Funcțiile băncii centrale sunt:

a) Funcţia de emisiune;
b) Funcţia de bancă a băncilor;
c) Funcția de creditare a întreprinderilor de stat;
d) Funcţia de bancă a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
e) Funcţia prudenţială şi de supraveghere.
Găsiți răspunsul incorect.

2. Ponderea cea mai mare a operațiunilor de pasiv derulate de băncile centrale se

concretizează prin:
a) Depunerile întreprinderilor cu capital de stat în contul Trezoreriei Statului;
b) Emisiunea monetară;
c) Fondul statutar;
d) Fondul de rezervă;
e) Profitul bancar.
 151
3. Banca centrală cumulează următoarele activități în calitate de bancă a băncilor:
a) Menține un cont creditor pentru fiecare bancă din sistem;
b) Absoarbe excedentul de lichiditate din piață;
c) Refinanțează băncile de sistem în anumite condiții;
d) Utilizează diferite mecanisme de intervenție pe piața de capital;
e) Asigură compensări între bănci.
Identificați răspunsul incorect.

4. Ponderea cea mai mare, în operațiunile de activ ale bancii centrale, este deținută
de:
a) Acordarea de credite statului și băncilor;
b) Vânzare-cumpărare de aur;
c) Operaţiunile de decontare interbancare;
d) Operaţiunile de decontare intrabancare;
e) Vânzare-cumpărare de valute.

5. Controlul băncii centrale în domeniul înfiinţării băncilor de sistem urmărește

următoarele aspecte:
a) Forma de organizare juridică;
b) Capitalul minim;
c) Acordul tuturor băncilor din sistem;
d) Nevoile economice ale pieţei financiare;
e) Planul de activitate. Găsiți afirmația falsă.

6. Operațiunile de activ ale băncii centrale sunt:

a) Decontările interbancare;
b) Vânzarea devizelor.
c) Vânzarea de aur;
d) Creditarea sistemului bancar și a statului;
e) Atragerea de capitaluri din sistemul bancar
Identificați răspunsul incorect.

7. Sursele atrase (depunerile) la banca centrală sunt alcătuite din:

a) Depozite ale băncilor de sistem;
b) Vânzările de DST către FMI;
c) Depuneri ale întreprinderilor cu capital de stat la trezorerie;
d) Depozite ale băncilor străine;
e) Depuneri ale altor întreprinderi în contrul trezoreriei.
Un răspuns este incorect. Care?

8. În calitate de centru valutar banca centrală:

1) Previne falimentele bancare;
2) Autorizează exercitarea activităţii bancare;
3) Deţine şi administrează conturile statului;
4) Păstrează şi gestionează rezervele valutare;
5) Supraveghează rata de schimb a monedei naţionale.
Este valabilă combinația: a) 1+3; b) 1+2; c) 1+4; d) 1+5; e) 4+5.