Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 4

STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR
IV
Alte nouă luni din misiunea Mântuitorului:

de la Rusaliile din anul 28,
la decapitarea lui Ioan Botezătorul din martie anul 29
Pastor Dragomir Stancu

Culegere text: Marioara Bogdan
Tehnoredactare şi prepress: Sonia Spătariu
Tipar executat sub comanda

nr. 2323 / 16 septembrie 2008
Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Tel/Fax: 0254-219008, 229890
E-mail:office@graficaplus.ro
www.graficaplus.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.-
Deva : Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 4: Alte nouă luni ale Mântuitorului – 2008. –
ISBN 978-973-1855-26-4
226.07

MOto

Datoria unui creştin, cât şi a unei biserici este
să cunoască cele patru Evanghelii şi să
li se conformeze pentru că numai prin ele,
reuşeşte să-L descopere pe Cristos
ca Domn şi Mântuitor, şi să primească prin
jertfa Lui viaţa şi fericirea eternă.
Tot astfel şi datoria unei naţiuni este să cunoască
cele patru Evanghelii, fiindcă Fiul lui Dumnezeu
ne-a oferit în trei ani de slujire mai multă lumină
decât a reuşit omenirea s-o acumuleze
în milenii întregi de civilizaţie.

Dragomir Stancu

Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în această
lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat din comentariile
lor de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie asupra Apocalipsei:
Fratelui Truţa Ioan, pastorul Bisericii Speranţa din Arad; Cure Simion care a
plecat din Arad în Statele Unite ale Americii; Drăgoi Cornel, tot din Arad şi care,
de asemenea a plecat în SUA; Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica Aradul
Nou în Australia; Riviş Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului
Penticostal; Talpoş Vasile, rectorul universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan
Gavril, pastor la Făget care locuieşte acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor la
Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul bisericii din Lugoj;
Tuţac Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi lui Tuţac Ionel, junior şi pastor
tot la Lugoj; pastorului Clintoc Viorel care a plecat din Beiuş în SUA; pastorului
Giura Ioan din Aiud; doctorului Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba
engleză Lepădătoni Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA;
bibliotecarei Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Andreea
Derţa din Târgu Mureş, Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria şi altora.

Din partea preºedintelui cultului
Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care
este scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume este documentar şi
complex. El este util pentru toate categoriile de oameni: păstori şi colaboratori ai
acestora, credincioşi şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor
largi. Iar stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al cultului,
dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a fost pastor la Arad, cartierul
Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad zece ani, o distanţă de 150 km. De mai
multe ori am intervenit la autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş, numai că orice
încercare a fost zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se transfere la
Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac pentru
ea într-un regim ateist a fost ca să-i aprob xeroxarea primelor trei volume din
Evanghelii în 80 exemplare pentru uz intern, ca s-o putem avea pentru seminarişti
şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată cât de
asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim Domnului că a sosit
timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul muncii lui şi, împreună cu el,
toţi aceia care vor citi această lucrare sau vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un mare gol
în ce priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult comentariile asupra
Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt clare şi foarte documentate. Ele
sunt în cea mai mare concordanţă cu învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte
mult şi le recomand tuturor celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe
urma paşilor Lui şi-L aşteaptă să vină.
Huşanu Mihai

CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi învăţătura Fiului
lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât şi Apocalipsa. Pentru a-mi realiza
această dorinţă a trebuit să cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai
bune comentarii. După ce am pătruns în tezaurul şi misterul vieţii şi învăţăturii
Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în inimă şi o
altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate Studii asupra Evangheliillor
şi Studii asupra Apocalipsei, care se cuprind în douăsprezece volume, fiecare
volum având circa 400 de pagini: nouă asupra celor patru Evanghelii şi alte trei
asupra Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, pastorul Ieremia Hodoroabă le-a
transmis la postul de radio Monte Carlo prin colaboratorii lui. Iar, după revoluţie,
am continuat să le transmit şi la postul de radio teritorial din Târgu Mureş care
s-a extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care am compus aceste
lucrări în aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice. Cuvântul
sinoptic înseamnă în limba greacă “a vedea împreună”. Ceea ce ne arată că un
anumit text dintr-o asemenea Evanghelie, atinge numai o anumită latură din ceea
ce a făcut sau a zis Mântuitorul; şi că, de abia toate trei Evangheliile Sinoptice
la un loc, ne oferă tabloul întreg cu toate detaliile lui. Acesta este motivul pentru
care am făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările intitulate
A Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E. Robinson, G.W. Clark, E.J.
Goodspeed şi The Westminster Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază, pe care am dorit să-l ating în această lucrare
este ca să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa Mântuitoru-
lui, pentru că numai, studiindu-I viaţa şi învăţătura, în raport cu depănarea
firului ei, aşa cum ne-o redau cele patru Evanghelii; şi având, în vedere
circumstanţele în care S-a aflat Fiul lui Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult
mai bine viaţa şi învăţătura Lui sublimă. Acesta este unul dintre motivele pen-
tru care se recomandă cititorilor, să citească la rând studiile acestor volume şi
volumele acestor lucrări. Şi, un alt motiv pentru care se recomandă cititorilor să
studieze la rând aceste lucrări, constă în faptul că ele sunt scrise în aşa fel, încât
studiile ei se completează şi se explică progresiv unele pe altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor care vor
ajunge în contact cu ea, ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu,
să-L cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor personal. Iar, cei care L-au
cunoscut, să-L cunoască mai bine, să-L iubească mai mult şi să-L urmeze mai
îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra vieţii şi a

învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului că mulţi dintre cei
mai mari comentatori de-a lungul celor douăzeci de secole şi-au dedicat toată
viaţa studierii, meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, ei au aşternut în comentariile
lor tot ce Duhul Sfânt a oferit minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L
înţeleagă. Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi asupra
Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai importante care stau la
baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei
Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care este mai
mult pentru teologi decât pentru cititorul de rând, Explicarea Testamentului
grecesc al lui Alexander Bruce, care este o lucrare plină de lumină. Comentariul
Biblic Internaţional al lui Frederik Bruce, care este documentar. Comentariul
lui A.H. MacNeil, care este alcătuit pe baza textului grecesc şi este unul dintre
cele mai bune comentarii. Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi
Comentariul Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca, de Alfred
Plummer, care sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H. Robinson, care este de
o mare însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt asupra celor patru Evanghelii
care, de asemenea este de mare însemnătate. Comentariul lui C.G. Montefiore
asupra celor trei Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante
comentarii, numai că uneori este foarte tulburător. El a fost un evreu liberal, de
aceea şi comentariul lui este foarte interesant. Comentariul lui William Barclay
asupra celor patru Evanghelii care este un comentariu nou şi documentar.
Comentariul lui J.C. Ryle asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui A.P.
Lopuhin şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu
Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care este de
mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este unul dintre cele
mai bune comentarii englezeşti. Comentariul lui Harvie Branscomb, care este
foarte voluminos. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii, decât pentru
cititorii de rând. Comentariul lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului
grecesc şi publicat în anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din
toate timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor, care este
cel mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii. El a fost publicat în
anul 1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot, care este o lucrare nouă. El este mai
degrabă pentru seminarii şi colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul
lui Austin Farren care, de asemenea este o lucrare nouă şi mai degrabă pentru
seminarii şi colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William
Hendriksen şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca
Comentariul lui I.M. Creed, care a fost scris după textul grecesc.

Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu excelent. Comentariul lui
Macmillan, care a fost scris pe baza textului grecesc. Comentariul lui Clarendon,
care este un comentariu excepţional. Comentariul lui W. Manson, care este un
comentariu excelent. Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în
două volume şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan
Comentariul lui G.H. Macgregor, care este de o mare însemnătate.
Comentariul lui B.F. Westcott, care este un comentariu voluminos şi bun. El a
fost scris după textul grecesc. Comentariul Internaţional de critică al lui J.H.
Bernard, care este foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc de Marck
Dods, care este plină de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet care este cel
mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K. Barrett, care
este cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea întreagă. Comentariul lui
E.F. Scott, care este un comentariu excelent. Comentariul lui R.H. Strachan, care
este de o mare valoare. Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu
excepţional. Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de
lumină. Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de o mare
însemnătate. Comentariul lui Frederik Bruce, care este documentar. Comentariul
lui W. Hendriksen, care este plin de lumină şi devoţiune şi altele. În aceste nouă
volume asupra celor patru Evanghelii am consultat peste o sută de comentatori,
dintre care cei mai mulţi erau doctori şi profesori de teologie. Noi vom studia
Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea revizuită a lui D. Cornilescu. Dar ca
să putem pătrunde în adevăratul înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, a trebuit să
mă folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei: Standardul Nou American (New
American Standard Bible), Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised
King James Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea
Curentă (New Life Version) şi Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt
Version), care sunt traducerile englezeşti şi americane; de versiunea lui Martin
Luther, din limba germană; de versiunea rusească; şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o licărire de
speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la jumătatea volumului cinci
şi s-au revărsat zorile libertăţii după căderea comunismului ateu, am început să
zăresc o asemenea speranţă.
Volumul patru l-am terminat în aprilie 1988.
Autor

PARTEA A XII
AL DOILEA CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI

DIN GALILEEA

1. AL
��
DOILEA CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI DIN GALILEEA
Luca 8 : 1 - 3
1 Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi
predica şi proclama Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau
cu El;
2 şi mai erau şi nişte femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de
boli: Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni;
3 Ioana, soţia lui Cuza, administratorul lui Irod, Susana şi multe altele,
care-L ajutau cu ce aveau.
În acest studiu vom vorbi despre Al doilea circuit al Mântuitorului din
Galileea. Evanghelistul Luca ne arată în acest text trei lucruri cu privire la acest
circuit: tematica Domnului Isus, locurile unde a predicat şi pe însoţitorii Lui.
Să luăm mai întâi
I. TEMATICA DOMNULUI ISUS DIN ACEST CIRCUIT
Când am tratat studiul intitulat Primul circuit al Mântuitorului din
Galileea, (Vol.II,Stud.41), am văzut că esenţa mesajului Lui era Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei a scris: “Isus străbătea toată
Galileea... predicând Evanghelia Împărăţiei.” (4:23). În al doilea circuit al
Mântuitorului din Galileea, de asemenea descoperim că tematica predicilor
Domnului Isus era tot Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca
a scris în acest text: „Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi predica şi
proclama Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.” (v.1) Când am tratat studiile
intitulate Galileea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.29) şi
Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.30), de asemenea ne-am
informat că subiectul de bază al Mântuitorului din misiunea Lui din Galileea era
tot Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi când am studiat Predica de pe munte,
la fel am văzut că tematica Domnului Isus era tot Împărăţia lui Dumnezeu.
Oare ce ne arată toate acestea, dacă nu faptul că scopul de bază al Fiului
lui Dumnezeu, din toate predicile Lui era Împărăţia cerurilor, pentru că EI a venit
ca să ne pregătească pe noi în vederea ei!
În al doilea rând, textul citit ne arată
II. LOCURILE UNDE A PREDICAT DOMNUL ISUS ÎN ACEST
CIRCUIT
Dacă comparăm locul în care a predicat Mântuitorul când era în primul
circuit din Galileea, asa cum am văzut în studiul intitulat Emiterea unei circulare
(Vol.III,Stud.10), ne apare clară imaginea şi asupra locurilor în care El a predicat
în acest al doilea circuit.

Când am abordat studiul Primul circuit al Mântuitorului din Galileea,
am văzut că El a predicat Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu prin sinagogi.
Evanghelistul Matei a scris: “Isus străbătea toată Galileea, învăţând mulţimile
în sinagogi, predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice
neputinţă care era în popor.” (4:23) Iar când am tratat studiul amintit Emiterea
unei circulare, am văzut că Marele Sanhedrin, care era forul suprem al naţiunii
evreieşti, a emis o circulară către toate sinagogile din Israel în care L-a declarat
pe Mântuitorul că era un eretic periculos şi un mare încălcător al Legii; a interzis
tuturor conducătorilor de sinagogi să-I mai dea cuvânt în public; şi a oprit pe
oameni cu desăvârşire să treacă de partea Lui, sub pedeapsa excluderii din
sinagogă.1
Darea afară din sinagogă nu era o simplă excludere, ci avea consecinţe
foarte grave. Încălcătorul circularei era adus în sinagogă şi bătut cu nuiele în faţa
tuturor şi în modul cel mai crud. Acele lovituri cu nuiele, pe care Evangheliile ni
le amintesc mereu, depăşeau adeseori biciuirea romană.
Acesta era motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu n-a intrat în nici o
sinagogă în acest circuit care a durat aproape două luni, de la Rusalii, când S-
a dus la Templu şi când Maria, sora lui Lazăr I-a spălat picioarele cu lacrimi
în casa lui Simon leprosul din Betania (Vol.III,Stud.50) şi până pe la sfârşitul
lunii iulie, când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair (Vol.IV,Stud.43). Aceasta a
fost cauza pentru care locurile predicării Domnului Isus din acest circuit erau:
străzile, pieţele cetăţilor, coastele dealurilor şi ţărmurile mării Galileii!
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ni-i arată pe
III. ÎNSOŢITORII FIULUI LUI DUMNEZEU DIN ACEST CIRCUIT
În acest circuit găsim două grupuri care L-au însoţit pe Domnul Isus:
grupul celor doisprezece ucenici şi grupul femeilor.
În Primul circuit al Mântuitorului din Galileea, Fiul lui Dumnezeu avea numai
şase ucenici: pe Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, Filip şi Natanael. Iar în acest
circuit, Evanghelistul Luca ne scrie: „�Cei doisprezece erau cu El.��
”��
(v.1)
N-a trecut nici o lună de când Mântuitorul Şi-a ales ucenicii (Vol.III,Stud.10) şi
i-a învăţat teoretic pe muntele Tabor (Vol.III,Stud.12). Iar acum, în acest circuit,
i-a luat cu El în practică.
Noi vom insista asupra celui de-al doilea grup, fiindcă masele largi ştiu
foarte puţin despre el. Evanghelistul Luca, în calitate de evanghelist şi medic,
ne spune cinci lucruri foarte interesante despre acest grup: a) Primul, că el era
format din femei. b) Al doilea, că toate femeile care l-au format erau vindecate
şi mântuite de Domnul Isus, unele de duhuri rele, iar altele de boli. c) Al treilea,
că ele, spre deosebire de grupul ucenicilor, singure s-au hotărât să-L însoţească
pe Mântuitorul în acest circuit şi să-I slujească cu averea lor. d) Al patrulea, că el
10
era compus din cel mai ciudat amestec. e) şi al cincilea, că ordinea lui pe listă, ni
se pare că era foarte paradoxală. Evanghlistul Luca a scris: “Şi mai erau şi nişte
femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, zisă Magdalena,
din care ieşiseră şapte demoni; (3) Ioana, soţia lui Cuza, administratorul lui
Irod, Susana şi multe altele, care-L ajutau cu ce aveau.� ” (v.2-3)
Domnul Isus a renunţat la meseria Lui de tâmplar. La fel şi cei 12 ucenici
şi-au abandonat ocupaţiile lor pentru a-L urma pe Mântuitorul. Ba, mai mult, ne
spune comentatorul F. Godet că Fiul lui Dumnezeu n-a vrut ca să-Şi folosească
puterea miraculoasă pentru întreţinerea vieţii Lui şi a apostolilor.2 Când am tratat
studiul intitulat Nunta din Cana (Vol.II,Stud.13), am văzut că Mântuitorul S-a
folosit de puterea Sa divină în acest scop numai în sânul familiei, atunci când era
încă tânăr şi când Maria, mama Lui, adeseori nu avea ce pune pe masă înaintea
numeroşilor ei copii.
În textul grecesc pentru cuvintele noastre: «Care-L ajutau cu ce aveau”�
este verbul diekonoun, care înseamnă «a sluji cu bunurile materiale», «cu cele
necesare vieţii». În ideea aceasta găsim femei diaconiţe în Noul Testament, ca în
cazul Fibiei care era diaconiţa bisericii din Chencrea (Rom.16:1).
Mântuitorul Şi-a părăsit ocupaţia şi casa părintească, dar El a primit însutit case,
mame şi surori, aşa după cum a spus din experienţa Lui personală. (Marcu 10:29-
30) Aceste femei evlavioase care Îi slujeau, I-au fost mame şi surori.
Întrucât în cercul intim al Mântuitorului erau cinci Marii: a) Prima, Maria,
mama Domnului Isus; b) a doua, Maria Magdalena; c) a treia Maria, nevasta lui
Clopa; (Ioan 19:25) d) a patra, Maria, sora lui Lazăr; e) şi a cincea, Maria, mama
Evanghelistului Marcu. Maria
��
Magdalena pentru a se deosebi de celelalte Marii,
a primit numele de Maria Magdalena, fiindcă ea era din Magdala, o cetate de pe
litoralul de vest al Mării Galileii. (Matei 15:39)3 Pe timpul Mariei Magdalena,
în Magdala erau dumbrăvi bogate şi grădini foarte roditoare, pline de tot felul de
flori care îşi răspândeau parfumul împrejur. 4
Evanghelistul Luca ne-a spus că Maria Magdalena a fost o femeie foarte
păcătoasă din care Fiul lui Dumnezeu a scos şapte demoni. Cifra de 7 demoni nu
avea valoare numerică, ci simbolică care arăta că ea a atins punctul culminant al
El a scris: “Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte
posedării acestora5. ��
demoni”. (v.2)
Despre Ioana, Evanghelistul Luca ne spune că ea era �„soţia lui Cuza,
administratorul lui Irod “. (v.3) În textul grecesc scrie epitropos, ��
„epitrop”.��
Un
împărat avea pământ mult şi bogăţii multe, şi epitropul era omul care chivernisea
averea împăratului. Într-o ţară n-a existat nici un serviciu mai mare şi mai vrednic
de cinste şi încredere ca acesta6. Se crede că economul Cuza era acel slujbaş
împărătesc din Capernaum, căruia Domnul Isus i-a vindecat fiul (Ioan 4:46); şi
că în urma acelei minuni, el a crezut în Domnul Isus şi I-a slujit cu toată casa.7
11
Despre Susana şi celelalte femei nu ştim nimic. Susana nu este amintită decât în
acest loc în Noul Testament, numele ei înseamnă “liliac” (floare).
Faptul că o găsim pe Ioana, o doamnă mare, dintr-o curte regală, într-o
prietenie apropiată cu Maria Magdalena, o femeie cu un trecut ruşinos, este unul
dintre cele mai uimitoare lucruri din lume.
Magdala, cetatea Mariei Magdalena

Acelaşi amestec ciudat l-am întâlnit şi la grupul ucenicilor atunci când
am tratat studiul intitulat Alegerea celor doisprezece apostoli. (Vol.III,Stud.10)
Ucenicul Matei era vameş. Or vameşii erau priviţi ca trădători ai neamului lor
pentru anumite favoruri. Iar Simon cananitul era zilot. Ziloţii erau cei mai mari
naţionalişti, care erau gata oricând să-şi dea viaţa pentru patrie. Ei s-au jurat că
vor asasina pe orice trădător al neamului lor şi pe orice demnitar roman care le
va cădea în mâini8. Dacă Simon zilotul l-ar fi întâlnit undeva pe Matei vameşul,
înainte ca el să fi ajuns în tovărăşia Fiului lui Dumnezeu, l-ar fi răpus pe loc.
Faptul că ucenicul Matei şi ucenicul Simon zilotul, puteau trăi împreună
şi în pace era, de asemenea unul dintre cele mai mari miracole ale lui Cristos9.
Comentatorul G.K. Chesterton, explicând acest pasaj, a pus întrebarea: “Poate
leul să locuiască împreună cu mielul şi să nu-l sfâşie?” Şi tot el a răspuns
“niciodată, afară de cazul în care-şi schimbă firea sălbatică şi feroce cu cea a
mielului”10.
Cele două grupuri, cu cele mai ciudate extreme, care L-au însoţit
pe Mântuitorul în al doilea circuit din Galileea, ne-au demonstrat prin vieţuirea
lor împreună că Domnul Isus pe care ei L-au urmat era Mesia cel promis, că
Mileniul Lui a început şi că, firea lor sălbatică de lei, s-a transformat în cea de
miei11.
12
Nu ştim exact unde şi când a vindecat Domnul Isus aceste femei. Dar
credem că El le-a tămăduit ori cu ocazia Emiterii unei circulare, (Vol.III,Stud.9)
ori cu ocazia rostirii Predicii de pe munte, (Vol.III,Stud.11) care au avut loc în
urmă cu o lună, pentru că amândouă textele ne arată cum oamenii au venit la
Mântuitorul din toate regiunile Israelului şi cum El i-a vindecat pe mulţi de boli ;
şi nu pe mai puţini, i-a eliberat de duhuri rele.
Întrucât, după cele două texte, a urmat imediat Predica de pe munte, la care a
asistat, de asemenea o mare mulţime de oameni, credem că şi aceste femei au
luat parte la ea şi că, de aici li s-a trezit dorinţa în suflet, ca şi ele să-L urmeze pe
Domnul Isus ca apostolii.
O, câte lucruri n-ar fi avut ele de zis despre Domnul Isus, îndeosebi
Maria Magdalena! Cum Mântuitorul a eliberat-o de două firi foarte rele: de una
omenească şi de alta satanică; şi cum El a dotat-o cu alte două firi extrem de
bune: cu una adevărat umană şi cu alta chiar angelică. Numai că ele erau femei
şi femeile nu aveau voie să predice în Israel.
Dacă ele nu puteau să-L urmeze pe Domnul Isus ca ucenicii,
ajutându-L în vestirea Evangheliei Împărăţiei Lui, atunci s-au decis ca să-L
însoţească măcar, sprijinindu-L cu bunurile lor materiale.
Un pantofar a rugat odată pe un pastor să accepte ca să-i facă încălţăminte
de fiecare dată când va avea nevoie şi cât va trăi. El a făcut acest favor pastorului
fiindcă el, pantofarul, ştia că nu va putea să urce niciodată la amvon. De fiecare
dată când pastorul predica încălţat fiind în pantofii lui, el se simţea bine.
Aşa a făcut şi grupul femeilor cu Domnul Isus. Ele ştiau că Mântuitorul
a ales pe cei doisprezece ca să vestească Evanghelia şi că ele nu erau decât nişte
femei, care nu aveau voie să predice. Dar nimeni nu s-a uitat la Domnul Isus mai
îndeaproape ca ele, cu spiritul lor de femei. Şi nimeni n-a văzut ca ele că mai era
un loc de slujire lângă El, la care El niciodată n-ar fi chemat pe cineva, ci aştepta
ca oamenii singuri să-l descopere şi să I se ofere. Acel loc de slujire era, slujirea
cu bunurile materiale, la care ele s-au angajat şi I-au servit până la capăt.
Când studiem lista grupului femeilor din Marcu 15:40,47; 16:1,9; Matei
27:56,61; 28:1 şi Luca 8:2; 24:10, observăm că Maria Magdalena apare prima
pe ea de fiecare dată; aşa cum şi Apostolul Petru apare primul pe lista ucenicilor,
tot de fiecare dată, în Marcu 3:16-19; Matei 10:2-4; Luca 6:14-16; Ioan 21:2 şi
Faptele Apostolilor 1:1312.
Oare, ce L-a determinat pe Domnul Isus să-i inspire pe scriitorii
Evangheliilor ca s-o pună pe Maria Magdalena prima pe lista grupului de femei?
După logica noastră, ea nu putea să figureze deloc pe o asemenea listă a servilor
lui Cristos; şi chiar dacă figura pe o astfel de listă, ea trebuia să fie pusă ultima
şi nicidecum prima, fiindcă pe lângă faptul că nu era o femeie cu vază, era şi o
mare păcătoasă din care Mântuitorul scosese şapte demoni.
13
După optica noastră, Ioana trebuia să fie prima, pentru că ea era o doamnă
mare de la curtea regală; ea a făcut cele mai mari sacrificii ca să-L poată urma
pe Domnul Isus; şi ea a oferit Mântuitorului şi ucenicilor cele mai mari ajutoare
materiale.
Oare, în ce a constat valoarea Mariei Magdalena? Ce a avut ea mai mult
şi mai de preţ decât celelalte femei, de a iubit-o pe ea Fiul lui Dumnezeu cel
mai mult şi a pus-o prima pe listă? Acel ceva pe care ea îl avea cel mai mult şi
care avea cel mai mare preţ în ochii Mântuitorului era pocăinţa ei profundă şi
curată.
Toţi serafimii sunt arhangheli. Iar heruvimii, ca grad ierarhic, sunt
arhangheli superiori între serafimi şi Dumnezeu.
Se spune despre un serafim că s-a dus odată înaintea lui Dumnezeu şi i-a zis:
“Doamne, fă-mă, Te rog un heruvim.” Şi Dumnezeu i-a răspuns: “Am să-
ţi împlinesc dorinţa, dar cu o condiţie: să-Mi aduci cel mai sfânt lucru de pe
pământ.”
Serafimul a coborât pe pământ şi, uitându-se cu cea mai mare atenţie, a
văzut pe un câmp de luptă un biet ostaş cum se zvârcolea în cele mai mari chinuri
şi îşi dădea viaţa ca să-şi apere semenii. A luat o picătură de sânge şi, arătând-o
lui Dumnezeu, I-a zis: „�Doamne, consider că această
��
picătură de sânge este cel
mai sfânt lucru de pe pământ.” Dumnezeu i-a răspuns: “Da, într-adevăr ea este
��
un lucru sfânt, dar nu cel mai sfânt.”
Serafimul a venit din nou pe pământ şi a găsit o mamă care plângea şi se
ruga cu multă rupere de inimă, pentru că fiica ei a plecat pe calea fărădelegii. A
luat o picătură de lacrimă şi, arătând-o lui Dumnezeu, a zis: “Doamne, aceasta,
este lacrima unei mame care plânge şi se roagă pentru fiica ei, fiindcă a apucat
pe calea fărădelegii. Socotesc că acesta este lucrul cel mai sfânt de pe pământ.”
„Da, într-adevăr, acesta este un lucru sfânt, dar nu cel mai sfânt.”
Şi, în cele din urmă, serafimul, văzând un mare păcătos cum plângea cu
mult regret pentru trecutul lui, a luat o lacrimă şi, arătând-o lui Dumnezeu, a
spus: “Doamne aceasta este lacrima unui mare păcătos care se pocăia. Acum
ştiu că acesta este cel mai sfânt lucru de pe pământ.’’ Şi Dumnezeu i-a răspuns:
“Da, într-adevăr, acesta este cel mai sfânt lucru din lume.”
După optica Fiului lui Dumnezeu şi a cerului întreg, valoarea omului
constă în nivelul pocăinţei lui; pentru că, numai în raport cu felul pocăinţei
noastre, Mântuitorul ne smulge din împărăţia lui Satan, ne dezbracă de firea
animalică şi demonică, ne curăţă de toate întinăciunile păcatului şi ne transferă
în Împărăţia Sa.
Tot astfel şi Apostolul Petru era primul pe lista ucenicilor, pentru că şi
pocăinţa lui a fost cea mai mare şi radicală, în comparaţie cu a celorlalţi apostoli,
după ce se lepădase de Domnul Isus în curtea marelui preot că nici nu-L cunoştea
14
măcar, atunci când Mântuitorul a fost arestat şi adus ca să fie judecat mai întâi de
către acesta.
Ceea ce era Apostolul Petru pentru grupul ucenicilor, aceea a fost şi
Maria Magdalena pentru grupul femeilor.
Apostolul Petru, fiindcă era primul pe lista ucenicilor, Domnul Isus i-a
acordat cinstea ca după înviere să i Se arate lui mai întâi dintre toţi apostolii.
Dar, Mariei Magdalena, pentru că şi ea era prima pe lista grupului de
femei, Mântuitorul după înviere i-a oferit nu numai onoarea ca să-L vadă prima
după înviere dintre toate femeile din grup, ci chiar şi dintre toţi apostolii. Ceea
ce înseamnă că pocăinţa ei a fost mai mare chiar şi decât pocăinţa Apostolului
Petru.
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 96.
2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 364.
3. Dodd, C.H., The Dialogue Form în the Gospels, p. 54 – 67;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. ��
I, p. 365.
4. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V,
��
p. 345.
8. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 359;
Josephus, F., Antiquities 8,1,6.
9. Jung, C.G., Contributions to Analytical Psychology, p. 257.
11. Op. cit. p. 27;
Calvin, J., The Acts the Apostles, Vol. I, p. 256, 260.
12. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 36.
15
2. RUGÃCIUNEA TATÃL NOSTRU I
Matei 6 : 9 - 15
9 Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: “Tatăl nostru care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău;
10 vină Împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer, şi pe pământ.
11 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;
12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne
greşesc;
13 şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău. Căci a Ta este Împărăţia,
şi puterea, şi gloria în veci. Amin !
14 Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va
ierta greşelile voastre.
15 Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va
ierta greşelile voastre.
Luca 11 : 1 - 4
1 Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a terminat rugăciunea,
unul din ucenicii Lui I-a zis: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum i-a învăţat
şi Ioan pe ucenicii lui.�”
2 El le-a zis: “Când vă rugaţi, să ziceţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa
şi pe pământ.
3 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi;
4 şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este
dator; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău.»”
Armonizat
1 Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a terminat rugăciunea,
unul din ucenicii Lui I-a zis: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum i-a învăţat
şi Ioan pe ucenicii lui.” (Lc.11:1)
2 El le-a zis: (Lc.11:1) Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: “Tatăl nostru
care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; (Mt.6 :9)
3 vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.
(Lc.11:2)
4 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; (Mt.6 :11)
5 Şi ne iartă nouă păcatele noastre, (Lc.11:4) precum şi noi iertăm celor
care ne greşesc; (Mt.6 :12)
6 şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău. Căci a Ta este Împărăţia,
şi puterea, şi gloria în veci. Amin! (Mt.6 :13)
7 Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va
ierta greşelile voastre. (Mt.6:14)
16
8 Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va
ierta greşelile voastre. (Mt.6:15)
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Luca, (Vol.I,Stud.5) am
văzut că una dintre cele şase caracteristici ale ei, era grija pe care o avea faţă de
rugăciunile Mântuitorului. ��
Evanghelistul Luca ni L-a prezentat pe Domnul Isus
cum Se ruga mereu înaintea momentelor mari şi grele din viaţă.
El ne-a arătat acelaşi lucru şi în acest text. Fiul lui Dumnezeu sta gata
să pornească în al doilea circuit din Galileea şi El, ca Unul care cunoştea toată
ostilitatea mai marilor poporului evreu şi ştia toate cursele pe care aveau să I
Le întindă, S-a retras mai întâi “într-un anumit loc», (Lc.v.1) care nu ne este
identificat şi a petrecut acolo în rugăciune cu Tatăl1.
Tradiţia a legat rugăciunea «Tatăl nostru» de muntele Tabor. Ba, mai
mult, ea a indicat chiar şi un loc pe acest munte, în care Domnul Isus ar fi
rostit această rugăciune şi acolo a construit o capelă. Pe pereţii acelei capele
sunt fixate plăci de porţelan pe care este scrisă rugăciunea «Tatăl nostru» în 32
de limbi2. Tradiţia, în cazul acesta, a comis două greşeli: o dată, n-a ţinut cont
că Evanghelistul Matei n-a inclus rugăciunea «Tatăl nostru”��
în Predica de pe
munte, din punct de vedere cronologic, ci, cu scopul de a-şi sistematiza tematica,
aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu. (Vol.
I,Stud.3) Şi a doua greşeală a tradiţiei a fost, că a fixat chiar şi locul în care
Domnul Isus a rostit această rugăciune.
Adevărul, însă, este că Evanghelistul Luca a redat cronologia rugăciunii
«Tatăl nostru» şi nu Evanghelistul Matei. ��
Evanghelistul Luca, când a redat
ordinea acestei rugăciuni, a folosit cuvintele greceşti nedefinite topō tini, “un
anumit loc”. Ceea ce ne arată că atunci când Evanghelistul Luca a scris: “Într-o
zi, Isus Se ruga într-un loc anumit” (11:1), el n-a identificat acest loc; şi dacă
Evanghelistul Luca nu l-a indicat, atunci cum de a ştiut tradiţia chiar şi în ce
loc Se afla Mântuitorul pe muntele Tabor când a rostit această rugăciune? Din
text reiese că ucenicii erau foarte mişcaţi de rugăciunea Domnului Isus, cât şi
de radierea feţei Lui din timpul ei. Ei ştiau că Mântuitorul dispunea de un mare
secret al rugăciunii, de aceea L-au rugat ca să li-l dezvăluie şi lor.
Comentatorul Evangheliilor Sinoptice C.G. Montefiore, care a fost cândva un
rabin evreu, a zis că pe timpul Domnului Isus, rabinii obişnuiau să înveţe pe
ucenicii lor câte o rugăciune specială, pe care aceştia o rosteau mereu3. Acelaşi
lucru l-a făcut şi Ioan Botezătorul cu ucenicii lui.
Astfel, ucenicii, pe fondul acestor două lucruri amintite, L-au rugat pe
Domnul Isus să-i înveţe o rugăciune cu care să descuie şi ei misterele cerului.
Evanghelistul Luca a scris: “ Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a
terminat rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: «Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm, cum i-a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.»� ” (11:1)
17
Poate unii sunt ispitiţi să creadă că dacă ucenicii nu L-ar fi rugat pe Domnul Isus
să-i înveţe o rugăciune, noi n-am fi avut niciodată rugăciunea “Tatăl nostru”,
adevărul, însă, este altul.
Unul, dintre cele trei argumente, cu care Evanghelistul Ioan ne-a dovedit
divinitatea Mântuitorului a fost independenţa Sa faţă de orice influenţă omenească
(Vol.I,Stud.9). Evanghelistul Ioan a observat că Domnul Isus a acţionat întotdeauna
după iniţiativa Lui; că El n-a făcut minunea din Cana Galileii la cerinţa mamei
Lui, ci la Decizia Sa (2:4); şi că El nu S-a dus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii
Corturilor, fiind determinat de fraţii Lui, ci după propria iniţiativă (7:10). Acelaşi
lucru, Mântuitorul l-a făcut şi aici. El, nu ne-a oferit rugăciunea “Tatăl nostru”
numai pentru că ucenicii I-au cerut să-i înveţe o rugăciune, ci şi fiindcă El a vrut
ca să ne-o dea, şi a ştiut că atunci a fost momentul cel mai potrivit.
Rugăciunea “Tatăl nostru” este de o valoare supremă, pe care a putut să
ne-o ofere numai Fiul lui Dumnezeu, fapt pe care îl vom vedea din conţinutul
ei4.
Sterie Diamandi a scris în comentariul său că rugăciunea “Tatăl nostru”
este în aşa fel, încât nu ştii ce să-i
admiri mai întâi: fondul sau forma;
că fiecare cuvânt cuprinde o lume
întreagă de cele mai înalte şi
frumoase gânduri; că este simplă
pentru cei simpli şi, în acelaşi timp,
profundă pentru cei cu mintea
ageră; că în cuvinte, cât se poate de
puţine, ea cuprinde totul: cerul şi
pământul, vremelnicia şi veşnicia;
şi că nici un geniu nu-i poate
pătrunde de ajuns profunzimea5.
Bisericile tradiţionale
susţin că rugăciunea “Tatăl
nostru” este o rugăciune tip, care
trebuie să fie rostită de către fiecare
creştin şi la fiecare slujbă liturgică.
Ele nu cred că ea este o rugăciune
model. Spre exemplu, patriarhul
ortodox rus, A.P. Lopuhin a scris în
comentariul său asupra Evangheliei Biserica Pater Noster
după Matei, următoarele cuvinte:
“Rugăciunea Domnului nu este un model pentru alte rugăciuni, pentru că ea
este de neimitat după simplicitatea, conţinutul şi profunzimea ei. Ea singură este
18
de ajuns pentru omul care nu ştie nici o altă rugăciune.”6
Bisericile Evanghelice, dimpotrivă spun că rugăciunea “Tatăl nostru”
este o rugăciune model, pe care Mântuitorul nu ne-a dat-o ca s-o spunem ca pe
o poezie înaintea lui Dumnezeu şi, ca s-o rostim, la unison, cu toată biserica la
serviciile de închinare.7
Din textul citit vom ţine trei studii pe aceeaşi temă: Rugăciunea „Tatăl
nostru”. În primul studiu vom învăţa două lucruri: că rugăciunea “Tatăl nostru”
este numai a copiilor lui Dumnezeu şi că ea este o rugăciune numai a celor ce
sunt integraţi în Împărăţia Tatălui ceresc.
Să luăm mai întâi faptul că
I. RUGĂCIUNEA “TATĂL NOSTRU” ESTE NUMAI A COPIILOR LUI
DUMNEZEU
Titlul rugăciunii “Tatăl nostru” era folosit de creştini din cele mai vechi
timpuri. Îl găsim întrebuinţat de episcopul Ciprian încă în jurul anului 250 după
Cristos.8
Rugăciunea “Tatăl nostru” nu este a copiilor mici şi nici a oamenilor
care n-au nimic comun cu Dumnezeu, ci ea este o rugăciune numai a copiilor
Tatălui ceresc.9 Evanghelistul Luca ne-a arătat clar că Mântuitorul a dat-o ca
model numai ucenicilor Lui şi nu mulţimilor în Predica de pe munte.
Rugăciunea „Tatăl nostru” o pot rosti numai copiii lui Dumnezeu şi fiii
Împărăţiei Lui, fiindcă ea este a lor; şi fiindcă, aşa după cum vom vedea în aceste
trei studii numai ei o pot înţelege.
Dumnezeiescul nostru Învăţător când a zis: “Iată, dar, cum trebuie să vă
rugaţi” (6:9), nu ne-a spus: “Iată rugăciunea pe care trebuie s-o rostiţi înaintea
lui Dumnezeu!” Ci, “iată modelul pe care trebuie să-l adopte toţi copiii lui
Dumnezeu în rugăciunile lor!” 10 Mântuitorul ne-a învăţat mai întâi cui trebuie
să ne adresăm în rugăciunile noastre. El ne-a spus când ne rugăm să zicem:
“Tatăl nostru care eşti în ceruri!” (Matei 6 :9)
Este interesant, că Biblia nu ne aduce nici un argument cu privire la
existenţa lui Dumnezeu. Dar, ce este mai interesant că nici Mântuitorul nu ne-
a oferit un asemenea argument. Atât pentru Biblie, cât şi pentru Domnul Isus,
problema existenţei lui Dumnezeu este o axiomă. Axioma este un fapt de la sine
înţeles, care nu are nevoie de nici o dovadă. Spre exemplu: aşa după cum în
geometrie, o linie dreaptă este cea mai scurtă distanţă între două puncte, este o
axiomă geometrică. Sau în logică, o mamă care stă lângă fiica ei, nu are nevoie
să argumenteze că fiica ei există, este o axiomă filozofică. Tot astfel, nici un om
cu raţiune, care este pus faţă în faţă cu o creaţie atât de complexă şi minunată, nu
poate ca să nu creadă într-un Creator, este o axiomă teologică.
Deşi o axiomă este un fapt de la sine înţeles, care n-are nevoie de nici un
19
argument, totuşi ni se cere să demonstrăm existenţa lui Dumnezeu prin creaţie,
atunci vom lua explicaţia lui Paley.
Ne imaginăm că un om merge pe un drum de ţară; şi la un moment dat,
loveşte cu piciorul într-un ceas de buzunar acoperit de praf. El niciodată n-a văzut
până atunci aşa ceva. Îl ridică, se uită la el, vede o cutie de metal şi în ea, un mare
aranjament de rotiţe, arcuri, rubine etc. El vede cum toate rotiţele funcţionează
în cea mai mare ordine şi cum arătătoarele se mişcă în jurul cadranului. Ce ��
va
spune omul acesta profan despre ceas, dar care are totuşi o judecată? Oare va
zice el: «Toate acestea: cadranul, sticla şi pietrele de rubin, au venit la voia
întâmplârii de la marginiile pământului? La voia întâmplării s-au făcut rotiţele,
axele şi arcurile? ��
La voia întâmplării s-au ansamblat ele într-un mecanism atât
de complex şi perfect? Şi la voia întâmplării se învârt rotiţele şi arătătoarele ca
să indice timpul zilei cu cea mai mare exactitate?” O ��
nu, ci, dimpotrivă, el va
spune: «Eu am găsit un obiect pe care trebuie să-l fi făcut cineva.”11
Tot astfel şi noi, când ne uităm la creaţie şi vedem cum ea funcţionează
într-o ordine şi armonie desăvârşită; cum soarele răsare şi apune fără nici cea mai
mică grabă sau întârziere; cum fluxul şi refluxul îşi fac cursul după un anumit
orar; şi cum anotimpurile se succed după o anumită ordine, suntem obligaţi să
zicem în adâncul fiinţei noastre: trebuie că există undeva un Creator.
Este interesant că oamenii, în decăderea lor, nu puteau să intuiască mai
mult din axioma creaţiei decât că există o mulţime de zei, care au întreprins
lucrarea de creaţie şi o conduc; că unii sunt zeii fenomenelor şi ai forţelor naturii;
că alţii sunt zeii râurilor şi ai mărilor; că alţii sunt zeii câmpiilor şi ai pădurilor
etc. Toate naţiunile au conceput că toţi zeii sunt invidioşi unii pe alţii, că se urăsc
şi că se războiesc; şi că, aproape toţi sunt capricioşi şi ostili omului, dar care
totuşi trebuie împăcaţi cumva.
O legendă grecească ne spune despre un zeu oarecare, cu numele de
Prometeus, cum a coborât oamenilor foc din cer; şi cum Zeus, împăratul zeilor
l-a pedepsit aspru fiindcă a oferit oamenilor acest dar. L-a legat cu lanţuri de o
stâncă a unei insule, care se afla în mijlocul mării Adriatice, unde în timpul zilei
era torturat de căldură şi sete, iar în timpul nopţii de frig. Ba, mai mult, Zeus a
poruncit unui vultur să-i smulgă ficatul, care de fiecare dată creştea foarte greu,
ca apoi, tot de atâtea ori să i-l sfâşie12.
Iată ce s-a întâmplat unui zeu care a îndrăznit să ajute pe oameni! Neevreii
erau obsedaţi de concepţia că există hoarde întregi de zei capricioşi.
După această descriere scurtă a zeilor numeroşi şi capricioşi, ne putem da seama
mai bine, cât de mare era revelaţia Vechiului Testament, care a spus că Dumnezeu
este unul singur. Apoi, cu cât mai mare este revelaţia Noului Testament, în care
chiar Fiul lui Dumnezeu a afirmat că Dumnezeu care este unul singur, ne este
Tată!
20
Când am tratat problema copiilor lui Dumnezeu în studiul intitulat Copiii
lui Dumnezeu, (Vol.I,Stud.21) am văzut că toţi am fost copiii lui Dumnezeu prin
creaţie, deoarece toţi Îi datorăm Lui existenţa; şi că nu Dumnezeu ne-a abandonat,
ci noi, întorcându-I spatele, am rupt orice legătură cu El. Şi tot atunci, ne-am
mai informat că tocmai pe motivul că ne-am pierdut calitatea de copii ai lui
Dumnezeu, a venit Mântuitorul ca să ne-o ofere din nou; dar, de acum, nu prin
creaţie, ci chiar printr-o naştere din Dumnezeu.
Cât de mult L-a costat pe Cel Preaînalt această naştere! El ne-a născut
prin sângele prea iubitului Său Fiu. Şi fiindcă Tatăl, are pentru noi o naştere
prin jertfa Fiului Său, a oferit Domnului Isus acest drept de-a ne face copii ai
lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan a scris: “Dar tuturor celor care L-au primit,
adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă copii ai lui
Dumnezeu; (13) născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui
om, ci din Dumnezeu.” (1:12-13)
Să nu uităm că Mântuitorul numai după ce ne eliberează din împărăţia
Diavolului şi ne face copii ai lui Dumnezeu, ne deschide uşa spre Cel Preaînalt
şi ne pune pe buze numele Cel Atotglorios de Tată.
Dumnezeiescul nostru Dascăl, când ne-a învăţat să-I spunem lui
Dumnezeu “Tatăl nostru”, S-a referit la dragostea Celui Preaînalt. Iar când
a continuat cu cuvintele “care eşti în ceruri”, a avut în vedere şi puterea Lui
divină. Astfel, Fiul lui Dumnezeu, când ne-a zis să spunem în rugăciune: “Tatăl
nostru care eşti în ceruri”, ne-a învăţat două lucruri: mai întâi că atunci când
ne rugăm, noi nu venim ca păgânii la un Dumnezeu străin , de la care încercăm
să scoatem anumite lucruri, ci la un Tată, care se bucură să împlinească nevoile
copiilor Lui. Şi apoi, Mântuitorul ne-a învăţat să venim cu încredere înaintea lui
Dumnezeu cu toate problemele noastre, pentru că la baza dragostei Sale de Tată
se află atotputerea Lui de Dumnezeu.
Şi, în al doilea rând, pasajul citit ne arată că
II. RUGĂCIUNEA “TATĂL NOSTRU” ESTE A CELOR CE SUNT
INTEGRAŢI ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU
Domnul Isus ne învaţă, mai departe, în rugăciunea “Tatăl nostru” că
El, după ce ne face copii ai lui Dumnezeu şi ne deschide uşa spre Cel Preaînalt,
Acesta ne primeşte ca pe nişte fii şi fiice şi ne integrează în Împărăţia Sa; şi
numai după ce ne integrează în Împărăţia Lui, în calitate de Tată ne stabileşte
cinci relaţii noi:
1. Numele lui Dumnezeu de Tată, ne stabileşte mai intâi relaţia cu lumea
nevăzută.
Am văzut că Mântuitorul, numai după ce ne face copii ai lui Dumnezeu,
ne zice să spunem Celui Preaînalt Tatăl nostru; şi El, când ne învaţă să spunem
21
lui Dumnezeu Tatăl nostru, ne face mai întâi fraţi cu toţi fiii Celui Preaînalt
pe care îi are în cer: cu îngerii şi cu sfinţii de pe pământ care deja au ajuns în
glorie.
Relaţia noastră cu lumea nevăzută, ne spune Mântuitorul în rugăciunea
“Tatăl nostru”, trebuie să fie atât de perfectă, încât nu avem voie să pronunţăm
niciodată Numele lui Dumnezeu de Tată, fără să avem în minte şi în inimă pe toţi
fraţii noştri şi copiii Lui din cer.
2. A doua relaţie pe care ne-o stabileşte Numele lui Dumnezeu de Tată
este relaţia cu lumea văzută.
Faptul că Domnul Isus ne-a învăţat să pronunţăm Numele lui Dumnezeu de Tată
în lumea aceasta a timpului şi a spaţiului, înseamnă că El ne-a stabilit o relaţie
nouă şi cu ea.
Deşi lumea în care noi trăim este plină de dragostea şi bunătatea lui
Dumnezeu, totuşi sunt mulţi care spun că ea este o lume ostilă şi nu puţini îşi
pun întrebarea: dacă Dumnezeu a creat lumea şi este un Dumnezeu atotînţelept,
atotputernic şi atotbun, atunci de ce sunt cutremure de pământ, erupţii de vulcani,
boli, moartea şi multe alte rele? Desigur că răspunsul este că toate acestea nu
sunt altceva decât nişte consecinţe ale păcatului.
Iar alţii, merg mai departe şi pun întrebarea: dacă Diavolul a adus toate
acestea şi Dumnezeu este atotputernic, atunci de ce nu le înlătură? Explicaţia este
că atotputerea lui Dumnezeu, ne poate înlătura toate aceste urmări ale păcatului
din trup, din suflet şi din lume, numai că atotînţelepciunea Sa nu găseşte de
bine şi, aceasta din două motive: pentru că omul, fiind înzestrat cu libertatea de
voinţă, el de bunăvoie acceptă păcatul şi doreşte să rămână şi pe mai departe în
firea lui Satan. Şi al doilea motiv este, că toate consecinţele păcatului din lume şi
din fiinţa noastră au loc în orânduiala lui Dumnezeu ca nişte simptome, care ne
arată că ceva nu este în regulă.
Se întâmplă uneori ca cineva să fie lipsit de simţul durerii. Asemenea
oameni nu simt când se îmbolnăvesc ca să meargă la medic, fapt pentru care
viaţa le este pusă în mare pericol.
Tot astfel, toate relele din fiinţa noastră şi din lume sunt, între altele şi
nişte semnale foarte serioase din partea lui Dumnezeu care ne arată că ceva nu
este în regulă, că avem în faţă un mare pericol şi de o durată veşnică. În scopul
acesta Dumnezeu ni L-a oferit pe Fiul Său în calitate de Mântuitor.
Pe copiii Domnului, care sunt integraţi în Împărăţia lui Dumnezeu, toate
relele din lume şi din trup nu-i tulbură, fiindcă ei văd în ele nişte semnale care
le aduc aminte că trăiesc într-o lume care n-are altă menire decât să le ofere cele
necesare pentru călătoria lor scurtă spre o altă lume eternă şi fericită.
Acesta este motivul pentru care, atunci când pronunţăm Numele lui
Dumnezeu de Tată, fiind într-o boală sau într-un alt necaz, simţim cum deasupra
22
acestora este dragostea, puterea şi grija lui Dumnezeu;şi ştim, cu siguranţă, că nu
acestea au ultimul cuvânt pentru noi, ci Tatăl nostru!
3. A treia relaţie pe care ne-o stabileşte Numele lui Dumnezeu de Tată
este relaţia cu semenii noştri.
Mântuitorul ne învaţă că cei ce sunt integraţi în Împărăţia lui Dumnezeu,
trebuie să se roage după modelul pe care El ni l-a dat şi că nimeni când se
adresează lui Dumnezeu n-are voie să spună “Tatăl meu”, ci “Tatăl nostru”.
Neevreii, care credeau că fiecare naţiune şi chiar, fiecare familie, îşi aveau
dumnezeii lor, puteau să spună că dumnezeii respectivi, erau dumnezeii lor. Dar,
nici un creştin şi, cu atât mai puţin, nici un cult creştin, n-are voie să spună
că Dumnezeu care este unul singur, care a creat pe toţi îngerii din cer şi pe
toţi oamenii de pe pământ; şi care este Tatăl tuturor, este numai Dumnezeul
lui, fiindcă lucrul acesta ar însemna o limitare a Celui Preaînalt şi o excludere a
tuturor celorlalţi copii ai Lui şi nicidecum ce ne cere Domnul Isus: relaţie cu ei.
Toţi copiii lui Dumnezeu se împart în trei categorii: prima categorie, copiii Lui
din cer, care n-au gustat niciodată din păcat şi care sunt îngerii; a doua, copiii
răscumpăraţi de pe pământ; şi a treia, copiii pierduţi, pentru care Dumnezeu
tânjeşte şi-i aşteaptă ca să se întoarcă acasă. Cu nici unul dintre aceşti copii ai lui
Dumnezeu, din cele trei categorii, noi n-avem voie să rupem realţia.
Dascălul nostru ceresc ne învaţă că numai unul care este integrat în
Împărăţia lui Dumnezeu şi a intrat într-o relaţie normală cu copiii lui Dumnezeu
din cer şi cu toţi copiii lui Dumnezeu de pe pământ, indiferent dacă sunt buni sau
răi, poate să rostească rugăciunea copiilor lui Dumnezeu, pe care El a intitulat-
o “Tatăl nostru”, pentru că Paternitatea lui Dumnezeu se bazează numai pe
fraternitatea tuturor îngerilor şi a oamenilor.
4. A patra relaţie pe care ne-o stabileşte Numele lui Dumnezeu de Tată
este relaţia cu noi înşine.
Diavolul a reuşit să semene în fiinţa noastră de copii de Dumnezeu o fire
animalică şi chiar satanică. Iată de ce omul simte mereu o reacţie puternică în
interiorul lui şi un război intern! Iată de ce el se vede uneori mai înjosit decât
orice târâtoare de pe pământ. Şi iată din ce cauză, inima lui este într-o oscilaţie
permanentă între păcat şi nobleţe!
Numai că lupta cu noi înşine şi o inimă împărţită sunt lucrurile cele
mai grele şi periculoase, la care ne-am angajat. Acesta este motivul pentru care
Mântuitorul face apel ca noi să-L alegem pe Dumnezeu ca Împărat şi să ne
integrăm în Împărăţia Lui, şi numai atunci vom deveni o persoană unită şi vom
avea pace şi relaţie cu noi înşine!
5. Şi, a cincea relaţie pe care ne-o stabileşte Numele lui Dumnezeu de
Tată este relaţia cu El.
Se spune despre un imperator roman, cum s-a bucurat într-un război de
23
un mare triumf şi, cum Roma, potrivit obiceiurilor ei, i-a făcut o demonstraţie
cu mare alai. Trupele îi mărşăluiau pe străzile capitalei în onor, urmate de multe
coloane de ostaşi capturaţi. Mulţimile aliniate pe ambele părţi ale magistralei, de
asemenea îi aduceau aclamaţii.
Undeva, pe centrul magistralei, era amplasată o estradă pe care stătea
împărăteasa cu copiii, ca să-şi vadă soţul trecând în toată gloria de biruitor.
Când s-a apropiat carul triumfal de estradă, băieţaşul cel mai mic al
lmperatorului a sărit jos, a trecut printre mulţime şi a început să alerge după car.
Unul dintre ofiţerii, care erau cu ordinea, neştiind că era copilul Imperatorului,
l-a prins, l-a luat în braţe şi i-a zis: „Băiete,n-ai voie să faci aşa ceva. ��
Tu nu şti
cine este în car! Tu nu şti că acesta este Imperatorul! Şi tu nu şti că nu-ţi este
permis să fugi după carul lui!” La toate acestea băieţaşul a răspuns ofiţerului,
zâmbind: “Este adevărat că acela din car este Imperatorul tău, dar el este
tăticul meu.”13
Mântuitorul ne învaţă că noi avem un privilegiu cu mult mai mare decât
l-a avut acest copilaş, de a-l numi pe imperator “tatăl lui” într-un moment de
festivitate.
Este adevărat că puterea şi maiestatea lui Dumnezeu sunt supreme, pentru
că El este Împăratul tuturor împăraţilor, Stăpânul întregului Univers şi Domnul
Cerului, dar, pe acest Dumnezeu, Domnul Isus ne-a învăţat să-L numim Tatăl
nostru.
___________________
1. Creed, J.M., The Gospel according to St. Luke, p.155.
2. Bunaciu, T., Explicarea Evangheliilor, p. 128.
3. Porter, L.E., Luke, p. 1206;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 49;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 143.
4. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 383, 385.
5. Op. cit. p. 585 – 586.
6. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 165.
7. Ellison, H.L., Matthew, p. 1127a.
8. Bunaciu, T., Explicarea Evangheliilor, p. 126.
9. Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 96;
Jeremias, J., The Central Message of the New Testament, p. 49.
10. Ryle, J.C., Matthew, p. 35.
11. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. ��
I, p. 207.
12. Op. cit. p. 200 – 201.
13. Op. cit. p. 203.
24
3. RUGÃCIUNEA TATÃL NOSTRU
Matei 6 : 9 - 15; Luca 11 : 1 - 4
În al doilea studiu din acest text, intitulat tot Rugăciunea “Tatăl nostru”,
vom învăţa alte două lucruri: că ea este o rugăciune de reverenţă faţă de Dumnezeu
şi o rugăciune care are în obiectiv Împărăţia lui Dumnezeu.
Să luăm mai întâi faptul că ragăciunea “Tatăl nostru”
I. ESTE O RUGĂCIUNE DE REVERENŢĂ FAŢĂ DE DUMNEZEU
Toţi comentatorii şi exegeţii sunt de comun acord că rugăciunea “Tatăl
nostru” se divizează în două părţi principale: una care are de-a face cu Dumnezeu
şi alta care are de-a face cu omul. Apoi, toţi aceştia se împart în două opinii în
ce priveşte numărul cererilor în această rugăciune. Unii, ca Alexander Bruce şi
M.J. Lagrance, cred că în prima parte principală care are de-a face cu Dumnezeu
sunt trei cereri: una pentru sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, alta pentru venirea
Împărăţiei Lui şi a treia pentru facerea voii Sale. Şi că în a doua parte principală,
care are de-a face cu omul, sunt tot trei cereri: una pentru pâinea cea de toate
zilele, alta pentru iertarea păcatelor şi a treia pentru protecţia omului de către
Dumnezeu împotriva Diavolului1. Iar, alţi comentatori şi exegeţi, cu mult mai
mulţi ca, W. Barclay, Frederik Bruce, H.L. Ellison etc, susţin cu tărie că în prima
parte principală nu sunt trei cereri: una pentru sfinţirea Numelui lui Dumnezeu,
alta pentru venirea Împărăţiei Lui şi a treia pentru facerea voii Sale, ci numai două:
una pentru sfinţirea Numelui lui Dumnezeu şi alta pentru venirea Împărăţiei Lui
şi facerea voii Sale, fiindcă venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi facerea voii Lui
sunt unul şi acelaşi lucru2, aşa după cum vom vedea în acest studiu. În ce priveşte
a doua parte principală, şi aceştia, ca şi cei din prima opinie sunt de acord că în
ea se includ trei cereri.
Noi alegem a doua opinie care susţine că în prima parte principală sunt
două cereri şi facem lucrul acesta, pentru că credem cu tărie că ea are la bază
adevărul, aşa după cum vom vedea în acest studiu.
Am văzut că prima parte are de-a face cu gloria lui Dumnezeu şi Împărăţia
Lui, şi a doua parte are de-a face cu nevoile noastre. Aceasta înseamnă că lui
Dumnezeu şi Împărăţiei Lui, le aparţine primul loc; şi numai după aceea, putem
veni cu problemele noastre. Dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată în acest
model al rugăciunii că, dacă un copil al lui Dumnezeu nu are voie să treacă cu
nevoile lui peste ordinea întâietăţii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui, atunci, cu
atât mai puţin, cum ar putea el să omită din rugăciunile lui sfinţirea Numelui lui
Dumnezeu şi venirea Împărăţiei Lui? Numai aceia care nu sunt fiii Împărăţiei
lui Dumnezeu şi nu ţin cont de modelul rugăciunii Mântuitorului pot să facă
asemenea greşeli, dar nu şi copiii lui Dumnezeu.
25
Ca să înţelegem ce ne-a învăţat Domnul Isus când a zis să-I spunem
lui Dumnezeu în rugăciune “Sfinţească-se Numele Tău”, vom studia mai întâi
însemnătatea cuvintelor “sfinţenia” şi “Numele” lui Dumnezeu.
Grecescul hagios pentru “sfinţenie” înseamnă “deosebit”, “diferit”.
Templul era hagios, fiindcă el se deosebea de alte clădiri. Altarul era hagios,
fiindcă se deosebea de alte lucruri obişnuite. Ziua Domnului era hagios, fiindcă
se deosebea de alte zile. Şi preoţii erau hagios, pentru că se deosebeau de alţi
oameni de rând3. Astfel, cuvântul hagios înseamnă în rugăciunea “Tatăl nostru”:
“Să-L tratăm pe Dumnezeu diferit faţă de toate celelalte fiinţe din cer şi de pe
pământ, şi nu numai să-I oferim primul, ci chiar şi unicul loc.”
În limba ebraică, numele însemna mai mult decât denumirea unei
persoane. El��
identifica natura şi caracterul ei, aşa cum era cunoscută4. Psalmistul
David când a zis: “Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine”, (9:10) n-a spus
că cei ce ştiu că Dumnezeu Se numeşte Iehova se încred în El; ci cei ce cunosc
natura şi caracterul Lui îşi pun încrederea în El. Un alt exemplu mai clar este,
Psalmul 20:7. Psalmistul David a zis: “Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe
caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, DumnezeuIui nostru.” Aici
împăratul David, de asemenea, n-a spus că cei care ştiu că Dumnezeu se numeşte
Iehova, îşi pun nădejdea în El, ci el a zis că sunt unii care îşi pun încrederea în
ajutorul uman şi material. Pe când, cei.care ştiu cine şi cum este Dumnezeu, se
încred puternic în El.
Unii sunt ispitiţi să creadă că ei găsesc în Numele lui Dumnezeu de
Tată un pretext pentru o religie mai uşoară, gândind că El, fiind un Tată bun,
iartă, aşa după cum a spus Heine că Dumnezeu iartă fiindcă n-are altă treabă de
făcut. Dacă Domnul Isus ne-ar fi învăţat să zicem numai “Tatăl nostru” şi s-ar fi
oprit aici, poate am fi avut unele scuze. Numai că El a continuat să spună “care
eşti în ceruri”. Şi ultimile cuvinte ne oferă adevăratul înţeles ale celor dintâi.
Mântuitorul când a zis să ne adresăm lui Dumnezeu cu cuvintele: “Tatăl nostru
care eşti în ceruri”, ne-a învăţat să venim la Cel Preaînalt ca la un Tată plin de
dragoste, dar care este totodată şi atotsfânt.
Unul dintre cele mai extraordinare lucruri, cu privire la Domnul Isus
a fost: cât de rar a folosit El Numele lui Dumnezeu de Tată. Evanghelia după
Marcu este cea mai timpurie, de aceea ea ne este sursa cea mai apropiată a tot ce
a zis şi a făcut Mântuitorul. În Evanghelia după Marcu, Domnul Isus L-a numit
pe Dumnezeu Tată numai de şase ori; şi aceasta, niciodată în afară de cercul
ucenicilor, care i-au înţeles măcar o părticică din însemnătate. Pentru Domnul
Isus, Numele lui Dumnezeu de Tată era atât de sacru, încât chiar şi El îl pronunţa
cu greu. Atunci, cum am putea noi să-I rostim acest Nume aşa de uşor! Dumnezeu
nu ne este un părinte uşor care ne tolerează şi închide ochii când păcătuim, ci
El ne este un Tată atotsfânt, despre care ne spune Mântuitorul că atunci când ne
26
apropiem de El, trebuie să ne apropiem cu multă reverenţă.
Şi acum, luând aceste două cuvinte şi, aşezându-le în lumina contextuIui,
după înţelesul lor original, ajungem exact la cea ce ne-a învăţat Mântuitorul.
Comentatorii F.V. Filson, H.L. Ellison şi W. Barclay, au spus că atunci când
Domnul Isus a zis să spunem lui Dumnezeu: “Sfinţească-se Numele Tău”, ne-a
zis ca să-I spunem cu alte cuvinte: “Tată, permite-ne să-Ţi aducem şi noi, fiii
Împărăţiei Tale de pe pământ, ofranda slăvirii şi a adorării noastre pe care le
meriţi, fiindcă Numele Tău de Tată este tot atât de mare, sfânt şi glorios ca Fiinţa
Ta din cer!” 5
Dar, Domnul Isus, când a zis să spunem lui Dumnezeu în rugăciunile
noastre de veneraţie “sfinţească-se Numele Tău”, nu S-a referit numai la faptul
ca să-I acordăm locul unic pe care El îl merită numai atunci când ne rugăm, ci,
El ne-a învăţat să-I oferim lui Dumnezeu locul unic în viaţa noastră întotdeauna,
pentru că El îl merită întotdeauna; şi fiindcă noi nu suntem în prezenţa Lui numai
atunci când ne rugăm sau când luăm parte la un serviciu de biserică, ci suntem
înaintea Lui în mod permanent.
Martin Luther a pus următoarea întrebare în catehismul lui: “Cum este
sfinţit Numele lui Dumnezeu printre noi, sau cum are El un loc unic în viaţa
noastră, când intelectul nostru respinge învăţătura Lui şi voinţa noastră nu se
supune voii Sale?”6
Şi, în al doilea rând, Domnul Isus ne învaţă în acest pasaj că
II. RUGĂCIUNEA “TATĂL NOSTRU” ESTE O RUGĂCIUNE CARE
ARE ÎN OBIECTIV ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU
Mântuitorul a adus pe pământ noţiunea de Împărăţia lui Dumnezeu. Ba
mai mult, El a venit ca să ne prgătească în vederea ei. Acesta este motivul pentru
care Împărăţia lui Dumnezeu era mesajul Lui de bază. Domnul Isus a rostit multe
versete de felul acesta: “Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu
şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” (Lc.4:43) Evanghelistul
Luca când a făcut o mică dare de seamă asupra tematicilor celor mai mari din
predicile Mântuitorului, a scris: “Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat
şi predica şi proclama Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.” (8 :1)
Este foarte necesar să ştim, ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu? Când
încercăm să studiem problema Împărăţiei lui Dumnezeu, ne izbim de anumite
lucruri foarte grele şi care chiar ne uimesc. Spre exemplu: Domnul Isus ne-a zis
că Împărăţia lui Dumnezeu a existat în trecut: “Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor
când îi veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi profeţii în Împărăţia
lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară” (Luca 13:28); că ea este în prezent: “Căci
iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21) ; şi că noi
trebuie să ne rugăm ca ea să vină în viitor: “Când vă rugaţi, să ziceţi: «Tatăl
27
nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta»” (Luca
11:2).
Şi acum, întrebarea care se pune este: cum poate să existe Împărăţia lui
Dumnezeu la cele trei timpuri deodată? Şi cum a putut Mântuitorul să spună, să
ne rugăm să vină Împărăţia lui Dumnezeu, când ea a existat în trecut şi este în
prezent?
Cheia rezolvării acestei probleme o avem în rugăciunea “Tatăl nostru”.
Chiar dumnezeiescul nostru Învăţător, Cel care a stat o veşnicie întreagă în
sânul Tatălui (Ioan 1:18); şi a ieşit de la tainele şi misterele cerului, ne-a definit
Împărăţia lui Dumnezeu în rugăciunea “Tatăl nostru”.
Domnul Isus ne-a redat rugăciunea “Tatăl nostru” în cea mai înaltă
formă a poeziei ebraice. Poezia ebraică s-a deosebit fundamental de-a noastră.
Ea, folosind o metodă cunoscută în literatură sub numele de paralelism, obişnuia
să spună acelaşi lucru de două ori: în primul vers îl enunţa şi în al doilea îl
explica. Aproape în fiecare verset din psalmi avem acest paralelism7.
Să luăm numai două exemple: Versul enunţiativ din Psalmul 46:7 zice:
“Domnul oştirilor este cu noi” şi cel explicativ spune “Dumnezeul lui Iacov
este un turn de scăpare pentru noi.” Şi versul enunţiativ din Psalmul 51:3 zice:
“Căci îmi cunosc bine fărădelegea” şi cel explicativ spune “şi păcatul meu stă
necurmat înaintea mea.”
Acum să aplicăm acest procedeu la rugăciunea Tatăl nostru şi vom
ajunge la identificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Versul enunţiativ zice: “Vină
Împărăţia Ta” şi cel explicativ spune: “facă-se voia Ta precum în cer şi pe
pământ;” (Mt.6 :10)
Astfel, “Împărăţia lui Dumnezeu din cer este o societate care trăieşte
după voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit.” Şi acum să ne gândim puţin, cum
poate fi acolo unde Dumnezeu este totul în toţi? Ce fel de fiinţe sunt acelea
care nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc suprem este acolo unde trăiesc
asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo? Tot astfel, “Împărăţia lui
Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte după voia lui Dumnezeu
ca cea din cer, şi care se bucură de o viaţă tot aşa de frumoasă şi fericită ca cea
din cer.”
Aceasta este explicaţia existenţei Împărăţiei lui Dumnezeu la cele
trei timpuri deodată! Şi aceasta este dezlegarea întregii enigme cu privire la
însemnătatea Împărăţiei lui Dumnezeu! Cei care au făcut voia lui Dumnezeu în
trecut, erau în Împărăţia Lui; cei care fac voia lui Dumnezeu în prezent, sunt în
Împărăţia Lui; şi cei care vor face voia lui Dumnezeu în viitor, vor fi în Împărăţia
Lui.
Aceasta înseamnă că numai atunci când facem voia lui Dumnezeu, El
ne este Împărat; şi când El ne este Împărat, atunci sufletul nostru devine un mic
28
teritoriu al Împărăţiei Lui. Apoi, aceasta mai înseamnă că atunci când sufletul
nostru se desparte prin deces de lumea materială, este integrat în Împărăţia lui
Dumnezeu din cer. În sensul acesta, Domnul Isus ne-a zis că Avraam, Isaac şi
Iacov şi toţi prorocii care au făcut voia lui Dumnezeu, ca cei din cer, după ce au
părăsit pământul, au intrat în Împărăţia şi societatea Sa cerească8.
Cel Preaînalt a dorit, mai întâi, să ne devină Tată; şi apoi, să ne ceară
cârma vieţii în mâinile Lui, ca să ne scoată El din zona pierzării şi să ne treacă
teferi prin toate obstacolele la limanul eternităţii. Aşa se explică faptul că numai
copiii lui Dumnezeu, îşi încredinţează viaţa şi cârma ei în mâinile Tatălui lor
ceresc şi zic cu cea mai mare încredere, cel mai mare lucru din lume: “Tată, facă-
se voia Ta!” pentru că numai ei sunt siguri de atotdragostea Sa, care nu le face
nici un rău decât bine; de atotînţelepciunea Sa, care ştie pe unde îi poartă; şi de
atotputerea Lui, care este în stare să-i treacă biruitori prin toate. Pe când, pentru
fiii împărăţiei Celui Rău, care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu-L au ca Tată, voia
Lui, le este cel mai greu şi neplăcut lucru de sub soare.
Când am tratat studiul intitulat Împărăţia Iui Dumnezeu (Vol.II,Stud.18),
am văzut că în Noul Testament găsim mereu un cuvânt suprem care este aionios
şi înseamnă “etern”. Acesta este singurul cuvânt care Îl descrie pe Dumnezeu. El
are două înţelesuri “longevitatea” şi “calitatea vieţii Celui Preaînalt.” 9
Rămânem uimiţi când descoperim că atunci când Domnul Isus ne
cheamă la Împărăţia lui Dumnezeu, El ne cheamă la însăşi viaţa pe care o trăieşte
Dumnezeu. Mântuitorul a afirmat lucrul acesta în conversaţia pe care a purtat-o
cu Nicodim, învăţătorul lui Israel. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţă eternă.” ~
(3:16) În textul grecesc scrie zoe aionios, care înseamnă, aşa după cum am văzut,
“felul vieţii lui Dumnezeu” pe care El o trăieşte.
În momentul când Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţă şi zicem: “Tată,
facă-se voia Ta!” El ne devine Împărat, inima noastră se transformă într-un mic
teritoriu al Împărăţiei Lui şi noi începem să ne bucurăm de tot tezaurul ei prezent
şi viitor, şi să simţim cum am pătruns chiar în felul vieţii Lui veşnice şi fericite:
în pacea Lui, bucuria Lui, dragostea Lui etc. La aceasta S-a referit Domnul Isus
atunci când a zis: “Vă, las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.
Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27) şi “Nimeni
nu vă va răpi bucuria voastră” (Ioan 16:22) Pacea şi bucuria pe care ni le dă
Mântuitorul, lumea nu ni le poate da, dar nici nu ni le poate lua. Nimic din lume nu
ne poate afecta această pace şi bucurie, chiar dacă totul din jurul nostru se năruie
şi lumea ne ia: tinereţea, sănătatea, ba, chiar şi trupul; copilul lui Dumnezeu tot
nu-şi pierde pacea, seninătatea şi bucuria, pentru că el a început să trăiască încă
de pe pământ, aşa după cum ne-a spus Domnul Isus zoe aionios - felul vieţii lui
29
Dumnezeu. El a gustat din pacea veşnică, bucuria veşnică, dragostea veşnică
şi lumina veşnică a lui Dumnezeu; de aceea, mormântul nu i le poate distruge,
fiindcă el ştie că de abia dincolo de cortina neagră a morţii, va intra în prezenţa
Tatălui său ceresc şi în starea culminantă a felului vieţii Lui veşnice şi fericite din
cer!
Când am tratat studiul intitulat Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu,
(Vol.II,Stud.30) am văzut că Domnul Isus a vorbit poporului în limba aramaică,
iar evangheliştii au scris în limba greacă. Evangheliştii când L-au citat pe
Mântuitorul, spunând: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”
(Matei 4:17) şi “S-a împlînit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie,” (Marcu 1:15) au folosit grecescul eggiken,
care nu are înţelesul că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de noi în ce priveşte
timpul, ci în ce priveşte deschiderea şi coborârea ei asupra noastră. Versiunile
Bibliei englezeşti: Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version) şi Standardul
Nou American (New American Standard), au tradus acest cuvânt “la îndemână”.
Adverbul eggiken ne arată că în versetele amintite nu este vorba despre revenirea
grabnică a Domnului Isus, ci despre faptul că El ne-a coborât Împărăţia lui
Dumnezeu şi că ne-a pus-o la îndemână. Ceea ce înseamnă că Mântuitorul a zis:
“Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia cerurilor vă este la îndemână.”
Dacă Fiul Celui Preaînalt ne-a coborât Împărăţia lui Dumnezeu şi ne-a
pus-o la îndemână, aceasta înseamnă că El deja ne-a oferit-o. Acum întrebarea
care se pune este, dacă Împărăţia lui Dumnezeu, există la prezent, atunci
Mântuitorul de ce ne îndeamnă să ne rugăm ca ea să vină în viitor?
De aici învăţăm două lucruri foarte importante. Primul, că Mântuitorul
deşi a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu de om şi i-a pus-o la îndemână, El totuşi
ştia că ea va fi foarte departe de cei mai mulţi. Şi al doilea lucru important este,
că El mai ştia că ea nu va coborî niciodată pe pământ în mod universal, ci va
atrage pe oameni pe rând şi individual.
Aceste două lucruri constituie motivul pentru care Mântuitorul a dat
fiilor Împărăţiei Sale trei porunci: a) Prima, să predice Evanghelia Împărăţiei
lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor (Matei 24:14); b) A doua, să fie nişte
modele ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ca oamenii, privind la ei, să vadă cum este
viaţa în Împărăţia Lui, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Regulile
de aur ale copiilor lui Dumnezeu (Vol.III,Stud.42). c) Şi a treia, să se roage
pentru aceia cărora le vestesc Evanghelia şi le slujesc de model, ca Împărăţia lui
Dumnezeu să pătrundă şi în viaţa lor.
Astfel, Domnul Isus când a zis să spunem: “Sfinţească-se Numele Tău;
vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, (Luca 11:2)
ne-a învăţat să spunem cu alte cuvinte: “Tată, mai întâi, permite-ne să-Ţi oferim
30
Ţie primul loc în viaţa noastră, pentru că Tu îl meriţi; şi apoi, îngăduie ca
Împărăţia Ta pe care ai pus-o la îndemâna tuturor oamenilor, să vină acum peste
toţi aceia cărora noi, fiii Împărăţiei Tale, le-o mărturisim, le-o arătăm în viaţa
noastră şi ne rugăm pentru ei!”
____________________
1. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 55 – 56;
Lagrange, M.J., L’Evagele de Jesus Christ, Vol, I, p. 321;
��
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. ��
�� II, p. 384.
2. Ellison, H.L., Matthew, p. 1127.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. ��
I, p. 205.
4. Ellison, H.L., Matthew, p. 1127;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 205.
��
5. Filson, F.V., The Gospel of St. Matthew, p. 117;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1127.
��
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 209 - 210.
7. Burney, C.F., The Poetry of Our Lord, p. 164;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 211.
8. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. ��
I, p. 128.
9. Op. cit. p. 129.
31
4. RUGÃCIUNEA TATÃL NOSTRU III
Matei 6 : 9 - 15; Luca 11 : 1 - 4
În al treilea studiu din acest text, intitulat tot Rugăciunea “Tatăl nostru”,
ne vom ocupa de a doua parte a acestei rugăciuni model. În studiul trecut am văzut
că rugăciunea “Tatăl nostru” are de-a face cu gloria şi Împărăţia lui Dumnezeu,
şi că a doua parte are de-a face cu nevoile noastre. Aceasta înseamnă, aşa cum
am văzut tot în studiul precedent că numai după ce Îi acordâm lui Dumnezeu şi
Împărăţiei Sale primul loc, putem veni cu problemele noastre înaintea Lui.
A doua parte a rugăciunii “Tatăl nostru” se ocupă cu trei probleme esenţiale
ale omului, care se includ în cele trei timpuri. Acesta este motivul pentru care
rugăciunea “Tatăl nostru” este şi o rugăciune a prezentului, în vederea întreţinerii
vieţii; o rugăciune a trecutului, în vederea iertării păcatului; şi o rugăciune a
viitorului, în vederea unui ajutor împotriva Celui Rău.
Astfel, când Mântuitorul a zis să ne rugăm pentru “pâinea cea de toate
zilele”, ne-a învăţat, să ne aducem prezentul înaintea tronului lui Dumnezeu.
Când a spus să ne rugăm pentru “iertarea păcatelor”, ne-a învăţat să ne aducem
trecutul înaintea tronului îndurării lui Dumnezeu. Şi când ne-a îndemnat să ne
rugăm pentru “izbăvirea de Cel Rău”, ne-a învăţat să ne încredinţăm şi viitorul
în mâinile lui Dumnezeu. În aceste trei cerinţe scurte, Dascălul ceresc ne-a învăţat
să ne aducem toate lucrurile înaintea scaunului de îndurare al lui Dumnezeu, din
prezent, trecut şi viitor. Dar, în această rugăciune model, nu ne aducem numai
viaţa noastră întreagă înaintea lui Dumnezeu, ci Îl aducem şi pe Dumnezeu întreg
vieţii noastre. Când cerem “pâinea cea de toate zilele” ca să ne întreţinem viaţa,
Îl aducem pe Dumnezeu-Tatăl, care este creatorul şi susţinătorul nostru. Când Îi
cerem “iertare”, Îl aducem pe Dumnezeu-Fiul, Mielul divin, care Şi-a dat viaţa
pentru ispăşirea tuturor păcatelor noastre. Şi când ne rugăm să ne “păzească de
ispită”, Îl aducem pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, care este păzitorul, luminătorul şi
călăuzitorul nostru.
Astfel, Domnul Isus ne învaţă în a doua parte a rugăciunii “Tatăl nostru”,
să ne aducem viaţa noastră întreagă la Dumnezeul întreg şi să-L aducem pe
Dumnezeul întreg vieţii noastre întregi.
I. RUGĂCIUNEA “TATĂL NOSTRU” ESTE O RUGĂCIUNE ÎN
VEDEREA ÎNTREŢINERII VIEŢII
Domnul Isus ne-a învăţat când ne rugăm să spunem: “Pâinea noastră cea
de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.” (Matei 6:11)
Evanghelistul Matei a folosit în acest verset un cuvânt, care nu s-a găsit în
toată literatura grecească; cuvânt pe care l-a împrumutat şi Evanghelistul Luca.
32
Origen, marele apologet creştin care a trăit între anii 185-254, a fost
nevoit să tragă concluzia că Evanghelistul Matei a inventat acest cuvânt. Acesta
este cuvântul epiousios1.
Dar, nu de mult s-a descoperit un papirus pe care era trecută o notă cu
cumpărături a unei femei ca să nu uite ce fel de produse alimentare să cumpere
pentru ziua următoare, în acea notă era şi cuvântul epiousios. Comentatorii
Frederik Bruce, W. Barclay şi R.V.G. Tasker, au zis că însemnătatea acestui cuvânt
nu este sigură2. Acesta este motivul pentru care versiunile Bibliei englezeşti şi
germane au tradus cuvântui epiousios “zilnic”, “de fiecare zi”, aşa cum scrie şi
în Biblia noastră românească “pâinea cea de toate zilele” sau “pâinea zilnică”.
Iar versiunile slavone au tradus acest cuvânt “strict necesar”, aşa cum este în
limbile: rusă şi sârbă “pâinea noastră strict necesară, dă-ne-o nouă astăzi.”
Mântuitorul ne învaţă în acest verset două lucruri:
1. Mai întâi că pâinea vine de la Dumnezeu şi că noi trebuie să I-o
cerem în fiecare zi.
Adeseori suntem ispitiţi să credem că noi singuri ne agonisim pâinea
cea de toate zilele şi toate celelalte lucruri de care avem nevoie prin munca şi
iscusinţa noastră. Numai că Domnul Isus ne învaţă că pâinea ne vine de la Tatăl
ceresc. Noi ştim că sămânţa este de la Dumnezeu, pentru că nimeni n-a reuşit să
facă o sămânţă care să încolţească şi să crească; că solul este tot de la El; şi că
iscusinţa şi energia pe care le folosim în cultivarea culturilor, ne este tot de la Cel
Preaînalt. Dar, chiar şi după ce am aruncat sămânţa în pâmânt, noi aşteptăm ca
ea să crească tot prin binecuvântarea Părintelui nostru ceresc.
Este adevărat că, Dumnezeu ne-a dat nouă pământul şi sămânţa, ca unor
fii. ��
Dar, aceasta nu înseamnă că lumea şi tot ce este pe ea nu este a Lui. Apoi,
este adevărat şi faptul că Tatăl ceresc ne-a dat nouă pământul ca să-l lucrăm. Dar,
aceasta nu înseamnă că lucrările cele mai grele nu le face El.
Spre exemplu: Noi ştim că ploaia vine din nori; că norii se formeaza din
aburi care se ridică sub influenţa razelor de soare din râuri, mări şi oceane, la
o înălţime în medie de trei mii de metrii; şi că din nori cade ploaia în forma de
stropi.
Anual cade pe pământ un strat de ploaie de cca un metru înălţime. S-a ��
calculat că dacă am ridica noi această cantitate de apă la o înălţime de 3 km, am
avea nevoie de o mie cinci sute de miliarde de cai care să lucreze 7 ore pe zi.
Dacă s-ar face pe pământ numai nutreţ pentru aceşti cai şi tot nu le-ar ajunge3.
Ce Şi-ar fi zis Dumnezeu: “De unde să aibă oamenii atâţia cai sau atâtea
motoare? Lasă o să fac Eu această lucrare în cea mai mare linişte ca oamenii
să aibă pâine.”
Este adevărat că, cei mai mulţi oameni nu-L recunosc pe Dumnezeu; şi
cu atât mai puţin, grija Lui. Dar, cu toate acestea, Mântuitorul ne-a spus că “El
33
face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei
drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5:45) Numai că fiii Tatălui ceresc nu pot ca
să nu recunoască marele adevăr că pâinea cea de toate zilele le vine din mâna
Lui, de aceea ei nu pot ca să n-o ceară de la El şi apoi să nu-I mulţumeaseă pentru
ea.
2. Şi al doilea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în acest verset este că
atunci când ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, trebuie să ne rugăm
numai pentru pâinea din cursul zilei. El ne-a spus când ne rugăm să zicem:
“Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.” (Matei 6:11)
Aceasta înseamnă trei lucruri. Primul lucru, că noi trebuie să trăim la
prezent. Al
��
doilea, să nu ne îngrijorăm cu privire la viitorul necunoscut. Şi al
treilea, că nu avem voie să fim egoişti şi să stocăm pâinea.
Să ne aducem aminte de israeliţi, cum atunci când au flămânzit în pustie,
Dumnezeu le-a trimis mană din cer; cum El le-a poruncit să n-o adune pentru
mai multe zile, decât pentru cea în curs; cum unii n-au ascultat; şi cum rezultatul
a fost că de fiecare dată când au adunat mana pentru a doua zi sau, chiar pentru
mai multe, ea s-a alterat. (Exod 16:1-21)
Unul dintre rabini a zis: “Fiecare zi îşi are porţia ei pentru toţi oamenii,
fiindcă Cel care ne dă ziua, ne oferă şi porţia ei de mâncare.”4
Poate unii îşi pun întrebarea: dacă Dumnezeu este un Tată care îngrijeşte
de om, atunci de ce mor de foame zilnic zeci şi sute de mii de oameni pe glob?
Răspunsul este că această tragedie nu constă în faptul că Dumnezeu nu dă lumii
pâine suficientă, ci fiindcă sunt prea mulţi dintre aceia care, în neîncrederea,
îngrijorarea şi lăcomia lor, stochează în hambare pâinea a sute şi mii de
oameni.
Iată cât de mare este rugăciunea “Tatăl nostru”! Mântuitorul ne-a învăţat
să nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, fiindcă pâinea noastră cea de toate
zilele este în mâna Tatălui nostru ceresc, ci să venim la El în fiecare zi şi să-I
spunem: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Această cerere
“dă-ne-o nouă astăzi”, înseamnă “atât nouă cât şi tuturor semenilor noştri”, şi
mai înseamnă că dacă ne rugăm şi pentru pâinea lor cea de toate zilele, atunci
n-avem voie ca să le-o răpim.
În al doilea rând, Domnul Isus ne învaţă în a doua parte a rugăciunii
“Tatăl nostru” că
II. EA ESTE O RUGĂCIUNE A TRECUTULUI ÎN VEDEREA IERTĂRII
PĂCATULUI
Mântuitorul ne arată aici cel mai surprinzător lucru din toată rugăciunea
“Tatăl nostru”. El ne învaţă că ori de câte ori vine un fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu
la Tatăl ceresc, înaintea Celui Preaînalt care este atotştiutor şi atotsfânt, apar şi
34
toate păcatele lui.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Şi ne iartă nouă
greşelile, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc.” (6:12) Iar Evanghelistul Luca
L-a citat pe Mântuitorul spunând: “Si ne iartă nouă pacatele noastre, fiindcă şi
noi iertăm oricui ne este dator.” (11:4)
În Noul Testament grecesc sunt cinci cuvinte pentru păcat. Primul,
hamartia, “a scăpa ţinta.” Al doilea, parabasis, “a trece peste linie”. Al treilea,
��
paraptoma, “a aluneca”. Al patrulea, anomia, “a încălca legea”. Şi al cincilea,
opheilema, “a nu te achita de datorie”.
Evanghelistul Matei a folosit cuvântul opheilema, “a nu te achita de
era identic cu cel din limba aramaică chob, limba în care
datorie” pentru că el ��
Domnul Isus a rostit rugăciunea Tatăl nostru. Iar, Evanghelistul Luca, care şi-
a redactat Evanghelia în greaca comună, a întrebuinţat cuvântul hamartia, “a
scăpa ţinta”, fiindcă el era cel mai apropiat de cuvântul aramaic chob, “a nu te
achita de datorie” dintre toţi termenii sinonimi care circulau în greaca comună.
Când am tratat primul studiu din rugăciunea “Tatăl nostru”, am văzut că ea este
o rugăciune a copiilor lui Dumnezeu.Ştiind adevărul acesta, ne apare un alt lucru
mai surprinzător şi anume, cum de se fac vinovaţi de păcat chiar şi fiii Împărăţiei
Celui Preaînalt?
Evanghelistul Matei ne arată chiar şi păcatul de care aceştia se fac
vinovaţi. Când am tratat studiul intitulat Predica de pe munte, (Vol.III,Stud.12)
am văzut că Predica de pe munte este Legea Împărăţiei lui Dumnezeu în care
Evanghelistul Matei a inclus toate cerinţele care stau la baza Împărăţiei Celui
Preaînalt şi pe care ni le pretinde Mântuitorul. Iar, când am abordat studiul
intitulat Porunca dragostei, (Vol.III,Stud.34) am văzut că Fiul lui Dumnezeu
ne-a dat o poruncă supremă în Predica de pe munte, ca să ne iubim toţi semenii,
chiar şi pe vrăjmaşi cu dragostea agape, care este dragostea lui Dumnezeu şi a
copiilor Lui. (Matei 5: 44-45)
Această dragoste, care este de natură divină este în aşa fel, încât ea nu
poate ca să nu iubească; şi ea nu are în vedere niciodată dacă cel iubit o merită
sau nu. Vrăjmaşii lui Cristos au putut să-L urască, să-L dispreţuiască şi chiar să-L
răstignească, dar El n-a putut decât să-i iubească. El S-a rugat pentru ei chiar şi
pe cruce, zicând: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34)
Dascălul ceresc ne îvaţă în versetul 12 din Evanghelia după Matei, cât
şi în comentariul pe care L-a făcut în versetele 14 şi 15 că fiii Împărăţiei lui
Dumnezeu trebuie să se achite, mai întâi, de porunca dragostei agape, care
este cea mai mare datorie a copiilor Celui Preaînalt; şi să trăiască în relaţie, cât
atârnă de ei, cu toţi oamenii, fiindcă toţi sunt copiii Lui prin creaţie, pentru care
sângerează inima Lui de Tată. Numai atunci când îi recunoaştem pe toţi copiii
lui Dumnezeu ca fraţi, îi iubim şi îi iertăm ca El, ne va recunoaşte şi El de fii, şi
35
ne va ierta de toate datoriile noastre faţă de El şi faţă de semenii noştri.
Toţi copiii lui Dumnezeu sunt obligaţi să se achite de această datorie, pe
care o găsim în Evanghelia după Matei; sau, după cum ne spune Evanghelistul
Luca în versetul 4 că nimeni nu are voie să scape această ţintă, pe care o are Tatăl
ceresc pentru fiii Împărăţiei Sale. Numai Domnul Isus ne poate face capabili să
ne iertăm greşiţii, fiindcă numai El ne ajută să înţelegem că ei nu sunt decât nişte
victime ale ignoranţei, ale părerilor preconcepute, ale unui caracter slab sau,
chiar nişte bastoane în mâna lui Satan. Dar, Mântuitorul, nu numai că înzestrează
pe copiii lui Dumnezeu cu această optică, ci El le curăţă chiar şi memoria şi
inima de toate amărăciunile create, ca ei să poată uita; pentru că fără uitare, nu
există iertare.
Iată de ce, numai unui copil al lui Dumnezeu îi este milă de un astfel de
semen, care a căzut victimă unor porniri rele şi de care Diavolul se foloseşte cum
vrea! Şi iată din ce cauză, el este gata să zică întotdeauna ca dumnezeiescul lui
Învăţător, când acesta îl insultă sau îl nedreptăţeşte: “Doamne, iartă-I că el nu
ştie ce face!” (Luca 23 :24)
Mântuitorul când a zis să spunem în rugăciune: “Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc,” (Matei v.12) ne-a învăţat unul
dintre cele mai uimitoare lucruri din întreg Noul Testament că nimeni, nici chiar
copiii lui Dumnezeu să nu îndrăznească să vină înaintea Lui ca să-I ceară iertare
pentru trecut, dacă nu se achită mai întâi de această îndatorire faţă de El şi faţă
de semeni. Domnul Isus a zis în comentariul Său pe care l-a făcut în versetele 14
şi 15 când a spus: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc
vă va ierta greşelile voastre. (15) Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.”
Câţi dintre copiii Domnului n-au trebuit să se oprească din rugăciune la
cuvintele: “Şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc”
ca să refacă mai întâi relaţia cu semenii lor, şi numai după aceea să-şi continue
rugăciunea şi să restabilească legătura şi cu Tatăl ceresc! Acelaşi
��
lucru ne-a spus
Mântuitorul şi în Predica de pe munte. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul
Isus zicând: “Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, (24) lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi
du-te întâi să te împaci cu fratele tău; apoi vino să-ţi aduci darul.” (5:23-24)
Versetul 12, cât şi versetele 14 şi 15 din Evanghelia după Matei, au
cutremurat pe scriitorii Bisericii Primare şi pe toţi credincioşii, pentru că în ele
Mântuitorul ne-a spus două lucruri foarte mari. Primul, că dacă nu iertăm pe cei
care ne greşesc nouă, atunci nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi. Şi al doilea,
că noi de fiecare dată când venim înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie
să-I spunem cu un cuget curat ca unui Dumnezeu atotştiutor şi atotsfânt: “Tată,
iartă-mă, după cum şi eu i-am iertat pe cei care mi-au greşit mie!”
36
Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, ne-au istorisit că mulţi creştini din
primele secole atunci când spuneau rugăciunea Tatăl nostru în comun, omiteau
cuvintele “precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc.” Iar alţii, le ocoleau şi le
înlocuiau cu iertarea datornicilor lor băneşti.5
Nimeni nu-L poate înşela pe Dumnezeu. Mântuitorul ne-a spus în mod
categoric, că toţi care doresc să fie iertaţi de Dumnezeu trebuie şi ei, la rândul lor
să-şi ierte semenii.
Şi, în al treilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în a doua parte a
rugăciunii “Tatăl nostru” că
III. EA ESTE ŞI O RUGĂCTUNE A VIITORULUI ÎN VEDEREA UNUI
AJUTOR ÎMPOTRIVA CELUI RĂU
Când citim versetul 13 din Evanghelia după Matei: “Si nu ne duce în
ispită, ci scapă-ne de Cel Rău”; şi în 4 :1, tot din Evanghelia după Matei unde
scrie în legătură cu ispitirea Mântuitorului: “Atunci Isus a fost dus de Duhul în
pustie, ca să fie ispitit de Diavolul”, ni se pare că ne izbim de unul dintre cele
mai grele şi de necrezut lucruri, că Dumnezeu ne dă pe mâna lui Satan ca să ne
ispitească. Dacă nu este acesta adevărul, atunci de ce Mântuitorul ne învaţă,
când ne rugăm să zicem: “Şi nu ne duce în ispită ?” Pe tema aceasta ni se pare
că există una dintre cele mai mari contradicţii în Biblie. În rugăciunea “Tatăl
nostru”, cât şi în istorisirea ispitirii Mântuitorului, găsim scris că Dumnezeu îl
ispiteşte pe om. Pe când, în Epistola Sobornicească a lui Iacov, ni se spune că
Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni. Iacov, fratele Domnului a zis: “Nimeni, când
este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu»; căci Dumnezeu nu poate fi
ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (1:13)
Iată explicaţia. Când am tratat studiul intitulat Ispitirea Mântuitorului,
(Vol.II,Stud.6) am văzut că grecescul peirazein, din care s-a tradus cuvântul
nostru “a ispiti”, are două înţelesuri: “a testa” şi “a seduce în păcat”. El are în
textele cu rugăciunea “Tatăl nostru” şi ispitirea Mântuitorului înţelesul de “a
încerca”. Iar, în Epistola lui Iacov, are înţelesul de “a seduce în păcat”.
În Geneza găsim scrise următoarele cuvinte: “După aceste lucruri, Dumnezeu a
pus la încercare pe Avraam, şi i-a zis: … «Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe
care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-I ardere de tot acolo, pe un
munte pe care ţi-l voi spune.»” (22:1-2)
Încercarea pe care o acceptă Dumnezeu în viaţa copiilor Lui are trei
scopuri: a unui test de loialitate faţă de El, a unui test de capacitate şi a unui
antrenament de fortificare.
Când am tratat studiul amintit Ispitirea Mântuitorului, (Vol.II,Stud.6) am
văzut, că încercarea la care Dumnezeu L-a pus pe Domnul Isus, n-a fost un
test de loialitate sau capacitate, ca în cazul lui Avraam, pentru că Cel Preaînalt
37
ştia că Fiul Său Îşi cunoştea capacitatea şi poziţia faţă de El. Ci L-a pus la un
antrenament de fortificare ca, atenţionându-L, să cunoască chiar de la început
puterea, iscusinţa şi strategia Celui Rău; ca atunci când Ispititorul va căuta să-I
dea o lovitură de graţie, El să iasă biruitor.
Iar probele, la care Dumnezeu ne pune pe noi, sunt cele de loialitate
şi capacitate, şi un mic antrenament de fortificare. Deoarece este imposibil, în
viaţa aceasta, să scăpăm de asaltul ispitirii de corupere din partea Celui Rău,
Dumnezeu acceptă testul Său de loialitate şi capacitate, ca să ne arate cum
stăm faţă de El. Cel Preaînalt ne aruncă uneori în nişte teste mari şi grele ca un
Antrenor înţelept, pentru că atunci când Diavolul ne oferă un câmp de bătălie, El
ne vrea tari şi biruitori. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu, în proba Sa
de loialitate şi capacitate, ne duce numai la marginea păcatului, ca la marginea
unei prăpăstii, dar nu ne lasă niciodată să cădem în el! Şi aceasta este cauza
pentru care proba lui Dumnezeu nu are niciodată menirea să ne lase să cădem
într-o ispită, ci numai ca să ne atenţioneze asupra poziţiei noastre în care ne
aflăm faţă de El şi asupra puterii şi a iscusinţei extraordinare cu care lucrează
Diavolul!
Astfel, Domnul Isus, ca unul care a trecut şi El prin tot felul de lupte cu
Ispititorul, când ne-a învăţat să spunem în rugăciune: “Şi nu ne duce în ispită,
ci scapă-ne de Cel Rău”, ne-a zis cu alte cuvinte să-I spunem lui Dumnezeu în
rugăciune cu umilinţă: “Tată, nu ne pune la proba de loialitate şi capacitate
pentru că ne recunoaştem slăbiciunea şi micimea, ci Te rugăm, păzeşte-ne Tu de
Cel Rău!”
În ce priveşte doxologia de la încheiere· “Căci a Ta este Împărăţia,
şi puterea, şi gloria în veci. Amin!” (Matei v.13) suntem obligaţi să spunem
următorul lucru: că ea n-a fost spusă de gura Mântuitorului, deoarece nu s-a găsit
în nici un manuscris al Evangheliei după Matei sau al Evangheliei după Luca6.
Scriitorii bisericeşti din primele patru secole ca, Tertulian (160-220), Ciprian,
Origen (185-254), Ciril din Ierusalim, Augustin (354-430), Grigorie de Nisa şi
alţii, când au citat rugăciunea “Tatăl nostru” în lucrările lor, ei au citat-o fără
doxologie7. Ieronim, care a tradus Biblia în limba latină, cunoscută sub numele
de Vulgata, de asemenea, când a tradus Noul Testament în anul 384, a trecut la
sfârşitul rugăciunii “Tatăl nostru” numai cuvântul “amin”8.
Doxologia la rugăciunea “Tatăl nostru”, au acceptat-o teologii ca, Ioan
Gură de Aur, Teofilact şi alţii, de abia pe la sfârşitul secolului al patrulea, când
rugăciunea “Tatăl nostru” a început să intre în liturghia bisericească. Atunci ea
a fost introdusă în canonul biblic9.
Eftimie Zigaben a spus în secolul al XII-lea că doxologia a fost adăugată
la Evanghelia după Matei de către unii interpreţi ai Noului Testament10. Se crede
că aceşti interpreţi ar fi luat-o din cartea intitulată Didache (Învăţătura celor 12
38
apostoli), care a fost scrisă în jurul anului 100 de către un autor necunoscut,
deoarece în ea era această doxologie. În capitolul 8 din acea carte scrie: “«Pentru
că a Ta este puterea şi slava în veci.» Aşa să vă rugaţi de trei ori pe zi.”11
Mai întâi a fost introdus cuvântul “amin”, apoi doxologia.
Martin Luther când a tradus Biblia în limba germană în secolul al XVI-
lea a trecut doxologia în paranteză.
____________________
1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 169 - 171.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. ��
�� I, p. 216 - 217.
3. Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus, (0 lucrare dactilografiată).
I, p. 218.
6. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 49;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1127;
��
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 177.
��
7. Op. cit. p.176 - 177.
I, p. 217;
9. Op. cit.
10. Op. cit.
11. Barclay,W., The Gospel of Matthew, VoI. ��
I, p. 217 – 218;
Didache Cap. VIII.
39
5. ASCULTAREA RUGÃCIUNII
Luca 11 : 5 - 13
5 Apoi le-a mai zis: “Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el
la miezul nopţii şi-i zice: «Prietene, împrumută-mi trei pâini,
6 căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune
înainte;»
7 şi dacă dinăuntru casei lui, prietenul acesta îi răspunde: “Nu mă
tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat nu pot să mă scol
să-ţi dau pâini,”
8 vă spun: chiar dacă nu s-ar ridica să i le dea pentru că-i este prieten,
totuşi, măcar pentru insistenţa lui supărătoare, tot se va ridica şi-i va da tot ce-i
trebuie.
9 De aceea şi Eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi
şi vi se va deschide.
10 Fiindcă oricine cere primeşte; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se
deschide.
11 Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i
dea o piatră? Ori dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?
12 Sau dacă cere un ou, să-i dea un scorpion?
13 Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi sâ daţi daruri bune copiilor
voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor care
I-L cer!”
Când am tratat studiul intitulat Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu,
(Vol.III,Stud.41) am văzut că în Predica de pe munte şi în textul citit avem cinci
versete identice. Şi când am abordat studiul introductiv Predica de pe munte, (Vol.
III,Stud.12) am văzut că Evanghelistul Matei a adăugat la Predica de pe munte 34
de versete pe care le găsim în tot cuprinsul Evangheliei după Luca. Acum,��
care
este adevărul, Evanghelistul Matei a luat aceste cinci versete din textul citit şi
le-a trecut în Predica de pe munte? Sau Evanghelistul Luca le-a luat din Predica
de pe munte a Evanghelistului Matei? Este adevărat că Evanghelistul Matei,
ca un mare sistematizator al învăţăturii Mântuitorului, a citat multe metafore şi
pilde ale Domnului Isus pe care le-a prezentat şi Evanghelistul Luca. Numai că
în cazul nostru, răspunsul este altul: că Domnul Isus a rostit cele cinci versete
şi în Predica charaz din Predica de pe munte, pe care am intitulat-o Regulile de
aur ale copiilor lui Dumnezeu (Vol.III,Stud.41) şi în textul nostru, pentru că El
obişnuia adeseori să repete unele lucruri care erau de mare valoare şi cu atât mai
mult când vorbea unui alt auditoriu. În textul trecut când am studiat rugăciunea
“Tatăl nostru”, am văzut că Fiul lui Dumnezeu a învăţat pe ucenici cum trebuie
40
Iar în pasajul acesta, El le-a vorbit despre Ascultarea rugăciunii.
să se roage. ��
Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici în acest text intitulat Ascultarea rugăciunii
două lucruri: motivul pentru care Dumnezeu ne ascultă rugăciunea şi condiţia pe
care trebuie s-o îndeplinim ca rugăciunea noastră să fie ascultată.
I. MOTIVUL PENTRU CARE DUMNEZEU NE ASCULTĂ
RUGĂCIUNEA
Parabola cu prietenul de la miezul nopţii, pe care Mântuitorul a spus-o
ucenicilor, a luat-o din viaţa oamenilor săraci.
În Israel, zilele la amează erau foarte dogoritoare, iar nopţile erau reci.
Astfel, ca oamenii să evite arşiţa soarelui, obişnuiau să călătorească până seara
târziu1. Aşa se explică faptul că acest călător din parabolă a sosit la casa prietenului
său în miez de noapte. În Est, ospitalitatea era o datorie sacră. Nimeni n-a putut
să stea înaintea musafirului cu mâinile goale, ci a trebuit să-l ospăteze cât mai
bine2. În Israel, pâinea se făcea acasă şi se cocea numai pentru nevoile zilei ca
să se consume proaspătă3. Astfel, când musafirul din parabolă a ajuns târziu,
l-a pus pe stăpânul casei într-o mare încurcătură, fiindcă, cămara îi era goală
şi el nu putea să-şi îndeplinească datoria de a-i oferi găzduire bună. Aşa ��
târziu
cum era, el s-a dus să împrumute trei pâini de la un prieten, dar uşa acestuia era
încuiată. În Est, uşile stăteau deschise toată ziua, iar când cineva încuia uşa în
timpul zilei, acela era un semn că nu voia să fie deranjat. Seara, se încuiau toate
uşile şi atunci nimeni nu putea să bată, afară de cazul când se afla într-o situaţie
foarte critică4. Numai că omul, nu s-a lăsat descurajat nici chiar de uşa încuiată
de la miezul nopţii, ci a bătut încontinuu şi tare.
Apoi, ca să înţelegem textul citit cât mai bine, trebuie să ştim că în Israel,
casele oamenilor săraci aveau o singură cameră, în care ţăranii obişnuiau să ţină
peste noapte găini şi capre. Ca animalele să nu ajungă la oameni când dormeau,
acestia zideau o platformă înaltă pe care făceau o sobă-bocşă care ardea mocnind
toată noaptea. În jurul unei asemenea sobe pe nişte rogojini, dormea familia,
care de obicei era foarte numeroasă. Iar, ca să nu iasă căldura, se aplica un perete
de scândură de la platformă la tavan, care avea o uşiţă de acces. Astfel, când se
scula unul de acolo, deranja toată familia5.
Acesta era motivul pentru care omul din parabolă, deranjat la miezul
nopţii, a răspuns prietenului său: “Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii
mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini!” (v.7) Şi aceasta a
fost cauza pentru care Domnul Isus a spus, explicând: “Vă spun: chiar dacă nu
s-ar ridica să i le dea pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru insistenţa
lui supărătoare, tot se va ridica şi-i va da tot ce-i trebuie. ��
(9) De aceea şi Eu vă
spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi ve-ţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. (10)
41
Fiindcă oricine cere primeşte; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide!”
(v.8-10)
Parabola este de două feluri: de asemănare şi de contrast. Parabola aceasta
pe care a folosit-o Domnul Isus nu este de asemănare, ci de contrast6. Mântuitorul
nu L-a asemănat pe Dumnezeu cu acest om care n-a vrut să împrumute prietenului
său trei pâini, de a trebuit acesta să i le smulgă printr-o insistenţă supărătoare. Ci,
dimpotrivă, Domnul Isus ne-a arătat că între Dumnezeu şi acest om este cel mai
mare contrast. Dar, nici pe noi, Fiul lui Dumnezeu nu ne-a asemănat cu celălalt
om, care a forţat mâna prietenului cu stăruinţa lui supărătoare. Ci, ��
dimpotrivă,
ne-a cerut ca şi între noi şi acest om să fie cel mai mare contrast.
În această parabolă, dumnezeiescul nostru Dascăl ne învaţă că dacă chiar
şi un om rău a oferit, în final prietenului său ce-i cerea, deşi acesta s-a folosit
de un mijloc de constrângere, care era o stăruinţă cât se poate de supărătoare,
atunci, cu cât mai mult Dumnezeu,
care ne este un Tată bun şi plin de
dragoste, ne dă cu mult mai degrabă
decât suntem noi gata să-I cerem?
Punctul culminant în acest text îl
avem atunci când Domnul Isus a zis
că, dacă un tată pământesc nu poate să
nu asculte cerinţa fiului său şi, cu atât
mai mult, când acestuia îi este foame,
atunci, cum ar putea Părintele ceresc,
care este atotbun şi atotdragoste, să
refuze să asculte rugăciunile copiilor O femeie de la ţară
Lui? Mântuitorul ne învaţă în această coace pâine în cuptor
parabolă, să nu ne lăsăm ispitiţi
să credem, că dacă vom insista să batem mai tare şi mai lung prin rugăciunile
noastre la uşa îndurării lui Dumnezeu, Îl vom determina să ne dea ce-I cerem,
pentru că El nu este ca acest om din pildă; şi fiindcă această atitudine, ar fi în
cea mai mare discordanţă cu natura şi caracterul Său de Tată, care este plin de
dragoste şi bunătate.
Şi, în al doilea rând, Mântuitorul ne arată în acest pasaj
II. CONDIŢIA PE CARE TREBUIE S-O ÎNDEPLINIM CA DUMNEZEU
SĂ NE ASCULTE RUGĂCIUNEA
Cu cât ştim mai bine şi suntem mai siguri că Domnul Isus a vorbit în
acest text numai uceniciior, ca şi în cazul rugăciunii “Tatăl nostru”, cu atât
vedem mai clar cu ce fel de greutate le-a afirmat El când a zis: “Deci, dacă voi,
care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl
42
vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (v.13) Prin faptul că
accentul Mântuitorului a căzut pe Duhul Sfânt, descoperim întreaga enigmă: că
Duhul Sfânt este darul cel mai mare şi cel mai necesar pe care Dumnezeu vrea
să ni-L dea, şi prin care noi ne putem îndeplini condiţia în vederea ascultării
rugăciunii.
Cartea Geneza ne arată că omul a fost creat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu; că aşa după cum Dumnezeu îl vede şi îl aude pe om, tot astfel l-a
creat şi pe om ca să-şi vadă şi să-si audă Creatorul, şi să trăiască în comuniune
cu El. Dar, îndată ce a intervenit păcatul, Adam şi Eva au început să se ascundă
de Dumnezeu; şi că de atunci şi până acum, omul, încetul cu încetul, a devenit
un cadavru spiritual. Ochii sufletului i-au orbit şi urechile duhului i-au surzit,
ruinându-şi cu desăvârşire aparatul de percepere faţă de Dumnezeu. Astfel, Cel
Preafnalt, în dragostea Sa, pentru a Se putea apropia din nou de om, l-a înzestrat
cu o facultate nouă: cu Duhul Sfânt, prin care să-i vorbească şi omul, la rândul
lui, să-L înţeleagă. Unul, dintre cele mai importante lucruri din Biblie cu privire
la Duhul Sfânt este, că Dumnezeu nu ne poate vorbi decât prin Duhul Sfânt şi că
noi nu-L putem înţelege decât tot prin Duhul Sfânt.
Tot secretul constă în faptul că Dumnezeu ne descoperă voia Sa, cu
privire la orice lucru, numai prin Duhul Sfânt; că noi înţelegem voia Sa tot prin
Duhul Sfânt; şi că nu ne putem ruga după voia lui Dumnezeu decât tot prin
Duhul Sfânt. Astfel, îndeplinind numai această condiţie : de-a ne ruga după voia
lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Domnul Isus ne învaţă că rugăciunea noastră va
fi întotdeauna ascultată.
Fiul lui Dumnezeu ne arată, în continuare, că dacă un tată uman nu vrea
să împlinească dorinţa copilului lui când îi cere un lucru rău, atunci, cu atât mai
mult, cum ar putea Tatăl nostru ceresc să ne asculte pe noi când nu ştim să-I
cerem. Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici: “Cine este tatăl acela dintre voi, care,
dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori dacă cere un peşte, să-i dea un
şarpe în loc de peşte? (12) Sau, dacă cere un ou, să-i dea scorpion. (13) Deci,
dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult
Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor care I-L cer!” (v.11-13)
Dr. John Davis ne explică în Dicţionarul său biblic de Westminster că
fiecare dintre aceste trei exemple: pâine, peşte şi ou, se asemănau foarte bine
ca formă cu piatră şarpe şi scorpion. El, spune că în Israel erau opt specii de
scorpioni şi că exista o specie de culoare gălbui-pală, care atunci când se odihnea
şi ţinea cleştele, coada şi picioarele adunate, avea exact forma şi nuanţa unui
ou7. Pietrele cele mici şi rotunde din pustia Iudeii sau de pe ţărmul Mării Galileii
aveau, de asemenea, exact forma şi culoarea unei pâinişoare evreieşti8. Şi şarpele,
la fel, avea exact forma şi culoarea peştelui ţipar9.
Astfel, după ce Mântuitorul a adus aceste trei exemple, a întrebat pe
43
ucenici: poate un tată să râdă şi să-şi bată joc de nepriceperea copilului său şi,
cu atât mai mult, când acestuia îi este foame şi îi cere de mâncare? Oare, poate
el să-i dea o piatră în loc de o pâinişoară? Un şarpe în loc de un ţipăruş uscat la
soare? Sau un scorpion în loc de un ou?
În mitologia grecească se spunea cum Aurora, zeiţa zorilor s-a îndrăgostit
de Tithonus, un tânăr muritor; şi cum ea s-a înfăţişat înaintea lui Zeus, împăratul
zeilor şi i-a zis: “Doamne, am o singură dorinţă, te rog să mi-o împlineşti: Fă
ca Tithonus să trăiască veşnic.” ��
Zeus i-a răspuns: “Am să ţi-o împlinesc, dar,
mai întâi vreau să te atenţionez. Tu ştii că zeii nu se pot despărţi niciodată”.
Ea, însă, a uitat să-i mai ceară ca să-l facă pe Tithonus veşnic tânăr. După un
timp oarecare,Tithonus a început să îmbătrânească din ce în ce tot mai mult,
şi nu mai putea să moară10. Astfel,
��
acea dorinţă împlinită, i-a devenit cea mai
mare nenorocire; şi acea rugăciune ascultată, i s-a transformat în cel mai mare
dezastru.
În limba greacă sunt două feluri de imperative: aorist şi prezent. Aoristul
precizează o poruncă. Spre exemplu, a spune unui om la imperativ aorist: “Închide
uşa după tine!” înseamnă a o închide acum şi atâta tot. Iar a zice acestuia la
imperativ prezent: “Închide uşa după tine!” înseamnă a o închide de fiecare dată
când intră pe ea.
Mântuitorul când a spus fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu: “Cereţi şi vi se
va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”, (v.9) n-a folosit modul
imperativ aorist ca ei să ceară, să caute şi să bată numai o singură dată sau într-o
anumită împrejurare. EI a întrebuinţat imperativul prezent, ca ei să continue să
ceară de fiecare dată în viaţă când vor avea nevoie de ceva, şi că de fiecare dată
li se va da; ca ei să continue să caute de fiecare dată când vor avea nevoie de un
Scorpion din Israel Scorpion din Israel, depăşeşte 10 cm

