Disciplina: Instituții politico-administrative europene

Eseu:
Esența puterii politice în stat. Statul ca fundament al
instituțiilor sale. Dinamica și stabilitatea funcțiilor
statului.

Autorul: Bezer Ion

Student gr. MAP 181
Învățământ cu frecvență la zi

Nota:_____________

CHIȘINĂU-2018
 Cuprins:

1.1 Conceptul de formare a statului şi dezvoltarea sa istorică

.........................................................................................................................
3

1.2 Statul de drept – forma superioară de organizare a unui stat

.........................................................................................................................
5

1.3 Conţinutul şi particularităţile exercitării funcţiilor statului în societatea

contemporană
.........................................................................................................................
6

2
 1.1 Conceptul de formare a statului şi dezvoltarea sa istorică

În literatura de specialitate, statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie

prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat
de persoane care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. În acest sens, statul
reprezintă principala instituţie politică a societăţii, putând fi definit ca o organizaţie politică,
formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de
putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în
acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de constrângere a
statului. Într-o exprimare sintetică, statul este sistemul organizaţional reglementat juridic ce
realizează în mod suveran conducerea unei societăţi. Importanţa şi esenţialitatea statului pentru
orice societate a făcut ca încă din antichitate ea sa fie supusa unei intense şi permanente
preocupări a celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vieţii sociale şi studiul politicii. Încă
din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu ce desemna
şi identifica o continuitate socială cît şi ca instituţie supremă a societăţii. Vechii greci defineau
statul cu noţiunea de polis-stat cetate, ca aşezare delimitata de alta, dar şi ca instituţie de
exercitare a conducerii sociale.
La rândul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie între stat ca teritoriu, aşezare şi
stat ca instituţie, foloseau doi termeni distincţi: de "civitate"-stat în sensul de teritoriu şi
"respublică" - ca instituţie politica, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificaţiile ei
reale.
Şi vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cît şi una politică, definindu-
l cu noţiunea de land..
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere şi instituţie politică cu
rol major in organizarea şi conducerea societăţii, se impune treptat în limbile moderne. După
această perioadă noţiunea de stat va fi folosită în sensul de instituţie politică sau de comunitate
umană aflată sub o anumită autoritate, accepţiune care si astăzi si-a păstrat valabilitatea.
Deci, statul este ansamblul organelor centrale ale unei societăţi sau naţiuni, acceptate şi
create de însăşi societatea respectivă, pentru a exercita puterea asupra cetăţenilor. Din punct de
vedere marxist, statul este instrumentul puterii clasei dominante în societate, prin care aceasta îşi
apără privilegiile faţă de clasele dominate.
Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este chiar societatea însăşi.
Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, şi anume: teritoriul, populaţia şi
puterea politică sau puterea de stat ori suveranitatea, fără ca aceasta să însemne că statul este

3
acelaşi oricând şi oriunde. Statul nu există în general, nefiind un dar, ci el este ceva concret şi
există numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente.

4
 1.2 Statul de drept – forma superioară de organizare a unui stat

Ideea statului de drept s-a sprijinit întotdeauna pe dualismul statului şi dreptului şi în

acelaşi timp ea s-a bazat pe viziunea filosofică despre drept ca o valoare supremă, care dispune
de un conţinut propriu.
Pentru existenta statului de drept procesul de legiferare ca şi supremaţia legii este esential.
Legea trebuie să fie legitimă, conformă cu echitatea, cu principiile unanim admise de spiritul
uman universal despre ideea de justiţie. Putem afirma că statul de drept s-a creat ca o sinteză
superioară a celor două componente – statul şi dreptul- , devenind o nouă entitate caracteristică
epocii moderne, în special celei contemporane, unde s-a atins o armonizare a acestor raporturi, la
stăpânirea, organizarea şi controlul puterii prin intermediul dreptului.
Statul de drept, constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie viabilă
pentru împiedicarea acestuia. Statul de drept revendică o ordine de drept în care locul suprem
revine Constituţiei, existând obligaţia tuturor organelor de stat, a organismelor sociale şi a
cetăţenilor să se supună legii. În cadrul acestei ordini de drept legalitatea ca respectare a
normelor juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se fundamentează pe
legitimitate, pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul
standardelor internaţionale. Statul de drept este o concepţie a libertăţilor - limită ale puterii, o
concepţie despre democraţie şi despre rolul minimal al statului. Statul de drept luptă pentru
adevăr, pentru libertate, pentru dreptate, pentru siguranţă juridică, pentru binele public.
Conceptul statului de drept s-a conturat printr-un îndelungat proces istoric de interferenţă a
diferitelor teorii privind nu numai raporturile dintre stat şi drept, dar şi raporturile între puterea
de stat, societate şi individ.