lungime, foarte răspândit şi otrăvitor
44
anumit lucru, şi că de fiecare dată
îl vor găsi; şi ca ei să continue să
bată de fiecare dată când vor avea
nevoie de un lucru oarecare, şi că
de fiecare dată li se va deschide.
Fiul Celui Preaînalt ne învaţă în
acest text că Dumnezeu, în calitate
de Tată, ne ascultă întotdeauna
rugăciunile. Dar, El nu ne poate
răspunde la cele mai multe dintre
ele, pentru că ar fi spre răul nostru.
Acesta este motivul pentru care El
ne îndeamnă în acest text să intrăm
mereu în prezenţa Tatălui nostru
ceresc prin Duhul Sfânt, până când
urechea sufletului nostru se va
acorda după glasul Său; până când
vom înţelege că El nu ne poate
răspunde niciodată împotriva voii
Sale; până când vom pricepe că
Pietrele în forma şi culoarea pâinilor voia Sa este întotdeauna în cea mai
O altă specie de scorpion din Israel

mare concordanţă cu atotînţelepciunea Lui şi binele nostru; până când ne vom
abandona toate dorinţele noastre care nu-I plac; şi până când ne vom armoniza
voia noastră cu a Lui. Până atunci nu vom şti să căutăm ce ne lipseşte şi să cerem
ce ne trebuie, deşi El vrea să ne dea. Numai după ce vom deveni cu adevărat fiii
Împărăţiei şi ai înţelepciunii lui Dumnezeu, şi-I vom face voia, vom căuta exact
ceea ce avem nevoie, vom bate exact la uşa care trebuie şi vom cere exact ceea
45
ce El vrea să ne dea.
Aceasta este adevărata stăruinţă în rugăciune, pe care Domnul Isus doreşte
s-o avem cu toţii şi care diferă de stăruinţa celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu,
deşi îşi zic creştini şi chiar copii ai Celui Preaînalt!11
_________________
2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 375;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 145-146.
6. Op. cit.
7. Davis, J.D., The Westminster Dictionary on the Bible, p. 538 a;
8. Op. cit.
9. Op. cit.
10. Op. cit. p. 271 - 272.
46
6. CONDAMNAREA DOMNULUI ISUS DE CÃTRE RUDE
Marcu 3 : 20 - 21
20 Au venit în casă şi s-a adunat din nou mulţimea, aşa că nu puteau nici
măcar să prânzească.
21 Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună
mâna pe El. Căci ziceau: «Şi-a ieşit din minţi.»
Din acest text intitulat Condamnarea Domnului Isus de către rude, ne

vom ocupa de două lucruri: identificarea acestor rude şi cauzele condamnării.
I. IDENTIFICAREA ACESTOR RUDE ALE MÂNTUITORULUI
În textul grecesc scrie pentru cuvântul “rude” si par ‘autoū care
înseamnă “ai Săi“ în sensul cel mai apropiat. Cuvintele “ai Săi“ au în limba
greacă înţeles ambiguu, fapt pentru care bibliologii le-au tradus în trei feluri:
a) Unii le-au tradus într-o formă tot ambiguă, ca în cazurile versiunii
Bibliei Standardul Nou American (New American Standard), unde scrie His own
people, «ai Lui», iar la subsol este trecut «rude de sânge»; în versiunea Bibliei
din limba germană, tradusă de Martin Luther, scrie Seinen, care înseamnă tot «ai
Lui»; şi în Biblia din limba rusă, scrie blijnie Ego, «cei mai apropiaţi ai Lui».
b) Alţi bibliologi au tradus aceste cuvinte greceşti si par ‘autoū într-
o formă mai largă de rude şi prieteni. Spre exemplu, bibliologii versiunilor
englezeşti Phillips, Goodspeed, Berkeley, Norlie, Weymouth şi Jerusalim Bible,
au tradus «rudele Lui»1. Iar Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised
King James Version), a tradus «prietenii Lui».
Unii exegeţi şi comentatori se îndoiesc că Maria, mama Mântuitorului
şi fraţii Lui ar fi putut să creadă că Domnul Isus Şi-ar fi ieşit din minţi şi că
ar fi venit să-L ducă acasă. Datorită acestui fapt aceşti exegeţi şi comentatori,
mai îndată înclină să creadă că aici ar fi vorba despre rudele sau chiar prietenii
Domnului Isus, decât despre cei din familia Lui.
Comentatorul F.C. Grant a zis că Versiunea Autorizată a lui King James,
a tradus cel mai bine cuvintele greceşti si par ‘autoū atunci când le-a redat prin
sintagma «prietenii Lui»2.
Şi Alexander Bruce a înclinat să creadă că aceştia erau prietenii sau, chiar
rudele Domnului Isus. Acest comentator a recurs la una dintre următoarele două
opinii. Dacă erau prietenii Domnului Isus, atunci aceştia ori au crescut impreună
cu El la Nazaret, ori au făcut parte dintre ucenieii Lui dintr-un cerc mai larg. Iar
dacă erau rudele Mântuitorului, în acest caz, trebuie să fi fost rude bune, dar care,
totuşi n-au făcut parte din familia Domnului Isus3.
47
Această variantă o îmbrăţişează în mod special bisericile tradiţionale, dar cu o
modificare. Acestea includ între rudele Domnului Isus şi pe fraţii Lui, pe care ei
nu-i consideră ca rude de sânge, ci verii Lui, aşa după cum am văzut când am
tratat studiile Vestirea naşterii Fiului lui Dumnezeu (Vol.I,Stud.29) şi Necredinţa
nazarnenilor (Vol.II,Stud.51).
Tradiţia, care a făcut în sensul acesta multe broderii, a pus în gura
unui oarecare Egezip o născocire foarte senzaţională despre care ne-a relatat
Eusebiu, istoricul bisericesc pe la începutul secolului al IV-lea că Simeon, fratele
Mântuitorului a fost martirizat în al 9-lea an al domniei lui Traian, când a avut 120
de ani4. Dacă Simeon a avut în anul 107 etatea de 120 de ani, aceasta înseamnă
că el era mai mare ca Domnul Isus cu 5 ani după naşterea reală a Mântuitorului,
iar după calendarul lui Dionysius cu 13 ani. Prin această născocire, Egezip a
vrut să spună că Domnul Isus era singurul copil al fecioarei Maria şi că Simeon,
fratele Lui, fiind cu mult mai mare ca El, nu I-a fost frate de sânge, ci văr sau
frate vitreg.
c) Şi, alţi bibliologi au tradus cuvintele greceşti si par ‘autoū în sensul
cel mai strict al cuvântului de membrii din familia Lui��
, în
��
care s-au inclus
mama şi fraţii Mântuitorului, pentru că ei I-au fost cei mai apropiaţi. Aşa au
tradus versiunile englezeşti: Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea
Englezească Nouă (New English Bible), Versiunea Curentă (New Life Version),
Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt Version), Versiunea omului modern
(Good News for Modern man Version) a lui Beck etc.
E.P. Groenewald crede că fraţii Domnului Isus erau aceia care L-au
considerat pe Mântuitorul că a ieşit din minţi şi că au vrut să-L ducă acasă, dar nu
şi Maria, mama Lui. Comentatorul
��
amintit n-a putut să atribuie Mariei o asemea
greşeală atât de mare . 5
Comentatorii cei mai mulţi şi cei mai obiectivi, susţin cu tărie că atât
mama, cât şi fraţii Domnului Isus, erau aceia care L-au considerat pe Mântuitorul
un ieşit din minţi. Ei au crezut că El era un ieşit din minţi datorită situaţiei în care
a ajuns. ��
Acesta a fost motivul pentru care ei au venit la El şi au vrut să-L ducă
acasă. Printre aceşti comentatori erau şi V. Taylor, C.R. Erdman, H.B. Swete,
M.H. Bolkestein şi multi altii 6.
Toţi aceştia, aduc ca argument faptul că fraţii Domnului Isus n-au crezut
în El. Evanghelistul Ioan a scris: «Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.” (7:5)
��
Noi alegem a treia variantă, pentru că credem cu tărie că numai ea este
autentică.
Necredinţa fraţilor Mântuitorului n-a constat în faptul că ei nu credeau în
puterea Lui divină, ci că El era Mesia. Ei nu puteau să creadă că fratele lor era
Mesia cel puţin din trei motive. Primul motiv era, că rabinii învăţau poporul că
48
nimeni nu-L va cunoaşte pe Mesia, până nici părinţii Lui, deoarece Dumnezeu Îi
va tăinui atât naşterea, cât şi creşterea. ��
Astfel, El va apare dintr-o dată şi nimeni
nu va şti de unde . Al doilea motiv era că tot rabinii ziceau că, până nici Mesia
7
nu va şti că El este marele trimis al lui Dumnezeu, până nu va veni Ilie, însoţit
de alţi proroci ca să-L ungă8. Şi al treilea motiv pentru care fraţii Domnului Isus
nu puteau să creadă că El era Mesia a fost, că aceşti mari învăţatori ai lui Israel
propovăduiau că Mesia va veni ca un campion divin, că va nimici cu un sceptru
de fier toate oştile romane şi că va aduce o epocă de aur în care va fi belşug,
prosperitate şi pace.
Aceste concepţii rabinice au pătruns adânc în crezul evreilor. La ele s-au
referit maimarii poporului evreu atunci când au spus maselor în curtea Templului
despre Domnul Isus: “... Noi ştim de unde este omul acesta; însă când va veni
Cristosul, nimeni nu va şti de unde este,” (Ioan 7:27)
Fraţii Domnului Isus nu puteau să creadă că fratele lor era Mesia pentru
că L-au cunoscut încă de copil; pentru că ei, ca rude, l-au cunoscut şi pe Ioan
Botezătorul care L-a proclamat pe Domnul Isus ca Mesia şi ştiau că el nu era Ilie
cel înviat, ci dimpotrivă că era atunci în închisoare; şi ei mai ştiau, că fratele lor
nu era un împărat războinic, ci doar un simplu dulgher, a cărui bunătate şi milă
nu se potriveau deloc cu o putere destructivă, pe care o aştepta Israelul împotriva
vrăjmaşilor lui. Tradiţia cărturarilor, care a derutat foarte mult poporul evreu, i-a
derutat chiar şi pe fraţii Domnului Isus.
Mama Mântuitorului credea puternic că Fiul ei era Mesia cel promis,
numai că ea a observat din ce în ce tot mai clar că, mesianismul propovăduit de
cărturari nu se potrivea deloc cu Fiul ei. Ea, a observat că maimarii poporului
evreu Îl tratau pe Domnul Isus tot mai rău. Şi ea a mai observat că sabia, pe care
i-a prezis-o bătrânul Simeon la binecuvântarea Pruncului ei, a început de acum să
i se înfigă în suflet din ce în ce tot mai adânc. (Luca 2 :25) Maica Mântuitorului,
cât şi apostolii, au înţeles adevăratul mesianism al Domnului Isus numai după
ce El a fost răstignit, după ce sabia i-a străpuns sufletul şi după ce a înviat şi S-a
înălţat la cer.
Şi, în al doilea rând ne vom ocupa de
II. CAUZELE CONDAMNĂRII DOMNULUI ISUS DE CĂTRE
RUDELE LUI
În istorie s-a întâmplat adeseori că unii oameni au avut orizonturi atât de
mari şi largi, încât semenii lor nu i-au putut înţelege. Semenii lor, în loc să se
fi străduit să-i înţeleagă, ei mai degrabă i-au declarat nişte ieşiţi din minţi şi le-
au pricinuit multă amărăciune şi suferinţă. De abia după secole de lumină şi de
civilizaţie, posteritatea a început să-i înţeleagă ce au vrut să spună. Şi, cu atât mai
mult, Fiul lui Dumnezeu, în învăţătura Lui tainică şi sublimă, era de nepătruns
49
de către contemporanii Săi, ca de altfel şi astăzi de către cei mai mulţi, cu toată
lumina creştină de milenii.
Mulţi, chiar şi dintre urmaşii Domnului Isus, erau consideraţi nebuni de
către semenii lor ca, Apostolul Pavel (Fapte 26:24), Francis di Assisi, Martin
Luther şi alţii9.
Una, dintre cele mai mari tragedii ale vieţii Mântuitorului, era că nici
chiar cei mai apropiaţi şi dragi nu-L înţelegeau. Pe El, nu-L durea atât de mult că
alţii nu-L înţelegeau, cât Il durea că nici chiar cei din casă nu se străduiau să-L
cunoască. Am văzut că Evanghelistul Ioan a spus că nici unul dintre fraţii Lui nu
credea în El. Iar, Evanghelistul Marcu, ne-a relatat în acest text un lucru cu mult
mai grav, că rudele Lui au venit să-L ducă acasă, crezând că Şi-a ieşit din minţi.
El a scris: “Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună
mâna pe El. Căci ziceau: «Şi-a ieşit din minţi.»» (v.21)
Domnul Isus a zis urmaşilor Săi că şi ei vor avea de vrăjmaşi chiar şi pe
Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul spunând: «Omul îi
cei din casa lor. ��
va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.” (10:36) În sensul acesta, un martir
din Biserica Primară a spus: “Rudele creştinilor sunt numai sfinţii”.
Când tânărul Edward Burrough a pornit pe calea cea nouă a lui Cristos,
părinţii lui s-au supărat atât de tare, încât l-au alungat de acasă. Biograful lui ne
spune că el, iubindu-şi aşa de mult casa şi ambianţa familială, a zis tatălui său
duios: “Chiar dacă nu vrei să mă mai recunoşti de fiu, atunci acceptă-mă, te rog,
măcar ca pe un servitor, numai să rămân acasă.” Dar, tatăl lui, ne spune mai
departe biograful, era un om de neînduplecat, deşi bâiatul îl implora, el totuşi l-a
alungat fără milă10.
Dacă studiem acest pasaj pe fondul ultimilor evenimente din viaţa
Mântuitorului, la care s-a referit Evanghelistul Marcu când a scris: “...Când au
auzit cele ce se petreceau,” (v.21) vom descoperi motivele pentru care rudele
Domnului Isus au ajuns la concluzia că El Şi-a ieşit din minţi şi că au venit să-L
ducă acasă.
Ne putem imagina cum Mântuitorul era în centrul atenţiei publice şi cum
fiecare dintre cei care veneau să-L asculte, când se întorceau acasă povestesu la
toţi ceea ce au văzut şi au auzit. ��
Ne putem imagina apoi, cum unii după ce au
venit de la Domnul Isus, s-au dus la fraţii Lui şi le-au istorisit cum autorităţile
erau foarte pornite împotriva Lui. Într-o altă zi, au venit la ei alţii şi le-au spus:
“Isus, fratele vostru calcă legea cărturarilor şi a fariseilor în mod intenţionat şi
în public.» Într-o altă zi, au venit la ei alţii şi le-au spus: «N-aţi auzit că împotriva
lui Isus s-a emis o circulară care Îl declară eretic periculos şi Îi interzice accesul
în sinagogi?» Şi, într-o altă zi, au venit la ei alţii şi le-au zis: «Isus a ales acum
şi ucenici ca rabinii cei mai de seamă. Dar, să vedeţi ce fel de ucenici a ales:
unii sunt pescari, alţii vameşi şi alţii ziloţi; şi cu aceştia El vrea să cucerească
50
lumea!» Toate aceste veşti, ca şi multe altele de felul acesta, i-a făcut pe fraţii
Mântuitorului să-L considere un ieşit din minţi şi să meargă la El ca să-L aducă
acasă.
Rudele Domnului Isus au crezut că El Şi-a ieşit din minţi din trei
motive:
1. Primul motiv era, pentru că Mântuitorul Şi-a părăsit casa şi
ocupaţia. În înseratul unei zile, după ce Domnul Isus eliberase poporul pe care
l-a învăţat într-un loc neidentificat din Galileea, cineva L-a invitat să înnopteze
şi să ia masa la el împreună cu ucenicii. Evanghelistul Marcu ne spune că în
dimineaţa următoare, poporul auzise unde Se afla Mântuitorul şi s-a adunat într-
un număr atât de mare la casa aceea, încât Fiul lui Dumnezeu n-a putut «nici
măcar să prânzească».
��
În Biblia noastră românească, tradusă de D. Cornilescu, prânzul era masa
de dimineaţă (Ioan 21:4,12). În textul grecesc scrie: «Nu puteau nici măcar să-şi
mănânce pâinea.” Evanghlelistul Marcu a scris: “Au venit în casă şi s-a adunat
din nou mulţimea, aşa că nu puteau nici măcar să prânzească.” (v 20) Textul
grecesc nu ne precizează când au venit fraţii Domnului Isus ca să-L ducă acasă,
dimineaţa în timpul dejunului, sau la amiază în timpul prânzului? Este cu mult
mai probabil că ei au apărut la amiază.
Fraţii Mântuitorului au crezut că El Şi-a ieşit din minţi mai întâi, pentru
că Şi-a părăsit casa şi ocupaţia. Ei, şi-au zis că meseria Lui, de tâmplar, era destul
de bănoasă şi prosperă, şi că El putea să facă cu ea faţă tuturor cerinţelor vieţii.
Dar, El a părăsit totul şi a plecat în lume. “Nici un om cu judecată”, şi-au zis ei
“nu putea să părăsească o asemenea ocupaţie şi să ia lumea în cap, ajungând
să nu aibă unde-Şi pleca capul.” Astfel, ei au venit să-L sfătuiască să Se întoarcă
acasă şi să-Şi preia vechea ocupaţie.
Comentatorul H.G. Wells a zis: “Pentru cei mai mulţi glasul rudelor,
al vecinilor şi al prietenilor este mai tare decât glasul lui Dumnezeu, fiindcă
prima lor întrebare nu este: «ce zice Dumnezeu?» ci: «ce va spune lumea?»”11
Pe când, noi învăţăm aici că pentru Mântuitorul, glasul rudelor, al vecinilor şi al
semenilor, atunci când în acelaşi timp auzea şi glasul lui Dumnezeu, glasul lumii
nu însemna nimic, ci vocea Celui Preaînalt era totul.
2. Al doilea motiv pentru care rudele Domnului Isus au crezut că El Şi-a
ieşit din minţi şi au vrut sa-L ducă acasă a fost, că Şi-a respins siguranţa şi a
intrat în opoziţie cu autorităţile ecleziastice evreieşti.
Rudele Mântuitorului au observat că El Şi-a respins siguranţa şi că
a intrat în mod intenţionat în opoziţie cu experţii Legii: fariseii şi preoţii cei
mai de seamă, despre care poporul evreu avea păreri foarte bune şi credea că
învăţătura lor vine de la Dumnezeu. Apoi, rudele Domnului Isus ştiau că era cel
mai periculos lucru din lume să te prinzi cu aceste autorităţi ecleziastice. Şi, în
51
cele din urmă, mama şi fraţii Mântuitorului au auzit că Marele Sanhedrin L-a
declarat pe Domnul Isus eretic, periculos şi un mare încălcător al Legii, şi că a
emis chiar o circulară împotriva Lui.
Astfel, mama şi fraţii Domnului Isus, au considerat faptul acesta de-a
renunţa de bunăvoie la siguranţa vieţii şi de-a intra în conflict cu experţii Legii
ca cel mai mare act al nechibzuinţei. Acesta a fost un alt motiv mare pentru care
ei n-au zăbovit să vină la El ca să-L sfâtuiască să evite conflictul cu autorităţile
ecleziastice evreieşti şi să-L ducă acasă.
Când John Bunyan era întemniţat, el adeseori se înfrica şi îşi zicea:
“Întemniţarea mea poate va sfârşi prin spânzurare.” Dar, în cele din urmă, s-a
ruşinat de acea teamă şi şi-a zis: “Oare nu m-am decis eu de bunăvoie să merg
pe calea lui Cristos, indiferent prin ce voi trece? Sunt gata să merg înainte chiar
dacă Dumnezeu nu va interveni şi chiar dacă va trebui să urc eşafodul. Voi
îndrăzni să urc pe scară şi să mă arunc legat la ochi fie că mă voi afunda, fie că
voi înota. Doamne Isuse, dacă Tu vrei să mă prinzi, prinde-mă; iar dacă Tu nu
vrei să mă prinzi, eu totuşi voi îndrăzni în Numele Tău!” 12
Aceasta a fost şi hotărârea Mântuitorului. El a zis cu ochii deschişi chiar
la începutul misiunii Lui: “Tată, Eu voi îndrăzni în Numele Tău pentru mântuirea
celor pierduţi. Sunt
��
gata să-Mi sacrific siguranţa, tihna şi chiar viaţa!” Şi pentru
aceasta oamenii, chiar şi mama si fraţii lui au crezut că El Şi-a pierdut minţile,
chiar şi mama şi fraţii Lui.
3. Şi, al treilea motiv pentru care rudele Domnului Isus au crezut că El Şi-a ieşit
din minţi şi au venit să-L ducă acasă era că, Şi-a ales ucenicii din cele mai
ciudate extreme.
Cei mai mulţi dintre ucenici erau pescari, alţii erau vameşi pe care
poporul îi considera ca cei mai mari trădători ai neamului pentru anumite
favoruri 13, alţii erau zeloţi care au fost cei mai mari naţionalişti şi duşmani de
moarte ai vameşilor14, şi nici unul dintre ei nu avea o pregătire aleasă. “Nici un
om cuminte,” şi-au zis fraţii Domnului Isus “care vrea să cucerească lumea, n-ar
putea să facă un amestec de ucenici atât de ciudat şi bizar ca El!”
Acestea au fost motivele pentru care fraţii Mântuitorului L-au considerat
că Şi-a pierdut minţile şi au vrut să-L ducă acasă la vechea Sa ocupaţie de
tâmplar!
Faptul că Domnul Isus Şi-a părăsit casa şi ocupaţia de tâmplar şi S-a
pus în slujba neamului omenesc, că a renunţat la siguranţă şi a intrat în opoziţie
cu autorităţile ecleziastice evreieşti şi că Şi-a ales ucenicii în acest fel, era actul
înţelepciunii Lui mari şi divine şi, nicidecum o nechibzuinţă, aşa cum L-au
calificat oamenii, chiar şi cei mai dragi din casă. Dacă Domnul Isus asculta de
oameni, chiar de mama şi fraţii Lui, El n-ar fi devenit niciodată Mântuitorul
lumii şi noi am fi rămas pierduţi pentru veci de veci!
52
____________________
1. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 131.
2. Grant, F.C., The Gospel according to St. Mark, Vol. VII, p. 689.
3. Bruce, A.B., The Synoptic Gospels, VoI. ��
I, p. 360.
5. Groenewald, E.P., Die Evangelie volgens Markus, p. 79.
6. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 235 – 237;
Erdman, C.R., The GospeI of Mark, p. 65;
Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 63;
Bolkestein, M.H., Het Evangelienaar Marcus, p. 88 – 89.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 178;
Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. V, ��
p. 127.
8. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. ��
V, p. 148.
10. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 63.
11. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 77.
12. Op. cit.
14. Josephus, F, Antiquieties, 8, I.6.
53
7. O CALOMNIE RÃUTÃCIOASÃ
Marcu 3 : 22 – 27
22 Şi experţii Legii, care se pogorâseră din Ierusalim, ziceau: “Este
stăpânit de Beelzebul; scoate demonii cu ajutorul prinţului demonilor.”
23 Isus i-a chemat la El şi le-a zis în parabole: “Cum poate Satan să-l
scoată afară pe Satan?
24 Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea
nu poate dăinui.
25 Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa aceea nu poate
dăinui.
26 Tot astfel, dacă Satan se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat
şi nu poate dăinui, ci s-a sfârşit cu el.
27 Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască
gospodăria, decât dacă l-a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va
jefui casa.
Matei 12 : 22 - 29
22 Atunci I-au adus un demonizat orb şi mut; şi Isus l-a vindecat, aşa că
mutul vorbea şi vedea.
23 Mulţimile, mirate, ziceau: “Nu cumva este acesta Fiul lui David?”
24 Când au auzit fariseii lucrul acesta au zis: “Omul acesta scoate
demonii cu nimeni altul decât cu Beelzebul, domnul demonilor!”
25 Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: “Orice împărăţie dezbinată
împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei
însăşi nu poate dăinui.
26 Dacă Satan scoate afară pe Satan este dezbinat; deci cum poate
dăinui împărăţia lui?
27 Şi dacă Eu scot afară demonii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu
cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri.
28 Dar dacă Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci
Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.
29 Sau cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască
gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai
��
atunci îi va jefui casa.
Luca 11:14-15;17-22
14 Isus a scos dintr-un bolnav un demon care era mut. ��
După ce a ieşit
demonul, mutul a vorbit şi mulţimile s-au mirat.
15 Dar unii ziceau: «El scoate demonii cu Beelzebul, domnul
demonilor.»
---------------------------
17 Isus le-a cunoscut gândurile şi le-a zis: «Orice împărăţie dezbinată
54
împotriva ei este pustiită şi o casă dezbinată împotriva ei se prăbuşeşte peste
alta.
18 Deci, dacă Satan este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui
împărăţia lui, fiindcă ziceţi că Eu scot demonii cu Beelzebul?
19 Şi dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De
aceea, ei înşişi vor fi judecătorii voştri.
20 Dar dacă Eu scot demonii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui
Dumnezeu a ajuns până la voi.
21 Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la
adăpost.
22 Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia
cu forţa toate armele în care se încredea şi împarte prăzile luate de la el.
Armonizat
1 Atunci I-au adus un demonizat orb şi mut; şi Isus l-a vindecat, aşa că
mutul vorbea şi vedea. (Mt.v.22)
2 Mulţimile, mirate, ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?» (Mt.
v.23)
3 Cărturarii (Mc.v.22) şi fariseii, (Mt.v.24) care se pogorâseră din
Ierusalim, (Mc.v.22) când au auzit lucrul acesta, (Mt.v.24)
4 au zis: «Omul acesta / este stăpânit de Beelzebul (Mc.v.23) / şi scoate
demonii cu nimeni altul decât cu Beelzebul, domnul demonilor!» (Mt.v.24)
5 Isus, care le cunoştea gândurile, (Mt.v.25) i-a chemat la el şi le-a zis în
parabole: «Cum poate Satan să-l scoată afară pe Satan? (Mc.v.23)
6 Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice
cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. (Mt.v.25)
7 Tot astfel, dacă Satan se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat,
şi atunci, cum poate dăinui împărăţia lui? (Mt.v.26)
��/ ci s-a sfârşit cu el. (Mc.
v.26)
8 Şi dacă Eu scot demonii / cu ajutorul lui Beelzebul, (Mt.v.27) / fiii
voştri cu cine îi scot? De aceea, ei înşişi vor fi judecătorii voştri. (Lc.v.19)
9 Dar dacă Eu scot afară demonii cu /degetul (Lc.v.20) / sau cu Duhul
lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. (Mt.v.28)
10 Sau cum poate cineva să intre în casa /unui om tare (Mc.v.27) / şi să-i
jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe omul acela? Numai atunci îi
va jefui casa.(Mt.v.29)
Acest text intitulat O calomnie răutăcioasă, ne arată două lucruri:

acuzarea cărturarilor şi a fariseilor şi apărarea Domnului Isus.
Să luăm mai întâi.
55
I. ACUZAREA MÂNTUITORULUI DE CĂTRE CĂRTURARI ŞI
FARISEI
Interpreţii Sfintelor Scripturi au emis două opinii cu privire la vindecarea
acestui om stăpânit de demoni. Unii spun că erau doi: unul despre care ne
relatează Evanghelistul Matei că era orb şi mut. Evanghelistul Matei a scris:
“Atunci I-au adus un demonizat orb şi mut, şi lsus l-a vindecat, aşa că mutul
vorbea şi vedea.” (v.22) Şi altul despre care ne istoriseşte Evanghelistul Luca
că era numai mut. Evanghelistul Luca a scris: “Isus a scos dintr-un bolnav un
demon, care era mut. După ce a ieşit demonul, mutul a vorbit şi mulţimile s-au
��
mirat.» (v.14) Iar alţi interpreţi şi exegeţi susţin că în amândouă Evangheliile
este vorba despre unul şi acelaşi om stăpânit de demon, care era orb şi mut.
Fericitul Augustin a crezut că aici avem de-a face cu o singură vindecare
a unui singur om stăpânit de demoni, pentru că în toate trei Evangheliile
Sinoptice ni se prezintă aceeaşi ordine de succedare a evenimentelor şi aceeaşi
împrejurare1. Cei mai mulţi dintre comentatori, au luat varianta că în acest text
este vorba despre un singur demonizat care era orb şi mut, şi că a avut loc o
singură vindecare, pentru că chiar şi în unele manuscrise şi codice al Evangheliei
după Luca scrie că după ce Mântuitorul l-a vindecat pe acest om stăpânit de
demoni, acesta «vedea şi auzea»2. Se crede că primul copist al Evangheliei după
Luca a omis să scrie cuvântul «orb», şi că datorită acestui fapt, mulţi dintre scribi
n-au trecut în mod intenţionat nici verbul «a vedea», de aceea acest verb apare
numai în unele manuscrise şi codice.
Unii comentatori susţin pe baza ştiinţei biologice că acest îndrăcit nu era
numai «orb» şi «mut», ci «orb» şi «surdo-mut», pentru că aproape întotdeauna
surzenia creează şi muţenia.
Teofilact a zis că demonul a afectat acestui om: văzul, auzul şi graiul ca
să-i închidă calea către credinţă3. Aceeaşi metodă o foloseşte Diavolul şi astăzi
pe tărâm spiritual. La câţi el le orbeşte ochii sufletului, ca să nu vadă lucrările
minunate pe care le-a făcut Cristos? La câţi le asurzeşte urechile duhului, ca
să nu audă Evanghelia mântuirii? Şi la câţi apoi, prin asurzirea duhului, le ia şi
graiul ca să nu vestească Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi altora?
În timp ce Domnul Isus vorbea poporului într-un loc neidentificat din
Galileea, I-au adus acest demonizat orb şi mut. Mulţimile când au văzut cum
Mântuitorul a alungat demonul din omul acesta şi cum el vedea şi vorbea, au
început să se întrebe mirate: nu cumva Acesta este Fiul lui David, marele nostru
Eliberator care urma să vină? Evanghelistul Matei a scris: «Mulţimile mirate,
ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?»» (v.23) Poporul evreu Îl numea
pe Mesia «Fiul lui David» 4. Îndoiala şi nedumerirea evreilor a constat în faptul
că Domnul Isus nu se potrivea deloc cu tabloul «Fiului lui David», aşa cum L-
au redat cărturarii şi cum L-au imaginat ei. Aici nu era un împărat cu un sceptru
56
de fier şi plin de lux şi glorie; nici o îngrămădire de oşti cu steaguri şi nici
zăngănit de arme şi apel de război, ci doar un simplu dulgher din Nazaretul
Galileii, în cuvintele căruia se vedea o înţelepciune divină şi în ochii căruia se
citea o blândeţe, seninătate şi milă infinită. Mulţimile nu puteau să-L înţeleagă
pe Domnul Isus, pentru că bunătatea şi dragostea Lui nu se potriveau deloc cu o
putere destructivă, pe care ele o aşteptau împotriva vrăjmaşilor lor.
Cărturarii şi fariseii, care veniseră din Ierusalim din partea Marelui
Sanhedrin şi erau mereu în călcâiele Mântuitorului, s-au folosit de această
nedumerire a mulţimilor şi au lansat o calomnie împotriva Lui, cunoscută în
Evanghelii sub denumirea de a patra calomnie. Cu ocazia vindecării paraliticului
coborât prin acoperişul casei, ei au lansat prima calomnie, calomnia unei blasfemii,
pentru că Domnul Isus atunci când a zis paraliticului «păcatele îţi sunt iertate,»
(Matei 9:2) Şi-a arătat prerogativa de Dumnezeu: de-a ierta păcatele. Când a
mâncat în casa lui Matei vameşul cu vameşii şi păcătoşii, ei au lansat a doua
calomnie, calomnia imoralităţii, că El era ca vameşii şi păcătoşii, de aceea era
în societatea lor (Matei 9:10). Şi, tot cu ocazia ospăţuluir dat de Matei vameşul,
cărturarii şi fariseii au lansat prin ucenicii lor şi ai lui Ioan Botezătorul a treia
calomnie, calomnia slăbirii evlaviei, pentru că El nu ţinea postul săptămânal de
luni şi joi, prescris de ei (Matei 9:14). Şi acum, ei au lansat şi a patra calomnie :
că El era în ligă cu Beelzebul, mai marele demonilor. Talmudul, care era marele
comentariu al poporului evreu cu privire la Vechiul Testamanent, de asemenea
este plin de calomnii, aduse la adresa Mântuitorului5. Martin Luther, la fel, era
denigrat de oamenii tradiţiei că era
posedat de Diavol 6.
Pe autorităţile ecleziastice evreieşti
nu le mişca puterea Domnului Isus
de-a scoate demoni, pentru că atunci
exorcismul era un fenomen comun
şi foarte cunoscut. El se practică şi
astăzi în Orient7. Cărturarii şi fariseii
au ajuns la concluzia că puterea de
care dispunea Mântuitorul asupra
demonilor, s-a datorat faptului că
era în ligă cu Beelzebul, împăratul
Scoaterea unui demon demonilor. Astfel, ei au spus unui
popor obişnuit cu o asemenea practică următoarele cuvinte. Îi cităm armonizat
pe Evangheliştii Marcu şi Matei:
« (3) Cărturarii (Mc.v.22) şi fariseii, (Mt.v.24) care se pogorâseră din
Ierusalim, (Mc.v.22) când au auzit lucrul acesta, (Mt.v.24)
(4) au zis: «Omul acesta / este stăpânit de Beelzebul (Mc.v.23) / şi scoate
57
demonii cu nimeni altul decât cu Beelzebul, domnul demonilor!»» (Mt.v.24)
Ori de câte ori Domnul Isus făcea câte o minune, cărturarii şi fariseii
ziceau: «Trebuie să fim cu ochii în patru, pentru că nu se poate că o asemenea
lucrare să fie a lui Dumnezeu.» Astfel, ei reuşeau să vadă de fiecare dată tocmai
invers: în lucrările lui Dumnezeu, pe ale Diavolului; şi în ale Diavolului, pe ale
lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă când unii oameni ajung în contact cu ceea ce nu
le place, cu ceea ce nu înţeleg şi cu ceea ce este în discordanţă cu părerile lor
preconcepute.
Nimic nu este mai josnic şi mai crud ca şi calomnia, fiindcă ea este
opera unei inimi negre şi reci care urăşte; şi totodată, nimic nu are un efect mai
mare ca defăimarea, pentru că veştile rele sunt cu mult mai senzaţionale naturii
umane decăzute decât cele bune. Să fim foarte atenţi la acest păcat de moarte al
vrăjmaşilor Mântuitorului, să ne autoexaminăm şi să renunţăm cu totul la el.
Şi, în al doilea rând, acest text ne arată
II. APĂRAREA MÂNTUITORULUI
Domnul Isus, ca să dezmintă calomnia răutăcioasă a vrăjmaşiler Lui, a
adus trei argumente:
1. Primul este argumentul dezbinării împărăţiei Diavolului.
În timp ce cărturarii şi fariseii Îl defăimau pe Domnul Isus prin mulţime şi nutreau
în inima lor tot felul de gânduri rele împotriva Lui, Mântuitorul i-a chemat la El
şi a început să le spună în parabole în auzul tuturor: “Judecaţi bine ce vă spun:
«Dacă există o dezbinare internă într-o casă, cetate sau împărăţie, atunci s-a
terminat cu ele; fiindcă orice disensiune interioară este sfârşitul unei puteri.
Astfel, dacă Beelzebul, aşa după cum ziceţi voi, M-a dotat cu puterea lui ca să-i
alung agenţii, înseamnă că în împărăţia lui există război civil şi că, chiar el M-
a înzestrat cu o putere împotriva oştilor lui. Oare,
��
n-ar fi lucrul acesta cel mai
mare act al nechibzuinţei lui? Şi n-ar însemna el sfârşitul împărăţiei sale? Chiar
aşa fără minte îl consideraţi pe Satan?” Evangheliştii Marcu şi Matei au scris,
îi cităm armonizat:
(5) Isus, care le cunoştea gândurile, (Mt.v.25) i-a chemat la el şi le-a zis
în parabole: «Cum poate Satan să-l scoată afară pe Satan? (Mc.v.23)
(6) Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice
cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. (Mt.v.25)
(7) Tot astfel, dacă Satan se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat, /
şi atunci, cum poate dăinui împărăţia lui? (Mt.v.26) / ci s-a sfârşit cu el.»” (Mc.
v.26)
2. Al doilea argument de apărare al Mântuitorului pe care l-a adus
cărturarilor şi fariseilor că El nu era în ligă cu Beelzebul a fost argumentul
exorcismului.
58
Sintagma “fiii voştri” din Evanghelia după Matei versetul 27 şi din
Evanghelia după Luca versetul 19, a fost în primele secole, obiectul unor mari
discuţii. Evangheliştii Matei şi Luca L-au citat pe Mântuitorul spunând, îi cităm
armonizat: “Şi dacă Eu scot demonii / cu ajutorul lui Beelzebul, (Mt.v.27) / fiii
voştri cu cine îi scot? De aceea, ei înşişi vor fi judecătorii voştri.” (Lc.v.19)
Ilarie, Gură de Aur, Teofilact şi Eftimie Zigaben opinau că prin sintagma “fiii
voştri” se înţeleg apostolii, pentru că ei au primit putere de la Domnul Isus ca
să scoată demoni; şi care, fiind evrei, erau fiii cărturarilor şi ai fariseilor, pe care
aceştia nu-i acuzau8.
Ieronim a înclinat mai mult că erau exorcişti decât apostoli9. Aproape toţi
comentatorii moderni susţin că erau exorcişti. Noi alegem această variantă, pentru
că ea, fiind în concordanţă cu contextul, avem convingerea că este autentică.
Exorciştii au învăţat această magie în şcolile rabinice10. Irineu, care era ucenicul
lui Policarp ; iar Policarp, la rândul lui, era ucenicul Apostolului Ioan, a scris
în lucrarea sa intitulată Adversus Haereses. “Împotriva ereziilor” (II,6,2) că
exorciştii scoteau duhurile necurate prin invocarea Numelui lui Dumnezeu, şi că
această practică era foarte cunoscută la evrei11.
Dar, în lumea antică, nu numai evreii aveau exorcişti, ci şi toate celelalte
popoare12. Doctorul Luca a scris în cartea Faptele Apostolilor în legătură cu
exorciştii evrei următoarele cuvinte:
“Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme
Numele Domnului Isus peste cei care aveau duhuri rele, zicând: «Vă jur pe Isus,
pe care-L vesteşte Pavel, să ieşiţi afară!» (14) Cei care făceau lucrul acesta erau
şapte fii ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. (15) Duhul cel rău
le-a răspuns: «Pe Isus Îl cunosc; şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi?» (16)
Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi, şi i-a
torturat în aşa fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea. (17) Lucrul acesta a
fost cunoscut de toţi iudeii, de toţi grecii care locuiau în Efes şi i-a apucat frica
pe toţi; şi Numele Domnului Isus era glorificat.” (19:13-17)
Înainte de-a veni Mântuitorul, oamenii au căutat în mod disperat o
eliberare de sub puterea duhurilor rele şi Dumnezeu, în mila Lui, adeseori le-a
acordat-o prin exorcişti. Fiul lui Dumnezeu a cunoscut această realitate. El a
ştiut, pe câţi i-a salvat Tatăl Său de duhuri rele prin exorcişti, deşi aceştia pe care
El i-a numit “fiii voştri”, erau adepţii vrăjmaşilor Lui de moarte. Acesta a fost
motivul pentru care Domnul Isus a întrebat pe cărturari şi farisei: “Şi dacă Eu scot
afară demonii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea, ei
vor fi judecătorii voştri” (Mt.v.27) La această întrebare a Domnului Isus, aceste
autorităţi ecleziastice evreieşti n-au răspuns nimic, pentru că ele nu puteau să
accepte că fiii lor lucrau cu ajutorul Diavolului. Concluzia Mântuitorului a fost
că exorciştii, fiii vrăjmaşilor Lui de moarte, vor sta ca martori împotriva lor în
59
ziua judecăţii, fiindcă pe ei, care au făcut aceeaşi lucrare i-au acceptat, iar pe El
L-au condamant, pentru că aceste autorităţi ecleziastice evreieşti au făcut lucrul
acesta din răutate şi duşmănie13.
Comentatorul H. Alford a zis: “Dacă Domnul Isus a adus cazul alungării
demonilor de către exorcişti şi I-a pus alături de puterea Sa divină pe care o
avea asupra duhurilor rele, atunci trebuie să admitem că izgonirea demonilor
de către exorcişti era o realitate14. Unul, dintre cele mai interesante şi importante
lucruri, pe care l-a spus Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor în acest pasaj despre
Împărăţia lui Dumnezeu a fost că, înfrângerea demonilor şi vindecarea bolnavilor
sunt cele mai bune dovezi ale venirii ei. Ele erau nişte semne ale Împărăţiei lui
Mesia care au fost prezise în Vechiul Testament. Prorocul Isaia a scris: “Atunci se
vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, (6) atunci şchiopul
va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie.. ��
“ (35:5-6) Aceste semne
s-au împlinit o dată cu venirea Fiului lui Dumnezeu. Evangheliştii Matei şi Luca
L-au redat pe Mântuitorul spunând în acest text, îi cităm armonizat: “Dar dacă
Eu scot afară demonii cu /degetul (Lc.v.20) / sau cu Duhul lui Dumnezeu, atunci
Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.» (Mt.v.28)
3. Şi, al treilea argument de apărare al Domnului Isus, pe care l-a adus
cărturarilor şi fariseilor că El nu era în ligă cu Beelzebul a fost, argumentul
legări celui tare.
Mântuitorul când a zis, aşa după cum L-au redat Evangheliştii Marcu şi
Matei, îi cităm armonizat: «Sau cum poate cineva să intre în casa /unui om tare
(Mc.v.27) / şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe omul acela?
Numai atunci îi va jefui casa,» (Mt.v.29) a spus cu alte cuvinte calomniatorilor
Lui: «Dacă cineva vrea să jefuiască bunurile cuiva, trebuie să fie mai puternic
decât acesta ca să-l poată lega. Faptul că Eu alung demonii, voi nu puteţi nega.
Şi dacă Eu îi alung, aceasta înseamnă că a apărut Unul care este mai puternic
decât Satan. Înseamnă că Cel Tare nu se mai poate apăra şi că înfrângerea lui
a început. Şi mai înseamnă că citadela lui este fisurată şi că împărăţia lui se
clatină»15.
De aici se ridică mai multe întrebări de felul acesta. Când a fost legat Cel
Tare? Când a început să se fisureze citadela lui? Şi când a început să se clatine
împărăţia sa? Beelzebul era împăratul Cel Mare şi Tare al lumii. Fiecare
��
om, ne
spune Mântuitorul, i-a devenit un membru al casei sau al împărăţiei lui, care îi
făcea voia şi peste care el domnea. Dar, în împărăţia lui a intrat Unul care n-a
vrut să-i ofere inima ca teritoriu, n-a vrut să-l accepte ca împărat şi să-i facă voia.
Şi astfel, în citadela lui Satan s-a produs o fisură. Ba, mai mult, că în împărăţia
lui, a pătruns Unul care era teritoriul unei alte Împărăţii şi acesta era Mielul
divin care urma să facă voia Împăratului Suprem şi Etern până la cel mai mare
sacrificiu şi prin care Cel Preaînalt să-Şi extindă Împărăţia şi peste alte inimi.
60
(Col.2:15;Apoc.12:5,9-12)16
Când Mielul lui Dumnezeu a demonstrat prin botez înaintea cerului şi a
pământului că El adoptă metoda crucii, singura metodă prin care urma să expună
inima sângerândă şi căutătoare a lui Dumnezeu faţă de om şi prin care avea
să trezească sentimentul omului faţă de Părintele său ceresc, care era singura
metodă a reuşitei, dar, totodată şi cea mai grea, Beelzebul îngrozit, a încercat cu
tot dinadinsul să-L deruteze, recomandându-I alte metode fermecătoare, pentu
a nu adopta această metodă. Astfel, atunci când Mântuitorul medita în pustia
Iudeii, Beelzebul s-a apropiat de El şi a început să-I şoptească atât de fin şi
iscusit, încât, la prima vedere, Domnului Isus I se părea că acelea erau gândurile
Lui propri sau chiar îndemnul Tatălui, spunându-I: “Oare, nu eşti Tu Mesia cel
promis? ��
Arată-Ţi puterea şi gloria! Dă lumii belşug şi prosperitate! Uimeşte-o
cu puterea Ta miraculoasă şi vei vedea că recunoscându-Te, Te va accepta ca
Împărat.” Dar, Fiul lui Dumnezeu, după ce a analizat această şoaptă, a observat
că a intrat pe fir o altă putere şi o altă voinţă de suprimare a voii şi a planului
Tatălui Său; şi astfel, l-a alungat pe loc pe Beelzebul, spunându-i: “Pleacă de
la Mine, Satano!” Apoi, atunci când Domnul Isus era în Grădina Gheţimanii,
Beelzebul s-a apropiat din nou de El şi, arătându-I cupa suferinţei în toată groaza
şi agonia ei, Îl îndemna să renunţe la cruce şi să aleagă o altă metodă. Dar, Fiul
lui Dumnezeu a rămas ferm pe poziţia voii şi a planuluiTatălui Său.
Şi, în cele din urmă, când Beelzebul a văzut că nu-L putea mişca pe
Mântuitorul de pe poziţia voii lui Dumnezeu şi nu-L putea deruta de pe calea
crucii, a atâţat inimile vrăjmaşilor lui Cristos ca să-L încarce cu crucea cea mai
grea şi să-L supună la chinul cel mai cumplit, ca măcar atunci să-Şi ridice glasul
împotriva lui Dumnezeu şi astfel, să-Şi piardă bătălia. Dar, Mântuitorul a fost
mai tare decât împăratul demonilor! Beelzebul n-a reuşit să-L deruteze, cu toată
iscusinţa şi şiretenia lui, ca să renunţe la cruce şi nici să-L înfrângă sub povara
ei.
Astfel, în casa sau în împărăţia lui Beelzebul, a intrat Unul mai puternic
şi Acesta i-a invadat teritoriul. Noi eram teritoriul lui Beelzebul şi prinzonierii
lui. Noi eram în casa Celui Tare şi încătuşaţi în citadela lui. Dar, a venit peste el
Unul mai puternic şi l-a legat, i-a făcut o mare spărtură în citadelă şi vrea să-i ia
înapoi tot ce a robit şi a încătuşat şi nu era a lui. Fiul Celui Preaînalt numai prin
cruce l-a biruit pe Beelzebul, numai prin ea ne-a arătat inima şi dragostea lui
Dumnezeu, ne-a trezit sentimentul faţă de Părintele nostru ceresc, ne-a coborât
Împărăţia lui Dumnezeu şi a început să domnească peste noi.
____________________
2. Op. cit. p. 331.
3. Op. cit.
61
5. Diamandi, S., lsus Mântuitorul, Vol. ��
I, p. 362.
9. Op. cit. p. 334.
10. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 148.
14. Op. cit. p. 335.
15. Short, S.S., Mark, p. 1161.
16. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 136;
Hendriksen, W., More Than Conquerors, p. 223 - 229.
62
8. CALEA DE MIJLOC
Matei 12 : 30
30 “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine
risipeşte.”
Luca 11 : 23
23 “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine
risipeşte.”
Armonizat
1”Cine nu este cu Mine este ��
î��
mpotriva Mea şi cine nu adună cu Mine
risipeşte.” (Lc.v.23)
În acest verset intitulat Calea de mijloc, Domnul Isus ne-a arătat trei
lucruri: imposibilitatea neutralităţii, pericolul neutralităţii şi cauzele ei.
I. IMPOSIBILITATEA NEUTRALITĂŢII
În timp ce Domnul Isus explica experţilor Legii şi fariseilor că El nu era
în ligă cu Beelzebul şi nu alunga demonii cu ajutorul lui, ci era Mesia cel promis
care a venit ca să-l invadeze pe Beelzebul şi să coboare Împărăţia lui Dumnezeu
asupra oamenilor, mulţi dintre ascultătorii Lui oscilau, se luptau cu concepţiile
lor şi nu ştiau ce să creadă. Ei nu voiau să se decidă pentru Cristos, dar nici
să-L respingă, ci mai bine se declarau neutri: nici pentnu El şi nici împotriva Lui.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu, ca unul care ştia ce se petrecea în sufletul lor când
le-a spus: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine
risipeşte,” (Lc.v.23) i-a confruntat cu marele subiect numit: Calea de mijloc pe
care El adeseori l-a tratat în revelaţia Noului Testament.
Mântuitorul a luat tabloul adunării şi al risipirii din domeniul recoltei şi
al păstoritului. El a spus că cel care nu-şi adună grâul în grânar, îl risipeşte; şi că
cel care nu-şi adună oile în staul, le expune pericolului..
Dacă în toate lucrurile de pe pământ, omul trebuie să aleagă de care parte
să se alinieze, atunci, cu atât mai mult, ne spune Fiul lui Dumnezeu, fiecare
dintre noi trebuie să alegem între El şi Beelzebul. Numai că această alegere, ne
spune Domnul Isus este cea mai grea. Omul, nu l-ar alege pe Beelzebul, pentru
că se înfioară numai la gândul acesta; dar, în schimb, îi place să umble pe căile
lui. El L-ar alege pe Mântuitorul, numai că cerinţele lui Cristos nu se potrivesc
deloc cu înclinaţiile şi plăcerile lui. Astfel, ne spune Fiul lui Dumnezeu că cei
mai mulţi dintre oameni înclină să aleagă calea neutralităţii: nici cu Cristos, dar
nici împotriva Lui; nici cu Diavol, dar nici împotriva lui. Sau şi cu Cristos şi
cu Cel Rău. Această cale, ne spune Fiul lui Dumnezeu este cea mai uşoară, dar,
63
totodată şi cea mai periculoasă, care îi va arde pe cei mai mulţi. Mântuitorul a
tras în acest verset un semnal de alarmă şi a prevenit pe toţi aceia care se află
pe calea neutralităţii că cine nu este cu El, este impotriva Lui, şi cine nu adună
cu El, risipeşte, spunându-le cu alte cuvinte: “Voi toţi care nu Mă alegeţi pe
Mine, să ştiţi că luptaţi împotriva Mea, pentru că voi, în realitate, v-aţi aliat cu
Beelzebul! Şi voi toţi care nu lucraţi sau nu adunaţi împreună cu Mine, să ştiţi
că voi risipiţi şi distrugeţi împreună cu Diavolul!
Iată ce înseamnă a nu-L accepta pe Cristos şi a alege calea de mijloc: a
ne angaja la cel mai mare pericol şi risc, a ne alia cu Satan şi a lupta împotriva
singurului nostru Mântuitor, şi a călca în picioare împreună cu Diavolul tot ce
este a Fiului lui Dumnezeu!
Când am tratat studiul intitulat Marea alternativă (Vol.II,Stud.20) din
textul convorbirii Mântuitorului cu Nicodim, am văzut că Dascălul ceresc ne-a
învăţat că neutralitatea este imposibilă, fiindcă neamul omenesc are numai două
alternative şi nu trei: viaţă eternă şi chinul veşnic. Evanghelistul Ioan L-a citat
pe Mântuitorul făcând de două ori următoarea afirmaţie: “Ca oricine crede în El
să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă, “ o dată în 3:1 şi a doua oară în 3:16.
În textul grecesc scrie pentru sintagma “viaţa eternă”, zoē aiōnios. Când
am tratat studiile intitulate Creatorul vieţii (Vol.I,Stud.15) şi Împărăţia lui
Dumnezeu, (Vol.II,Stud.18) am văzut că în Noul Testament întâlnim mereu un
cuvânt suprem care este aiōnios şi înseamnă “etern”. Acesta este singurul cuvânt
care Îl descrie pe Dumnezeu, pentru că el are două înţelesuri: “longevitatea” şi
“calitatea” vieţii Celui Preaînalt 1. Aceasta înseamnă că atunci când Mântuitorul
ne îndeamnă să credem în El şi ne promite Împărăţia cerurilor, El ne cheamă
la însăşi viaţa pe care o trăieşte Dumnezeu, atât în ce priveşte longevitatea ei
veşnică, cât şi calitatea ei desăvârşită! Iar, pentru cuvintele din traducerea lui D.
Cornilescu “să nu piară”, scrie în textul grecesc mē apolētai, care înseamnă “a fi
pierdut”. Greceseul apollynai nu are în Noul Testament niciodată înţelesul de “a
nimici” sau “a omorî”, ci înseamnă întotdeauna “a ajunge la pierzare dinaintea
lui Dumnezeu”, “la loc rău”, “în iad”, “focul gheenei” sau “iazul de foc”2.
Domnul Isus când a zis: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar care
nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai de grabă de Cel care poate să piardă şi
sufletul şi trupul în gheenă,” (Matei 10:28) n-a spus: “temeţi-vă mai degrabă de
Cel care poate să nimicească şi sufletul şi trupul în gheenă”, ci a afirmat cu alte
cuvinte: “... Temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să arunce şi sufletul şi
trupul în gheenă.”
W. Hendriksen, cât şi mulţi alţi comentatori explică astfel grecescul
apollynai că acest cuvânt nu înseamnă distrugere şi anihilare, ci condamnare din
partea lui Dumnezeu, care este abandonarea dinaintea Sa şi rămânerea sub osânda
şi mânia Lui veşnică, atât cu sufletul cât şi cu trupul. Comentatorul amintit, cât şi
64
alţii, continuă să ne mai spună că cuvântul apollynai, “pierzare” este antonimul
sau contrastul sintagmei zoē aiōnios, “viaţă eternă” 3.
Fiul lui Dumnezeu a făcut cunoscut lui Nicodim, care era învăţătorul lui
Israel, că toţi oamenii sunt confruntaţi în El cu cele două alternative: ori crezând
în El, să fie mântuiţi şi să aibă viaţă eternă; ori, respingându-L pe El, să fie
osândiţi şi să ajungă la pierzarea veşnică.
Apoi, când am tratat studiul intitulat Regulile de aur ale copiilor lui
Dumnezeu, (Vol.III,Stud.41) am văzut că Dascălul divin din nou ne-a învăţat că
neutralitatea este imposibilă, pentru că există numai două căi şi nu trei: una largă
pe care merge aproape toată lumea şi duce la pierzare; şi alta îngustă pe care
merg foarte puţini oameni, dar care duce la viaţa şi gloria eternă. Evanghelistul
Matei L-a citat pe Mântuitorul spunând: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci
largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care
intră pe ea. (14) Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă
şi puţini sunt cei care o găsesc.” (7:13-14).
În al doilea rând, Mântuitorul ne-a arătat în acest verset
II. PERICOLUL NEUTRALITĂŢII
Când am abordat studiul Calea de mijloc din lucrarea intitulată Studii
asupra Apocalipsei (Vol.I,Stud.47), am văzut că biserica din Laodicea a fost
condamnată cel mai aspru de Domnul Isus, în comparaţie cu celelalte biserici din
Asia Mică. Cristos cel înviat nu avea pentru ea nici un cuvânt de laudă, ci numai
de dezaprobare şi dojană. El când a zis: “Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece,
nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! (16) Dar, fiindcă eşti căldicel, nici
rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea,” (Apoc.3:15-16) S-a referit la
toate păcatele ei şi în special, la faptul că a ales calea de mijloc.
W. Ramsay ne spune că biserica din Laodicea avea o mare tendinţă spre
toleranţă şi că această tendinţă a determinat-o să aleagă calea de mijloc4.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că există, din păcate, şi a treia stare spirituală: de-a
fi nici rece, şi nici în clocot, ci căldicel.
Grecescul psychros înseamnă “rece ca gheaţa”. Mântuitorul ştia că în
lume sunt mulţi oameni care sunt reci ca gheaţa faţă de El şi faţă de Evanghelia
Împărăţiei Lui. Dar, El ştia şi că atunci când aceştia ajung la cunoştinţa adevărului,
se pot schimba în mod radical. Apostolul Pavel a fost cândva rece ca gheaţa faţă
de Domnul Isus şi care chiar a persecutat pe creştini; dar când s-a întâlnit cu
Cristos cel înviat pe drumul Damascului, gheaţa s-a transformat în apă clocotită.
Astfel, prigonitorul a devenit chiar obiectul persecuţiei din cauza lui Cristos.
A doua stare spirituală ne este redată prin grecescul zestos, care înseamnă
“în clocot”. Fiui lui Dumnezeu descrie prin acest cuvânt geniile spirituale care,
fiind pline de Duhul Sfânt şi de râvnă, Îl mărturisesc tuturor oamenilor, pentru că
65
numai jarul poate să aprindă cărbuni; şi numai temperatura unui amperaj mare
poate să sudeze laolaltă chiar şi fierul.
Şi, a treia stare spirituală ne-o prezintă Domnul Isus prin grecescul
chliaros, care înseamnă “apă călduţă”.
Comentatorul W. Barclay ne spune că lângă Laodicea erau nişte izvoare
termale, la care veneau oamenii pentru tratament din toate părţile lumii antice.
Apa aceasta avea un gust şi un miros atât de neplăcut, încât cei care făceau
cură, adeseori se îmbolnăveau. Când ��
oamenii o beau rece sau caldă, o suportau
oarecum; iar atunci când cineva încerca s-o bea călduţă, îi producea o vomă
violentă5.
Când Cristos cel înviat a folosit această metaforă, care era cea mai şocantă
din toată Biblia, spunând bisericii din Laodicea: “Dar, fiindcă eşti căldicel, nici
rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea,” (Apoc. 3:16) El i-a arătat starea
ei deznădăjduit de rea: că dacă ar fi fost în clocot faţă de El şi Împărăţia Lui, aşa
cum se cuvine unui copil al lui Dumnezeu şi aşa cum era Apostolul Pavel atunci
când a zis că era mort faţă de lume şi lumea faţă de el, I-ar fi împlinit dorinţa
inimii. Sau chiar dacă ar fi fost rece ca gheaţa, aşa cum erau atunci păgânii ori
astăzi ateii, ar fi suportat-o mai uşor şi, încă ar fi putut să spere în întoarcerea ei.
Dar, prin faptul că ea era călduţă, L-a îmbolnăvit de greaţă în aşa fel, încât era
nevoit s-o verse.
Un om care face jumătate de cale către Dumnezeu şi jumătate către lume,
se află în cea mai jalnică stare; El se crede al lui Dumnezeu, pe când, în realitate
nu este. Un asemenea om este ipocrit, iar, dacă persistă în starea aceasta, nu se
poate pocăi 6. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a spus că mai degrabă
vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu vameşii şi desfrânatele, decât fariseii şi toţi
tradiţionaliştii religioşi, care se considerau fiii Împărăţiei. (Matei 21:31)
Atunci când Mântuitorul a zis urmaşilor Săi: “Voi sunteţi sarea pământului.
Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va primi iarăşi puterea de-a săra?
Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare
de oameni,” (Mt. 5:13) le-a spus unul dintre cele mai uimitoare lucruri: că îi
înzestrează cu calitatea sării: de-a conserva lumea de stricăciunea păcatului şi de
a-i da gust. Dar, în acelaşi timp, le-a făcut una dintre cele mai mari avertizări: că
dacă îşi vor pierde calităţile sării, vor avea parte de cea mai mare tragedie: de-a
fi lepădaţi de Dumnezeu şi călcaţi în picioare de oameni. Astfel,��
prin metafora
vărsării din gură, folosită în Apocalipsa 3:16, Cristos cel înviat i-a prevenit pe
creştinii din Laodicea că ei nu numai că şi-au pierdut gustul, dar că au devenit
char şi greţoşi, alegând “��
��
Calea de mijloc”
Ei s-au făcut vinovaţi, nu numai de păcatul lor, ci şi de păcatul şi pierzarea
altora, prin faptul că le-au devenit pietre de poticnire, de aceea şi sentinţa
Mântuitorului a fost pentru ei cea mai aspră.
66
Bisericile de astăzi se aseamănă foarte mult cu biserica din Laodicea.
Arhiepiscopul anglican, R.C. Trench a spus că şi creştinismul modern este foarte
tentat să se acomodeze cu lumea, de aceea este tolerant, nu condamnă păcatul
decât cu gura şi se mulţumeşte să fie formal7.
Şi, în al treilea rând, versetul citit ne arată
III. CAUZELE CARE ÎL DETERMINĂ PE OM CA SĂ ALEAGĂ
NEUTRALITATEA
Sunt trei cauze care îl determină pe om ca sa aleagă neutralitatea:
1. Prima cauză este inerţia naturii umane.
În om există o mare tendinţă de-a rămâne în starea iniţială şi de-a evita
tot ce vine din exteriorul lui, solicitându-l la acţiuni neîntreprinse. Deoarece
cărturarii şi fariseii erau cel mai mare exemplu al inerţiei naturii umane, vom
studia acest fenomen la ei. Pentru cărturari şi farisei, revelaţia şi toate lucrurile
mari erau legate de trecut. Pentru ei, Legea era divină şi completă; iar legismele
lor, pe care le-au scos din lege, le considerau desăvârşite. Ei erau foarte mulţumiţi
de starea lor în care se aflau.
Erau trei motive pentru care cărturarii şi fariseii erau mulţumiţi de
starea lor: primul, fiindcă au crezut că Legea şi interpretările lor asupra ei erau
desăvârşite; al doilea fiindcă au considerat că Dumnezeu era numai al naţiunii lor
şi, cu atât mai mult, al lor personal; şi, al treilea motiv era, pentru că au socotit că
modul lor de viaţă, corespundea întocmai cu concepţia lor pe care o aveau despre
neprihănire şi despre care ei erau convinşi că era după voia lui Dumnezeu. Acesta
a fost motivul pentru care atunci când a venit Fiul lui Dumnezeu cu lumina Sa
divină şi le-a spus că legismele şi interpretările lor asupra Legii erau greşite şi
că viaţa lor nu corespundea voii lui Dumnezeu, ei n-au vrut nici măcar să se
deranjeze şi cu atât mai puţin să-şi revizuiască concepţiile, ci mai degrabă au
reacţionat împotriva Lui şi L-au declarat eretic periculos.
Unii dintre ascultătorii Domnului Isus, au ales calea neutralităţii fiindcă
le era prea greu ca să renunţe la concepţiile, obiceiurile şi tradiţiile lor religioase,
pe care le-au moştenit de la cărturiari. Şi astăzi, câţi nu sunt dintre aceia care aleg
calea de mijloc datorită inerţiei lor religioase, pentru că au moştenit un obicei,
o datină sau o tradiţie, şi le vine prea greu să renunţe la ele! Şi, cu cât mai mulţi
sunt dintre aceia care aleg calea neutralităţii, pentru că nu pot renunţa la inerţiile
lor păcătoase: la furt, alcool, desfrâu şi tot felul de patimi, fiindcă s-au obişnuit
cu ele şi le sunt plăcute. Ei nu-L resping pe Cristos, deoarece consideră lucrul
acesta ca un act prea îndrăzneţ şi grav; dar nici nu-L acceptă, pentru că le place
să umble pe calea Diavolului. La asemenea oameni, Mântuitorul deja le-a dat
verdictul, spunându-le: „Nu vă înşelaţi, calea de mijloc nu există pentru nimeni.
Voi deja aţi ales o cale. Voi n-aţi vrut să Mă alegeţi pe Mine fiindcă l-aţi ales pe
67
Beelzebul, de aceea călacaţi în picioare ce este al Meu, luptaţi împotriva Mea şi
înmulţiţi ce este al lui.”
2. A doua cauză care îi determină pe oameni ca să aleagă calea neutralităţii
este frica naturii umane.
Alţii, din mulţime, au ales calea de mijloc datorită fricii. Lor le era teamă
să se decidă pentru Cristos, datorită autorităţilor; dar le era frică şi să-L respingă,
pentru că au văzut în El ceva divin.
O inimă fricoasă şi laşă nu se uită niciodată direct la obiectiv, ci ea
priveşte întotdeauna mai întâi în lături, ca să vadă ce vor zice alţii. Pentru ea,
glasul semenilor este mai puternic decât glasul lui Dumnezeu. Fricoşii, niciodată
nu-L pot respinge pe Cristos, fiindcă se tem; dar nici nu-L pot accepta, pentru
că le este frică. De aceea, ei întotdeauna aleg calea de mijloc, gândind că vor
rezolva cumva problema sufletului lor fără să atragă privirile cuiva.
Numai că şi acestora Domnul Isus le-a zis: „Şi voi, fricoşilor, cărora vă
este teamă, şi voi v-aţi înşelat. Vouă v-a fost frică să Mă alegeţi pe Mine, dar să
ştiţi că şi voi deja v-aţi făcut alegerea, şi voi l-aţi ales pe Beelzebul şi v-aţi aliat
cu el! Să ştiţi că şi voi v-aţi declarat împotriva Mea. De aceea nici voi nu adunaţi
cu Mine, ci dimpotrivă risipiţi şi călcaţi în picioare ce este al Meu. Vreau să vă
spun că şi voi vă înşelaţi amarnic. Vouă vă este frică să Mă alegeţi pe Mine ca
nu cumva să vi se întâmple ceva, dar nu v-a fost teamă să-l alegeţi pe acela care
vă duce la pierzare veşnică!”
3. Şi, a treia cauză care îl determină pe om să aleagă calea neutralităţii
este tihna şi siguranţa naturii umane.
Şi alţii dintre ascultătorii Mântuitorului au ales calea de mijloc datorită
tihnei, comodităţii şi a siguranţei. Aceştia, de asemenea, n-au putut să-L respingă
pe Domnul Isus; dar, ca să nu-şi piardă tihna, comoditatea şi poziţia de care
dispuneau, n-au putut nici să-L accepte. Acesta a fost motivul pentru care şi ei au
recurs la neutralitate: nici împotriva Lui, dar nici pentru El; şi din aceştia au fost
şi sunt mulţi.
Şi acestora Domnul Isus le-a zis că şi ei şi-au făcut alegerea, că şi ei l-au
ales pe Beelzebul; şi că şi ei s-au înşelat.
În sensul acesta, Mântuitorul a spus cu altă ocazie că cine-şi iubeşte viaţa
şi o păstrează în lumea aceasta, o va pierde pentru veci de veci; iar cine şi-o
cheltuie şi o pirde pentru El aici şi acum, o va câştiga pentru eternitate.
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 129.
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 387 – 388.
3. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 141.
4. Ramsay, W.M., The Letters to the Seven Churches of Asia, p. 425.
5. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 141 – 142.
68
6. Ryle, J.C., Matthew, p. 82.
7. Trench, R.C., Commentary on the Epistles to the Seven Churches in Asia,
p. 261 – 262.
69
9. PÃCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT I
Marcu 3 : 28 - 30
28 Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor
rosti oamenii, li se vor ierta;
29 dar oricine va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va primi
iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat veşnic.
30 Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are
��
un duh necurat.”
Matei 12 : 31 - 32
31 De aceea vă spun: Orice păcat şi orice blasfemie, le vor fi iertate
oamenilor; dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.
32 Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va
vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel
viitor.
Armonizat
1 Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor
rosti oamenii, li se vor ierta; (Mc.v.28)
2 dar oricine va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va primi
iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat veşnic. (Mc.v.29)
3 Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va
vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel
viitor. (Mt.v.32)
4 Aceasta, pentru că ei ziceau: “Are un duh necurat.” (Mc.v.30)
Din acest text vom ţine două studii. În primul studiu intitulat Păcatul
împotriva Duhului Sfânt, ne vom ocupa de patru lucruri: de problema fiului
omului, de problema neiertării în veacul viitor, vom identifica păcatul împotriva
Duhului Sfânt şi vom răspunde la întrebarea: de ce acest păcat nu se poate
ierta?
Este un lucru uimitor să-L auzi chiar pe Mântuitorul lumii, care era
întruparea dragostei desăvârşite a lui Dumnezeu, să vorbească despre un păcat
care nu se poate ierta!
I. PROBLEMA FIULUI OMULUI
Domnul Isus a zis că păcatul împotriva fiului omului se iartă; pe când,
păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta. Evangheliştii Marcu şi Matei
L-au redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: “Oricine va vorbi
împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului
Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor, (Mt.v.32) ci este
70
vinovat de un păcat veşnic.” (Mc.v.29)
Unii aduc următoarea explicaţie că Mântuitorul ar fi zis aici, că orice
păcat de blasfemie făcut împotriva Lui când trăia în trup, se iertă; pe când, orice
păcat de felul acesta săvârşit împotriva Duhului Sfânt, nu se iertă1. Oare, acesta
să fie adevărul? Nu.
Iată explicaţia. În limba ebraică nu se obişnuia să se spună niciodată
cuvântul simplu “om”, ci “fiul omului” 2. Aceasta este cauza pentru care noi
întâlnim adeseori în Vechiul Testament sintagma “fiul omului”. Spre exemplu, în
cartea lui Ezechiel scrie: �“Fiul omului, stai
��
în picioare, şi-ţi voi vorbi.��
”��
(2:1) Pe
timpul Domnului Isus se auzea mereu din gura rabinilor această sintagmă când
începeau să spună câte o parabolă: “Era un fiu al omului...”
Apoi, în manuscrisele greceşti ale Noului Testament din primele veacuri, cât şi
în cele de mai târziu, toate cuvintele începeau cu literele mari. ��
Aceste manuscrise
erau cunoscute sub denumirea de manuscrise unciale sau majusculare. Asemenea
manuscrise nu puteau să ne arate unde trebuiau scrise literele mari şi unde
trebuiau puse cele mici.
Mântuitorul n-a folosit aici titlul Lui de “Fiul omului”, ci sintagma cea
obişnuită a omului. El ne-a spus: Dacă un om vorbeşte împotriva unui alt om, va
fi iertat, pentru că noi oamenii greşim unii altora şi ne supărăm unii pe alţii; pe
când, dacă cineva spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat.
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. PROBLEMA IERTĂRII ÎN VEACUL VIITOR
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Oricine va vorbi
împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului
Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”��
(v.32)
Fericitul Augustin a susţinut în jurul anilor 400 după Cristos că iertarea
păcatelor este posibilă şi în veacul viitor. El şi-a susţinut opinia cu acest verset,
argumentând că, dacă n-ar exista iertare şi în veacul viitor, Domnul Isus nu ne-ar
fi vorbit despre ea; şi nu ne-ar fi avertizat că numai cei care se fac vinovaţi de
păcatul împotriva Duhului Sfânt nu pot fi iertaţi nici în veacul acesta şi nici în cel
viitor 3.
Origen, de asemenea, a vorbit la începutul secolului al III-lea despre o
iertare generală a păcatelor, care va avea loc după sfârşitul marelui veac, expresie
pe care a împrumutat-o de la filozoful Platon. Atunci, a continuat să spună acest
mare teolog că şi Iuda va fi mântuit, chiar şi Lucifer cu toţi demonii lui4.
Teologii catolici, tot cu acest verset îşi susţin învăţătura lor despre purgatoriu, că
va exista totuşi o iertare în veacul viitor 5.
Această interpetare a lui Augustin, a lui Origen şi altor teologi catolici
este foarte greşită. Interpretarea lor are cel puţin trei greşeli. Prima, pentru că nu
71
erau la obiect. Învăţătura lor cu privire la iertarea păcatului şi în veacul viitor
nu are nici o legătură cu păcatul împotriva Duhului Sfânt aşa cum vom vedea
în continuare în acest studiu. A doua, pentru că Noul Testament ne vorbeşte clar
şi foarte mult despre chinul veşnic. Şi a treia greseală era, că ei au confundat
această sintagmă creştină a “veacului viitor” cu sintagma evreiască cu aceeaşi
denumire şi cu sintagma lui Platon a “marelui veac”.
Această sintagmă avea următoarele trei înţelesuri: primul, la Platon,
sintagma marele veac avea ideea că după ce veacul actual va lua sfârşit, va începe
un alt veac mare în care lumea noastră va intra în acelaşi fel de existenţă, dar cu
un caracter desăvârşit. Al doilea înţeles, la poporul evreu, sintagma veacul viitor
însemna o epocă de aur care va avea loc pe pământ şi în care va fi belşug, pace
şi prosperitate şi care va începe o dată cu venirea lui Mesia. Şi, al treilea înţeles,
sintagma veacul viitor, îl avea în revelaţia Domnului Isus şi înseamnă veşnicia
din cer. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul, răspunzând saducheilor
care-L ispiteau: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, (35) dar cei ce
vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi
nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, (36) pentru că nici nu vor putea muri,
căci vor fi ca îngerii.” (20:34-36)
Domnul Isus, le-a vorbit cărturarilor şi fariseilor despre păcatul împotriva
Duhului Sfânt pe fondul concepţiei lor, pe care ei o aveau cu privire la veacul
viitor şi nu în termenii învăţăturii Lui şi ai luminii creştine. Mântuitorul a folosit
sintagma veacul viitor pentru eternitatea din cer abia în ultima săptămână din
viaţa Sa umană. Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi întrebuinţat sintagma veacul viitor
în ideea cerului şi a eternităţii atunci când vorbea cărturarilor şi fariseilor despre
păcatul împotriva Duhului Sfânt, ei nu L-ar fi înţeles deloc.
Cărturarii au învăţat poporul evreu, în ce priveşte iertarea păcatelor şi
veacul viitor, că toţi fiii lui Avraam vor avea parte de veacul viitor; că Avraam va
sta la porţile gheenei ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care s-au rătăcit 6.
Apoi, cărturarii au mai învăţat poporul că botezul, ca acela pe care îl
propovăduia şi îl administra Ioan Botezătorul poporului evreu, avea o însemnătate
escatologică. Acesta a fost motivul pentru care aceşti dascăli ai lui Israel au legat
un asemenea botez de unul dintre proroci care urma să apară în preajma venirii
lui Mesia. Alţii, dintre cârturari, au legat un asemenea botez de apariţia lui Ilie,
înainte-mergătorul lui Mesia. Iar, alţii dintre aceşti rabini, au legat un asemenea
botez chiar de Mesia 7. Acesta era motivul pentru care Marele Sanhedrin a
trimis o delegaţie ca să-l întrebe pe loan Botezătorul dacă el era Cristosul, Ilie
sau prorocul. Evanghelistul Ioan a citat această delegaţie a Marelui Sanhedrin,
întrebându-l pe Ioan Botezătorul: … „�Tu cine eşti?” (20) El a mărturisit şi n-a
tăgăduit: a mărturisit că nu este el Cristosul. (21) Şi ei l-au întrebat: „Dar cine
eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt.” „Eşti profetul?” Şi el a răspuns: „Nu!”
72
(25) Ei i-au mai pus următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti
Cristosul, nici Ilie, nici profetul?” (1:19-21,25)
Astfel, botezul lui Mesia înseamnă aici începerea veacului viitor şi
curăţarea tuturor evreilor de toate păcatele lor.
Domnul Isus când a zis cărturarilor şi fariseilor în auzul poporului evreu şi în
termenii concepţiilor lor că toate păcatele oamenilor sunt iertabile, dar numai
păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta nici în veacul acesta şi nici
în cel viitor, a spus cu alte cuvinte că acesta este singurul păcat care nu se iartă
niciodată.
Toţi comentatorii ca, A. Morison, S.S. Short, W. Barclay şi mulţi alţii,
explică cu o mare convingere că, cuvintele Mântuitorului atunci când a zis: “Dar
oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta,
nici în cel viitor,” (Mt.v.32) înseamnă niciodată8.
Tot ce am spus până acum este în cea mai mare concordanţă cu felul în
care L-au citat Evangheliştii Marcu şi Matei pe Domnul Isus atunci când El
a rostit aceste cuvinte. Se ştie că Evanghelistul Marcu şi-a dedicat Evanghelia
romanilor, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după
Marcu (Vol.I,Stud.2). Evanghelistul Marcu a transformat romanilor această
expresie evreiască pe care a folosit-o Mântuitorul: „nu va fi iertat, nici în
veacul acesta, nici în cel viitor” în echivalentul ei universal de niciodată.
Evanghelistul Marcu a scris: „Dar, oricine va spune blasfemii împotriva Duhului
Sfânt, nu va primi iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat veşnic.” (v.29)
Iar, Evanghelistul Matei, care a scris Evanghelia evreilor, a redat cuvintele
Mântuitorului aşa cum le-a auzit.
În al treilea rând,
III. VOM IDENTIFICA PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “De aceea vă
spun: Orice păcat şi orice blasfemie, le vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia
împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.”��
(v.31) Ioan Gură de Aur considera
că acest verset nu este clar 9. Iar, Ilarie, cât şi alţi interpreţi din Biserica Primară,
presupuneau că păcatul din acest text care nu se iartă este atunci când cineva
neagă divinitatea lui Cristos10. ��
Numai că această explicaţie n-are nici o legătură
cu textul nostru.
Ca să putem identifica păcatul împotriva Duhului Sfânt, trebuie să ştim
mai întâi următoarele două lucruri:
1. Primul, că Dumnezeu ne-a înzestrat prin Duhul Sfânt cu o facultate
nouă de percepere faţă de El.
Domnul Isus n-a vorbit cărturarilor şi fariseilor despre Duhul Sfânt
după doctrina creştină, pentru că nu L-ar fi înţeles deloc, pentru că Duhul Sfănt
73
S-a coborât în toată plinătatea Lui de abia la Rusalii. Ci, Mântuitorul a vorbit
cărturarilor şi fariseilor despre Duhul Sfânt înaintea unui mare număr de evrei,
în lumina teologiei Vechiului Testament. De aceea, păcatul împotriva Duhului
Sfânt îl putem înţelege numai după doctrina Vechiului Testament 11.
Vechiul Testament arăta numai două funcţii ale Duhul Sfânt: de-a aduce
oamenilor adevărul lui Dumnezeu şi de a-i face capabili să înţeleagă adevărul.
Vechiul Testament ne spune, mai departe, că omul a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu; că aşa după cum Cel Preaînalt îl vede şi-l aude pe
om, tot aşa l-a creat şi pe om ca să vadă şi să audă pe Creatorul său, şi să trăiască
în comuniune cu El. Dar, îndată ce a intervenit păcatul, Adam şi Eva au început
să se ascundă de Dumnezeu. (Gen.3:8) De atunci omul, încetul cu încetul, a
devenit un cadavru spiritual: ochii sufletului i-au orbit şi urechile duhului i-au
asurzit, ruinându-şi cu desăvârşire capacitatea de percepere faţă de Dumnezeu şi,
rupând orice relaţie şi comuniune cu Creatorul său.
Dar, Dumnezeu, în dragostea Sa, ca să Se apropie din nou de om, l-a
înzestrat cu o facultate nouă: cu Duhul Sfânt, prin care să-i vorbească şi omul
să-L înţeleagă. Aceasta este cauza pentru care noi citim în Vechiul Testament că
toţi oamenii prin care a lucrat Dumnezeu aveau Duhul lui Dumnezeu!
2. Şi, al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca să putem identifica
păcatul împotriva Duhului Sfânt este că, omul îşi poate pierde toate facultăţile
cu care a fost dotat dacă refuză să se folosească de ele pentru un timp
îndelungat.
Vom aminti patru dintre acestea:
a) Prima, că omul îşi poate pierde facultatea fizică. Spre exemplu: ��
Dacă
cineva încetează să se folosească de anumiţi muşchi, ei se vor atrofia. Altcineva,
dacă stă în pat pentru un timp îndelungat, îşi va pierde capacitatea de-a umbla. Şi
altcineva, dacă trăieşte în întuneric, îşi va pierde capacitatea de a vedea. Se ştie
că în unele peşteri întunecoase, peştii şi-au pierdut nu numai lumina ochilor, dar
că le-au dispărut chiar şi orbitele ochilor.
b) A doua, că omul îşi poate pierde facultatea mentală. Dacă cineva
refuză să studieze, acela îşi va pierde capacitatea de-a aprofunda. Şi un muzician
dacă refuză să exercite muzica, acela îşi va pierde dexteritatea. Biologul Darwin
a zis că atunci când era tânăr, a iubit foarte mult poezia şi muzica; dar, întrucât
s-a dedicat biologiei, poezia n-a mai însemnat nimic pentru el, iar muzica nu i-a
devenit decât un zgomot 12.
c) A treia, că omul îşi poate pierde facultatea morală. Cineva îşi poate
pierde bucuria şi plăcerea adevărată, care se găsesc în lucrurile bune, dacă pentru
un timp îndelungat îşi află bucuria şi plăcerea în lucrurile care îl degradează.
d) Şi a patra, că omul îşi poate pierde şi facultatea spirituală.
Noi ne putem pierde toată facultatea spirituală dacă pentru un timp
74
îndelungat ne astupăm urechile la şoapta Duhului Sfânt; dacă ne închidem ochii
în mod intenţionat la calea lui Dumnezeu şi căutăm să mergem pe a noastră
proprie; şi dacă ne zăvorâm mintea faţă de Dumnezeu şi ne preocupăm numai
cu ideile şi părerile noastre. Atunci vom ajunge într-o stare când nu-L vom mai
cunoaşte pe Dumnezeu, nici adevărul Lui şi nici binele pe care vrea să ni-l ofere.
Atunci putem ajunge într-o stare când răul nostru ni se pare un lucru bun şi când
binele lui Dumnezeu ni se pare un lucru rău.
În această stare au ajuns cărturarii şi fariseii. Ei, după ce au depus o
rezistenţă faţă de Dumnezeu ani de-a rândul, erau atât de orbi şi surzi, încât atunci
când au fost confruntaţi cu Dumnezeu în Cristos, n-au văzut în El nici adevărul
lui Dumnezeu, nici binele lui Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu. Ci, dimpotrivă,
în adevărul lui Dumnezeu, ei au văzut o erezie; în binele lui Dumnezeu, un rău
al lui Satan; şi în Cristos, în care erau confruntaţi cu Dumnezeu, au văzut un
Diavol încarnat care a dispus de puterea lui Beelzebul şi pe care ei trebuiau să-L
răstignească.
Acesta era motivul pentru care Evanghelistul Marcu a fost inspirat de
Duhul Sfânt să scoată în evidenţă concluzia acestui text, scriind “Aceasta, pentru
că ei ziceau: «Are un duh necurat!»� ” (v.30). Aceasta este explicaţia păcatului
împotriva Duhului Sfânt!
Astfel, păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul unui refuz îndelungat
al voii lui Dumnezeu, în care se pierde, încetul cu încetul, facultatea de percepere
faţă de Dumnezeu 13.
Aici, Mântuitorul a tras un mare semnal de alarmă pentru a ne preveni,
ca facultatea noastră de percepere faţă de Dumnezeu să nu-şi piardă niciodată
sensibilitatea şi urechea noastră spirituală să nu surzească. Este cunoscut faptul
că numai expertul care şi-a format urechea, va distinge glasul fiecărei păsări
când ele cântă mai multe deodată. Numai expertul care şi-a format urechea, va
distinge sunetul fiecărui instrument dintr-o formaţie de sute de instrumente şi
va sesiza fiecare notă. Este legea vieţii că noi auzim numai în măsura în care ne
antrenăm urechea. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să-L ascultăm pe
Dumnezeu zi după zi, până când vocea Lui va începe să ne apară tot mai clară ;
şi până când glasul Lui ne va deveni tot mai plăcut, după care ne vom acorda
urechea sufletului.
Şi, în al patrulea rând, vom răspunde la întrebarea:
IV. DE CE PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT NU SE POATE
IERTA?
Păcatul împotriva Duhului Sfânt are trei consecinţe regresive.Datorită
acestui fapt, sunt şi trei răspunsuri la întrebarea, de ce el nu poate fi iertat:
1. Primul răspuns este, că cel care se face vinovat de acest păcat îşi
75
perde facultatea de percepere faţă de Dumnezeu.
Celui ce îşi pierde facultatea de percepere faţă de Dumnezeu, Cel Preaînalt
nu-i mai poate vorbi, deoarece Tatăl nostru ceresc ne vorbeşte numai prin Duhul
Sfânt. Dar, nici păcătosul, chiar dacă Dumnezeu i-ar putea vorbi, n-ar fi în stare
să-L înţeleagă, pentru că noi Îl înţelegem pe Cel Preaînalt tot numai prin Duhul
Sfânt. În sensul acesta Apostolul Pavel ne-a spus în 1 Corinteni 2:10 că «Duhul
cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”
2. Al doilea răspuns la întrebarea: de ce păcatul împotriva Duhului Sfânt
nu se poate ierta este, că cel care se face vinovat de acest păcat îşi pierde
simţul păcatului.
Cel care se face vinovat de păcatul împotriva Duhului Sfânt şi îşi distruge
facultatea spirituală este mort în aşa fel faţă de Dumnezeu, încât nu poate fi
conştient de păcatul lui. Acesta este motivul pentru care lui nu-i pare rău când
păcătuieşte şi nici nu se întristează măcar. El nu se condamnă când păcătuieşte şi
nici nu-şi urăşte păcatul. ��
Lui îi dispare simţul de frică, de ruşine şi de scârbă faţă
de păcat. El
��
se bucură, se desfătează şi chiar se laudă cu păcatul lui 14.
La această stare nu se ajunge dintr-o dată. La început, omul îşi permite
să se joace cu ispita. Apoi, va începe să cadă mereu în câte un păcat. Reproşul
şi regretul lui vor fi tot mai mici, până când, în cele din urmă, va ajunge într-o
stare să trăiască în păcat fără nici un cutremur. Iată de unde porneşte şi până unde
poate să ajungă acest păcat! Vom reda lucrul acesta într-un silogism:
“Semeni un gând, răsare un cuvânt;
Semeni un cuvânt, răsare o faptă;
Semeni o faptă, răsare un obicei;
Semeni un obicei, răsare un caracter;
Semeni un caracter, răsare un destin veşnic.”
Ceea ce înseamnă că ce gândim, aceea vorbim; ce vorbim, aceea facem;
ce facem, aceea ne intră în obicei; ce ne intră în obicei, aceea ni se transpune în
caracter; şi ce ni se transpune în caracter, aceea ne pecetluieşte destinul veşnic.
3. Şi, al treilea răspuns la întrebarea: de ce păcatul împotriva Duhului
Sfânt nu se poate ierta este, că cel care se face vinovat de acest păcat nu se
poate pocăi.
Omul, care se face vinovat de păcatul împotriva Duhului Sfânt şi îşi
distruge facultatea spirituală, nu se poate pocăi; aşa după cum am văzut, fiindcă
îi lipseşte simţul păcatului. Până când păcătosul îşi recunoaşte păcatul şi simte
un apel din partea Duhului Sfânt, pentru el încă nu este prea târziu. Iar, dacă
şi-a pierdut facultatea de percepere a Duhului Sfânt, el nu vede în păcat nici un
lucru rău, el nu regretă că l-a făcut, nu-l urăşte şi nu vrea să-l abandoneze. Până
când păcătosul nu pătrunde în valoarea sfinţeniei, care este suprema realizare a
lui Cristos, el nu o poate dori. Şi până când el nu caută să abandoneze păcatul cu
76
toată repulsia şi nu tinde cu tot dinadinsul după sfinţenie, el nu se poate pocăi; şi
dacă nu se pocăieşte, el nu poate fi iertat, pentru că pocăinţa este singurul mijloc
al iertării din partea Celui Atotsfânt.
În una dintre ilustraţiile, în legătură cu Lucifer, se spune cum la sfârşitul
unui serviciu de biserică, un tânăr a rămas să se spovedească. Când el a început
să-şi mărturisească păcatele atât de mari şi multe, şi unul după altul, preotului i
s-a făcut părul măciucă pe cap. “Tinere”, i-a spus preotul surprins “tu trebuie să
fi de când este lumea de ai reuşit să faci păcate atât de multe şi grave!” �“Păi,
dacă eu sunt Lucifer”, i-a zis tânărul cu aroganţă. �“Da, că aşa stau lucrurile”,
i-a răspuns preotul. “Spune: «Îmi pare rău.» Spune că te căieşti şi atunci chiar
şi tu poţi fi iertat.” Când a auzit Diavolul aceste cuvinte, pe care nu s-a aşteptat
niciodată să le audă, s-a uitat ţintă la preot şi, numaidecât s-a făcut nevăzut 15. El
n-a putut să zică aşa ceva, fiindcă lui îi lipseşte simţul păcatului.
Câţi nu şi-au distrus aproape în întregime facultatea spirituală şi nu şi-au
pierdut aproape cu desăvârşire simţul păcatului, şi totuşi Duhul Sfânt, le mai face
ultimile apeluri în suflet, ca Domnul Isus cărturarilor şi fariseilor. De aceea, până
când păcătosul mai simte un apel cald din partea lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte
păcatul, pentru el nu este încă prea târziu.
Se spune despre Tockichi Ishii, cel mai mare şi crud criminal al Japoniei
că atunci când a citit prima dată despre suferinţa Mântuitorului în închisoare,
când era confruntat cu Fiul lui Dumnezeu cum murea pe cruce pentru păcatele
lui şi când Duhul Sfânt îi făcea ultimul apel în suflet, cum a început să plângă în
hohote şi să zică: “Eu, Ţi-am rănit inima şi Te-am străpuns pe cruce cu piroane
de 10 cm; şi Tu, totuşi mă poţi iubi şi ierta! Isuse, eu cred în Tine şi simt cum mi-
ai schimbat inima rănită.” Şi atunci când Ishii urca eşafodul, nici chiar moartea
cea fioroasă n-a putut să-i întunece seninătatea şi să-i răpească bucuria mântuirii
care-i radia pe faţă 16.
____________________
1. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 43a.
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 47.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 47;
Manson, T.W., The Servent - Mesiah, p. 44 - 45.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 50;
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of John, p. 211
– 235;
Robinson, J.A.T., The Baptism of John and Qumran Community, p. 11
– 17.
77
8. Short, S.S., Mark, p. 1161;
��
9. Op. cit.
10. Op. cit.
11. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 48.
13. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 49;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 139.
16. Op. cit. p. 80.
78
10. TREPTELE PÃCATULUI îMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT II
Marcu 3 . 28 - 30 şi Matei 12 : 31 - 32
În al doilea studiu din acest text intitulat Treptele păcatului împotriva
Duhului Sfânt, ne vom ocupa de trei trepte ale acestui păcat care duce la moarte:
păcatul cu voia, păcatul după încheierea noului legământ şi păcatul răstignirii din
nou a lui Cristos.
I. PĂCATUL CU VOIA
Apostolul Ioan a identificat păcatul împotriva Duhului Sfânt cu păcatul
care duce la moarte. El a scris: “Este un păcat care duce la moarte... (17) Orice
nelegiuire este un păcat, dar este un păcat care nu duce la moarte.” (1 Ioan 5:16-
17).
Care este păcatul care duce la moarte şi care sunt păcatele care nu duc la
moarte? Unii cred că există un anumit păcat pe care dacă îl faci, te duce în mod
sigur la moarte, fără nici un chip de salvare. ��
Pe când, dacă faci alte păcate, fie cât
de multe la număr nu te duc la moarte. Aceasta este o părere foarte greşită.
Apostolul Ioan n-a zis că este un anumit păcat care duce la moarte şi că
sunt anumite păcate care nu duc la moarte. Ci, el a spus că sunt păcate care duc
la moarte şi că sunt păcate care nu duc la moarte. Dar, care sunt păcatele care duc
la moarte? Desigur, că sunt nişte păcate mari şi grele, nu? Nu. Ci, orice păcat, fie
cât de mic, ne poate duce la moarte dacă nu ne pocăim de el.
În textul grecesc scrie pros thanaton, care nu înseamnă «păcat de moarte» pe
care dacă l-am făcut, ne duce în mod sigur la pierzare veşnică; ci «păcat care
duce la moarte» 1. Adică, păcat de care dacă nu ne pocăim, ne duce în mod sigur
la moarte.
Prima treaptă a păcatului care duce la moarte este păcatul cu voia.
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Evrei: “Căci, dacă păcătuim cu voia,
după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru
păcate, (27) ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care-i
va mistui pe cei răzvrătiţi.” (10:26-27)
Păcatul cu voia este atunci când omul ascultă de păcat şi refuză să
asculte de Dumnezeu; când el cunoaşte păcatul, dar nu vrea să renunţe la el,
ci, dimpotrivă, vrea să păcătuiască.
Acest păcat, oare poate fi iertat? După cum ne spune Apostolul Pavel,
ni se pare la prima vedere că nu poate, pentru că celui ce l-a săvârşit “nu-i mai
rămâne nici o jertfă de ispăşire. Ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi
văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.” Şi, totuşi poate. Dumnezeu
îl conştientizează şi pe acesta de starea lui şi îi face apel de întoarcere. Totul
79
depinde de voinţa lui. El trebuie să inverseze lucrurile, să abandoneze păcatul
din voinţa lui şi să asculte de Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris în Epistola
sa către Evrei: “ Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, (8) nu vă împietriţi inimile !”
(3:7-8)
O, tu, cel care ai coborât pe prima treaptă a păcatului care duce la moarte,
eşti pe treapta păcatului cu voia, păcătuieşti pentru că vrei să păcătuieşti. Aruncă
��
păcatul din voinţa ta şi întoarce-te înapoi la Cristos!
A doua treaptă a păcatului care duce la moarte este
II. PĂCATUL DUPĂ ÎNCHEIEREA NOULUI LEGĂMÂNT
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Evrei: «Căci cei care au fost
luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, (5) şi
au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, (6) şi care
totuşi au căzut, este imposibil să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocâinţă, fiindcă
ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocurit.»
(6:4-6)
Apostolul Pavel ne vorbeşte în aceste trei versete cu un accent care n-
are paralelă în întreg Noul Testament. El a ajuns să vadă gravitatea păcatului
ca nimeni altul. El ştia că păcatul a ajuns cu mult mai grav, după ce Fiul lui
Dumnezeu a venit în lume şi Şi-a dat viaţa pentru ispăşirea păcatelor şi, oamenii,
ignorându-I şi dispreţuindu-I jertfa, totuşi continuă să se bălăcească în tot felul
de fărădelegi. Convingerea marelui Apostol era că dacă sub Legea veche, păcatul
era foarte grav şi condamnabil, atunci, cu cât mai grav şi mai condamnabil este
păcatul după ce Mielul lui Dumnezeu a fost înjunghiat pentru noi şi noi totuşi
persistăm în el! Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Evrei: «Cine a călcat
Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. (29)
Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel care-L va câlca în picioare pe
Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi-L va
batjocuri pe Duhul harului?» ��
(10:28-29)
Marele apostol a început, mai întâi, cu o listă întreagă de privilegii
creştine şi, apoi a tras un semnal de alarmă. El a zis: Dacă cineva a fost luminat
odată şi a urcat patru trepte de privilegii creştine; şi care, totuşi a căzut, este cu
neputinţă să fie înnoit iarăşi şi adus la pocăinţă.
În Biserica Primară, cuvântul grecesc photismos, “a fi luminat” era
sinonim cu “a fi botezat” 2.
a) Prima treaptă de urcare a creştinului, ne spune Apostolul Pavel, este
că el gustă darul ceresc care înseamnă: iertarea lui Cristos, pacea sufletească,
pacea cu Dumnezeu, bucuria lăuntrică şi altele de felul acesta. El ştie că Fiul lui
Dumnezeu a făcut pentru el, ce el personal n-ar fi fost în stare să facă niciodată.
b) A doua treaptă de urcare a unui copil al lui Dumnezeu este de-a fi
80
părtaş Duhului Sfânt; de-a avea în viaţă o directivă nouă, o lumină nouă şi o
dinamică nouă.
c) A treia treaptă de urcare a unui copil al lui Dumnezeu este că el
gustă Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu. El a descoperit în Cristos adevărul lui
Dumnezeu şi adevăratul sens al vieţii.
d) Şi, a patra treaptă de urcare a unui copil al lui Dumnezeu este că el
gustă puterile veacului viitor. El este omul care gustă chiar de aici şi de acum din
bucuria, din fericirea şi din gloria eternă.
A doua treaptă a păcatului care duce la moarte este atunci când omul
se află în noul legământ şi a urcat cele patru trepte ale harului, şi care, totuşi
înclină spre păcat; când el vrea să-L aibă şi pe Cristos, dar să trăiască şi în
păcat. Numai că Fiul lui Dumnezeu nu poate să accepte aşa ceva, pentru că
El nu Se poate asocia cu păcatul. Omul, chiar înainte de-a intra în legământ cu
Cristos, trebuie să se decidă: ori să renunţe la păcat, ori să renunţe la Cristos,
cu amândouă nu se poate. Este foarte grav când omul, fiind în legământ cu
Cristos, vrea să fie şi cu Mântuitorul şi să trăiască şi în păcat. Dacă până acum
n-a existat o asemenea despărţire, ea trebuie să se facă în acest moment, în sensul
cel mai strict al cuvântului. În legătură cu această despărţire inevitabilă, de un
lucru suntem siguri că Mântuitorul nu-l poate părăsi pe om niciodată ; ci omul,
alegând păcatul, Îl părăseşte pe El.
Iar, Fiul lui Dumnezeu, uitându-Se cu lacrimi în ochi la cel care a coborât
pe a doua treaptă a păcatului care duce la moarte îi spune: “Tu, care ai coborât pe
a doua treaptă a păcatului care duce la moarte, pe treapta lepădării de Mine. Tu
care ai gustat odată din darul ceresc, ai fost în părtăşia Duhului Sfânt, ai gustat
Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi ai gustat cândva şi din puterile veacului
viitor, şi totuşi M-ai părăsit. Întoarce-te! Este adevărat că tu M-ai părăsit pe
Mine, dar Eu pe tine nu te pot părăsi. Eu te chem să te întorci. Ascultă-Mi glasul
şi întoarce-te! Tu ştii că în noul legământ, iertarea de păcate există numai în
jertfa Mea şi dacă alegi păcatul şi Mă respingi pe Mine, nu-ţi mai rămâne nici o
jertfă pentru păcat, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc
veşnic.”
Acesta este motivul pentru care Apostolul Pavel a fost inspirat să ne
prevină, că dacă rămânem pe această treaptă şi nu ne întoarcem “este cu neputinţă
să fim înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă!”
Şi, a treia treaptă a păcatului care duce la moarte este
III. PĂCATUL RĂSTIGNIRII DIN NOU A LUI CRISTOS
Am văzut că Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Evrei următoarele
cuvinte: “Căci cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au
făcut părtaşi Duhului Sfânt, (5) şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu,
81
şi puterile veacului viitor - (6) şi care totuşi au căzut, este imposibil să fie înnoiţi
iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui
Dumnezeu şi-L dau să fie batjocurit.” (6:4-6) Şi tot în Epistola către Evrei,
marele apostol a mai scris: “Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel care
va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu
care a fost sfinţit şi-L va batjocori pe Duhul harului?” (10:29)
Apostolul Pavel a numit a treia treaptă a păcatului care duce la moarte
păcatul răstignirii din nou a lui Cristos şi el a fost inspirat să facă lucrul acesta
din următoarele trei motive:
1. Primul motiv este, că pe Fiul lui Dumnezeu Îl doare foarte mult
starea în care ajung cei ce se află pe această treaptă.
Apostolul Pavel ne spune că cei care se leapădă de Cristos, Îl răstignesc
din nou.
Există o legendă creştină, cu numele de Quo vadis, în care se spune cum
Apostolul Petru fugea îngrozit pe timpul persecuţiei lui Nero pe via Appia, o
şosea de ieşire din Roma, ca să-şi scape viaţa. Dar, dintr-o dată i-a apărut în faţă
Domnul Isus şi Apostolul Petru L-a întrebat surprins: “Quo vadis, Domine?” -
“Doamne, unde Te duci?” şi Mântuitorul i-a răspuns: “Mă duc la Roma ca să fiu
răstignit din nou, pentru că tu iarăşi te lepezi de Mine şi Eu trebuie să sufăr din
nou durerea crucificării.” Apostolul Petru s-a întora la Roma şi a acceptat să fie
martirizat.
2. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu suferă durerea răstignirii
nu este numai pentru că cei care se află pe a treia treaptă a păcatului care duce
la moarte se leapădă de El, dar şi fiindcă ei acţionează împotriva Lui prin
păcatele lor.
Apostolul Pavel ne spune mai întâi că “ei Îl dau să fie batjocurit.” (Evrei
6:6) Când un copil al lui Dumnezeu cade în păcat, nu se face de ruşine numai pe
el, ci şi biserica întreagă. ��
Dar, ce este mai dureros, că el Îl face de ocară chiar şi
pe Cristos. Lumea întreagă zice despre un asemenea credincios: “Acesta este al
lui Cristos? Aceasta este tot ce a putut să facă Cristos din el? Şi aceasta este tot
ce a putut să realizeze crucea Lui?”
Apostolul Pavel ne-a arătat că asemenea credincioşi nu numai că-L
batjocuresc pe Cristos, dar Îl şi pălmuiesc. El a scris în Epistola sa către Evrei:
“Îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (10:29) şi “Îl răstignesc din nou
pentru ei!” (6:6)
��
Păcatul nu loveşte numai în Legea lui Dumnezeu, ci chiar şi în
inima Lui.
Pe timpul terorii lui Hitler era în Germania un om care a fost arestat,
torturat şi dus în război pe linia întâi. El a înfruntat totul cu curaj şi vitejie. Deşi
a fost rănit în trup, totuşi a rămas tare în duh. În cele din urmă, el a descoperit că
tocmai fiul lui a fost acela care a uneltit împotriva lui. Aceasta l-a şocat atât de
82
tare, încât i-a cauzat moartea. Atacul vrăjmaşilor, a putut să-l rabde; dar uneltirea
din partea celui iubit, n-a fost în stare s-o suporte.
Dramaturgul englez W. Shakespeare, ne spune că atunci când Iulius Cezar
a fost ucis, el a stat în faţa asasinilor cu un mare curaj, aproape dispreţuitor. Dar,
când a văzut că prietenul lui, Brutus, a scos pumnalul ca să-l înjunghie, şi-a
acoperit ochii cu toga şi a exclamat: “Şi tu, fiul meu, Brutus?”
Ce l-a durut pe Iulius Cezar cel mai mult era că, tocmai Brutus, prietenul
lui cel mai bun, pe care l-a iubit cel mai mult, s-a ridicat împotriva lui. Atunci,
cu cât mai mult Îl doare pe Fiul lui Dumnezeu când chiar ai Lui Îl pălmuiesc fără
milă cu păcatele lor!
3. Şi, a treia cauză pentru care Apostolul Pavel a numit această treaptă,
treapta răstignirii din nou a Mântuitorului este, că de pe ea mai este un singur
pas până la pierzarea veşnică.
Pe prima treaptă, omul alege păcatul; pe a doua, se leapădă de Cristos;
şi pe a treia începe să-şi bată joc de El, să-L calce în picioare, să-I pângărească
sângele legământului în care a fost sfinţit şi să-L răstignească din nou. Şi, cu
toate acestea, Fiul lui Dumnezeu este gata să-l ierte şi pe acesta. Nici pentru el
nu este încă prea târziu.
O, tu, care ai coborât pe a treia treaptă a păcatului care duce la moarte,
pe treapta răstignirii
din nou a lui Cristos,
nu uita că tu, deşi I-ai
întors spatele, că îţi baţi
joc de El şi-L pironeşti
pe crucea suferinţei. El,
totuşi, ţie nu-ţi poate
întoarce spatele. Nu
uita că tu eşti tot al Lui
şi că păcatele tale Îl dor
foarte tare. Nu uita că El
simte pentru tine durerea
răstignirii. Şi, ceea ce
Îl doare pe El cel mai
tare este că tu, fiul Lui,
pentru care El Şi-a dat Calea Apia din Roma
viaţa, mai ai un singur
pas până la prăbuşirea eternă. El ��
este gata să-ţi treacă totul cu vederea, numai să
te întorci. Nu-i nimic că I-ai întors spatele, că ţi-ai bătut joc de El, că I-ai adus
atâta întristare şi durere în suflet, şi însăşi durerea răstignirii. El, totuşi este gata
să te ierte, numai să te întorci.
83
Şi, în clipa aceasta, când tu simţi cum Mântuitorul tău îţi face un apel
cald în suflet şi când Îi auzi şi recunoşti glasul, întoarce-te şi nu mai zăbovi.
Fiindcă de aici, la un singur pas, îţi este în joc veşnicia. La un pas înainte, îţi este
pierzarea veşnică şi la un pas înapoi spre Cristos, îţi este fericirea eternă. Tu eşti
pe ultima treaptă a păcatului care duce la moate, de aceea păcătuieşti împotriva
lui Cristos şi împotriva cerului întreg şi nu te doare; de aceea nu vezi în păcat
nici o consecinţă; şi de aceea facultatea ta spirituală este distrusă aproape cu
desăvârşire. Apucă aceste ecouri ale apelului Duhului Sfânt, pe care tu de abia le
mai percepi, şi întoarce-te la Cristos până nu va fi prea târziu.
Cărturarii şi fariseii şi-au închis ochii şi şi-au astupat urechile sufletului
în mod intenţionat faţă de apelurile lui Cristos, singura revelaţie a lui Dumnezeu;
şi au continuat să meargă cu încăpăţânare pe drumul ideilor lor preconcepute, cu
toate că Mântuitorul i-a prevenit că dacă vor persista în acea stare, ei singuri se
vor exclude dinaintea lui Dumnezeu, fapt care s-a şi întâmplat. Ei ��
au apucat pe
un drum de pe care nu s-au mai putut întoarce înapoi niciodată.
____________________
1. Orr, R.W., The Letters of John (IBC), p. 1584 – 1585.
2. Barclay, W., The Letter of the Hebrews, p. 56.
84
11. PROBLEMA CUVINTELOR
Matei 12 : 34 - 37
34 Pui de viper��
ă��
cum aţi putea să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi
răi? Căci
��
din prisosul inimii vorbeşte gura.
35 Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul
rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.
36 Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt
nefolositor pe care-l vor fi rostit.
37 Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi
condamnat.
În acest text intitulat Problema cuvintelor, Mântuitorul ne-a arătat două

lucruri: starea gravă în care ajung cei mai mulţi dintre vorbitori şi marea lor
responsabilitate.
I. STAREA GRAVĂ ÎN CARE AJUNG CEI MAI MULŢI DINTRE
VORBITORI
Nimeni n-a cunoscut vreodată mai bine problema cuvintelor ca Acela
care se numea Cuvântul şi era Dumnezeu - Creator.
Când am tratat studiile intitulate Fiul lui Dumnezeu după fondul de
gândire grecesc (Vol.I,Stud.10) şi Descoperirea şi însemnătatea ideii de logos,
(Vol.I,Stud.12) am văzut că Biserica Primară a fost confruntată cu una dintre
cele mai mari probleme. Mântuitorul, după descendenţa Sa umană era evreu.
El a lucrat printre evrei; şi ca să fie înţeles de ei, a trebuit să folosească limba
şi fondul lor de gândire. Dar, la vreo treizeci de ani, după înălţarea Sa la cer,
creştinismul a început să iasă din leagănul iudaismului şi să se extindă în largul
lumii. El a cuprins toată Asia Mică, Grecia şi Roma. Creştinilor proveniţi dintre
greci le-a venit foarte greu să înţeleagă adevărul divin după fondul de gândire
evreiesc. Ei n-au auzit niciodată vorbindu-se până atunci despre Mesia. Pentru ei
ideea de Mesia era cu totul străină şi nu însemna nimic altceva decât o ambiţie
politică evreiască. Evreii au putut să-L înţeleagă oarecum pe Domnul Isus după
acest fond de gândire, dar nu şi grecii. Problema cea mare care a stat înaintea
Evanghelistului Ioan a fost: cum să-L prezinte pe Cristos lumii greceşti ca şi
grecii să-L înţeleagă şi să-L accepte ca Mântuitor?
Evanghelistul Ioan a împrumutat de la filozofii greci cuvântul logos, care
avea două înţelesuri “cuvânt” şi “raţiune”, şi a fost inspirat ca să-L identifice
pe Domnul Isus cu acest cuvânt ca pe Dumnezeu adevărat. Evreilor le-a oferit
înţelesul de “cuvânt” şi grecilor pe cel de “raţiune”, fiecăruia după fondul lui de
85
gândire.
Evanghelistul Ioan, căutând să-L prezinte pe Fiul lui Dumnezeu lumii
greceşti, a găsit o cale nouă şi cu mult mai bună chiar şi pentru evrei, pe care
a descoperit-o în Vechiul Testament sub noţiunea de membra, care înseamnă
“Cuvântul lui Dumnezeu”.
Evreii erau foarte familiari cu expresia “Cuvântul cel atotputernic al lui
Dumnezeu”, că Dumnezeu numai a zis un cuvânt şi acel cuvânt a avut în sine
puterea să facă tot ce a spus. Spre exemplu: “Dumnezeu a zis să fie lumină; şi s-a
făcut lumină”��
, (Gen.1:3) “Dumnezeu a zis să fie nişte luminători în întinderea
cerului....şi aşa a fost” (Gen.1:14) şi psalmistul, de asemenea a fost inspirat să
scrie: “Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului.” (Ps.33:6)
Evanghelistul Ioan când a spus evreilor: “La început era Cuvântul şi
Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”... (3) “Toate lucrurile
au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”... (10)
“El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut,”
(1:1,3,10) le-a zis cu alte cuvinte: “Voi evreii, aţi fost totdeauna fascinaţi de
Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu care a creat cerurile şi pământul. Dacă
doriţi să vedeţi pe Cel care a rostit aceste cuvinte, atunci, uitaţi-vă la Isus din
Nazaretul Galileii 1. Priviţi la El cum, cu Cuvântul puterii Sale, a ordonat mării
înfuriate, zicându-i: «Taci!» şi ea s-a liniştit; furtunii i-a zis: «Fără gură!» şi
ea s-a potolit; (Marcu 4:39) şi lui Lazăr care murise şi începuse să intre în
descompunere, i-a spus: «Ieşi afară!» şi el s-a sculat din mormânt (Ioan 11).
Uitaţi-vă bine la El şi veţi vedea, cum de Cuvântul puterii Lui ascultă întreaga
zidire, ba chiar şi locuinţa morţilor I se supune. Uitaţi-vă cu atenţie la El şi vă
veţi convinge că El nu era altul decât Marele Creator care a intrat în creaţie.”
Dumnezeu a descoperit ideea logosului filozofului Heraclit în anii 560
înainte de Cristos. Este interesant, că Heraclit a locuit chiar în Efes, oraşul
Evanghelistului Ioan. Acolo el a descoperit ideea logosului lui Dumnezeu şi că
tot acolo şi Evanghelistul Ioan şi-a scris Evanghelia şi a arătat în modul cel mai
surprinzător că acel Logos a coborât la noi în persoana Mântuitorului 2.
Heraclit, admirând măreţia şi splendoarea creaţiei, şi-a pus întrebarea: “Cine a
dat naştere ordinii măreţe? Cine a elaborat legile maiestuoase care stau la baza
întregului Univers? Şi cine a întins stelelor orbitele ca să nu devieze din drumul
lor?” La toate acestea Heraclit a răspuns: “«Logosul» sau «Mintea cea mare a
lui Dumnezeu», care este imprimată în toate lucrurile” 3.
Apoi, acest mare filozof, a pus întrebarea: “De unde ne vine capacitatea
de-a gândi, de-a raţiona şi de-a cunoaşte? De unde ne vine capacitatea de-a
deosebi binele de rău şi ce este drept faţă de ce este nedrept? Ce anume ne
face capabili să cunoaştem adevărul şi să alegem binele? ��
Şi de ce chiar şi cei
mai pervertiţi oameni cunosc când fac un lucru rău?” La toate acestea filozoful
86
amintit, de asemenea a răspuns: “Dacă descoperim amprentele minţii Marelui
Creator pretutindeni în jurul nostru, atunci, cu atât mai mult, El Şi-a imprimat
această amprentă în om, făcându-l o fiinţă raţională, morală şi spirituală. Şi
cel mai pervertit ştie când face un lucru rău, pentru că mintea cea mare a lui
Dumnezeu care controlează întreg Universul, îl controlează cu atât mai mult pe
om” 4.
Evanghelistul Ioan când a spus grecilor: “La început era Cuvântul şi
Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”... (3) “Toate lucrurile
au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”... (10)
şi “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”,
(1:1,3,10) le-a zis cu alte cuvinte: “Voi grecii, aţi fost fermecaţi veacuri de-a
rândul de Mintea cea mare a lui Dumnezeu care a creat întreaga existenţă cu
ordinea, armonia şi legile ei măreţe; care controlează totul şi căreia nu-i scapă
nimic. Dacă doriţi să vedeţi această Minte, atunci vă invit să vă uitaţi la Isus din
Nazaretul Galileii şi veţi vedea că ea a fost întruchipată în El; că El a cunoscut
întreaga Existenţă din cer şi de pe pământ; şi că de Mintea Lui nu s-a putut
ascunde nici măcar un singur gând tainic al inimii cuiva. Uitaţi-vă bine la El
şi vă veţi convinge că El nu era Altul decât Marele Creator care a intrat în
creaţie.”
Astăzi sunt mulţi care cred că materia cea fără raţiune, l-a făcut pe om,
spunând că el nu este altceva decât un complex de combinaţii întâmplătoare ale
materiei.
Oamenii de ştiinţă au căutat o zală de legătură între om şi lumea animală,
dar, spre marea noastră surprindere, noi am descoperit în Cristos, zala de legătură
între Dumnezeu şi om. Filozoful Hegel a zis că tot ce există, există raţional.
Cristos a creat toate lucrurile cu o mare înţelepciune. Dar, spre deosebire de
creaţie, omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El este
singura fiinţă raţională care poartă acest sigiliu al Creatorului său din care îşi
trage obârşia.
Cât de clar şi de uşor ne putem descoperi originea, dacă ne folosim
câtuşi de puţin de mintea cu care suntem înzestraţi şi privim la lucrurile din jurul
nostru. Spre exemplu: Dacă luăm în mână o floare frumoasă şi punem întrebarea:
“Această floare frumoasă, de unde provine?” Răspunsul este: “din sămânţa
��
soiului ei. Dar sămânţa ei, de unde vine?” “Din floarea aceea frumoasă.” Tot
astfel, dacă punem întrebarea: “omul raţional şi cuvântător, de unde îşi trage
obârşia?” Răspunsul nu poate fi: “din materia mută şi fără raţiune, pentru că
însăşi raţiunea cu care Dumnezeu ne-a dotat, ne obligă să credem că noi ne
tragem originea din Logosul cel raţional şi cuvântător, care ne-a creat după
chipul şi asemănarea Lui.”
Cristos - Logosul, care este Unul şi Acelaşi cu Dumnezeu-Creatorul, a
87
spus cărturarilor şi fariseilor: “Pui de vipere, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri
bune, când voi sunteţi răi? ��
Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. (35) Omul
bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate
lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (v.34-35)
Cristos, care era Dumnezeu Întrupat, ne-a învăţat că ceea ce este în inimă,
aceea iese pe buze. Nimic nu dezvăluie starea lăuntrică a omului mai bine ca şi
cuvintele. Noi n-avem nevoie să ne spună cineva despre un anumit om, cum este
sufletul lui, curat sau murdar, dacă este un om bun sau un om rău? Pentru că
fiecare om se arată cine este şi cum este prin cuvintele pe care le spune.
Omul se dă de gol cel mai bine cine este când vorbeşte fără control. A.
Plummer a zis: “Cuvintele spuse cu prudenţă sunt ipocrite, fiindcă ele ascund
starea reală a celui ce le rosteşte” 5. Spre exemplu, limbajul unui orator care se
află în public este elocvent, fin şi nobil. Iar atunci când se găseşte într-un cerc
mai restrâns este adeseori aspru şi chiar vulgar. În ��
public, el alege cu mare grijă
ce să zică. Pe când, într-un cerc apropiat, lui îi scapă uneori controlul şi îi iese pe
uşa buzelor câte un cuvânt care îl demască.
Aşa se întâmplă şi la mânie. Omul zice la mânie direct ce gândeşte şi ce
el adeseori a dorit să spună, dar l-a reţinut controlul.
Mulţi sunt un model atunci când vorbesc în public, dar când sunt la ei
acasă sunt furioşi, brutali, ironici, certăreţi, le place să se plângă etc. Toţi aceştia
îşi arată adevărata faţă în familie, unde ei nu mai trebuie să se reţină, pentru că
nu este nimeni ca să-i vadă şi să-i audă.
În concluzie, din aceste două versete ale Mântuitorului, învăţăm
următoarele trei lucruri. Primul, că starea reală a inimii iese la iveală prin cuvinte;
al doilea, că ceea ce ne arată ce suntem şi cum suntem, nu sunt cuvintele pe care
le rostim cu atenţie, ci acelea pe care le spunem când nu veghem; şi, al treilea,
dacă dorim să ne cunoaştem adevărata stare a sufletului, trebuie să ne examinăm
orice cuvânt exprimat sau neexprimat.
În versetul 34 avem un epitet foarte tăios “pui de vipere”, pe care l-a
atribuit dumnezeiescul nostru Învăţător autorităţilor ecleziastice evreieşti. Pentru
a înţelege acest epitet, trebuie să ştim mai întâi alte două lucruri: scopul cu care
l-a rostit Domnul Isus şi însemnătatea lui.
Motivul pentru care a atribuit Domnul Isus acest epitet cărturarilor şi fariseilor, îl
găsim în marea Sa dispută pe care a avut-o cu aceştia care, pierzându-şi facultatea
spirituală, L-au calomniat că era în ligă cu Beelzebul; şi cărora El le-a spus că
s-au făcut vinovaţi de păcatul împotriva Duhului Sfânt, aşa cum am văzut în
ultimele patru studii.
Iar, ca să ajungem la însemnătatea acestui epitet, ne vom folosi de acelaşi
epitet pe care l-a atribuit Ioan Botezătorul fariseilor şi saducheilor care, ca şi
cărturarii şi fariseii din textul pe care îl studiem, nu s-au putut recunoaşte că
88
erau păcătoşi, ci au acceptat botezul numai formal, numai de ochii lumii. Ioan
Botezătorul, cunoscând starea reală în care se aflau fariseii şi saducheii, a fost
inspirat ca să-i prevină asupra marelui pericol în care se găseau cu următoarele
cuvinte: “Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? (8) Faceţi
dar roade vrednice de pocăinţa voastră. (9) Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi
înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!»» (Matei 3:7-9)
Ioan Botezătorul i-a numit pe farisei şi pe saduchei «pui de vipere» din
două motive. Primul motiv a fost, că învăţătura lor era tot aşa de veninoasă şi
aducătoare de moarte ca otrava puilor de vipere. Cărturarii şi fariseii învăţau
poporul evreu că naţiunea lor era favorizată din partea lui Dumnezeu prin
Avraam; că Avraam era atât de unic în bunătatea lui înaintea lui Dumnezeu, încât
meritele lui erau suficiente nu numai pentru el, ci şi pentru toţi descendenţii lui;
că el a făurit un tezaur de merite public, care nu se va epuiza niciodată; că toţi
fiii lui Avraam vor avea parte de lumea viitoare; şi că Avraam va sta la porţile
gheenei ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care s-au rătăcit 6. Iar, saducheii
învăţau poporul că nu există viaţă după moarte; şi, cu atât mai puţin, judecata de
apoi şi focul gheenei. Şi al doilea motiv pentru care Ioan Botezătorul a atribuit
fariseilor şi saducheilor acest epitet a fost, că puii de viperă nu reuşeau să scape
niciodată de flăcările focului.
Când am tratat studiul intitulat Pregătirea căii Domnului Isus, (Vol.
II,Stud.3) ne-am informat că Ioan Botezătorul a văzut adeseori în pustiul Iudeii,
cum iarba şi tufişurile mici se uscau de seceta verii, ca iasca. Iar atunci când li
se dădea foc, flăcările se întindeau atât de repede, încât prea puţine vieţuitoare
care îşi aveau cuiburi şi adăpost în ele, reuşeau să-şi salveze viaţa. Viperele, puii
de vipere, scorpionii şi tot felul de vieţuitoare, căutau să fugă cu cea mai mare
iuţeală de flăcările focului, însă nu reuşeau. Viperele, se întâmpla să-şi mai scape
viaţa, dar puii lor niciodată 7. Astfel, când Ioan Botezătorul a întrebat pe farisei
şi pe saduchei: «Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?» le-a
spus cu alte cuvinte: «Cine a reuşit să vă arate un alt mijloc prin care aţi putea
să scăpaţi de mânia viitoare, ca şi când ar exista o altă cale spre deosebire
de aceea pe care v-am indicat-o că există în Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii. Ioan Botezătorul a fost inspirat să le spună că aşa după cum puii
de viperă nu-şi puteau salva viaţa de focul pustiului, cu atât mai puţin, ei nu
puteau fugi de mânia viitoare.
Tot astfel şi Domnul Isus i-a numit pe cărturari şi farisei «pui de vipere»
tot pentru aceste două motive: fiindcă învăţătura lor pe care o propagau că poporul
evreu este scutit de judecata de apoi şi de focul gheenei era tot aşa de periculoasă
pentru ei şi naţiunea lor întreagă, ca otrava unei vipere; şi fiindcă, aşa cum puii
de vipere nu reuşeau să-şi salveze viaţa de flăcările focului din pustiul Iudeii, tot
aşa nici ei şi nici poporul evreu nu vor putea să scape de judecata finală a lui
89
Dumnezeu şi de focul infernului.
Şi, în al doilea rând, Mântuitorul ne arată în acest text
II. MAREA RESPONSABILITATE A CUVÂNTĂTORILOR
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând cărturarilor şi
fariseilor: «Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice
cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. (37) �� Căci din cuvintele tale vei fi scos
fără vină şi din cuvintele tale vei fi condamnat.” (v.36-37)
Cărturarii şi fariseii au rostit cele mai grele şi condamnabile cuvinte pe
care Mântuitorul le-a numit blasfemie, adusă la adresa Lui şi a Tatălui. Ei au
zis că Domnul Isus era în ligă cu Beelzebul, domnul duhurilor necurate; şi cu
ajutorul lui, El le alungă. Mântuitorul ne-a prevenit pe fondul acestei calomnii că
omul va da cândva socoteală pentru orice cuvânt pe care îl va fi rostit.
Să aruncăm, mai întâi, o scurtă privire asupra marelui efect al cuvintelor.
Adeseori, cuvintele noastre fac cel mai mare rău. Spre exemplu, un om spune
la mânie un cuvânt pe care nu l-ar fi zis niciodată dacă veghea. Lui, în zadar îi
pare rău după aceea. Aceasta nu-l scuteşte de marea răspundere, fiindcă cuvântul
lui deja şi-a făcut efectul. El a creat o rană pe care adeseori nu o mai poate
vindeca nimeni; şi a ridicat o barieră între el şi semenul lui, care de multe ori
nu mai poate fi dată la o parte. Sau, altuia i-a scăpat un cuvânt necugetat într-un
moment de neatenţie şi aproapelui său i s-a imprimat adânc în memorie şi nu-l
mai poate uita. Pitagora a zis odată: “Mai degrabă aruncă o piatră, decât să spui
o vorbă necugetată” 8. Şi, cu atât mai grave sunt cuvintele, pe care le spune omul
intenţionat şi cu sânge rece! Un cuvânt murdar sau vătămător odată spus, nimeni
nu-l mai poate întoarce înapoi. El urmează să-şi facă efectul de jignire, vătămare
şi stricăciune oriunde va ajunge.
Pentru cuvântul nostru “nefolositor” din versetul 36 “Vă spun că, în ziua
judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi
rostit” este în textul grecesc aergos. Acest cuvânt se folosea la pomi neroditori
şi la pământ neproductiv. El exprima ideea: când un anumit lucru nu atingea
scopul pentru care a fost făcut 9. Acest cuvânt are în învăţătura Mântuitorului
însemnătatea că Creatorul ne-a dotat cu darul vorbirii cu un scop înalt; şi că omul
se face vinovat de un păcat dublu: nu numai fiindcă cuvintele lui nu-şi ating
menirea pentru care am fost înzestraţi cu ele, dar şi pentru efectul lor negativ.
Mântuitorul când a zis că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală
pentru orice cuvânt pe care l-au rostit; că unii din cuvintele lor pe care le-au
rostit, vor fi osândiţi; iar alţii, tot din cuvintele lor pe care le-au spus, vor fi
scoşi fără vină, a afirmat un lucru foarte mare. Şi totuşi, câţi nu ignoră aceste
cuvinte, zicând: “Este imposibil ca Dumnezeu să ţină cont de tot ce am spus.
Cum El n-are altceva de făcut decât să urmărească pe fiecare om ce zice şi să
90
ţină minte toate cuvintele lumii?” Dar, Fiul lui Dumnezeu a ştiut ce a spus.
Când am tratat studiul Judecata de apoi, din lucrarea intitulată Studii
asupra Apocalipsei, (Vol.III,Stud.41) am văzut că judecata finală se va ţine după
cel mai înalt nivel. Ioan Teologul ne arată că atunci când toţi oamenii vor învia
şi când vor apare înaintea Tronului celui mare şi alb, începând de la Adam şi Eva
şi până la ultimul om care se va naşte, Cristos ne va judeca după anumite cărţi în
care ne vor fi imprimate toate faptele, cuvintele, gândurile şi intenţiile. Biblia ne
spune că Cristos, ieri ne-a fost Creator, astăzi ne este Mântuitor şi că mâine, tot
El ne va fi Judecător. El, în calitate de Judecător Suprem de la sfârşitul lumii, a
deschis chiar de la începutul creaţiei nişte cărţii în care să ne imprimăm viaţa. Şi
una dintre aceste cărţi după care vom fi judecaţi, ne-a spus Domnul Isus, este o
carte în care ne sunt imprimate toate cuvintele pe care le-am rostit.
Oamenii de ştiinţă au descoperit ceea ce se numeşte cartea undelor, care
este una dintre cărţile după care vom fi judecaţi şi la care s-a referit Ioan Teologul
atunci când a scris în Apocalipsa: “Apoi am văzut un tron mare şi alb şi pe Cel
care stătea pe el. Pământul
��
şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc
pentru ele. (12) Şi i-am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea
tronului. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este
cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise
în cărţile acelea.» (20:11-12) Aceşti oameni de ştiinţă spun că fiecare om îşi are
unda lui pe care o imprimă ca pe o bandă de magnetofon de la leagăn şi până
la catafalc. După această lege de principiu funcţionează în parte magnetofonul
şi radioul. Noi murim, dar toate cuvintele noastre rămân vii şi se conservă în
această carte, pe care le vom auzi încă o dată înaintea tronului celui mare şi alb
de judecată care va scoate totul la iveală.
La această carte, pe care a văzut-o zburând ca un sul de-asupra lumii şi în
care erau înregistrate numai blesteme, s-ar fi referit şi Prorocul Zaharia (5:2-3).
Când am abordat studiul intitulat Descoperirea şi însemnătatea ideii de Logos,
(Vol.I,Stud.12) am văzut că Vechiul Testament ne arată cum Cuvântul lui
Dumnezeu are în sine viaţă şi putere. Să luăm numai două exemple. În psalmul
147:15 scrie: «Dumnezeu Îşi trimite Cuvântul pe pământ, care aleargă cu iuţeală
mare» şi în Isaia 55:11, de asemenea citim: «Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese
din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini
planurile Mele.»
Apoi, tot Vechiul Testament ne mai spune că omul a fost creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; şi că el se aseamănă cu Dumnezeu şi în
Profesorul John Peterson a zis: «La evrei, cuvântul
privinţa aceasta a cuvântului. ��
spus era viu şi că el avea în sine o putere. El, o dată ieşit din gură, se năpustea
întocmai ca un taur când scapă din grajd.” Datorită acestui fapt, a continuat
să spună Peterson, “lumea Vechiului Testament a crezut că în cuvântul cel viu
91
există o putere care poate să facă în
om o anumită lucrare.” Acesta a fost
motivul pentru care, atunci când un
evreu a spus o dată un cuvânt sau
a rostit o binecuvântare, el nu mai
putea să le retragă, fiindcă cuvântul
cel viu şi independent urma să-i facă
lucrarea. Şi acesta a fost cauza pentru
care Isaac, nu mai putea să ia înapoi
binecuvântarea lui Iacov şi să i-o dea
lui Esau. (Geneza 27) 10
Cât de adevărat este lucrul
acesta că, cuvântul este viu şi că el
umblă întocmai ca o fiinţă vie de la
inimă la inimă! Se spune că atunci
când John Knox a predicat în Scoţia
pe timpul reformei, glasul lui a adus
în inimile ascultătorilor săi mai multă
putere şi curaj decât dacă li s-ar fi aliat
sute de mii de viteji.
Nimeni nu ştie ce pot să facă John Knox (1514-1572)
cuvintele lui. Câţi nu vor rămâne uluiţi
când vor ajunge în iad şi vor vedea cum vor apare înaintea lor toate cuvintele
pe care le-au rostit, ca nişte fiinţe vii şi sumbre şi cum, uitându-se la ei, îi vor
întreba: “Nu mă cunoşti? Eu sunt al tău, tu mi-ai dat naştere. Eu l-am chinuit
pe vrăjmaşul tău o viaţă întreagă şi nu l-am lăsat până când nu l-am răpus”.
Apoi, va trece la raport un alt cuvânt şi le va spune: “Eu am reuşit să duc sufletul
lui cutare şi cutare la pierzare.” ��
O, şi câte cuvinte de felul acesta se vor perinda
atunci înaintea ochilor celor nemântuiţi! Ele, ne-a spus Mântuitorul, vor fi o parte
din acei viermi care îi vor roade pe mulţi în veci de veci. Acesta este motivul
pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a prevenit în acest text, să avem grijă la ce fel
de cuvinte dăm naştere, pentru că ele nu dispar o dată cu rostirea lor; ci va veni o
zi, în care vom da din nou ochii cu ele şi atunci le vom culege roadele. În sensul
acesta poetul Will Carleton a scris:�
“Copii, zmeii îi puteţi trage înapoi,
Dar cuvintele o dată rostite, niciodată.
Păziţi-vă de cuvinte rele ca de foc.
Aveţi grijă la ele, de zeci de ori repet,
Căci gândurile neexprimate adeseori pot muri,
Dar cuvântul o dată spus, nimeni nu-l poate omorî.” 11
92
Mulţi dintre teologi spun că în infern ne vom retrăi mereu fiecare cuvânt
pe care l-am rostit şi fiecare gest din viaţă pe care l-am făcut şi aceasta o veşnicie
întreagă; şi dacă n-am ştiut să scăpăm acum de ele prin pocăinţă, acolo ni se vor
transforma toate într-un foc de nestins al remuşcării, când ni se va trezi întreaga
conştiinţă.
____________________
1. Barrett, C.K., The Gospel According to St. John, p. 130.
3. Op. cit. p. 35 – 36.
4. Op. cit.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 52.
Plummer, A., An Exegetical Commentary on the Gospel according to St.
Matthew, p. 173.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 47.
Manson, T.W., The Servant-Messiah, p. 44 – 45.
8. Op. cit. Vol. II, p. 53.
9. Op. cit.
11. Op. cit. p. 28.
93
12. UN SINGUR SEMN
Matei 12 : 38 - 42
38 Atunci unii din cărturari şi din farisei au luat cuvântul şi I-au zis:
“Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!”
39 Drept răspuns, El le-a zis: “O generaţie vicleană şi adulteră cere un
semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul profetului Iona.
40 Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui
mare, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.
41 Bărbaţii din Ninive se vor ridica alături de generaţia aceasta în ziua
judecăţii şi o vor condamna pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona;
şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.
42 Împărăteasa de la miazăzi se va ridica alături de generaţia aceasta în
ziua judecăţii şi o va condamana pentru că ea a venit de la marginile pământului
ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât
Solomon.
Luca 11 : 16, 29 - 32
16 Alţii, ca să-L ispitească, Îi cereau un semn din cer.
29 Pe când mulţimile se strângeau cu grămada, El a început să spună:
Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn
decât semnul profetului Iona.
30 Căci după cum Iona a fost un semn pentru niniveni, tot aşa şi Fiul
omului va fi un semn pentru generaţia aceasta.
31 Împărăteasa de la miazăzii se va ridica în ziua judecăţii alături de
bărbaţii acestei generaţii şi-i va condamna; pentru că ea a venit de la capătul
pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai
mare decât Solomon.
32 Bărbaţii din Ninive se vor ridica în ziua judecăţii alături de generaţia
aceasta şi-o vor condamna pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi
iată că aici este Unul mai mare decât Iona.
Armonizat
1 Pe când mulţimile se strângeau cu grămada, (Lc.v.:29 ) unii din
cărturari şi din farisei (Mt.v.38) ca să-L ispitească, Îi cereau un semn din cer.
(Lc.v.16)
2 Ei I-au zis: “Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!” (Mt.
v.38)
3 Drept răspuns, El le-a zis: “O generaţie vicleană şi adulteră cere un
semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul profetului Iona. (Mt.v.39)
4 Căci după cum Iona a fost un semn pentru niniveni, tot aşa şi Fiul
omului va fi un semn pentru generaţia aceasta. (Lc.v.30)
94
5 Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui
celui mare, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.
(Mt.v.40)
6 Bărbaţii din Ninive se vor ridica în ziua judecăţii alături de generaţia
aceasta şi-o vor condamna pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi
iată că aici este Unul mai mare decât Iona. (Lc.v.32)
7 Împărăteasa de la miazăzi se va ridica alături de generaţia aceasta în
ziua judecăţii şi o va condamana pentru că ea a venit de la marginile pământului
ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât
Solomon. (Mt.v.42)
Acest text intitulat Un singur semn, ne arată trei lucruri : cum evreii, ca
popor al lui Dumnezeu, căutau semne; cum Dumnezeu le-a dat semnul Prorocului
Iona şi marele privilegiu al acestui semn.
I. EVREII, CA POPOR AL LUI DUMNEZEU, CĂUTAU SEMNE
După ce Mântuitorul l-a vindecat pe îndrăcitul mut şi orb şi a vorbit
despre păcatul împotriva Duhului Sfânt, unii dintre cărturari şi farisei, au luat
cuvântul din mijlocul mulţimii şi au zis: “Învăţătorule, am vrea să vedem un
semn de la Tine!” (Mt.v.38)
Limbajul acestor cărturari şi farisei era respectuos. Ei L-au numit pe
Domnul Isus Învăţător. Numai că atât din răspunsul pe care li L-a dat Mântuitorul,
cât şi din relatarea Evanghelistului Luca, înţelegem că scopul lor era ca să-L
ispitească pe Domnul Isus. Evanghelistul Luca a scris: “Alţii ca să-L ispitească,
Îi cereau un semn din cer.” (v.16)
Comentatorul elveţian F.L. Godet a spus că evreii au estimat minunile
ca fiind cel mai înalt şi măreţ mijloc al lui Dumnezeu prin care Îşi demonstrează
şi etalează puterea divină. Acesta era unul dintre motivele pentru care ei aveau
o mare pasiune pentru minuni. Şi un alt motiv pentru care evreii aveau o mare
pasiune pentru semne şi minuni era acela, că lor, ca popor al lui Dumnezeu,
Cel Preaînalt li L-a promis pe Mesia şi le-a sădit în inimă o mare însetare după
El 1. Astfel, evreii fiind obsedaţi de apariţia unui campion ceresc şi de semnele
extraordinare cu care el urma să-şi demonstreze divinitatea, şi-au format, încetul
cu încetul, o structură organică nouă şi specială, pe care Mântuitorul a numit-o
“setea după semne şi minuni”. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Apostolul Pavel când
a scris în întâia sa Epistolă către Corinteni: “Iudeii... cer minuni şi grecii caută
înţelepciune.” (1:22)
Evreii au zis că ei nu se vor lăsa duşi în eroare de nimeni, nici de un
învăţător fals; şi, cu atât mai puţin, de un Mesia mincinos. Ei, i-au pus la teste
95
chiar şi pe rabini. Se spune că atunci când evreii au cerut rabinului Eliazar ca
să-şi adeverească calitatea de învăţător al lui Dumnezeu, acesta ar fi recurs la
următoarele patru probe: prima, a ordonat unei lăcuste să dezrădăcineze un pom
de 45 m înălţime; a doua, a făcut să curgă râurile în sus; a treia, a înclinat zidurile,
fără ca acestea să cadă; şi a patra, a coborât un glas din cer cu cuvintele: “Dacă
Legea este aşa cum o învăţ eu să răspundă cerul” şi a venit de sus un glas care
zicea: “Ce vreţi voi cu Rabi Eliazar. Aşa stau lucrurile cum vă învaţă el!” 2
Poporul evreu a formulat anumite minuni cu care urma să testeze
autenticitatea lui Mesia. Redăm cinci dintre acestea: prima, să Se arunce de
la o înălţime şi să plutească în aer; a doua, să transforme apele care izvorăsc
din peştera Banias în sânge; a treia, să despice apa Iordanului în două şi în aşa
fel, încât să fie la mijloc un drum de trecere; a patra, cu un cuvânt să dărâme
zidul Ierusalimului şi cu un alt cuvânt să-l rezidească; şi a cincea minune era că,
apărând înaintea porţilor Romei, acestea să se prăbuşească şi numaidecât eterna
cetate să cadă în mâinile Lui 3.
Mulţi s-au dat drept Mesia şi unii chiar s-au supus la aceste teste. Spre
exemplu, în anul 45 după Cristos un oarecare Teuda, a scos mulţimea la Iordan
ca să-l despice în două, numai că n-a reuşit 4.
Un asemenea semn, ne spune Domnul Isus în textul citit, I-au cerut
cărturarii şi fariseii pentru a-L ispiti, fiindcă ştiau că nu-l va face. Mântuitorul, la
această cursă întinsă, le-a dat drept calificativ «o generaţie vicleană şi adulteră».
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: «O generaţie vicleană şi
adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona» (v:39)
Intre ceea ce cărturarii şi fariseii cereau şi ziceau că erau, pentru Fiul lui
Dumnezeu era în cea mai mare discordanţă. Evreii spuneau că erau poporul ales
al lui Dumnezeu sau mireasa Lui. Când, Mântuitorul a numit generaţia Lui de
evrei «generaţie vicleană şi adulteră» le-a zis cu alte cuvinte: «Toţi care aleargă
după minuni, cred că Dumnezeu acţionează din afară. Faptul că voi alergaţi
după ele, arată că nu-L simţiţi pe Dumnezeu în jurul vostru, deşi El lucrează
dinăuntru şi în armonia legilor naturii. Aşadar, voi singuri vă daţi de gol că
nici nu-L percepeţi pe Dumnezeu, dar să-L mai şi aveţi. Adevărul este că voi
L-aţi părăsit pe Cel Preaînalt şi sunteţi în adulter cu Diavolul. Atunci, cum,
spuneţi că voi sunteţi mireasa lui Dumnezeu? Şi dacă nu sunteţi mireasa Celui
Preaînalt, atunci de ce sunteţi vicleni şi duceţi lumea în eroare? Şi acum, dacă
Tatăl lucrează dinăuntru şi în armonia legilor naturii, aceasta înseamnă că nici
Fiul nu va viola legile creaţiei, şi nu-Şi va demonstra divinitatea prin lucrările
anormale. De aceea, nu vi se va mai da un alt semn, decât semnul prorocului
��
Iona!”
După Domnul Isus, toate semnele şi minunile extraordinare, erau numai
nişte excepţii până la venirea Lui, pentru ca lumea Vechiului Testament să-L
96
poată simţi pe Dumnezeu 5.
Câţi nu-L imaginează şi astăzi pe Dumnezeu ca pe un străin care acţionează
din afară şi prin lucrurile anormale, călcând legile naturii! Pe Mântuitorul L-
a durut foarte mult faptul că oamenii nu-L puteau descoperi pe Dumnezeu în
creaţie. Pe când, pentru El, lumea era plină de Dumnezeu. Totul de pe pământ
este un semn al dragostei, al bunătăţii şi aI grijii Lui faţă de noi: lanurile de grâu,
câmpiile cu flori, izvoarele cu apă etc. Poeta
��
Elizabeth Barret Browning a zis:
“Pământul este plin de cer.” Poetul Thomas Edward Brown a scris: “Grădina este
un lucru iubit de care Dumnezeu ştie. El a conceput trandafirul şi a împodobit
macul; şi atunci, cum poate să spună cineva că nu este Dumnezeu?” Şi ��
un alt
poet a zis:
“Unii cer semne de la Dumnezeu, în timp ce
În fiecare zi, soarele răsare şi apune ca o perlă;
În fiecare seară, stelele apar;
În fiecare dimineaţă, cerul udă iarba însetată;
Şi în fiecare vară, grâul creşte în tăcere pentru seceriş.
Şi totuşi sunt unii care nu văd în jurul lor nici un semn.”
În al doilea rând, Domnul Isus ne arată în acest text
II. CUM DUMNEZEU NE-A DAT UN SEMN SUPREM, CARE ESTE
SEMNUL PROROCULUI IONA
Ca să cunoaştem singurul semn al lui Dumnezeu pe care ni l-a dat, trebuie
să ştim mai întâi în ce a constat semnul prorocului Iona. Evanghelistul Luca ne-a
spus în versetul 30 că Iona însuşi a fost semnul lui Dumnezeu pentru niniveni. EI
L-a citat pe Domnul Isus spunând: «Căci după cum Iona a fost un semn pentru
niniveni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru generaţia aceasta.» Iar,
Evanghelistul Matei când a făcut un comentariu şi L-a comparat pe Domnul Isus
cu Prorocul Iona în pântecul peştelui, a adâncit acelaşi lucru, sciind: «Căci, după
cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa şi
Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.» (v.40)
Prorocul Iona a fost trimisul lui Dumnezeu la niniveni cu un mesaj de
întoarcere la Cel Preaînalt; şi ninivenii, recunoscând în el autenticitatea glasului
lui Dumnezeu, s-au întors la Cel Preaînalt cu pocăinţă. Prorocul
��
Iona era pentru
niniveni un semn al dragostei lui Dumnezeu şi al întoarcerii lor de pe calea
pierzării la Cel Preaînalt
Mântuitorul când a zis: «Căci după cum Iona a fost un semn pentru
niniveni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru generaţia aceasta”, a spus
cu alte cuvinte: “Dacă ninivenii au fost confruntaţi prin Prorocul Iona cu un
mesaj scurt al lui Dumnezeu, atunci, cu atât mai mult, voi sunteţi confruntaţi în
Mine cu tot ce Cel Preaînalt este şi vă poate oferi. De aceea, dacă nu vă conving
97
Eu, atunci nimeni nu vă va convinge; şi dacă nu-L puteţi vedea pe Dumnezeu
în Mine, atunci în nimeni şi nimic nu-L mai puteţi vedea. Şi��
acum, dacă Eu sunt
singurul semn al lui Dumnezeu, atunci de ce fel de semne mai aveţi nevoie? Cum
de sunteţi aşa de orbi de nu puteţi vedea în Mine semnul lui Dumnezeu? Şi cum
de v-aţi lăsat seduşi aşa de mult de Diavolul?»
Evanghelistul Matei, atunci când a comparat cele două semne ale lui
Dumnezeu: semnul umbră cu originalul, ne-a redat un comentariu minunat. El
ne-a spus că atunci când Prorocul Iona a fost în pântecul peştelui, era cel mai
semnificativ tablou: un om înmormântat de viu. Prin această imagine umbră,
Evanghelistul Matei ne-a spus că învierea Mântuitorului nu era o minune din
afară sau un miracol extraordinar, ci ceva cu totul natural. ��
Pentru evrei, ca de
altfel şi pentru noi, moartea Domnului Isus era ceva normal; iar învierea Lui, a
fost cea mai mare minune. Pe când, pentru Cel care este viu în vecii vecilor şi nu
este niciodată în afara ordinii măreţe a Tatălui, este tocmai invers: intrarea Lui în
sânul pământului era ceva cu totul anormal. Iar ridicarea Sa din mormânt, a fost
cel mai natural lucru.
Prorocul
��
Iona în gura peştelui
Astfel, învierea Mântuitorului era o lucrare a Celui care acţionează
dinăuntru, prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că nu moartea este ceva
normal în ordinea Celui Preaînalt, ci învierea şi viaţa.
Unii critici neobiectivi zic că în acest pasaj este o greşeală sigură. Ei
spun, cum a putut Domnul Isus să zică că El va sta “trei zile şi trei nopţi” în sânul
pământului, când după relatarea Evangheliilor, El a fost înmormântat vineri seara
şi a înviat duminica dis de dimineaţă? Scoatem în evidenţă mai întâi faptul că nu
Mântuitorul a spus aceste cuvinte, ci ele sunt comentariul Evanghelistului
98
Matei. Apoi, mai trebuie să ţinem cont că atunci când evreii numărau zilele, ei
obişnuiau să includă în numărătoare şi părţile lor cele mai mici. Acesta a fost
motivul pentru care Evanghelistul Matei a inclus în prima zi numai trei ore!
Mântuitorul Şi-a dat duhul vineri la ora 3 după masă şi la ora 6 seara începea ziua
nouă. Şi, în cele din urmă, nu putem să nu luăm în considerare că Evanghelistul
Matei când a folosit cuvintele “trei zile şi trei nopţi” ale Prorocului lona şi le-a
aplicat la moartea Domnului Isus, el nu le-a întrebuinţat în înţelesul lor strict
literal, ci mai mult ca o expresie după minunea Prorocului Iona. Acesta a fost
motivul pentru care, deşi a treia noapte nu L-a mai găsit pe Domnul Isus în
mormânt, totuşi Evanghelistul Matei a spus că El a stat şi trei nopţi în inima
pământului. Ba, mai mult, Domnul Isus nu numai că n-a stat trei nopţi în mormânt,
dar El n-a stat nici trei zile, nici chiar după numărătoarea evreilor, ci numai două.
La evrei, ziua avea 12 ore. Ea începea la ora 6 dimineaţa şi dura până la ora 6
seara. La fel şi noaptea avea 12 ore, de la 6 seara la 6 dimineaţa 6. Am văzut că
prima zi a morţii Mântuitorului era numai de 3 ore; a doua zi era sâmbătă; şi a
treia zi, duminica, începea de la ora 6 dimineaţa, când Domnul Isus deja înviase.
În textul grecesc scrie că Domnul Isus a înviat în proi, care înseamnă a patra
strajă din noapte, de la ora 3 la 6 7. ��
Oare, Evanghelistul Matei chiar nu ştia că
Mântuitorul a înviat înainte de-a începe a treia zi? Ştia, în mod sigur, dar la el
“cele trei zile şi cele trei nopţi” aveau mai mult înţelesul unei expresii simbolice
de mare preţ, decât o însemnătate literală.
Şi, în al treilea rând, Domnul Isus ne arată în acest text
III. MARELE PRIVILEGIU AL ACESTUI SEMN
Mântuitorul ne-a arătat, ce privilegiu mare au avut ninivenii în mesajul
Prorocului Iona şi cum ei au fost confruntaţi prin mesajul acestui proroc cu
Dumnezeu! Dar, noi avem, în ceea ce Fiul lui Dumnezeu a numit un singur semn,
mesajul nu a unui mesager umbră, care a stat trei zile şi trei nopţi în pântecul unui
peşte, ci mesajul unui mesager original şi unic şi care, dezbrăcându-Se de gloria
cerească şi ieşind din prezenţa lui Dumnezeu, a fost gata să intre pentru noi trei
zile şi trei nopţi în sânul unui mormânt. Şi, dacă Domnul vieţii S-a dezbrăcat de
glorie şi a acceptat pentru noi crucea şi mormântul, aceasta înseamnă că El este
singurul semn al lui Dumnezeu şi că acest semn este suprem, în care avem un
mesaj suprem şi un privilegiu suprem 8. Acesta a fost motivul pentru care Fiul
Celui Preaînalt a zis: « Şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona!» (Mt.v.
41).
Domnul Isus ne-a ar��
ătat în acest text nu numai��
dezbrăcarea Lui de glorie
şi înălţarea Sa pe cruce, dar şi ce fel de atitudine trebuie să avem noi faţă de
acest privilegiu suprem. El ne-a spus că dacă ninivenii n-ar fi dat atenţia cuvenită
mesajului Prorocului Iona şi nu s-ar fi întors la Dumnezeu, ar fi fost pierduţi
99
Prorocul Iona înghiţit de peşte
pentru veci de veci.
Mântuitorul ne arată că nici un păcat nu este atât de mare şi monstruos ca
acela al sfidării şi al indiferenţei noastre faţă de apelul Lui pe care a venit ca să
ni-l facă prin moartea şi învierea Sa.
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus, în continuare, că împărăteasa din Seba a
parcurs o distanţă de peste 1.800 de kilometri ca să vadă şi să audă înţelepciunea
lui Solomon printr-o conversaţie personală. Atunci, cu cât mai mult, se cuvine
ca noi să venim la Cel care este singura revelaţie a lui Dumnezeu şi unicul
apel al Celui Preaînalt, care a venit să ne confrunte cu toată înţelepciunea şi
plinătatea lui Dumnezeu; şi cu tot ce Cel Preaînalt este şi ne poate oferi. ��
Acesta
era motivul pentru care Domnul Isus a zis: «Şi iată că aici este Unul mai mare
decât Solomon!” (Mt.v.42)
Seba era capitala sebeenilor, a unui popor care se afla într-un teritoriu
foarte fertil din sudul peninsului Arabia, sau actualul Yemen 9. Istoricii: Iosif
Flavius şi Pliniu ne relatează că tradiţia abisineană a numit această regină
Macheda şi că a susţinut că ea a primit credinţa iudaică 10. Iar arabii, pe de altă
parte, pretind că ea s-a numit Valchis, şi i-au consemnat numele chiar şi în Coran,
capitolul 27. A doua opinie este mai verosimilă 11.
O fundaţie Americană a organizat în anul 1950 o expediţie de explorare
pentru studierea Arabiei şi a descoperit prin excavări splendorile monarhiei
100
Sebeene şi mărturii cu privire la religia acestui popor, care era de tip astral şi îl
avea ca zeu principal pe Attar 12.
Şi, în cele din urmă, dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a atenţionat că
privilegiul şi responsabilitatea merg mână în mână. El ne-a învăţat că în ziua
judecăţii, atât ninivenii, cât şi împărăteasa din Seba, se vor ridica şi îi vor condamna
pe toţi aceia care au avut un privilegiu cu mult mai mare decât ei şi totuşi nu s-
au folosit de el. Privilegiul pe care îl avem noi în Domnul Isus este suprem, de
aceea şi condamnarea noastră va fi foarte aspră, dacă nu vom fi înţelepţi ca să
ne folosim de el. Mântuitorul a zis: “Bărbaţii din Ninive se vor ridica alături de
generaţia aceasta în ziua judecăţii şi o vor condamna, pentru că ei s-au pocăit
la propovăduirea lui Iona;
şi iată că aici este Unul
mai mare decât Iona. (42)
Împărăteasa de la miazăzi se
va ridica alături de generaţia
aceasta în ziua judecăţii şi
o va condamna, pentru că
ea a venit de la marginile
pământului ca să audă
înţelepciunea lui Solomon;
şi iată că aici este Unul mai
mare decât Solomon.” (Mt.
v.41-42)
Noi ştim că Mântuitorul a
venit în vederea păcatului şi
că El Şi-a dat viaţa pentru
răscumpărarea noastră;
şi cu toate acestea, cei mai
mulţi dintre oameni sunt
indiferenţi faţă de El. Fiul
Prorocul Iona predică pocăinţa în Ninive lui Dumnezeu ne-a spus
următoarele cuvinte în
legătură cu toţi oamenii care stau nepăsători faţă de El: “Dacă n-aş fi venit şi
nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru
păcatul lor:” (Ioan 15:22) Şi “Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni
altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat.” (Ioan 15:24)
��
Aceasta înseamnă că păcatul nepăsării, al indiferenţei şi al sfidării Celui
care S-a dezbrăcat de gloria cerească şi Şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea
noastră este cu mult mai mare decât orice alt păcat.
Dar, faptul acesta, pe care ni l-a spus dumnezeiescul nostru Învăţător,
101
Judecata lui Solomon
că privilegiul şi responsabilitatea merg mână în mână este nu numai un adevăr
mare, ci şi larg. Vom lua numai două exemple. Au fost timpuri când cei care
citeau Biblia trebuiau să moară. În jurul anilor 1350 după Cristos, Wycliff a rugat
pe cineva să traducă Evangheliile în limba engleză şi acesta i-a răspuns: “Dacă
aş da ascultare cerinţei tale, ar însemna că ar trebui să mor.”13 Foxe a spus că
ceva mai târziu, oamenii au stat toată noaptea ca să citească şi să asculte Cuvântul
lui Dumnezeu. Unii au dat pentru o singură Evanghelie sau o altă carte din Noul
Testament, o pereche de boi sau o holdă 14. Tyndale a dăruit Angliei prima Biblie.
El a spus că a fost gata să sufere pentru aceasta orice şi oricât: exilul, frigul şi
foamea. Atunci când autorităţile i-au ars traducerea, el a zis că ele n-au făcut
altceva decât ceea ce el a prevăzut; şi că era de aşteptat ca ele să-l ardă chiar şi
pe el. Iar în anul 1536, el a fost martirizat 15. Pentru nici o carte nu s-a plătit un
102
Solomon primeşte pe regina din Saba
preţ atât de mare ca pentru Biblie, şi totuşi ea este astăzi citită foarte puţin. ��
Ea
n-a fost niciodată atât de dispreţuită ca acum. Noi astăzi avem privilegiul de-a o
poseda. Dar acest privilegiu este totodată şi o mare responsabilitate, pentru care
noi vom răspunde cândva. Conform învăţăturii Domnului Isus, în ziua judecăţii
se vor ridica toţi doritorii şi însetaţii după Cuvântul lui Dumnezeu, pe care i-a
costat mult faptul că l-au citit şi ne vor condamna pe noi care avem Biblia, dar
suntem indiferenţi faţă de ea.
��
Un alt exemplu este că noi avem acum libertate de-a ne închina în Casa
lui Dumnezeu. Câţi n-au dorit să aibă o asemenea oportunitate şi totuşi n-au
avut-o. Primii creştini se adunau prin catacombe cu preţul vieţii; şi alţii, de mai
târziu, ne spune istoria bisericească au vărsat mult sânge, ca semenii şi urmaşii
lor să aibă acest privilegiu. Şi lucrul cel tragic este că sunt foarte mulţi care nu se
folosesc de această libertate şi nu vin la Casa lui Dumnezeu. Acesta, de asemenea
103
este un alt privilegiu mare pentru care vom răspunde înaintea lui Dumnezeu.
Aici este un adevăr uimitor: Dacă ninivenii au fost confruntaţi prin
Ruinele oraşului Ninive
Ninive