5
 1.3 Conţinutul şi particularităţile exercitării rolului statului în societatea
contemporană

Vorbind despre conţinutul şi particularităţile exercitării rolului statului în societatea

contemporană, vom începe de la afirmaţia conform căreia, statul nu este un scop în sine, el este
un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu
orientarea majoritară la un moment dat. Potrivit unei asemenea viziuni, statul poate acţiona ca
subiect de drept privat, de pe poziţii egale cu celelalte subiecte de drept atunci când, de exemplu,
încheie un contract - supus regulilor dreptului civil sau comercial, dar acţionează ca putere
suverană - autoritate, arbitru atunci când creează regulile juridice - vizând relaţii de tip
administrativ, penal, valutar-financiare, vamale etc.
Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile
specifice, constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii.
Astfel, Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice.
Rolul şi scopul statului, diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în
timp (liberalism, intervenţionism etc.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi
interne şi externe. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în
elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-economică, care vizează protejarea
anumitor categorii sociale, reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii
unor obiective specifice, garantarea stabilităţii politice şi sociale, contribuirea la progresul
economic, tehnic şi uman precum şi cu un rol cultural, educativ, sportiv etc.
Exercitarea funcţiilor statului are ca rezultat îndeplinirea rolului specific al acestuia, putând
fi identificate mai multe aspecte ale rolului statului în societatea contemporană. Astfel, în plan
intern, statul:
 creează cadrul legal al activităţii economice (prin elaborarea legilor şi organizarea
instituţiilor statale, asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea sistemului
monetar, definirea dreptului de proprietate etc),
 produce bunuri publice (autostrăzi, căi de comunicaţie, apărarea naţională etc),
 menţine competiţia (prin adoptarea unor legi antitrust),
 redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a cheltuielilor publice reflectate
în bugetele publice),
 corectează externalităţile (prin instituirea unor taxe cu scopul de a reduce efectele
negative ale activităţilor economice, precum poluarea, acordarea de subvenţii pentru
amplificarea efectelor pozitive, precum educaţia).

6
 Totodată, statul ia măsuri pentru stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor, taxelor,
cheltuielilor publice, bugetului de stat şi a masei monetare pentru a sprijini creşterea economică,
pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul.
Statul are atribuţii importante şi în domeniul fiscalităţii, stabilind prin politica sa financiară
tipurile de prelevări obligatorii, modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi
taxelor. De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum
sunt educaţia, sănătatea, gospodărirea locală etc.
Totodată, statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. El trebuie să asigure
combaterea şomajului, ajutorarea celor săraci, ocrotirea persoanelor handicapate etc. Tot statului
îi revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a forţei de
muncă, de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate.
Statul asigură ordinea publică, combate şi previne fenomenele antisociale. Amploarea
fenomenului infracţional, diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-
şi concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor. Un alt aspect al rolului statului
priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor societăţii. Normele edictate de stat
trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv.
În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică
participarea pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât
pentru rezolvarea unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale
unor regiuni geografice. În acest context, statul încheie acorduri de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică, acorduri de împrumut, garantează credite ale unor instituţii şi agenţi
economici, emite titluri de valoare pe pieţele financiare externe etc.