Prorocul Iona cu mesajul lui Dumnezeu şi împărăteasa din Seba cu înţelepciunea
lui Solomon, atunci, cu atât mai mult, noi suntem confruntaţi în Domnul Isus cu
104
tot ce Cel Preaînalt este şi
ne poate oferi. Dar, totul
depinde de atitudinea
noastră pe care o avem
faţă de Mântuitorul: dacă
suntem interesaţi faţă
de El, cel puţin cât era
interesată împărăteasa din
Seba faţă de înţelepciunea
lui Solomon, sau suntem
şi noi indiferenţi faţă de
El aşa cum erau cărturarii
şi fariseii;��
şi dacă Îl
acceptăm şi noi pe Fiul
lui Dumnezeu, aşa cum
l-au acceptat ninivenii pe
Construcţii de la Ninive Iona, sau Îl nesocotim
şi-L respingem ca autorităţile ecleziastice ale poporului evreu?
Când suntem confruntaţi cu Domnul Isus, suntem confruntaţi cu singurul
Movila Yunas, “mormântul lui Iona“, de langă Ninive
mesaj al lui Dumnezeu; şi dacă cineva nesocoteşte această şansă, acela refuză
unicul apel al Celui Preaînalt şi se afundă singur în cel mai mare dezastru prezent
şi viitor.
105
__________________
1. Godet, F.F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 397.
3. Op. cit.
5. Taylor, V., The Life and Ministry of Jesus, p. 100.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 98.
7. Op. cit. p. 309.
8. Barrett, C.K., The Gospel according to St. John, p. 156.
Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 66.
9. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 58.
10. Josephus, F., Antiquities VIII, 6, 5.
Pliny, Natural History VI, 23.
11. Op. cit.
14. Op. cit. p. 152.
15. Op. cit.
106
13. PERICOLUL UNUI SUFLET GOL
Matei 12 : 43 - 45
43 Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă,
căutând odihnă, şi n-o găseşte.
44 Atunci zice: “Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit.” Şi, când
vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.
45 Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el; intră în
casă, locuieşte acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât
cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu această generaţie vicleană.
Luca 11 : 24 - 28
24 Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără
apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: “Mă voi întoarce în casa mea de
unde am ieşit.”
25 Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită.
26 Atunci se duce şi mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră
împreună în casă, se aşează în ea şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge
mai rea decât cea dintâi.
27 Pe când spunea Isus aceste cuvinte, o femeie din mulţime şi-a ridicat
glasul şi a zis: “Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de pieptul care Te-a
alăptat!”
28 Şi El a răspuns: “Ferice mai degrabă de cei care ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu şi-L păzesc!”
Armonizat
1 Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă
şi caută odihnă. (Lc.v.24)
2 Fiindcă n-o găseşte, zice: “Mă voi întoarce în casa mea de unde am
ieşit.” (Lc.v.24)
3 Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. (Mt.
v.44)
4 Atunci se duce şi mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră
împreună în casă, se aşează în ea (Lc.v.26)
5 şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.
Tocmai aşa se va întâmpla şi cu această generaţie vicleană. (Mt.v.45)
6 Pe când spunea Isus aceste cuvinte, o femeie din mulţime şi-a ridicat
glasul şi a zis: “Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de pieptul care Te-a
alăptat!” (Lc.v.27)
7 Şi El a răspuns: “Ferice mai degrabă de cei care ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu şi-L păzesc!” (Lc.v.28)
În acest text intitulat Pericolul unui suflet gol, Mântuitorul ne arată patru
107
lucruri: că duhurile rele sunt nişte fiinţe libere care pot întreprinde oricând un
atac împotriva omului, că un suflet gol este mereu sub atacul duhurilor rele, că
numai El(Fiul lui Dumnezeu) ne poate umple golul sufletului şi că El a atins prin
învăţătura Lui două obiective.
I. DUHURILE RELE SUNT NIŞTE FIINŢE LIBERE CARE POT
ÎNTREPRINDE ORICÂND UN ATAC ÎMPOTRIVA OMULUI
La prima vedere ni se pare că există o mare contradicţie între ceea ce
Domnul Isus ne învaţă în acest pasaj şi ceea ce El ne-a spus în urmă cu şase
studii, atunci când ne-a vorbit despre legarea celui tare, în studiul intitulat O
calomnie răutăcioasă (Vol.IV,Stud.7) şi ceea ce am văzut în studiile Legarea
Diavolului şi Steaua căzută din cer, şi fântâna Adâncului în lucrarea intitulată
Studii asupra Apocalisei (Vol.III,Stud.37 şi Vol.II,Stud.32).
Adevărul divin, prezentat în tablourile Legarea lui Satan şi Întemniţarea
duhurilor rele în fântâna Adâncului, ne arată că toate forţele întunericului nu au
nici o putere asupra Mântuitorului şi a celor răscumpăraţi de El. Aceste tablouri
ne scot în evidenţă marea realitate: că cu cât cineva pătrunde mai adânc în Cristos,
cu atât Diavolul este mai legat faţă de el şi infernul întreg este mai neputincios;
şi că aceste realităţi nu tăgăduiesc adevărul că duhurile rele sunt spirite libere.
Rămânem uimiţi când ne gândim, cât de libere a creat Dumnezeu toate
fiinţele! Şi cum El n-a îngrădit nici chiar libertatea demonilor!1 Dar să nu uităm
că Dumnezeu a aşezat în libertate cea mai mare responsabilitate. Fiecare fiinţă
este liberă să facă ce vrea, numai că va sosi o zi când va răspunde înaintea Celui
Preaînalt şi Atotsfânt pentru tot ce a făcut. Ne aducem aminte când Mântuitorul
a alungat din îndrăcitul din Gadara o legiune de demoni, cum aceştia au strigat:
“Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne
chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8:29) şi cum aceste duhuri necurate L-au
rugat să nu le trimită în Adânc. Evanghelistul Luca a scris: “Şi demonii Îl rugau
insistent pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc.” (8:31) Duhurile rele
ştiau că ele nu aveau nimic comun cu Fiul lui Dumnezeu; că El Îşi făcea lucrarea
Lui; şi că ele erau libere s-o facă pe a lor. Dar, ştiau şi aceea că Cristos era mai
puternic decât ele şi că pe ele le aşteaptă Adâncul, aşa după cum vom vedea în
studiul 41 din acest volum intitulat Vindecarea îndrăcitului din Gadara.
Şi noi avem, din partea lui Dumnezeu, o libertate absolută. Noi suntem
liberi să alegem chiar şi între Dumnezeu şi Diavol. Dacă îl preferăm pe Diavol,
atunci Dumnezeu ne lasă în mâinile lui ca el să ne fie stăpân. Iar, dacă Îl alegem
pe Dumnezeu, atunci Cel Preaînalt nu permite Diavolului să se atingă de noi,
afară de cazul când noi cochetăm şi ne lăsăm atraşi de el, ca un om care se duce
singur la un câine legat.
108
În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în acest text că
II. UN SUFLET GOL ESTE MEREU SUB ATACUL DUHURILOR RELE
Mântuitorul ne-a spus lucrul acesta chiar şi din experienţa Lui pe care o
avea cu multe duhuri pe care le-a alungat din mulţi oameni. El ne-a explicat că
duhurile necurate sunt într-o stare de tulburare continuă şi că ele caută în mod
permanent odihnă în locuri fără apă, dar n-o găsesc. “Locurile fără apă” era o
expresie străveche care înseamnă locuri murdare sau păcătoase 2. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Duhul necurat, când iese afară dintr-
un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă.” (v.24)
Ce asemănare mare, ne spune Domnul Isus, că este între un om care nu-L
are pe Dumnezeu şi un demon! Demonul n-are pace şi odihnă; şi omul care zace
în Cel Rău, de asemenea n-are pace şi odihnă. Demonii îşi caută odihna în locuri
murdare; şi oamenii fără Dumnezeu, la fel îşi caută pacea şi fericirea în lucruri
păcătoase.
Mântuitorul a continuat să ne dezvăluie că demonii, în neliniştea lor, au
o singură plăcere: să intre în om şi să-l corupă cu tot felul de păcate. Singura lor
satisfacţie este atunci când îl împing pe om la rău şi când văd că omul ajunge
rău în viaţă. O, câţi oameni nu se aseamănă şi în privinţa aceasta cu duhurile
rele! Câţi nu-şi găsesc toată plăcerea în a face rău semenilor lor! Şi câţi, apoi, nu
se bucură când văd pe cineva la necaz! Aceştia, ne spune dumnezeiescul nostru
Învăţător, sunt fraţii demonilor sau fiii aceleaşi împărăţii.
Şi, în cele din urmă, Mântuitorul ne învaţă că dacă totuşi cineva a reuşit
să scape de un demon şi de întinăciunile lui, acel demon oriunde ar hoinări, prin
toate gunoaiele lumii, el nu se simte mai bine decât atunci când, întorcându-se,
îşi ocupă vechea lui locuinţă 3. Evanghelistul Luca Îl citează pe Mântuitorul
spunând: “Fiindcă n-o găseşte, zice: «Mă voi întoarce în casa mea de unde am
ieşit.»” (v.24)
Mântuitorul ne face următoarea explicaţie: că atunci când casa sufletului
este “măturată şi împodobită”, acel demon este neputincios în faţa acestei
citadele a purităţii 4. În cazul acesta, se duce şi ia cu sine alţi demoni mai răi şi
mai iscusiţi decât el, şi nu se lasă până nu o cucereşte. La aceasta S-a referit Fiul
lui Dumnezeu atunci când ne-a învăţat că sunt multe soiuri de duhuri necurate.
(Marcu 9: 29)
În al treilea rând, Fiul Celui Preaînalt ne învaţă în acest text că
III. NUMAI EL NE POATE UMPLE GOLUL SUFLETULUI
Punctul culminant al învăţăturii Mântuitorului din acest pasaj, cu privire
la locuinţa sufletului “măturată şi împodobită” este că, oricât de puternică ar fi
citadela neprihănirii cuiva, dar dacă este goală, cei opt demoni de diferite soiuri
109
şi specialităţi, pătrunzând înăuntru ca locatari şi, instalându-se cu mare iscusinţă
la punctul de control şi de comandă, determină ca “starea din urmă a acelui om
să fie cu mult mai rea decât cea dintâi”. Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi
cităm armonizat: “Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.
(Mt.v.44) Atunci se duce şi mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră
împreună în casă, se aşează în ea şi starea din urmă a omului acestuia ajunge
mai rea decât cea dintâi.” (Lc.v.26)
În acest tablou, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că în lume răul, în cel mai bun
caz, poate fi înlăturat, dar nu distrus, fiindcă el este generat de spirite nemuritoare
care sunt cu mult mai puternice decât omul. Acest adevăr, Mântuitorul ne-a
învăţat şi în alte ocazii, în care l-a numit pe Diavol “stăpânitorul lumii” (Ioan
12:31;14:30;16:11).
Acesta este motivul pentru care a trebuit să vină la noi chiar Dumnezeu-
Fiul, care este mai puternic decât Diavolul, ca să ne ocupe El locuinţa goală a
sufletului şi să coboare în ea tezaurul Împărăţiei Sale. Şi, din acel moment, nici
un demon nu mai poate să ocupe un asemenea suflet, nu numai fiindcă nu mai
este gol, dar şi pentru că în el domneşte Unul care este mai tare decât Diavolul şi
decât întreg infernul.
Mântuitorul ne spune mai departe că într-un asemenea suflet în care
locuieşte El, demonii nu numai că nu pot pătrunde, dar nu sunt în stare nici să-
l ispitească. Oare, ce ar putea Diavolul să ne ofere mai valoros din împărăţia
lui decât tezaurul Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care îl simţim în suflet! Numai
Dumnezeu-Fiul care este deopotrivă cu Dumnezeu-Tatăl, poate să ne umple
golul sufletului şi să ne împlinească întreaga fiinţă cu tezaurul Împărăţiei Sale!
Întrebaţi pe un beţiv, de ce bea? Şi el vă va răspunde că nu există în lume
nimic mai plăcut ca alcoolul. Sau întrebaţi pe oricare alt păcătos, de ce trăieşte
în păcat? Şi el vă va spune că nu există nimic mai bun ca păcatul. Adevărul este
că ceea ce Diavolul sădeşte în inima omului, omul aceea doreşte. Şi, cu atât
mai mult, dacă Cristos aprinde în suflet o dorinţă după tot ce este El şi are în
Împărăţia Sa, atunci cum am putea să dorim ce este în împărăţia lui Beelzebul?
Şi, în al patrulea rând, textul citit ne dezvăluie că
IV. DOMNUL ISUS A ATINS PRIN ÎNVĂŢĂTURA LUI DOUĂ
OBIECTIVE
În primul obiectiv��
care era naţional şi temporar, Mântuitorul ��
a vizat
poporul evreu; şi în al doilea care era general şi permanent, El a vizat întreg
neamul omenesc şi în mod special ultima generaţie din preajma revenirii Sale.
Fiul lui Dumnezeu i-a prevenit pe evrei că Legea lui Moise îl putea numai goli
pe om de lucrurile rele, dar nu să-i şi umple sufletul cu bunurile supreme de care
are nevoie; şi că ea, pur şi simplu îl lasă pe om gol şi flămând, într-o stare de-a
110
invita răul înapoi. Este adevărat că Legea lui Moise a golit pe evrei de multe
lucruri rele. Dar, tot aşa de adevarat era şi faptul, spus de Domnul Isus evreilor,
că inima lor a rămas ca o casă goală şi împodobită, gata oricând pentru un nou
atac din partea Diavolului. Mântuitorul ştia că Beelzebul urma să-şi mobilizeze
toate forţele ca să-i corupă pe evrei şi, că starea lor din urmă va fi cu mult mai
rea decât cea dintâi.
Acesta era un alt motiv mare pentru care Domnul Isus căuta mereu să Se
descopere evreilor că era Dumnezeu şi pentru care le făcea apel ca să-I deschidă
uşa zăvorâtă a sufletului şi să-L accepte ca Domn şi Mântuitor. Dar ei, în părerile
lor preconcepute, I Se împotriveau din ce în ce tot mai mult. Astfel, în fiecare
casă goală a sufletui lor, s-au instalat, cel puţin, câte opt demoni, a căror plăcere
supremă era ca, răstignindu-L pe Cristos, să-L elimine pentru totdeauna din
naţiunea lor şi chiar din lume. Aşa s-au împlinit, cu cea mai mare exactitate
cuvintele Mântuitorului pe care le-a rostit cu privire la naţiunea lor, când a zis în
acest text: «Tocmai aşa se va întâmpla şi cu această generaţie vicleană.» (Mt.
v.45)
Comentatorii ca, A.H. M’Neile, F.V. Filson, R.V.G. Tasker, J. Schniewind
şi S.A. Schlatter, au zis că Domnul Isus atunci când a făcut această afirmaţie,
S-a referit numai la cărturari şi farisei, şi că El n-a avertizat pe toţi evreii 5.
Numai că adevărul este altul, aşa după cum au spus mulţi alţi comentatori şi
exegeţi, că Mântuitorul avea în vedere naţiunea lui Israel, în general, şi în mod
special generaţia aceea de evrei, aşa cum reiese din cuvântul grecesc genea, care
înseamnă «generaţia» din timpul Domnului Isus.
Dar, avertismentul dumnezeiescului nostru Învăţător pe care l-a făcut în
versetul 45 din Evanghelia după Matei, pe care l-am amintit mai înainte, are, aşa
după cum am văzut, şi o altă însemnătate generală şi permanentă. Prin triumful
creştinismului de două milenii, Mântuitorul a golit lumea de multe păcate. Numai
că în ultimul timp, tendinţa lumii este ca să-L elimine pe Cristos. Oare, cine îşi
poate imagina cum va fi omenirea fără Cristos, când Diavolul va fi dezlegat şi
când toţi demonii vor ieşii din fântâna Adâncului ca lăcustele, aşa cum ne arată
Apocalipsa în capitolul 9; când aproape în fiecare om vor fi cel puţin opt demoni;
când lumea va fi goală de tot ce este în Împărăţia lui Dumnezeu şi plină cu tot
ce este în împărăţia Diavolului? Atunci nu va mai fi pace şi speranţă, ci numai
frământare şi disperare; nu dragoste şi milă, ci numai ură şi cruzime; nu sfinţenie
şi bunătate, ci numai păcătoşenie şi răutate; nu binecuvântare şi prosperitate,
ci numai necazuri şi lipsuri? Aceste lucruri le-a avut Mântuitorul în vedere, pe
lângă multe altele, atunci când ne-a zis în Evanghelia după Marcu: «Şi dacă n-ar
fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din cauza
celor aleşi.» (13:20)
Şi, în cele din urmă, Evanghelistul Luca ne-a spus în acest text, cum
111
o femeie care era uimită de învăţătura Domnului Isus, şi-a ridicat glasul din
mijlocul mulţimii şi a exclamat: «Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de
pieptul care Te-a alăptat!» (v.27) La care cuvinte, Mântuitorul a răspuns: «Ferice
mai degrabă de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc!» Fiul lui
Dumnezeu când a răspuns acestei femei, cu alte cuvinte a spus: «Dacă mama
Mea a avut marele privilegiu să Mă nască în calitate de Mântuitor, voi astăzi,
când Mă ascultaţi, aveţi un privilegiu cu mult mai mare: să Mă acceptaţi în viaţă
ca Domn şi Mântuitor şi, să aveţi parte de Împărăţia Mea eternă.»
____________________
1. Filson, F.V., The Gospel according to St. Matthew, p. 127.
4. Ryle, J.C., Luke, p. 195.
112
14. LUMINA SUFLETEASCÃ
Matei 6 : 22 – 23
22 Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul
tău va fi plin de lumină;
23 dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va plin de întuneric. Aşa că,
dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul
acesta!
Luca 11 : 33 - 36
33 Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună într-un loc ascuns sau sub
baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina.
34 Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot
trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin
de întuneric.
35 Ai grijă, dar, ca lumina care este în tine să nu fie înturieric.
36 Aşa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte
întunecată, va fi cu totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o
lampă cu lumina ei mare.
Armonizat
1 Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună într-un loc ascuns sau sub
baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina. (Lc.
v.33)
2 Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul
tău va fi plin de lumină; (Mt.v.22)
3 dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. (Mt.
v.23)
4 Ai grijă, dar, ca lumina care este în tine să nu fie înturieric. (Lc.v.35)
5 Aşa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte
întunecată, va fi cu totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o
lampă cu lumina ei mare. (Lc.v.36)
6 Iar dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să
fie întunericul acesta! (Mt.v.23)
Acest text care ne vorbeşte despre Iumina sufletească, ne dezvăluie trei
lucruri: marea menire a acestei lumini, lucrurile care o pot distruge şi consecinţele
pierderii ei.
I. MAREA MENIRE A LUMINII SUFLETEŞTI
W. Barclay a zis: “Ca să putem înţelege problema luminii sufleteşti,
Mântuitorul a asemănat ochii sufletului cu ai trupului; şi ochii trupului cu
113
geamurile unei camere.” Comentatorul amintit a continuat să explice că sticla
geamului determină pătrunderea luminii în cameră. Dacă sticla este curată,
lumina va pătrunde din abundenţă şi va lumina fiecare colţ al camerei; iar dacă
ea este murdară, lumina va fi împiedecată să intre şi, astfel în cameră va fi
întuneric 1. Intensitatea luminii depinde de calitatea geamului prin care trece,
iar lumina trupului depinde de ochi. Dacă ochii sunt sănătoşi, trupul va primi
lumină din belşug; dar dacă sunt bolnavi, atunci tot trupul va fi plin de întuneric.
Tot astfel, ��
şi��
lumina spirituală depinde de ochii sufletului. Dacă ochii sufletului
sunt sănătoşi, ne bucurăm de o mare lumină spirituală; iar dacă ochii sufletului
ne-au orbit, atunci lumina spirituală nu mai poate să ne pătrundă în viaţă.
Este interesant şi foarte semnificativ că Fiul lui Dumnezeu a repetat în
Evanghelii de cele mai multe ori următorul verset, pe care îl găsim şi în pasajul
citit: “Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună într-un loc ascuns sau sub baniţă;
ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina.” (Lc.v.33)
Dascălul divin a făcut lucrul acesta ca să ne arate marea menire pe care o are
chiar şi lumina unei candele, explicându-ne că nimeni nu aprinde o candelă ca
s-o pună sub baniţă, pentru că şi menirea ei este să lumineze şi nicidecum să fie
acoperită.
Stim că lumina fizică ne este strict necesară, la fel ca ochii. La ce ne-ar fi
folosit ochii, dacă Dumnezeu n-ar fi creat lumina? Şi acum, dacă Dumnezeu n-a
putut concepe să ne creeze trupul, fără să creeze şi lumina, lumina fizică, atunci,
cu atât mai mult, El, care ne-a rupt din Sine, n-a putut să nu ne creeze sufletul
sau “omul lăuntric”, aşa cum îl numeşte Apostolul Pavel în 2 Corinteni 4:16, fără
să-l înzestreze cu lumina spirituală!
Mântuitorul ne învaţă în acest text că există şi o lumină spirituală; şi, cu
atât mai mult, menirea acesteia este să ne lumineze sufletul nostru etern.
Dar, Fiul Celui Preaînalt, a continuat să ne arate în acest pasaj că totul depinde de
felul de-a fi a ochilor sufletului nostru. Dacă sunt sănătoşi, lumina lui Dumnezeu
poate să ne pătrundă în suflet; iar dacă nu sunt buni, lumina Lui nu se poate
revărsa asupra omului nostru lăuntric.
La aceasta se referă Mântuitorul în acest text când ne învaţă, aşa după
cum Îl citează Evangheliştii Matei şi Luca. Îi cităm armonizat: “Dacă ochiul tău
este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Mt.v.22) şi “dacă tot trupul
tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi cu totul plin de
lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” �� (Lc.
v.36)
Lumina lui Dumnezeu care ne iluminează sufletul este de o valoare
supremă. Dumnezeiescul nostru Dascăl ne învaţă că numai atunci când avem
această lumină din abundenţă, reuşim să ne cunoaştem pe noi înşine aşa cum
suntem; pe semenii noştri; şi chiar şi pe Dumnezeu.
114
În al doilea rând, textul citit ne dezvăluie
II. LUCRURILE CARE NE POT DISTRUGE LUMINA SUFLETEASCĂ
Evangheliştii Matei şi Luca, numesc în textul grecesc “ochii sănătoşi” ai
sufletului oftalmos aplous, care înseamnă “ochi generoşi”; şi “ochii răi” oftalmos
poneros, care înseamnă “ochi invidioşi” 2. Ei L-au citat pe Domnul Isus spunând:
“Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul
tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” (Mt.v.22-23 şi Lc.v.24)
Noi ştim că omul, cu cât înaintează în vârstă, cu atât îşi pierde mai
mult anumite simţăminte. La un serviciu de biserică, de Vineri din săptămâna
patimilor, când pastorul a spus în meditaţiile sale, cum Apostolul Petru s-a
lepădat de Mântuitorul; cum Iuda L-a vândut; cum Pilat L-a judecat şi L-a dat în
mâinile ostaşilor; cum ostaşii L-au biciuit şi I-au pus o cunună de spini pe cap;
şi cum, în sfârşit, L-au răstignit pe cruce, o fetiţă, întrerupând liniştea bisericii,
a izbucnit în hohote. De ce numai ea a plâns? Oare, nu auziseră cu toţii cei care
erau prezenţi, cât de mult a suferit Domnul Isus? Şi oare, nu şi pentru ei, El Şi-a
dat viaţa? Adevărul este însă că omul cu cât înaintează în vârstă şi aude de mai
multe ori un anumit lucru, cu atât el rămâne mai insensibil. Pe când, realitatea ar
trebui să fie invers: cu cât auzim sau practicăm un anumit lucru de mai multe ori,
cu atât ar trebui să fim mai receptivi şi mai sensibili.
Mântuitorul ne scoate în evidenţă în acest pasaj două lucruri: unul care
ne cultivă simţămintele şi altul care ni le distruge. El ne învaţă că generozitatea
ne stimulează ochii spirituali. Spre exemplu: noi ştim că, cu cât dăruirea de
sine a unui muzician va fi mai mare, cu atât şi simţul lui se va dezvolta până
când va percepe cele mai subtille nuanţări ale unui instrument sau chiar ale unei
orchestre formate din zeci de instrumente. Şi al doilea lucru asupra căruia Fiul
lui Dumnezeu accentuează în acest text este că, toate păcatele ne pot orbi ochii
sufletului, în general; iar invidia ni-i poate distruge, în mod special.
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne spune că dacă ochii noştri sunt
invidiosi, poate să aibă cineva 99% părţi bune şi numai una rea, noi nu vedem pe
cele 99 bune, ci numai pe cea rea, deşi ea este numai una şi numai pe aceasta o
fluturăm. ��
El ne explică, în continuare, că noi nu putem suporta nici chiar lucrurile
bune ale unuia pe care noi, invidiindu-l, îl urâm. Şi invers: dacă ochii noştri sunt
generoşi, poate cineva să aibă 99% de părţi rele şi numai una bună, noi nu vedem
pe cele 99 rele, ci numai pe cea bună; şi suntem în stare să suportăm pe cele 99
rele, pentru că ele aparţin unuia pe care îl iubim.
Astfel, când dumnezeiescul nostru Dascăl a zis: “Dacă ochiul tău este
sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul
tău va fi plin de întuneric,” (Mt.v.22-23) ne-a învăţat că dacă ochii sufletului
nostru sunt generoşi, atunci tot sufletul nostru va fi plin de lumină; iar dacă ochii
115
sufletului nostru sunt invidioşi, tot sufletul nostru va fi plin de întuneric.
Comentatorul H.L. Ellison a spus că ochii care sunt aţintiţi numai spre
Dumnezeu şi spre cer, sunt generoşi; că ochii care sunt îndreptaţi în acelaşi timp
spre Dumnezeu şi spre lume, nu vor vedea niciodată clar şi că vor alege calea
de mijloc; şi că ochii care privesc numai spre cele pământeşti, sunt egoişti şi
invidioşi 3. În Mişna evreiască scrie că sunt multe fructe de care omul se bucură
în lumea acesta; pe când, capitalul cel mare şi adevărat de care el se va bucura
în lumea viitoare constă în generozitate, în care se include respectarea părinţilor,
faptele dragostei şi studierea Legii.
Şi, în al treilea rând, textul citit ne arată
III. CONSECINŢELE PIERDERII LUMINII SUFLETEŞTI
Domnul Isus ne-a arătat că invidia este un păcat extraordinar de mare,
deoarece ea este artera pricipală de care sunt legate toate capilarele păcatului
egocentric. Ea se întemeiază pe trei păcate mari: pe mândrie, sfidare şi părere
preconcepută.
Păcatul mândriei este atât de grav, încât numai el singur este în stare să ne
orbească ochii sufletului ca să nu ne putem vedea aşa cum suntem în realitate.
O dată ce lumina divină nu mai pătrunde în noi, lumina noastră omenească se
denaturează şi mândria eului creşte tot mai mult. Acesta este motivul pentru
care un asemenea om nu se vede niciodată păcătos, ci întotdeauna bun! Acesta
este motivul pentru care el consideră că n-are nevoie de Mântuitor! Şi aceasta
este cauza pentru care Biblia ne spune că mândria merge întotdeauna înaintea
căderii!
Păcatul de-a sfida pe alţii, de asemenea este în stare să ne orbească singur
ochii sufletului. Am văzut că o dată ce lumina divină nu mai pătrunde în noi,
lumina noastră omenească se denaturează şi că în noi creşte mândria eului.
Dacă cineva îşi invidiază aproapele pentru succesusul pe care îl are, în inima lui
va creşte amărăciunea şi ura care îi vor distruge pacea şi liniştea sufletească. Ba,
mai mult, orice veste despre fericirea şi renumele acestuia, îi va fi o tortură şi o
cupă cu otravă pentru propria lui fericire.
Şi păcatul părerii preconcepute, ne poate distruge singur ochii sufletului.
Am văzut că o dată ce lumina divină nu ne mai poate pătrunde în suflet, lumina
noastră omenească se denaturează şi în noi creşte mândria eului. Apoi, am
mai văzut că omul, în orbirea lui, îşi sfidează semenul. Şi, în cele din urmă,
Mântuitorul ne mai învaţă că omul, în păcatul lui egocentric, nu numai că se
consideră cel mai bun, dar şi cel mai înţelept; şi că de aici se naşte păcatul părerii
preconcepute.
Cei care se fac vinovaţi de păcatul părerii preconcepute, mai întâi sunt
convinşi că ei deţin adevărul; apoi, sunt siguri că ei au stabilit adevărul cu
116
privire la toate lucrurile; şi, în cele din urmă, ei nu permit nimănui nici chiar
lui Dumnezeu ca să le mai vorbească cu privire la lucrurile pe care le-au stabilit
odată.
De acest păcat s-au făcut vinovaţi cărturarii şi fariseii; de el se fac vinovaţi
toţi tradiţionaliştii; şi tot de el se fac vinovaţi chiar şi toţi dogmaticii.
În concluzie, cel care spune că nu mai are nevoie de lumină din partea nimănui,
nici chiar din partea lui Dumnezeu, oare nu este orb? Şi dacă nu ajunge la lumina
lui Dumnezeu, el nu se va vedea niciodată un păcătos pierdut care are mare
nevoie de Mântuitor.
Acesta este motivul pentru care dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a
avertizat în mod deosebit! Evangheliştii Matei şi Luca L-au citat pe Mântuitorul
spunând, îi cităm armonizat: “Ai grijă, dar, ca lumina care este în tine să nu fie
înturieric. (Lc.v.35) Iar dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare
trebuie să fie întunericul acesta!” (Mt.v.23) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte, să
avem grijă ca să nu înlocuim lumina divină cu a noastră omenească, pentru că
lucrul acesta ar fi din partea noastră cea mai mare nechibzuinţă, că ne-ar împinge
sufletul la un întuneric veşnic şi că ne-am afunda în cel mai mare dezastru prezent
şi viitor.
____________________
I, p. 245.
2. Op. cit. p. 248.
4. Op. cit;
Mişna, Peah I, 1.
117
Luca 11 : 37 - 44
�� 37 Pe când vorbea Isus, un fariseu L-a rugat să prânzeaseă la el. El a
intrat şi S-a aşezat la masă.
38 Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz.
39 Dar, Domnul i-a zis: “Voi, fariseii, curăţaţi partea din afară a
paharului şi a farfuriei, dar lăuntrul vostru este plin de jaf şi de răutate.
40 Nebunilor, oare Acela care a făcut partea din afară n-a făcut-o şi pe
ce dinăuntru?
41 Faceţi mai bine acte de binefacere din lucrurile dinăuntru şi atunci
toate vă vor fi curate.
42 Dar vai de voi, fariseilor! Pentru că voi daţi zeciuială din mentă, din
rută şi din toate zarzavaturile, şi daţi uitării dreptatea şi dragostea de Dumnezeu:
pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!
43 Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele dintâi în
sinagogi şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe!
44 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca
mormintele care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie.”
În acest text, Mântuitorul ne vorbeşte despre Religia exterioară şi cea
interioară.
I. RELIGIA EXTERIOARĂ
Nu putem înţelege pasajul citit dacă nu ştim mai întâi cine erau fariseii.
Evreii au crezut că cele cinci cărţi ale lui Moise sunt cel mai sfânt lucru din
lume, pentru că ele conţin Legea cea perfectă a lui Dumnezeu. Şi dacă Legea
lui Dumnezeu era desăvârşită şi completă, au zis ei, aceasta înseamnă că ea
cuprinde toate lucrurile şi toate circumstanţele din viaţa fiecărui om. Astfel, ei au
continuat să argumenteze că dacă există în Lege lucruri neclare sau sunt redate
în cuvinte puţine, ele trebuie clarificate, definite şi prezentate până în cele mai
mici detalii.
La această transformare a Legii lui Moise din nişte principii largi într-un
număr foarte mare de legisme, s-au angajat cărturarii. Iar fariseii, spre deosebire
de toţi ceilalţi evrei, au depus jurământ că vor păzi cu cea mai mare stricteţe toate
legismele prescrise de cărturari 1.
Domnul Isus ne spune în acest pasaj trei lucruri despre religia exterioară
a cărturarilor şi a fariseilor.
1. Primul lucru este că ea venerează lucrurile mici şi neglijează pe cele
mari.
118
Evanghelistul Luca a scris: “Pe când vorbea Isus, un fariseu L-a rugat să
prânzească la el. El a intrat şi S-a aşezat la masă. (38) Fariseul a văzut cu
mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz” (v. 37-38)
Fariseii au rămas surprinşi că Mântuitorul nu-Şi spălase mâinile înainte
de mâncare. Aceasta nu era o problemă de igienă, ci de lege ceremonială. Legea
a stabilit că omul era obligat să-şi spele mâinile înainte şi după fiecare mâncare,
chiar şi înainte şi după fiecare fel de mâncare după următoarea ordine: prima dată,
apa se turna de la vârful degetelor să se scurgă pe la încheietura mâinilor. Apoi,
palmele se frecau între ele. Şi, în cele din urmă, apa se turna de la încheietura
mâinilor spre vârfurile degetelor 2.
Apa, pentru spălarea ceremonială, trebuia să fie curată şi multă. Ea nu
putea fi înlocuită cu cea obişnuită. Evreii o ţineau în nişte vase mari de piatră 3.
Pentru farisei, a omite cineva această lege ceremonială a spălării mâinilor
înainte de mâncare, era un păcat mare.
În Talmudul evreiesc, scris în secolul al III-lea după Cristos, Mântuitorul
a fost condamnat în fel şi chip. Şi tot în această carte sacră şi de bază a evreilor,
în care rabinii au comentat legea mozaică şi în care creştinii erau denigraţi în
tot felul, scrie cum Rabi Akiba a fost aruncat în închisoare de către creştini şi
cum Rabi Joshua îi ducea în fiecare zi apă pentru spălat şi pentru băut. Dar s-a
întâmplat o dată că temnicerul i-a vărsat jumătate din apă. Rabinul Joshua a spus
rabinului Akiba: “Domnul meu, ţi-a rămas destulă apă ca să bei.” La aceste
cuvinte, Rabinul întemniţat a răspuns: “Cel care mânăncă cu mâinile nespălate
săvărşeşte un păcat mare, condamnabil la moarte. Mai bine prefer să mor de
sete decât să calc tradiţia străbunilor mei” 4.
Obiecţia Fiului lui Dumnezeu la această practică a fariseilor a fost că,
dacă ei şi-ar fi curăţat sufletul tot aşa de grijuliu cum îşi spălau mâinile, ar fi fost
cei mai sfinţi oameni.
Apoi, Domnul Isus le-a zis: “Faceţi mai bine acte de binefacere din
lucrurile dinăuntru şi atunci toate vă vor fi curate. (42) Dar vai de voi, fariseilor!
Pentru că voi daţi zeciuială din mentă, din rută şi din toate zarzavaturile, şi daţi
uitării dreptatea şi dragostea de Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi, şi
pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute.“ (v.41-42)
În zeciuială se includea tot ce creştea în pământ şi se folosea ca hrană.
Meticulozitatea fariseilor, în zeciuială, se vede din faptul că Legea lui Moise
deşi a zis că zeciuiala din rută nu era necesară şi ei, totuşi o dădeau. Domnul Isus
ne arată că fariseii meticuloşi n-au putut să treacă cu vederea lucrurile cele mai
nesemnificative ale religiei lor exterioare 5, aşa cum erau menta şi ruta. Dar ei,
în schimb, au uiat să împlinească poruncile cele mai mari şi capitale ale religiei
interioare, care erau dreptatea şi dragostea de Dumnezeu.
Şi astăzi, venerarea lucrurilor mărunte şi neglijarea celor majore face
119
ravagii.
Un muncitor care lucra într-o fabrică de hârtie, a luat odată o coală
ministerială şi o bucăţică de sfoară. ��
În cele din urmă, el a ajuns la convingerea
că a săvârşit un păcat mare, pe care l-a mărturisit patronului. Patronul când l-a
auzit, l-a întrerupt şi i-a zis:
“Domnule, nu-ţi bate capul
cu aceste fleacuri când noi
trăim intr-o lume care stă
gata să explodeze de atâtea
păcate.”
Adeseori, conducerea şi
membrii multor biserici se
ţin de fleacuri şi chiar luptă
între ei, ca cine să fie mai
mare şi uită problemele
fundamentale ale vieţii
creştine.
2. Al doilea lucru pe care
l-a spus Mântuitorul despre
religia exterioară a fost că ea
era o religie de autoslăvire
a celor care o practicau.
Prin următoarele cuvinte
tari din text pe care Fiul
lui Dumnezeu le-a adresat
Domnul Isus mănâncă la masă cu fariseii fariseilor în casa unuia
dintre ei care L-a invitat la
masă, i-a confruntat cu starea lor deznădăjduit de rea ca să-i trezească la realitate,
spunându-le: “Lăuntrul vostru este plin de jaf şi de răutate. (40) Nebunilor, …
(43) Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele dintâi în sinagogi
şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe! (44) Vai de voi, cărturari şi
farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele care nu se văd şi peste
care oamenii umblă fără să ştie.” (v.39-44) Cuvintele “jaf” şi “făţărnicie” sunt
cele mai grele din text. În textul grecesc scrie pentru cuvântul nostru “răutate”
hypocrites, care înseamnâ “actor” sau “cel ce joacă teatru”.
Cuvântul “făţărnicie” explică pe cel de “jefuire”. Iar, cel de jefuire, ne oferă
cheia cu ajutorul căreia reuşim să descuiem tezaurul interpretării acestui pasaj,
să cunoaştem adevăratul portret al sufletului fariseilor şi adevăratul caracter al
religiei lor.
Cum a putut Fiul Celui Preaînalt să spună fariseilor ca unor tâlhari de
120
drumul mare: “Lăuntrul vostru este plin de jaf“, când ei erau cei mai neprihăniţi
oameni ai timpului şi nu s-ar fi pretat niciodată nici la cel mai mic furt. Şi totuşi,
Domnul Isus ştia că ei erau hoţi.
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată că ceea ce fariseii urmăreau cu
tot dinadinsul prin religia lor exterioară era slava, care nu le aparţinea şi pe care
ei nu o meritau, pentru că nu erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu. Domnul
Isus le-a zis: «Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele dintâi
în sinagogi şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe!’’ (v.43) Locurile
de frunte din sinagogi erau în faţă, şi erau orientate spre public. Avantajul celor
care şedeau pe aceste locuri era că ei puteau fi văzuţi de toţi 6.
3. Şi al treilea lucru pe care l-a spus Mântuitorul despre religia cărturarilor
şi a fariseilor, şi care era cel mai grav, a fost că această religie exterioară era a
împărăţiei întunericului care umplea sufletul omului cu tot felul de păcate.
Domnul Isus a zis: «Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi
ca mormintele care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie.” (v.44)
În unele manuscrise nu scrie: “Vai de voi cărturari şi farisei fătarnici”, ci numai
“Vai de voi”. Acest verset este subordonat versetului 43, în care Domnul Isus a
vorbit fariseilor, ca de altfel şi în textul întreg.
Această retuşare făcută de un scrib este greşită. Dacă Domnul Isus ar fi
zis: “Vai de voi, cărturari şi farisei, făţarnici!” unul dintre învăţătorii Legii care
era unul şi acelaşi cu un cărturar n-ar fi spus Domnului Isus în versetul 45 care
urma: “Unul dinte învăţătorii Legii a luat cuvântul şi I-a zis : «Învăţătorule,
spunând aceste lucruri ne calomniezi şi pe noi»”.
Însemnătatea versetului 44 este următoarea: În Numeri 19:16 ni se spune
că cine se atingea de un mormânt, chiar dacă nu-i vedea era necurat şapte zile.
Domnul Isus ne-a zis că exact aşa erau şi fariseii; că ei erau ca un mormânt care
nu se vedea şi pe care nimeni nu-l bănuia, dar care totuşi exista şi era plin de
oseminte necurate.
Mântuitorul ne-a spus despre religia fariseilor un lucru foarte grav că ea
era o religie a paradei, care numai le orbea ochii şi le întina sufletul. Ei se puteau
lăuda înaintea oamenilor că erau neprihăniţi, numai că adevărul a fost altul.
Mântuitorul ne-a spus că lăuntrul lor era inaintea lui Dumnezeu ca un
mormânt plin de oseminte necurate.
Şi astăzi, câţi nu merg la biserică regulat, studiază Biblia cu sârguinţă şi
chiar sunt foarte darnici faţă de bisericile lor; şi cu toate acestea, sufletul lor este
negru ca infernul, de ură şi de tot felul de păcate!
Domnul Isus când a zis fariseilor: “Voi, farisei, curăţaţi partea din
afară a paharului şi a farfuriei, dar lăuntrul vostru este plin de jaf şi făţărnicie.
(40) Nebunilor, oare Acela care a făcut partea din afară n-a făcut şi pe cea
dinăuntru?… (42) Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi daţi zeciuială din mentă
121
şi din rută, şi din toate zarzavaturile, şi daţi uitării dreptatea şi dragostea de
Dumnezeu… (43) Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele
dintâi în sinagogi şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe! (44) Şi vai
de voi! Pentru că voi sunteţi ca mormintele care nu se văd şi peste care oamenii
umblă fără să ştie,” (v.39-44) le-a spus cu alte cuvinte: “Este adevărat că voi,
fariseii, daţi zeciuiala în modul cel mai amănunţit şi păziţi legea în modul cel
mai meticulos. Dar tot aşa de adevărat este şi faptul că voi faceţi toate aceste
lucruri numai ca să jefuiţi pe oameni de slavă, pentru că voi sunteţi făţarnici.
Voi numai faceţi pe neprihăniţii, pe când sufletul vostru este plin de necurăţenie
ca mormântul de oseminte ! Vai ��
de voi, farisei făţarnici! Unde vă este «dreptatea
faţă de Dumnezeu?» Şi unde vă este «dragostea faţă de Cel Preaînalt?» Sunteţi
voi drepţi înaintea Celui Atotsfânt, când sufletul vostru este negru ca infernul?
Şi Îl iubiţi voi pe Părintele ceresc, atâta timp cât nu ascultaţi de El?” 7
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. RELIGIA INTERIOARĂ
Dascălul nostru divin ne învaţă în acest text două lucruri despre religia
interioară:
1. El ne învaţă mai întâi că religia interioară este religia Lui şi a
Împărăţiei Sale.
Mântuitorul, după ce ne-a arătat pericolul religiei exterioare, ne îmbie cu
religia Lui interioară.
Cuvântul religie este de origine latină şi înseamnă “relegare”, “relegarea
rupturii care s-a creat între om şi Dumnezeu”. Toate religiile lumii au căutat să
refacă relaţia între om şi Dumnezeu, dar n-au reuşit. Numai religia Aceluia care
era în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, a reuşit să refacă această
relaţie între om şi Dumnezeu, pentru că numai religia Lui este autentică, la care
a luat parte Dumnezeul adevărat şi Omul adevărat.
Biblia ne spune că omul a căzut în păcat din poziţia de fiu al lui Dumnezeu
şi că el nu putea să intre în relaţie cu Părintele lui ceresc decât tot în poziţia lui
de fiu. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a zis lui Nicodim, care era
învăţătorul lui Israel, că orice om care doreşte să vadă Împărăţia lui Dumnezeu
trebuie să se nască din nou. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu.” (3:3) Diferenţa dintre prima şi a doua naştere constă
în faptul că prima naştere a fost prin creaţie, iar a doua naştere din Dumnezeu
se săvârşeşte prin jertfa Fiului lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt. Mântuitorul
a continuat să spună lui Nicodim în termenii concepţiei evreieşti: “Adevărat,
adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5) La poporul evreu, apa era simbolul
122
curăţării. Astfel, Domnul Isus a zis lui Nicodim cu alte cuvinte că naşterea din
nou se face prin curăţarea de păcate şi prin Duhul Sfânt 8.
Iată cum Dumnezeu săvârşeşte naşterea din nou! Domnul Isus, mai întâi
ne încredinţează Duhului Sfânt. Apoi, Duhul Sfânt după ce ne trezeşte simţul
păcatului, ne aduce la Domnul Isus. Şi, în cele din urmă, Fiul lui Dumnezeu,
după ce ne curăţă de păcate, ne încredinţează din nou Duhului Sfânt.
Şi, în concluzie, unde este Duhul Sfânt, a Treia Persoană a Sfintei Treimi,
respectiv în sufletul celui mântuit, acolo este Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul;
şi unde este Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, acolo
este şi Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a
zis: “Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru!” (Luca 17:21) Şi aceasta
este cauza pentru care noi percepem în adâncul fiinţei noastre cerul şi relaţia cu
Tatăl nostru ceresc!
2. Şi, al doilea lucru care ne-a învăţat Mântuitorul în acest pasaj despre
religia Sa interioară a fost că ea este religia Împărăţiei sfinţeniei şi a dragostei
lui Dumnezeu.
Ioan Teologul ne-a arătat în Apocalipsa tabloul prezenţei lui Dumnezeu.
El a scris: “Şi iată că în cer era pus un tron şi pe tronul acesta stătea Cineva.
(3) Cel care stătea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu.
” (4:2-3) Când am tratat studiul intitulat Legământul lui Dumnezeu, (Vol.II,
Stud.21) am văzut că filozoful Platon a spus că în antichitate erau trei pietre
supreme: iaspisul, sardiul şi smaraldul. Pe noi ne interesează deocamdată două
dintre aceste nestemate: iaspisul şi sardiul. Iaspisul era un cristal translucid care
radia în general o lumină albă aproape orbitoare. El se asemăna întrucâtva ca
strălucire puternică cu diamantul de astăzi când este scăldat în lumina soarelui.
Iar sardiul era de culoarea sângelui. El se asemăna foarte mult cu carminul nostru
modern 9.
Apoi, când am reflectat asupra culorilor curcubeului, tot în studiul amintit:
Legământul lui Dumnezeu, am văzut că culoarea albă este simbolul sfinţeniei şi
culoarea roşie este simbolul dragostei.
Astfel, Ioan Teologul, arătându-ne în Apocalipsa capitolul 4, versetele
2 şi 3, strălucirea şi frumuseţea lui Dumnezeu, ne-a spus că tot ce este Cel
Preaînalt, aceea se exteriorizează din El. Dacă din iaspis emană o lumină albă
care ne ia privirea şi dacă din sardiu radiază o strălucire roşie aproape orbitoare,
atunci, cu cât mai mult, se exteriorizează din chipul Celui Preaînalt atotsfinţenia
şi atotdragostea Sa!
De aici învăţăm că Dumnezeu este numai sfinţenie şi dragoste.
Şi acum, dacă religia interioară a lui Cristos nu este altceva decât
restabilirea relaţiei între om şi Dumnezeu, atunci, aceasta nu înseamnă altceva
decât că ea este religia Împărăţiei sfinţeniei şi a dragostei lui Dumnezeu; şi că
123
sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu, care sunt esenţa fiinţei Tatălui nostru ceresc,
au devenit şi esenţa fiinţei noastre.
Acesta este obiectul religiei şi, tocmai pe acesta, ne-a spus Mântuitorul,
că fariseii l-au omis, fapt pentru care El i-a avertizat în modul cel mai aspru
atunci când a zis· “Dar vai de voi, fariseilor! Pentru că voi daţi zeciuială din
mentă, rută şi din toate zarzavaturile, şi daţi uitării dreptatea şi dragostea de
Dumnezeu.” (v. 42)
Cuvintele din textul grecesc krisis, “dreptate”, “sfinţenie” şi agape,
“dragoste divină”, înseamnă că sufletul nostru este un teritoriu mic al Împărăţiei
lui Dumnezeu în care se află sfinţenia şi dragostea Aceluia care este Atotsfânt
şi Atotdragoste; şi că noi trebuie să-L iubim nu numai pe Dumnezeu cu această
dragoste, ci şi pe toţi oamenii.
Mântuitorul i-a numit pe farisei “nebuni” ca, de altfel şi pe toţi aceia care
resping religia Lui interioară şi o practică pe cea exterioară, pentru că numai
religia Lui interioară este singura religie a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care se
revarsă sfintenia şi dragostea Celui Preaînalt şi se propagă în lume. Mântuitorul
a zis fariseilor: “Voi, fariseii, curăţaţi partea din afară a paharului şi a farfuriei,
dar lăuntrul vostru este plin de jaf şi răutate. (40) Nebunilor, oare Acela care a
făcut partea din afară n-a făcut şi pe cea dinăuntru? ��(41) Faceţi mai bine acte
de binefacere din lucrurire dinăuntru şi atunci toate vor fi curate.” (v.39-41)
��
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p.120.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p.7 0-71;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 82;
Buxtorf, De Synagoge Judaica, p. 236 - 237.
��
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131.
7. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, VoI. I, p. 32 – 33;
Abrahams, I., Studies in Pharisaism and the Gospels, p. 13 - 17.
8. Godet, F., A Commeritary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 172;
Rowtey, H.H., Jewish Proselyte Baptism, p. 313 - 334.
9. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. ��
I, p. 253.
124
16. CONDAMNAREA îNVÃÞÃTORILOR LEGII
Luca 11 : 45 - 54
45 Unul din învăţătorii Legii a luat cuvântul şi I-a zis: “Învăţătorule,
spunând aceste lucruri ne calomniezi şi pe noi.”
46 “Vai şi de voi, învăţători ai Legii”, a răspuns Isus. “Pentru că voi
puneţi pe spinarea oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul
din degetele voastre nu vă atingeţi de ele.
47 Vai de voi! Pentru că voi zidiţi mormintele profeţilor pe cere i-au ucis
părinţii voştri.
48 Prin aceasta mărturisiţi că încuviinţaţi faptele părinţilor voştri; căci
ei i-au ucis pe profeţi, iar voi le zidiţi mormintele.
49 De aceea, Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: “Le voi trimite profeţi şi
apostoli; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor persecuta,
50 ca să se ceară de la această generaţie sângele tuturor profeţilor care
a fost vărsat de la crearea lumii:
51 de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar şi
Templu; da, vă spun, se va cere de la generaţia acesta!
52 Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia
cunoaşterii: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei care voiau să intre, i-aţi împiedicat
să intre.”
53 După ce a ieşit de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L asalteze
cu întrebări şi să-L facă să vorbească despre multe lucruri;
54 I-au întins astfel laţuri ca să prindă vreun cuvânt din gura Lui pentru
care să-L poată învinui.
În acest text intitulat Condamnarea învătătorilor Legii, Mântuitorul i-
��
a condamnat pe aceşti învăţători pentru patru motive: fiindcă ei au născocit şi
au propagat legisme, fiindcă tot ei se eschivau de la acestea, fiindcă aveau o
atitudine de împotrivire faţă de trimişii lui Dumnezeu şi pentru că au îndepărtat
poporul de Cel Preaînalt.
Să luăm mai întâi faptul că Domnul Isus i-a condamnat pe învăţătorii
Legii
I. FIINDCĂ AU NĂSCOCIT ŞI AU PROPAGAT LEGISME
Scena din acest text era aceeaşi cu cea din studiul trecut, pentru că ea a
avut loc în casa aceluiaşi fariseu care L-a invitat pe Domnul Isus să i-a masa la
el. Evanghelistul Luca a scris: «Unul din învăţătorii Legii a luat cuvântul şi I-a
zis: «Învăţătorule, spunând aceste lucruri ne calomniezi şi pe noi.» (46) «Vai şi
de voi, învăţători ai Legii,» a răspuns Isus. «Pentru că voi puneţi pe spinarea
oamenilor sarcini grele de purtat.»» (v.45-46)
125
Cine erau aceşti învăţători ai Legii şi ce fel de sarcini grele au fost acestea
despre care vorbea Mântuitorul că ei le puneau pe spinarea poporului?
În jurul anilor 440 înainte de Cristos, atunci când evreii s-au întors din
captivitatea babiloneană, învăţătorii Legii şi-au dat seama că toate visurile şi
aspiraţiile lor naţionale s-au spulberat. Astfel, ei s-au decis să se dedice numai
Legii, fiindcă au crezut că Moise a primit-o direct din mâna lui Dumnezeu şi că
ea este cel mai sfânt lucru din lume 1.
Acum, dacă Legea era Cuvântul perfect şi complet al Lui Dumnezeu,
aceasta înseamnă, au zis mai departe cărturarii, că ea conţine tot ce trebuie omul
să ştie şi să păzească. ��
Ba, mai mult, că ea cuprinde toate lucrurile şi orice moment
din viaţa fiecărui om. Ei, au mai spus că dacă există în Lege lucruri neclare sau care
sunt redate în cuvinte puţine, ele trebuie clarificate, definite şi prezentate detaliat.
Aceasta era cauza pentru care cărturarii au extras din principiile mari şi largi ale
Legii un număr foarte mare de legisme, care să corespundă fiecărei circumstanţe
şi fiecărui moment din viaţa fiecărui om. Experţii care au extras aceste legisme
se numeau cărturari; lor, li s-au dat şi titlurile de rabini şi învăţători ai Legii 2.
Imaginea cea mai clară a legismelor cărturarilor, o putem vedea în cazul sabatului.
Legea a zis simplu în Exod 20:8-10 că sabatul trebuie să difere de celelalte zile
şi că în el omul nu are voie să facă nici o lucrare. Moise a scris: “Adu-ţi aminte
de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. (9) Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău.
(10) Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului
tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul
tău, nici roaba ta, nici străinul care este în casa ta.” (Exod 20:8-10)
Dar, acest principiu larg, pe care omul a trebuit să-l ia pentru sine şi
să-l aplice în viaţă sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, nu era destul pentru
cărturari, fiindcă ei şi-au pus întrebarea: ce fel de lucrări poţi face şi ce fel de
lucrări nu poţi face?
Cărturarii au stabilit 39 de lucrări interzise în ziua sabatului. Dar ei nu
s-au oprit nici aici, ci au continuat să definească fiecare lucrare dintre acestea în
modul cel mai detaliat. Ei, pentru a transforma numai legea sabatului în legismele
lor meticuloase şi grijulii, au sacrificat multe vieţi şi au pierdut secole întregi 3.
În Mişna, care era codul legismelor cărturarilor, secţiunea sabatului cuprindea 24
de capitole mari. Iar, în Talmudul de Ierusalim, care era un comentariu explicativ
al Mişnei, secţiunea sabatului avea 65 de coloane; şi în Talmudul babilonean, ea
avea 156 de pagini duble. Un rabin până învăţa cele 24 de capitole ale Mişnei
numai cu privire la sabat, trebuia să studieze cel puţin doi ani şi jumătate 4.
Să luăm numai trei lucrări interzise în ziua sabatului din cele 39. Primul
exemplu este Purtarea poverilor. În cartea Prorocului Ieremia scrie: “Aşa
vorbeşte Domnul: «Luaţi seama, în sufletele voastre, să nu purtaţi nici o povară
în ziua Sabatului, şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului. (22) Să nu
126
scoateţi din casele voastre nici o povară în ziua Sabatului, şi să nu faceţi nici o
lucrare, ci sfinţiţi ziua Sabatului.»” (17:21-22)
Cărturarii au definit chiar şi câtă cantitate de mâncare a putut purta omul
cu sine în ziua sabatului. Ei au stabilit că o povară de merinde era legală în
greutatea unei smochine uscate; vin, o singură înghiţitură; lapte, de asemenea o
singură înghiţitură; apă, numai cât ai uda ochii; puţină miere, ca pentru ungerea
unei răni şi tot atâta untdelemn 5. Apoi, s-au pierdut ani de zile pentru a se
stabili, dacă cineva putea sau nu să-şi mute candela dintr-un loc într-altul în ziua
sabatului? Dacă putea sau nu să-şi mute scaunul? Dacă putea sau nu să-şi ridice
copilul? ��
Dacă bătrânii sau handicapaţii puteau sau nu să umble cu un baston sau
cu un picior de lemn? Dacă un croitor putea sau nu să aibă un ac în haină? �� Dacă
o femeie putea sau nu să poarte o broşă etc . 6
Al doilea exemplu este lucrarea de-a lega sau de-a dezlega un nod. Întrucât
cărturarii au clasificat că “a lega” sau “a dezlega” un nod era o lucrare interzisă
în ziua sabatului, ei au trebuit să definească, ce fel de noduri se considerau păcat;
şi ce fel de noduri, nu se considerau păcat. Astfel, ei au stabilit că omul se face
vinovat de o lucrare când leagă sau dezleagă “o funie”, indiferent pe ce. 0 vină
o avea când o lega şi o altă vină o avea când o dezlega. Ei au zis că orice nod pe
care omul îl putea lega sau dezlega numai cu o mână, nu era păcat; iar pe care
nu-l putea lega sau dezlega numai cu o mână, era păcat 7.
Ei au stabilit că o femeie avea voie să-şi lege cozile, cingătoarea, curelele
încălţămintelor şi anumite petice pe gura vaselor 8.
Şi, al treilea exemplu este călătoria din ziua sabatului. In Exod scrie:
“Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul... Fiecare să rămână în locul lui, şi în ziua a
şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.” (16:29)
Cărturarii au fixat distanţa din ziua sabatului de la zidul unei cetăţi levitice
şi până la graniţa exterioară a suburbiei ei, care era de 900 metri 9. (Numeri
35:5)
Cu ce fel de lucruri se ocupau cărturarii! Pentru ei asemenea lucruri erau
de bază şi însemnau religie. Dar, ce era mai grav că aceste legisme foarte multe
la număr, nu numai că au ajuns exigenţa Legii lui Moise, ci chiar au depăşit-o.
Cărturarii învăţau poporul că acestea sunt o problemă de viaţă şi de moarte;
că ele plac lui Dumnezeu şi cu ele ei Îi pot sluji; că în ele constă bunătatea şi
neprihănirea tuturor celor ce le ţin; şi că de ele depinde destinul fiecărui om.
Legismele se numeau Legea orală, pentru că experţii Legii s-au deplasat
veacuri de-a rândul prin ţară şi le-au predat prin sinagogi. Pe la jumătatea
secolului al III-lea după Cristos, ele au fost rezumate şi codificate într-o carte
în 63 de capitole mari, numită Mişna, care înseamnă “Legea orală”. Traducerea
Mişnei are în limba engleză 800 de pagini. Iar, ceva mai târziu, experţii Mişnei
au făcut comentarii explicative asupra ei, care sunt cunoscute sub denumirea de
127
Talmud. Talmudul de Ierusalim are 12 volume, iar cel babilonean 60 10.
Pe timpul Mântuitorului, sabatul şi-a pierdut caracterul lui înalt, de
odihnă şi de închinare, deoarece cărturarii l-au transformat într-o zi de robie prin
imensitatea legismelor lor; şi pentru că atunci omul trebuia să fie foarte atent la
tot ce avea sau nu avea voie să facă.
Aceştia erau învăţătorii legii despre care ne-a vorbit Domnul Isus în acest
text! Şi
��
acestea au fost sarcinile grele pe care ei le-au pus pe umerii oamenilor!
Al doilea motiv pentru care Domnul Isus a condamnat pe cărturari a
fost
II. FIINDCĂ EI S-AU ESCHIVAT DE LA PROPRIILE LOR LEGISME
Mântuitorul le-a zis: «Vai şi de voi, învăţători al Legii! Pentru că voi
puneţi pe spinarea oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul
din degetele voastre nu vă atingeţi de ele.” (v.46)
Fiul lui Dumnezeu, a condamnat pe cărturari nu numai pentru că au
născocit o mulţime de legisme şi le-au predat poporului, dar şi fiindcă ei personal
s-au eschivat de la ele 11.
Cărturarii erau mari experţi ai eschivării, fapt pe care l-am văzut şi când
am tratat studiul intitulat Interzicerea jurământului. (Vol.III,Stud.32) Ei, pe de o
parte, se jurau ca ultimii oameni; iar, pe de altă parte, se eschivau de la legarea
blestemului.
Aceşti experţi ai legismelor, aveau pentru fiecare umăr o mie şi o sută de
poveri. Dar numai pentru umărul lor nu aveau nici una, fiindcă ei deţineau arta
eschivării cu privire la fiecare lucrare şi chiar la fiecare detaliu al ei.
În cazul purtării poverilor, cărturarii au zis dacă cineva duce ceva în
ziua sabatului în mână, în sân sau pe umăr, se face vinovat de încălcarea legii
lucrărilor interzise în ziua sabatului. Iar, dacă altcineva, agaţă cumva un anumit
lucru de dosul mâinii sau de picior; ori îl duce în gură sau în cot; ori îl pune în
sandală sau între brâu şi cămaşă, nu se face vinovat, pentru că nu-l cară în mod
obişnuit 12.
În cazul legării sau a dezlegării nodurilor, cărturarii au conceput următoarea
eschivare: Prin faptul că “a lega” ulciorul cu o funie în ziua sabatului era păcat,
ei, când voiau să scoată apă din fântână, legau ulciorul cu cingătoarea femeii,
deoarece considerau că înnodarea cingătorii era legală în ziua sabatului, şi astfel
nu se făceau vinovaţi de fărădelege 13.
Şi, în cazul călătoriei în ziua sabatului, cărturarii au conceput o eschivare
mai ciudată. Ei, dacă voiau să depăşească într-o zi de sabat distanţa de 900 m,
cât era legal, legau o sfoară de la capătul distanţei legale până aproape de locul
la care doreau să meargă, pentru că acea porţiune, cât ţinea sfoara, se considera
nu numai o singură casă, dar chiar ca fiind casa lor. Astfel, ei puteau să meargă
128
de la capătul sforii încă 900 m. Iar dacă voiau să-şi prelungească drumul cu încă
900 m., ei îşi puneau acolo merindea pentru două mâncări, fiindcă şi acel loc se
considera ca fiind casa lor 14.
Fiul lui Dumnezeu când a zis învăţătorilor Legii că ei puneau sarcini
grele pe umerii poporului, pe când ei nu le atingeau nici măcar cu un deget, S-a
referit la aceste eschivări.
Nimic, din toate acestea, nu s-a învechit şi demodat. Şi astăzi sunt mulţi
dintre aceia care pretind de la alţii anumite standarde, pe care ei înşişi refuză să
le aplice în viaţă.
Al treilea motiv pentru care Domnul Isus a condemnat pe cărturari a
fost
III. FIINDCĂ EI AU AVUT O ATITUDINE DE ÎMPOTRIVIRE FAŢĂ
DE TRIMIŞII LUI DUMNEZEU
Mântuitorul a zis cărturarilor: “Vai de voi! Pentru că voi zidiţi mormintele
profeţilor pe care i-au ucis părinţii voştri. (48) Prin aceasta mărturisiri că
încuviinţaţi faptele părinţilor voştri; căci ei i-au ucis pe profeţi, iar voi le zidiţi
mormintele. (49) De aceea, Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: «Le voi trimite
profeţi şi apostoli; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor persecuta, (50) ca
să se ceară de la această generaţie sângele tuturor profeţilor care a fost vărsat
de la crearea lumii: (51) de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis
între altar şi Templu; da, vă spun, se va cere de la generaţia aceasta!»” (v.47-
51)
Atitudinea cărturarilor faţă de proroci era paradoxală. Ei au recunoscut
pe proroci ca trimişi ai lui Dumnezeu numai cu buzele. Ei se arătau înaintea
oamenilor că aveau o mare admiraţie faţă de proroci; în realitate, îi urau de
moarte. Ca poporul să nu le observe această ură, ei zideau mormintele prorocilor
din vechime, dar, în schimb, pe aceia care erau în viaţă îi persecutau. Ei, în
calitate de legişti nu se puteau împăca cu prorocii, pentru că prorocii aveau alt
spirit de învăţătură. Prorocul Isaia l-a citat pe Dumnezeu zicând: “Urăsc lunile
voastre cele noi şi praznicile voastre.” (1:14) Iar prorocul Mica a spus: “Ţi s-
a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci
dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”(6:8) Aceasta
era esenţa mesajului prorocilor! Or, ��
tocmai lucrul acesta era în cea mai mare
discordanţă şi antiteză cu învăţătura cărturarilor.
Cărturarii au ajuns în această stare foarte gravă din două motive: pentru
că pasiunea lor după legisme i-a orbit; şi fiindcă ura lor a crescut veacuri de-
a rândul faţă de aceia care nu le-au îmbrăţişat sistemul de învăţătură. Astfel,
Mântuitorul ne-a arătat în acest pasaj, că atunci când Dumnezeu i-a cercetat
pe cărturari prin proroci, ei nu I-au auzit şi înţeles vocea. Şi când Cel Preaînalt
129
urma să-i confrunte din nou cu Sine prin mesajul apostolilor, ei nu I-au înţeles
apelul nici atunci, ci pe unii i-au omorât, iar pe alţii urmau ca să-i persecute. Dar,
vina cărturarilor a constat şi în faptul că ei au adus şi naţiunea evreiască în acea
stare.
Pentru că, atât cărturarii, cât şi poporul evreu întreg, n-au vrut să se
trezească din starea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor ca să-şi continue
calea şi să cadă asupra lor sângele vărsat al tuturor trimişilor Lui.
Mântuitorul ştia că dezastrul era atât de aproape de ei, încât le-a spus
de două ori că va avea loc chiar în generaţia lor. În textul grecesc scrie genea,
“generaţie”. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Ca să se
ceară de la această generaţie sângele tuturor profeţilor care a fost vărsat de
la crearea lumii.” (v.50) Şi “Da, vă spun, se va cere de la generaţia aceasta!”
(v.51) Şi după 40 de ani, Ierusalimul a fost distrus şi Israelul şters ca stat din
istoria neamului omenesc timp de două milenii.
Şi, al patrulea motiv pentru care Mântuitorul a condamnat pe învăţătorii
Legii a fost
IV. FIINDCĂ EI AU ÎNDEPĂRTAT POPORUL EVREU DE DUMNEZEU
CU LEGISMELE LOR
Domnul Isus a zis: “Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus
mâna pe cheia cunoaşterii: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei care voiau să intre,
i-aţi împiedicat să intre.” (v.52)
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus în acest verset trei lucruri despre cărturari:
că ei au pus mâna pe cheia cunoaşterii, că ei n-au intrat şi că au împiedicat şi
pe alţii care voiau să intre.
Cărturarii, studiind Sfintele Scripturi, ca să le poată transforma în legisme,
le-au cunoscut mai bine ca oricare altul.
Aici întâlnim următorul lucru foarte interesant. Dacă Vechiul Testament
era Cuvântul lui Dumnezeu şi cărturarii l-au cunoscut cel mai bine, atunci cum de
nu L-au descoperit în el pe Dumnezeu? La această întrebare sunt trei răspunsuri,
aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Martorii Fiului lui Dumnezeu
(Vol.III,Stud.6). Primul răspuns este, că ei n-au venit la Sfintele Scripturi cu o
minte deschisă ca să-L caute pe Dumnezeu, ci îmbâcsită de legisme şi pentru a
mai găsi legisme. Al doilea, fiindcă ei se îndeletniceau cu Sfintele Scripturi fără
simţul nevoii sufleteşti. Cel care citeşte Biblia fără simţul nevoii de mântuire,
nu-i poate înţelege niciodată însemnătatea. Şi al treilea, pentru ei au crezut că
Sfintele Scripturi au putere să dea viaţa veşnică (Ioan 5:39).
Cărturarii aveau o religie şi încă o religie din Biblie, şi totuşi n-au atins
ţinta - “n-au intrat”, ci au rămas afară: afară din revelaţie, afară de la Dumnezeu
şi afară din Împărăţia Sa. Religia
��
lor era o religie care n-a intrat înăuntru, ci a
130
rămas afară.
Dar, ce era mai grav, că învăţătorii Legii au încurcat cu legismele lor şi
pe alţii, ca nici alţii să nu devină copiii lui Dumnezeu şi fiii Împărăţiei Lui.
În final, textul citit ne arată că după ce Fiul lui Dumnezeu i-a condamnat
pe cărturari pentru marea lor rătăcire, ei L-au declarat eretic şi I-au urzit moartea.
Evanghelistul Luca a scris: “După ce a ieşit de acolo, cărturarii şi fariseii au
început să-L asalteze cu întrebări şi să-L facă să vorbească despre multe lucruri;
(54) I-au întins astfel laţuri ca să prindă vreun cuvânt din gura Lui pentru care
să-L poată învinui. ��
(v.53-54)
____________________
2. Op. cit. p. 60.
3. Op. cit.
4. Barclay,W., The Gospel of John, VoI. I, p,121.
5. Op. cit. p.122.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
9. Op. cit;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 92;
Buxtorf, De Synagoge Judaica, c.xvi.
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 129 - 130.
11. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 148 – 152;
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 341 – 342.
13. Op. cit.
14. Op. cit.
131
17. PERLELE DIN PREDICA "CHARAZ"
I
Luca 12 : 1 - 7
1 În vremea aceea, când se strânseseră mulţimile cu miile, aşa că se
călcau unii pe alţii, Isus a început să spună ucenicilor Săi: “Mai întâi de toate,
păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.
2 Nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns care nu va
fi cunoscut.
3 De aceea, orice aţi spus la întuneric, va fi auzit la lumină; şi orice aţi
vorbit la ureche şi în cămăruţe, va fi vestit de pe acoperişul caselor.
4 Vă spun vouă, prietenii Mei: Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi
după aceea nu mai pot face nimic.
5 Vă voi arăta de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a
ucis, are autoritatea să arunce în iad; da, vă spun, de El să vă temeţi.
6 Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu
este uitată înaitea lui Dumnezeu.
7 Şi chiar firele de păr din cap, toate vă sunt numărate. Deci să nu vă
temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
Acest pasaj, cât şi următorul, formează un singur text, care este
conţinutul predicii charaz. În pasajul citit, intitulat Perlele din predica “charaz”,
Mântuitorul a înzestrat pe ucenici cu trei perle şi prin ei, întreg neamul omenesc:
cu o avertizare, că ei trebuie să se păzească de făţărnicie; cu o asigurare, că
adevărul pe care El urma să li-l încredinţeze ca să-l vestească, va triumfa; şi cu
o interdicţie, să nu le fie frică niciodată de oameni, ci numai de Dumnezeu. Şi în
pasajul următor, Dascălul ceresc ne-a dotat cu alte trei perle.
În acest pasaj găsim trei învăţături ale Mântuitorului şi în textul întreg
şase, care n-au nici o legătură între ele. Evreii numeau acest tip de predică,
predica charaz, care înseamnă “înşiruire de mărgele” sau “perle”. Rabinii au
ajuns la concluzia că o predică ca să cucerească şi să menţină atenţia publicului,
trebuia să cuprindă mai multe teme, care se tratau pe scurt şi în care se trecea
repede de la o temă la alta,1 aşa cum am văzut şi când am tratat studiul intitulat
Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu (Vol.III,Stud.39).
Domnul Isus, când a rostit ucenicilor predica charaz, a avut în minte două
lucruri: un contrast şi o anticipare. El, pe de o parte, a cunoscut ura cărturarilor şi
a fariseilor, care căutau să-I ia viaţa, aşa cum ne-a informat Evanghelistul Luca
în studiul trecut. Iar, pe de altă parte, a văzut cum mulţimile, de ordinul miilor şi
a zecilor de mii, au început să alerge la El ca să-L asculte predicând. Mântuitorul
a văzut anticipat cu ochii minţii Lui de Dumnezeu în tabloul acestor contraste
132
toate lucrurile care aveau să se întâmple în veacurile şi mileniile care urmau.
1. Prima perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz este o
avertizare că atât ucenicii, cât şi toţi urmaşii Lui trebuie să se ferească de
făţărnicie.
Evanghelistul Luca a scris: “În vremea aceea, când se strânseseră
mulţimile cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii, Isus a început să spună
ucenicilor Săi: “Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este
făţărnicia. (v.1)
În ultimele două studii am văzut cum cărturarii au transformat Legea
Vechiului Testament în mii de legisme şi cum fariseii au depus jurământ că vor
păzi toate aceste legisme cu cea mai mare stricteţe. Cărturarii şi fariseii erau
consideraţi de popor ca cei mai neprihăniţi oameni. Dacă evreii se numeau, în
general, poporul lui Dumnezeu, fariseii îşi atribuiau, în mod special, titlul de
fiii Împărăţiei Celui Preaînalt. Numai că Mântuitorul i-a numit în textul grecesc
hypocrites, “actori” sau “cei care joacă teatru”. Fiul lui Dumnezeu i-a numit
astfel fiindcă ei, în realitate, nu erau neprihăniţi şi nu aparţineau lui Dumnezeu,
ci numai jucau teatru ca să-şi mărească faima şi să-şi câştige slava.
Până acum am văzut cum Domnul Isus I-a numit pe farisei “făţarnici”;
iar acum, Mântuitorul numeşte făţărnicia, “aluatul fariseilor”. ��
Aluatul era o
bucăţică de ferment care se lua din aluatul anterior şi se păstra pentru dospirea
noii plămădeli. ��
Fermentul era la poporul evreu simbolul stricăciunii, corupţiei şi
influenţei rele .
2
Mântuitorul ne-a spus cu ajutorul acestei metafore, că fariseii erau un

ferment rău care a dospit toată plămădeala lui Israel. Ceea ce înseamnă că nu
numai fariseii au jucat rolul fals că erau poporul lui Dumnezeu, ci şi Israelul
întreg. Pe când, realitatea era alta, că ei nu aparţineau Celui Preaînalt.
Avertizarea pe care le-a făcut-o Fiul lui Dumnezeu ucenicilor şi prin ei
tuturor urmaşilor Săi este că jucarea teatrului este strict interzisă în religia Lui,
fiindcă religia Lui este religia Împărăţiei lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate să devină copilul lui Dumnezeu dacă nu este sincer şi
nu apare înaintea Celui Preaînalt aşa cum este. Apoi, după ce ajunge copilul lui
Dumnezeu, el n-are voie să se etaleze cu semeni şi să-şi zică cu mândrie “eu sunt
mai bun ca alţii”; ci trebuie să se compare cu Tatăl ceresc care este desăvârşit.
Şi numai atunci când se priveşte sub prisma bunătăţii, a dragostei şi a sfinţeniei
lui Dumnezeu, el se vede aşa cum este: plin de defecte. Un asemenea copil al lui
Dumnezeu nu poate să pozeze niciodată înaintea semenilor că este desăvârşit, ci
dimpotrivă, văzându-se cu lacune, el caută să se sfinţească mereu înaintea Celui
Atotsfânt şi Atotbun.
Aceasta este prima perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz:
să urmăm religia Lui care, în contrast cu cea a fariseilor este religia sincerităţii şi
133
numai aşa vom fi cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi fiii Împărăţiei Lui!
2. A doua perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz este o
asigurare, că adevărul pe care El l-a încredinţat ucenicilor ca să-l vestească,
va triumfa.
Domnul Isus a zis ucenicilor: ‘’Nu este nimic acoperit care nu va fi
descoperit, nici ascuns care nu va fi cunoscut. (3) De aceea, orice aţi spus la
întuneric, va fi auzit la lumină; şi orice aţi vorbit la ureche şi în cămăruţe, va fi
vestit de pe acoperişul caselor.” (v.2-3)
Aceste două versete au două înţelesuri: unul general şi altul special. Este
adevărat că Domnul Isus a avut în vedere şi sensul general, dar El S-a referit în
mod deosebit la cel special. După sensul general, Domnul Isus a zis ucenicilor că
într-o zi totul va ieşi la lumină şi cele bune şi cele rele; că unele vor fi descoperite
aici şi acum, iar altele vor fi descoperite numai la judecata de apoi. Iar după
sensul special, Mântuitorul��
��
i-a învăţat pe ucenici că sunt multe lucruri care au
menirea să fie cunoscute aici şi acum; şi că un asemenea lucru este adevărul Lui
pe care El l-a adus oamenilor în vederea eternităţii 3.
Să luăm, spre exemplu un adevăr
ştiinţific. În secolul al XVI-lea,
astronomul Copernic a descoperit
că nu soarele se învârteşte în jurul
pământului, ci pământul în jurul
soarelui. El era foarte prudent şi
a ţinut această descoperire numai
pentru sine timp de 30 de ani. În anul
1543, când a simţit că era spre apusul
vieţii, a convins pe un tipograf să-i
tipărească lucrarea intitulată Revoluţia
corpurilor cereşti. Un alt astronom, cu
numele Galileo a acceptat afirmaţia lui
Copernic şi a declarat-o în public ca
fiind ştiinţifică. În anul 1616, Galileo a
fost dus cu mandat de arestare la Roma
Copernic înaintea scaunului papal. Afirmaţia lui
a fost condamnată de către inchiziţie ca o
irealitate, o nebunie şi o erezie. În cazul acesta, Galileo n-a avut altceva de făcut
decât, ori să-şi retragă afirmaţia, ori să moară. El şi-a retras afirmaţia şi a stat în
tăcere ani de zile. Când Urban al optulea s-a urcat pe scaunul papal, Galileo a
crezut că el era mai cult şi cu orizonturi mai largi decât predecesorul său. Astfel,
el a continuat să-şi susţină afirmaţia, numai că speranţa lui era zadarnică. El a
fost dus din nou înaintea inchiziţiei şi pus înaintea celor două alternative: ori
134
să-şi retragă afirmaţia, ori să moară.
Şi el, iarăşi şi-a redactat şi semnat
negaţia cu următorul conţinut: “Eu,
Galileo, având 70 de ani, fiind
arestat şi stând pe genunchi înaintea
eminenţei tale cu sfânta Evanghelie
în mâini, reneg, blestem şi detest
eroarea şi erezia rotirii pământului
în jurul soarelui” 4. Tăgăduirea l-
a salvat de la moarte, dar nu şi de
închisoare.
Dar, nu numai Biserica
Romano-Catolică a încercat să nege
şi să acopere adevărul revoluţiei
pământului în jurul soarelui, ci şi
Martin Luther. Luther a scris cu
privire la Copernic următoarele
cuvinte: “Oamenii îşi pleacă
Galileo Galilei
urechile la un astrolog arogant care
tinde să arate că pământul se învârteşte
şi nu soarele, luna şi stelele... Această
nebunie vrea să sucească adevărata
ştiinţă astronomică şi Sfânta Scriptură
care ne spune clar că Iosua a poruncit
ca soarele să se oprească şi nu pământul
“ 5.
Când Iacob al şaselea a ameninţat
pe unul dintre reformatorii Scoţiei, cu
numele de Andrei Melville că îl va exila
sau spânzura, acesta a răspuns: “Tu mă
poţi întemniţa sau spânzura pe mine,
dar nu şi adevărul” 6.
Cineva poate să fie batjocorit,
torturat sau condamnat la moarte de
către o curte judecătorească pentru un
adevăr, dar nimeni nu poate să distrugă
adevărul.
Dacă oamenii ştiau că adevărul
poate fi ascuns, respins şi chiar interzis,
Galilei în faţa inchizitorilor dar niciodată distrus, atunci, cu atât mai
135
mult, dumnezeiescul nostru Învăţător a ştiut că adevărul Lui pe care l-a adus şi
l-a încredinţat ucenicilor, nimeni nu va fi în stare să-l distrugă, ci urma să triumfe
de-a lungul secolelor şi a mileniilor.
Cărturarii şi fariseii au putut să-L declare pe Domnul Isus eretic, să-I
urzească moartea şi chiar să-L răstignească; şi alţii au putut să-I persecute
apostolii şi să-i martirizeze. Dar, cu toate acestea, Mântuitorul, văzând triumful
adevărului Său în istorie, a zis ucenicilor: “Nu este nimic acoperit care nu va fi
descoperit, nici ascuns care nu va fi cunoscut. (3) De aceea, orice aţi spus la
întuneric, va fi auzit la lumină; şi orice aţi vorbit la ureche şi în cămăruţe, va fi
vestit pe acoperişul caselor.” (v.2-3)
În vechime, anunţurile se făceau poporului de pe turnul primăriilor.
Mântuitorul când a afirmat că Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu va fi predicată
de pe acoperişul caselor, a zis ucenicilor cu alte cuvinte: “Ceea ce voi ve-ţi spune
oamenilor despre Mine la ureche sau în cămăruţe, aceea se va predica mulţimilor
în mod deschis şi veacuri de-a rândul”, fapt care s-a împlinit cu cea mai mare
exactitate şi la care secolele şi mileniile ne sunt martori.
Aceasta este a doua perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz:
că nimeni nu poate acoperi adevărul Fiului lui Dumnezeu pe care El ni l-a adus
şi, cu atât mai puţin, să-l distrugă!
3. A treia perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz este o
interdicţie, ca ucenicilor să nu le fie frică niciodată de oameni, ci numai de
Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu, ca unul care ştia că pe El Îl aştepta crucificarea pe
Calvar, iar pe apostoli persecuţia şi martirajul, a adus ucenicilor două argumente
împotriva fricii:
a) Primul argument era că orice om este de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu şi, cu atât mai mult, fiii Împărăţiei Lui. El a spus: “Nu se vând oare
cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu este uitată înaintea lui
Dumnezeu.” (v.6)
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând cu altă ocazie:
“Nu se vând oare două vrăbii la un ban?” (10:29) Iar în textul pe care-l studiem
acum, Mântuitorul a zis: “Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani?” În textul
grecesc, în amândouă locurile scrie pentru “ban” assarion. Moneda assarion era
a 16-a parte dintr-un dinar.
În Israel, pe timpul Domnului Isus, preţul a două vrăbii era un assarion,
iar dacă cineva dădea doi assarioni, nu primea patru vrăbii, ci cinci; una i se
dădea pe deasupra 7.
Mântuitorul ne-a spus că dacă vrăbiile, care aveau prea puţină valoare
înaintea oamenilor, pentru că se vindeau patru la doi bănuţi şi că a cincea se dădea
gratis; şi totuşi, chiar şi ele aveau în ochii lui Dumnezeu un mare preţ, atunci, cu
136
cât mai valoroşi suntem noi oamenii înaintea Părintelui nostru ceresc!
În Evanghelia după Matei scrie în legătură cu vrăbiile: “Totuşi, nici una
din ele nu cade la pământ fără
voia Tatălui vostru.” (10:29) În
textul grecesc, în loc de “voia
Tatălui vostru”, scrie că “Tatăl
vostru ţine cont”; şi în loc de
“a cădea la pământ”, scrie “a
coborî pe pământ”. Iar, în textul
aramaic, limba pe care o vorbea
Mântuitorul, în loc de “a coborî
pe pământ” scrie “a vedea
vrabia” şi înseamnă a ţine cont
de ea încontinuu 8.
Cuvântul “a cădea”, din
limba română, ne face să ne
gândim din context la moartea
vrabiei. Pe când, Fiul lui
Vrăbiile din Israel Dumnezeu ne spune că Tatăl
ceresc nu marchează vrabia
numai când moare, ci încontinuu: când zboară, când coboară şi când sare pe
pământ.
Pe fondul acestei ilustraţii reale, dumnezeiescul nostru Dascăl ne învaţă
că dacă o vrabie are valoare atât de mare în ochii Tatălui nostru ceresc, încât
El, în grija Sa, o urmăreşte încontinuu şi pretutindeni, atunci, cu cât mai de preţ
Îi suntem noi oamenii! Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus
în acest text că Tatăl cerese ne iubeşte atât de mult, încât El, în providenţa Sa,
ne ştie chiar şi toţi perii din cap. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus
zicând: “Şi chiar firele de păr din cap, toate vă sunt numărate...” ��
(v.7) Biologii
ne spun că blonzii au în jur de 145.000 de peri, bruneţii 120.000 şi cei roşcaţi
90.000 9.
Acesta a fost primul argument al Mântuitorului împotriva fricii, că dacă
o vrabie are mare valoare în ochii lui Dumnezeu, încât El ţine cont de orice
mişcare a ei, atunci, cu atât mai de preţ Îi suntem noi şi, cu cât mai mult El
veghează asupra noastră! ��
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a
zis în concluzie: «... Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe
vrăbii.” (v.7)
b) Şi, al doilea argument pe care l-a adus Mântuitorul apostolilor împotriva
fricii a fost, că puterea unui om asupra unui alt om este limitată numai la viaţa
aceasta, că îi poate distruge numai trupul, dar nu şi sufletul. Domnul Isus a zis:
137
“Vă spun vouă, prietenii Mei: Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după
aceea nu mai pot face nimic.” (v.4)
La prima vedere ni se pare că există un mare dezacord între primul şi al
doilea argument al Mântuitorului. Întrebarea care se pune este: Dacă Fiul Celui
Preaînalt, în primul Său argument, a spus că omul are un mare preţ înaintea
ochilor Tatălui său ceresc şi că Tatăl ceresc îi ţine cont până şi de căderea unui fir
de păr din cap, atunci, cum de îngăduie El, ca această coroană a creaţiei Sale să
cadă victimă vrăjmaşilor?
La această întrebare, există un singur răspuns: că Diavolul se foloseşte
de unii oameni pe care Biblia îi numeşte fiară, cărora el le ia mintea şi le
întrebuinţează puterea împotriva copiilor lui Dumnezeu; şi că Cel Preaînalt
respectă libertatea de voinţă chiar şi acestor prigonitori.
Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici, să nu le fie frică de tot ce ar putea
vrăjmaşii să le facă, pentru că nu oamenii vor avea de zis ultimul cuvânt cu privire
la ei, ci Dumnezeu. El le-a spus că oamenii îi pot tortura şi chiar condamna
la moarte. Dar, într-o bună zi, judecata eternă va îndrepta balanţa strâmbă a
judecătorilor; şi că atunci Judecătorul Suprem îi va răsplăti cu fericirea şi viaţa
veşnică.
Este foarte interesant, că Domnul Isus, deşi a zis ucenicilor să nu le fie
frică de nimeni de pe pământ, El, totuşi, a continuat să-i înveţe că ei trebuie să
aibă o singură teamă şi aceasta tocmai din partea Aceluia care este atotbun şi în
ochii căruia ei au un mare preţ. Aceasta este o teamă sacră, pentru că Părintele
ceresc este în acelaşi timp şi atotsfânt şi atotdrept; şi că într-o zi noi va trebui să
ne înfăţişăm înaintea Lui.
Când rabinul Iohanan era bolnav pe moarte, ucenicii lui l-au găsit
plângând, şi unul dintre ei, l-a întrebat: “O, lumina şi stâlpul cel drept al lui
Israel! De ce plângi?” Şi rabinul i-a răspuns: “Dacă aş fi vinovat şi dus înaintea
unui împărat pământesc, poate aş reuşi să-i liniştesc mânia cu cuvinte sau mită;
şi chiar dacă m-ar arunca în temniţă, poate într-o bună zi, ar muri şi aş scăpa
de temniţa lui; sau, aş muri eu şi, totuşi aş scăpa de pedeapsa lui. Dar, eu trebuie
să mă duc înaintea Împăratului împăraţilor, care este atotsfânt şi veşnic; şi mi-e
teamă că, uitându-Se la mine cu ochii Lui atotvăzători, nu cumva să găsească
ceva ce nu-I place şi să mă arunce în focul gheenei, pentru că pe El nu-L pot
mitui şi pedeapsa Lui este veşnică” 10.
Teama, de atotsfinţenia şi atotdreptatea Celui Preaînalt, l-a făcut odată
pe Latimer, capelanul împăratului Henry, să-l uimească cu curajul lui pe acest
monarh al Angliei şi pe toţi care se aflau în biserică.
Latimer, a predicat odată când era prezent şi împăratul Henry. El ştia că
mesajul pe care urma să-l transmită, nu avea cum să fie pe placul împăratului.
Astfel, când capelanul a ajuns la punctul culminant al predicii, el a zis la
138
amvon într-un monolog: “Latimer! Latimer! Fii atent ce spui. Aici este împăratul
Henry!” A făcut o mică pauză şi apoi a continuat să spună: “Latimer! Latimer!
Fii atent ce zici. Aici este Împăratul împăraţilor!” 11
Acest îndemn mare, pe care ni l-a dat Mântuitorul: de-a avea o teamă
sacră, a fost şi este cel mai mare moto al tuturor fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu.
Pe mormântul lui John Knox este aplicată următoarea inscripţie: “Aici
zace omul care s-a temut atât de mult de Dumnezeu, încât nu i-a fost frică de nici
un om” 12.
Şi aceasta este a treia perlă a învăţăturii dumnezeiescului nostru Dascăl
din predica charaz: să nu ne fie frică de nimeni, pentru că noi avem un mare
preţ înaintea ochilor lui Dumnezeu şi că El ţine cont chiar şi de căderea unui
fir de păr din capul nostru; ca să nu ne fie frică nici chiar atunci când cineva ar
căuta să ne ucidă trupul, pentru că asupra sufletului n-are nici o putere; ci să ne
temem numai de Acela, în mâinile căruia ne este destinul veşnic şi al trupului şi
al sufletului!
____________________
2. Op cit.
3. Browning, R., St Luke, p. 119.
4. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 101 - 102.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
I, p. 386.
139
II
Luca 12 : 8 - 12
8 Eu vă spun: Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va
mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu;
9 dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el
înaintea îngerilor lui Dumnezeu.
10 Şi oricui va vorbi împotriva fiului omului, i se va ierta; dar oricui va
spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.
11 Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea guvernatorilor şi
înaintea autorităţilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea
voastră, nici ce veţi vorbi;
12 căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să
vorbiţi.
În acest pasaj intitulat tot Perlele din predica “charaz”, Mântuitorul

a înzestrat pe ucenici cu alte trei perle şi prin ei întreg neamul omenesc: cu
o cerinţă, ca să-I fie loiali; cu o prevenire asupra păcatului împotriva Duhului
Sfânt; şi cu o promisiune, că Duhul Sfânt va fi de-a pururi cu ei şi că îi va ajuta
în toate necazurile şi greutăţile.
4. A patra perlă a învăţăturii Fiului lui Dumnezeu din predica charaz este
o cerinţă, ca ucenicii să-I fie loiali.
Domnul Isus a zis ucenicilor: “Eu vă spun: Pe oricine Mă va mărturisi
înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu;
(9) dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea
îngerilor lui Dumnezeu.” (v.8-9)
În această perlă, Mântuitorul a cerut, apostolilor, cât şi Bisericii, ca să-şi
arate loialitatea faţă de El prin a-L mărturisi înaintea oamenilor.
Domnul Isus ne învată în acest text că ascultarea noastra de cerinţa
Lui, de a-L mărturisi înaintea oamenilor, constituie din partea noastră un act de
loialitate.
Cuvântul mărturisire are în Evanghelia Fiului lui Dumnezeu două
înţelesuri: proclamarea adevărului lui Cristos şi demonstrarea acestuia în viaţă.
Când am tratat studiul intitulat Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu, (Vol.
III,Stud.40) am văzut că adevărul este abstract şi o problemă de logică, dar că în
dosul lui este realitatea. ��
Spre exemplu, dacă n-ar exista un soare pe bolta cerului,
noi n-am putea să vorbim despre el într-un miez de noapte.
Apoi, adevărul cel abstract este adeseori foarte greu de înţeles şi uneori
140
chiar imposibil. Pe când, realitatea o percepem foarte uşor, pentru că ea este
vizibilă şi demonstrabilă. Poţi să tot descri unui nevăzător din naştere un apus
frumos de soare, el nu-i va putea imagina niciodată splendoarea. Dar, dacă îl
arăţi unui văzător, zicându-i: “Uite ce apus minunat de soare!” Nu trebuie să-i
faci nici o descriere, şi el va rămâne fermecat de frumuseţea lui.
Tot astfel şi adevărul lui Cristos, cu privire la Dumnezeu şi la Împărăţia
Sa, este cel mai greu lucru pentru o minte întunecată de păcat. Aceasta este cauza
că atunci când Mântuitorul ne-a cerut să-l mărturisim, El nu ne-a pretins numai
să-I proclamăm adevărul, ci să I-l şi demonstrăm în viaţa noastră ca o realitate.
El nu ne-a spus numai ca să vorbim oamenilor despre dragostea Lui; ci, cu atât
mai mult, să le-o şi arătăm. Şi El nu ne-a zis să vestim semenilor noştri numai
cu gura Împărăţia lui Dumnezeu; ci, cu mult mai mult, ca să le-o arătăm prin
comportamentul nostru. Mântuitorul ne învaţă în aceste două versete că numai
aceia care Îi afirmă adevărul cu gura înaintea oamenilor şi-l confirmă cu viaţa, Îi
sunt fideli.
Istoria ne arată că creştinii din Biserica Primară L-au mărturisit pe Cristos
în ciuda persecuţiilor şi că ei I-au rămas loiali până la moarte. Cuvântul grecesc
martir, înseamnă “martor”. Dar, pentru că creştinii L-au mărturisit pe Cristos cu
preţul vieţii, cuvântul martor a primit şi însemnătatea de “martir”, după înţelesul
nostru românesc.
La începutul secolului al II-lea, Pliniu, guvernatorul Bitiniei din Asia
Mică, a scris lui Traian, imperatorul roman, care a domnit între anii 98-117, cum
el a dat ocazia creştinilor să invoce zeii Romei, să ardă tămâia înaintea chipului
cezarului şi să blesteme numele lui Cristos, pentru a nu fi martirizaţi. ��
Dar ei au
refuzat toate acestea şi au preferat mai degrabă să moară . 1
Se spune că sub domnia lui Traian, ar fi fost răstignit în anul 107 şi Simon,
fratele Domnului Isus, care era episcop la Ierusalim 2.
Nu este nimic mai valoros ca loialitatea faţă de Mântuitorul. Cristos,
datorită acestui fapt, a promis în această perlă a învăţăturii Lui că va răsplăti
numai pe aceia care îi vor fi fideli. El ne-a zis că dacă Îi vom fi credincioşi în
lumea aceasta, atunci şi El ne va fi credincios în cea viitoare; şi dacă Îl vom
mărturisi pe El înaintea oamenilor, atunci şi El ne va mărturisi pe noi înaintea
îngerilor din cer. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând: «Eu vă
spun: Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul
omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu.» (v.8)
Faptul, de-a fi loiali lui Cristos în viaţa noastră vremelnică, este ceva
nobil din partea noastră, care pentru Domnul Isus înseamnă mult. Iar, ��
faptul de-a
ne fi loial El nouă, care este Împăratul etern şi Părintele veşniciilor, este un lucru
suprem.
Iată o mică imagine a felului cum ne va mărturisi Domnul Isus înaintea
141
îngerilor! Să-l
��
luăm, spre exemplu pe Apostolul Petru şi soţia lui.
Clement de Alexandria ne istoriseşte că Apostolul Petru a suferit
martirajul împreună cu soţia lui şi că el a avut o încercare îngrozitoare pentru că,
mai întâi pe ea au martirizat-o înaintea ochilor lui. La văzul suferinţei ei, el, ca
s-o întărească, i-a zis: “Adu-ţi aminte de suferinţa şi moartea Domnului nostru
pentru noi!” Apoi, a fost martirizat şi el prin râstignire 3.
După ce, amândoi şi-au dat sufletul, Mântuitorul a trimis nişte îngeri ca
să-i conducă spre cer. El personal i-a întâmpinat şi i-a prezentat înaintea Tatălui,
înaintea tuturor îngerilor şi înaintea tuturor acelora care erau de pe pământ şi au
ajuns în glorie, spunând: “Acesta este Simon Petru, unul dintre cei doisprezece
apostoli! ��
Şi aceasta este soţia lui! Ei Mi-au fost fideli până la moarte.” Apoi,
când Biserica, care este Mireasa lui Cristos, va ajunge în glorie şi când va începe
nunta Mielului, Mântuitorul îi va mărturisi din nou pe toţi aceia care L-au
mărturisit pe El pe pământ şi I-au rămas loiali, ca să-i cunoască toţi sfinţii din cer
şi să se bucure de biruinţa lor.
Şi, în cele din urmă, Mântuitorul a continuat să ne spună cu o mare durere
în suflet, că sunt mulţi din aceia care Îl neagă pe El acum înaintea oamenilor;
şi că va sosi timpul când şi El va trebui să-i nege pe ei înaintea sfinţilor din cer.
El a zis: “Dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el
înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (v.9)
Aceasta este a patra perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz:
ca să-L mărturisim, pe Cristos, pentru că numai împlinindu-I această cerinţă ne
arătăm loialitatea faţă de El şi Îi avem promisiunea că şi El ne va fi loial nouă în
cer şi ne va mărturisi înaintea Tatălui şi înaintea tuturor îngerilor!
5. A cincea perlă a învăţăturii Domnului Isus din predica charaz este o
prevenire asupra păcatului împotriva Duhului Sfânt.
Mântuitorul a zis ucenicilor: “Şi oricui va vorbi împotriva fiului omului, i se va
ierta; dar oricui va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.”
(v.10)
Noi am studiat o dată Păcatul împotriva Duhului Sfânt în volumul IV,
studiul 9. Evangheliştii Marcu (3 :22) şi Matei (12:24) ne-au spus că Mântuitorul
a atribuit acest păcat cărturarilor şi fariseilor. Iar Evanghelistul Luca ne arată în
acest text că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre acest păcat numai ucenicilor, aşa
cum am văzut la începutul acestei predici charaz. Evanghelistul Luca a scris:
“În vremea aceea, când se strânseseră mulţimile cu miile, aşa că se călcau unii
pe alţii, Isus a început să spună ucenicilor Săi…” (v.1) Oare, chiar să fi greşit
Evanghelistul Luca atunci când a inclus Păcatul împotriva Duhului Sfânt în
predica charaz, pe care Mântuitorul a adresat-o apostolilor? Nu. El n-a greşit cu
siguranţă.
Faptul că Mântuitorul i-a prevenit pe ucenici, să se ferească de păcatul
142
împotriva Duhului Sfânt; şi prin ei, pe toţi copiii lui Dumnezeu, ne arată că acest
păcat nu este unul şi acelaşi cu păcatul împotriva Duhului Sfânt, de care s-au făcut
vinovaţi cărturarii şi fariseii. Am văzut că în păcatul împotriva Duhului Sfânt al
cărturarilor şi al fariseilor, se pierdea facultatea de percepere faţă de Dumnezeu.
Pe când, apostolii, nu se puteau face vinovaţi niciodată de un asemenea păcat.
Domnul Isus când a vorbit ucenicilor despre păcatul împotriva Duhului
Sfânt, El nu le-a vorbit pe fondul Vechiului Testament, ca în cazul cărturarilor şi
al fariseilor, ci în lumina Noului Testament.
În Noul Testament, Duhul Sfânt este mai mult decât o facultate spirituală.
El este a Treia Persoană a Sfintei Treimi. Duhul Sfânt când S-a coborât peste
Domnul Isus la botez, a însemnat că şi Domnul Isus era Dumnezeu, care făcea
parte din Sfânta Treime.
Unde este Duhul Sfânt, a Treia Persoană a Sfintei Treimi, acolo este şi
Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Mântuitorul a zis fiilor Împărăţiei Sale:
“Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14:23) Şi unde este
Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, acolo este Împărăţia
lui Dumnezeu.
Deci, a-L avea pe Duhul Sfânt, înseamnă a-L avea pe Dumnezeu şi tot
tezaurul Împărăţiei Lui.
În textul grecesc scrie cuvântul blasfemia, care înseamnă «defăimare».
Apostolii, şi toţi fiii Împărăţiei lui Dumnezeu, au avut şi au o menire supremă, ca
să demonstreze oamenilor cum este Tatăl lor ceresc şi cum este viaţa în Împărăţia
Sa.
Domnul Isus ne-a arătat că păcatele, în ce priveşte iertarea, sunt de două
feluri: unele care se iartă şi altele care nu se iartă. El ne-a învăţat că păcatul unui
om de-a vorbi împotriva unui alt om, se iartă, pentru că noi oamenii adeseori
greşim unii altora. În sensul acesta, atunci când Apostolul Petru L-a întrebat
pe Domnul Isus: «Doamne de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui
împotriva mea? Până la şapte ori?» Mântuitorul i-a răspuns: «Eu nu-ţi zic până
la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.» (Matei 18:21-22) Pe când,
păcatul unui fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu de-a defăima pe Duhul Sfânt, nu se
poate ierta. Fiindcă Duhul Sfânt este singurul care ni-L coboară pe Dumnezeu
şi Împărăţia Sa în suflet şi tot ce Dumnezeu şi Împărăţia Lui ne pot oferi. Dacă
zice cineva că este un fiu al Împrăţiei lui Dumnezeu şi trăieşte în păcat, acela Îl
defăimează pe Duhul Sfânt pentru că aceasta ar înseamnă că Duhul Sfânt nu i-L
poate oferi pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa în toată plinătatea şi farmecul lor, de ar
trebui să apeleze la ceea ce are Diavolul în împărăţia lui.
Aceasta este a cincea perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica charaz:
să nu-L defăimăm pe Duhul Sfânt. Apostolii au luat această prevenire a Fiului
lui Dumnezeu ca o perlă de mare preţ. Ei au pătruns în toată plinătatea Duhului
143
Sfânt şi au descoperit tot ce Dumnezeu este şi ce Împărăţia Lui le-a putut oferi.
Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu şi Împărăţia Lui, au fost totul pentru
ei! Şi aceasta a fost cauza pentru care ei L-au predicat pe Dumnezeu şi Împărăţia
Sa şi altora!
6. Şi, a şasea perlă a învăţăturii dumnezeiescului nostru Dascăl din ��
predica charaz este o promisiune, că Duhul Sfânt va fi de-a pururi cu noi şi
��
că El ne va ajuta în toate necazurile şi greutăţile.
Mântuitorul a spus apostolilor: «Când vă vor duce înaintea sinagogilor,
înaintea guvernatorilor şi înaintea autorităţilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi
răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi; (12) căci Duhul Sfânt vă
va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.» (v.11-12)
Ca să cunoaştem valoarea acestei perle a învăţăturii Mântuitorului cu
privire la ajutorul Duhului Sfânt, trebuie să ştim mai întâi alte două lucruri
despre El: că El este a Treia Persoană a Sfintei Treimi, fapt pe care l-am văzut în
a cincea perlă din acest studiu; şi că El se numeşte în revelaţia Noului Testament
Parakletos (Ioan cap. 14-16). Cuvântul grecesc parakletos nu se poate traduce
în nici o limbă, pentru că nu are echivalent. Traducerea noastră românească a
Bibliei a redat acest cuvânt prin termenul de «Mângâietor». Domnul Isus a zis:
«Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi
etern.» (Ioan 14:16)
Când am tratat studiul intitulat Simbolul botezului, (Vol.II, Stud.5) am
văzut că grecii au folosit cuvântul parakletos în următoarele patru cazuri: a)
primul, când un demnitar de la o curte regală intervenea pentru cineva; al doilea,
când o persoană de la o curte juridică căuta să ajute pe cineva să nu intre pe rol
pentru vina lui; al treilea, când un avocat apăra cauza cuiva; şi al patrulea, când
un expert sfătuia pe cineva cum să iasă dintr-o încurcătură.
Parakletosul cunoştea întotdeauna bine situaţia celui vinovat şi era omul care
căuta să-l ajute 4.
Şi acum, ţinând cont de aceste două lucruri pe care le-am amintit cu
privire la Duhul Sfânt, pătrundem în adevăratul înţeles al acestei perle a învăţăturii
Mântuitorului cu care ne-a înzestrat în aceste două versete în legătură cu
îngrijorarea şi teama pe care le avem atunci când trecem prin diferite încercări şi
greutăţi, că Parakletosul nostru nu este o fiinţă omenească limitată în cunoştinţă
şi putere, ci un Dumnezeu atotştiutor şi atotputernic care este în noi şi ne învaţă
ce să spunem şi cum să ieşim dintr-un necaz. Aşa se explică faptul că atunci când
martirii se aflau înaintea tribunalelor, nu ei erau aceia care se simţeau judecaţi, ci
judecătorii lor.
Duhul Sfânt ne ajută întotdeauna: ori spre binele nostru de o clipă, în
cazul când ne oferă izbăvirea; ori spre un bine etern cu mult mai mare, în cazul
când ne acordă oportunitatea să-L proslăvim pe Cristos prin jertfirea noastră.
144
El este acela care ştie când să ne izbăvească de o încercare grea, ştie când să ne
ofere ocazia să suferim pentru Cristos��
, şi El ne ajută şi pe noi ca să înţelegem
lucrul acesta. Aşa se explică faptul: de ce martirii au rămas tari pe poziţie; şi de
ce ei se bucurau chiar şi atunci când aveau parte de suferinţă pentru Mântuitorul.
Ei au rămas tari pe poziţie şi chiar se bucurau în martiraj, fiincă ştiau că suferinţa
lor contribuia pentru ei la o greutate veşnică de slavă şi pentru că ei doreau mult
ca să pună mâna pe cununa de martir.
Şi, aceasta este a şasea perlă a învăţăturii dumnezeiescului nostru Dascăl
din predica ��
charaz: că Duhul Sfânt va fi de-a pururi cu noi şi că El ne va ajuta în
toate necazurile şi greutăţile.
Apostolii şi-au însuşit toate aceste învăţături ale Domnului Isus şi le-au
aplicat în viaţa lor, de aceea ei au câştigat lumea pentru Cristos şi au moştenit
Împărăţia cerurilor şi gloria ei eternă.
____________________
2. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 761.
3. Clement de Alexandria, Stomateis 7, 6.
4. Barrett, C.K., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, p. 25 - 45.
145
19. LÃCOMIA DE AVERE, ISPITA BOGAÞILOR
Matei 6 : 24
24 Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul şi va
iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui
Dumnezeu şi lui Mamona.
Luca 12 : 13 - 21
13 Unul din mulţime I-a zis lui Isus: “Învăţătorule, spune fratelui meu să
împartă cu mine moştenirea noastră.”
14 “Omule”, i-a răspuns Isus, “cine M-a pus pe Mine judecător sau
împărţitor peste voi?
15 Apoi le-a zis: “Aveţi grijă şi feriţi-vă de orice fel de lăcomie de bani;
căci viaţa omului nu stă în belşugul averii sale.”
16 Şi le-a spus parabola aceasta: Ogorul unui om bogat rodise mult.
17 Şi el se gândea în sine şi zicea: “Ce voi face fiindcă nu mai am loc
unde să-mi strâng roadele?”
18 “Iată”, a zis el, “ce voi face: «îmi voi strica grânarele şi voi zidi
altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele
19 şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru
mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!»”
20 Dar Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! ��
Chiar în noaptea aceasta ţi se va
cere înapoi sufletul şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
21 Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte
faţă de Dumnezeu.
Armonizat
1 Unul din mulţime I-a zis lui Isus: “Învăţătorule, spune fratelui meu să
împartă cu mine moştenirea noastră.” (Lc.v.13)
��
2 “Omule”, i-a răspuns Isus, “cine M-a pus pe Mine judecător sau
împărţitor peste voi? (Lc.v.14)
3 Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul şi îl va
iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui
Dumnezeu şi lui Mamona. (Mt.v.24)
4 Apoi le-a zis: “Aveţi grijă şi feriţi-vă de orice fel de lăcomie de bani;
căci viaţa omului nu stă în belşugul averii sale.” (Lc.v.l5)
5 Şi le-a spus parabola aceasta: “Ogorul unui om bogat rodise mult.
(Lc.v.16)
6 şi el se gândea în sine şi zicea: “Ce voi face, fiindcă nu mai am loc
unde să-mi strâng roadele?” (Lc.v.17)
7 “Iată”, a zis el, “ce voi face: «îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele
mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele (Lc.v.18)
146
8 Şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru
mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!’»” (Lc.v.19)
9 Dar Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va
cere înapoi sufletul şi lucrurile pe care le-ai pregâtit ale cui vor fi?” (Lc.v.20)
10 Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte
faţă de Dumnezeu. (Lc.v.21)
În acest text intitulat Lăcomia de avere, ispita bogaţilor, Mântuitorul
��
ne-a învăţat trei lucruri despre bogăţie: că ea Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu
Mamona, că ea îl face pe om să devină egocentric şi că ea îi întunecă ochii minţii
ca să nu vadă dincolo de lumea aceasta.
I. BOGĂŢIA ÎL ÎNLOCUIEŞTE PE DUMNEZEU CU MAMONA
În Israel, oamenii obişnuiau să meargă cu problemele lor de neînţelegere
la rabini 1. Evanghelistul Luca ne arată că cineva s-a folosit de ocazia că fratele
lui s-a dus să-L asculte pe Fiul lui Dumnezeu predicând şi a venit la Mântuitorul
să-l pârască. Evanghelistul Luca a scris: «Unul din mulţime I-a zis lui Isus:
«Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră.»»
(Lc.v.13) Mântuitorul, ca unul care ştia cât de mult i-a corupt averea pe cei doi
fraţi, l-a întrebat pe cel care Îi cerea să-i facă dreptate: «Omule, cine M-a pus pe
Mine judecător sau împărţitor peste voi?» (Lc.v.14) Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: «Omule, Eu n-am venit ca să vă fiu împărţitor de averi, ci Mântuitorul,
care să vă scape de toate cursele Diavolului şi să vă aducă o altă optică cu care
să puteţi vedea toate lucrurile aşa cum sunt.»
Astfel, Fiul lui Dumnezeu a spus celor bogaţi parabola bogatului nechibzuit
căruia i-a rodit ogorul, prin care le-a arătat că pe ei îi ispiteşte păcatul lăcomiei
de avere. Iar, celor săraci, le-a arătat că pe ei îi ispiteşte păcatul îngrijorării,
subiectul pe care îl vom trata în studiul următor.
Domnul Isus când a zis în versetul 15 «Aveţi grijă şi feriţi-vă de orice
fel de lăcomie de bani; căci viaţa omului nu stă în belşugul averii sale,» cât
şi în concluzia finală pe care a făcut-o asupra acestui text în versetul 21 «Tot
aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă
de Dumnezeu», reiese clar că El n-a condamnat bogăţia propriu zisă, ci numai
lăcomia şi egoismul lor.
Ştim că Dumnezeu a făcut toate bunurile materiale pentru noi şi că ele
au un loc mare în viaţa noastră. Biblia
��
ne spune că bogăţia este o binecuvântare
şi un dar din partea lui Dumnezeu. Numai că nu toţi au parte de ea, aşa cum nu
toţi au parte nici de darul vocii de cântat sau de darul unei înţelepciuni deosebite
etc.
Dumnezeu când dă cuiva un dar, fie material, fie spiritual, nu-l dă numai
147
pentru binele lui, ci şi pentru alţii, ca şi alţii să se bucure de el. Un cântăreţ se
bucură cel mai mult de darul lui când cântă altora. Şi un învăţat se bucură cel mai
mult de darul lui când îl pune în slujba altora şi când oferă ceva omenirii. Dar, ��
bogatul este ispitit să-şi păstreze darul numai pentru sine. Acesta a fost motivul
pentru care Mântuitorul, spunându-ne parabola talanţilor, ne-a învăţat că fiecare
din noi să punem toţi talanţii în slujba altora: şi cel care a primit un talant şi cel
care a primit doi şi cel care a primit cinci (Matei 25:15). Şi să nu se lase nimeni
ispitit ca să-şi păstreze talantul numai pentru sine, fiindcă atunci când i se va cere
Galileea cea fertila
să dea socoteală ce a făcut cu talantul lui, să nu fie aruncat în întunericul de afară

unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 25:30)
Am văzut că bogăţia este bună şi că ea este chiar un dar din partea lui
Dumnezeu. Dar să nu uităm, ne spune Mântuitorul, că ea este totodată şi o mare
responsabilitate.
Expresia Mântuitorului “nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, era în lumea
antică una dintre cele mai vii şi mai clare expresii. Grecescul douleuein, din care
Cornilescu a tradus verbul “a sluji”, nu are echivalent în limba română.
Acest verb derivă de la substantivul doulos, “rob” şi înseamnă “slujirea
de rob” 2.
Ca să putem înţelege ce ne-a spus Mântuitorul când a zis: “Nimeni nu
poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt ;
sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona,” (v.24) trebuie să ştim mai întâi alte trei lucruri: două despre robi şi
unul despre mamona. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoaştem despre robi
148
Fertilitatea Israelului
este că ei nu erau priviţi în ochii legii ca persoane, ci ca nişte obiecte. Stăpânii
lor puteau să facă cu ei tot ce voiau: să-i vândă, să-i bată şi chiar să-i omoare. Al
doilea lucru este că sclavii nu aveau timp liber niciodată. Ei ��
aparţineau stăpânilor
lor în orice moment al vieţii şi le stăteau la dispoziţie. Şi al treilea lucru pe care
trebuie să-l ştim este că mamona era un cuvânt ebraic pentru posedarea bunurilor
materiale. El, la început nu era un cuvânt rău. Spre exemplu, rabinii obişnuiau
să zică: «Să consideri mamona aproapelui tău tot aşa de sfântă ca pe a ta» 3.
Ceea ce înseamnă: «Să consideri bunurile materiale ale aproapelui tău tot aşa
de sfinte ca pe ale tale.”
Cuvântul mamona are cel mai curios istoric. El derivă de la verbul a
încredinţa banii unui bancher pentru a-i ţine în siguranţă. Dar, în scurgerea
vremii, noţiunea de-a ţine banii în bancă, s-a transformat, încetul cu încetul, în
a-şi pune încrederea în ei şi nu în Dumnezeu. Astfel, cuvântul mamona a primit
majusculă şi a devenit pentru cei mai mulţi dumnezeu, dumnezeul bunurilor
materiale în care ei se încredeau 4.
Acesta este fondul pe care Fiul Celui Preaînalt ne-a spus: Aşa cum un rob
nu poate sluji la doi stăpâni, tot aşa “nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona.” (Mt.v.24)
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne dezvăluie în acest pasaj că Diavolul,
ca să corupă pe oameni şi să-i despartă de Dumnezeu, nu-i ispiteşte numai cu
lucrurile rele, ci şi cu cele bune; că el, la cei mai mulţi le sădeşte în suflet lăcomia
149
şi egoismul ca, adunând tot mai mult pentru ei şi, devenind robii bunurilor
materiale, să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu şi pentru suflet; şi că numai
astfel, el reuşeşte să-i înşele pe cei mai mulţi, ca să-L înlocuiască pe Dătătorul
darului cu darul şi ca omul să cadă prin însăşi darul bun pe care l-a primit de la
Creatorul lui.
Ieronim a spus în jurul anilor 400 după Cristos următoarele cuvinte în
legătură cu bunurile materiale şi eliberarea din robia acestor bunuri: “Cine este
robul bogăţiei, slujeşte bogăţia ca un rob; iar cine a lepădat de pe el jugul
acestei robii, el domneşte asupra bogăţiei şi nu bogăţia îl stăpâneşte pe el.” 5
A doua ispită a bogăţiei este că
II. EA ÎL FACE PE OM SĂ DEVINĂ EGOCENTRIC
Domnul Isus când ne-a redat monologul acestui bogat nechibzuit din
parabolă căruia i-a rodit ogorul, ne-a arătat că el era foarte egoist şi lacom, de
aceea acesta şi-a folosit pronumele personal de unsprezece ori în diferite forme.
Evanghelistul Luca a scris cum Mântuitorul l-a redat pe acest om bogat spunând:
“Ce voi face?... Nu mai am loc unde să-mi strâng roadele... (18) Îmi voi strica
grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate
bunătăţile mele (19) şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse
petru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!»” (v.17-19)
Egocentrismul este generat de doi factori: egoism şi lăcomie. Marea
întrebare pe care o ridică textul nostru şi la care tot el răspunde este: de ce omul
este egocentric? Sunt două răspunsuri. Prima cauză este, că Diavolul a sădit
adânc egoismul şi lăcoia în natura lui cu scopul să-l despartă de Dumnezeu. Şi a
doua cauză este, că aceste două păcate se amplifică şi se intensifică tot mai mult
în viaţa omului fiindcă îi lipseşte Dumnezeu.
Prin faptul că omului îi lipseşte Dumnezeu şi simte un mare gol în lume,
el caută să umple acest gol cu sine. Şi prin faptul că el simte un mare gol în suflet,
el devine avid după toate bunurile din lume.
Aceasta este cauza pentru care omul tinde ca el să fie totul pentru toate
lucrurile din jurul lui; şi ca toate lucrurile din jurul lui, să fie totul pentru el.
Numai că, Mântuitorul l-a avertizat că aceasta este cursa cea mai periculoasă pe
care i-a întins-o Diavolul: ca el să dăuneze cu acest păcat lumii, şi lumea lui.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în acest text că egocentrismul este cauza
tuturor relelor de pe pământ, şi istoria nu poate să facă altceva decât să confirme
că lucrul acesta este cu totul adevărat. Oare nu egoismul şi lăcomia îl ispitesc pe
om ca să nu-şi pună semenul pe primul loc, ci bunurile materiale? ��
Nu aviditatea
după bunurile materiale îl împinge pe el ca să-şi sacrifice adeseori chiar şi pe cei
mai dragi din casă? Se spune despre un scoţian care a avut o mare pasiune pentru
cărţi, cum a reuşit să posede cea mai mare bibliotecă din ţară, care a numărat
150
peste 17.000 de volume, dar care în schimb, şi-a distrus soţia şi cinci copii pe
care-i avea 6. Şi oare nu egocentrismul îl împinge pe om chiar şi la războaiele
mondiale cele mai distrugătoare?
Am văzut că toate acestea au o singură cauză comună: un gol mare în
suflet prin faptul că ne lipseşte Dumnezeu, gol pe care noi vrem să-l umplem cu
o mare aviditate după tot felul de bunuri materiale.
Bogatul nechibzuit din parabolă, crezând că îşi poate sătura sufletul cu
bunurile materiale, a zis: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;
odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” (Lc.v.19) Numai că Mântuitorul ne
spune că el s-a înşelat.
În contrast cu cei egocentrici, copiii lui Dumnezeu care Îl au pe Cel
Preaînalt în suflet şi au ajuns să guste din dulceaţa relaţiei lor cu El şi din
toate comorile Împărăţiei Lui, nu mai fac abuz de tot felul de stocuri de bunuri
materiale, ci se mulţumesc numai cu strictul necesar.
Când John Wesley era pastor la Oxford prin anii 1750, el avea un salar
de 30 lire sterline pe an. Cu 28 el trăia şi două le dădea la săraci. Iar când salariul
i-a crescut la 60, la 90 şi la 120 lire sterline, el trăia tot cu 28 şi restul le dădea la
alţii 7.
Copiii Domnului nu pot stoca bunurile materiale numai pentru ei, în timp
ce alţii duc lipsă.
Şi, a treia ispită a bogăţiei este că
III. EA ÎNTUNECĂ OCHII OMULUI CA SĂ NU VADĂ DINCOLO DE
LUMEA ACEASTA
Mântuitorul ne-a arătat că bogatul din parabolă n-a văzut niciodată
dincolo de această lume. Toate planurile lui pe care le-a făcut s-au limitat numai
la viaţa din lumea aceasta: “El se gândea în sine şi zicea: «Ce voi face fiindcă nu
mai am loc unde să-mi strâng roadele?» (18) «Iată», a zis el, «ce voi face: «îmi
voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele
şi toate bunătăţile mele (19) şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete, ai multe bunătăţi
strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!’» (20) Dar
Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi
sufletul şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?»” (Lc.v.17-20)
Dumnezeiescul nostru Învăţător a numit pe acest bogat “nebun”, şi El i-a
dat acest calificativ din două motive: fiindcă acesta a crezut că poate să-şi sature
sufletul cu bunurile materiale şi pentru că bunurile materiale i-au întunecat ochii
minţii ca să nu vadă dincolo de această lume.
Mântuitorul ne învaţă în acest pasaj că Mamona, dumnezeul bogăţiei,
reuşeşte să ne strice foamea lăuntrică şi să ne întunece ochii minţii, dar nicidecum
să ne sature sufletul.
151
Fiul lui Dumnezeu ne revelează în acest pasaj, cât şi în textul cu
samariteanca, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Apa vieţii
(Vol.II,Stud.25), că Cel Preaînalt ne-a sădit în sulet o foame după absolut şi o
sete după infinit, pe care nu ni le poate potoli nimeni şi nimic de pe pământ.
La prima vedere ni se pare că tot ce facem şi realizăm prin munca şi
strădania noastră, şi că toate bunurile pe care ni le oferă pământul ne-ar fi
suficiente ca să fim fericiţi. Numai că, în ultima analiză trebuie să constatăm cu
durere în suflet că omul chiar dacă ar ajunge să aibă toate aceste mijloace, el tot
mai simte că-i lipseşte ceva şi că are în suflet o dorinţă de nesatisfăcut, fiindcă
sufletul lui doreşte ceva cu mult mai mult decât îi poate oferi pământul. Lucruile
��
materiale nu ne pot satisface nici chiar dorinţele fizice, şi cu atât mai puţin, pe
cele sufleteşti. Iată prima cauză a însetării sufletelor noastre şi, iată de unde apare
setea după absolut!
Şi, a doua cauză a însetării sufletului nostru este că în lume totul pe lângă
faptul că totul este insuficient, este şi trecător.
Viaţa umană poate fi descrisă cu ajutorul ceţei, care atunci când se
întrerupe puţin, apare la orizont soarele; şi când omul îl doreşte şi se simte cel
mai bine cu el, ceaţa se lasă din nou şi-l acoperă. Oh, câţi sori nu are omul şi
ceaţa cea groasă îi întunecă pe toţi! ��
La unii, poate este vorba de soarele tinereţii.
La alţii, de soarele sănătăţii. La alţii, acest soare poate fi un copil, care de abia
a răsărit sau s-a ridicat şi umbrele morţii l-au şi răpit. La alţii, acest soare poate
este soţia sau soţul. La alţii, tatăl sau mama. Iar alţii, fratele sau sora.
Noi trăim într-o lume în care petalele florilor când de abia încep să-şi
trăiască splendoarea şi să-şi răspândească parfumul, trebuie să se ofilească. Şi
lucrul acesta îl experinentează omul mereu în sufletul lui. ��
Omului, adeseori când
i se pare că se simte în cea mai mare siguranţă, tocmai atunci soarele lui se
pregăteşte să apună. Cineva a spus că omul are o singură speranţă şi nouăzeci
şi nouă de temeri, pentru că el trăieşte într-o lume unde totul, pe lângă că este
insuficient este şi trecător. Şi��
aceasta este a doua cauză a însetării sufletului
omenesc, după infinit.
Şi atunci, întrebarea care se ridică este, de ce omul tânjeşte după absolut
într-o lume unde totul este insuficient? ��
Şi, de ce suspină după infinit când totul
este limitat şi trecător? La această întrebare există un singur răspuns: fiindcă el
este un fiu al eternităţii şi Dumnezeu i-a sădit în suflet un dor după ea, singurul
loc unde îşi poate stâmpăra setea după absolut şi unde îşi poate potoli foamea
după infinit.
Acesta este motivul pentru care dumnezeiescul nostru Învăţător ne spune
în pasajul citit, că omul simte o sete tainică după “un dincolo», singurul loc unde
îşi poate sătura foamea după absolut şi unicul loc unde îşi poate stâmpăra setea
după infinit. Şi aceasta este cauza pentru care el simte o dorinţă de-a comunica
152
cu «Cineva» care i-a sădit această foame şi sete în suflet.
Se spune că s-au angajat odată într-o discuţie un bătrân, care a cunoscut
viaţa şi un tânăr, care n-a trecut niciodată dincolo de sine şi de lumea care îl
înconjura. Tânărul, fiind plin de visuri, a spus interlocutorului său: «Eu voi studia
o şcoală înaltă». �«Şi apoi?” l-a întrebat bătrânul. “Apoi, mă voi face un om cu
renume”, a răspuns tânărul. “Şi apoi? “ l-a întrebat din nou bătrânul. “Apoi, mă
voi îmbogăţi”. �“Şi apoi?” “Apoi, voi îmbătrâni şi mă voi retrage la pensie”. “Şi
apoi?” “Apoi, îmi dau seama că într-o zi va trebui să mor.” “Şi apoi?” Această
întrebare din urmă l-a lovit pe tânâr ca un cuţit 8.
Şi acum, ne putem imagina, cu cât mai şocat a rămas bogatul din textul
citit când Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere
înapoi sufletul şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc.v.20) Ceea
ce înseamnă cu alte cuvinte: “Nebunule! Nu ştii că omul are un suflet etern, care
este menit pentru o lume absolută şi infinită? Acum ţi-l iau din lumea materială.
Ce ai făcut cu el ? L-ai pregătit pentru acea lume după care el a însetat şi a
suspinat ? Sau, înăbuşindu-i glasul şi gemetele cu bunurile tale de o clipă, l-ai
distrus pentru veci de veci?”
Mântuitorul când a încheiat cu concluzia: “Tot aşa este şi cu cel care îşi
adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu,” (Lc.v.21) ne-a
făcut cunoscut că soarta bogatului din parabolă, va fi şi soarta tuturor acelora
care nu-şi înnobilează sufletul cu tezaurul spiritual. Iar, cei care se pregătesc
pentru lumea eternă, de abia aşteaptă să ajungă în ea ca să-şi stâmpere foamea
după absolut şi setea după infinit şi să stea de-a pururi în prezenţa Tatălui lor
ceresc, care le-a sădit această sete tainică în suflet.
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 164;
Porter, E.L., Luke, p. 1208.
��
I, p. 249;
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 249;
M’Neile, A.H., The Gospel according to St. Matthew, p. 137;
��
7. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 164;
8. Op. cit. p. 165.
153
20. îNGRIJORAREA, ISPITA SÃRACILOR
Matei 6 : 25 - 34
25 De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră, gândindu�-
vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici pentru trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă
veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult lecât hrana şi trupul mai mult decât
îmbrăcămintea?
26 Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră,
şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.
Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?
27 Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar
un cot la înălţimea lui?
28 Şi de ce vă îngrijoraţi pentru îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum
cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;
29 totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată splendoarea lui, nu s-a
îmbrăcat ca unul din ei.
30 Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi
este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult
pe voi, puţin credincioşilor?
31 Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca?» Sau: «Ce vom bea?»
Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?»
32 Fiindcă toate aceste lucruri păgânii le caută. Tatăl vostru cel ceresc
ştie că aveţi nevoie de ele.
33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
34 Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va
îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.
Luca 12 : 22 - 31
22 Isus le-a zis apoi ucenicilor Săi. “De aceea vă spun: «Nu vă îngrijoraţi
cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul
vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca.
23 Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât
îmbrăcămintea.
24 Uitaţi-vă cu atenţie la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici
cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi
voi decât păsările!
25 Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot
la lungimea vieţii lui?
26 Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai
154
îngrijoraţi de celelalte?
27 Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi vă
spun că nici Solomon, în toată splendoareai lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din
ei.
28 Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar
mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin
credincioşilor?
29 Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu vă frământaţi
mintea.
30 Căci toate aceste lucruri păgânii le caută. ��
Tatăl vostru ştie că aveţi
nevoie de ele.
31 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se
vor da pe deasupra.
Armonizat
1 Isus le-a zis apoi ucenicilor Săi. “De aceea vă spun: «Nu vă îngrijoraţi
cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul
vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. (Lc.v.22)
2 Oare nu este viaţa mai mult lecât hrana şi trupul mai mult decât
îmbrăcămintea? (Mt.v.25)
3 Uitaţi-vă cu atenţie (Lc.v.24) la păsările cerului: ele nici nu seamănă,
nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc
le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? (Mt.v.26)
4 Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijindu-se, poate să adauge măcar un
cot la înălţimea lui (Mt.v.27) sau la lungimea vieţii lui? (Lc.v.25)
5 Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai
îngrijoraţi de celelalte? (Lc.v.26)
6 Şi de ce vă îngrijoraţi pentru îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum
cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; (Mt.v.28)
7 totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată splendoarea lui, nu s-a
îmbrăcat ca unul din ei. (Mt.v.29)
8 Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi
este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult
pe voi, puţin credincioşilor? (Mt.v.30)
9 Nu vă îngrijoraţi, dar, /şi nu vă frământaţi mintea, (Lc.v.29) / zicând:
“Ce vom mânca?” Sau: ��
“Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mt.
v.31)
10 Fiindcă toate aceste lucruri păgânii le caută. Tatăl vostru cel ceresc
ştie că aveţi nevoie de ele. (Mt.v.32)
11 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. (Mt.v.33)
155
12 Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va
îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.» (Mt.v.34)
Am văzut că în textul precedent, Mântuitorul a abordat subiectul Lăcomia
��
de avere, ispita bogaţilor; iar în acest pasaj, El tratează subiectul Îngrijorarea,
ispita săracilor.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în aceste două texte că Diavolul are păcate
cu care să ispitească atât pe bogaţi, cât şi pe cei săraci; pe fiecare cu păcatul care
să i se potrivească, numai ca să-i corupă.
Domnul Isus n-a condamnat în acest pasaj grija şi n-a încurajat lenea şi
nepăsarea, ci El a interzis îngrijorarea. În textul grecesc scrie merimnao, care
înseamnă «a se îngrijora» 1.
În acest text, Fiul lui Dumnezeu ne defineşte îngrijorarea. Dar, ��
înainte
ca să învăţăm ce este îngrijorarea, trebuie să vedem ce este grija. Grija este o
preocupare care ne intră în atribuţie; pe care o putem cuprinde, dirija şi realiza
cu capacităţile fiinţei noastre; şi care ne este strict necesară. Iar, îngrijoraea, spre
deosebire de grijă, ne spune dumnezeiescul nostru Dascăl, este o preocupare care
nu ne intră în atribuţie; care depăşeşte capacitătile noastre fizice şi intelectuale; şi
care, nu numai că ne este zadarnică, dar chiar şi dăunătoare. Acesta este motiul
pentru care Mântuitorul condamnă îngrijorarea şi ne învaţă că ea este un păcat!
Mântuitorul a adus în acest text celor săraci şapte argumene împotriva
îngrijorării:
1. Primul argument este că dacă Dumnezeu ne-a înzestrat cu o viaţă
atât de preţioasă şi cu un trup atât de minunat şi complex, atunci cum nu
ne va da şi toate celelalte lucruri care ne sunt necesare pentru întreţinerea
lor?
Evangheliştii Matei şi Luca au scris că Fiul lui Dumnezeu a spus ucenicilor
Lui, ca unor săraci, şi prin ei tuturor săracilor, îi cităm armonizat:
(1) Isus le-a zis apoi ucenicilor Săi. “De aceea vă spun: «Nu vă
îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire
la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. (Lc.v.22)
(2) Oare nu este viaţa mai mult lecât hrana şi trupul mai mult
decât îmbrăcămintea? (Mt.v.25)
Comentatorii W. Barclay şi H.L. Ellison, au spus că raţionamentul din
argumentul dumnezeiescului nostru Învăţător este că dacă Tatăl ceresc, care este
atotbun şi ne-a dat daruri supreme, ca cel: al trupului şi al vieţii, atunci cum nu
putem fi siguri că ne va da şi alte daruri mai mici? Dacă Dumnezeu ne-a dotat cu
darul vieţii, atunci putem fi siguri că El ne va da şi hrana pentru întreţinerea ei.
Şi dacă El ne-a înzestrat cu un trup atât de minunat, atunci cum am putea să ne
îndoim că nu Se va îngriji şi de îmbrăcămintea lui? 2
Să luăm o mică analogie. Dacă cineva ne-ar da 100.000 de dolari; şi în
156
urma acestui dar, ne-ar întreba: “Crezi că eu îţi voi da încă 100 de dolari?” Oare
am putea să ne îndoim de bunătatea acestui om că ne va da încă 100 de dolari
după ce ne-a dat 100.000 de dolari? Această îndoială ar fi cea mai absurdă.
În Evanghelia
după Matei găsim scris
următoarele cuvinte la
acest argument: “De
aceea vă spun: «Nu vă
îngrijoraţi pentru viaţa
voastră, gândindu-vă ce
veţi mânca sau ce veţi
bea…»” (v.25) Ieronim
a scris în jurul anilor 400
după Cristos că cuvintele
“sau ce veţi bea” lipsesc
din multe manuscrise şi
Pământul este plin de grija şi dragostea lui
din unele codice. Datorită
Dumnezeu
acestui fapt, acest teolog
din Biserica Primară care a tradus Biblia în limba latină, n-a trecut aceste cuvinte
în versiunea lui cunoscută sub numele de Vulgata, pentru că a considerat că
ele au fost adaosul unui copist. Acesta este motivul pentru care aceste cuvinte
lipsesc şi din alte versiuni vechi ale Noului Testament ca, a lui Tischendorf, Hort
etc, şi chiar şi din versiuni moderne ca a lui James Moffatt etc.3
2. Al doilea argurnent al Mântuitorului pe care l-a adus împotriva
îngrijorării este că dacă păsările cerului nu se îngrijorează pentru ziua de
mâine şi Dumnezeu totuşi le poartă de grijă, atunci, cu cât mai mult, El ne
va purta de grijă nouă care suntem cu mult mai de preţ decât ele.
Evangheliştii Matei şi Luca au scris că Fiul lui Dumnezeu a spus, îi cităm
armonizat: “Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră,
şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.
Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? (Mt.v.26)
Domnul Isus ne invită la natură şi ne îndeamnă să ne uităm la păsări şi
să învăţăm de la ele una dintre cele mai frumoase lecţii: cum natura este plină de
mărinimia Creatorului.
Fiul lui Dumnezeu nu ne spune că păsările nu lucrează. Se ştie că nimeni
nu-şi agoniseşte hrana mai greu ca vrăbiile. Ci El ne învaţă că păsările nu se
îngrijorează, că ele nu fac provizii pentru ziua de mâine ca omul, şi totuşi trăiesc.
Atunci, cu atât mai mult, ne spune Mântuitorul, că noi nu trebuie să ne îngrijorăm,
pentru că noi suntem cu mult mai de preţ decât păsările şi că nouă Dumnezeu
ne-a dat solul, sămânţa şi raţiunea 4.
157
Evanghelistul Luca ne precizează că păsările la care S-a referit Mântuitorul
în acest text erau corbii. El a scris: “Uitaţi-vă cu atenţie la corbi: ei nu seamănă,
nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu
cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! “ (v.24)
Corbii din Israel erau
negrii (Cântarea Cântărilor
5 :11). Noe a dat drumul din
corabie la un asemenea corb ca
să testeze cu el dacă au scăzut
apele potopului şi s-a arătat
pământul (Geneza 8 :7). Tot, un
astfel de corb îl hrănea pe Ilie
la pârâul Cherit, în timpul unei
foamete (1 Împăraţi 17 :1-7).
Văile din Israel erau pline de
corbi, în special Valea Iordanului
(Isaia 34 :11)5.
3. Al treilea argument
al Mântuitorului pe care l-
Corbul din Israel
a adus împotriva îngrijorării
este că dacă Dumnezeu îmbracă macii de pe câmp mai frumos de cum era
veşmântul împăratului Solomon, atunci cum nu ne va purta El de grijă nouă
care suntem coroana creaţiei?
Domnul Isus a zis: “Şi de ce vă îngrijoraţi pentru îmbrăcăminte? Uitaţi-
vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp:
ei nici nu torc, nici nu ţes; (29) totuşi,
vă spun că nici chiar Solomon, în toată
splendoarea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul
din ei. (30) Aşa că, dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi
este, dar mâine va fi aruncată în cuptor,
nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe
voi, puţin credincioşilor?” (Mt.v.28-30)
Ca să înţelegem ce ne-a spus Fiul lui
Dumnezeu în aceste trei versete, trebuie
să ştim mai întâi: cum era veşmântul unui
împărat şi la ce fel de floare S-a referit
El?
În antichitate era un material foarte
Molusca murex trunculus scump pentru veşminte, şi el îşi dubla
158
preţul când se vopsea cu purpură. Vopselele, de culoare purpurie şi stacojie, se
obţineau de la sângele unor moluşte numite murex trunculus şi murex brandaris,
care se găseau foarte greu numai într-o anumită zonă a Mării Mediterane. De la
o asemenea moluscă, nu puteai să obţii decât câteva picături de sânge, pentru că
o dată cu secţionarea ei, sângele seca. Un asemenea veşmânt, vopsit cu purpură,
îşi permiteau să-l poarte numai împăraţii şi oamenii cei mai bogaţi, pentru că el
valora cât un salar bun pe cinci ani..
Şi, al doilea lucru pe care
trebuie să-l cunoaştem este că
florile despre care ne vorbea
Mântuitorul nu erau crinii de
astăzi, ci anemonele stacojii
sau macii roşu aprins, deşi
scrie în textul grecesc krinon,
atât în Evanghelia după Matei,
versetul 28, cât şi în Evanghelia
după Luca, versetul 27. ��După
o ploaie rară de vară, dealurile
şi coastele munţilor Israelului
erau roşii de ei. Ei, în aceaşi zi
înfloreau şi se vestejeau. Şi, în
Crinul din Israel timpul vieţii lor scurte, ei erau
mai frumoşi decât veşmintele
împăraţilor. Apoi, în Israel nu prea era pădure. Femeile atunci când voiau să
economisească lemnele şi să gătească mâncarea mai repede, îi aruncau în cuptor
159
Anemone
împreună cu alte ierburi uscate şi flori sălbatice 7.
Pentru verbul nostru “uitaţi-vă”, în limba greacă erau trei cuvinte:
Evanghelistul Luca a folosit cuvântul katanoesate, care se întrebuiţa când fiinţele
sau obiectele se aflau fie în apropiere, fie în depărtare. El a folosit acest cuvânt
atât pentru păsări, cât şi pentru maci. Evanghelistul Matei a întrebuinţat pentru
păsări verbul emblefate, care arăta că obiectul indicat se afla departe. Şi pentru
maci, el a folosit verbul katamadete, care arăta că obiectul indicat era aproape.
Versiunea Bibliei a limbii ruse a tradus acest cuvânt posmotrite; iar Versiunea
Standardul nou American, l-a redat în cel de observe; care înseamnă în amândouă
160
Domnul Isus arătând ascultătorilor florile
limbile “observaţi cu atenţie”.
Am văzut că, dacă
Evanghelistul Matei a folosit în al
doilea argument al Mântuitorului
cuvântul emblefate, ca să ne arate
cum Fiul lui Dumnezeu Şi-a
invitat ascultătorii la natură şi i-
a îndemnat să se uite la păsările
cerului ca să înveţe de la ele
una dintre cele mai frumoase
lecţii: cum natura este plină
de mărinimia Tatălui Său, deşi
păsările zburau pe sus şi nu le
stăteau la îndemână. Atunci,
cu atât mai mult, Evanghelistul
Matei a folosit în acest al treilea
argument al Mântuitorului
cuvântul katamadete, când Fiul
lui Dumnezeu a îndreptat din nou
privirea ascultătorilor Lui spre
natură, ca să le arate macii roşii
Domnul Isus arătând ascultătorilor florile
care erau lângă El. Evanghelistul
Matei atunci când a întrebuinţat cuvântul katamadete, L-a descris pe Domnul
Isus că în timp ce arăta nişte maci roşii, a zis: “Observaţi-i cu atenţie şi învăţaţi
161
de la ei. Dacă Dumnezeu îmbracă nişte flori, care sunt de o durată aşa de scurtă,
cu o asemenea frumuseţe pe care n-a putut s-o atingă nici chiar împăratul
Solomori, în toată gloria lui, atunci, cu cât mai generos este Cel Preaînalt faţă
de om, care este coroana creaţiei Sale?”
4. Al patrulea argument al Mântuitorului pe care l-a adus împotriva
îngrijorării a fost că ea este o consecinţă a celor care nu-L cunosc pe Dumriezeu
şi nu-L au ca Tată.
Evangheliştii Matei şi Luca au scris că Domnul Isus a zis, îi cităm armonizat:
(9) “Nu vă îngrijoraţi, dar, /şi nu vă frământaţi mintea, (Lc.v.29) / zicând:
“Ce vom mânca?” Sau: ��
“Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mt.
v.31)
(10) Fiindcă toate aceste lucruri păgânii le caută. Tatăl
��
vostru cel ceresc
ştie că aveţi nevoie de ele. « (Mt.v.32)
Verbul «a bea» din acest argument, spre deosebire de primul argument, se află în
toate manuscrisele Evangheliilor după Matei, versetul 31 şi după Luca, versetul
29, şi în toate versiunile şi traducerile Bibliei.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în aceste două versete că îngrijorarea era
caracteristica păgânilor, care credeau într-o mulţime de dumnezei capricioşi şi
invidioşi, şi care nu-L cunoşteau pe Dumnezeul adevărat. El a insistat să ne mai
spună că un creştin care Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi, cu atât mai mult, care ştie
că Cel Preaînalt ne este un Tată plin de dragoste şi bunătate, nu se poate îngrijora
niciodată cu privire la hrană şi apă, pentru că în Orient şi apa era o adevărată
problemă, îndeosebi în seceta verii; şi cu privire la îmhrăcăminte şi alte lucruri
de care omul are nevoie.
5. Al cincilea argument al Mântuitorului, pe care l-a adus împotriva
îngrijorării a fost fiindcă ea este nu numai zadarnică, dar şi dăunătoare.
Evangheliştii Matei şi Luca au scris că Domnul Isus a zis, îi cităm armonizat:
(4) «Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijindu-se, poate să adauge măcar un cot
la înălţimea lui (Mt.v.27) sau la lungimea vieţii lui? (Lc.v.25)
(5) Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi
de celelalte? « (Lc.v.26)
Grecescul elikia înseamnă «statură», cât şi «etate» 8. Acesta este motivul
pentru care D. Cornilescu a tradus în Evanghelia după Matei cuvântul «înălţime»
şi în Evanghelia după Luca «lungimea vieţii». ��
Credem că Mântuitorul s-a referit
la amândouă sensurile.
Cotul era o unitate de măsură pentru lungime, şi era de aproximativ 60
cm.
Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat mai întâi în aceste două versete că păcatul
îngrijorării este zadarnic în toate cazurile. El a zis că nimeni nu poate să adauge
prin îngrijorare la viaţa lui nici măcar o zi; şi, la înălţimea lui, nici măcar un
162
cot. Apoi, El ne-a mai spus că îngrijorarea, pe lângă că este zadarnică, este şi
dăunătoare, atât pentru trup cât şi pentru suflet.
Medicina ne raportează că ulcerul stomacal şi tromboza coronară, o
boală provocată prin astuparea unui vas sanguin de către un cheag de sânge, sunt
două boli specifice vieţii moderne care, în cele mai multe cazuri sunt rezultatul
îngrijorării. În medicină este cunoscut faptul că un om care este întotdeauna bine
dispus şi râde, trăieşte mult. Îngrijorarea afectează intelectul omului şi îi slăbeşte
puterea de decidere. Dar, ce este mai grav, că ea îi îmbolnăveşte psihicul, care la
rândul lui, are o influenţă negativă şi asupra fizicului 10.
6. Al şaselea argument al Mântuitorului, pe care l-a adus împotriva
îngrijorării este că fiii Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot cădea niciodată victimă
acestui păcat. Când am tratat studiul intitulat Împărăţia lui Dumnezeu, (Vol.
II,Stud.18) am văzut că ea este o societate cerească care face voia lui Dumnezeu
în mod desăvârşit; şi că Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este o societate
care trăieşte după voia lui Dumnezeu ca cea din cer.
Astfel, când dumnezeiescul nostru Dascăl a zis: “Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe
deasupra”, (Mt.v.33) ne-a spus cu alte cuvinte: “Faceţi voia Celui Preaînalt,
pentru că numai atunci El vă va fi Împărat; Împărăţia Sa, moştenirea voastră; şi
toate bunurile Lui de pe pământ, un mic adaos care vi se va da pe deasupra.”
Raţionamentul Domnului Isus din acest argument este următorul: faptul
că Dumnezeu ni S-a oferit ca Tată şi ne-a promis darul suprem al Împărăţiei
cereşti, sunt garanţia că El ne va da şi toate lucrurile de pe pământ de care avem
nevoie.
Îngrijorarea, cât şi încrederea, nu sunt cauzate de circumstanţele externe
ale omului, ci de starea sufletului lui. Acesta
��
este motivul pentru care în aceleaşi
împrejurări, unul poate fi senin; iar altul, îngrijorat de moarte.
7. Şi, al şaptelea argument al Mântuitorului pe care l-a adus împotriva
îngrijorării a fost, că ea este în cea mai mare discordanţă cu experienţa fiilor
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Domnul Isus a zis: “Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de
mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” (Mt.v.34)
Fiii Împărăţiei lui Dumnezeu se încred în Cel Preaînalt, care a devenit
Tatăl lor. Primul lucru pe care ei l-au învăţat să-l facă a fost să nu se îngrijoreze
cu privire la ziua de mâine, ci să-şi trăiască viaţa la zi, aşa cum am văzut că
Domnul Isus ne-a învăţat în Rugăciunea “Tatăl nostru” (Vol.IV,Stud.4). Copiii ��
lui Dumnezeu ştiu că ei, cât şi viitorul lor, sunt în mâna şi în providenţa Tatălui
lor ceresc, şi că El nu va accepta să vină asupra lor nici o încercare care să le
depăşească puterea.
163
____________________
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. ��
�� I, p. 256.
2. Op. cit. p. 259;
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 256.
5. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 509.
6. Pliny, Natural History IX, 60.
7. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 257;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 165;
��
I, p. 259 - 260.
164
21. ADEVÃRATELE COMORI
Matei 6 : 19 - 21
19 Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina,
şi unde le sapă şi le fură hoţii;
20 ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi
unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.
21 Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
Luca 12 : 32 - 34
32 Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere
Împărăţia.
33 Vindeţi ce aveţi şi faceţi acte de binefacere. Faceţi-vă rost de pungi
care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi
unde nu roade molia.
34 Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.
Armonizat
1 Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina,
şi unde le sapă şi le fură hoţii; (Mt.v.19)
2 ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi
unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. (Mt.v.20)
3 Nu te teme, turmă mică; peritru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere
Împărăţia. ��
(Lc.v.32)
4 Vindeţi ce aveţi şi faceţi acte de binefacere. Faceţi-vă rost de pungi
care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi
unde nu roade molia. (Lc.v.33)
5 Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. (Mt.
v.21)
În acest text intitulat Adevăratele comori, Mântuitorul ne-a arătat trei

lucruri: comorile pământeşti, comorile cereşti şi că destinul nostru veşnic va
depinde de ce fel de comoară ne-am lipit inima.
I. COMORILE PĂMÂNTEŞTI
Înainte ca să începem să studiem problema comorilor pământeşti, trebuie
să facem o mică explicaţie asupra cuvântului brosis din textul grecesc, din care
s-a tradus substantivul «rugina». Brosis înseamnă «a se roade», «a mânca». El nu
are aici înţelesul «de-a mânca rugina fierul», ci «de-a mânca gărgăriţele grâul»,
fiindcă în Est una dintre bogăţiile oamenilor era stocarea grâului în grânare 1.
Domnul Isus a zis că oamenii au pe pământ trei feluri de comori: haine
165
scumpe, hambare pline cu grâu şi aur.
Evreii, ca de altfel toţi orientalii, aveau o mare pasiune pentru haine
scumpe pe care le stocau ca pe o adevărată comoară. Apoi, ei aveau o altă pasiune
mare de a-şi aduna cât mai multe cereale în hambare, ca bogatul din penultimul
text, căruia îi rodiseră holdele şi şi-a mărit hambarele. Dar, cea mai mare pasiune
pe care o aveau evreii era: să adune aur şi argint 2.
Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat mai întâi că pe pământ nu există comori
adevărate; şi apoi, ne-a sfătuit să nu le stocăm, pentru că hainele le mănâncă
molia, grâul îl mănâncă gărgăriţele şi aurul îl sapă şi îl fură hoţii.
În Israel, oamenii obişnuiau să-şi zidească casele din lut. Şi era cel mai
uşor lucru ca hoţii să spargă un asemenea zid atunci când proprietarii erau plecaţi
de acasă şi să le fure aurul3.
Pe pământ, nici o comoară nu este sigură şi trainică. Aici, oricât de mult
am dori să le păstrăm, nu reuşim; pentru că unele se uzează, altele se alterează
şi pe altele le sapă şi le fură hoţii. Poetul
��
scoţian Robert Burns a scris despre
lucrurile din lumea noastră, zicând: “Ele sunt ca fulgii de zăpadă care cad în râu,
numai o secundă albi şi apoi se topesc pe veci” 4.
Dar, chiar dacă am reuşi să păstrăm unele comori, plecăm noi de pe
pământ şi, totuşi trebuie să ne despărţim de ele. Acesta este motivul pentru care,
fericirea pe care o clădim pe comori deşarte, se transformă întotdeauna în cea
mai mare dezamăgire şi tragedie.
Dumnezeiescul nostru Învăţător S-a referit la toate acestea atunci când
ne-a spus: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi
gărgăriţele şi unde le sapă şi le fură hoţii. “ (Mt.v.19)
În al doilea rând, Mântuitorul ne arată în acest text
II. COMORILE CEREŞTI
El a zis: “Ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi
gărgăriţele şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.” (Mt. v.20)
Rabinii învăţau poporul că atât caracterul nobil pe care omul se străduieşte
să-l aibă, cât şi faptele bune pe care el le face în lumea aceasta, devin tezaurul lui
veşnic pentru lumea viitoare.
Când un evreu l-a întrebat pe rabinul Jose ben Kisma, dacă putea să
locuiască într-un oraş păgân în care erau şanse mari pentru câştig, acest rabin
i-a răspuns, că un evreu nu putea să locuiască într-o localitate în care nu exista
sinagoga, casa Legii, fiindcă în clipa plecării din lume nu-l vor însoţi nici argintul,
nici aurul şi nici pietrele scumpe, ci numai caracterul înnobilat cu faptele bune
ale Legii 5.
Apoi, rabinii obişnuiau să spună poporului despre un anumit împărat
care s-a convertit la iudaism, cu numele Monobaz de Adiabene; cum acesta şi-
166
a împărţit tezaurul la săraci într-un an de foamete; cum fraţii lui i-au reproşat,
zicând: “Părinţii noştri au adunat acest tezaur cu greu şi tu l-ai risipit”; şi cum
el le-a răspuns: “Părinţii noştri au strâns tezaurul într-o lume în care nimeni
nu-l poate păstra. Iar eu mi-l investesc într-o altă lume în care nu-l voi pierde
niciodată”.6
Ca regulă generală, atunci când rabinii învăţau poporul greşit, Domnul
Isus îi corecta, pentru că El nu putea să vadă sau să audă un lucru greşit fără
să-l corecteze. Iar, când ei învăţau poporul bine, Mântuitorul nu avea nimic de
adăugat.
Fiul lui Dumnezeu, pe fondul acestei învăţături rabinice a zis ucenicilor:
“Vindeţi ce aveţi şi faceţi acte de binefacere. Faceţi-vă rost de pungi care nu se
învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu
roade molia.” (Lc.v.33)
Biserica Primară a aplicat această învăţătură a Mântuitorului în sensul
cel mai strict al cuvântului. Ea a îngrijit cu cea mai mare plăcere de săraci, de
bolnavi şi de cei lipsiţi de ajutor. Imperatorul roman, Decius (247-251 d.Cr.),
când a declanşat o mare persecuţie împotriva Bisericii, a ordonat să i se confişte
tezaurul, pe care credea că ea îl
poseda. Astfel, când prefectul a
cerut de la diaconul Laurenţius
să-i predea tezaurul, Laurenţius,
arătând spre văduve şi orfani,
pe care biserica îi îngrijea, i-a
răspuns: “Aceştia sunt tezaurul
Bisericii” 7.
Este adevărat că, deşi
sunt prea puţini dintre aceia
care au înţeles această perlă a
învăţăturii Mântuitorului, că
tot ce păstrează omul pentru
sine va pierde şi, că tot ce el dă
generos celor lipsiţi, îşi adună
în cer, totuşi dumnezeiescul
nostru Învăţător a zis în
continuare: “Nu te teme, turmă
mică; pentru că Tatăl vostru
vă dă cu plăcere Împărăţia.”
(Lc.v.32) Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte: “Oameni ai
milosteniei, cu toate că sunteţi
167
puţini, nu vă temeţi, pentru că Tatăl vostru vă dă Împărăţia cu toate comorile
ei eterne. Pe voi vă va înveşmânta cu haina cea mai frumoasă şi strălucitoare a
purităţii, care nu se va uza niciodată şi pe care moliile nu o vor roade (Apoc.3:5).
Pe voi vă va hrăni o veşnicie întreagă cu mana cerească, care este ascunsă de
orice minte şi este mai presus de orice pricepere omenească, care nu se va altera
niciodată şi pe care nici gărgăriţele nu o vor mânca (Apoc.2:17). Şi voi veţi
moşteni tezaurul etern pe care hoţii nu-l vor putea săpa şi fura.”
Şi, în al treilea rând, Fiul Celui Preaînalt ne dezvăluie
III. CĂ DESTINUL NOSTRU VEŞNIC VA DEPINDE DE CE FEL DE
COMOARĂ NE-AM LIPIT INIMA
Domnul Isus a zis: “Pentru că unde este comoara voastră, acolo este şi
inima voastră!” (Mt.v.21)
La baza acestei afirmaţii concludente a Mântuitorului, se află raţionamentul
celor trei facultăţi ale omului: intelectul, sentimentul şi voinţa.
Unii inversează ordinea şi valoarea acestor trei facultăţi, spunând că
cel mai important este sentimentul, apoi voinţa şi că numai, în cele din urmă
este intelectul. Numai că Dascălul nostru ceresc ne învaţă tocmai invers, atât în
acest text, cât şi în parabola comorii ascunse, (Vol.IV,Stud.35) că intelectul se
află pe primul loc, apoi sentimentul şi numai în cele din urmă voinţa. Această
ordine, stabilită de Mântuitorul, se explică prin faptul că numai intelectul poate
să pătrundă în valoarea unei comori; şi, cu cât comoara este mai valoroasă şi
intelectul pătrunde mai adânc în valoarea ei, cu atât inima se lipeşte mai tare de
ea; şi, cu atât omul o doreşte şi acţionează ca să intre în posesia ei. Adevărul este
că intelectul, estimând valoarea comorii, trezeşte sentimentul ca să-şi lipească
inima de ea; şi sentimentul înflăcărează voinţa, ca acţionând, s-o obţină.
Domnul Isus a zis în parabola comorii ascunse cu privire la omul care
a găsit-o: “… Şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul
acela.” (Matei 13:44) Căutătorul de comori din parabolă, atunci când a dat de o
comoară ascunsă, a pătruns mai întâi în valoarea ei; şi, pătrunzând în valoarea ei
şi, uitându-se la ea, simţea cum i se lipea inima de ea. Această valoare a comorii,
cât şi lipirea inimii de ea, le-a avut în vedere dumnezeiescul nostru Învăţător,
când ne-a spus despre căutătorul de comori din parabola amintită: “Şi, de bucuria
ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela.” Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte că a intrat în posesia comorii oricât de mult l-a costat.
Mântuitorul când a spus în acest text: “Unde este comoara voastră, acolo
este şi inima voastră”, a ştiut că inima omului se lipeşte numai de acea comoară
pe care o descoperă şi pătrunde în valoarea ei; şi că el va acţiona pentru ea până
o va obţine.
Dacă omul îşi leagă inima de o comoară pământească, el va face tot ce-i
168
stă în putinţă ca s-o obţină, şi nu-şi va bate capul cu lucrurile cereşti. Iar, dacă
el va pătrunde în valoarea comorii Împărăţiei lui Dumnezeu şi îşi va lipi sufletul
de ea, atunci preocupările lui de bază vor fi să facă voia lui Dumnezeu, care este
singurul mijloc prin care putem ajunge în Împărăţia cerurilor, iar restul valorilor
pământeşti şi vremelnice vor fi pe ultimul plan.
Cei care aleg comoara Împărăţiei cerurilor, îşi lipesc inima de ea
şi acţionează o viaţă întreagă pentru a intra în posesia ei, de abia aşteaptă să
părăsească pământul şi să se bucure o veşnicie întreagă de ea. Iar, cei care aleg
comorile pământeşti se înşală amarnic, fiindcă ei, pe lângă faptul că nu vor avea
parte de comorile eterne, într-o zi vor trebui să piardă şi pe cele vremelnice.
Acesta este motivul pentru care toţi cei ce aleg comorile acestei lumi, părăsesc
pământul foarte greu.
Se spune despre un titrat foarte bogat, cu numele de Johnson, că atunci
când a trebuit să părăsească pământul, s-a întors spre palatul şi bogăţia lui şi a
spus prietenilor săi: “Acestea îmi rup inima când mă gândesc că trebuie să le
părăsesc.”
Domnul Isus n-a zis niciodată că lumea aceasta nu este importantă. Dar,
spre deosebire de toate geniile, El ne-a explicat că valoarea ei nu constă în ea,
ci în scopul pe care îl are pentru noi; că în ea facem numai un mic popas, în
drumul nostru spre o alta lume adevărată şi eternă. Acesta este motivul pentru
care Mântuitorul ne atenţionează să avem grijă ca să nu ne pierdem în lucrurile
din ea, ci să ne pironim privirea spre eternitate, care este ţinta finală a vieţii şi a
fericirii noastre.
____________________
2. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 165 – 166;
��
4. Op. cit. p. 240.
5. Op. cit. p. 242.
6. Op. cit. p.241.
7. Op. cit. p. 241 - 242.
169
22. A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS
Luca 12 : 35 - 48
35 Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse.
36 Şi să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă
de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă.
37 Ferice de sclavii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea
lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va
apropia să le slujească.
38 Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă,
ferice de sclavii aceia, dacă-i va găsi veghind!
39 Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar
veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.
40 Şi voi, dar, fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă
gândiţi.
41 “Doamne”, I-a zis Petru, “pentru noi spui parabola aceasta sau
pentru toţi?”
42 Şi Domnul a zis: “Cine este administratorul credincios şi înţelept pe
care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană
la vremea potrivită?
43 Ferice de sclavul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi
făcând aşa!
44 Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea sa.
45 Dar dacă sclavul acela zice în inima lui: “Stăpânul meu întârzie să
vină”, dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se
îmbete,
46 stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă
şi în ceasul în care nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor
necredincioşi în lucrul încredinţat lor.
47 Sclavul acela care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc,
şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.
48 Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, acela va fi
bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat
mult, i se va cere mai mult.
În acest text intitulat A doua venire a lui Cristos, Mântuitorul ne arată

cinci lucruri: că nimeni nu ştie ziua sau ceasul când va veni, că venirea Lui
trebuie să ne găsească veghind, că venirea Lui trebuie să ne găsească gata, că
venirea Lui va fi un mare privilegiu pentru cei care vor veghea şi vor fi gata, şi că
venirea Lui va fi o mare tragedie pentru cei care nu vor veghea şi nu vor fi gata.
170
1. Primul lucru pe care ni-l arată Domnul Isus în acest text este că nimeni
nu ştie ziua sau ceasul când El va reveni.
Mântuitorul a zis: “Căci Fiul omului v-a veni în ceasul în care nu vă
gândiţi.” (v.40)
Domnului Isus I-a plăcut foarte mult să Se numească Fiul omului, pentru
că El S-a făcut un Fiu al omului. În pasajul citit, El ne spune că va veni încă o dată
la noi; dar nu ca om, ci ca Dumnezeu. Mântuitorul Şi-a arătat dumnezeirea prin
învăţătura şi minunile Lui, prin învierea şi înălţarea Sa la cer, prin întemeierea
Bisericii Sale şi supravieţuirea ei de milenii, ca nici o altă instituţie de pe pământ.
Şi acum, El urmează să vină din nou.
În acest text, Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit prima dată despre venirea Sa
a doua oară. El, învăţăndu-ne în ultimul text despre comoara şi gloria Sa eternă,
de unde a venit şi urma să Se întoarcă, n-a putut să nu ne promită că va veni din
nou la noi pentru a ne duce şi pe noi în Împărăţia Sa cerească.
Mântuitorul când a zis: “Căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu
vă gândiţi,” (v.40) a precizat că nimeni nu va şti data revenirii Lui. Tot ce ne-a
spus El despre timpul revenirii Sale este că va veni “la a doua” sau “la a treia
strajă”. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Fie că vine la a
doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă.” (v.38)
Imperiul Roman a împărţit noaptea în patru străji de câte trei ore: prima
strajă era de la şase la nouă seara; a doua, de la nouă la doisprezece; a treia, de la
doisprezece la trei; şi a patra, de la trei la şase dimineaţa 1.
Dacă luăm această expresie metaforică a dumnezeiescului nostru Dascăl
şi o punem alături de Parabola celor zece fecioare, în care ni se spune că Fiul
lui Dumnezeu va reveni la miezul nopţii, învăţăm că venirea Lui va avea loc cu
câteva momente înainte sau după miezul nopţii, când întunericul păcatului, al
necredinţei şi a tot felul de rele vor fi la culme. Evanghelistul Matei L-a citat
pe Domnnul Isus zicând în parabola celor zece fecioare: “La miezul nopţii s-a
auzit un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (25 :6) Evangheliile ne
mai arată că acest întuneric din preajma revenirii Mântuitorului ca: înmulţirea
păcatului, foametea, bolile, cutremurele de pământ, poluările şi multe altele de
felul acesta, nu sunt altceva decât semne prevestitoare ale revenirii Fiului lui
Dumnezeu, ale sfârşitului lumii şi ale judecăţii de apoi.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată Domnul Isus în acest text este că a
doua Lui venire trebuie să ne găsească veghind.
Am văzut că nimeni nu ştie ziua sau ceasul revenirii Fiului lui Dumnezeu.
Tocmai datorită acestui fapt, El ne-a arătat în acest pasaj, ceasul metaforic al
întoarcerii Lui la noi, spunându-ne că va veni la miezul nopţii. Miezul nopţii sau
semnele prevestitoare de la miezul nopţii nu sunt altceva decât ceasul cel mare şi
metaforic din preajma revenirii Lui!
171
După ce Fiul lui Dumnezeu ne-a descoperit ceasul metaforic al revenirii
Lui, a continuat să ne prevină cu următoarele cuvinte: “Să ştiţi bine că, dacă ar
şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă
casa.” (v.39)
Mântuitorul ne-a atenţionat că dacă vegherea unui stăpân era atât de
necesară împotriva unui hoţ, ca să nu-i spargă zidurile de lut ale casei şi să nu-i
fure comoara vremelnică, aşa cum adeseori se întâmpla în Israel, atunci, cu cât
mai necesară ne este vegherea în bezna nopţii din preajma revenirii Fiului lui
Dumnezeu, ca Diavolul să nu ne jefuiască de tezaurul etern pe care Mântuitorul
vrea să ni-l ofere atunci când va veni.
Acest sfat suprem al vegherii, l-a
avut Mântuitorul în vedere când ne-
a spus “făcliile să vă fie aprinse”.
(v.35) Făcliile aprinse erau în Răsărit
simbolul vegherii, fiindcă nimeni nu
putea să aştepte pe cineva în bezna
nopţii fără să aibă făcliile aprinse.
Şi nimeni nu putea să aibă făcliile
aprinse fără să fie treaz, fiindcă
candelele care aveau forma unor
sosiere, trebuiau umplute încontinuu
cu untdelemn; şi fitilele lor trebuiau
curăţate şi înlocuite mereu, pentru
că altfel se stingeau 2.
Astfel, când Mântuitorul a zis: “Şi
să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă
Candele
pe stăpânul lor să se întoarcă de
la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă,” (v.36) ne-a
atenţionat că dacă nişte oameni care erau robi, vegheau, erau treji şi îşi aşteiptau
stăpânul să se întoarcă de la o nuntă, atunci, cu cât mai mult, ni se cere nouă, în
calitate de mireasă a lui Cristos să veghem, să fim treji şi să-L aşteptăm pe Mirele
nostru divin să vină.
Apoi, dacă Domnul Isus a fericit pe nişte robi pe care stăpânul i-a găsit
veghind, când a zis: “Ferice de sclavii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind
la venirea lui!” (v.37) atunci, cu cât mai fericiţi vor fi cei răscumpăraţi când
Împăratul etern îi va găsi veghind la venirea Lui!
3. Al treilea lucru pe care ni-l arată Domnul Isus în acest text este că a
doua Lui venire trebuie să ne găsească gata.
Mântuitorul ne învaţă în acest pasaj că venirea Sa a doua oară implică o mare
pregătire. El ne-a zis: “Mijlocul să vă fie încins.” (v.35) Mijlocul încins era o
172
expresie care se folosea pentru acţiuni intense.
Evreii purtau veşminte lungi şi încreţite, care îi împiedecau când lucrau.
Astfel, când cineva voia să lucreze, mai întâi se încingea cu un brâu ca să poată
acţiona 3.
Dar, dumnezeiescul nostru Învăţător, nu ne cere numai să ne pregătim în
vederea revenirii Lui, ci ne pretinde cu mult mai mult, ca atunci când El se va
întoarce, noi deja să fim gata. El ne-a zis: “Şi voi, dar, fiţi gata.” (v.40)
Viaţa, pentru mulţi dintre noi este plină de lucrări neterminate; pentru
alţii este plină de lucrări făcute pe jumătate; pentru alţii este plină de lucrări
de abia începute; şi pentru alţii este plină de lucrări abandonate. Domnul Isus
a putut să spună Tatălui despre Sine: “Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat
s-o fac.” (Ioan 17:4) Oare putem zice şi noi aşa ceva? Putem spune că ne-am
terminat lucrarea de împăcare cu Dumnezeu? Lucrarea de împăcare cu toţi
semenii noştri? Lucrarea de înveşmântare cu haina purităţii? Şi lucrarea de a-L
mărturisi pe Cristos şi altora?
Mântuitorui ne spune că totul va depinde de faptul dacă vom fi gata sau
nu; indiferent, dacă El va veni la noi sau noi va trebui să părăsim pământul mai
repede şi să ne înfăţişăm înaintea Lui.
Fiul lui Dumnezeu, aduce toată lauda aceluia care veghează, Îl aşteaptă,
se pregăteşte şi este gata. El a zis despre robii stăpânului din parabolă: “Adevărat
vă spun că el se va incinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le
slujească.” (v.37) Faptul că un stăpân îşi slujea robii la masă, însemna pentru
aceştia cea mai mare cinste. ��
Numai că lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată pe
pământ.
H. Balmforth a spus că atunci când Mântuitorul a redat acest detaliu al
parabolei cu slujirea la masă a sclavilor de către stăpân, S-a folosit de concepţia
evreilor pe care o aveau cu privire la banchetul mesianic. Comentatorul amintit a
explicat, în continuare că rabinii au învăţat poporul că atunci când va veni Mesia,
va face un mare ospăţ, la care vor lua parte toţi evreii, şi că atunci chiar Mesia le
va sluji la masă, acordându-le cea mai mare cinste prin faptul că vor fi cu el 4.
Mântuitorul ne spune că stăpânul din parabolă a slujit sclavilor la masă
fiindcă era foarte mulţumit că ei au vegheat şi l-au aşteptat ca să-l întâmpine
îndată după ce va veni şi va bate la uşă. Tot astfel şi Domnul Isus ne-a zis pe
fondul concepţiei evreilor pe care o aveau în legătură cu banchetul mesianic,
că El Se va simţi cu mult mai mulţumit decât stăpânul din parabolă, când cei
răscumpăraţi vor veghea, Îl vor aştepta şi vor fi gata ca să-L întâmpine. Acesta
a fost motivul pentru care ne-a spus Mântuitorul că atunci când va veni El, ne
va înzestra cu cea mai mare onoare, cu însăşi onoarea de-a ne sluji El la masă o
veşnicie întreagă întocmai ca un părinte.
4. Al patrulea lucru pe care ni-l arată Domnul Isus în acest text este
173
marele privilegiu pe care îl vor avea cei ce vor veghea şi vor fi gata la a doua
Sa venire.
Apostolul Petru, ascultându-L pe Fiul lui Dumnezeu când a spus parabola
aceasta, L-a întrebat: “Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru
toţi?” (v.41) Mântuitorul, în marea Sa înţelepciune, ne-a adus, ca răspuns la
întrebarea Apostolului Petru, parabola cu cei doi administratori: unul înţelept
şi altul nechibzuit, prin care ne-a arătat ce înseamnă a veghea şi a fi gata, şi ce
înseamnă a nu veghea şi a nu fi gata la revenirea Sa. Această parabolă, Domnul
Isus a repetat-o încă o dată în Săptămâna Patimilor. (Matei 24: 44-51).
În Răsărit, administratorul avea o mare putere. El, pe lângă casa
stăpânului, îi îngrijea şi averea. Acest administrator din parabolă, deşi era sclav,
putea controla nu numai robii, dar şi pe slujitori şi arendaşi 5.
Mântuitorul, pentru a ne arăta ce fel de răsplată vor primi cei care
veghează, Îl aşteaptă şi îşi îndeplinesc slujba, ne-a spus parabola administratorului
credincios, care a fost pus peste toată casa şi averea stăpânului său. El a zis:
“Cine este adminstratorul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său
peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? (43)
Ferice de sclavul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!
(44) Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea sa.” (v.42-44)
În această parabolă a administratorului credincios, dumnezeiescul nostru
Dascăl ne învaţă că El când va veni, va oferi celor care vor veghea, Îl vor aştepta
şi îşi vor îndeplini bine slujba, cu mult mai mult decât ce a încredinţat stăpânul
robului său ca să-i administreze casa şi averea; că El ne va da drept moştenire, ca
unor fii, toată casa şi toată Împărăţia lui Dumnezeu.
5. Şi, al cincilea lucru pe care îl face Mântuitorul în acest pasaj este că ne
previne asupra marelui pericol de-a nu veghea şi de-a nu fi gata la a doua
Sa venire.
Fiul lui Dumnezeu, ca să ne arate marele pericol de-a nu veghea şi de a
nu fi gata pentru revenirea Sa, ne-a spus parabola administratorului necredincios.
El a zis: “Dar dacă sclavul acela zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să
vină», dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se
îmbete, (46) stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă
şi în ceasul în care nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor
necredincioşi în lucrul încredinţat lor.“ (v.45-46)
Mântuitorul ne arată că acest administrator a făcut două greşeli mari.
Prima lui greşeală era că s-a lăsat ispitit să spună în inima lui: “Până stăpânul
meu este plecat, eu pot să fac tot ce-mi place”. Astfel, Domnul Isus a zis că el
a început să ducă o viaţă de plăceri şi abuzuri: să mănânce, să bea, să se îmbete
şi să bată pe slugi şi pe slujnice. Şi a doua lui greşeală a fost că şi-a zis, în
continuare în sinea lui: “Am timp destul ca să pun lucrurile la punct, până va
174
veni stăpânul meu.”
Dar, nu este nimic mai tragic şi fatal ca faptul de a-şi duce cineva viaţa
în mod uşuratic, de-a nu se pregăti, de-a nu veghea, de-a nu fi gata şi de-a nu-L
aştepta pe Cristos. Administratorul nechibzuit a uitat că va sosi, în mod inevitabil,
ziua în care va trebui să dea socoteală înaintea stăpânului său şi că, nimeni nu va
şti când va sosi acea zi. Şi, într-adevăr, stăpânul lui a venit în ceasul în care el nu
s-a aşteptat şi i-a aplicat pedeapsa cea mai aspră, “tăindu-l în bucăţi.“ (v.46)
Şi, în cele din urmă, Mântuitorul ne-a prevenit că cunoaşterea şi privilegiul
merg întotdeauna mână în mână cu o mare responsabilitate. El a zis: “Sclavul
acela care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc, şi n-a lucrat după
voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. (48) Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri
vrednice de lovituri, acela va fi bătut cu puţine lovituri. ��
Cui i s-a dat mult, i se va
cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.“ (v.47-48)
Faptul că Mântuitorul ne-a făcut cunoscut că El va veni a doua oară
pentru a ne răsplăti cu o glorie eternă, că ne-a încredinţat la fiecare o misiune,
şi că ne-a spus să veghem şi să ne pregătim pentru revenirea Sa, înseamnă mult
de tot. Iar, faptul de-a ne cunoaşte datoria şi a nu o face, a nu veghea şi a nu ne
pregăti pentru revenirea Domnului Isus, cu toată înştiinţarea şi prevenirea Lui,
este un păcat teribil care atrage după sine cea mai mare pedeapsă.
Această avertizare a făcut-o Fiul lui Dumnezeu Apostolului Petru, tuturor
apostolilor şi tuturor oamenilor, ca toţi să ne ducem sarcina la îndeplinire, toţi să
veghem, toţi să ne pregătim pentru revenirea Lui şi toţi să-L aşteptăm.
____________________
1. Barclay, The Gospel of John, Vol. II, p. 98.
3. Op. cit.
4. Balmforth, H., St. Luke, p. 222.
175
23. FOCUL SUFERINþEI FIULUI LUI DUMNEZEU
Luca 12 : 49 - 53
49 Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins
chiar acum!
50 Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se
îndeplinească!
51 Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? ��
Eu vă spun: nu; ci mai
degrabă dezbinare.
52 Căci de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi
dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei.
53 Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama
împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva norei şi nora împotriva
soacrei.
Acest text intitulat Focul suferinţei Fiului lui Dumnezeu, ne arată două
lucruri: că focul suferinţei Domnului Isus ne este singurul mijloc al salvării de
mânia viitoare a lui Dumnezeu şi că el ne-a devenit marele imbold de a-L urma
pe Cristos pe calea crucii.
Să reflectăm mai întâi asupra faptului că focul suferinţei Mântuitorului
ne este
I. SINGURUL MIJLOC AL SALVĂRII DE MÂNIA VIITOARE A LUI
DUMNEZEU
Domnul Isus a zis: “Eu am venit să arunc un foc pe pământ. ��
Şi ce vreau
decât să fie aprins chiar acum!” (v.49)
Mulţi exegeţi spun că acesta este unul dintre cele mai grele pasaje din
Evanghelii. Noi credem că explicaţia lui se găseşte în Evanghelii şi că este
următoarea. Când am tratat studiul intitulat Pregătirea căii Domnului Isus, (Vol.
II,Stud.3) am văzut că Ioan Botezătorul a fost inspirat să confrunte pe farisei
şi pe saduchei cu tabloul arderii ierbii din pustiul Iudeii, pe care el l-a văzut
adeseori; şi să asemene mânia judecăţii lui Dumnezeu cu acel foc.
În pustiul Iudeii, iarba şi tufişurile mici se uscau de seceta verii, ca iasca;
şi când izbucnea un foc, flăcările lui se întindeau atât de repede, încât nu reuşea
să-şi salveze viaţa nici o vieţuitoare 1. Astfel, atunci când Ioan Botezătorul a
întrebat pe farisei şi pe saduchei, înaintea mulţimilor care au venit din toate
părţile Israelului ca să fie botezate: “Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi
de mânia viitoare?” (Matei 3:7) le-a zis cu alte cuvinte: “Cine v-a spus că este
un alt mijloc de salvare de la mânia judecăţii lui Dumnezeu, afară de acela pe
care eu vi l-am descoperit, că există numai în Mielul lui Dumnezeu care ridică
176
păcatul lumii?”
Cu atât mai mult, dumnezeiescul nostru Învăţător, a folosit acest tablou în
pasajul pe care-l studiem. El, în calitate de Dumnezeu şi Creator, ştia că existau
pe glob anumite zone în care iarba era foarte mare şi deasă; şi când ea se usca în
seceta verii şi lua foc, flăcările se întindeau cu cea mai mare iuţeală, mistuiau tot
ce întâlneau şi nu era nici un chip de salvare pentru nimeni şi nimic. Băştinaşii,
după multă experienţă amară, au descoperit un singur mijloc de salvare. Ei atunci
când vedeau că se apropia un asemenea incendiu, aprindeau iarba de la ei spre
foc.
Domnul Isus ştiind că mânia lui Dumnezeu se va aprinde împotriva
păcatului ca un asemenea foc şi că nu va fi chip de scăpare pentru nimeni, a
aprins El focul de la Sine spre mânia lui Dumnezeu, ca focul sacru al suferinţei şi
al morţii Lui de cruce să ne mistuie toată aria fărădelegilor pentru a înceta focul
mâniei lui Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a vrut să
atragă prin focul suferinţei şi al morţii Lui de cruce toată mânia lui Dumnezeu
asupra lui, pentru a ne salva pe noi!
Domnul Isus, S-a referit la acest foc, când a zis: “Eu am venit să arunc
un foc pe pământ.” Valoarea acestui foc, El a avut-o în vedere, când a continuat
să spună: “Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (v.49) Şi, tot acest foc al
suferinţelor şi al morţii Sale de pe cruce, l-a avut Domnul Isus în minte şi când a
zis: “Am un botez cu care trebuie să fiu botezat.” (v.50)
Grecescul baptizo, din care s-a tradus cuvântul nostru “botez” înseamnă
“a se scufunda în apă”. El se folosea pentru o corabie când se scufunda în
mare. Acest cuvânt se întrebuinţa atunci când un corp scufundat era acoperit în
întregime de apă. Dar cuvântul baptizo, avea şi o altă însemnătate figurativă “a
fi afundat” în necaz, greutăţi şi suferinţă, şi “a fi înglodat în datorii”2.
Mântuitorul ştia că nu va trece uşor prin focul suferinţei şi al morţii, ci că
Se va îngloda cu totul în el. El ştia, că pentru a ne înlătura penalitatea păcatelor
dinaintea Celui Atotsfânt, va trebui El să Se încarce cu păcatele noastre, ca asupra
Lui să cadă toată mânia lui Dumnezeu; şi că numai prin afundarea Lui totală în
focul suferinţei şi al morţii, va putea să ne îspăşească păcatele. Acesta a fost
motivul pentru care, atunci când a privit spre acea înglodare în focul suferinţei şi
al morţii de pe Calvar şi la valoarea acestei înglodări, El a zis: “Am un botez cu
care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (v.50).
Şi, în al doilea rând, textul citit ne arată că focul suferinţei Fiului lui
Dumnezeu ne-a devenit
II. MARELE IMBOLD DE A-L URMA ŞI NOI PE CRISTOS PE CALEA
CRUCII
Evreii au crezut că atunci când va veni Mesia, va aduce pe pământ o
177
epocă de aur care nu va avea sfârşit şi în care va fi belşug, prosperitate şi
pace 3. Mântuitorul a arătat în acest text că toate concepţiile pe care le aveau
evreii cu privire la venirea lui Mesia şi pacea din epoca lor de aur, erau în cea mai
mare discordanţă cu realitatea; că venirea şi Împărăţia Lui nu înseamnă pace, ci
dimpotrivă un adevărat război spiritual; şi că de abia la a doua Sa venire, când ne
va pofti acasă în cer, unde nu va fi Diavolul şi nimic de-a lui, ne va oferi pace şi
odihnă.
Dascălul divin ştia că atunci când oamenii sunt confruntaţi cu lucruri
mari, de care le este legată soarta, ei se divizează. Şi, cu atât mai mult, ştia că
El, de care depinde destinul lumii, va împărţi omenirea în două şi că va scinda
chiar şi nucleul cel mai intim care este familia. Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul a spus în textul citit: “Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ?
Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare. (52) Căci de acum înainte, din cinci
care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei.
(53) Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva
fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva norei şi nora împotriva soacrei.’’
(v.51-53) Şi aceasta a fost cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu a spus într-o altă
ocazie: “... Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să Mă urmeze. (25) Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va
pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” (Matei 16:24-
25)
În momentul când cineva Îl descoperă pe Cristos şi Îl acceptă ca
Mântuitor, Diavolul mobilizează infernul întreg împotriva lui şi-i declară război.
El, adeseori răscoală autorităţile şi chiar bisericile apostaziate, pentru că ele sunt
ale lui. Acesta
��
este motivul pentru care Domnul Isus a numit unele sinagogi
“sinagoga Satanei”. Apoc.2:9) Dar, ce este mai grav, ne spune Fiul lui Dumnezeu,
că Diavolul reuşeşte să răscoale împotriva copiilor lui Dumnezeu chiar şi pe cei
din casă.
Mântuitorul a vorbit ucenicilor despre persecuţia urmaşilor Săi din
partea membrilor din familie, pe fondul unui tablou din literatura apocaliptică
intertestamentală, cu privire la un eveniment din ziua cea groaznică pe care ei, ca
evrei, îl aveau imprimat adânc în minte. Evreii au împărţit timpul în două epoci:
una prezentă şi foarte rea, şi alta viitoare şi de aur; şi ei au zis că între aceste
două epoci va fi o perioadă scurtă de haos, distrugere şi judecată 4.
Evreii au crezut că înainte de-a interveni Dumnezeu în istorie şi de-a
aduce acea epocă nouă, va fi un timp când se va rupe relaţia familială. În cartea
lui Enoh scrie: “În zilele acelea... taţii se vor bate cu copiii lor, şi fraţii se vor
război între ei până când va curge sângele ca un râu. Pentru că nimeni nu se va
reţine ca să nu-şi înjunghie fiii şi fiii fiilor lui... De la răsăritul şi până la apusul
soarelui se vor masacra unii pe alţii.” (100:1-2) 5
178
Domnul Isus când a citat aceste cărţi apocrife, cu care evreii îşi hrăneau inimile,
a zis apostolilor Săi că acele zile au sosit pentru ei şi că Biserica Primară va avea
parte de cele mai grele zile din istorie.
Fiul Celui Preaînalt, o dată cu venirea Lui, ne-a coborât şi Împărăţia Sa în
suflet, cu noul ei mod de viaţă. El a spus: “Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu
este înăuntrul vostru.” (Luca 17:21) Dar, Mântuitorul a ştiut şi faptul că cea mai
mare parte a lumii va rămâne şi pe mai departe în Cel Rău şi în felul vieţii care
este în împărăţia Diavolului. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a
continuat să ne spună că între cele două veniri ale Lui, va fi pe pământ un adevărat
război spiritual, pe care îl vor declanşa chiar şi cei mai dragi din casă împotriva
urmaşilor Lui. ��
Războiul spiritual al lumii este dovada cea mai grăitoare că există
două împărăţii cu două statute diferite: una a lui Cristos şi alta a Diavolului.
Modul de viaţă din Împărăţia lui Cristos este dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă
de semeni, plăcere faţă de tot ce este sfânt şi nobil, şi repulsie faţă de tot ce este
păcat şi rău. Iar, felul vieţii din împărăţia Diavolului este tocmai invers: dragoste
şi plăcere faţă de tot ce este păcat şi rău, şi ură şi scârbă faţă de tot ce este sacru
şi nobil.
Acesta este motivul pentru care un fiu al Împărăţiei lui Cristos nu poate
să nu urască păcatul şi viciul unui fiu al împărăţiei lui Satan, chiar dacă acesta îi
este tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră!
Este adevărat că noi urâm modul de viaţă al celor păcătoşi, dar, în schimb,
pe ei îi iubim şi căutăm să-i smulgem din împărăţia Celui Rău şi să-i strămutăm
în Împărăţia lui Cristos. Pe când, pe ei, Diavolul îi face să ne urască nu numai
felul nostru de viaţă, dar chiar şi pe noi.
Un alt motiv mare, pentru care Diavolul ne-a declarat război şi şi-a
răsculat aliaţii împotriva noastră, se datorează menirii noastre pe care o avem de-
a revoluţiona şi schimba lumea după modul de viaţă din Împărăţia lui Dumnezeu,
pentru că ea are nevoie de dragoste şi nu de ură, de adevăr şi nu de minciună, de
o viaţă sfântă şi nu de fărădelege, de altruism şi nu de egoism etc.
Fiul lui Dumnezeu n-a venit să împace binele cu răul, lumina cu
întunericul, neprihănirea cu păcatul, adevărul cu minciuna; ci dimpotrivă, să le
despartă unele de altele pentru totdeauna. Tot astfel, nici noi nu avem voie să
împăcăm modul de viaţă din cele două împărăţii, oricât de mult ne-ar costa.
Dacă creştinii din Biserica Primară, ar fi acceptat felul de viaţă al părinţilor,
soţilor şi al fraţilor lor, n-ar fi fost declaraţi de ei nebuni, şi n-ar fi fost persecutaţi
şi alungaţi de acasă. Dar ei, cunoscându-L pe Cristos şi, ştiind că El a trecut prin
focul suferinţei şi al morţii ca să-i scape de focul mâniei lui Dumnezeu, au vrut
să-L urmeze pe El, chiar şi pe calea crucii.
Noi, adeseori, suntem ispitiţi să renunţăm la calea crucii. Numai că
Mântuitorul ne avertizează că cine renunţă la războiul spiritual, acela îşi pierde
179
mijlocul salvării câştigat de El, pentru că face pact cu vechiul lui Stăpân şi
îmbrăţişează din nou modul de viaţă din împărăţia lui.
Să nu uităm că Domnul Isus promite în Apocalipsa, salvarea de infern
şi moştenirea gloriei cereşti numai biruitorilor. El a spus: “Cel care va birui
nicidecum nu va fi atins de a doua moarte,” (2:11) şi “Cel care va birui va
moşteni aceste lucruri.” (21:7)
��
____________________
I, p. 373.
4. Op. cit.
5. Enoh 100 : 1 - 2
180
24. UN APEL LA RAÞIUNE
Luca 12 : 54 - 59
54 El a mai zis mulţimilor: “Când vedeţi un nor ridicându-se la apus,
ziceţi imediat: «Vine ploaia». Şi aşa se întâmplă.
55 Şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: «Are să fie arşiţă».
Şi aşa se întâmplă.
56 Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi: vremea
aceasta cum de n-o deosebiţi?
57 Şi pentru ce nu judecaţi şi voi singuri ce este drept?
58 Când te duci cu reclamantul înaintea judecătorului, pe drum caută să
scapi de el; ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului, judecătorul să te
dea pe mâna gardianului şi gardianul să te arunce în închisoare.
59 Îţi spun că nu vei ieşi de acolo, până nu vei plăti şi cel mai de pe urmă
bănuţ.»
Acest text intitulat Un apel la raţiune, ne arată două lucruri: că Domnul

Isus este Dumnezeu-Mântuitor şi că tot El ne va fi şi Judecătorul suprem din ziua
de apoi.
I. DOMNUL ISUS ESTE DUMNEZEU-MÂNTUITOR
Fiul lui Dumnezeu a zis mulţimilor evreieşti adunate în jurul Lui: “Când
vedeţi un nor ridicându-se la apus, ziceţi imediat: «Vine ploaia». Şi aşa se
întâmplă (55) Şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: «Are să fie
arşiţă». Şi aşa se întâmplă. (56) Făţarnicilor, faţa pâmântului şi a cerului ştiţi s-
o deosebiţi: vremea aceasta cum de n-o deosebiţi? ��
(57) Şi pentru ce nu judecaţi
şi voi singuri ce este drept?» (v.54-57)
Evreii erau foarte pricepuţi în cunoaşterea vremii. Ei, ne-a relatat
cercetătorul George Adam Smith, atunci când vedeau norii ridicându-se din vest
peste marea Mediterană, ştiau că va veni ploaia, şi Mântuitorul ne-a spus că
exact «aşa se întâmpla». Şi ei, atunci când vedeau că începea să sufle simunul
dinspre pustiul Arabiei, un vânt cald şi uscat, specific locului, ştiau că urma o
căldură înăduşitoare şi exact «aşa se întâmpla» 1.
Dumnezeiescul nostru Dascăl ne învaţă că oamenii cunosc «faţa
pământului şi a cerului», fiindcă Creatorul a aşezat anumite semne atât pentru
ploaie, cât şi pentru arşiţă. Şi totuşi, Mântuitorul ne-a spus că cei care cunosc
«faţa pământului şi a cerului» nu sunt încă înţelepţi. Evanghelistul Luca a
scris în textul grecesc că Domnul Isus i-a numit pe aceşti cunoscători ai «feţei
pământului şi a cerului» hypocrites, «actori», «cei care joacă teatru», pentru că
181
ei numai jucau teatru că ştiau ceva; pe când, în realitate, nu cunoşteau nici chiar
lucrul cel mai de bază pe care-l numea dumnezeiescul nostru Învăţător «semnul
acesta» 2. Chiar dacă am deţine toate tainele creaţiei şi nu L-am cunoaşte pe
Cristos, am fi în cea mai mare ignoranţă şi am juca numai teatru că ştim ceva.
Mântuitorul când a zis: «Vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?» ne-a
spus cu alte cuvinte: «Dacă Dumnezeu a stabilit semne chiar şi în lucrurile
mici: în vânt, ploaie şi soare, atunci, cu atât mai mult a aşezat semne în lucrurile
supreme, cum este şi acesta al intrării Creatorului în creaţie în calitate de
Mântuitor» Sintagma «vremea aceasta» este un semn suprem care ne arată cine
este Domnul Isus şi cu ce scop a venit El pe pământ?
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne cheamă mai întâi la semnul numit
«vremea aceasta», care se deosebeşte de toate celelalte vremi din istoria lumii şi
numai după aceea ne face apel la raţiune. Pentru că, aşa după cum poporul evreu
vedea ploaia în nori şi arşiţa în vântul simun, tot astfel şi fiecare om cu raţiune
să vadă în semnul vremea aceasta pe Domnul Isus în calitate de Dumnezeu-
Mântuitor.
Semnul vremea aceasta este vremea deschiderii unei ere noi, care a
împărţit istoria lumii în două: în era înainte de Cristos şi în cea după El, pentru
că atunci a intrat Creatorul în creaţie, atunci El ne-a coborât Împărăţia lui
Dumnezeu şi atunci a început să ni se predice Evanghelia Împărăţiei cerurilor.
Oare, semnul vremea
aceasta, care a început o dată
cu coborârea Domnului Isus,
şi s-a întins peste milenii
şi a cuprins pe oameni din
toate naţiunile pământului,
chiar nu ne spune nimic? Sau
noi suntem atât de orbi şi
nepricepuţi, încât nu vedem în
el nimic semnificativ?
Este interesant, Evan-
ghelistul Ioan, supranumit Ioan
Teologul, care a studiat 70 de
ani semnul vremea aceasta,
de când a început să-L urmeze
pe Domnul Isus şi până când
a scris Evanghelia, a numit
Semnele vremii: “Când cerul este roşu minunile Mântuitorului sēmeion
seara... sau roşu întunecat dimineţa...” care înseamnă «semn» sau mai
(Matei 16:2-3) exact «ferestruică», în sens
182
Semnele cerului
figurativ. El a numit astfel minunile Domnului Isus, fiindcă ele nu erau numai
nişte fapte măreţe, ci şi acte unice, care Îl arătau cine era El şi cum este lumea
din care a venit. Dar, nu numai minunile Domnului Isus erau nişte ferestruici
binecuvântate pe care El le-a deschis spre Sine şi lumea de unde a venit, ci şi
învăţătura Lui.
Prin aceste ferestruici, noi vedem că în Domnul Isus am fost confruntaţi nu
numai cu Dumnezeul adevărat, dar chiar şi cu faptul că acest Dumnezeu adevărat
este Dumnezeul-Mântuitor. Aproape toate minunile Lui aveau un caracter de
salvare al omului. El, prin vindecare de boli, înviere din morţi, curăţare de păcate
şi eliberare de demoni, ne arăta că în Împărăţia Sa cerească nu există nici unul
dintre aceste lucruri rele; şi că toată învăţătura Lui nu avea alt obiectiv, decât
viaţa şi fericirea noastră eternă. Acesta a fost motivul pentru care El obişnuia să
facă afirmaţii supreme ca acestea: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa,» (Ioan 4:6)
«Eu sunt pâinea vieţii,» (Ioan 6:48) «Eu sunt apa vieţii,» (Ioan 4:14) etc.
Acesta este primul lucru pe care ni l-a făcut cunoscut Fiul Celui Preaînalt:
că El este Dumnezeu-Mântuitor! Şi acesta este motivul pentru care El ne-a făcut
apel la raţiune ca să ne uităm bine la semnul vremea aceasta, în care ne-a deschis
prin minunile şi învăţătura Sa, nişte ferestruici spre Sine şi lumea de unde a
venit, până când ne vom convinge că El este Dumnezeu-Mântuitor şi că semnul
vremea aceasta nu este altul decât vremea venirii Lui la noi, vremea predicării
Împărăţiei cerurilor şi a punerii ei la îndemâna noastră, şi vremea pocăinţei şi a
mântuirii noastre!
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit este că
II. DOMNUL ISUS NE VA FI ŞI JUDECĂTORUL SUPREM DIN ZIUA
DE APOI
Mântuitorul a zis: «Când te duci cu reclamantul tău înaintea judecătorului,
pe drum caută să scapi de el; ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului,
183
judecătoul să te dea pe mâna gardianului şi gardianul să te arunce în închisoare.
(59) Îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti şi cel mai de pe urmă
bănuţ.» (v.58-59)
Când am tratat studiul intitulat Interzicerea mâniei, (Vol.III,Stud.28)
am văzut că am întâlnit acest tablou cu reclamantul şi inculpatul în drum spre
judecătorie şi în Predica de pe munte din Evanghelia după Matei 5:23-26. Unii
cred că Evanghelistul Luca a greşit locul acestui tablou, dar nu acesta este
adevărul, ci altul: că Mântuitorul l-a redat şi în acest pasaj, pentru că El, aşa
după cum am văzut, obişnuia adeseori să repete unele lucruri, îndeosebi atunci
când era înconjurat de alte mulţimi.
Fără acest tablou, textul citit ar fi incomplet. În prima parte a acestui
pasaj, Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că El a început în istoria lumii o eră nouă
pe care a numit-o, aşa după cum am văzut vremea aceasta şi care înseamnă
«era mântuirii noastre» când El este cu noi. Iar, în a doua parte a acestui text,
Mântuitorul ne arată că Cel care este astăzi cu noi pe drumul vieţii, mâine tot
El ne va fi Judecător. Acelaşi lucru, Domnul Isus ni l-a făcut cunoscut şi în Ioan
5:22, când a zis: «Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.»
Tabloul, pe care ni-l pezintă Fiul lui Dumnezeu în acest text cu cei doi
adversari în drum spre judecătorie, ni se pare foarte ciudat şi chiar imposibil.
Unii critici neobiectivi, îndoindu-se de autenticitatea unui asemenea caz, au
pus întrebarea: «Cum a putut Domnnl Isus să spună că reclamantul şi pârâtul
mergeau împreună spre tribunal, când niciodată nu s-a putut întâmpla aşa ceva?»
Răspunsul este că Mântuitorul n-a folosit niciodată un anumit tablou, care să nu
fi reprezentat lucruri reale din lumea antică.
În legea grecească era o procedură penală de arestare, numită apagoge,
care înseamnă «arestare rapidă», în care reclamantul aresta personal pe pârât
şi-l ducea la tribunal. ��
Acest fel de arestare se aplica atunci când reclamantul îl
prindea pe pârât asupra furtului şi putea dovedi 3.
La romani, această procedură se aplica atunci când cineva descoperea un
exilat care evada sau un infractor care exercita dreptul de cetăţean roman pe care
nu-l avea 4.
Iar, la evrei, această metodă se aplica atunci când judecătoria stabilea
pârâtului să restituie reclamantului o anumită sumă fie în rate, fie integral şi când
acesta nu voia s-o plătească. În cazul acesta, reclamantul avea dreptul ca să-l
ducă pe pârât la judecătorie cu forţa5.
Fiul lui Dumnezeu ne arată în tabloul celor care mergeau împreună spre
judecătorie, că nu ne surprind aşa de mult pârâţii care evadau din exil; nici cei
care erau prinşi că-şi exercitau dreptul de cetăţeni romani, fiindcă ei nu aveau
încotro; şi nici chiar cei care furau, deoarece şi reclamanţii lor, se puteau îndura
de ei numai dacă voiau, cât ne surprinde faptul că au acceptat să meargă pe acest
184
drum pârâţii care aveau de plătit anumite datorii.
Un asemenea pârât, ne spune Mântuitorul, putea să se împace cu
reclamantul lui pe drum şi să se întoarcă acasă, pentru că de el depindea. Ba,
mai mult, el ştia ce însemna să-i stabilească instanţa o anumită sumă, să n-o
achite, şi să fie târât din nou la judecată. El cunoştea legea, că judecătorul care îi
avea evidenţa datoriei, se va uita dacă a achitat-o la timp; iar în caz contrar, îl va
arunca în temniţă până când va plăti şi cel din urmă bănuţ. Şi, cu toate acestea,
cel pârât n-a vrut să se împace cu reclamantul lui, ci mai bine a preferat să-şi
continue drumul cu acesta spre judecată.
Oare, nu era, ne-a spus Fiul lui Dumnezeu, unul dintre cele mai înţelepte
lucruri din lume ca pârâtul să se fi împăcat cu reclamantul lui pe drum şi să nu fi
ajuns în închisoare, unde trebuia să stea până va achita şi cel din urmă bănuţ?
Am văzut că Mântuitorul a găsit asemănare cum El este cu noi pe drumul
vieţii, cum drumul vieţii noastre duce spre judecată şi cum noi suntem într-un
litigiu cu El. Dar, El n-a putut să afle nici o analogie, cum măcar un singur
judecător să fi mers vreodată cu inculpatul lui pe drum spre o judecătorie. Şi, cu
toate acestea, El este singurul Judecător şi încă Judecătorul Suprem de la judecata
de apoi, care a venit la inculpaţii Lui ca să le ofere marea şansă a împăcării cu El
pe drumul vieţii, înainte de-a ajunge la judecată.
Un jurist a relatat următorul caz. Au fost odată doi prieteni: unul era
fermier şi celălalt avocat. Fermierul a căzut într-o încurcătură pentru care era
urmărit penal. El l-a luat pe prietenul său ca avocat, care i-a apărat cauza la câteva
înfăţişări. Dar, între timp, avocatul a fost promovat pe postul de judecător. El,
informându-l pe prietenul lui de această schimbare de funcţie, i-a zis: “De acum,
tu trebuie să-ţi iei alt avocat.” Într-una din zile, când prietenul fermierului stătea
pe scaunul de judecător, l-a întrebat pe acesta la începutul procesului: “Cum te
numeşti? Unde locuieşti? etc.” Fermierul, fiind surprins de aceste întrebări, a zis
judecătorului: “Te faci că nu mă mai cunoşti!” Judecătorul, întrerupându-l, i-a
spus: “Te rog, să-mi răspunzi la ce te întreb, pentru că eu astăzi sunt judecător,
iar tu eşti un inculpat.”
Mântuitorul este Dumnezeu şi El ne spune că fiecare dintre noi are
înaintea Lui cel mai greu proces şi că El va trebui să ne judece după dreptate.
Aceasta L-a determinat pe El să vină la noi şi să ne spună că viaţa noastră se află
pe un drum care duce la judecată; şi că noi suntem într-un mare litigiu cu El; că
El, totuşi, ne-a deschis o epocă de mântuire şi ne-a hărăzit un timp de împăcare.
Apostolul Pavel a fost inspirat să ne spună acelaşi lucru atunci când a zis în a
doua sa epistolă către Corinteni 5:19 “Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea
cu Sine.”
Mântuitorul ne spune că toţi aceia care trăiesc în păcat, merg de ani de
zile pe drumul judecăţii de apoi şi al infernului şi nu se trezesc, deşi ştiu că iadul
185
este cu mult mai cumplit decât temniţa inculpatului din text şi că din el, spre
deosebire de acest inculpat care nu putea să iese din închisoare până nu va da şi
cel cel din urmă bănuţ, noi nu vom putea scăpa niciodată.
Dar, ce clipă binecuvântată şi ce har dumnezeiesc! Mântuitorul ne
întâmpină în acest pasaj şi ne face un apel călduros să plătim acum preţul
împăcării, fie el cât de mare, numai să scăpăm de judicata de apoi. El când a zis:
“Îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti şi cel mai de pe urmă bănuţ,»
(v.59) ne-a spus cu alte cuvinte: «Voi care vă aflaţi pe drumul judecăţii de apoi,
al infernului şi al ruinării totale, veniţi-vă în fire, împăcaţi-vă cu Cristos,
Marele vostru Mântuitor şi Judecător, şi întoarceţi-vă înapoi!»
Toţi aceia care nu vor să asculte de acest sfat al Fiului lui Dumnezeu, vor
avea parte de un sfârşit cu mult mai tragic decât inculpatul din text.
____________________
1. Smith, G.A, The Historical Geography of the Holy Land, p. 66.
2. Ellison, H.L., New Bible Dictionary.
I, p. 144.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 145.
186
25. CAUZELE PIEIRII LUI ISRAEL
Luca 13 : 1 – 5
1 În vremea aceea au venit unii şi I-au istorisit lui Isus ce se întâmplase
unor galileeni al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.
2 “Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, “că aceşti galileeni au fost mai
păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel?
3 Eu vă spun: nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.
4 Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a
omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în
Ierusalim?
5 Eu vă spun: nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”
În acest text intitulat Cauzele pieirii lui Israel, Mântuitorul ne-a dezvăluit
că au fost două cauze care au afundat poporul evreu în cel mai mare dezastru
prezent şi viitor şi care, de altfel, stau la baza pieirii întregii lumi: neatingerea
ţelului pentru care el a fost menit şi neachitarea datoriei.
Să luăm mai întâi prima cauză care a stat la baza pieirii lui Israel şi
anume:
I. NEATINGEREA ŢELULUI PENTRU CARE A FOST MENIT
Ca să putem înţelege ce ne învaţă Domnul Isus în acest pasaj, trebuie să
cunoaştem mai întâi fondul pe care El ne-a vorbit.
Ierusalimul era aprovizionat foarte slab cu apă. Apa era pentru el o
adevărată problemă. Astfel, Pilat s-a hotărât să construiască un apeduct nou. Ideea
era foarte bună, fiindcă şi Templul avea mare nevoie de apă pentru curăţarea şi
spălarea care se făceau încontinuu pentru jertfe. Însă necazul a constat în faptul
că Pilat a luat banii pentru construirea acestui apeduct din tezaurul Templului.
El, deşi n-a luat din banii sacrii care erau destinaţi pentru jertfe, ci din cei ce se
numeau korban, care aveau scopuri administrative, totuşi poporul a fost foarte
indignat, deoarece a considerat faptul acesta ca unul dintre cele mai teribile
sacrilegii, ca un guvernator păgân să se atingă de tezaurul Templului, care Îi
aparţinea lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu 1.
Cei optsprezece inşi peste care a căzut turnul Siloamului şi i-a omorât,
făceau parte din muncitorii care lucrau la apeductul mult urât, al lui Pilat 2. Iar,
galileenii masacraţi de Pilat, erau iniţiatorii mişcării împotriva acestui procurator
roman care a îndrăznit să-şi vâre mâna în tezaurul Templului 3.
Galileenii erau cei mai mari revoluţionari 4. Unii dintre ei, auzind despre
sacrilegiul lui Pilat de care s-a făcut vinovat cu apeductul lui, ca să fie siguri de
biruinţă, s-au dus mai întâi la Templu ca, aducând jertfe pentru toate păcatele lor,
187
să se sfinţească; şi apoi,
după concepţia lor, să
se angajeze la lupta cea
mai sacră.
Aceştia, prima dată
au început să adune
şi să agite poporul pe
străzile Ierusalimului, şi
apoi să-l răscoale. Pilat
a fost foarte prudent.
El, o dată cu începerea
construirii apeductului,
a venit de la Cezareea,
reşedinţa lui, în fortăreţa
Turnul Siloamului romană din Ierusalim,
numită Turnul Antonia,
care era situată chiar lângă curtea Templului, ca în caz de nevoie să poată interveni
în orice moment 5. Pe când, revoluţionarii din Galileea îngrămădeau poporul pe
străzi şi îl agitau, Pilat a ordonat ostaşilor să se îmbrace cu veşminte evreieşti
Turnul Antonia
peste hainele lor militare, să-şi ascundă armele în mâneci, să se amestece cu

mulţimea şi la un anumit semn să se năpustească asupra agitatorilor.
Cu toate că Pilat a poruncit soldaţilor să acţioneze mai mult cu ciomege
decât cu săbii; şi, mai degrabă, cu scopul de-a împrăştia poporul, decât să-l
188
masacreze, ei, totuşi, au masacrat nu numai pe toţi galileenii care se aflau acolo,
dar chiar şi un număr mare de iudei 6.
De la acest incident, Irod, guvernatorul Galileii şi Pilat, au intrat în acea
duşmănie despre care ne vorbeşte Evanghelistul Luca în 23:12.7
Acesta este fondul textului citit! Acum,
��
iată cât de clar ne sună pasajul pe
care îl studiem. Evanghelistul Luca a scris: “În vremea aceea au venit unii şi I-au
istorisit lui Isus ce li se întâmplase unor galileeni al căror sânge îl amestecase
Pilat cu jertfele lor.” (v.1). Ceea ce înseamnă că într-o anumită zi când Mântuitorul
vorbea mulţimilor din Galileea,
s-au apropiat de El nişte bărbaţi
ca să-I istorisească ce au văzut
chiar ei personal întâmplându-se
unor galileeni.
Cei care au adus
Domnului Isus această veste a
masacrării galileenilor, au rămas
foarte şocaţi de faptul cum de
i-a lăsat Dumnezeu pe aceşti
galileeni pradă sabiei unui păgân,
când ei făceau parte din poporul
Lui, când s-au sfinţit la Templu
prin aducerea jertfei şi când s-au
angajat la lupta cea mai sfântă?
Aceşti bărbaţi care au
adus Domnului Isus această
veste, găsind răspuns la această
întrebare în doctrina lor evreiască
Iov şi cei trei prieteni ai lui
care lega întotdeauna suferinţa de
păcat, şi-au zis: «Aceşti galileeni
chiar dacă au făcut parte din poporul lui Dumnezeu, chiar dacă au încercat să
se sfinţească prin aducerea jertfelor şi chiar dacă s-au angajat la lupta cea mai
sacră, totuşi Cel Preaînalt i-a dat pradă sabiei unui păgân, fiindcă ei trebuie să
fi avut la activ nişte păcate mari.»
Şi prietenii lui Iov cunoşteau această învăţătură crudă, pe care o susţineau
În cartea lui Iov scrie: «Elifaz a spus lui
cu tărie împotriva acestui neprihănit. ��
Iov: «Adu-ţi aminte te rog: care nevinovat a pierit?»” (Iov 4:7)
Comentatorii T.W. Manson şi A. Plummer au spus că vestea aceasta pe
care I-au adus-o Domnului Isus unii galileeni, a avut un substrat politic foarte
periculos; şi că Mântuitorul le-a dat un răspuns nu numai foarte înţelept, dar în
acelaşi timp şi foarte prudent, ca să nu-l poată interpreta greşit vrăjmaşii Lui care
189
Îi întindeau mereu curse 8.
Mântuitorul, ca Dumnezeu adevărat, care a cunoscut păcatul galileenilor
masacraţi de Pilat, cât şi păcatul tuturor celorlalţi galileeni, păcatul celor care
I-au adus vestea masacrării şi păcatul întregii lumi, mai întâi a combătut cu
vehemenţă această concepţie greşită a evreilor pe care ei o susţineau că asemenea
tragedii, bolile şi toate celelalte rele sunt o palmă din partea lui Dumnezeu, şi
apoi a arătat că păcatul galileenilor masacraţi de Pilat, cât şi păcatul celor 18
oameni peste care a căzut turnul Siloamului sunt cele mai comune. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Credeţi voi că aceşti galileeni au fost
mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? (3) Eu vă
spun: nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. (4) Sau acei optsprezece inşi
peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi
decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? (5) Eu vă spun: nu; ci dacă
nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (v.2-5)
În continuare, dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată că păcatul de orice
fel şi natură ar fi, are două consecinţe: ne întunecă ochii ca să nu vedem în ce hal
ne găsim şi ne duce în mod inevitabil la pieire.
Mântuitorul aseamănă aici păcatul cu nişte ochelari foarte ciudaţi, care ne
micşorează păcatul nostru până la neexistenţă; iar al semenului nostru, îl măresc
la maxim.
În limba greacă sunt cinci cuvinte pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu ne-a
arătat că galileenii masacraţi de Pilat, s-au făcut vinovaţi de păcatul hamartia,
care înseamnă “a scăpa ţinta”.
Dumnezeu avea un plan cu naţiunea evreiască că ea, fiind poporul Lui,
din sânul ei să ridice proroci care să prezică venirea lui Mesia; din ea să Se
nască Fiul Său; ea să-L primească prima pe Cristos; ea să-L predice pe Cristos şi
Împărăţia Lui tuturor naţiunilor pământului şi să le slujească de model.
Numai că galileenii masacraţi de Pilat, au pierdut această ţintă. Pe ei
nu i-a interesat Cristos şi Împărăţia Lui, ci împărăţia lui Israel, pentru care ei s-
au simţit îndatoraţi să-i urască pe romani şi să lupte împotriva lui Pilat. Astfel,
acest păcat, ne spune Domnul Isus, nu numai că le-a orbit ochii ca să nu-i vadă
consecinţa, dar i-a dus şi la o pieire inevitabilă.
Mântuitorul ştia că acest păcat de-a scăpa ţinta, n-a fost numai păcatul
galileenilor masacraţi de Pilat, dar şi păcatul tuturor evreilor. El ştia că dacă evreii
Îl vor respinge pe El şi Împărăţia Lui, cu noul ei mod de viaţă; şi dacă ei vor
continua să meargă pe drumul ideilor lor religioase preconcepute şi a ambiţiilor
lor politice, vor atrage din partea Romei cel mai mare dezastru naţional, fapt
care s-a şi întâmplat. În anul 70 după Cristos, romanii au asediat Ierusalimul şi
1.100.000 de evrei, ne spune istoricul evreu Iosif Flavius, au murit prin înfometare
şi sabie, iar, alţi evrei, în număr de 79.000, au fost deportaţi în captivitate 9.
190
Atunci Israelul a fost şters ca stat din istoria lumii pentru aproape două milenii.
Iată de ce Domnul Isus a implorat naţiunea evreiască să se pocăiască de acest
păcat! Iar, pentru că evreii n-au vrut să se pocăiască, Mântuitorul i-a avertizat că
toţi vor pieri ca galileenii masacraţi de Pilat 10.
Dar, Dumnezeu avea un ţel nu numai cu poporul evreu, ci şi cu întreg
neamul omenesc. Iată cu ce scop ne-a creat El, pe care noi trebuie să-l atingem,
dacă dorim să fim în siguranţă! Dumnezeu-Tatăl a spus Dumnezeului-Fiu şi
Dumnezeului-Duh Sfânt: “Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră.”
(Geneza 1:26) Asemănarea lui Dumnezeu trebuie s-o atingem prin Domnul Isus
aici şi acum: să-i iubim pe oameni ca El, să fim buni ca El, miloşi ca El, sfinţi
ca El şi aşa mai departe; iar chipul lui Dumnezeu I-l vom atinge în cer. A pierde
omenirea această ţintă divină, înseamnă a fi pe calea pieirii.
A doua cauză pe care ne-a descoperit-o Domnul Isus că a afundat naţiunea
evreiască în cel mai mare dezastru prezent şi viitor era
II. NEACHITAREA DATORIEI
Tot Israelul a interpretat moartea celor 18 muncitori peste care a căzut
turnul Siloamulai ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu din trei motive: pentru
că ei s-au angajat să lucreze la apeductul lui Pilat; pentru că ei au luat bani de la
acest guvernator păgân pe care i-a furat de la Dumnezeu; fiindcă banii n-au fost
restituiţi Templului.
Este interesant că Evanghelistul Luca n-a folosit cuvântul anomia pentru
păcatul celor 18 muncitori peste care a căzut turnul Siloamului, care înseamnă
“fărădelege” şi care, după prima noastră impresie, s-ar fi potrivit cel mai bine;
ci el a întrebuinţat cuvântul opheilema, care înseamnă “datorie”. Evanghelistul
Luca când a redat cuvântul opheilema, ne-a arătat trei lucruri. Primul, ne-a oferit
adevăratul înţeles a ceea ce a spus Domnul Isus. Al doilea, ne-a scos în evidenţă
că Mântuitorul a vorbit evreilor pe fondul şi în termenii concepţiei lor pe care
o aveau despre moartea celor 18 persoane peste care a căzut turnul Siloamului,
pentru a fi cât mai înţeles. Şi al treilea, ne-a scos în evidenţă prin acest cuvânt
ce fel de păreri eronate aveau ei cu privire la păcat şi la suferinţă. El n-a spus:
“Credeţi că acei 18 inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, au
făcut fărădelegi mai mari decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim?”
(v.4) ci a zis: “… Credeţi că ei au fost mai îndatoraţi decât toţi ceilaiţi oameni
care au locuit în Ierusalim?” (v.4) Ceea ce înseamnă, că nu salariul pe care l-au
primit cei 18 muncitori de la Pilat pentru construirea apeductului, era adevărata
datorie pe care o aveau înaintea lui Dumnezeu şi de care nu s-au achitat, ci alta;
şi că de această datorie şi neachitare s-au făcut vinovaţi nu numai ei, dar şi toţi
locuitorii Ierusalimului.
Întrucât toţi evreii credeau că cei 18 muncitori pe care i-a omorât turnul
191
Siloamului erau loviţi de Dumnezeu pentru că s-au atins de ceea ce Îi aparţinea
Lui, Mântuitorul a scos în evidenţă trei lucruri celor ce I-au adus vestea masacrării
galileenilor de către Pilat, cât şi mulţimilor din jurul Lui. Primul, că acolo n-a fost
la mijloc nici o palmă a lui Dumnezeu, ci doar un accident. Al doilea, le-a arătat
că păcatul datoriei celor 18 muncitori pe care îl aveau înaintea Celui Preaînalt n-
au fost banii pe care i-a luat Pilat din vistieria Templului, ci o altă datorie cu mult
mai mare de care se face vinovată aproape toată lumea; dar, nici pentru această
datorie nu i-a omorât turnul. Şi, al treilea lucru pe care l-a scos Mântuitorul în
evidenţă a fost, să ne facă cunoscut cât este de grav şi acest păcat al neachitării
datoriei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de om; şi că şi consecinţa lui este tot
atât de mare ca şi consecinţa păcatului de-a nu ne atinge ţinta: o pieire sigură în
lumea aceasta şi o pierzare veşnică în cea viitoare.
Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a implorat din nou Israelul
şi lumea întreagă să se pocăiască de acest păcat! El a zis: “Sau acei optsprezece
inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai
îndatoraţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? (5) Eu vă spun:
nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (v.4-5)
Fiul Celui Preaînalt a avertizat în acest text atât poporul evreu, cât şi
lumea întreagă că dacă ne vom face vinovaţi de aceste două păcate: de-a nu
atinge ţinta pentru care am fost creaţi şi de-a nu ne achita de datoria pe care o
avem faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni vom “pieri la fel”, evreii ca galileenii
masacraţi de Pilat, şi noi, ca evreii şi galileenii.
____________________
2. Op. cit. p. 173.
3. Op. cit.
4. Op. cit. p. 172.
6. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 172 - 173.
7. Josephus, F., The Wars of the Jews, 6.8.5;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 311.
8. Manson, T.W., The Saying of Jesus, p. 273;
Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 338.
9. Josephus, F., The Wars of the Jews, 6.8.5;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 311.
192
26. ADEVÃRATA ÎNRUDIRE
Marcu 3 : 31 - 35
31 Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L
cheme.
32 Mulţimea stătea în jurul Lui, când I-au spus: “Iată că mama Ta şi
fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.”
33 El a răspuns: “Cine este mama Mea şi fraţii Mei?”
34 Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei care şedeau împrejurul Lui:
“Iată”, a zis El, “mama Mea şi fraţii Mei!
35 Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi
mamă.”
Matei 12 : 46 - 50
46 Pe când vorbea încă Isus mulţimilor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau
afară şi căutau să vorbească cu El.
47 Atunci cineva I-a zis: “Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută
să vorbească cu Tine.”
48 Dar Isus i-a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: “Cine este
mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?”
49 Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: “Iată mama Mea şi
fraţii Mei!
50 Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este
frate, soră şi mamă.”
Luca 8 : 19 - 21
19 Mama şi fraţii lui Isus au venit la El, dar nu puteau să-I vorbească din
cauza mulţimilor.
20 Cineva I-a spus: “Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te
vadă.”
21 Dar El, drept răspuns, a zis: “Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care
ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc.”
Armonizat
1 Pe când vorbea încă Isus mulţimilor, (Mt.v.46) au venit mama şi fraţii
Lui, (Mc.v.31) dar nu puteau să vorbească cu El din cauza mulţimii (Lc.v.19) ci,
stând afară, au trimis să-L cheme. (Mc.v.31)
2 Atunci (Mt.v.47) cineva I-a spus: “Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, /Te
caută (Mc.v.32)/ vor să Te vadă (Lc.v.20) şi să vorbească cu Tine. (Mt.12:47)
3 Isus, aruncându-Şi privirile peste cei care şedeau împrejurul Lui, (Mc.
v.34) i-a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: “Cine este mama Mea şi cine
sunt fraţii Mei? (Mt.v.48)
4 Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: “Iată mama Mea şi
193
fraţii Mei! (Mt.v.49)
frate, soră şi mamă. (Mt.v.50)
Acest text intitulat Adevărata înrudire, ne arată două înrudiri: una de
sânge şi alta de spirit.
I. ÎNRUDIREA DE SÂNGE
Îi cităm armonizat pe cei trei evanghelişti sinoptici:
(1) Pe când vorbea încă Isus mulţimilor, (Mt.v.46) au venit mama şi
fraţii Lui, (Mc.v.31) dar nu puteau să vorbească cu El din cauza mulţimii (Lc.
v.19) ci, stând afară, au trimis să-L cheme. (Mc.v.31)
(2) Atunci (Mt.v.47) cineva I-a spus: “Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, /Te
caută, (Mc.v.32)/ vor să Te vadă (Lc.v.20) şi să vorbească cu Tine. ��
(Mt.12:47)
Din relatarea textului citit reiese că cineva L-a invitat pe Mântuitorul să ia
masa la el. Evreii, când aveau un oaspete distins şi, cu atât mai mult un rabin,
obişnuiau să ia masa vara în curte. Iar, după-amiaza obişnuiau să se adune toţi
vecinii şi toţi locuitorii cetăţii, ca să asculte perlele de învăţătură care curgeau
din gura rabinilor 1; şi, cu atât mai mult, oamenii s-au adunat la Domnul Isus, ca
să asculte perlele învăţăturii Lui. ��
Aşa se explică marea îngrămădire de oameni
la acea casă în care se afla Mântuitorul. Evanghelistul Marcu a scris: “Mulţimea
stătea în jurul Lui...» (v.32) Evanghelistul Matei a zis: «Pe când vorbea încă
��
Isus mulţimilor...” (v.46) Şi Evanghelistul Luca a spus: “Mama şi fraţii lui Isus
au venit la El, dar nu puteau să-I vorbească din cauza mulţimii.” (v.19)
Nu putem şti în ce localitate din Galileea a avut loc această scenă, probabil
în unul din cele nouă oraşe care se aflau în jurul Mării Galileii, (Vol.II,Stud.34)
aşa cum reiese din textul următor. Tot ce ştim este că tabloul din pasajul pe care
îl studiem este foarte viu. După ce Mântuitorul luase masa, s-a adunat îndată un
număr foarte mare de oameni. Şi, în timp ce Domnul Isus predica Evanghelia
acestei mulţimi, au apărut mama şi fraţii Lui, dar nu puteau să intre la El deoarece
curtea era tixită de oameni. Tot ce puteau să facă mama şi fraţii Domnului Isus
era, să-L anunţe de la om la om, ca să-i introducă El cumva înăuntru sau, să iasă
la ei, pentru că voiau să vorbească cu El.
Toţi exegeţii şi comentatorii ca, W. Hendriksen şi W. Barclay, ne spun
că Domnul Isus când a folosit cuvintele “mama Mea şi fraţii Mei”, S-a referit la
membri din familia Lui şi nu la alt grad de rudenie 2. Comentatorul F. Godet a
zis că nu este nimic mai sigur ca faptul că aici este vorba despre fraţii de sânge
ai Mântuitorului.3 Acelaşi lucru l-a afirmat şi Tertulian, unul dintre apologeţii
Bisericii Primare că în acest text, ca şi în toate celelalte pasaje din Evanghelii, ne
sunt redaţi fraţii de sânge ai Domnului Isus pe care i-a avut Maria împreună cu
194
Iosif 4.
Comentatorii au vrut să afle, care a fost motivul că mama şi fraţii Mântuitorului
L-au căutat şi au dorit să vorbească cu El? Ioan Gură de Aur a spus că mama
Lui, L-a căutat din mândrie, ca să se arate în ochii lumii ce Fiu avea ea, pentru
că tocmai în ultimele zile El făcuse multe minuni. Gură de Aur a scris: “Chiar
mama Lui, având slăbiciune omenească, a vrut să arate în faţa poporului câtă
consideraţie avea Cristos faţă de ea, pentru care motiv s-a apropiat chiar pe
când El vorbea şi a trimis să-L cheme afară din casă, ca şi cum ar fi vrut să-I
vorbească despre un anumit lucru de acasă şi aştepta ca El să iasă îndată la ea,
ca la o mamă, părăsind pe toţi. Numai că n-a ieşit la ea, ci dimpotrivă i-a dojenit
blând mândria şi dorinţa după gloria deşartă.” 5
Ioan Gură de Aur a făcut această explicaţie pe baza cuvintelor pe care
le-a spus fecioara Maria după ce arhanghelul Gavril i-a adus vestea că Îl va naşte
pe Fiul lui Dumnezeu. Ea a zis în cântarea ei de laudă: “Căci iată că de-acum
încolo toate generaţiile mă vor numi fericită.” (Luca 1:48)
F. Godet şi mulţi alţi comentatori, n-au fost de acord cu această explicaţie
a lui Ioan Gură de Aur. Ei au spus că mama şi fraţii Domnului Isus au venit la El
ca să-L ducă acasă, lucru pe care ei au încercat să-l mai facă o dată înainte cu o
lună, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Condamnarea Domnului
Isus de către rude. (Vol.IV,Stud.6) Motivul pentru care ei au vrut să-L ducă acasă
a fost teama să nu fie ucis, fiindcă cărturarii şi fariseii I-au adus în ultimul timp
una dintre cele mai grave acuzaţii înaintea poporului atunci când L-au calomniat
că El lucrează cu ajutorul lui Beelzebul, domnul demonilor 6.
Şi, al doilea fel de înrudire despre care ne-a vorbit Mântuitorul în acest
text este
II. ÎNRUDIREA DE SPIRIT
Domnul Isus când a primit vestea că mama şi fratrii Lui Îl căutau, doreau
să-L vadă şi să stea de vorbă cu El, a vorbit vizavi de această căutare despre una
dintre cele mai esenţiale probleme, care este înrudirea de spirit. Evangheliştii
Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat:
(3) “Isus, aruncându-Şi privirile peste cei care şedeau împrejurul Lui,
(Mc.v.34) i-a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: «Cine este mama Mea şi
cine sunt fraţii Mei?» (Mt.v.48)
4 Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: «Iată mama Mea şi
fraţii Mei!» (Mt.v.49)
frate, soră şi mamă.” (Mt.v.50)
Aceste cuvinte ale Mântuitorului nu erau o negare a mamei şi a fraţilor Lui, sau o
micşorare a valorii celor dragi din casă, aşa după a fost ispitit să creadă E. Renan
195
şi mulţi alţii, ci o invitaţie făcută tuturor oamenilor să intre în cea mai strânsă
relaţie cu El 7.
Mântuitorul, comparând înrudirea de spirit cu înrudirea de gradul întâi a
fiinţei umane, care este înrudirea de sânge, în care se includ părinţii şi fraţii, ne-a
arătat că există două centre care cimentează relaţia umană: sângele şi spiritul 8.
Este adevărat că sângele creează o legătură puternică, numai că legătura spiritului
depăşeşte cu mult pe cea a sângelui. Noi, cu toţii avem această experienţă, că
adeseori suntem în relaţii mult mai strânse cu fraţii de credinţă decât cu rudele
noastre chiar de gradul întâi, fiindcă spiritul fraţilor de credinţă corespunde mai
bine spiritului nostru.
Cristos Îşi întemeiază relaţia cu oamenii pe al doilea centru, pe cel al
spiritului. ��
Dar, lucrul cel mai important este, aşa după cum vom vedea, că tocmai
Mântuitorul este baza acestui centru.
Inrudirea spiritului se întemeiază pe următoarele cinci elemente, fără de care nu
poate exista relaţia spiritului.
1. Primul element pe care se întemeiază înrudirea spiritului este un Domn
comun.
În grupul intim al ucenicilor întâlnim cele mai mari şi ciudate extreme.
Spre exemplu: Apostolul Matei era vameş, or, vameşii erau colectorii de impozite
ai romanilor. ��
Ei erau priviţi de către evrei ca trădători ai neamului lor pentru
anumite favoruri 9. Iar Simon cananitul era un zilot, or, ziloţii erau cei mai mari
patrioţi care erau gata să-şi dea viaţa oricând pentru patrie, eliberare şi libertate.
Ei s-au jurat că vor asasina pe orice trădător al neamului lor şi pe orice demnitar
roman care le va cădea în mâini. Astfel, dacă Simon zilotul l-ar fi întâlnit undeva
pe Matei vameşul înainte ca Mântuitorul să le fi devenit Domn, l-ar fi răpus pe
loc. Cei doi ucenici s-au putut înfrăţi numai prin faptul că Fiul lui Dumnezeu a
devenit Domnul lor comun.
Cristos este un Împărat Suprem şi El pretinde trei lucruri de la cei care
doresc să aibă parte de Împărăţia Sa: să-L iubească, să-I facă voia şi să-I fie
credincioşi. Şi acum, dacă El este Domnul nostru comun şi toţi Îl iubim, toţi
Îi facem voia şi nimeni nu-şi împarte inima cu Diavolul, aceasta înseamnă
că numai prin El putem ajunge la adevărata fraternitate din punct de vedere
spiritual.
2. Al doilea element pe care se întemeiază înrudirea spiritului este un
ideal comun.
Lumea în care noi trăim este o lume divizată, în care oamenii se află
în mari diversităţi: în diversitatea concepţiilor, a gradelor de cultură, a stărilor
materiale, a modurilor de viaţă, a zonelor în care se află pe glob şi în multe altele.
Toate acestea fac ca oamenii să se deosebească în mod fundamental unii de alţii.
La prima vedere ni se pare că nu există nici o punte de legătură între aceste mari
196
diversităţi şi că nu este nici un ideal comun în care ele să se unească. Şi, totuşi
există un ideal comun şi el există în cel de-al doilea centru de relaţie, în spirit.
Dumnezeu ne-a sădit în suflet un ideal înalt spre care să tindem cu toţii şi în care
să ne unim cu toţii.
Şi acum, care este acest ideal universal al sufletului, dacă nu Isus Cristos!
Istoria ne este martoră la aceasta şi ne demonstrează cu prisosinţă că, El a pătruns
atât de adânc în sufletele oamenilor, încât nimeni şi nimic nu-L poate scoate. Spre
El şi-a pironit ochii lumea antică; şi tot spre El, şi-i ţine aţintiţi şi cea modernă. În
El şi-a pus nădejdea învăţatul şi savantul şi, tot în El speră ciobanul şi plugarul.
Pe EI, ÎI are bogatul; şi tot pe El, Îl are şi săracul. În El crede Răsăritul şi, tot în
El crede şi Apusul. În El crede Nordul şi, tot în El crede şi Sudul, pentru că toţi
au descoperit în El secretul împlinirii fiinţei lor, secretul fericirii şi secretul unei
vieţi eterne.
Astfel, numai cei ce găsesc în El idealul sufletului lor, reuşesc să se
unească: împăratul şi ciobanul, bogatul şi săracul, Estul şi Vestul, Nordul şi
Sudul.
3. Al treilea element pe care se întemeiază înrudirea spiritului este
experienţa comună.
Experienţele mari prin care trec oamenii, îi apropie foarte mult pe unii de
alţii. ��
Noi avem în Domnul Isus cele mai mari şi minunate experienţe. ��
Unele sunt
experienţe ale trecutului şi altele sunt experienţe ale prezentului. Câte experienţe
minunate nu avem în Mântuitorul nostru drag! Dar, cele mai mari pe care nu le
putem uita niciodată au fost: experienţa întâlnirii noastre cu El, experienţa iertării
păcatelor, experienţa mântuirii, experienţa naşterii din nou şi multe altele.
Evanghelistul Ioan când a zis: “Era cam pe la ceasul al zecelea”, (1:39)
a scris aceste cuvinte cu vreo 70 de ani după răstignirea, învierea şi înălţarea
Mântuitorului la cer. După 70 de ani, el n-a putut să uite, nu numai anul sau ziua,
dar nici chiar ceasul acela, fiindcă el atunci a trecut printr-o experienţă supremă:
L-a întâlnit pe Cristos. Pentru el, ceasul acela a fost o linie care i-a împărţit viaţa
în două: într-un timp de negură şi deznădejde, când nu L-a cunoscut pe Fiul lui
Dumnezeu; şi într-un alt timp de lumină şi fericire cerească, când Fiul Celui
Preaînalt a pătruns în viaţa lui.
Apocalipsa ne spune că noi nu vom uita experienţa mântuirii niciodată,
nici chiar în veşnicie. Ea ne arată că atunci când vom sta înaintea Tronului de
domnie al Celui Preaînalt îmbrăcaţi în haine albe, experienţa mântuirii noastre
va depăşi toate experienţele prin care am trecut. Ioan Teologul a scris: “Şi strigau
cu glas tare şi ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe tron şi
a Mielului!»”
Dar, pe lângă experienţele trecutului, copiii lui Dumnezeu au şi experienţe
ale prezentului. Cu cât Îl cunoaştem pe Domnul Isus mai îndeaproape, cu atât
197
ne devine mai minunat. Cu cât trăim cu El într-o relaţie mai strânsă, cu atât
descoperim în el mai multă frumuseţe, dragoste şi glorie. ��
Şi cu cât medităm cu
privire la El mai mult, cu atât ni se deschid orizonturi mai largi.
Toate aceste experienţe comune pe care le avem în legătură cu Domnul
Isus, ne leagă tot mai mult pe unii de alţii.
4. Al patrulea element pe care se întemeiază înrudirea spiritului este
interesul comun.
Interesul comun îi uneşte pe oameni foarte mult. Aproape numai el singur
îi poate lega pe unii de alţii. Întotdeauna când vedem doi sau trei oameni laolaltă,
acolo este la mijloc un interes comun. A.M. Chirgwin, ne relatează în cartea
sa intitulată, Biblia în evanghelizarea lumii, cum un distribuitor de Biblii din
China care obişnuia să meargă din casă în casă şi din magazin în magazin ca să
le vândă, a rămas odată foarte dezămăgit fiindcă mulţi dintre cei ce au cumpărat
de la el Biblii şi-au pierdut râvna de-a le citi. Astfel, el s-a gândit să-i pună în
legătură pe unii cu alţii, cu scopul de a le crea interes cumun pentru a citi Biblia.
Şi, în cel mai scurt timp, aproape toate grupuleţele au devenit biserici, pentru că
interesul comun de-a citi Biblia i-a înfrăţit 11.
Dacă toate celelalte interese comune îi unesc pe oameni, atunci, cu atât
mai mult, îi înmănunchează pe copiii lui Dumnezeu interesele pe care ei le au în
Cristos!
5. Şi, al cincilea element pe care se întemeiază înrudirea spiritului este
ţelul comun.
Ţelul comun, de asemenea îi leagă pe oameni puternic. Oamenii aveau
întotdeauna scopuri înalte şi, pentru a le realiza, trebuiau să se unească. ��
Numai
că creştinii au un ţel comun suprem: de-a câştiga lumea pentru Cristos. Ţelul
comun, singur, ar fi suficient ca să ne unească într-o singură familie şi într-o
singură bătaie a inimii.
Cristos Şi-a proclamat marea Sa familie în acest text. El a conceput-o
atunci şi, extinzând-o mereu peste veacuri, ea a ajuns la dimensiuni nebănuite de
nimeni. Şi astăzi, ea ne-a cuprins şi pe noi. ��
Şi noi suntem membrii familiei Lui,
de aceea ne şi numim în El frate şi soră. Dar, El ne arată în Apocalipsa chiar şi
dimensiunea ei finală din glorie. Ioan Teologul a scris: «După aceea m-am uitat
şi iată că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere nimeni, din fiecare
naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi din fiecare limbă, care stătea
în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului...” (7:9)
În concluzie, am văzut că dacă marea familie a lui Cristos a ajuns la o
asemenea proporţie, s-a datorat celor cinci elemente şi, cu atât mai mult faptului
că, Mântuitorul era baza acestor elemente a centrului de înrudire a spiritului.
Toate acestea l-au inspirat pe imnologul creştin John Oxenham să dedice lui
Cristos şi marii Lui familii următorul imn:
198
��
“În Cristos nu există nici Est, nici Vest,
În El nu există nici Nord şi nici Sud.
Ci pretutindeni, în tot largul pământului,
Înfrăţire şi unire.
În El toate inimile se bucură

Şi găsesc adevărata comuniune.
Lucrarea Lui este lanţ de aur,
Care leagă întreg neamul omenesc.
Fraţi de credinţă, dati mâinile,

De orice rasă aţi fi!
Pentru că cel care Îl serveşte pe El,
Îmi este frate şi soră.
În Cristos se uneşte Estul şi Vestul,

Şi în El se înfrăţeşte Nordul şi Sudul.
Toţi creştinii sunt una în El,
De pe toată întinderea pământului.”
____________________
3. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. ��
I, p.378.
4. Porter, E.L., Luke, p. 1200.
6. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p.377.
7. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 141 – 142;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p.378.
8. Op. cit.
9. Josephus, F., Antiquities 8,1.6.
199
27. PILDELE DASCÃLULUI CERESC
Marcu 4 : 1 – 2, 10, 13
1 Isus a început iarăşi să înveţe mulţimile lângă mare. Fiindcă se adunase
o mulţime foarte mare la El, S-a urcat şi S-a aşezat într-o corabie, pe mare; iar
mulţimea stătea pe ţărm lângă mare.
2 Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în parabole.
10 Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece,
L-au întrebat care era înţelesul parabolelor.
13 El le-a zis: “Nu înţelegeţi parabola aceasta? Cum veţi înţelege atunci
toate celelalte parabole?“
Matei 13 : 1 – 3, 10
1 În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedea lângă mare.
2 O mulţime de oameni s-au strâns la El, aşa că a trebuit să Se urce să
şadă într-o corabie; iar toată mulţimea stătea pe ţărm.
3 El le-a vorbit despre multe lucruri în parabole.
10 Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: “De ��
ce le vorbeşti în
parabole?“
Luca 8 : 4, 9
4 Când s-a strâns o mulţime mare şi au venit la El oameni din diferite
cetăţi, Isus a spus parabola aceasta.
9 Ucenicii Lui L-au întrebat ce înţeles are parabola aceasta?
Armonizat
1 În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă (Mt.v.1) a început iarăşi să înveţe
mulţimile lângă mare. (Mc.v.1)
2 Fiindcă se adunase o mulţime foarte mare la El, (Mc.v.1) din diferite
cetăţi, (Lc.v.4) a trebuit să Se urce să şadă într-o corabie; iar toată mulţimea
stătea pe ţărm. (Mt.v.2)
3 Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în parabole. (Mc.v.2)
4 Când a fost singur, (Mc.v.10) ucenicii s-au apropiat de El (Mt.v.10)
şi L-au întrebat: /De ce le vorbeşti în parabole? (Mt.v.10) /şi ce înţeles are
parabola aceasta? (Lc.v.9)
5 El le-a răspuns: “Nu înţelegeţi parabola aceasta? Cum veţi înţelege
atunci toate celelalte parabole?“ (Mc.v.13)
Acest text ne vorbeşte despre Pildele Dascălului ceresc.

Când am tratat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice, (Vol.I,Stud.1) am
văzut că Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Luca, l-au urmat totdeauna
îndeaproape pe Evanghelistul Marcu în ce priveşte ordinea evenimentelor din
viaţa Mântuitorului, deoarece au considerat-o cu totul corectă. Numai ici şi colo,
200
în cazuri cu totul excepţionale, ei au părăsit această ordine şi aceasta nu ca o
contradicţie, ci numai în vederea atingerii scopului scrierii pe care îl urmăreau în
Evanghelie. Este interesant că, atunci când Evanghelistul Matei a schimbat puţin
ordinea Evanghelistului Marcu, a rămas la ea Evanghelistul Luca.
Aceeaşi regulă o găsim şi aici. Evanghelistul Marcu a trecut Pilda
semănătorului după textul intitulat Adevărata înrudire, iar Evanghelistul Matei
ca să păstreze ordinea Evanghelistului Marcu, a rămas lângă el. Acesta a fost
motivul pentru care Evanghelistul Matei a început Pilda semănătorului cu
cuvintele: “În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedea lângă mare. (2) O mulţime
de oameni s-au strâns la El...” (Mt.v.1-2)
Mântuitorul, în după-amiaza unei zile lungi de iulie, părăsind acea curte
tixită pe care am amintit-o în studiul precedent şi se afla într-o cetate nu departe de
Capernaum, S-a oprit
cu ucenicii şi cu o mare
parte de popor care Îl
urma, pe malul apusean
al mării Galileii, în care
munţii se depărtează de
apă cam la 7-10 km 1.
Se vede că locuitorii
din Capernaum, atunci
când au auzit că
Domnul Isus Se afla la
mare, au ieşit într-un
număr foarte mare la El. Domnul Isus predică din corabie pe ţărmul Mării
Aşa se explică faptul că Galileii
Fiul lui Dumnezeu a spus numai Pilda semănătorului şi a rostit predica charaz în
după amiaza aceea şi că a continuat cu restul pildelor de abia în ziua următoare.
Pildele sunt de două feluri: pilde de descoperire a adevărului şi pilde de tăinuire
a acestuia.
În Pilda semănătorului ni se pare că ne izbim de o problemă foarte
grea. Marea întrebare care se ridică, este dacă această pildă este de descoperire
a adevărului sau de tăinuire? Dacă este o pildă de descoperire a adevărului,
atunci de ce Domnul Isus a zis ucenicilor: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi taina
Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru toate
lucrurile sunt prezentate în parabole, (12) pentru ca «deşi privesc, să privească
şi să nu vadă, şi deşi aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă
la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.»” (Mc.v,11-12) Şi dacă pilda aceasta, ca şi
altele, a fost o pildă de tăinuire a adevărului numai pentru mulţimile adunate dar
nu şi pentru ucenici, atunci ucenicii de ce n-au înţeles-o ? ��
De ce ei L-au întrebat
201
pe Mântuitorul: “Ce înţeles are parabola aceasta?» (Lc.v.9) Şi dacă n-au înţeles-
o nici ucenicii şi nici poporul, atunci de ce Domnul Isus a vorbit în pilde, ca să
nu-L înţeleagă nimeni? Iar, dacă pildele Domnului Isus au fost de tăinuire pentru
ascultători, atunci de ce Evanghelistul Marcu a scris: «Isus le vestea Cuvântul
prin multe parabole de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă.»
(Mc.v. 33) Oare acest text este chiar lipsit de logică sau este la mijloc o greşeală,
şi dacă este la mijloc o greşeală, unde este acea greşeală?
Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să cunoaştem mai întâi
natura şi caracterul pildelor dumnezeiescului nostru Învăţător. Evanghelistul
Marcu când a scris: «Isus a început iarăşi să înveţe mulţimile lângă mare», (v.1)
ne-a arătat că Mântuitorul a mai învăţat poporul de câteva ori lângă mare, dar în
alte împrejurări. Când am tratat studiul intitulat Al doilea circuit al Mântuitorului
din Galileea, (Vol.IV,Stud.1) am văzut că Marele Sanhedrin, care era forul
suprem al naţiunii evreieşti, a emis o circulară către toate sinagogile din Israel, în
care L-a declarat pe Domnul Isus un eretic periculos şi a interzis conducătorilor
sinagogilor să-I mai dea cuvânt în sinagogă. Acesta a fost motivul pentru care
templul Fiului lui Dumnezeu din acest circuit era cerul liber, iar amvonul Lui era
fie un povârniş de munte, fie o barcă 2.
��
George Whitefield predica
sub cerul liber la circa 20.000
de ascultători şi la predicile
lui oamenii se converteau cu
sutele şi miile. Prin faptul că
Whitefield predica sub cerul
liber, nici chiar John Wesley,
care era unul dintre cei mai
mari şi spirituali predicatori din
Anglia, a spus W. Barclay, nu
numai că nu voia să meargă la
evanghelizare, dar considera că
chiar şi convertirea oamenilor
sub cerul liber era un păcat,
fiindcă ei nu se întorceau la
Dumnezeu în biserică.
Cu atât mai mult, tradiţionaliştii
evrei au condamnat predicarea
Domnului Isus sub cerul liber.
Dar, Mântuitorul ştia când era
George Whitefield (1714-1770) necesară o asemenea procedură
- portret de Nathaniel Handbook - şi când ea nu se recomanda.
202
Acum, în această împrejurare
deosebită şi la această procedură nouă,
comentatorul R.C. Trench a spus că
dumnezeiescul nostru Învăţător a
avut nevoie şi de o metodă nouă, de
metoda pildelor 3.
Până acum, toate pildele pe
care le-a spus Mântuitorul: cu sarea
şi lumina, (Matei 5:13-16) păsările şi
macii, (Matei 6:16-30) constructorul
chibzuit şi nechibzuit, (Matei 7:24-
27) peticul de haină şi burduful de
vin, (Matei 9:16-17) jocul copiilor în
piaţă (Matei 11:16-17) şi altele de felul
acesta, erau numai nişte embrioni ai
pildelor. De
��
abia de acum, Dascălul Jhon Wesley (1703-1791)
divin a început să folosească pildele - portret făcut de el, la vârsta de 63 ani -
din plin şi în modul cel mai viu.
Cuvântul grecesc compus parable: para, “a pune alături” şi balein,
“a pătrunde”, înseamnă “a pune alături”. Iar, în retorica veche avea înţelesul
“ilustraţie”, “comparaţie” 4. În limba ebraică la pildă se spunea mashal care,
de asemenea însemna “asemănare”, “comparaţie”. Vom aduce două exemple:
ideea că omul trebuie să-şi ajute semenul este exprimată în Pilda samariteanului
milostiv şi adevărul dragostei lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi ne este prezentat
în Pilda fiului risipitor. Dacă Domnul Isus nu ne-ar fi prezentat aceste adevăruri
în nişte tablouri vii, ele n-ar fi devenit şi n-ar fi rămas nişte realităţi universale şi
nemuritoare.
Mântuitorul a ales metoda pildelor din şapte motive:
1. Primul motiv pentru care El întrebuinţa pilde în predici era ca să
stârnească interesul ascultătorilor 5.
Fiul lui Dumnezeu n-a spus aceste pilde în sinagogi, ci sub cerul liber.
Ascultătorilor din sinagogi, chiar dacă nu le plăcea o anumită predică, ei trebuiau
să rămână până la sfârşitul serviciului, dacă nu pentru altceva, măcar de ruşine.
Pe când, ascultătorilor de sub cerul liber, dacă nu le plăcea ceva, puteau pleca în
orice moment.
Domnul Isus avea nevoie de pilde cu care să strârnească interesul marelui
Său auditoriu de sub cerul liber, pentru că ştia că dacă nu-i va trezi interesul, nu
va fi atent şi nu-L va asculta.
Dascălul divin ştia că pildele erau cel mai bun mijloc prin care putea trezi
şi menţine interesul ascultătorilor. Comentatorii F. Godet şi W. Hendriksen au
203
zis că la Domnul Isus pilda însemna: “O ilustraţie pământească cu o însemnătate
cerească” sau “a pune adevărul în forma unei povestiri ca şi cei mai simpli
oameni să-l poată înţelege” 6.
2. Al doilea motiv pentru care Domnul Isus folosea pilde era ca să facă
adevărul concret 7.
Prea puţini oameni pot înţelege idei abstracte. ��
Cei mai mulţi gândesc
în tablouri. Pilda face adevărul concret. Ea îl prezintă într-un tablou ca toţi să-l
vadă şi să-l poată pricepe.
Adeseori nu putem descrie nici măcar realităţile lumii materiale prin idei
abstracte şi, cu atât mai puţin pe cele cereşti. Spre exemplu, poţi să tot descri
unui nevăzător din naştere un apus frumos de soare, el nu-i va putea imagina
splendoarea niciodată. Dar, dacă arăţi un apus de soare unui văzător, zicându-i:
«Uite, ce apus minunat de soare!” Nu trebuie să-i faci nici o explicaţie abstractă
şi el va rămâne fermecat de frumuseţea lui.
Domnul Isus era un Învăţător foarte înţelept. El ştia că minţile noastre
limitate şi decăzute nu pot înţelege nici măcar realităţile lumii materiale prin idei
abstracte, şi atunci cum am putea pricepe pe cele eterne? Acesta era un alt motiv
mare pentru care Mântuitorul folosea pilde şi ne prezenta în ele adevărul divin în
tablouri concrete!
3. Al treilea motiv pentru care Domnul Isus folosiea pilde era ca să atingă
cu lucrurile de aici şi de acum pe cele de dincolo şi de apoi 8.
Mântuitorul folosea în pilde realităţile de aici şi de acum, care ne sunt
familiare şi pe care le poate înţelege oricine, ca să ne arate cu ajutorul lor pe cele
de dincolo şi de apoi, pe care nu le-ar fi putut pricepe nimeni. El ne arăta prin
pilde, tablouri din lumea aceasta ca să putem vedea şi înţelege cu ajutorul lor
realităţile din lumea eternă.
Pentru Domnul Isus, Dumnezeu şi Împărăţia Lui, Îi erau atât de aproape
încât pământul I-a fost tixit de cer, de aceea El vedea aproape în toate lucrurile
de pe pământ realităţile lumii cereşti. Acesta
��
era un alt motiv mare pentru care
Mântuitorul ne vorbea mereu despre cele cereşti pe fondul celor pământeşti!
Fiul lui Dumnezeu n-a împovărat lumea cu învăţături grele, ci a folosit
metodele cele mai simple şi eficiente pe care chiar şi un copil le putea înţelege.
4. Al patrulea motiv pentru care Domnul Isus folosea pilde era ca
ascultătorii Lui să le descopere singuri însemnătatea 9.
Pilda îi determină pe ascultători ca ei singuri să-i descopere însemnătatea.
Ea îi provoca să zică în sinea lor: “Aici este o pildă. Oare ce ni se spune prin
ea?” 10
Mântuitorul nu-Şi cruţa ascultătorii de truda mentală, ci dimpotrivă, îi făcea să
gândească. Şi El nu folosea metoda pildelor ca ei să nu-şi concentreze minţile;
ci din contră, să-i determine ca să-şi pună capul la contribuţie, pentru că El ştia
204
că atunci când omul descoperea singur adevărul, acel adevăr avea întotdeauna în
ochii lui valoare dublă.
5. Al cincilea motiv pentru care Domnul Isus folosea pilde era fiindcă
ascultătorii Lui erau familiari cu ele.
Evreii, pe timpul Mântuitorului erau foarte obişnuiţi cu pilde. ��
Discursurile
rabinilor abundau în ele.
Rabinul Meir folosea timpul în discursurile lui, o treime pentru deciderea
ascultătorilor, altă treime pentru expunere şi o altă treime pentru pilde.
W. Barclay ne-a redat în comentariul lui o asemenea pildă. El ��
a scris că
atunci când Abin, fiul rabinului Chia a murit la vârsta de 28 de ani, rabinul Zera
i-a ţinut discursul funerar, pe care l-a pus în forma unei pilde. Acest rabin a spus:
“Era un împărat care a tocmit odată pe mulţi zileri ca să lucreze în via sa. Unul ��
dintre ei era foarte harnic. Împăratul, văzându-i randamentul, l-a scos după cel
mai scurt timp din lucru şi se plimba cu el prin grădină. Seara a dat şi acestuia
plata întreagă. Toţi ceilalţi zileri murmurau şi ziceau: «Noi am muncit toată
ziua, pe când acesta a lucrat numai două ceasuri. De ��
ce împăratul l-a făcut la
plată deopotrivă cu noi?» Împăratul le-a răspuns: «De ce cârtiţi împotriva mea?
El a făcut în cele două ore mai mult decât voi în ziua întreagă.» “Tot astfel”, a
zis rabinul Zera “stau lucrurile şi cu rabinul Chia. El, în cei 28 de ani, a învăţat
Legea mai bine decât alţii în 100 de ani. Prin urmare, el, terminându-şi lucrul
vieţii, s-a învrednicit să fie chemat în Paradis mai devreme şi cu o răsplată cu
nimic mai mică.»
6. Al şaselea motiv pentru care Domnul Isus folosea pilde era ele se
înţelegeau uşor şi repede 11.
Alegoriile sunt grele de înţeles, pentru că fiecare detaliu al lor conţine câte
o metaforă cu o anumită însemnătate12. Ele trebuie studiate pe îndelete şi într-un
timp mai îndelungat, propoziţie cu propoziţie şi cuvânt cu cuvânt, adeseori cu
ajutorul a tot felul de comentarii. Datorită
��
acestui fapt, ele nu se rostesc niciodată
în public pe cale orală, ci totdeauna se scriu pentru a fi citite. Celebra carte,
Călătoria creştinului, a lui John Bunyan este o asemenea alegorie ca, dealtfel şi
Apocalipsa. Pe când, pildele, care tratează o singură idee, în care sunt centrate
toate părţile secundare şi care formează scenariul tabloului, se înţeleg foarte
uşor şi repede. Ele izbeau ochii minţii ascultătorilor Mântuitorului întocmai ca
fulgerul care luminează în bezna nopţii. Acesta era motivul pentru care ele se
rosteau întotdeauna pe cale orală!
În Pilda semănătorului: drumul, păsările, spinii şi pământul pietros, sunt
nişte detalii ale tabloului care erau dăunătoare secerişului 13.
Iată de ce ni se cere o mare atenţie ca să nu alegorizăm pildele!
Pentru a pătrunde în adevărata însemnătate a pildelor Domnului Isus,
trebuie să le studiem cu mintea unui auditor şi nicidecum cu a unui cititor, punându-
205
ne întrebarea: ce idee a izbit privirea ascultătorilor Fiului lui Dumnezeu?
Noi întotdeauna admirăm pildele Mântuitorului, dar când ne amintim
că ele nu erau compuse, fasonate şi memorizate în liniştea unui studiu, ci erau
concepute pe moment,
minunăţia lor ne creşte
cu atât mai mult.
7. Şi, a şaptea cauză
pentru care Fiul lui
Dumnezeu folosea pilde
în predici era că ele
constituiau cel mai bun
mijloc de controversă
şi mustrare.
Cine nu ştie pilda
mieluşelei lui Natan, pe
care i-a spus-o lui David,
când acest împărat l-a
exterminat pe Urie în
mod perfid, ca s-o ia el
pe Batşeba de soţie. (2
Sam.12:1-7)
Pilda Vierilor răi,
(Matei 21:33-45) spusă
de Fiul lui Dumnezeu,
este exemplul suprem a
unei asemenea parabole.
Prorocul Natan îl mustră pe împăratul David Mântuitorul Şi-a arătat
în această pildă moartea
pe care I-o urzeau aceia cărora le-o spunea.
O astfel de pildă n-a fost compusă şi fasonată ca un sonet într-un timp
îndelungat şi liniştit, ci era concepută pe moment într-un mare conflict. Din
conceperea ei pe loc şi din mânuirea ei se vede toată sensibilitatea, perspicacitatea,
rapiditatea şi curajul de care dispunea Mântuitorul în acele momente de zarvă şi
pericol de moarte.
Toate aceste motive pentru care Domnul Isus folosea pildele, L-au făcut
să dea naştere la parabole nemuritoare şi ca lumea să-L declare cel mai mare
Maestru al lor.
Am văzut din natura şi din caracterul pildelor Dascălului nostru ceresc că
El n-a folosit în Evanghelii nici o pildă de tăinuire a adevărului faţă de nimeni,
ci numai pe cele de descoperire. Atunci, cum de ne spun evangheliştii că El a
206
tăinuit însemnătatea Pildei semănătorului şi a altor pilde faţă de ascultători şi
le-a explicat numai ucenicilor atunci când era cu ei “singuri la o parte”?
Iată explicaţia! Şi
��
iată cum se dezleagă această problemă grea! Unii exegeţi şi
comentatori ne spun că nu textul evanghelic a zis că Fiul lui Dumnezeu Şi-
a ascuns adevărul faţă de marele Lui auditoriu şi că nu El a explicat această
parabolă apostolilor, ci altcineva a fost tâlcuitorul ei.
În Biserica Primară era o mare tendinţă de alegorizare a parabolelor, în
care au căzut chiar şi unii teologi mari. Spre ��
exemplu, iată cât de alegoric a
interpretat Fericitul Augustin Pilda samariteanului milostiv! (Lc.10:25-37). El
a zis că omul care “cobora din Ierusalim la Ierihon”, era Adam; Ierusalimul era
cetatea cerească a păcii din care a căzut Adam; Ierihonul este lumea şi înseamnă
imperiul morţii; tâlharii sunt spiritele rele; preotul şi levitul reprezintă preoţia
Vechiului Testament care nu poate salva pe nimeni; samariteanul înseamnă
slujitorii Noului Testament; animalul înseamnă trupul care trebuie să fie supus
sufletului; a fi aşezat pe animal înseamnă a crede în întruparea Domnului Isus;
hanul este Biserica, în care călătorii sunt învioraţi în drumul lor spre cer; doi
bănuţi înseamnă promisiunea vieţii acesteia şi a celei viitoare; şi că ce vei mai
cheltui înseamnă celibatul etc.14 Această metodă este foarte greşită şi de aceea au
abandonat-o toţi exegeţii moderni.
Amintim că în primele secole, Noul Testament nu era împărţit pe capitole
şi versete.
Ce s-a întâmplat? Un scrib oarecare când a copiat următoarele versete, le
cităm armonizat: Marcu v. 10-12, Matei v.10-13 şi Luca v.10.
(1) ”Când a fost singur, (Mc.v.10) ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis:
«De ce le vorbeşti în parabole?» (Mt.v.10)
(2) Isus le-a răspuns: «Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele
Împărăţiei cerurilor, /dar pentru cei care nu sunt din numărul voastru, (Mc.v.11)
/nu le-a fost dat (Mt.v11) ...
(3) Lor le vorbesc în parabole, pentru că ei, (Mt.v.13) deşi văd, să nu
vadă, şi cu toate că aud, să nu înţeleagă, (Lc.v.10) ca nu cumva să se întoarcă
la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele,»” (Mc.v.12)
a crezut că aici avem de-a face cu o parabolă de tăinuire faţă de ascultători; şi ca
cititorii Evangheliilor s-o înţeleagă, a tâlcuit-o el.
El, mai întâi, a făcut nişte semne la sfârşitul versetelor din Evangheliile
după Marcu 12, Matei 17 şi Luca 10, apoi a tras o linie la subsol şi a tâlcuit
pilda. Alţi copişti au desfiinţat semnul, au deschis paranteza în locul lui şi au pus
explicaţia pildei în interiorul ei. Şi, alţi copişti au desfiniinţat chiar şi paranteza, şi
astfel explicaţia scribului a pătruns în textul canonic al Evangheliilor Sinoptice.
Sunt patru argumente care ne arată că tâlcuirea acestei pilde este adaosul
unui scrib. Primul argument este, că toate pildele Mântuitorului sunt de descoperire
207
a adevărului şi nici una nu este de tăinuire. El nu putea să spună niciodată o
pildă ca ascultătorii Lui să n-o înţeleagă. Astfel, textele paralele amintite, aşa
după cum vom vedea în al treilea studiu din această pildă a semănătorului, (Vol.
IV,Stud.30) nu au de-a face, deloc, cu o pildă de tăinuire. Al doilea argument
constă în faptul că este absurd de conceput că nici ucenicii n-au înţeles această
pildă, cât şi pilda cu neghina, de a trebuit Mântuitorul să li le tălmăcească.
Aceasta ar fi însemnat că Dascălul ceresc a vorbit în vânt şi nu mulţimilor şi
apostolilor. Al treilea argument este că tâlcuitorul acestei pilde, n-a explicat-o
corect, ci a greşit prin faptul că a alegorizat-o. Pentru că, aşa după cum am văzut,
există o mare deosebire între pilde şi alegorii; că alegoriile, care au multe detalii
simbolice şi sunt grele de înţeles, se scriau pentru cititori; pe când, pildele, care
se transmiteau ascultătorilor pe cale orală, se înţelegeau uşor şi repede. Şi, al
patrulea argument este că scribul acestei tâlcuiri, nu era la obiect, de aceea a
interpretat-o greşit, fapt pe care îl vom vedea în studiul următor.
Alţi exegeţi şi comentatori ca, A.B. Bruce, au emis o altă opinie că nu
un copist a tâlcuit pilda semănătorului şi pilda neghinei, ci Domnul Isus; şi că
Mântuitorul a explicat ucenicilor aceste două pilde, pentru că ele au fost primele
Lui parabole pe care li le-a spus şi că, spre deosebire de ceialalţi ascultătorl, ei
au trebuit să le înţeleagă ca apoi, la rândul lor, să le explice şi la alţii 15. Numai
că această opinie nu poate să răspundă la întrebarea, dacă ucenicii n-au înţeles
aceste două pilde şi, cu atât mai puţin, marele auditoriu al Domnului Isus de sub
cerul liber, atunci de ce Mântuitorul totuşi le-a spus-o? Aceasta
��
ar fi însemnat că
rostirea acestor două pilde, cât şi a altor pilde, n-ar fi avut nici o logică şi nici o
raţiune, pentru că le-ar fi spus în vânt.
Şi, alţi exegeţi şi comentatori, care văd în pildele Domnului Isus
capodopere de semialegorii şi chiar alegorii, spun că pe timpul Mântuitorului,
rabinii foloseau pilde semialegorice şi că poporul era obişnuit cu ele 16. Aceştia
aduc acest fel de pilde ale rabinilor ca să argumenteze cu ele că şi Domnul Isus
ar fi folosit pilde semialegorice şi chiar alegorice, deoarece contemporanii Lui
le înţelegeau. Nimeni nu contestă că rabinii au folosit pilde semialegorice, dar
aceasta nu este o dovadă că şi Mântuitorul a întrebuinţat asemenea parabole.
Aceştia explică, la fel, ca şi opinia precedentă, că Mântuitorul a tâlcuit
ucenicilor aceste două alegorii, fiindcă numai lor le era dat să cunoască tainele
Împărăţiei lui Dumnezeu. Nici această opinie, pe care a emis-o Biserica Primară,
nu poate să răspundă la întrebarea : dacă nici ucenicii şi nici unul din marea
mulţime adunată sub cerul liber n-a înţeles aceste pilde alegorice, atunci de ce
Mântuitorul totuşi le-a spus? Aceasta ar fi însemnat, din nou, că rostirea acestor
două pilde alegorice, cât şi altele, n-ar fi avut nici o logică şi nici o raţiune, pentru
că le-ar fi spus în vânt. Această opinie a complicat mai tare lucrurile. În această
greşeală au căzut şi exegeţii din Biserica Primară, chiar şi Fericitul Augustin, aşa
208
cum am văzut mai înainte în acest studiu.
Majoritatea comentatorilor şi a teologilor aleg prima variantă ca fiind
autentică, până când cineva va descoperi o altă explicaţie mai verosimilă ca
aceasta.
____________________
4. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 153;
��
��
6. Godeţ, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 367;
Hendriksen, VV., The Gospel of Mark, p. 148.
8. Op. cit.;
II, p. 62.
10. Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 63 - 65.
II, p. 62.
Dodd, C.H., The Parables of the Kingdom, p. 18.
��
Dodd, C.H., The Parables of the Kingdom, p. 18.
��
14. Op. cit. p. 11;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1135
15. Bruce, A.B., Training of the Twelve, p. 45 - 46.
16. Ellison, H.L., Matthew, p. 1135
209
28. PILDA SEMÃNÃTORULUI
Marcu 4 : 1 – 10; 13 - 20
1 … Fiindcă se adunase o mulţime foarte mare la El, S-a urcat şi S-a
aşezat într-o corabie pe mare; iar mulţimea stătea pe ţărm lângă mare.
��2 Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în parabole şi, în învăţătura pe
care le-o dădea, le spunea:
3 Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.
4 Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit
păsările şi au mâncat-o.
5 O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a
răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc;
6 dar, când a răsărit soarele, a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a
uscat.
7 O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat
rod.
8 O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea;
şi a adus: una treizeci, alta şaizeci şi alta o sută.”
9 Apoi a zis: cine are urechi de auzit să audă.”
10 Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece
----------------------------------------------------
13 El le-a mai zis: “Nu înţelegeţi parabola aceasta? Cum ��
veţi înţelege
atunci toate celelalte parabole?
14 Semănătorul seamănă Cuvântul.
15 Cei reprezentaţi prin sămânţa căzută lângă drum sunt aceia în care
este semănat Cuvântul; dar după ce l-au auzit, vine Satan îndată şi ia Cuvântul
semănat în ei.
16 Tot aşa, cei reprezenţati prin sămânţa căzută în locurile stâncoase
sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie;
17 dar n-au rădăcină în ei, ci rezistă până la o vreme; şi cum vine un
necaz sau o persecuţie din cauza Cuvântului, se leapădă îndată de el.
18 Alţii sunt cei reprezentaţi prin sămânţa căzută între spini; aceştia sunt
cei care aud Cuvântul,
19 dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor
lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor.
20 Alţii, apoi, sunt reprezentaţi prin sămânţa căzută în pământ bun.
Aceştia sunt cei care aud Cuvântul, îl primesc şi fac rod: unul treizeci, altul
şaizeci şi altul o sută.”
210
Matei 13 : 2 - 10; 18 - 23
2 O mulţime de oameni s-au strâns la El, aşa că a trebuit să Se urce şi să
şadă într-o corabie; iar toată mulţimea stătea pe ţărm.
3 El le-a vorbit despre multe lucruri în parabole, şi le-a zis: “Iată,
semănătorul a ieşit să semene.
4 Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit
păsările şi au mâncat-o.
5 O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a
răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc.
6 Dar când a răsărit soarele, a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a
uscat.
7 O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o.
8 O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută,
altul şaizeci şi altul treizeci.
9 Cine are urechi de auzit să audă.”
�� 10 Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: «De ce vorbeşti în
parabole?»
----------------------------------------------
18 Ascultaţi, dar, ce înseamnă parabola semănătorului.
19 Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine
Cel Rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută
lângă drum.
20 Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel care aude Cuvântul şi-l
primeşte îndată cu bucurie,
21 dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi cum vine un necaz
sau o persecuţie din cauza Cuvântului, se leapădă îndată de el.
22 Sămânţa căzută între spini este cel care aude Cuvântul, dar
îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor înneacă acest Cuvânt
şi ajunge neroditor.
23 Iar sămânţa căzută în pământ bun, este cel care aude Cuvântul şi-l
înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci şi altul treizeci.»
Luca 8 : 4 - 9; 11 - 15
4 Când s-a strâns o mulţime mare şi au venit la El oameni din diferite
cetăţi, Isus a spus parabola aceasta:
5 «Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o
parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare şi au mâncat-o
păsările cerului.
6 O altă parte a căzut pe stâncă şi, cum a răsărit s-a uscat, pentru că n-
avea umezeală.
7 O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii au crescut împreună şi
211
ea şi au înecat-o.
8 O altă parte a căzut pe pământ bun, şi a crescut, şi a făcut rod însutit.”
După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: “Cine are urechi de auzit să
audă.”
9 Ucenicii Lui L-au întrebat ce înţeles are parabola aceasta.
-----------------------------------------------
11 Iată ce înţeles are parabola aceasta: “Sămânţa, este Cuvântul lui
Dumnezeu.
12 Cei reprezentaţi prin sămânţa căzută lângă drum sunt aceia care aud;
apoi vine Diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie
mântuiţi.
13 Cei reprezentaţi prin sămânţa căzută pe stâncă sunt aceia care, când
aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme,
iar când vine ispita cad.
14 Sămânţa care a căzut între spini îi reprezintă pe aceia, care, după ce
au auzit Cuvântul, îşi văd de drum şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi
plăcerile vieţii acesteia şi n-aduc rod care să ajungă la coacere.
15 Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit
Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.
Armonizat
1 Fiindcă se adunase o mulţime foarte mare la El (Mc.v.1) din diferite
cetăţi, (Lc.v.4) a trebuit să Se urce şi să şadă într-o corabie; iar toată mulţimea
stătea pe ţărm. (Mt.v.2)
2 Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în parabole, zicând:(Mc.v.2)
3 Ascultaţi? Iată, semănătorul a ieşit să semene. (Mc.v.3)
4 Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată
în picioare (Lc.v.5) şi au venit păsările /cerului (Lc.v.5)/ şi au mâncat-o. (Mt.
v.4)
5 O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a
răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. (Mt.v.5)
6 Dar când a răsărit soarele, a pălit; şi pentru că n-avea rădăcini /şi
umezeală, (Lc.v.6)/ s-a uscat. (Mt.v.6)
7 O altă parte a căzut între spini; /spinii au crescut împreună cu ea, (Lc.
v.7)/ au înnecat-o şi n-a dat rod. (Mc.v.7)
8 Şi o altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod care se înălţa şi creştea;
şi a adus: /un grăunte (Mt.v.8)/ treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Mc.v.8)
9 După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: “Cine are urechi de auzit
să audă.” (Lc.v.8)
10 Când a fost singur, (Mc.4:10) ucenicii s-au apropiat de El (Mt.v.10)
şi L-au întrebat ce înţeles are parabola aceasta? (Lc.v.9)
212
11 El le-a răspuns: Nu înţelegeţi parabola aceasta? Cum veţi înţelege
atunci toate celelalte parabole? (Mc.v.13)
12 Ascultaţi, dar, ce înseamnă parabola semănătorului: (Mt.v.18)
“Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. (Lc.v.11) Semănătorul seamănă
Cuvântul. (Mc.v.4)
13 Cei reprezentaţi prin sămânţa căzută lângă drum sunt aceia care
aud (Lc.v.12) Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţeleg; (Mt.v.19) apoi vine
Diavolul /îndată (Mc.v.15)/ şi le răpeşte ce le-a fost semănat în inimă, (Mt.v.19)/
ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi. (Lc.v.12)
14 Cei reprezentaţi prin sămânţa căzută pe stâncă sunt aceia care, când
aud Cuvântul, (Lc.v.13) îl primesc îndată cu bucurie (Mc.v.16)
15 dar n-au rădăcină în ei, ci /cred (Lc.v.13)/ şi rezistă până la o vreme;
(Mc.v.17) iar când vine ispita, /un necaz sau o persecuţie din cauza Cuvântului,
se leapădă îndată de el (Mc.v.17) /şi cad. (Lc.v.13)
16 Sămânţa care a căzut între spini îi reprezintă pe aceia care, după ce au
auzit Cuvântul, îşi văd de drum şi-l lasă să fie înăbuşit de /îngrijorările veacului
acestuia, de înşelăciunea bogăţiilor (Mt.v.22)/ şi de plăcerile vieţii acesteia şi
n-aduc rod care să ajungă la coacere. (Lc.v.14)
17 Alţii, apoi, sunt reprezentaţi prin sămânţa căzută în pământ bun.
Aceştia sunt cei care aud Cuvântul, /îl înţeleg, (Mt.v.23)/ îl primesc, (Mc.v.20) îl
ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roade în răbdare: (Lc.v.15) un grăunte dă
(Mt.v.23) treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Mc.v.20)
În acest text intitulat Pilda semănătorului, Mântuitorul a făcut două

lucruri: Şi-a prevenit ascultătorii că soarta seminţei Împărăţiei lui Dumnezeu
depinde de felul solului inimii lor şi Şi-a încurajat ucenicii 1.
I. AVERTIZAREA ASCULTĂTORILOR CĂ SOARTA SEMINŢEI
ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU DEPINDE DE FELUL SOLULUI
INIMII LOR
Unii comentatori sunt de părere că Mântuitorul a rostit primele patru
pilde pe malul Mării Galileii; şi că celelalte patru le-a spus numai ucenicilor,
undeva într-o casă. Aceştia au emis această opinie pentru că Domnul Isus a legat
primele patru pilde cu cuvintele “altă pildă”, pe când, celelalte patru pilde încep
cu sintagma “Împărăţia cerurilor” asociată cu cuvintele “se mai aseamănă cu...”
2
. Aceste argumente sunt slabe ca să ne convingă să credem că Dascălul ceresc
n-a spus toate pildele cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu pe ţărmul Mării
Galileii, pentru că El a putut să schimbe cele două feluri de cuvinte introductive
dintre primele şi ultimele patru pilde şi pe ţărmul mMării Galileii tot aşa de bine
213
ca şi în alt loc. Domnul Isus vorbea din corabie, care era îndepărtată puţin de
Marea Galileii
mal; iar mulţimile stăteau pe ţărmul mării şi-L ascultau.

Evangheliştii Marcu şi Matei au spus ceva care se pare ciudat pentru
mintea noastră modernă. Evanghelistul Matei a scris: “O mulţime de oameni s-
au strâns la El, aşa că a trebuit să Se urce şi să şadă într-o corabie ; iar toată
mulţimea stătea pe ţărm.” (Mt.v.2)
udiile intitulate Domnul Isus Îşi proclamă mesianismul
Când am tratat sţ��
la Nazaret (Vol.II,Stud.50) şi Predica de pe munte, (Vol.II,Stud.12) am văzut că
gestul aşezării pe un scaun sau pe orice altceva la începutul sau în timpul unei
cuvântări, arăta că el urma să rostească un mesaj oficial.
Astfel, când cei doi evanghelişti sinoptici au scris cum mulţimile au
început să se adune în jurul Mântuitorului pe ţărmul Mării Galileii din diferite
cetăţi, cum Fiul lui Dumnezeu S-a urcat într-o corabie ca să nu fie îmbulzit şi
cum Dascălul divin a vorbit în cele opt pilde şezând, ne-au arătat că şi cele opt
pilde pe care le-a spus cu privire la Împărăţia cerurilor, făceau parte din această
214
temă centrală şi oficială, ca şi Predica de pe munte şi discursul pe care l-a ţinut
în Sinagoga din Nazaret atunci când Şi-a proclamat mesianismul.
(1) În pilda semănătorului, Dascălul ceresc ne învaţă că predicarea
Evangheliei este o lucrare primordială a semănării seminţei Împărăţiei lui
Dumnezeu.
(2) În pilda neghinei, (Vol.IV,Stud.31) Domnul Isus ne îndeamnă să
veghem, fiindcă şi Diavolul aruncă sămânţa lui blestemată, şi pentru că neghina
va fi aruncată în ziua judecăţii într-un foc veşnic.
(3) În pilda cu sămânţa (Vol.IV,Stud.32) Mântuitorul ne arată că Împărăţia
lui Dumnezeu are menirea să crească încontinuu, în ciuda tuturor opoziţiilor,
până când va ajunge la secerişul ei final.
(4) În pilda grăuntelui de muştar, (Vol.IV,Stud.33) Dascălul divin ne
dezvăluie că Împărăţia lui Dumnezeu care a avut un punct de plecare foarte mic
şi greu, urma să atingă dimensiuni nebănuite de nimeni.
(5) În pilda cu aluatul, (Vol.IV,Stud.34) Mântuitorul ne arată că numai
Împărăţia lui Dumnezeu ne poate transforma viaţa.
(6) În pilda comorii ascunse, (Vol.IV,Stud.35) Domnul Isus ne arată că
Împărăţia lui Dumnezeu este o comoară supremă, dar care este ascunsă pentru
mulţi, şi ne îndeamnă s-o descoperim din Evanghelie, care nu este altceva decât
Evanghelia Împărăţiei cerurilor.
(7) În pilda mărgăritarului de mare preţ, (Vol.IV,Stud.36) Mântuitorul ne
arată frumuseţea şi valoarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
(8) Şi în pilda năvodului, (Vol.IV,Stud.37) dumnezeiescul nostru Învăţător
ne-a revelat marele privilegiu pe care l-a oferit lumii de a deschide asupra ei
năvodul Împărăţiei cerurilor.
Comentatorul A.B. Bruce a zis că eficienţa unui cuvânt sau a unui mesaj
nu depinde atât de mult de felul redării, cât de faptul cum este el asimilat 3.
Dascălul divin a asemănat inimile ascultătorilor Lui cu patru soluri de
pământ care erau în Israel:
1. Primul sol din pildă este pământul bătătorit.
Evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
(3) “Ascultaţi? Iată, semănătorul a ieşit să semene. (Mc.v.3).
(4) Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost
călcată în ��
picioare (Lc.v.5) şi au venit păsările /cerului (Lc.v.5)/ şi au mâncat-o.
(Mt.v.4)
Solul Galileean era divizat în fâşii lungi şi înguste, între care se întindeau
poteci bătătorite de picioarele trecătorilor, tari ca asfaltul 4.
Apoi, în Israel, sămânţa se semăna în două feluri. Primul fel era: prin
împrăştiere cu mâna. În acest caz, atunci când sufla vântul, seminţele zburau
în toate părţile, uneori chiar afară din holdă. Şi al doilea fel, care se numea
215
felul leneşului şi pe care mulţi
obişnuiau să-l folosească, era
următorul: se punea un sac de
grâu sau de orz care avea un
colţ găurit pe spatele unui asin;
şi când animalul mergea prin
holdă în sus şi jos, sămânţa
se scurgea încetul cu încetul.
Într-un asemenea caz, atunci
când asinul ajungea să meargă
lângă cărare, seminţele cădeau
pe cărare şi, prin urmare, erau
călcate în picioare şi mâncate
de păsări 5.
Mântuitorul a asemănat
inimile unora dintre ascultătorii
Săi cu o cărare tare ca betonul,
în care sămânţa nu putea să
pătrundă înăuntru. Astfel,
cărarea bătătorită, reprezintă
minţile şi inimile închise faţă
Semănătorul din Israel de Evanghelia Împărăţiei
lui Dumnezeu 6. Se crede că
atunci când Domnul Isus a asemănat inimile unor oameni cu drumul bătătorit ca
asfaltul, a vizat Iudea şi, în special Ierusalimul.
Mintea umană este cu mult mai complexă şi ingenioasă decât orice aparat
modern. Dacă ochiul atunci când este ameninţat să intre în el un corp străin, se
închide automat, atunci, cu atât mai rapid se închide mintea când aude un lucru
pe care nu-l doreşte.
Sunt multe lucruri care ne pot închide mintea faţă de adevărul divin. Noi
vom aminti numai cinci. Primul, atunci când avem o părere preconcepută şi nu
vrem să-L ascultăm pe Cristos. Al doilea, când ne considerăm că suntem atât de
înţelepţi încât, în mândria şi aroganţa noastră, nu ne putem coborî să învăţăm de
la nimeni, nici chiar de la Dascălul ceresc. Al treilea, când în inerţia deprinderii
şi a concepţiilor noastre, ne este frică sau ne vine prea greu să acceptăm un
lucru nou. Al patrulea, când preferăm mai degrabă comoditatea, decât să ne
concentrăm mintea ca să înţelegem un adevăr. Şi, al cincilea, când ne simţim
torturaţi de adevăr, prin faptul că iubim păcatul şi trăim în el 7.
În toate aceste cazuri, oamenii îşi închid intenţionat mintea faţă de Cristos
şi mesajul Evangheliei Sale. Numai că adevărul este că nu există nimic mai tragic
216
ca faptul când noi singuri ne închidem mintea faţă de Cristos şi Împărăţia Sa; şi
că cea mai mare orbire este atunci când ne închidem dinadins ochii minţii.
2. Al doilea sol este pământul stâncos.
Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
(5) “O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult:
a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. (Mt.v.5)
(6) Dar când a răsărit soarele, a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini / şi
umezeală, (Lc.v.6)/ s-a uscat. (Mt.v.6)
Sintagma “locuri stâncoase”, nu înseamnă pământ plin de pietre, ci
un strat subţire de pământ deasupra stâncilor. Într-o mare parte a holdelor din
Galileea se puteau vedea stâncile ieşite parţial din pâmânt 8.
Într-un asemenea strat, sămânţa răsărea repede din cauza căldurii pe care
o acumula stânca de la soare şi o transmitea solului. Dar, o dată cu încălzirea
vremii, când soarele se înălţa şi dogorea, ea îndată se vestejea, pentru că nu avea
pământ adânc ca să-şi întindă rădăcinile în umezeală.
Mântuitorul a asemănat inimile altor ascultători ai Lui, cu un strat de
sol subţire în care sămânţa încolţea repede, dar fiindcă n-avea adâncime se
ofilea. Astfel, stratul subţire reprezintă pe aceia, care acceptă adevărul cu mare
entuziasm, dar care nu-l adâncesc. ��
Aceştia sunt la cheremul a tot felul de lucruri
noi. Ei acceptă repede un lucru nou şi tot aşa de repede îl lasă. Ei simt o plăcere
atât de mare atunci când aud un lucru nou, încât le vine să cuprindă picioarele
mesagerului. În capul lor sunt adunate talmeş-balmeş şi claie peste grămadă tot
felul de idei şi concepţii, care nu pot ajunge niciodată la cristalizare. Se mai
susţine cu tărie că Domnul Isus a asemănat Galileea cu acest sol, pentru că ea
L-a primit repede şi tot aşa de repede L-a şi părăsit, neavând temelia adevărului
cu privire la Mântutitorul.
Unul din marile adevăruri în legătură cu evanghelizarea este următorul:
ca să câştigi pe cineva pentru Cristos valorează 5%, iar ca să-l menţii în Cristos
şi să-l creşti, valorează 95%.
Mulţi pornesc pe calea lui Cristos, dar prea puţini rămân pe ea, din cauză
că nimeni nu înţelege adevărul Lui divin înainte de a-l experimenta.
3. Al treilea sol este pământul spinos.
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: “O altă parte
a căzut între spini; /spinii au crescut împreună cu ea (Lc.v.7)/au înecat-o şi n-a
dat rod. (Mc.v.7)
Pământul spinos era foarte înşelător. Agricultorul israelian nu scotea
buruiana cu rădăcină cu tot, ci doar se mulţumea s-o ardă. Atunci când semăna,
i se părea că solul era curat. Numai că rădăcinile spinilor, ale pirului şi ale altor
buruieni, începeau să crească o dată cu sămânţa bună. Şi, întrucât buruiana creşte
mai repede decât culturile, sămânţa bună era înăbuşită 9.
217
Mântuitorul a asemănat inimile altor ascultători ai Lui, cu un sol plin de
spini şi cu tot felul de buruieni care înăbuşă orice fel de sămânţă bună. Astfel,
solul plin de spini şi de buruieni, reprezintă pe toţi aceia în inima cărora a pătruns
sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dar care o lasă să fie înăbuşită de alte lucruri
care li se par mai aproape de concepţiile şi interesul lor. Se crede că Domnul Isus
a asemănat Samaria cu acest sol, pentru că şi ea, deşi L-a primit pe Domnul Isus,
totuşi L-a părăsit, lăsându-şi solul inimii să fie înăbuşit de concepţiile, plăcerile
şi interesele ei.
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne atrage aici atenţia asupra a două
lucruri. Primul, să avem grijă că Diavolul încearcă să ne ispitească nu numai
cu lucrurile rele, dar şi cu cele bune; şi că el şi cu lucrurile bune caută să ne
înăbuşe semânţa Împărăţiei cerurilor cu cea mai mare iscusinţă. Şi al doilea lucru
asupra căruia Mântuitorul a dorit să ne atragă atenţia este că, existând o scară a
valorilor, să nu ne înşelăm în a alege lucrurile vremelnice şi de mică importanţă,
ci să acordăm prioritate celor supreme şi eterne.
Câţi nu-şi dau seama numai când îi părăseşte sănătatea şi când totul de pe
pământ li se duce de sub picioare, că sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu pe care
ne-a semănat-o Mântuitorul în suflet are întâietate, dar adeseori este prea târziu!
Acesta este motivul pentru care Fiul Celui Preaînalt ne-a spus: “Căutaţi mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da
pe deasupra.” (Matei 6:33)
4. Şi, al patrulea sol este pământul cel bun.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: “Şi o altă parte
a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: /un grăunte
(Mt.v.8)/ treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Mc.v.4)
Pământul este bun atunci când în el creşte sămânţa. Iar, ca sămânţa să
crească, el trebuie să fie moale, adânc şi curat.
Fiul lui Dumnezeu a asemănat inimile ultimei părţi ale marelui Său
auditoriu de sub cerul liber, cât şi a multor oameni de pe glob, cu un pământ
bun în care sămânţa creşte, se înalţă şi aduce rod. Astfel, pământul bun care
este moale, adânc şi curat, îi simbolizează pe toţi aceia care îşi deschid mintea
şi inima faţă de sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu, care adâncesc adevărul
Împărăţiei lui Dumnezeu şi care urmăresc în viaţa lor Împărăţia cerurilor cu cel
mai mare interes. Numai într-un asemenea suflet, sămânţa Împărăţiei creşte, se
dezvoltă şi ajunge la rod.
Comentatorul F. Godet a zis că atunci când Mântuitorul a ridicat glasul
şi a strigat: “Cine are urechi de auzit să audă”, (Lc.v.8) a atras atenţia tuturor
ascultătorilor Săi în modul cel mai serios, să-şi deschidă mintea şi să-I accepte
mesajul pe care l-a rostit 10.
Ferice de aceia care Îi oferă inima ca un ogor bun pentru sămânţa
218
Evangheliei Împărăţiei Sale! Dar, vai va fi de aceia care I se împotrivesc şi Îi
resping chemarea la Împărăţie!
Şi, al doilea lucru pe care l-a făcut Domnul Isus în această pildă a
semănătorului a fost
II. ÎNCURAJAREA UCENICILOR
Comentatorul W. Barclay a zis că Mântuitorul n-a spus pilda aceasta
numai celor care ascultau Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, ci şi ucenicilor
care urmau s-o predice 11. Pilda semănătorului, adresată şi ucenicilor, avea un
caracter special şi altul general.
1. Caracterul special al parabolei semănătorului a avut următoarea
însemnătate pentru ucenici. ��
Ucenicii erau acum foarte descurajaţi. Ei au crezut că
Domnul Isus urma să câştige lumea pentru Dumnezeu în cel mai scurt timp. Dar,
când au văzut ce întorsătură au luat lucrurile în ultima vreme, cum autorităţile
ecleziastice evreieşti L-au scos din sinagogi prin emiterea unei circulare, Îl
suspectau ca pe un eretic periculos şi Îi urzeau moartea, erau ispitiţi să gândească
că El n-a făcut altceva, decât le-a stârnit ostilitatea împotriva Lui şi că ostilitatea
acestor autorităţi va îndepărta tot poporul de la El 12.
Este adevărat că mulţimile au venit să-L asculte şi aici sub cerul liber. Dar,
în mod real, erau aşa de puţini care Îl acceptau ca Mântuitor şi îşi schimbau viaţa.
Chiar şi cei care beneficiau de puterea Lui vindecătoare, după ce se tămăduiau, Îl
părăseau şi Îl uitau.
Dascălul ceresc când a spus apostolilor Lui deznădăjduiţi pilda
semănătorului, le-a îmbrăcat în imagine următorul mesaj, ca să-l înţeleagă mai
uşor şi să li se imprime mai adânc în suflet: “Eu ştiu că noi avem vrăjmaşii şi
greutăţile noastre, dar nu există nici o disperare pentru că, în sfârşit, va fi un
seceriş sigur. Unele seminţe, pot cădea pe cărări bătătorite, ca să fie călcate în
picioare şi mâncate de păsări; altele, pot cădea pe stânci în straturi subţiri şi
să nu ajungă la coacere; şi altele, pot cădea între spini, ca să fie înăbuşite şi să
piară. Dar, aceasta nu înseamnă că nu vor fi seminţe care vor cădea şi în pământ
bun şi că nu vor aduce rod. Este adevărat, că vor fi seminţe care, căzând în locuri
rele, cum sunt Iudea, Samaria şi Galileea, vor eşua. Dar, tot aşa de adevărat este
şi faptul că vor fi şi seminţe care vor cădea şi în locuri bune, şi că unele dintre
ele vor aduce 30 de boabe, altele 60 şi altele 100. ��
Astfel, în mod sigur, va sosi o
zi când va fi un seceriş îmbelşugat. De aceea, curaj, acţiune şi răbdare.” 13
Arhiepiscopul anglican, R.C. Trench, a spus că Domnul Isus a vorbit pe
fondul recoltei din Galileea, pentru că ea a fost renumită în tot felul de culturi
datorită solului ei vulcanic 14. Fericitul Augustin, care a interpretat pilda aceasta
alegoric a spus, ca şi alţi exegeţi din Biserica Primară că spicul care a rodit 100
de boabe, îi reprezintă pe martiri; că spicul care a rodit 60 de boabe, îi reprezintă
219
pe creştinii săraci din cauza vestirii Evangheliei; şi că spicul care avea 30 de
boabe, îi simbolizează pe restul dintre urmaşii lui Cristos 15. Iar, Ioan Gură de
Aur a interpretat că spicul care a rodit 100 de boabe, îi reprezintă pe creştinii
care sunt desăvârşiţi în virtuţi; că spicul care a rodit 60 de boabe, îi reprezintă
pe creştinii care sunt mediocrii în virtuţi; şi că spicul care avea 30 de boabe, îi
simbolizează pe creştinii care sunt slabi în virtuţi 16. Rodul spicelor cu 30, 60 şi
100 de boabe, înseamnă în pilda semănătorului, după interpretarea pildelor un
singur lucru: sosirea unui seceriş inevitabil şi încă a unui seceriş bogat.
Cu ce de exactitate s-a împlinit pilda semănătorului din punct de
vedere al caracterului ei special pe care l-a avut cu privire la ucenici! ��Faptul
acesta ne arată că ea ne-a fost spusă de Dumnezeu. După învierea şi înălţarea
Mântuitorului la cer, apostolii au început să semene cu curaj şi răbdare în inimile
oamenilor Evanghelia lui Cristos, care nu este altceva decât sămânţa Împărăţiei
lui Dumnezeu. Deşi unii din ascultătorii lor şi-au zăvorât intenţionat mintea ca să
n-o primească, alţii au tratat-o superficial şi alţii s-au arătat complet dezinteresaţi,
ea totuşi a pătruns şi în soluri bune, a încolţit şi a adus un mare rod în istoria
lumii.
2. Şi, al doilea caracter al acestei pilde, pe care l-am enunţat, este un
caracter general care vizează pe toţi creştinii.
Când cineva seamănă sămânţa cuvântului lui Dumnezeu nu ştie niciodată
ce efect va avea ea în viaţa ascultătorilor. La înmormântarea unui bătrân sărac
şi nebăgat în seamă, la care au luat parte numai câţiva oameni, un general stătea
tot timpul în poziţia de onor înaintea sicriului ca înaintea unui împărat. Când
s-a terminat înmormântarea, cineva l-a întrebat pe acest ofiţer superior, cum se
explică acest gest mişcător şi neînţeles? La care întrebare, generalul a răspuns:
«Cu mulţi ani în urmă, Thomas era învăţătorul meu la şcoala duminicală.
Eu îi datorez totul din viaţa mea, deşi el niciodată n-a ştiut ce a făcut pentru
mine» 17.
Nici un vestitor al Evangheliei lui Cristos nu ştie ce efect se ascunde în
lucrarea lui de-a semăna Cuvântul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. Dar va
fi un seceriş când va ştii şi când ne vom întâlni cu tot ce am lucrat.
Dacă s-a împlinit însemnătatea caracterului special al acestei pilde, aşa
cum am văzut mai înainte, atunci, cu ce precizie urmează să se împlinească
şi însemnătatea caracterului ei general! Mântuitorul,
��
pe lângă cei doisprezece
apostoli, a mai avut şi mai are semănători. Aproape fiecare răscumpărat al Lui, din
decursul celor două mii de ani, a fost şi este un semănător al seminţei Împărăţiei
lui Dumnezeu. Şi acum, dacă toţi aceştia au semănat sămânţa Împărăţiei cerurilor
în sufletele oamenilor şi ea a crescut şi s-a dezvoltat, aceasta ne aduce cea mai
mare speranţă că va fi un seceriş mare, final şi etern.
220
____________________
3. Bruce, A,B., The Training of the Twelve, p. 45.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 64 - 65.
6. Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior, p. 22.
8. Op. cit. p. 65;
Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 369;
10. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 369.
12. Op. cit. p. 69.
13. Short, S.S., Mark, p. 1161.
14. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. p. 350.
15. Op. cit. p. 356.
16. Op. cit.
II, p. 70.
221
Marcu 4 : 21 - 25
21 El le-a mai zis: “Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub un vas
oarecare sau sub pat? Nu este ea adusă ca să fie pusă în sfeşnic?
22 Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nici tăinuit care
nu va ieşi la lumină.
23 Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.”
24 El le-a mai zis: ‘’Fiţi atenţi la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi
se va măsura: şi vi se va da şi mai mult.
25 Căci celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce
are.”
Luca 8 : 16 - 18
16 Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acoperă cu un vas, nici n-o pune
sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei care intră, să vadă lumina.
17 Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit
care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină.
18 Aveţi grijă, dar, la felul cum ascultaţi; căci celui ce are i se va da; dar
celui ce n-are i se va lua şi ce i se pare că are!”
Armonizat
1 El le-a mai zis: (Mc.v.21) “Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o
acoperă cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei
care intră să vadă lumina. (Lc.v.16)
2 Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit, care
nu va ieşi la lumină. (Mc.v.22)
3 Dacă are cineva urechi de auzit, să audă. (Mc.v.23)
4 El le-a mai zis: “Fiţi atenţi la ce auziţi /şi la felul cum ascultaţi. (Lc.
v.18)/ Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. (Lc.
v.24)
5 Căci celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are (Mc. v.25) i se va lua
şi ce i se pare că are.”(Lc.v.18)
În acest text intitulat Perlele din predica “charaz”, dumnezeiescul nostru

Dascăl ne-a oferit patru perle ale învăţăturii Lui: că lumina are o menire supremă
de-a lumina în întuneric; că adevărul Lui va triumfa; că dotarea cu misterul şi
cu tezaurul Împărăţiei Lui se face în raport cu dăruirea noastră; şi că lucrurile
supreme, absolute şi infinite le avem numai în Împărăţia Lui .
Când citim Evangheliile sinopotice, observăm că în ele se repetă unele
lucruri. Să luăm, spre exemplu, problema noastră din text: “punerea candelei sub
obroc”, o găsim în studiile intitulate Lumina lumii (Vol.III,Stud.22) şi Lumina
222
sufletească (Vol.IV,Stud.14); cuvintele “nu este nimic ascuns, care nu va fi
descoperit”, le găsim în studiile Perelele din predica “charaz” (Vol.IV,Stud.17)
şi Eliberarea de frică a mesagerilor lui Cristos (Vol.IV,Stud.54); expresia “cu
ce măsură măsurăm, cu aceea ni se va măsura”, o găsim în studiul Regulile de
aur ale copiilor lui Dumnezeu (Vol.III,Stud.39); şi cuvintele “celui ce are i se va
da, dar de la cel ce n-are i se va lua şi ce are”, le aflăm în comentariul pe care
l-a făcul Fiul lui Dumnezeu asupra pildei semănătorului în pasajul următor şi în
pilda talanţilor. ��
(Matei 25:29)
Cum se explică această împrăştiere a celor patru învăţături ale
Mântuitorului prin toate Evangheliile Sinoptice şi, în acelaşi timp, îngrămădirea
lor în acest text, pe care ne-au redat-o evangheliştii Marcu şi Luca? Iată răspunsul.
Domnul Isus, ca un Învăţător înţelept, obişnuia să repete unele învăţături şi El a
făcut lucrul acesta în trei cazuri: când a considerat că o învăţătură era de o mare
importanţă şi voia să insiste asupra ei; când a observat că o învăţătură valoroasă
nu era înţeleasă bine; şi când vorbea în alte locuri şi la alţi ascultători 1.
Acum, ştiind din ce cauză Dascălul divin a repetat aceste patru învăţături, ne
apare clar faptul că ele sunt de mare preţ, că sunt cam grele şi că au fost rostite
în acest text unui alt auditoriu.
Un alt lucru pe care îl observăm în pasajul citit este că aceste patru
învăţături ale Mântuitorului n-au nici o legătură între ele. Explicaţia
��
este că
evreii aveau metoda lor de-a predica. Ei numeau predica charaz, care înseamnă
“înşiruire de mărgele”. Rabinii au ajuns la convingerea că o predică, ca să
cucerească şi să menţină atenţia unui public, trebuia să cuprindă mai multe teme
care se tratau pe scurt şi se trecea repede de la una la alta 2.
Dascălul ceresc, când a terminat pilda semănătorului şi a vrut să ne ofere
patru perle ale învăţăturii Lui, a recurs la acest fel de predică care era foarte
familiar marelui său auditoriu.
Să luăm prima perlă a învăţăturii Dascălului nostru divin din predica
charaz că
I. LUMINA ARE MENIREA DE-A LUMINA ÎN ÎNTUNERIC
Mântuitorul a zis: “Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acoperă cu
un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei care intră,
să vadă lumina.” (Lc.v.16)
Pe timpul Domnului Isus, iluminarea se făcea în Israel cu ajutorul
candelelor care aveau forma unor sosiere. Ele se umpleau cu ulei şi aveau un fitil
care ardea 3. Apoi, camerele erau întunecoase, ele aveau câte un singur gemuleţ
rotund cu un diametru de circa jumătate de metru. Astfel, seara sau când era cerul
înnorat şi oamenii trebuiau să iasă afară din cameră pentru mai mult timp, ei le
puneau sub un obroc din pământ ars, făcut pentru protecţie şi ca să ardă mai încet
223
din lipsă de aer 4. Lumea proceda astfel din două motive: ca să economisească
uleiul şi mai ales, fiindcă atunci nu erau chibrituri şi nu era uşor să aprinzi o
candelă.
Fiul lui Dumnezeu, aşa cum am văzut, a repetat de trei ori acest verset;
şi El a făcut lucrul acesta ca să ne arate marea menire pe care o are chiar şi o
lumină artificială. El ne-a spus că dac��
ă��
lumina artificială a unei candele era atât
de valoroasă, încât nimeni n-o aprindea ca s-o pună sub un vas, pentru că menirea
ei era să lumineze şi nicidecum să fie acoperită, atunci, cu cât mai preţioasă este
lumina creată, care ne vine zilnic de la centrala energetică a soarelui, ca să umple
lumea de lumină, căldură şi viaţă! Dar, există şi al treilea fel de lumină, pe care
o avem în Mântuitorul nostru drag. Dacă cei trei evanghelişti sinoptici au redat
de trei ori în Evangheliile lor acest verset cu “punerea candelelor sub obroc”,
atunci, cu atât mai mult, Evanghelistul Ioan L-a prezentat pe Fiul lui Dumnezeu,
în Evanghelia sa, de 21 de ori ca cea mai binecuvântată lumină a lumii, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat Cristos, lumina lumii! (Vol.I,Stud.16)
Dacă există un întuneric fizic, Dumnezeu a vrut să existe şi o lumină fizică.
Şi cu atât mai mult, dacă există pentru om o beznă a ignoranţei, a deznădejdii,
a morţii şi a pierzării veşnice, care sunt cu mult mai grele şi chinuitoare decât
întunericul fizic, Cel Preaînalt, a binevoit să ne ofere şi o lumină pentru toate
acestea. Şi această Iumină este Isus Cristos. Cât de valoroasă ne este Lumina
Mântuitorului! Dacă lumina fizică, care alungă întunericul fizic, ne este o mare
binefacere, atunci, cu cât mai necesară este lumina lui Cristos, care ne alungă din
suflet tot întunericul amintit.
Mântuitorul ne arată în acest verset că dacă noi îngrijim şi economisim
chiar şi o lumină artificială, atunci, cu atât mai mult, trebuie să preţuim lumina
Lui cerească, care are o menire supremă şi de care va depinde destinul nostru
etern!
A doua perlă a învăţăturii Dascălului divin din predica charaz este că
II. ADEVĂRUL LUI VA TRIUMFA
Mântuitorul a zis: “Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi
nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină. (23) Dacă are cineva urechi de auzit, să
audă.” (Mc.v.22-23)
Ca să înţelegem ce ne învaţă Domnul Isus în aceste două versete, trebuie
să ştim mai întâi alte patru lucruri. Primul, că omul când face un lucru rău, primul
lui instinct este ca să-l ascundă de trei persoane: de el însuşi, de aproapele lui şi
de Dumnezeu. Este grav şi când comitem păcatul, dar este cu mult mai grav când
îl tăinuim faţă de cugetul nostru şi faţă de Dumnezeu. Cei care ascund păcatul
de ei înşişi, se aseamănă cu cei care îşi închid ochii în mod intenţionat faţă de
simptomele bolii lor grave pe care o cunosc. De aici ne apare marele adevăr, că
224
omul care are ce ascunde, nu poate fi fericit. Al doilea lucru pe care trebuie să-l
ştim este că omul, dacă vrea, este liber să-şi tăinuiască păcatele de propriul lui
cuget şi de Dumnezeu, dar el n-are voie să ascundă de semenii săi nimic din ce
nu-i aparţine lui şi este menit pentru ei. Al treilea lucru pe care trebuie să-l ştim
este că nimic nu va rămâne ascuns, că unele se descoperă aici şi acum, iar altele
vor fi scoase la iveală numai la judecata de apoi. Şi, al patrulea lucru pe care
trebuie să-l ştim este că Dascălul divin întotdeauna când a vorbit despre adevăr,
ne-a vorbit pe fondul şi în termenii luminii, asemănând adevărul cu lumina şi
minciuna şi păcatul cu întunericul.
Păcătosului numai i se pare că poate să-şi ascundă fărădelegea de propriul
său cuget şi de Dumnezeu. Adevărul însă este altul. Oare, ce este simptomul
remuşcării de conştiinţă, dacă nu o semnalizare că păcatul i-a pătruns în suflet,
că Dumnezeu a luat act de păcatul care l-a comis şi păcatul pe care l-a săvârşit
face ravagii în adâncul fiinţei lui? Este adevărat că, el chiar şi în cazul acesta,
poate să-şi închidă ochii faţă de păcatul lui şi faţă de înştiinţarea lui Dumnezeu,
dar aceasta nu înseamnă că fărădelegile lui nu vor fi dezvăluite într-o zi.
Dacă omul nu-şi poate ascunde nici propriul păcat, nici chiar de cugetul
lui, atunci, cum ar putea să ascundă adevărul lui Dumnezeu pe care ni l-a adus
Fiul Său şi pe care Cel Preaînalt l-a destinat lumii întregi în vederea veşniciei?
Mântuitorul a asemănat triumful adevărului Lui asupra minciunii cu biruinţa
luminii asupra întunericului. Dacă am pune întrebarea prin absurd ce s-ar
întâmpla dacă lumina şi-ar pierde calitatea de-a lumina sau dacă oamenii ar reuşi
s-o acopere faţă de semenii lor? Oamenii
��
de ştiinţă ne spun că prin pierderea
luminii, orice vietate şi-ar pierde vederea. Aşa se explică faptul că în toate
peşterile întunecoase, peştii nu numai că şi-au pierdut lumina ochilor, dar chiar
şi orbitele.
Dascălul ceresc ne învaţă că nici chiar lumina artificială a unei candele
nu-şi poate pierde menirea de-a lumina. Oamenii o pot acoperi sau stinge; dar
ei, în nici un caz, nu-i pot afecta calitatea de a-şi răspândi lumina în jurul ei. Şi,
cu atât mai puţin, cine ar putea dăuna luminii soarelui? Tot ce i-ar putea face
vrăjmaşii este ca să-şi închidă ochii faţă de ea. ��
Dar, nici în cazul acesta, nu pe ea
ar afecta-o, ci ei ar orbi.
Tot astfel, dacă nimeni nu poate dăuna luminii fizice, atunci, cu atât mai
puţin, cine poate afecta un adevăr divin? Vrăjmaşii lui Cristos au putut să-L
declare eretic, să-L scoată din sinagogi şi chiar să-L răstignească, dar ei n-au
putut să ascundă omenirii marele adevăr că Domnul Isus Cristos este Fiul lui
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii!
Acesta este marele adevăr, la care S-a referit Domnul Isus în această
perlă a predicii Lui charaz pe care El l-a făcut cunoscut marelui auditoriu de sub
cerul liber, lumii întregi şi, în mod special, ucenicilor Lui descurajaţi! Şi acesta a
225
fost motivul pentru care El a încheiat acest mare adevăr cu cuvintele: “Dacă are
cineva urechi de auzit, să audă!” (Mc.v. 23)
A treia perlă a învăţăturii Dascălului divin, din predica charaz este că
III. DOTAREA CU MISTERUL ŞI CU TEZAURUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI
DUMNEZEU SE FACE ÎN RAPORT CU DĂRUIREA NOASTRĂ
Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm
armonizat: “Fiţi atenţi la ce auziţi /şi la felul cum ascultaţi. ��
(Lc.v.18)/ Cu ce
măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult” (Mc.v.24)
În viaţa fiecărui om există o balanţă că numai cât dăm, atât primim. Această lege
universală ne cuprinde toate domeniile vieţii. Vom lua numai câteva exemple.
Cu cât dăruim unui studiu mai multă concentrare şi mai mult timp, cu atât ne
este mai accesibil şi ne oferă mai multe valori; cu cât cheltuim în educaţie fizică
mai multă energie, cu atât ea ne recompensează cu mai multă vigoare şi sănătate;
şi cu cât consacrăm muncii mai multă sudoare, cu atât ea ne răsplăteşte cu mai
multe realizări, satisfacţie şi odihnă.
Această lege universală: cât măsurăm, atât ni se măsoară este legea
lumii noastre. Dar, Mântuitorul a venit dintr-o altă lume, în care guvernează o
altă lege, legea: cu cât măsurăm, cu atât ni se va măsura mai mult. Evanghelistul
Marcu ne-a redat cele două legi concentrat, atunci când L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult.”
(v.24)
Dumnezeiescul nostru Învăţător a spus marelui Său auditoriu de sub cerul
liber, pe fondul celor două legi că, dacă ne deschidem inima faţă de Evanghelia
Împărăţiei Sale numai atât cât o putem deschide pentru alte lucruri din lumea
aceasta, vom primi mai mult ca orice de pe pământ: Împărăţia cerurilor; dacă
adâncim Împărăţia lui Dumnezeu numai atât cât poate mintea noastră să înţeleagă
lucrurile de pe pământ, vom reuşi să pătrundem şi în tainele ei cele mai adânci; şi,
dacă ne arătăm interes faţă de Împărăţia cerurilor numai atât cât îl poate genera
voinţa noastră pentru lucrurile pământeşti, ne vom îmfrupta cu toate comorile ei
eterne.
Şi asupra acestei perle a predicii charaz, Fiul lui Dumnezeu a accentuat
foarte mult, de aceea El a spus la încheierea ei: “Fiţi atenţi la ce auziţi” (Mc.
v.24) şi “Aveţi grijă dar, la felul cum ascultaţi.” ��
(Lc.v.18)
Şi, a patra perlă a învăţăturii Dascălului nostru divin a predicii charaz
este că
IV. LUCRURILE SUPREME, ABSOLUTE ŞI INFINITE LE AVEM
NUMAI ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU
Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm
226
armonizat: “Căci celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are (Mc.v.25) i se va
lua şi ce i se pare că are.” (Lc.v.18)
Acest verset ne arată o altă lege universală, că în viaţa omului nu stă
nimic pe loc, ci ori creşte ori scade. Spre exemplu, un muzician sau un pictor,
cu cât se îndeletnicesc mai mult cu arta lor, cu atât vor da naştere la lucrări mai
valoroase. Şi invers, altcineva, care de abia a învăţat să cânte la un instrument
sau să picteze, cu cât exersează mai rar aceste arte, cu atât pierde şi ce a putut să
facă.
Mântuitorul când a spus pe fondul legii de creştere: “Căci celui ce are i
se va da” (Lc.v.18), S-a referit la cei care I-au acceptat Evanghelia şi au pătruns
în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că ei au pătruns totodată şi în toate misterele
şi comorile ei. Iar când a zis: “De la cel ce n-are se va lua şi ce are” (Mc.v.25),
a avut în vedere pe aceia a căror sol al inimii se aseamănă cu un strat subţire
de pământ de pe o stâncă, în care a pătruns sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi
a răsărit repede, dar fiindcă n-avea rădăcină şi umezeală, s-a uscat; şi pe aceia
care se asemănau cu pământul spinos, în care sămânţa a încolţit, dar au înăbuşit-
o spinii şi ea s-a veştejit. Este adevărat că aceştia n-au ajuns să pătrundă în
Împărăţia lui Dumnezeu şi să aducă rod dar, totuşi şi în ei a răsărit şi a crescut
întru câtva sămânţa Împărăţiei cerurilor cu un nou mod de viaţă. Pe aceştia, ne
spune Fiul lui Dumnezeu în această perlă a învăţăturii Lui, îi afectează legea
procesului de micşorare care operează mereu în viaţa celor ce pierd chiar şi “ce
au avut” din lumina şi farmecul Împărăţiei lui Dumnezeu.
____________________
3. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 375.
4. Barclay. W., The Gospel of Matthew, Vol. ��
I, p. 123.
227
30. ÎNTRE DOUÃ MARI ALTERNATIVE
Marcu 4 : 10 - 12; 33 -34
11 “Vouă”, le-a zis El, “v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui
Dumnezeu; dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru toate lucrurile sunt
prezentate în parabole,
12 pentru ca deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi cu toate că aud,
să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se
ierte păcatele.”
-------------------------------------------------
33 Isus le vestea Cuvântul prin multe parabole de felul acesta, după cum
erau ei în stare să-L priceapă.
34 Nu le vorbea deloc fără parabolă; dar, când era singur la o parte, le
explica ucenicilor Săi toate lucrurile.
Matei 13 : 10 - 17; 34 - 35
10 Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: «De ce le vorbeşti în
parabole?
11 Isus le-a răspuns: «Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele
Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.
12 Căci celui care are i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel care
n-are se va lua chiar şi ce are.
13 De aceea le vorbesc în parabole pentru că ei, deşi văd, nu văd; şi cu
toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg.
14 Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia care zice: «Veţi auzi
cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.
15 Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi-au
închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu
inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.»
16 Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!
17 Adevărat vă spun că mulţi profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă
lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le
auziţi voi, şi nu le-au auzit.
-------------------------------------------
34 Isus a spus mulţimilor toate aceste lucruri în parabole şi nu le vorbea
deloc fără parabole,
35 ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul, care zice: «Voi
vorbi în parabole, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii»
228
Luca 8 : 10
10 El le-a răspuns: «Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui
Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în parabole, că deşi văd, să nu vadă, şi
cu toate că aud, să nu înţeleagă.»
Armonizat
1 Isus vestea /mulţimilor (Mt.v.34)/ Cuvântul prin multe parabole de
felul acesta, după cum erau ele în stare să-L priceapă (Mc.v.33 )
2 Nu le vorbea deloc fără parabolă; dar, când era singur la o parte, le
explica ucenicilor Săi toate lucrurile, (Mc.v.34)
3 ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul, care zice: «Voi vorbi
în parabole, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” (Mt.v.35)
L-au întrebat care este înţelesul partabolelor, (Mc.v.10) şi: «De ce le vorbeşti în
parabole?” (Mt.v.101)
5 Isus le-a răspuns: «Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele
Împărăţiei cerurilor, /dar celor care nu sunt din numărul vostru (Mc.v.11)/ nu
le-a fost dat. (Mt.v.11)
6 Căci celui care are i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel care
n-are se va lua chiar şi ce are. (Mt.v.12),
7 De aceea le vorbesc în parabole, pentru că ei, (Mt.v.13) «deşi văd, să
nu vadă, şi cu toate că aud, să nu înţeleagă, (Lc.v.8) ca nu cumva să se întoarcă
la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc.v.12)
8 Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia, care zice: «Veţi auzi cu
urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.(Mt.
v.14)
9 Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi-au
închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu
inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.” (Mt.v.15)
10 Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! (Mt.
v.16)
11 Adevărat vă spun că, profeţii şi oamenii drepţi au dorit să vadă
lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le
auziţi voi, şi nu le-au auzit.” (Mt.v.17)
În acest text intitulat Între două mari alternative, Marele Semănător Şi-
a pus ascultătorii între două mari alternative: ori, acceptându-I Evanghelia, să
pătrundă în Împărăţia lui Dumnezeu şi tainele ei; ori, respingându-I Evanghelia,
să se afunde în ignoranţă şi pierzare.
229
I. ALTERNATIVA ACCEPTĂRII EVANGHELIEI ŞI A PĂTRUNDERII
ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ŞI A TAINELOR EI
Noi credem că atunci când Domnul Isus a rostit acest text era, fie în casa
Lui părintească din Capernaum, pentru că El Se mutase împreună cu mama şi
fraţii Lui din Nazaret la Capernaum, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului (Vol.II,Stud.34), fie că era în
casa părintească a Evanghelistului Ioan, pentru că şi Apostolul Ioan locuia tot
în Capernaum, aşa cum ne-am informat tot în studiul amintit, şi că cei care erau
în jurul Mântuitorului împreună cu ucenicii erau, fie membrii familiei Lui, fie
membrii familiei Apostolului Ioan. Evanghelistul Marcu a scris: «Când a fost
singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat care
era înţelesul parabolelor.” (v.10)
Următoarele versete pe care le-a rostit Domnul Isus celor doisprezece
apostoli sunt cele mai grele din Evanghelii: «Vouă, v-a fost dat să cunoaşteţi
taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru
toate lucrurile sunt prezentate în parabole; (12) pentru ca, “deşi privesc, să
privească şi să nu vadă; şi cu toate că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu
cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc.v.11-12) Deşi
ni se pare la prima vedere că aceasta este însemnătatea celor două versete, totuşi
adevărul este altul. Mântuitorul n-a putut să spună aşa ceva; ci dimpotrivă, El a
făcut în ele cel mai călduros apel şi, în acelaşi timp, şi cea mai mare avertizare.
Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm
armonizat: «... Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, /dar
celor care nu sunt din numărul vostru (Mc.v.11) nu le-a fost dat.” (Mt.v.11)
Ca să înţelegem ce ne-a spus aici Dascălul divin, trebuie să ştim mai întâi ce
înseamnă cuvântul taină. În textul grecesc scrie mysterion. Cuvântul mysterion
nu avea însemnătatea de «nepătruns» sau «imposibil de înţeles»; ci se folosea
pentru oameni care nu erau iniţiaţi ca să cunoască un anumit lucru, dar care era
clar şi limpede ca cristalul pentru o persoană care era iniţiată 1.
Pe timpul Domnului Isus erau la romani, cât şi la greci, anumite religii care
erau cunoscute sub denumirea de religiile misterelor. Aceste religii promiteau
comunicarea, unirea şi chiar identificarea omului cu zeii. Ele aveau la bază nişte
piese pasionante în care era jucată în dramă istorisirea unui zeu care a suferit, a
murit şi a înviat pentru fericire şi eternitate. Iniţierea dura luni şi chiar ani de zile,
în care timp se învăţa însemnătatea piesei. În ��
apropierea dramei, iniţiatul trebuia
să treacă printr-o perioadă de post şi abstinenţă. ��
Fiecare lucru a fost făcut ca să
capteze cât mai puternic starea emotivă a omului. În templu totul era pregătit
într-un mod foarte grijuliu şi iscusit: lumini fermecătoare, muzică profundă şi
parfumurile cele mai plăcute la miros, care variau toate după cum cerea drama
230
din actele piesei 2.
Să luăm, spre exemplu, misterul lui Isis. Osiris era un împărat înţelept şi
bun. Seth, un frate de-al lui rău, l-a duşmănit şi împreună cu 72 de conspiratori
l-a convins să vină la un ospăţ, toţi aceştia l-au convins din nou ca să intre într-
un sicriu sculptat şi ornamentat frumos. În momentul în care a intrat în sicriu,
răutăciosul Seth a pus capacul peste el şi l-a aruncat în râul Nil. Isis, soţia lui
credincioasă, după o căutare lungă şi grea, a găsit sicriul şi l-a adus pe Osiris
acasă. ��
În lipsa ei, Seth i-a furat trupul, l-a tăiat în 14 bucăţi şi l-a împrăştiat prin
întreg Egiptul. Isis, din nou, după cea mai grea şi chinuitoare căutare, i-a găsit
toate bucăţile trupului. Şi, în momentul când a reuşit să i le pună pe toate la loc,
0siris a înviat într-un mod miraculos şi astfel a devenit un împărat nemuritor al
celor vii şi al celor morţi 3.
Şi acum, în asemenea momente supreme pentru care închinătorii s-au
pregătit luni şi chiar ani de zile ca să le înţeleagă, ei văd în decorul unei lumini
multicolore şi aud pe fondul unei muzici profunde suferinţa unui zeu bun, căutarea
dureroasă a dragostei, găsirea acesteia şi triumful vieţii asupra morţii. Într-un
asemenea cadru şi într-o astfel de atmosferă, când iniţiaţii erau copleşiţi de tot ce
era mai înalt şi măreţ, ei, potrivit obiceiului, puteau să spună în modul cel mai
strict al cuvântului că au luat parte la suferinţa, moartea şi învierea zeului; că s-
au identificat şi unit cu el în toate acestea; şi că de acum, ei sunt renăscuţi pentru
eternitate. Acesta era motivul pentru care întreaga asistenţă a iniţiaţilor exclama
la sfârşitul dramei: “Eu sunt tu şi tu eşti eu!”
Aceasta este însemnătatea cuvântului taină pe care l-au folosit
evangheliştii, că numai un iniţiat înţelege drama pentru care s-a pregătit, dar,
care dramă pentru cei neiniţiaţi este ceva de nepătruns.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca să putem înţelege
alternativa acceptării Evangheliei şi a pătrunderii în Împărăţia cerurilor şi a
tainelor ei este cuvântul ucenici. Ucenicii Mântuitorului aveau două îndatoriri
mari: datoria de-a învăţa tot ce El le spunea, făcea şi era; şi datoria de-a aplica în
viaţă tot ce ei au învăţat de la El.
Unul dintre filozofii stoici, cu numele Epictetus, era foarte supărat pe
aceia care numai vorbeau despre filozofie, dar nu o aplicau în viaţă. El a folosit
o metaforă cam necioplită, că oile nu vomită iarba pe care o mănâncă ca să arate
ciobanului cât de bine s-au săturat, ci o rumegă ca să facă lapte şi lână. Cu atât
mai mult, Mântuitorul a pretins ucenicilor Săi să trăiască conform învăţăturii
Lui şi că numai aşa să arate semenilor lor că ei erau urmaşii Lui.
Dascălul ceresc nu avea numai 12 ucenici. Cei 12 apostoli Îi erau ucenici
prin exelenţă. El a mai ales 70 de ucenici. Dar, Mântuitorul, ne-a mai spus
în continuare că toţi aceia care învaţă de la El şi trăiesc după cuvântul Lui, Îi
sunt ucenici. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând evreilor care
231
crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii
Mei.” (8:31)
Şi, al treilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca să putem înţelege
alternativa acceptării Evangheliei şi a pătrunderii în Împărăţia cerurilor şi a
tainelor ei este sintagma Împărăţia lui Dumnezeu. Când am tratat studiul intitulat
Rugăciunea “Tatăl nostru”, (Vol.IV,Stud.3) am văzut că Mântuitorul a definit
Împărăţia lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu ne-a redat rugăciunea “Tatăl nostru” în cea mai înaltă
formă a poeziei ebraice. ��
Poezia ebraică s-a deosebit în mod fundamental de-a
noastră modernă. Ea folosea o procedură care era cunoscută în literatură sub
numele de paralelism. Ea obişnuia să spună acelaşi lucru de două ori: în primul
vers îl enunţa sau afirma şi în al doilea îl explica sau amplifica. Versul enunţiativ
zice: “Vină Împărăţia Ta” şi cel explicativ spune: “facă-se voia Ta, precum în
cer şi pe pământ.” (Matei 6:10) Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu din cer este o
societate care trăieşte după voia Celui Preaînalt în mod desăvârşit. Şi acum, să
ne gândim puţin, cum poate fi acolo unde Dumnezeu este totul în toţi? Ce fel
de fiinţe sunt acelea care nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc suprem este
acolo unde trăiesc asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo? Tot astfel,
Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte după voia
Celui Preaînalt ca cea din cer şi care se bucură de o viaţă tot aşa de frumoasă
şi fericită ca cea din eternitate. Prin urmare, în momentul când Îl acceptăm pe
Dumnezeu în viaţă şi zicem: “Tată, facă-se voia Ta!” fiinţa noastră se transformă
într-un mic teritoriu al Împărăţiei Lui şi noi începem să simţim în suflet încă de
pe acum toată pacea, bucuria şi fericirea care sunt în ea.
Din tot ce am văzut până acum cu privire la cuvântul mister, reiese clar
că cele patru Evanghelii nu sunt altceva decât istorisirea unei drame reale prin
care a trecut Dumnezeul adevărat care a suferit, a murit, a înviat şi S-a înălţat la
cer; la care ucenicii au asistat, au înţeles-o şi au transmis-o lumii întregi, atât pe
calea orală cât şi pe cea a scrisului.
Astfel, Dascălul divin când a spus apostolilor: “Vouă v-a fost dat să
cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, /dar celor care nu sunt din numărul
vostru (Mc.v.11) nu le-a fost dat”, (Mt.v.11) le-a zis cu alte cuvinte: “Este
adevărat că voi sunteţi părtaşi la suferinţa Mea. Dar, tot aşa de adevărat este
şi faptul că voi sunteţi părtaşi şi la Împărăţia Mea. Pentru că oricine Îmi este
ucenic, face voia Mea; şi oricui face voia Mea, Eu îi sunt Împărat; şi oricui Eu
îi sunt Împărat, acela este în Împărăţia Mea; şi cine este în Împărăţia Mea,
acela se îmfruptă chiar de pe acum din tot tezaurul Împărăţiei Mele; şi cine se
îmfruptă cu tezaurul Împărăţiei Mele, acela a pătruns în tainele ei cereşti.”
Vom lua, spre exemplu, o singură perlă a Împărăţiei lui Cristos.
Mântuitorul a zis ucenicilor: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau
232
cum o dă lumea Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte.” (Ioan
14:27) Pacea pe care ne-o dă Domnul Isus, lumea nici nu ne-o poate da, dar nici
nu ne-o poate lua. Nimic din lume nu ne poate afecta această pace, chiar dacă
totul din jurul nostru se năruie şi lumea ne ia: tinereţea, sănătatea şi, chiar trupul.
Ucenicul lui Cristos primeşte o pace veşnică pe care nici chiar mormântul nu i-o
poate răpi, fiindcă el ştie că de abia dincolo de cortina neagră a morţii va intra în
gloria cerească şi în prezenţa Mântuitorului Său.
Dar, oricine nu este un ucenic al lui Cristos, a zis W. Hendriksen şi nu-
I face voia, rămâne afară din Împărăţia cerurilor; de aceea pentru el Cristos,
învăţătura Sa divină şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt nişte mistere 4.
De aici învăţăm că toţi criticii lui Cristos şi ai Evangheliei Lui, sunt nişte
critici din exterior. Or, a critica din exterior, înseamnă a critica din ignoranţă.
Şi, a doua alternativă mare în care erau puşi ascultătorii Domnului Isus a fost
că
II. ORICINE RESPINGE EVANGHELIA ÎMPĂRĂŢIEI LUI
DUMNEZEU SE AFUNDĂ ÎN IGNORANŢĂ ŞI PIERZARE
Evanghelistul Marcu L-a citat în continuare pe Mântuitorul spunând: “
Dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru toate lucrurile sunt prezentate în
parabole, (12) pentru că deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi cu toate că
aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li
se ierte păcatele.” (Mc.v.11-12)
Aceste versete au derutat pe cei mai mulţi, să creadă că Fiul lui Dumnezeu
a vorbit în pilde ca ascultătorii Lui să nu-L inţeleagă, ca nu cumva,
înţelegându-L, să se întoarcă la Dumnezeu şi să fie mântuiţi. În această greşeală
a căzut şi tâlcuitorul acestei parabole din Evanghelia după Marcu, aşa după cum
am văzut în primul studiu din pilda semănătorului. Faptul că versetul 12 din
Evanghelia după Marcu diferă de celelalte Evanghelii Sinoptice: a Evangheliştilor
Matei şi Luca, ne arată cât de greu a fost el chiar şi pentru Biserica Primară!
Ca să putem înţelege acest verset, trebuie să cunoaştem mai întâi
următoarele trei lucruri. Primul, că Evanghelistul Marcu, care a scris primul
Evanghelia, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evangheliile
Sinoptice, (Vol.I,Stud.1) L-a citat pe Domnul Isus. Al doilea, că Evanghelistul
Matei care a scris al doilea Evanghelia, a uşurat acest verset pentru cititori. Şi al
treilea, că Mântuitorul l-a rostit pe fondul şi în termenii Prorocului Isaia.
Versetul amintit din Evanghelia după Marcu, pe care l-a rostit Domnul
Isus, nu era altceva decât următoarele două versete pe care le-a citat din cartea
Prorocului Isaia: “El a zis atunci: «Du-te şi spune poporului acestuia: ‘Întruna
veţi auzi şi nu veţi înţelege; întruna veţi vedea, şi nu veţi pricepe!’ (10) Împietreşte
inima acestui popor, fă-l tare de urechi, şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii,
233
să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să
nu fie tămăduit.»” (Is. 6:9-10)
Acest pasaj, de asemenea a făcut parte dintre cele mai grele texte din
Vechiul Testament, fiindcă Prorocul Isaia a scris în aşa fel ca şi când Dumnezeu
ar fi orbit poporul evreu, i-ar fi asurzit urechile şi i-ar fi împietrit inima ca nu
cumva, înţelegându-L şi, întorcându-se la El, să-l mântuiască. Aceste două
versete ale Prorocului Isaia au neliniştit pe foarte mulţi chiar de la început; dar,
ele au frământat în mod deosebit pe teologii Vechiului Testament în ultimile trei
secole ale erei precreştine.
În secolul al III-lea înainte de Cristos, au tradus Vechiul Testament 70
de cărturari din textul ebraic în limba greacă, versiunea care este cunoscută sub
numele de Septuaginta. Aceşti traducători au lucrat separat în modul cel mai
strict al cuvântului. Este foarte interesant, atunci când lucrarea a fost gata şi când
au confruntat-o între ei, nu s-a găsit nici cea mai mică diferenţă. Şi, ce a fost mai
surprinzător era faptul, că toţi au tradus astfel pasajul amintit din Isaia: “El a zis:
«Du-te şi spune acestui popor: ‘Vei auzi, dar nu vei înţelege; vei vedea şi nu vei
pricepe’. (10) Pentru că inima acestui popor a devenit greoaie, urechile lui au
asurzit şi ochii lui au orbit, ca nu cumva să audă cu urechile şi să vadă cu ochii
şi astfel să se întoarcă la Mine şi Eu să-l vindec.»” 5
Septuaginta ne spune că nu Dumnezeu a asurzit şi a orbit pe poporul
evreu ca să nu audă, să nu vadă şi să nu înţeleagă, ci acest popor s-a închis în
mod intenţionat faţă de Cel Preaînalt. Ea a mutat această responsabilitate de la
Dumnezeu la naţiunea evreiască 6.
Totuşi, ca să înţelegem cuvintele Mântuitorului, trebuie să luăm textul
original al Prorocului Isaia, pentru că Domnul Isus a vorbit ucenicilor din pasajul
ebraic atunci când era numai cu ei la o parte.
Prorocul Isaia atunci când a scris cele două versete amintite, le-a redat în
modul cel mai ciudat: cu o disperare omenească prezentă; şi, în acelaşi timp, cu
o nădejde divină viitoare.
Marele profet a rămas uimit când a văzut că ceea ce pentru el era clar ca
cristalul, pentru ascultătorii lui era un lucru de nepătruns; că ceea ce pentru el era
de o mare importanţă, pentru ei nu însemna nimic; şi că ceea ce pe el îl inspira,
mişca şi mistuia ca un foc, pe ei îi lăsa reci şi indiferenţi. Şi, ce îl dezamăgea pe
Prorocul Isaia cel mai mult era că, poporul în loc să se fi apropiat de Dumnezeu,
el, dimpotrivă, se îndepărta din ce în ce tot mai mult, în ciuda tuturor strădaniilor
lui şi a intervenţiei Celui Preaînalt. Dar, o singură speranţă îi licărea în suflet şi
acea speranţă era marele adevăr, care îi fusese revelat că, toate lucrurile sunt
urzite în ţesătura planului lui Dumnezeu, că orice lucru îşi are locul şi scopul
în planul veşnic al Celui Preaînalt, şi că nimic nu se întâmplă fără acceptul
sau voia lui Dumnezeu. Prorocul Isaia, deşi ştia că poporul lui Îl va respinge pe
234
Cristos şi că Îl va răstigni, totuşi, el ştia şi faptul că naţiunile pământului Îl vor
accepta şi că mulţi se vor îmfrupta din mântuirea Lui, milenii întregi. El a scris:
“... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de
urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. (11)
Va vedea rodul muncii sufletului Lui, şi se va înviora...” (53:10-11)
Astfel, marele proroc când a scris pasajul amintit, a spus cu alte cuvinte:
“Dumnezeu m-a trimis să-mi chem naţiunea la El; şi cu toate acestea, eu mă aflu
înaintea inimii ei zăvorâte ca înaintea unei porţi de fier, ca şi când Dumnezeu i-
ar fi încuiat mintea. Dar, ştiu că şi dacă îmi va respinge chemarea şi va zădărnici
planul lui Dumnezeu, îl va zădărnici numai cu privire la ea, pentru că Cel
Preaînalt va chema pe alţii, şi totuşi, planul Lui va fi dus la împlinire.”
Tot astfel şi Mântuitorul când a predicat Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu aceluiaşi popor, a văzut că o mare parte şi-a închis mintea faţă de
El şi mesajul Lui, o altă mare parte era foarte dezinteresată şi o altă mare parte
Îl asculta superficial; şi că numai în câţiva sămânţa Împărăţiei cerurilor urma să
aducă rod. Aceasta L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu acum, când îl cita pe
Prorocul Isaia ucenicilor care erau cu El la o parte, să le spună cu alte cuvinte:
“Vă aduceţi aminte ce a zis odată Prorocul Isaia, când Dumnezeu l-a trimis
să vorbească poporului evreu şi când acesta era aşa de închis faţă de mesajul
lui, ca şi când menirea lui Dumnezeu era să-i închidă mintea şi nu ca să i-o
deschidă. Acelaşi lucru îl simţim şi noi acum. Şi, aşa după cum Prorocul Isaia
ştia că Dumnezeu avea un plan pe care nimeni nu-l putea zădărnici, fapt care
l-a determinat să fie plin de nădejde şi să privească în viitor. Tot astfel şi noi
ştim că în ciuda oricărui faliment aparent, se află biruinţa Celui Atotputernic şi
împlinirea planului Celui Atotştiutor, şi că va fi în final un seceriş glorios.”
Evanghelistul Matei când a scris: “De aceea le vorbesc în parabole,
pentru că ei, deşi văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (v.13),
a uşurat citatul Mântuitorului şi el a fost inspirat să facă lucrul acesta din trei
motive. Primul, ca nu cumva să fie cineva ispitit să creadă că Dumnezeu orbeşte
pe oameni ca să ascundă adevărul de ei 7, aşa cum a crezut Calvin că Domnul
Isus Şi-a ascuns adevărul faţă de farisei pentru că au refuzat să audă şi să vadă
8
. Al doilea, ca să scoată în evidenţă că nu Dumnezeu se face răspunzător pentru
orbirea ascultătorilor sau a cititorilor, ci ei, fiindcă îşi închid mintea şi inima în
mod intenţionat9. Şi al treilea, ca să ajute pe cititori să înţeleagă mai uşor ce a
vrut Domnul Isus să ne înveţe în acest text.
Mântuitorul ne-a arătat, mai întâi în acest pasaj, că noi avem în predicarea
Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu cel mai mare privilegiu: ca să-I cunoaştem
învăţătura, să-I facem voia, să-I pătrundem în Împărăţie şi în misterele ei, şi să
ne imfruptăm cu tot tezaurul ei; şi apoi, ne-a prevenit că dacă nu ne deschidem
mintea şi inima, şi nu-I acceptăm Evanghelia, vom rămâne pentru totdeauna
235
afară din Împărăţia lui Dumnezeu şi astfel ne vom afunda pentru veci de veci în
ignoraţă şi pierzare.
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 72;
3. Op. cit. p. 73.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 76 – 77;
6. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p. 286;
Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 257;
Jeremias, J., The Parables of Jesus, p. 11 – 16;
Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 75 – 80.
7. Robertson, A.T., Studies in Early Christianity, p. 51 – 57.
8. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 76.
9. Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior, p. 22;
236
31. PILDA
��
CU SÃMÂNþA
Marcu 4 : 26 - 29
26 El a mai zis: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă
un om sămânţa în pământ;
27 fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi
creşte fără ca el să ştie cum.
28 Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea
grâu deplin în spic;
29 şi când este copt rodul, pune îndată secera în ea, pentru că a venit
secerişul.’’
În acest text intitulat Pilda cu sămânţa, Mântuitorul ne învaţă patru

lucruri cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu: creşterea ei este independentă de
aportul omului, creşterea ei este invizibilă, creşterea ei este continuă şi creşterea
ei duce la un seceriş sigur.
I. CREŞTEREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU ESTE
INDEPENDENTĂ DE APORTUL OMULUI
Domnul Isus a zis: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când
aruncă un om sămânţa în pământ; (27) fie că doarme noaptea, fie că stă treaz
ziua… (28) pământul rodeşte singur.” (v.26-28)
Aceasta este singura parabolă pe care ne-a relatat-o numai Evanghelistul
Marcu.
Mântuitorul când a spus: “Pământul rodeşte singur”, ne-a arătat că El,
în calitate de Creator (Vol.I,Stud.14), a stabilit anumite legi care să guverneze
creşterea seminţei.
Este adevărat că fermierul ară pământul, seamănă sămânţa şi o sapă, dar
nu el o face să crească, ci ea creşte singură fără aportul omului 1.
Dascălul divin ne învaţă că dacă şi în dosul seminţei unei plante se află
grija lui Dumnezeu, ca ea să atingă ţinta pentru care a fost creată, care este
hrănirea trupului nostru, atunci, cu cât mai mult, sămânţa Împărăţiei cerurilor
este guvernată de o asemenea lege cu mult mai maiestuoasă, concepută de
înţelepciunea şi puterea Celui Preaînalt, ca ea să crească şi să-şi atingă scopul.
Este adevărat că oamenii pot împiedeca sau grăbi Împărăţia lui Dumnezeu prin
acceptarea sau respingerea lor, dar nu-i pot afecta creşterea şi atingerea ţintei ei
finale.
Apostolul Pavel a înţeles lucrul acesta atunci când a scris în întâia sa
epistolă către Corinteni: “Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să
237
crească. (7) Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu,
care face să crească.” (3:6-7)
În al doilea rând, Domnul Isus ne arată în această parabolă că
II. CREŞTEREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU ESTE INVIZIBILĂ
El a spus: “Sămânţa încolţeşte şi creşte fără ca el (omul), să ştie cum.”
(v.27)
Creşterea plantelor nu se vede. Dacă se uită cineva zilnic la o plantă nu-i
poate sesiza creşterea. Creşterea ei o putem observa numai atunci când o privim
după anumite intervale de timp.
Unii cred că Împărăţia lui Dumnezeu creşte în aşa fel ca să izbească
privirile. Numai că Mântuitorul ne-a spus în acest text tocmai invers: creşterea
Împărăţiei lui Dumnezeu este invizibilă.
Când ne uităm la Biserica lui Cristos în comparaţie cu secolele trecute,
observăm uimiţi că ea a atins de mult statura firului verde. Au fost în istorie
timpuri de furtună pentru Biserica lui Cristos, dar totodată ele erau şi vremuri de
ploaie, când ea a crescut şi a cuprins aproape toate ţările din lume.
Este adevărat, creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu este invizibilă pentru
orice ochi şi imperceptibilă pentru orice minte. Dar, când ne întoarcem privirea
retrospectiv măcar la cele trei etape prin care a trecut Biserica, ne întrebăm, aşa
cum a spus comentatorul Alexander Bruce, cu mult mai uimiţi decât fermierul
după intervalele lui: când şi cum a crescut Împărăţia lui Dumnezeu atât de
repede? Când a atins ea statura firului verde? Când a dat în spic? Şi cum de are
deja bob deplin în spic?2
Comentatorul catolic, M.J. Lagrange a spus că Mântuitorul ne-a învăţat
în această parabolă că Împărăţia lui Dumnezeu se va dezvolta natural, fără
manifestări extraordinare şi fără intervenţii miraculoase 3.
În al treilea rând, Domnul Isus ne învaţă în această pildă că
III. CREŞTEREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU ESTE CONTINUĂ
El a spus: “Fie că doarme noaptea, fIe că stă treaz ziua: sămânţa
încolţeşte şi creşte fără ca el să ştie cum.” (v.27)
Planta creşte încontinuu. Ea creşte ziua şi noaptea; când plouă şi când
este soare; când fermierul este treaz şi când doarme. Natura nu este ca omul, care
face adeseori un pas înainte şi doi înapoi, ci ea îşi continuă creşterea în linişte şi
fără încetare.
Tot astfel, ne spune dumnezeiescul nostru Învăţător, că şi Împărăţia
cerurilor îşi continuă creşterea în mod permanent. Când Biserica lui Cristos era
încă în faşă, s-au dezlănţuit împotriva ei persecuţiile şi martirajelele cele mai
crude. Vrăjmaşii ei au vrut s-o distrugă şi s-o scoată din existenţă. Ei nu ştiau că
238
Părintele Etern a menit-o să crească încontinuu în ciuda oricărei împrejurări.
Dumnezeu a dotat creşterea plantelor şi a pomilor cu o mare putere. Un ��
pom poate să spargă trotuarul cu puterea creşterii lui. Chiar şi un firicel de iarbă
poate să străbată cu vârful lui plăpând printr-un drum tare ca asfaltul. Nimic
nu poate opri creşterea. Când Părintele ceresc cheamă seminţele ca să-şi atingă
scopul pentru care au fost create, ele sunt în stare să spargă chiar şi betonul
pentru a ne sluji, unele ca hrană, iar altele pentru purificarea aerului şi atragerea
ploii.
Cu atât mai mult, Cel Preaînalt a înzestrat sămânţa Împărăţiei cerurilor cu
o putere supremă de creştere, ca nimeni şi nimic să n-o poată împiedica. Numai
aşa se explică faptul că Biserica lui Cristos a putut să crească încontinuu în
ciuda tuturor opoziţiilor de secole şi milenii, până când a atins statura plinătăţii,
cuprinzând globul întreg cu Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.
În al patrulea rând, Mântuitorul ne arată în această pildă că
IV. CREŞTEREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU DUCE LA UN
SECERIŞ SIGUR
El a zis: “Şi când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că
a venit secerişul.” (v.29)
Secerişul este cea mai mare speranţă a omului. Agricultorul speră într-un
seceriş chiar şi atunci când aruncă sămânţa în pământ. El speră când ea încolţeşte
şi este încă mică. Şi el nădăjduieşte, cu atât mai mult, când grâul dă în spic,
creşte în bob şi este copt.
Tot astfel, omenirea are în faţă o singură şansă şi speranţă: secerişul
cel mare şi final. De mult, Fiul lui Dumnezeu a semănat pe pământ sămânţa
Împărăţiei cerurilor şi Biserica a atins statura firului verde; apoi a dat în spic, i-a
crescut bobul deplin în spic; şi acum a început seceta verii, când ea se pârguieşte
pentru grânarul ceresc.
Comentatorul W. Hendriksen a spus că Mântuitorul a insistat să ne arate
în această parabolă prin puterea creşterii seminţei şi prin creşterea ei continuă că
secerişul cel mare şi final vine cu siguranţă; şi atunci planul lui Dumnezeu, cu
privire la om, se va împlini 4.
Textul citat şi, cu atât mai mult Apocalipsa, ne spun că acum când a
început seceta verii, când recolta Împărăţiei lui Dumnezeu este aproape coaptă
şi când secerişul final stă gata să înceapă, oamenii, în loc să nădăjduiască şi să
se bucure cel mai mult, ei, dimpotrivă, cad în cele mai ciudate stări. Unii sunt
cuprinşi de cea mai mare disperare, în timp ce alţii, observând că Biserica nu mai
creşte, o consideră că este pe moarte şi, ca să fie siguri de decesul ei, încearcă să-
i dea în mod indirect ultimile lovituri. Dar, numai fiii Împărăţiei lui Dumnezeu
sunt fericiţi, pentru că ei ştiu că de acum totul s-a sfârşit; că secerişul final stă gata
239
să înceapă; şi că Biserica iarăşi se va scula ca să se bucure de atingerea scopului
final pe care îl are Părintele Etern cu privire la ea în Împărăţia Sa cerească.
Ioan Teologul a scris în Apocalipsa în legătură cu cei doi martori, care
sunt Cristos şi Biserica Sa. Mântuitorul, în calitate de primul Martor credincios
şi adevărat al lui Dumnezeu a spus: “Dacă n-aş fi făcut între ei lucrările pe care
nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut şi M-au urât
şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu.” (Ioan 15:24) Apoi, tot Domnul Isus a continuat
să spună şi cu privire la al doilea martor, care este Biserica: “… Dacă M-au
persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au împlinit Cuvântul Meu,
şi pe al vostru îl vor împlini. ��
(21) Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru
Numele Meu…” (Ioan 15:20-21) Aşa după cum Domnul Isus, Primul Martor, s-a
părut că era înfrânt prin răstignire, dar El după trei zile a înviat şi s-a înălţat la
cer; tot astfel şi înfrângearea Bisericii va fi numai aparentă, fiindcă şi triumful
ei va avea loc la revenirea Domnului Isus, după înviere şi înălţarea la cer, în
vederea secerişului celui mare.
Apostolul Ioan a scris în Apocalipsa în legătură cu cei doi martori
următoarele cuvinte: “Când îşi vor termina mărturia lor, fiara care se ridică
din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. (8) Şi trupurile lor
moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care în sens spiritual se numeşte
Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. (9) Şi oamenii din orice
popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice naţiune vor sta trei zile
şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor
moarte să fie puse în mormânt. (10) Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi
vor râde de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi profeţi
chinuiseră pe locuitorii pământului. (11) Dar după cele trei zile şi jumătate,
duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-a ridicat în picioare şi o mare
frică i-a apucat pe cei care i-au văzut. (12) Şi au auzit din cer un glas tare, care
le zicea: «Urcaţi-vă aici!» Şi s-au urcat într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor
i-au văzut” (Apoc.11:7-12)
____________________
3. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. ��
II, p. 463 – 464.
240
32. PILDA NEGHINEI
Matei 13 : 24 - 30; 36 - 43
24 Isus le-a pus înainte o altă parabolă şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se
aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ogorul lui.
25 Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat
neghină între grâu şi a plecat.
26 Când au răsărit firele de grâu şi au rodit, s-a descoperit şi neghina.
27 Sclavii stăpânului casei au venit şi i-au zis: “Stăpâne, n-ai semănat
sămânţă bună în ogorul tău? De unde are dar neghină?”
28 El le-a răspuns: “Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi sclavii i-au
zis: “Vrei dar să mergem s-o smulgem?”
29 “Nu”, le-a zis el, “ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi
grâul împreună cu ea.
30 Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi la vremea
secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi
ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»
……………………………………………
36 Atunci Isus a dat drumul mulţimilor şi a intrat în casă. Ucenicii Lui
s-au apropiat de El, şi I-au zis: “Explică-ne parabola cu neghina din ogor.”
37 El le-a răspuns: «Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul omului.
38 Ogorul este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt
fiii Celui Rău.
39 Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolui; secerişul este sfârşitul
veacului; secerătorii sunt îngerii.
40 Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul
veacului.
41 Fiul omului îi va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia
Lui toate lucrurile care sunt prilej de poticnire şi pe cei care trăiesc fărădelege
42 şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor.
43 Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine
are urechi de auzit să audă.”
În acest studiu intitulat Pilda neghinei, ne vom ocupa de două lucruri: de

marile controverse în legătură cu această pildă şi de adevărata ei interpretare.
I. MARILE CONTROVERSE ÎN LEGĂTURĂ CU PILDA NEGHINEI
Arhiepiscopul anglican, R.C. Trench, a spus că tâlcuirea pildei neghinei
241
pe care o găsim scrisă de la versetul 36 la 43, a dat naştere la cele mai înverşunate
dispute de-a lungul istoriei bisericeşti 1.
Spre exemplu, exegeţii din Biserica Primară, în frunte cu Fericitul
Augustin, au susţinut că ogorul din versetul 38 este “lumea” şi că lumea de aici
nu înseamnă lumea propriu zisă, pentru că ar lipsi orice logică, ci Biserica lui
Cristos de pe pământ, deoarece ea este ogorul în care este semănată sămânţa
cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu; cu ea se aseamănă Împărăţia cerurilor;
şi în ea, fiii Împărăţiei cresc şi se maturizează pentru grânarul Celui Preaînalt.
După interpretarea lui Augustin, păcătoşii nu pot fi excluşi din Biserică din două
motive: pentru că cei ce sunt astăzi neghină, mâine pot deveni grâu2 şi, fiindcă
această lucrare o va face Dumnezeu la sfârşitul veacului. 3
Dar, s-au ridicat şi alte voci, în frunte cu donatiştii, o ramură a Bisericii din
secolui al IV-lea, care au susţinut ferm că ogorul nu este “Biserica”, ci “lumea”,
aşa cum este scris. Donatiştii au explicat că neghina n-are ce căuta în Biserică;
şi, cu atât mai mult, ei au pus întrebarea: cum ar fi putut Mântuitorul să spună ca
să lasăm să crească neghina împreună cu grâul în Biserică şi să n-o smulgem?4
Apoi, asupra următoarelor simboluri: sămânţa bună sunt “fiii Împărăţiei”;
neghina sunt “fiii Celui Rău” (v.38) şi secerătorii sunt “îngerii” (v.39), s-au
stârnit alte controverse mari.
Acum, întrebarea care se pune este, de ce s-au declanşat între comentatori
şi exegeţi toate aceste contradicţii? Răspunsul este unul singur: pentru că ei
s-au izbit de o problemă grea. Când am tratat studiul intitulat Pildele Dascăluiui
ceresc, (Vol.IV,Stud.27) am văzut că un copist a tras o linie la subsolul pildei
semănătorului şi a tâlcuit-o el; alt copist a desfiinţat linia de la subsol şi a trecut
tâlcuirea pildei în paranteză; şi alt copist a desfiinţat chiar şi paranteza. Astfel,
tâlcuirea copistului a fost încorporată în textul canonic al Evangheliilor Sinoptice.
Apoi, am mai văzut că unii teologi obişnuiau să alegorizeze parabolele. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi aici. Un copist, interpretând parabola neghinei alegoric, a
greşit. Şi prin faptul că a interpretat-o el greşit, i-a derutat şi pe cei care susţin că
ogorul este Biserica şi pe cei care spun că ogorul este lumea.
Când am tratat studiul intitulat Pilda semănătorului, (Vol.IV,Stud.28)
am văzut că Mântuitorul a asemănat solul cu “inima omului’’ şi nicidecum cu
“lumea” sau cu “Biserica”; sămânţa bună a asemănat-o cu “învăţătura Evangheliei
Împărăţiei lui Dumnezeu” şi nicidecum cu “fiii Împărăţiei Celui Preaînalt”. Tot
astfel, Fiul lui Dumnezeu aseamănă în acest text neghina cu “seducerea Celui
Rău în tot felui de păcate” şi nicidecum cu “fiii Diavolului”.
Adevărul este că Domnul Isus n-a vorbit aici despre Biserică sau despre
lume, şi, cu atât mai puţin despre disciplina în Biserică. Ci El, după ce a vorbit în
pilda semănătorului şi în pilda cu sămânţa despre Sine, ca un mare Semănător
care a venit să semene în solul inimilor oamenilor, ne-a învăţat în această pildă
242
cu neghina că şi Diavolul este un alt mare semănător care seamănă în solul
inimilor oamenilor; şi că toţi oamenii, cu aceste două feluri de soluri, vor fi
amestecaţi unii cu alţii până la judecata de apoi, când va avea loc marea şi finala
separare 5.
Când tâlcuitorul acestei pilde a zis că Împărăţia lui Dumnezeu va fi
restaurată în lumea aceasta şi că îngerii vor curăţa pământul de oamenii păcătoşi
şi de orice întinăciune, reiese că el a fost evreu şi că a interpretat-o după
concepţiile lui evreieşti. Evreii credeau că atunci când va veni Mesia la sfârşitul
epocii prezente, mai întâi va elimina, prin îngeri, pe toţi oamenii păcătoşi de pe
pământ; şi că, numai după aceea va începe epoca Sa de aur 6.
Unii comentatori din Biserica Primară au făcut din interpretarea pildei
cu neghina, nişte deducţii foarte ciudate. Ei, explicând versetul 43, în care scrie:
“Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor”, au spus că la
înviere, trupul nostru se va transforma în formă de glob şi că va străluci întocmai
ca soarele. Această opinie a îmbrăţişat-o şi Origen 7.
Prin faptul că Domnul Isus S-a retras cu ucenicii la o parte după ce a
rostit pilda semănătorului, acest copist, având nevoie din nou de o asemenea
retragere pentru a-şi putea face tâlcuirea, a repetat-o şi în pilda neghinei. El a
scris: “Atunci Isus a dat drumul mulţimilor şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au
apropiat de El şi I-au zis: «Explică-ne parabola cu neghina din ogor.»” (v.36) ·
Comentatorul H. Alford a spus că dacă ucenicii L-ar fi întrebat pe Domnul
Isus în legătură cu însemnătatea acestei parabole, ei I-ar fi pus această întrebare
pe ţărmul mării într-o mică pauză şi nicidecum într-o casă 8. Este absurd de
presupus că, după ce Mântuitorul sosise a doua zi din nou pe ţărmul mării, să fi
spus numai două pilde: una cu sămânţa şi alta cu neghina, şi imediat să fi părăsit
marele Său auditoriu de pe ţărmul Mării Galileii ca să explice ucenicilor pilda
neghinei într-o anumită casă; ca, apoi să vină din nou la mare şi să spună înaintea
mulţimii şi celelalte cinci pilde.
Dar, ce ni se pare mai dificil este, cum a îndrăznit tâlcuitorul acestei
parabole să pună în gura Mântuitorului să zică ceea ce El n-a spus? Iată explicaţia.
Evreii când credeau că erau inspiraţi şi aveau certitudinea că ceea ce gândeau
era un adevăr, obişnuiau să pună cuvinte lor pe buzele lui Dumnezeu. Acesta a
fost motivul pentru care mulţi din ei au pus în gura lui Dumnezeu tot felul de
lucruri!
Mulţumim Domnului că scribii n-au tâlcuit mai multe pilde decât aceste
două: pilda semănătorului şi pilda neghinei!
Din aceste două tâlcuiri învăţăm că numai Cuvântul lui Cristos rezistă
tuturor criticilor de-a lungul mileniilor.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
243
II. ADEVĂRATA INTERPRETARE A PILDEI NEGHINEI
Domnul Isus ne învaţă în pilda neghinei trei lucruri:
1. Primul lucru este că şi Diavolul îşi seamănă sămânţa lui.
Mântuitorul a spus: “Sclavii stăpânului casei au venit şi i-au zis: «Stăpâne,
n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De unde are dar neghină?» (28) El
le-a răspuns: «Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.»” (v.27-28)
Tabloul omului care a semănat neghina în holda semenului său nu era
numai o simplă imagine, dar şi o realitate care se întâmpla şi, care se practică
Semănarea neghinei
chiar şi astăzi. Spre exemplu, în India este încă acest

obicei, când cineva vrea să se răzbune pe vrăjmaşul său,
îi seamănă sămânţă rea în holdă. În codul penal al legii
romane, fapta aceasta era interzisă şi se pedepsea aspru.
Acest tablou era familiar galileenilor, cărora Mântuitorul
li l-a prezentat 9.
Domnul Isus când a zis: “Împărăţia cerurilor se
aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în
ogorul lui. (25) Dar, pe când dormeau oamenii, a venit
vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat”,
(v.24-25) ne-a spus cu alte cuvinte pe fondul acestui
tablou: “Voi, pământeni, aveţi un privilegiu suprem
ca Fiul lui Dumnezeu să vă semene în solul sufletului
Neghina sămânţa Împărăţiei cerurilor. Dar, vă atenţionez că
244
este şi un alt semănător şi acesta este Diavolul, vrăjmaşul vostru, care în
orice moment de neveghere este gata să vă semene în solul inimii neghina lui
blestemată, cu scopul de-a vă înăbuşi sămânţa cea bună, ca ea să nu crească şi
să nu ajungă la secerişul cel mare.”
În aceste două versete, dumnezeiescul nostru Învăţător ne cheamă mai
întâi la raţiune, ca să înţelegem valoarea seminţei Împărăţiei lui Dumnezeu pe
care El a venit să ne-o semene în suflet; apoi, să ne atenţioneze că şi Diavolul
a ieşit să-şi semene sămânţa lui; şi în cele din urmă, să ne îndemne să veghem
împotriva semănării neghinei în inimile noastre.
2. Al doilea lucru care ne învaţă Domnul Isus în această pildă este că
sămânţa Diavolului se aseamănă cu neghina.
Dascălul divin a asemănat sămânţa Celui Rău cu neghina din trei
motive:
a) Primul motiv este că neghina când răsare şi se află în creştere nu se
deosebeşte de grâu.
Ieronim, care a trăit în Israel 35 de ani, la sfârşitul secolului al IV-lea
şi începutul celui de-al V-lea după Cristos, a spus atât el, cât şi alţi exploratori
moderni ai Israelului ca, W.N. Thomson şi H.W. Robinson, că nici chiar cei mai
pricepuţi oameni nu puteau deosebi neghina de grâu atunci când era în faza ei de
creştere. Iar, când grâul da în spic, neghina se deosebea de grâu în aşa fel încât
chiar şi un copil o putea distinge 10. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul
a spus: “Când au răsărit firele de grâu şi au rodit, s-a descoperit şi neghina.”
(v.26)
Faptul că neghina se asemăna în Israel aşa de bine cu grâul, se vede
chiar şi din denumirea ei. În textul grecesc scrie zizanion. Comentatorii Bisericii
Primare ca, Ioan Gură de Aur, cât şi cei din vremurile noastre moderne ca, Th.
Zahn, W. Barclay şi H.L. Ellison, ne spun că cuvântul zizanion derivă de la
substantivul ebraic zunim, iar substantivul zunim îşi are originea în verbul zanah,
care înseamnă “a desfrâna”.11
Era o legendă care spunea că neghina îşi trage obârşia din timpul păcatului
celui mare - dinainte de potop, când toată creaţia şi-a stricat mersul şi a comis
desfâul: şi oamenii şi animalele şi plantele 12.
Această poveste populară ne arată cât de bine se asemăna neghina cu grâul
în prima ei fază, încât poporul o numea zunim, “grâul fals”, “grâul denaturat” şi
“bastardul grâului”13.
Ieronim, care a trăit în Israel, în jurul anilor 400 după Cristos, a zis că
denumirea botanică a acestei plante a fost lolium temulentum 14. Acelaşi lucru îl
afirmă şi comentatorii moderni ca W. Barclay 15.
Dascălul ceresc când a arătat că neghina, în faza ei de creştere, nu se
deosebeşte deloc de grâu, ne-a învăţat că Diavolul ne ispiteşte atât de subtil,
245
încât nimeni nu poate distinge păcatul de un lucru bun, cu propria lui minte,
atunci când acesta este în faza lui iniţială.
b) Al doilea motiv pentru care Domnul Isus a asemănat sămânţa lui
Satan cu neghina este că, neghina când creşte mare nu o poţi smulge fără să
dezrădăcinezi cu ea şi grâul.
Evanghelistul Matei a scris că robii au spus stăpânului holdei: “Vrei
dar să mergem s-o smulgem?” (29) “Nu”, le-a zis el, “ca nu cumva, smulgând
neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea.” (v.28-29)
Am văzut că atunci când neghina şi grâul ajung la spic, firele lor diferă
unele de altele; numai că acum rădăcinile le sunt împletite între ele în aşa fel,
încât este imposibil să smulgi neghina fără să dezrădăcinezi şi grâul.
Mântuitorul ne învaţă pe fondul acestui fapt că, cu cât lăsăm neghina
păcatului să crească mai mare şi să se maturizeze, cu atât îşi va înfige rădăcinile
mai adânc în solul inimii noastre şi că le va împleti chiar şi cu lucrurile cele mai
sacre şi nobile, încât ne va fi imposibil s-o smulgem; pentru că a o smulge pe ea,
înseamnă a dezrădăcina din noi tot ce ne este mai drag şi mai bun.
c) A treia cauză pentru care Fiul lui Dumnezeu a asemănat sămânţa
Diavolului cu neghina este că, dacă nu o smulgem, rodul ei ne va fi foarte
dăunător.
Cercetătorul W.M. Thomson, cât
şi comentatorul W. Barclay, ne spun
că neghina este amară şi otrăvitoare;
că ea este un fel de drog care cauzează
ameţeală, vomă şi boală; şi chiar şi o
mică cantitate a ei, face ca pâinea să fie
amară şi neplăcută 16.
Am văzut, mai întâi, că atunci când
neghina este mică, ea nu se poate deosebi
de grâu. Apoi, am văzut că atunci când
creşte mare şi se deosebeşte de grâu,
ea nu se poate smulge. Şi, în cele din
urmă, am văzut că dacă o lăsăm şi nu o
smulgem, ea este amară şi otrăvitoare.
Tot astfel, ne spune Mântuitorul că este şi
păcatul. Dacă îl lăsăm şi nu-l eliminăm,
ne face viaţa amară, ne îmbolnăveşte
trupul şi sufletul; şi ce este mai grav, ne
duce la pierzare veşnică.
Împletirea rădăcinilor neghinei În această parabolă, Domnul Isus
cu ale grâului ne îndeamnă ca, veghind, să ne păzim
246
sufletul de păcat, care este sămânţa Diavolului, chiar şi atunci când sămânţa lui
este încă mică şi nu se deosebeşte de lucrurile bune, aşa cum nu se deosebeşte
neghina de grâu. Mântuitorul ne-a făcut acest îndemn din două motive: pentru
că ne-a dotat cu acest discernământ şi pentru că numai El ştie cel mai bine ce fel
de nenorocire prezentă şi viitoare se află în germenul seminţei Celui Rău.
Iar, pe aceia, în viaţa cărora se cunoaşte neghina şi nu o pot smulge; şi
care gem datorită amărăciunii şi otrăvii ei, Mântuitorul îi cheamă să vină la El,
fiindcă numai El are soluţia pentru neghina Diavolului.
Mulţi au încercat să smulgă neghina Celui Rău din viaţa lor, dar când au
văzut că o dată cu ea, dezrădăcinează totul din ei, s-au lăsat păgubaşi. Mântuitorul
este singurul care ne poate smulge neghina din suflet fără să dezrădăcineze şi alte
bunuri din noi. El, atunci când ne face această operaţie, nu ne goleşte viaţa de
bunuri şi de bucurii, ci dimpotrivă, ne-o împlineşte.
3. Al treilea lucru care ne învaţă Dascălul ceresc în această pildă este că,
neghina n-are altă soartă decât să fie aruncată în foc şi să ardă.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Lăsaţi-le să
crească amândouă împreună până la seceriş; şi la vremea secerişului, voi spune
secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul
strângeţi-l în grânarul meu.»” (v.30)
La început, grâul şi neghina cresc împreună. Apoi, este o perioadă când
dorim să smulgem neghina din grâu, dar nu reuşim. ��
Şi, în sfârşit, vine timpul
când ele trebuie să se separe. Despărţirea se făcea la seceriş. Mai întâi, neghina se
aduna dintre spicele de grâu, se lega în snopi şi se ardea. Apoi, femeile întindeau
boabele de grâu pe o tavă mare şi strângeau toate grăunţele de neghină. Este
adevărat că grăunţele de neghină se asemănau ca formă şi dimensiune cu boabele
de grâu; dar, în schimb se deosebeau la culoare, fiind gri 17.
Mântuitorul ne învaţă că marea selecţie a oamenilor se va face la judecata
de apoi, iar judecata de apoi se va ţine la seceriş. Omul nu este judecat în timpul
vieţii şi numai după câteva fapte, ci la sfârşitul vieţii; de aceea, judecata vine
pe urmă 18. Cineva, chiar dacă a căzut în păcat, dar dacă reuşeşte să primească
iertare este salvat; iar altcineva, chiar dacă duce o viaţă sfântă zeci de ani, dar
dacă cade în păcat la sfârşitul ei, va fi osândit.
Domnul Isus ne-a zis că la seceriş, neghina nu numai că se separă de
grâu, dar chiar se şi aruncă în foc ca să ardă.
Mulţi nu văd în păcat nici o consecinţă şi în sfinţenie nici o răsplată.
Numai că Mântuitorul ne învaţă că există şi o altă lume, în vederea căreia, lumea
noastră se va termina cu un seceriş, când neghina Diavolului nu numai că se va
separa de grâu, dar va fi şi aruncată într-un foc veşnic.
____________________
247
2. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 333 - 334.
4. Op. cit.
8. Op. cit. p. 351.
10. Op. cit. p. 81.
11. Op.
��
cit.;
��
13. Op. cit. p. 82.
II, p. 81.
16. Op. cit. p. 82.
17. Op. cit.
18. Op. cit. p. 83.
248
Marcu 4 : 30 - 32
30 El a mai zis: «Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin
ce parabolă o vom prezenta?
31 Se aseamănă cu un grăunte de muştar care, când este semănat în
pământ, este cel mai mic dintre toate seminţele de pe pământ;
32 dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate
zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la
umbra lui.»
Matei 13 : 31 - 32
31 Isus le-a pus înainte o altă parabolă şi le-a zis: «Împărăţia cerurilor
se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în
ogorul său.
32 Grăuntele acesta, într-adevăr, este cel mai mic dintre toate seminţele;
dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa
că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.»
Luca 13 : 18 - 19
18 El a mai zis: “Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o
voi asemăna?
19 Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a
aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare şi păsările cerului şi-au
făcut cuiburi în ramurile lui.»
Armonizat
1 Isus le-a pus înainte o altă parabolă şi le-a zis: (Mt.v.31) «Cu ce vom
asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce parabolă o vom prezenta? (Mc.
v.3o)
2 Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om (Lc.v.19)
şi l-a semănat în ogorul său. (Mt.v.31)
3 Grăuntele acesta într-adevăr, este cel mai mic dintre toate seminţele
(Mt.v.32) de pe pământ; (Mc.v.31)
4 dar, după ce a crescut, este mai mare decât (Mt.v.32) toate zarzavaturile.
(Mc.v.32)
5 Se face un copac (Mt.v.32) cu ramuri mari, (Mc.v.32)
6 aşa că şi păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile (Mt.v.32) şi
la umbra lui.” (Mc.v.32)
Mântuitorul ne învaţă în Pilda grăuntelui de muştar două lucruri în

legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu: punctul ei de plecare şi apogeul ei final.
249
I. PUNCTUL DE PLECARE AL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU
Unii văd în pilda grăuntelui de muştar două greşeli. După aceştia, prima
greşeală aparentă ar consta în discordanţa dintre
evangheliştii sinoptici: Evanghelistul Marcu a zis
că grăuntele de muştar a fost semănat “în pământ”
(v.31). Evanghelistul Matei a scris că grăuntele
de muştar a fost semănat “în ogor” (v.31); şi
Evanghelistul Luca a spus că grăuntele de muştar a
fost semănat “în grădină» (v.19). Şi, a doua greşeală,
tot aparentă, ar consta în faptul că, dacă Domnul
Isus era Dumnezeu atotştiutor, atunci cum a putut
El să spună că sămânţa de muştar este cea mai mică
din lume, când există alte seminţe mai mici şi care
fac pomi mai mari decât muştarul? Şi, dacă nu Fiul
lui Dumnezeu a făcut această afirmaţie, atunci cum
de au îndrăznit Evangheliştii Marcu şi Matei să-I
pună în gură să zică ceea ce El n-a spus şi, aceasta
chiar în sfintele Evanghelii? ��
Evanghelistul Marcu a
scris: «Împărăţia lui Dumnezeu... (31) se aseamănă
cu un grăunte de muştar care, când este semănat în
Muştarul şi sămânţa lui pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de
pe pământ”
(v.30-31) şi Evanghelistul Matei a spus:
“Grăuntele acesta, într-adevăr, este cel
mai mic dintre toate seminţele”. (v.32)
Răspunsurile sunt simple şi
uşoare. Când Mântuitorul a zis în parabolă
că grăuntele de muştar a fost semănat “în
pământ”, Evanghelistul Matei a avut în
minte “ogorul”, pentru că în Israel, cât
şi în Estul întreg, muştarul nu era un
zarzavat care se semăna în grădină, ci
în câmp 1. Acesta a fost motivul pentru
care atunci când Evanghelistul Matei şi-
a dedicat Evanghelia evreilor, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat
Evanghelia după Matei, (Vol.I,Stud.4)
el a scris că muştarul a fost semănat “în
ogor”! Apoi, când am abordat studiul Muştar înflorit
250
intitulat Evanghelia după Luca, (Vol.I,Stud.5) am văzut că această Evanghelie
are un caracter universal. Astfel Evanghelistul Luca atunci când a scris pilda
aceasta, ştia că majoritatea naţiunilor nu semănau muştarul în holde, ci în grădini;
şi că cei mai mulţi nici n-au auzit măcar că în Israel, muştarul se cultivă în câmp.
Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Luca a fost inspirat să scrie
pentru celelalte naţiuni că “sămânţa de muştar a fost aruncată în grădină”.
Iar, în legătură cu al doilea răspuns, explicaţia este următoarea.
Evanghelistul Ioan a scris despre Domnul Isus: “Toate lucruriIe au fost făcute
prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (1:3) Aceasta înseamnă
că Mântuitorul a creat şi toate soiurile de seminţe şi tot felul de pomi, şi că El
ştia care seminţe sunt cele mai mici şi care pomi sunt cei mai mari. Oare cine
se poate îndoi că Dumnezeu-Fiul ştia că sămânţa arborului chiparos, din care
şi-a construit Noe corabia, era mai mică decât cea a muştarului? (Geneza 6:14)2
Lui, Îi venea cu mult mai uşor să compare Împărăţia lui Dumnezeu cu sămânţa
chiparosului, pentru că ea era mai mică decât cea a muştarului; şi chiparosul era
cu mult mai mare decât muştarul. Numai că acest arbore gigantic nu creştea în
Israel, şi astfel ascultătorii Lui nu L-ar fi înţeles. Dascălul divin nu era interesat să
predea o lecţie de ştiinţe naturale, ci să fie cât mai înţeles de marele Lui auditoriu
de pe malul Mării Galileii. ��
Acesta era motivul pentru care El intra de fiecare dată
pe terenul ascultătorilor Lui şi le vorbea după nivelul priceperii lor! Israeliţii
��
ştiau că sămânţa de muştar era cea mai mică de pe pământ. Datorită acestui
fapt, ei o foloseau pe ea ca metaforă în expresiile lor proverbiale pentru micime.
Ei obişnuiau să zică la o picătură mică de sânge, “mai mică decât sămânţa de
muştar”; sau la o încălcare mică a legii ceremoniale: “mai mică decât sămânţa
de muştar” 3. Domnul Isus a întrebuinţat această metaforă şi atunci când ne-a
vorbit despre credinţă. El a zis: “Adevărat vă spun că dacă aţi avea credinţă cât
un grăunte de muştar, aţi zice acestui munte: «Mută-te de aici acolo», şi s-ar
muta.” (Matei 17:20)
Mântuitorul când a asemănat Împărăţia lui Dumnezeu cu sămânţa de
muştar, era ca şi când ar fi spus cu alte cuvinte marelui Său auditoriu de sub
cerul liber de pe malul Mării Galileii: “Nu spuneţi voi că sămânţa de muştar
este cea mai mică de pe pământ, dar care creşte ca un pom? Acum voi Mă puteţi
înţelege ce urmează să vă spun despre Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi astfel le-a
vorbit despre Împărăţia cerurilor pe fondul seminţei de muştar pentru a fi cât mai
înţeles.
Parabola pe care Mântuitorul a spus-o şi Evanghelistul Marcu a
consemnat-o, are două tablouri: unul cu micimea grăuntelui de muştar şi altul
cu un pom mare şi cu păsările cerului în el. Evanghelistul Matei ne-a prezentat
cu precădere tabloul cu micimea grăuntelui de muştar, iar Evanghelistul Luca a
accentuat asupra tabloului cu un pom mare şi cu păsările cerului în el.
251
Evanghelistul Matei când l-a citat pe Domnul Isus spunând: “Grăuntele
acesta, într-adevăr, este cel mai mic dintre toate seminţele”, (v.32) ne-a atras
atenţia la ceea ce avea Domnul Isus în minte atunci când ne-a redat primul
tablou: că Împărăţia lui Dumnezeu urma să aibă pe pământ un punct de plecare
foarte mic şi greu; că avea s-o înceapă un Dulgher din Nazaretul Galileii, “un
om dispreţuit şi părăsit de oameni”, aşa cum L-a descris Prorocul Isaia în (53:3),
pe care semenii Îl vor lepăda (Matei 21:42) şi Îl vor răstigni pe cruce între
tâlhari; şi apoi urmau s-o continue doisprezece oameni simpli, dintre care cei
mai mulţi erau pescari. “Da, într-adevăr”, a accentuat Evanghelstul Matei să
spună parafrazând, “acest început era un grăunte de muştar, dar un grăunte de
muştar care avea în sine embrionul Împărăţiei cerurilor, pe care l-a semănat şi îl
supraveghează însuşi Dumnezeu-Creatorul (Ioan 1:3) şi Părintele veşniciilor.”
(Isaia 9:6)
Al doilea lucru pe care ni-l arată Domnul Isus în această pildă este
II. APOGEUL FINAL AL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU
Muştarul oriental diferă mult de-al nostru. Exploratorul W.M. Thomson,
ne relatează în cartea sa intitulată Ţara Cărţii, că el personal a văzut în Israel
muştari care atingeau până la 4 metrii înălţime 4. Acesta este motivul pentru care
Evanghelistul Luca a scris: “Grăuntele acesta a crescut, s-a făcut copac mare şi
păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.” (v.19)
A. Parmelee, în cartea sa intitulată Toate păsările din Biblie, cât şi W.
Barclay şi W. Hendriksen, ne spun că era foarte obişnuit să vezi în Israel cum se
lăsau stoluri de păsări asupra muştarilor, deoarece le plăcea foarte mult sămânţa
lor mică şi neagră 5.
Apoi, ca să putem înţelege al doilea tablou pe care ni l-a prezentat
dumnezeiescul nostru Învăţător şi asupra căruia a accentuat Evanghelistul Luca,
trebuie să cunoaştem următorul lucru. În Răsărit, pomul era simbolul unui
imperiu; iar păsările din el, reprezentau naţiunile aparţinătoare 6. Acesta este
motivul pentru care noi găsim mereu asemenea tablouri în cartea Prorocului
Ezechiel (17:22-23;31:3,6) şi Daniel! (4:10-12,21)
Astfel, cu ajutorul acestui tabloul şi a detaliilor lui: copacul cel mare,
(Lc.v.19) cu ramurile lui mari (Mc.v.32) şi cu stolurile de păsări din el, Dascălul
ceresc ne-a arătat că Împărăţia lui Dumnezeu se va extinde asupra inimilor
oamenilor ca cel mai mare imperiu şi că va cuprinde în sânul lui neamul omenesc
din toate naţiunile pământului, fapt care s-a împlinit cu cea mai mare exactitate
şi care ne demonstrează că noi avem aici de-a face cu cuvintele lui Dumnezeu.
Mântuitorul, când a asemănat Împărăţia lui Dumnezeu cu muştarul, ne-a arătat
că numai în Împărăţia pe care El ne-a coborât-o din cer, oamenii de pe întregul
glob urmau să găsească adevărata hrană şi odihnă pentru sufletele lor, întocmai
252
ca norii întregi de păsări, în sămânţa şi în ramurile muştarului; că numai în ea,
ei urmau să afle singurul farmec şi unica plăcere, ca păsările cerului la umbra
muştarului; (Mc.v.32)7 şi că numai în acest pom mare al Împărăţiei lui Dumnezeu,
neamul omenesc urma să se adăpostească milenii întregi şi să facă cuiburi pentru
copiii lui, ca păsările pentru puii lor, (Lc.v.19) fapt care s-a împlinit şi se mai
împlineşte cu cea mai mare precizie.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că Biserica lui Cristos a avut un
punct de plecare foarte mic în Israel, ca un grăunte de muştar; că ea a atras mereu
pe oameni în sânul ei, din toate naţiunile pământului milenii întregi, întocmai ca
muştarii păsările cerului; şi că Ioan Teologul i-a văzut în Apocalipsa, dimensiunea
şi gloria ei finală pe care nimeni nu o putea bănui 8. El a scris în această ultimă
carte a Bibliei: “După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare mulţime, pe care
nu putea s-o numere nimeni, din fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare
popor şi din fiecare limbă, care stătea în picioare înaintea tronului şi înaintea
Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; (10) şi strigau cu
glas tare şi ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe tron şi a
Mielului!»” ��
(Apoc. 7:9-10)
____________________
3. Op. cit.
4. Op. cit.;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 179;
5. Parmelee, A., All the Birds of the Bible, p. 250;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 84 – 85;
253
34. PILDA CU ALUATUL
Matei 13 : 33
33 Le-a spus o altă parabolă, şi anume: “Împărăţia cerurilor se aseamănă
cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu,
până s-a dospit toată plămădeala.”
Luca 13 : 20 - 21
20 El a zis iarăşi: “Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu?
21 Se aseamănă cu aluatul pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei
măsuri de făină, până s-a dospit toată.”
Armonizat
1 El a zis iarăşi: “Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? (Lc.
v.20)
2 “Se aseamănă cu aluatul pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei
măsuri de făină, până s-a dospit toată (Lc.v.21) plămădeala.” (Mt.v.33)
În acest studiu intitulat Pilda cu aluatul, ne vom ocupa de două lucruri:

interpretarea şi însemnătatea acestei pilde.
I. INTERPRETAREA PILDEI CU ALUATUL
Aluatul era o bucăţică de cocă sau ferment care se lua din aluatul dospit
şi se păstra pentru o nouă plămădeală.
În Biblie, aluatul simbolizează coruperea, influenţa rea şi stricăciunea
păcatului. Ea foloseşte acest simbol deoarece evreii au identificat fermentarea
cu putrefacţia, descompunerea şi stricăciunea. Acesta a fost motivul pentru care
poporul evreu a trebuit să înlăture din casă cu o zi înainte de Paşte tot aluatul
dospit. Tot aceasta a fost şi cauza pentru care Domnul Isus a zis ucenicilor să se
păzească de “aluatul fariseilor şi al saducheilor!” (Matei 16:6)
Acum, ştiind că în Biblie, aluatul este simbolul putrefacţiei, al stricăciunii
şi al păcatului, ni se ridică întrebarea: atunci, cum a putut dumnezeiescul
nostru Învăţător să asemene Împărăţia cerurilor cu aluatul? Explicaţia ne-o
dă ermeneutica, care ne învaţă că dacă într-un text, un cuvânt are o anumită
semnificaţie, aceasta nu înseamnă că el are acea semnificaţie în toate textele.
Adevărata lui însemnătate ni-l dă contextul. Să luăm, spre exemplu două cazuri
care sunt adevărate paradoxuri. În întâia Epistolă a Apostolului Petru, cuvântul
leu îl simbolizează pe Diavol: Apostolul Petru a scris: “Dă târcoale ca un leu
care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (5:8) Iar în Apocalipsa, cuvântul Leu Îl
simbolizează pe Domnul Isus. Ioan Teologul a scris: “Leul din seminţia lui Iuda.”
(5:5) Şi simbolul şarpe are trei înţelesuri. În Apocalipsa are înţelesul de Diavol:
254
“El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan.”
(20:2) În Evanghelia după Matei are înţelesul de înţelepciune: “Fiţi înţelepţi
ca şerpii.” (10:16) Şi în Evanghelia după Ioan are însemnătatea crucificării
Mântuitorului: “Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să
fie înălţat şi Fiul omului.” (3:14)
Dacă Domnul Isus a folosit în toate celelalte parabole lucrurile cunoscute
şi familiare, atunci cu atât mai mult, El a venit cu pilda aceasta chiar până la
El acasă, la casele marelui Lui auditoriu de sub cerul liber şi la casele tuturor
cititorilor Evangheliilor, şi aceasta şi la propriu şi la figurat.
Pe timpul Domnului Isus, pâinea se cocea acasă. Mântuitorul a văzut de
mai multe ori cum Maria, mama Lui, lua o bucăţică de ferment şi o punea în aluat,
şi cum acel ferment schimba întreaga structură a plămădelii. “Acest proces”, Îşi
zicea El de fiecare dată când îl vedea, “este felul cum va lucra Împărăţia Mea în
inimile oamenilor” 1.
În textul grecesc scrie pentru cele “trei măsuri de făină”: sata tria. Cele
trei sat-uri greceşti la un loc, erau ceva mai mari decât “o efă evreiască”, pentru
că o efă era de 24 litri. Pe când, sat-ul grecesc fiind o unitate de măsură în care
încăpeau nouă litri de lichid, ne arată că aluatul femeii din parabolă avea o cantitate
de 27 litri. Cele trei sat-uri, explica cercetătorul Levinson, erau o cantitate pentru
o familie destul de mare, aşa cum era familia Mântuitorului, care se compunea
cel puţin din nouă persoane: Domnul Isus, mama Lui, patru fraţi (Matei 13:55) şi
trei surori;2 fiindcă cuvântul “surorile” este trecut în textul grecesc la plural şi nu
la dual, ceea ce înseamnă că erau de la trei în sus, aşa după cum ne-am informat
când am tratat studiul intitulat Necredinţa nazarinenilor.(Vol.II,Stud.51)
Ne putem imagina, cât de şocaţi au rămas ascultătorii Domnului Isus atunci
când El a asemănat Împărăţia lui Dumnezeu cu fermentul! Cu ce curiozitate Îl
ascultau ei când El le explica cum fermentul are o putere transformatoare asupra
aluatului, ca să-i schimbe întreaga compoziţie şi să facă pâinea moale, pufoasă
şi gustoasă! Şi cum numai Împărăţia lui Dumnezeu are o asemenea putere de a
transforma inima omului!
În al doilea rând, ne vom ocupa de
I. ÎNSEMNĂTATEA PILDEI CU ALUATUL
Dascălul divin ne învaţă în această pildă patru lucruri:
1. Primul lucru este că singura putere care ne poate transforma vine
din afară.
Înţeleptul Seneca a spus în secolul întâi că omul a decăzut în aşa fel, încât
el nu se poate autosalva, decât în cazul în care îi va întinde cineva o mână din
afară. Mântuitorul ne învaţă aici tocmai lucrul acesta.
Ca să putem înţelege această parabolă, trebuie să cunoaştem mai întâi trei
255
fonduri pe care Domnul Isus a rostit-o şi ce este Împărăţia lui Dumnezeu.
Primul fond sunt trei puteri: una înfrântă, care este a omului; alta mai
mare care ne terorizează şi este a Diavolului; şi a treia supremă, care doreşte să
ne elibereze. Al doilea fond este că omul a devenit prizonierul Diavolului şi că el
zace în împărăţia acestui tiran de milenii. Şi al treilea fond este că există şi o altă
Împărăţie, Împărăţia lui Dumnezeu care este în afara noastră.
Trebuie să recurgem mereu la definiţia Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care
ne-a formulat-o Mântuitorul în rugăciunea “Tatăl nostru”. Fiul lui Dumnezeu
ne-a predat rugăciunea “Tatăl nostru’’, în cea mai înaltă formă a poeziei ebraice.
Poezia ebraică s-a deosebit fundamental de-a noastră modernă. Ea folosea o
procedură cunoscută în literatură sub numele de paralelism, obişnuind să spună
acelaşi lucru de două ori: în primul vers îl enunţa şi în al doilea îl explica. Versul
enunţiativ zice: “Vină Împărăţia Ta” şi cel explicativ spune: “facă-se voia Ta
precum în cer şi pe pământ.” (Matei 6:10). Astfel, “Împărăţia lui Dumnezeu din
cer este o societate care trăieşte după voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit.”
Acum să ne gândim puţin, cum poate fi acolo unde Dumnezeu este totul în toţi?
Ce fel de fiinţe sunt acelea care nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc suprem
este acolo unde trăiesc asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo? Tot
astfel, “Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte după
voia lui Dumnezeu ca cea din cer şi care se bucură de o viaţă tot aşa de frumoasă
şi fericită ca cea din eternitate.”
Dascălul ceresc ne învaţă în această parabolă că omul, pe de o parte s-a
adaptat modului de viaţă care se află în împărăţia Celui Rău; iar pe de altă parte,
el simte în suflet un război intern şi doreşte cu tot dinadinsul să se transforme,
numai că nu reuşeşte, fiindcă el a ajuns ca un aluat mort, care nu are în sine nici o
putere pentru a se schimba. Şi, cu toate acestea, Fiul Celui Preaînalt ne face una
dintre cele mai mari declaraţii că, totuşi există o singură şansă a transformării:
şansa unui ferment din afară care este Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul ne face în pilda aceasta unul dintre cele mai mari apeluri. El,
după ce ne cere mai întâi să recunoaştem că am ajuns un aluat mort în împărăţia
Diavolului, ne îndeamnă să-L acceptăm pe El în viaţă ca Stăpân. Şi astfel, din
momentul în care Îi facem voia, El ne este Împărat; şi când El ne este Împărat,
inima noastră se transformă într-un mic teritoriu al Împărăţiei Lui; şi când inima
noastră devine un mic teritoriu al Împărăţiei Lui, în noi, aluatul cel mort, intră o
viaţă şi o putere nouă din afară care ne transformă şi ne face o altă creatură.
2. Al doilea lucru care ne învaţă Domnul Isus în această parabolă este că
puterea care ne poate transforma lucrează în interiorul nostru.
Biblia ne învaţă că sufletul este centrul vieţii morale, intelectuale şi
religioase, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Fericirea celor
cu inima curată, (Vol.III,Stud.18) şi că în el ne este punctul de comandă, aşa
256
cum ne-am informat când am abordat studiul intitulat Interzicerea poftei. (Vol.
III,Stud.29) Tot Sfintele Scripturi ne revelează că sufletul ne este şi un mic
teritoriu fie al Împărăţiei lui Dumnezeu, fie al împărăţiei Diavolului, aşa cum am
văzut în ultimul studiu. Astfel, ce stăpânul ne sădeşte în suflet, noi aceea simţim
şi aceea dorim; şi că ce sufletul simte şi doreşte, el aceea ne ordonă să facem.
Faptul că omul gândeşte ce n-ar vrea să gândească şi doreşte ce n-ar vrea să
dorească, a devenit o lege universală a naturii umane, care ne arată că Diavolul a
pus mâna pe punctul de control şi de comandă, şi că el ne dirijează cum vrea.
Ne uimeşte faptul când ne gândim, ce lovitură de graţie ne-a dat Diavolul
dinăuntru! Lucrul acesta L-a determinat pe Domnul Isus ca să compare oamenii
cu pomii, dar nu în ce priveşte schimbarea, ci nurnai în ce priveşte felul lor, aşa
cum am văzut în studiul intitulat Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu. (Vol.
III,Stud.42)
Unii cred că aşa cum un pom rău îşi poate schimba firea prin altoire,
tot aşa există şi pentru oameni anumite mijloace de transformare: ca educaţia
şi cultura. Numai că aşa cum se ştie că la om, patima veche este cu mult mai
puternică decât educaţia nouă, Fiul Celui Preaînalt ne-a demonstrat prin venirea
Sa în lume, răstignirea şi coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu, că pentru om n-
a existat nici un mijloc de transformare. Pomul îşi mai poate schimba firea lui
sălbatică prin altoire, dar omul nu se poate transfoma niciodată, deoarece el este
patronat de suflet în care Diavolui a sădit tot ce are în împărăţia lui. Acesta
��
este
motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus că Diavolul este stăpânul lumii! (Ioan
4:30) Şi aceasta este cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a declarat în Matei
12:29 că El a intrat în împărăţia sau casa Celui Tare, că mai întâi l-a legat şi apoi
i-a jefuit casa. Noi eram în prizonieratul Diavolului. Dar, a venit peste el Unul
mai mare care are toată puterea în cer şi pe pământ, şi ne-a transferat în Împărăţia
Lui, aşa cum a declarat personal Fiul lui Dumnezeu despre Sine şi a consemnat
Evanghelistul Matei în 28:18 şi aşa cum a scris Apostolul Pavel în Epistola sa
către Coloseni 1:13. Acum avem un alt Stăpân; şi de acum ce Stăpânul nou ne
sădeşte în inimă, noi aceea dorim şi aceea facem.
Acesta este motivul pentru care Dascălul nostru divin ne învaţă în
această parabolă că până când fermentul din afară al Împărăţiei lui Durnnezeu
nu pătrunde în aluatul mort al sufletului nostru, noi nu ne putem transforma şi
deveni o creatură nouă, cu gânduri noi, dorinţe noi, orizonturi noi şi simţăminte
noi!
3. Al treilea lucru care ne învaţă Domnul Isus în această pildă este că,
puterea transformatoare se extinde în exterior.
Mântuitorul ne învaţă că fermentul este adus din afară, lucrează în
interior şi se extinde în exterior până când dospeşte toată plămădeala.
Prin venirea Fiului lui Dumnezeu şi predicarea Evangheliei Lui, a apărut
257
în lume o putere nouă care are menirea s-o transforme. Misiunea Bisericii este să
facă nu lucruri noi, ci oameni noi; şi numai oamenii noi, pot crea o lume nouă.
Iată de ce Biserica este cea mai importantă instituţie de pe pământ! Şi iată din ce
cauză, Fiul Celui Preaînalt a înzestrat pe fiecare răscumpărat al Lui, cu calitatea
de-a fi un ferment al Împărăţiei cerurilor în locul unde se găseşte!
Odată când se trata problema cu privire la metode de evanghelizare, la
care au luat parte reprezentanţi din mai multe ţări, unii au scos în evidenţă că prin
răspândirea literaturii creştine Îl putem face pe Cristos cunoscut lumii. ��
Alţii au
susţinut că evanghelismul personal, de la om la om, ar fi metoda cea mai bună
etc. În cele din urmă, luând cuvântul un african, a zis: “Noi când evanghelizăm
un sat nu-i trimitem cărţi, ci o familie creştină ca să locuiască în el; şi aproape
întotdeauna, oamenii Îl primesc pe Cristos prin felul vieţii acelei familii.”
Poate vor zice unii: “Dacă Dumnezeu a făcut din fiecare mântuit un
ferment al Împărăţiei Lui, atunci de ce n-a dospit încă toată plămădeala lumii?”
La această întrebare sunt două răspunsuri. Primul, că nu toţi care se numesc
creştini sunt un ferment. Numai fiii Împărăţiei lui Dumnezeu sunt umpluţi cu o
pace divină, şi totodată cu o nemulţumire sacră, care nu vor odihnă până nu-şi
arată toată repulsia faţă de păcat. Acesta este motivul pentru care creştinismul este
cea mai revoluţionară forţă din lume. Unamuno, cunoscutul creştin din Spania,
a spus: “Doamne, retrage-Ţi pacea şi adu-Ţi slava!” 3 Şi al doilea răspuns la
întrebarea, de ce n-a dospit încă toată plămădeala lumii, este, că cei mai mulţi
oameni s-au adaptat într-o măsură atât de mare modului de viaţă din împărăţia
Celui Rău, încât ei au cea mai mare repulsie faţă de tot ce aparţine lui Cristos şi
Împărăţiei Lui.
Acesta a fost motivul pentru care mulţimile din Tesalonic, atunci când le-
a pătruns creştinismul în cetate, au protestat energic, strigând: “Oamenii aceştia
care au răscolit lumea au venit şi aici!” (Fapt.17:6) Şi aceasta a fost adevărata
cauză pentru care lumea L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, deoarece El lupta
împotriva deprinderilor ei rele pe care le-a moştenit din împărăţia Diavolului!
Cu toate aceste obstacole, după aparenţă de neînvins, creştinii au fost
şi au rămas un ferment care au schimbat lumea şi care continuă s-o transforme
neîncetat.
În secolul al patrulea era un călugăr cu numele Telemachus, care a primit
odată un îndemn din partea lui Dumnezeu să meargă la Roma. Roma, deşi se
numea Roma creştină, totuşi în ea se ţineau încă jocuri de gladiatori. Când
Telemachus a văzut arena tixită de 80.000 de spectatori, în care gladiatorii se
luptau pe viaţă şi moarte; şi cum mulţimile strigau însetate de sânge, şi-a zis
îngrozit: “Oare aceia care se ucid şi aceia care se desfătează la crimele fraţilor
lor, nu sunt şi ei creştini?” Astfel, el s-a dus şi s-a aşezat între gladiatori ca să-i
despartă. Mulţimea înfuriată a început să urle. Unul dintre gladiatori l-a azvârlit
258
la o parte. Dar el din nou s-a băgat între ei ca să facă pace. Comandantul jocului
a ordonat să se tragă clopotele pentru plecarea lui. Dar el tot mai insista pentru
împăcarea gladiatorilor. O sabie a sclipit în lumina soarelui şi pustnicul a fost
doborât la pământ. Dintr-o dată s-a făcut o linişte mare. Toţi au înţeles ce s-a
întâmplat, că a murit un sfânt pentru jocul şi pasiunea lor diavolească. Şi din
acea zi nu s-a mai ţinut în Roma nici un joc de gladiatori 4.
Chiar dacă creştinismul n-a reuşit să schimbe lumea întreagă şi toate
lucrurile din ea, totuşi el a transformat-o într-o mare măsură.
Să luăm câteva exemple. El a transformat viaţa femeilor. Iată o mică
imagine chiar a femeilor din Israel! Adeseori se putea vedea cum tatăl mergea
călare pe asin, copiii pe jos, iar mama nu numai că mergea pe jos, dar era şi
încovoiată sub o sarcină 5. Erau multe motive pentru care bărbaţii evrei
mulţumeau lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă că nu i-a făcut un păgân, un rob
sau o femeie 6.
Creştinismul a transformat viaţa celor slabi şi bolnavi. În Sparta, atunci
când se năşteau copiii, erau supuşi unui control. Dacă erau debili sau aveau
un cusur, erau aruncaţi pe coasta unui munte 7. Înţeleptul
��
Seneca ne-a spus că
romanii procedau la fel . Dr. A. Rendle Short ne-a relatat că primul azil de
8
nevăzători l-a fondat un călugăr cu numele Thalasius; că primul dispensar gratuit

l-a înfiinţat Apollonius, un negustor creştin; şi că sunt documente care ne arată că
primul spital l-a întemeiat Fabiola, tot o creştină 9.
Creştinismul a transformat viaţa bătrânilor. Cato, un scriitor roman, a dat
următorul sfat unui fermier, scriindu-i: “Vezi ce vite ai şi vinde ce ai de vândut...
Vinde-ţi boii slabi şi bătrâni, vitele cu cusur,... uneltele vechi şi sclavii bătrâni şi
bolnavi.” 10
Acesta era tabloul valorii omului din lumea precreştină, că el nu era
privit de semeni altfel decât ca o unealtă de muncă; şi că preţul lui se compara
ca şi preţul unui dobitoc, după capacitatea lui de lucru. Numai creştinismul a
ridicat pe orice om la demnitatea unei persoane, care a fost creată după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu şi pentru care Şi-a dat viaţa Fiul lui Dumnezeu.
Creştinismul a transformat viaţa copiilor. În��
civilizaţia lumii antice, copiii
aveau foarte multe riscuri să fie distruşi. ��
Spre exemplu, iată ce scrisoare a trimis
la Alexandria un oarecare Hilarion soţiei lui, Alis: “Dacă vei avea bunul noroc
ca să naşti un băiat, lasă-l să trăiască; iar de va fi o fată, arunc-o” 11. ��
Unde mai
punem marea tragedie că în preajma apariţiei crestinismului, căminul era cel mai
distrus. Atunci divorţul era atât de frecvent, încât femeilor nu le era ruşine să-şi
schimbe bărbatul în fiecare an. Într-o asemenea decădere, uciderea pruncilor era
o tragedie comună.
Şi, câte alte transformări am putea să mai enumerăm ca: abolirea
sclavagismului, ridicarea demnităţii omului, câştigarea libertăţii de conştiinţă
259
cu preţul vieţii a sute şi mii de martiri etc. Influenţa
��
creştinismului s-a extins
chiar şi asupra ţărilor necreştine. Nimic nu este mai demonstrabil ca puterea
transformatoare a creştinismului asupra lumii în general şi a omului în special.
4. Al patrulea lucru care ne învaţă Mântuitorul în pilda cu aluatul este că,
puterea transformatoare a Împărăţiei lui Dumnezeu se vede după efectul
ei.
Toţi comentatorii şi exegeţii sunt de acord că această pildă ne vorbeşte
despre puterea transformatoare a Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa individului
şi în lume. Dar există o singură deosebire de opinie şi, această deosebire constă
numai în felul cum lucrează această putere transformatoare.
Unii comentatori ne spun că Împărăţia lui Dumnezeu îşi face lucrarea
de transformare în mod invizibil, aşa după cum nici fermentul nu se vede cum
lucrează în aluat. Tot ce putem vedea, zic aceştia este efectul fermentului, cum el
a transformat aluatul.
Alţi comentatori ne demonstrează tocmai invers, că lucrarea
transformatoare a Împărăţiei lui Dumnezeu se vede în modul cel mai clar. C.H.
Dodd ne explică, zicând: “Pune-ţi, vă rog, fermentul în aluat şi veţi vedea cum
el îl va schimba dintr-o masă pasivă într-alta activă şi clocotitoare”. Tot astfel,
a spus comentatorul amintit “când pătrunde fermentul Împărăţiei lui Dumnezeu
într-o fiinţă umană, el o transformă dintr-o stare pasivă şi chiar moartă faţă de
Dumnezeu într-alta activă şi plină de viaţă.” 12
Dacă studiem mai profund problema felului cum lucrează puterea
transformatoare a Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, vom vedea că
amândouă punctele de vedere sunt reale, pentru că sunt cazuri când procesul de
transformare se vede şi sunt cazuri când el nu se vede.
Noi greşim când standardizăm procesul de transformare şi insistăm ca
toţi oamenii să treacă prin procesul experimentat de noi. ��
Pe când, Dumnezeu
are o mare varietate de asemenea procese. Spre exemplu: sunt unii care, în
momentul transformării simt o mare zdruncinare şi zdrobire în suflet, încât pot să
arate în modul cel mai spectaculos nu numai ziua şi ora, ci chiar şi minutul când
Dumnezeu a pătruns în viaţa lor. Alţii, în schimb, îşi deschid inima lui Cristos
tot aşa de natural cum îşi deschide floarea petalele înaintea soarelui 13. ��
Efectul
transformării este acelaşi. El se vede la fiecare copil al lui Dumnezeu, dar numai
procesul schimbării diferă de la unii la alţii.
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 180 - 181.
II, p. 88;
��
260
5. Op. cit. p. 89.
6. Op. cit.
7. Op. cit.
10. Op, cit. p. 90.
11. Op. cit.
12. Op. cit. p. 92.
13. Op. cit. p. 93.
261
35. PILDA COMORII ASCUNSE
Matei 13 : 44
44 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-un
ogor. Omul care o găseşte, o ascunde şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are
şi cumpără ogorul acesta.
Mântuitorul ne arată în Pilda comorii ascunse patru lucruri cu privire

la Împărăţia cerurilor: că ea este o comoară, că ea este o comoară ascunsă, că
descoperirea ei este cel mai mare privilegiu şi că intrarea în posesia ei este actul
celei mai mari înţelepciuni.
I. ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR ESTE O COMOARĂ
Fiul lui Dumnezeu a zis în acest verset: “Împărăţia cerurilor se mai
aseamănă cu o comoară…”
Un muncitor din Scoţia, care locuia într-un sat şi lucra într-un oraş,
povestea despre un pastor cu care călătorea la fiecare sfârşit de săptămână, cum
acesta îi vorbea mereu despre Cristos şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi cum
el a observat că acel pastor avea un drum adâncit spre Cristos şi spre cer în toate
discuţiile pe care le purta cu oamenii, aşa cum roţile carelor adâncesc un drum
de ţară pe care trec mereu.
Fiecare om are un drum adâncit spre ceva. Unii au drumul vieţii adâncit
spre cârciumă; alţii, spre locuri ale fărădelegii; alţii, spre sport, care discută ore
întregi după fiecare meci etc. Spune-mi, te rog, spre ce ţi-e adâncit drumul vieţii,
ca să-ţi spun cine eşti?
Domnul Isus, făcându-Se Om, şi El avea un drum adâncit spre ceva.
Evangheliile ne arată că drumul vieţii Lui era adâncit spre Împărăţia cerurilor.
Faptul că Mântuitorul ne vorbea mereu despre Împărăţia cerurilor ne arată trei
lucruri: primul, că El a fost singurul care S-a coborât din cer, al doilea, că a
cunoscut cerul în toată valoarea, gloria şi frumuseţea lui, şi al treilea, că a venit
la noi şi chiar Şi-a dat viaţa pentru noi ca să ne pregătească în vederea Împărăţiei
cerurilor.
Toate acestea ne arată că Dascălul divin nu putea să nu ne vorbească
mereu despre Împărăţia cerurilor şi să nu ne-o asemene prin parabole când cu o
sămânţă, când cu un aluat, când cu o comoară, când cu un mărgăritar, când cu un
năvod, când cu talanţi, când cu zece fecioare şi aşa mai departe!
Dar, Mântuitorul nu ne-a vorbit mereu despre Împărăţia cerurilor numai
pentru că drumul vieţii Lui era adâncit spre ea şi fiindcă ea Îi era cea mai mare
comoară a sufletului, ci pentru că El a dorit ca şi drumul vieţii noastre să fie
adâncit spre Împărăţia cerurilor şi ea să fie şi pentru sufletul nostru cea mai mare
262
comoară.
Noi adeseori folosim cuvântul caracter. Acesta este un cuvânt gececesc
compus care înseamnă “a tăia adânc”, întocmai ca roţile carelor un drum de
ţară.
Vom reda acest mare adevăr al unui drum adâncit în fiinţa noastră printr-
un silogism:
“Semeni un gând, răsare un cuvânt;
Semeni un cuvânt, răsare o faptă;
Semeni o faptă, răsare un obicei;
Semeni un obicei, răsare un caracter;
Semeni un caracter, răsare un destin etern.”
Ceea ce înseamnă că ce gândim, aceea vorbim; ce vorbim, aceea facem;
ce facem, aceea ne intră în obicei; ce ne intră în obicei, aceea ni se transpune în
caracter; şi ce ni se transpune în caracter, aceea ne pecetluieşte destinul veşnic.
Mântuitorul ne-a descoperit în parabola aceasta că Împărăţia cerurilor
este o adevărată comoară; 1 şi El ne-a învâţat prin exemplul pe care ni l-a dat în
viaţa Lui că şi drumul vieţii noastre trebuie să fie adâncit spre această comoară
supremă şi eternă.
În al doilea rând, Mântuitorul ne dezvăluie în această parabolă că
II. ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR ESTE O COMOARĂ ASCUNSĂ
El a zis: “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă.”
Dumnezeiescul nostru Dascăl ne învaţă că Împărăţia cerurilor este o comoară
ascunsă de orice muritor, de orice filozof, de orice savant şi de orice geniu; şi
dacă El nu ne-ar fi descoperit-o, ea ar fi rămas ascunsă pentru pământeni pentru
veci de veci.
În vremurile precereştine nimeni nu putea visa că omul va ajunge în cer,
nici babilonienii, nici egiptenii, nici grecii şi nici chiar evreii, pentru că cerul
era cu adevărat, aşa cum ne spunea Mântuitorul o comoară ascunsă. Acesta a
fost motivul pentru care poporul evreu credea că în cer este numai Dumnezeu
şi îngerii, dar nu putea să viseze niciodată că omul va moşteni cerul. Cel mai
mare ideal al evreilor la care au ajuns era că, ei credeau că în al patrulea cer se
află Ierusalimul şi Templul lor original; şi că atunci când va veni Mesia şi va
începe pe pământ epoca Sa de aur, va coborî şi Ierusalimul ceresc 2, aşa cum
am văzut când am tratat studiul Ierusalimul ceresc în lucrarea intitulată Studii
asupra Apocalipsei. (Voi.III,Stud.43)
Acesta a fost cel mai mare vis pe care şi l-au imaginat cei mai îndrăzneţi
pământeni! Acesta a fost cel mai înalt nivel omenesc, pe fondul căruia Cristos a
început să ne vorbească despre cer în revelaţia Noului Testament! Şi, totuşi acest
nivel era plafonat, de aceea Mântuitorul l-a ridicat la o înălţime infinit mai mare,
263
atunci când ne-a învăţat că nu se va coborî la noi nici un Ierusalim ceresc, ci pe
noi ne va duce în acea Cetate de Aur. Evanghelistul
��
Ioan L-a citat pe Domnul
Isus, spunându-ne: «Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi
aveţi credinţă în Mine. (2) În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi
aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (3) Şi după ce Mă voi duce şi
vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt
Eu să fiţi şi voi.” (Ioan 14:1-3)
Revalaţia Noului Testament când ne vorbea despre cer, folosea şi nivelul
plafonat al lumii Vechiului Testament şi învăţătura Mântuitorului în termenii
ei noi. Ea când folosea concepţiile lumii Vechiului Testament, a făcut lucrul
acesta ca să înţeleagă oamenii din acel timp. Iar când întrebuinţa termenii noi ai
învăţăturii Dascălului divin, ea a ridicat generaţiilor care urmau un nivel infinit
mai mare cu privire la cer, faţă de cum îl avea lumea Vechiului Testament.
Domnul Isus când a venit pe pământ şi a murit pe cruce, El n-a venit
numai în calitate de Mântuitor ca să ne făurească mântuirea; ci a venit şi în calitate
de Învăţător, ca să ne descopere prin învierea şi înălţarea Sa la cer, comoara şi
natura Împărăţiei Sale.
În al treilea rând, Mântuitorul ne arată în această pildă că
III. DESCOPERIREA COMORII ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR ESTE
CEL MAI MARE PRIVILEGIU
El a zis: “Împăraţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă
într-un ogor…”
Pe timpul Domnului
Isus erau bănci în Israel 3.
Totuşi, cei mai mulţi oameni
nu-şi ţineau valorile în ele,
ci le îngropau în pământ,
considerând că pământul este
locul cel mai sigur. Rabinii
au conceput următorul dicton
care era foarte răspândit:
“Există un singur adăpost
sigur pentru comori şi acesta
este pământul.”4 Acesta a fost
motivul pentru care robul
rău din pilda talanţilor şi-a
îngropat talantul în pământ!
(Matei 25:22)
Harta Galileii Istoricul evreu, Iosif
264
Altarul de jertfă din al doilea mileniu înainte de Cristos.
Excavări în Meghido.
Oraşul Meghido
265
Flavius ne-a relatat că evreii
obişnuiau să-şi ascundă
tezaurul în pământ, şi
cu atât mai mult, atunci
când se aflau în preajma
războaielor.5 În nici o ţară
din lume nu s-au purtat
atâtea războaie ca în Israel,
îndeosebi în zona Meghido
numită şi Armaghedon,
care era la 30 de kilometri
sud-vest de ţărmul Mării
Galileii, de unde a rostit
Fiul lui Dumnezeu aceste
opt parabole cu privire la
Împărăţia lui Dumnezeu.
La mulţi, peste care
a trecut tăvălugul războiului
şi au murit, le-a rămas aurul Dealul Meghido
şi argintul îngropat în pământ. Cercetătorul W.M. Thomson a scris în lucrarea sa
intitulată Ţara Cărţii, pe care a publicat-o în anul 1876, că mulţi din Israel, şi în
special din Galileea, şi-au făcut din căutarea comorilor ascunse ocupaţia de bază
a vieţii 6. Când Mântuitorul a spus această parabolă, El a vorbit ascultătorilor Săi
despre un lucru pe care ei îl cunosteau bine.
Exploratorul amintit, ne-a relatat mai departe, cum a fost găsit tezaurul
lui Alexandru Macedon şi al tatălui său Filip, care tezaur, l-a văzut chiar şi el
personal în oraşul Sidon. El ne-a istorisit că în Sidon era o alee renumită în pomii
acacia; şi că, într-o zi, când nişte muncitori au săpat o groapă într-o grădină din
acea alee ca să pună stâlpi pentru curentul electric, au dat de multe oale de aramă
pline cu monede de aur. Aceştia au intenţionat să le păstreze pentru ei, dar fiind
mai mulţi, s-a ajuns la urechile autorităţilor locale şi li s-au luat. W.M. Thomson
a explicat că atunci când Alexandru cei Mare a murit în Babilon în anul 323
înainte de Cristos, cineva dintre ofiţerii superiori macedonieni, ar fi pus mâna
pe tezaur şi l-a îngropat cu gândul de-al însuşi. Numai că a pierit şi el, şi astfel
comoara lui Alexandru Macedon a rămas ascunsă mai bine de două milenii7.
Mântuitorul ne învaţă că dacă omul din parabolă a descoperit o comoară,
lucrul acesta nu s-a datorat unui noroc orb, ci muncii lui grele şi îndelungate;
pentru că el a trebuit să sape adânc cu transpiraţie, în multe locuri şi mulţi ani
până când într-o zi, spre marea lui bucurie, a dat de ea. În cele mai multe cazuri
s-a întâmplat ca mulţi dintre căutătorii de comori să nu fi găsit nici o comoară,
266
nici chiar după o muncă asiduă de căutare, de o viaţă întreagă. Dascălul ceresc
ne învaţă în această pildă că Împărăţia lui Dumnezeu este cea mai mare comoară
pe care nimeni dintre pământeni n-ar fi fost în stare s-o descopere, oricât de mult
şi de stăruitor ar fi căutat-o, dar pe care ne-a descoperit-o numai El; şi că faptul
acesta este cel mai mare privilegiu pentru noi muritorii.
În al patrulea rând, Domnul Isus ne învaţă în această pildă că
IV. INTRAREA ÎN POSESIA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU ESTE
ACTUL CELEI MAI MARI ÎNŢELEPCIUNI
Mântuitorul ne-a zis în continuare cu privire la comoara ascunsă: “Omul
care o găseşte, o ascunde şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără
ogorul acela.”
Pentru mintea omului modern, această parabolă în care ni se spune că
omul care a găsit o comoară în holda semenului său, a ascuns-o din nou, se pare
că nu are nici o raţiune.
Ca să ajungem la adevărata însemnătate a acestei pilde, trebuie să
cunoaştem mai întâi următoarele patru lucruri. Primul lucru, după legea evreiască,
spre deosebire de alte legi, comoara aparţinea celui ce o găsea şi nu proprietarului
holdei, lucrul acesta este scris clar în Talmud, aşa cum ne arată comentatorul
W. Barclay. Al doilea, că orice tezaur descoperit trebuia declarat. Al treilea, că
Israelul se afla atunci sub Imperiul Roman şi că legea romană obliga pe cel care
găsea o comoară s-o împartă în două cu proprietarul holdei. Şi al patrulea, că pe
timpul Domnului Isus, romanii au acordat evreilor libertate destul de mare ca să
se folosească de jurisdicţia lor evreiască. Acesta a fost motivul pentru care Pilat a
zis evreilor cu ocazia procesului Mântuitorului: “Luaţi-L voi, şi judecaţi-L după
legea voastră” (Ioan 18:31) Iar, în cazul când cineva nu era mulţumit de o lege
sau de o sentinţă evreiască, acela putea să ceară să i se facă dreptate după legea
romană 8.
Omul din pildă, trebuia să declare comoara găsită. Dacă n-o declara şi se
observa că s-a îmbogăţit peste noapte, fără să poată justifica, i se confisca averea.
Iar dacă declara comoara descoperită, trebuia să dovedească în ce loc a găsit-o. El
se temea că dacă declara unde a găsit-o, nu cumva proprietarul holdei să apeleze
la legea romană şi astfel să piardă jumătate din ea. Acesta a fost motivul pentru
care el nu s-a atins de comoară, a acoperit-o din nou şi s-a dus la proprietar ca
să-l determine cumva să-i vândă holda în care era comoara. Şi, numai după ce a
pus mâna pe actul de proprietate, că holda cu comoara era a lui, a declarat că a
găsit o comoară. Când a venit expertiza să constate la faţa locului, ea s-a convins
că, într-adevăr, oala sau chiar oalele cu aur erau puse acolo de zeci sau chiar de
sute de ani, pentru că pământul de sub ele şi din jurul lor, ne fiind umblat, nu era
proaspăt.
267
Unii, inversând ordinea şi valoarea celor trei facultăţi ale omului:
intelectul, sentimentul şi voinţa, spun că cel mai important este sentimentul, apoi
voinţa şi că, numai în cele din urmă este intelectul. Numai că Dascălul ceresc ne
învaţă tocmai invers, atât în parabola aceasta, cât şi în textul intitulat Adevăratele
comori, (Vol.IV,Stud.21) în care ni se arată că intelectul se află pe primul loc,
apoi sentimentul şi că, numai în cele din urmă voinţa. Această ordine stabilită
de Mântuitorul, se explică prin faptul că numai intelectul poate să pătrundă în
valoarea unui lucru sau a unei comori; şi cu cât comoara este mai valoroasă şi
intelectul pătrunde mai adânc în valoarea ei, cu atât inima se lipeşte mai tare de
ea; şi cu cât inima se lipeşte mai tare de ea, cu atât omul o doreşte mai intens şi
acţionează mai mult ca să intre în posesia ei. Adevărul este că numai valoarea
unei comori provoacă interesul intelectului s-o estimeze; că intelectul, estimând
valoarea comorii, trezeşte sentimentul ca să-şi lipească inima de ea; şi sentimentul
înflăcărează voinţa, ca acţionând, s-o obţină.
��
Dascălul ceresc ne scoate în evidenţă acest adevăr mare prin detalii foarte
vii. El ne spune în parabolă că acest căutător de comori când a dat de o comoară
ascunsă, a pătruns mai întâi în valoarea ei; şi cum, uitându-se la ea, simţea cum
i se lipea inima de valoarea şi frumuseţea ei, fapt care l-a pus în acţiune până
când a intrat în posesia ei. Această valoare a comorii, cât şi lipirea inimii de ea,
le-a avut în vedere dumnezeiescul nostru Învăţător când ne-a spus despre omul
acesta din pildă “şi de bucuria ei s-a dus şi a vândut tot ce a avut şi a cumpărat
holda aceea.”
Mântuitorul când a zis: “... Unde este comoara voastră, acolo este şi
inima voastră”, (Matei 6:21) a ştiut că inima omului se lipeşte numai de acea
comoară pe care o descoperă şi pătrunde în valoarea ei; şi că el va acţiona pentru
ea până când o va obţine.
Şi, în urmă, Dascălul ceresc ne învaţă în această parabolă că dacă cineva
găseşte chiar şi o comoară vremelnică şi pătrunde în valoarea ei, este imposibil
să se mulţumească numai cu atât şi să nu facă tot ce-i stă în putinţă ca să intre în
posesia ei. El ne arată cum omul, care a dat de o comoară, şi-a pus toată mintea
la contribuţie ca să găsească o soluţie: cum să intre în posesia ei. Numai că
n-a existat nici o altă soluţie, decât aceasta din text: să “vândă tot ce are şi să
cumpere holda aceea.” Nu i-a fost uşor să vândă tot ce avea. Ne place să credem
că el avea unele lucruri în casă la care ţinea foarte mult, şi că îi venea prea greu
să se dispenseze de ele. El acum a constatat că tocmai acele lucruri la care ţinea
cel mai mult, i-au devenit cea mai mare piedică de-a intra în posesia comorii.
Astfel, el le-a vândut şi pe ele, şi a cumpărat holda aceea, numai ca să intre
în posesia comorii, fapt pentru care Mântuitorul l-a lăudat mult, că era foarte
înţelept, fiindcă a ştiut să intre în posesia comorii, în aşa fel, încât să nu-l poată
prinde nici o lege: nici cea evreiască şi nici cea romană.
268
Din această parabolă învăţăm că cei mai mulţi dintre cei care vor ajunge
în iad nu vor fi criminalii, desfrânaţii, hoţii şi aşa mai departe, ci oamenii buni,
pentru lucruri bune. Prea puţini acceptă să fie atât de nechibzuiţi, încât să renunţe
la comoara supremă a Împărăţiei cerurilor pentru un lucru rău. Dar, cei mai mulţi
sunt ispitiţi să renunţe în ignoranţa lor, la această comoară pentru lucruri bune.
Dascălul ceresc ne învaţă în această parabolă să fim înţelepţi, dând la o
parte orice piedică, să intrăm în posesia comorii Împărăţiei lui Dumnezeu, că
altfel o vom pierde şi vom regreta o veşnicie întreagă.
____________________
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. �� II, p. 93.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 93 – 94.
6. Op. cit. p. 94.
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 94 – 95.
269
36. PILDA MâRGÃRITARULUI DE MARE PREþ
Matei 13 : 45 - 46
45 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută perle
frumoase.
46 Şi, când găseşte o perlă de mare preţ se duce să vândă tot ce are şi o
cumpără.
În aceste două versete intitulate Pilda mărgăritarului de mare preţ,

dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată trei lucruri cu privire la Împărăţia
cerurilor: valoarea ei, frumuseţea ei şi faptul că în ea se intră prin jertfa
Mântuitorului.
I. VALOAREA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR
Dascălul divin a zis: “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un
negustor care caută perle ... (46) Şi, când găseşte o perlă de mare preţ se duce
să vândă tot ce are şi o cumpără.”
Cuvântul mărgăritar care se află în traducerea Bibliei nerevizuită a lui D.
Cornilescu este de origine greacă şi înseamnă “perlă”.
În lumea antică, perlele erau cele mai valoroase şi iubite dintre toate
pietrele şi metalele preţioase. Talmudul zice că valoarea perlelor nu se poate
estima, deoarece ele sunt mai presus de orice preţ. Iar Mişna ne spune că era un om
care şi-a vândut toată averea pentru o perlă 1. Perlele se găseau foarte rar, pentru
că ele se scoteau din nişte specii de scoici care se aflau pe timpul Mântuitorului
numai în două zone ale pământului: în Marea Roşie şi în Oceanul Atlantic
aproape de Marea Britanie; dar şi în aceste locuri, ele se găseau cu greu 2. Un
negustor, ca să găsească o perlă şi, cu atât mai mult, una superioară, trebuia să
cutreiere toate pieţele lumii.
Omul, coroana creaţiei lui Dumnezeu, a fost făcut ca o fiinţă a perlelor pe
care Cel Preaînalt l-a dotat cu multe perle materiale şi spirituale. Pe unele dintre
acestea, el le descoperă mai uşor, iar pe altele mai greu. Acesta este motivul pentru
care el, căutătorul de mărgăritare şi însetatul după ele de milenii, a străbătut toate
pieţele strădaniilor lumii şi a bătătorit toate târgurile greutăţilor pământului ca
să le caute, şi a găsit întru câtva perla artei, a muzicii, a poeziei, a literaturii şi,
în cele din urmă, a ştiinţei 3. Toate acestea sunt nişte perle, dar numai una, ne
spune dumnezeiescul nostru Învăţător este supremă şi, aceasta este Împărăţia
cerurilor, pe care omul n-ar fi fost în stare s-o găsească niciodată, dacă nu i-ar fi
descoperit-o şi oferit-o Fiul lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Domnul Isus ne arată în această pildă
270
II. FRUMUSEŢEA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR
Comentatorul W. Barclay a spus că în antichitate, perlele nu erau numai
simbolul valorii supreme, dar şi emblema frumuseţii absolute 4. Ele nu erau iubite
numai datorită valorii lor, ci şi a frumuseţii. Acesta a fost motivul pentru care
Domnul Isus a scos în evidenţă atât valoarea, cât şi frumuseţea mărgăritarului
atunci când a zis: “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care
caută perle frumoase. (46) Şi, când găseşte o perlă de mare preţ se duce să
vândă tot ce are şi o cumpără.
Tot W. Barclay ne spune că evreii, ca de altfel, toate popoarele orientale,
simţeau o deosebită plăcere să contemple şi să admire splendoarea perlelor 5.
Perlele erau nişte pietricele rotunde, albe şi foarte sclipitoare din care emana o
lumină albă de o frumuseţe de neîntrecut.
Este puţin probabil ca Domnul Isus să fi văzut vreodată o perlă şi, cu
atât mai puţin, una “de mare preţ”. Şi, dacă El n-a văzut perle şi, totuşi ne-a
vorbit despre ele, aceasta înseamnă că El le-a cunoscut în calitate de Dumnezeu-
Creator şi că n-a citit despre ele în anumite cărţi.
Faptul că Dascalul divin a asemănat Împărăţia cerurilor cu o perlă
supremă, înseamnă că patria noastră eternă este cel mai frumos loc din toată
existenţa absolută.
Apocalipsa ne spune că acolo străzile oraşelor sunt de aur. Ioan Teologul
a scris: “Strada cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie.” (21:21) Dacă străzile
sunt de aur, atunci cine îşi poate imagina din ce fel de pietre preţioase şi cereşti
vor fi palatele noastre eterne? Acolo este râul vieţii, limpede ca cristalul. Ioan
Teologul a spus: “Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care
curgea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului.” (Apoc. 22:1) Şi acolo nu ne vor
lumina lumini artificiale, până nici lumini create ca soarele şi luna. Ci ne va umple
de farmec şi deliciu o lumină de neimaginat, care va emana din Dumnezeu-Tatăl
şi din Dumnezeu-Fiul. Ioan Teologul a zis: “Cetatea n-are nevoie nici de soare,
nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează gloria lui Dumnezeu şi făclia ei
este Mielul.” (Apoc.21:23 şi 22:5)
În al treilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne arată în această parabolă că
III. ÎN PERLA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR SE INTRĂ NUMAI PRIN
JERTFA SA SUPREMĂ DE PE GOLGOTA
Experţii în domeniu ne explică cum se creează perla. Ei spun că există un
soi de scoici care sunt foarte sensibile şi, când pătrunde o pietricică în cochilia
unei asemenea scoici şi-i face o rană, molusca emană din ea sideful ca să izoleze
acea pietricică. Astfel, durerea moluştei are calitatea să transforme sideful în
perlă. Cu cât firicelul de nisip are colţuri mai ascuţite şi-i provoacă mai mare
271
durere, cu atât perla devine mai preţioasă şi mai frumoasă.
Ştiinţa nu de mult a descoperit că perla se formează prin procesul
suferinţei moluştei. Dacă ştiinţa a descoperit recent lucrul acesta, atunci de unde
a ştiut Domnul Isus înainte cu două mii de ani cum se creează perla? Răspunsul
este că El era Dumnezeu atotştiutor. Astfel, noi credem că chiar El, în calitate
de Dumnezeu-Creator, aşa cum ni L-a prezentat Apostolul Ioan în Evanghelie
atunci când a scris: “Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost
făcut, n-a fost făcut fără El,” (1:3) a conceput ca perla să se creeze în toată
valoarea şi frumuseţea ei prin procesul suferinţei moluştei; şi că Mântuitorul a
făcut lucrul acesta cu scopul ca atunci când urma să vină pe pământ, să ne poată
explica pe fondul acestui fenomen că El ne-a făurit perla supremă a Împărăţiei
cerurilor numai prin procesul suferinţelor Sale de pe Calvar. Fiul Celui Preaînalt
numai prin jertfa Sa de pe cruce ne-a deschis cele douăsprezece porţi albe şi
strălucitoare de perlă ale capitalei cerului, ca să putem intra şi noi în locul cel mai
valoros şi cel mai frumos. Ioan Teologul a scris: “Cele douăsprezece porţi erau
duăsprezece perle. Fiecare poartă era dintr-o singură perlă.” (21:21) Acesta a
fost motivul pentru care Ioan Teologul a scris în continuare: “Ferice de cei ce
îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!”
(Apoc. 22:14)
Mântuitorul ne-a spus că dacă negustorul din pildă, care a găsit o perlă
de mare preţ, a vândut tot ce a avut şi a cumpărat-o, atunci, cu atât mai mult
noi, după ce am descoperit perla Împărăţiei cerurilor pe care ne-a făurit-o Fiul
lui Dumnezeu prin procesul suferinţei Sale de pe Golgota în toată valoarea şi
frumuseţea ei, să fim înţelepţi ca, dând la o parte tot ce ne împiedică, să putem
intra în posesia ei!
Istoria bisericească ne relatează că în decursul celor două milenii, o
imensitate de oameni, descoperind această perlă supremă a Împărăţiei lui
Dumnezeu, au fost gata să renunţe la toate valorile lor vremelnice numai ca să
aibă parte de această perlă a Împărăţiei cerurilor.
Pe aceştia i-a arătat Dumnezeu lui Ioan Teologul anticipat, atunci când
acest apostol a scris în Apocalipsa: “După aceea m-am uitat, şi iată că era o
mare mulţime, pe care nu putea să o numere nimeni, din fiecare naţiune, din
fiecare seminţie, din fiecare popor şi din fiecare limbă, care stătea în picioare
înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic
în mâini; (10) şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului
nostru care stă pe tron şi a Mielului!... (13) Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi
mi-a zis: ��
«Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare şi de unde au
venit?» (14) «Doamne,» i-am răspuns eu, «Tu ştii». Şi el mi-a zis: «Aceştia vin
din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.»”
(Apoc.7:9-10,13-14)
272
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Voi. ��
II, p. 96 - 97.
2. Op. cit. p. 96.
3. Op. cit. p. 97.
4. Op. cit. p. 96 – 97.
5. Op. cit. p. 97.
273
37. PILDA NÃVODULUI
Matei 13 : 47 - 53
47 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare,
care prinde tot felul de peşti.
48 După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, se aşează jos, aleg în vase
ce este bun şi aruncă afară ce este rău.
49 Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii. Îngerii vor ieşi, îi vor despărţi pe cei
răi din mijlocul celor buni
50 şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor.”
51 Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” i-a întrebat Isus. “Da, Doamne”,
I-au răspuns ei.
52 Şi El le-a zis: “De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie
despre Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria
lui lucruri noi şi lucruri vechi.”
53 După ce a terminat Isus parabolele acestea a plecat de acolo.
În a opta şi ultima pildă cu privire la Împărăţia cerurilor, intitulată Pilda

năvodului, Mântuitorul ne învaţă trei lucruri: că noi avem un mare privilegiu, o
mare îndatorire şi o mare responsabilitate.
I. MARELE PRIVILEGIU
Domnul Isus a zis: “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod
aruncat în mare,
care prinde tot
felul de peşti.”
(v.47) Faptul că
dumnezeiescul
nostru Învăţător
a încheiat şi a
concluzionat întreg
lanţul pildelor cu
privire la Împărăţia
cerurilor cu pilda
Marea Galileii năvodului, era cel
mai logic şi natural
lucru, deoarece El se afla pe ţărmul Mării Galileii, pescuitul era ocupaţia de bază
a locuitorilor din împrejurimi şi peştele era hrana lor principală.
274
Cercetătorul W.M. Thomson ne spune că în Israel erau două metode
principale de pescuire: Era procedeul aruncării unei mreje rotunde care avea
un diametru de la 3 la 4 metri, numită amphiblestorn 1. Şi era procedeul prin
tragerea unui năvod foarte mare numit sagene care se purta cu două corăbii. El
avea patru frânghii în cele patru colţuri. Partea de jos avea greutăţi de plumb şi
se târa la fund, iar partea de sus era la suprafaţa apei. Când corăbiile îl trăgeau
în poziţie verticală, el lua la mijloc forma unui con sau chiar a unui sac mare şi
astfel încercuia peştii 2.
Marea Galileii era foarte abundentă în peşti. În ea, ne spune Ieronim, care
a locuit mult timp în Israel în secolul al patrulea şi a tradus Biblia în limba latină,
cunoscută sub numele de Vulgata, erau 23 de specii, dintre care numai câteva nu
erau bune de mâncat 3. Astfel, când năvodul se scotea la mal, pescarii selecţionau
peştii. Soiurile bune le puneau în vase, iar cele rele le aruncau.
Evanghelistul Matei ne-a spus că Mântuitorul a asemănat Împărăţia
cerurilor cu sagene, năvodul cel mare care se trăgea prin mare şi prindea tot felul
de peşti.
Pilda năvodului, de asemenea a dat naştere la cele mai mari controverse
de-a lungul istoriei bisericeşti ca şi cea a neghinei, aşa cum am văzut în studiul
intitulat Pilda neghinei. (Vol.IV,Stud.32)
Unii comentatori şi exegeţi, identificând năvodul cu Biserica, au explicat
că aşa cum năvodul prinde tot felul de peşti şi că nu intră în atribuţia lui să-i
aleagă, tot astfel şi Biserica trebuie să fie deschisă pentru orice om fie bun fie
rău, pentru că selecţionarea nu intră nici în competenţa ei. Este adevărat, spun în
continuare aceşti comentatori, că va sosi un timp de separare, dar acea separare o
va face Dumnezeu în ziua Judecăţii şi nu omul. De aceea, datoria noastră este să
adunăm pe toţi care vor să intre în Biserică şi nu să-i judecăm şi să-i separăm.
Acest punct de vedere se numeşte în teologie inclusivism. Dar, în lumea
teologilor, există şi al doilea punct de vedere: exclusivismul, care susţine tocmai
invers că Biserica trebuie să difere întru totul de lume şi că în sânul ei nu pot intra
decât sfinţii.
Fiul lui Dumnezeu când a terminat cele opt parabole şi i-a întrebat pe
ascultătorii Lui simpli de sub cerul liber: “Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?”
şi ei când I-au răspuns: “Da, Doamne”, (v.51) El nu i-a contrazis şi nici nu le-a
făcut vreo explicaţie. ��
Ceea ce înseamnă că ei le-au înţeles cu adevărat. Atunci,
cum se explică faptul că atât pe tema acestei pilde, cât şi pe tema celorlalte pilde
pe care le-am studiat până acum, s-au ridicat între teologi cele mai mari dispute
şi contradicţii? Răspunsul este că oamenilor care se consideră înţelepţi, le place
să alegorizeze pildele. Ori alegorizarea pildelor este foarte periculoasă şi strict
interzisă, pentru că ea denaturează înţelesul pildelor Mântuitorului şi ne face să
le interpretăm greşit, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Pildele
275
Dascălului ceresc. (Vol.IV,Stud.27)
Parabola tratează o singură idee şi marele auditoriu al Domnului Isus a
înţeles un singur lucru, că cerul s-a deschis ca să cuprindă neamul omenesc, aşa
cum şi năvodul se deschide ca să includă peştii.
Dascălul divin nu ne-a vorbit în această parabolă despre inclusivitatea
sau exclusivitatea ecleziastică şi nici despre disciplina în Biserică, ci El ne-a
revelat cel mai mare privilegiu pe care Dumnezeu l-a oferit lumii prin deschiderea
năvodului Împărăţiei cerurilor asupra ei. Pentru că, aşa cum am văzut în aceste
opt parabole care ne vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu că, Cel Preaînalt a
binevoit să ne includă în Împărăţia Sa, începând chiar de aici şi de acum, ca viaţa
noastră să fie alta şi că noi de abia să aşteptăm să vină secerişul cel mare şi etern,
să intrăm în marea mulţime care este îmbrăcată în haine albe şi să moştenim
perla cea mai de preţ a Împărăţiei cerurilor!
În al doilea rând, Domnul Isus ne-a arătat în această pildă
II. MAREA NOASTRĂ ÎNDATORIRE
Mântuitorul, după ce a întrebat marele Său auditoriu de sub cerul liber
dacă a înţeles cele opt parabole, a continuat să ofere tuturor fiilor Împărăţiei
lui Dumnezeu, în general şi apostolilor, în special, una dintre cele mai mari
îndatoriri, spunându-ne: «De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie
despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria
lui lucruri noi şi lucruri vechi.» (v.52)
Ca să putem înţelege marea îndatorire pe care Mântuitorul ne-o cere cu
privire la predicarea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să cunoaştem
mai întâi cele două tablouri din versetul amintit: tabloul cărturarului şi al
gospodarului.
Cărturarii sau rabinii, care erau unii şi aceiaşi, aveau două obligaţii: mai
întâi să-şi însuşească cât mai multă cunoştinţă şi apoi, să înveţe şi pe alţii. Despre
cărturari se spunea că în ei zăcea comoara cunoştinţei şi că atunci când ei învăţau,
poporul obişnuia să zică că le «ieşeau din gură perlele de înţelepciune» 4.
Iar un gospodar bun din Orient aduna întotdeauna în vistieria lui valori
vechi şi noi, şi el putea să ofere oricui şi în orice moment şi pe unele şi pe
altele.
Irineu, care a trăit între anii 130-200 după Cristos, a crescut în Smirna şi era
ucenicul lui Policarp, iar Policarp, la rândul lui era ucenicul Apostolului Ioan��.�
Irineu a spus, ca şi alţi comentatori moderni, că lucrurile vechi sunt adevărul lui
Dumnezeu pe care l-a descoperit prin proroci în Vechiul Testament, iar lucrurile
noi sunt adevărul Celui Preaînalt pe care ni l-a revelat prin Fiul Său în Noul
Testament 5.
Dascălul divin când a zis ucenicilor şi tuturor celorlalţi fii ai Împărăţiei lui
276
Dumnezeu: «De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia
cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi şi
lucruri vechi», le-a spus cu alte cuvinte: «Eu v-am învăţat în aceste opt parabole
tot ce trebuie să ştiţi despre Împărăţia cerurilor. Acum voi deţineţi tezaurul
cunoştinţei cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu; dar, vă revine marea datorie
ca să dăruiţi din perlele acestei cunoştinţe şi altora. Scoateţi din visteria voastră
tezaurul învăţăturii Mele şi prezentaţi-l şi în termenii Vechiului Testament ca
să-l poată înţelege evreii şi, în termenii Noului Testament ca să-l poată înţelege
orice fiinţă umană de pe întreg globul şi din toate generaţiile.”
Mulţumim Domnului, că apostolii s-au achitat de această îndatorire şi
pe calea orală şi pe cea a scrisului. Evangheliile sunt perlele pe care ei le-au
acumulat în visteria sufletului, de la dumnezeiescul lor Învăţător şi ni le-au oferit
şi nouă!
În al treilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat în această pildă
III. MAREA NOASTRĂ RESPONSABILITATE
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: «După ce (năvodul)
s-a umplut, pescarii îl scot la mal, se aşează jos, aleg în vase ce este bun şi
aruncă afară ce este rău. (49) Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii. Îngerii vor ieşi,
îi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni (50) şi-i vor arunca în cuptorul
aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.» (v. 48-50)
Când am tratat studiile intitulate Pildele Dascălului ceresc, (Vol.
IV,Stud.27) şi Pilda neghinei, (Vol.IV,Stud.32) am văzut că unii copişti au făcut
nişte semne la sfârşitul pildei semănătorului şi a neghinei şi apoi, trăgând o linie
la subsol, le-au tâlcuit ei. Alţi copişti au desfiinţat semnul, au deschis paranteza
în locul lui şi au pus explicaţia în interiorul ei. Şi alţi copişti, desfiinţând chiar şi
paranteza, au inclus explicaţia primului copist în textul Evangheliei.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi aici. Versetele 49 şi 50 sunt explicaţia
aceluiaşi copist care a tâlcuit şi pilda neghinei. Dacă punem aceste două versete
alături de versetele 39, 41 şi 42 din pilda neghinei, vom vedea clar lucrul acesta.
Copistul respectiv a scris în pilda neghinei: “…Secerătorii, sunt îngerii… (41)
Fiul omului îi va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate
lucrurile care sunt prilej de păcătuire şi pe cei care trăiesc fărădelege (42) şi-i
vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Se vede din concepţiile acestui copist că el era evreu, care credea ca
toţi evreii că Împărăţia lui Dumnezeu va fi restaurată în lumea aceasta şi că Cel
Preaînalt va trimite îngerii ca ei să cureţe pământul de oamenii păcătoşi şi de
orice fărădelege.
Dacă, totuşi, versetele 49 şi 50 din pilda năvodului, nu erau comentariul
unui copist, ci cuvintele Domnului Isus, aşa cum opinează alţi comentatori, în
277
cazul acesta, întemeierea Împărăţiei eterne a lui Dumnezeu pe un pământ restaurat
şi curăţat de îngeri, nu era altceva decât un fel al Mântuitorului de-a prezenta
lucrurile pe fondul şi în termenii concepţiilor evreieşti, ca şi evreii să-L înţeleagă
întru câtva, pentru că El obişnuia uneori să folosească şi această metodă. O
asemenea prezentare trebuie interpretată întotdeauna în lumina revelaţiei Noului
Testament.
Inclusiviştii au comis o mare greşeală când au asemănat Biserica cu
năvodul şi când i-au atribuit însuşirile acestei unelte pescăreşti în sens alegoric.
Cum au îndrăznit ei să zică că uşa Bisericii este deschisă şi pentru oamenii
păcătoşi ca năvodul pentru toate soiurile de peşti, când Mântuitorul ne-a învăţat
în rugăciunea “Tatăl nostru” că Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu de pe
pământ în care se face voia Celui Preaînalt ca în cer? ��
Este adevărat că toţi
păcătoşii au privilegiul de-a intra în Biserică, dar numai prin pocăinţă şi naştere
din nou. Acesta este motivul pentru care Dascălul ceresc a insistat să ne îndemne
mereu, spunându-ne: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”, (Matei
4:17) “S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie”, (Marcu 1:15) “Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un
om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3) şi
“Adevărat, adevărat îţi spun că dacă
nu se naşte cineva din apă şi din
Duh, nu poate să intre în Împărăţia
lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5)
Includerea păcătoşilor în
năvodul Împărăţiei lui Dumnezeu
este cel mai mare privilegiu. Dar,
faptul acesta implică şi cea mai mare
responsabilitate. Acesta este motivul
pentru care Dumnezeu a înzestrat pe
toţi fiii Împărăţiei Lui cu simţul unei
mari responsabilităţi! Şi aceasta este
cauza pentru care Fiul Celui Preaînalt
ne-a prevenit să nu ne înşelăm cu
gândul că suntem membri într-o
anumită biserică, fără să ne pocăim
cu adevărat, să fim născuţi din nou şi
să facem voia lui Dumnezeu. Pentru
că altfel, selecţia cea mare din ziua Pescuirea cu năvodul
de apoi, va fi pentru cei mai mulţi cea
mai mare tragedie. La această tragedie s-a referit Mântuitorul când a zis: “După
ce (năvodul) s-a umplut, pescarii îl scot la mal, se aşează jos, aleg în vase ce este
278
bun şi aruncă afară ce este rău.” (v.45) Ceea ce înseamnă că în ziua judecăţii
numai fiii Împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ, vor fi promovaţi în cea din
cer. Iar, toţi ceilalţi care nu erau fiii Împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ, vor
rămâne afară din Împărăţia Celui Preaînalt din cer, pentru veci de veci.
Textul pe care l-am studiat se încheie cu menţiunea că Fiul lui Dumnezeu,
după ce a rostit aceste opt parabole cu privire la Împărăţia cerurilor, a plecat
în altă parte a Galileii. Evanghelistul Matei a scris: “După ce a terminat Isus
parabolele acestea a plecat de acolo.” (v.53)
____________________
II, p. 98.
2. Op. cit. p. 99.
3. Barcaly. W., The Gospel of John, Vol. II, p. 329.
4. Barcaly, W., The Gospel of Luke, p. 94.
Bunaciu,
��I., Explicarea Evangheliilor, p. 162.
279
Marcu 4 : 35 – 36
35 În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: “Să trecem în partea cealaltă.”
36 După ce au dat drumul mulţimii, ucenicii L-au luat în corabia în care
se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii.
Matei 8 : 18 - 22
18 Isus a văzut mulţimi mari împrejurul Său şi a poruncit să treacă de
cealaltă parte.
19 Atunci s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: “Învăţătorule, vreau
să Te urmez oriunde vei merge.”
20 Isus i-a răspuns: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi,
dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”
21 Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: “Doamne, dă-mi voie să mă
duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu.”
22 “Vino după Mine,” i-a răspuns Isus, “şi lasă morţii să-şi îngroape
morţii.”
Luca 9 : 57 - 62
57 Pe când erau pe drum, un om I-a zis: “Doamne, Te voi urma oriunde
vei merge.”
58 Isus i-a răspuns: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi,
dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”
59 Altuia i-a zis: “Vino după Mine!” ‘’Doamne”, I-a răspuns el, “lasă-
mă să mă duc întâi să-l îngrop pe tatăl meu.”
60 Dar Isus i-a zis: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi
vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.”
61 Un altul a zis: “Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc
să-mi iau rămas bun de la ai mei.”
62 Isus i-a răspuns: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este
destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”
Armonizat
1 În aceeaşi zi, (Mc.v.35) Isus a văzut mulţimi mari împrejurul Său. (Mt.
v.18)
2 Seara, /după ce a dat drumul mulţimii (Mc.v.36)/, Isus a zis ucenicilor:
să trecem în partea cealaltă.” (Mc.v.35)
3 Atunci s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: “Învăţătorule, vreau să
Te urmez oriunde vei merge.” (Mt.v.19)
4 Isus i-a răspuns: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar
Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Mt.v.20)
5 Altuia, /care era dintre ucenici, (Mt.v.21)/ i-a spus: “Vino după Mine!”
280
“Doamne”, I-a răspuns el, “lasă-mă să mă duc întâi să-l îngrop pe tatăl meu.”
(Lc.v.59)
6 Dar Isus i-a zis: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi
vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Lc.v.60)
7 (Şi) un altul a zis: “Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc
să-mi iau rămas bun de la ai mei.” (Lc.v.61)
8 Isus i-a răspuns: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este
destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Lc.v.62)
În acest text intitulat Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia Sa,

Mântuitorul ne învaţă trei lucruri cu privire la decidere: că ea calculează bine
preţul, că răspunde pe loc chemării şi că îşi pironeşte privirea spre ţintă.
I. DECIDEREA CALCULEAZĂ BINE PREŢUL
Evanghelistul Matei a precizat că cel care a capitulat şi s-a hotărât
să-L urmeze pe Mântuitorul era un cărturar. El a făcut lucrul acesta din două
motive: fiindcă şi-a dedicat Evanghelia evreilor, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4) şi a trecut textul acesta
în capitolul opt, care este capitolul a şapte minuni mari, când am tratat studiul
intitulat Vindecarea robului unui sutaş. (Vol.III,Stud.44) Iar, Evanghelistul Luca
care a scris o Evanghelie universală, aşa ne-am informat când am abordat studiul
intitulat Evanghelia după Luca, (Vol.I,Stud.5) ştiind că celelalte naţiuni nu prea
erau interesate să cunoască cine erau cărturarii, a întrebuinţat termenul larg de
“om”.
Ca să putem înţelege pasajul citit cât mai bine, trebuie să ştim cine erau
cărturarii. Cărturarii, învăţătorii Legii şi rabinii erau unii şi aceiaşi. În jurul anilor
440 înainte de Cristos atunci când evreii s-au întors din captivitatea babiloneană,
cărturarii şi-au dat seama că toate visurile lor naţionale s-au spulberat. ��
Astfel, ei
s-au decis să se dedice numai Legii ca s-o cunoască şi s-o păzească . 2
Cărturarii au crezut că cele cinci cărţi ale lui Moise sunt cel mai sfânt
lucru din lume, pentru că ele conţin Legea lui Dumnezeu. Iar, Legea o considerau
că era Cuvântul perfect şi complet al Celui Preaînalt, aşa cum am văzut când
am tratat studiul intitulat Identificarea lui Nicodim (Vol.II,Stud.16). Cărturarii
au argumentat că dacă Legea era cuvântul desăvârşit şi complet a lui Dumnezeu,
aceasta înseamnă că poruncile ei sunt nişte principii largi care cuprind fiecare
acţiune şi fiecare moment din viaţa fiecărui om. Astfel, ei au transformat
Legea din principiile ei largi într-o mulţime de legisme care să cuprindă toate
circumstanţele vieţii, fiecare acţiune şi fiecare moment din viaţa fiecărui om, aşa
cum am văzut când am tratat studiile intitulate Identificarea lui Nicodim (Vol.
281
II,Stud.16) şi Începerea campaniei împotriva Mântuitorului. (Vol.II,Stud.44)
Din aşezarea acestui text în capitolul opt din Evanghelia după Matei,
în care Evanghelistul Matei a înşirat şapte minuni ca să ne arate dragostea lui
Dumnezeu în acţiune cu cele şapte însuşiri ale ei, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş, (Vol.III,Stud.44) cât şi din
ordinea evenimentelor care s-au succedat în viaţa Mântuitorului, care se află în
Evanghelia după Marcu şi din faptul că Evanghelistul Luca a rămas la ea în acest
pasaj, cu scopul ca ea să fie nemodificată, aşa cum am văzut când am abordat
studiul intitulat Evangheliile sinoptice, (Vol.I,Stud.1) reiese clar că erau două
cauze care l-au determinat pe acest cărturar să capituleze înaintea Domnulu Isus.
Prima cauză era perceperea dragostei lui Cristos, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş (Vol.III,Stud.44). Acest cărturar,
pe de o parte a crezut că Legea era desăvârşită, că era cel mai sfânt lucru din lume
şi că o iubea atât de mult încât nimeni şi nimic nu era în stare să-l despartă de ea.
Iar, pe de altă parte, a văzut cu ochii lui şi a auzit cu urechile sale cum Domnul
Isus o călca, o contrazicea şi o dezlega şi el, totuşi simţea că Mântuitorul îl iubea
şi percepea în Cristos tot farmecul dragostei lui Dumnezeu. Şi a doua cauză care
l-a determinat pe acest învăţător al Legii să capituleze înaintea Domnului Isus
şi să se decidă pentru a-L urma a fost, tematica Fiului lui Dumnezeu pe care a
tratat-o în cele opt parabole cu privire la Împărăţia cerurilor, îndeosebi când a
asemănat Împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă şi cu o perlă supremă,
şi când a concluzionat că nici unui om cu judecată, care după ce a descoperit o
asemenea comoară şi o asemenea perlă, nu se lasă împiedicat să intre în posesia
ei. Acesta a fost motivul pentru care învăţătorul Legii a atribuit Domnului Isus
titlul de Învăţător!” Ceea ce înseamnă că Mântuitorul era pentru el cel mai mare
Dascăl pe care L-a auzit vreodată învăţând şi că el L-a recunoscut pe Domnul
Isus ca Învăţătorul lui personal.
Toate acestea ne confirmă că noi avem de-a face aici cu o mare minune:
ca un învăţător al Legii, capitulând înaintea unui Dulgher care îi călca legea, să-I
acorde titlul de Învăţător şi să se decidă pentru a-L urma!
Dacă comparăm versetul 57 din Evanghelia după Luca în care scrie că
acest cărturar s-a apropiat de Domnul Isus “pe când erau pe drum” cu versetul
18 din Evanghelia după Matei, unde citim că el s-a apropiat de Mântuitorul
când “a poruncit ucenicilor şi unei mulţimi mari să treacă de cealaltă parte a
mării”, ni se pare că ne izbim de o contradicţie. Numai că nu este la mijloc nici
o contradicţie, deoarece grecescul odos era un substantiv larg care nu însemna
numai “şosea”, ci şi orice “drum” sau “călătorie”, fie pe uscat fie pe apă.
Ca să putem înţelege felul plecării Mântuitorului de pe ţărmul Mării
Galileii, cât şi împrejurarea în care Se afla atunci când s-a apropiat de El cărturarul,
trebuie să ne folosim de cele trei detalii pe care ni le-a oferit Evanghelistul Marcu
282
în acest text. În primul detaliu, Evanghelistul Marcu ne-a explicat împreună
cu Evanghelistul Matei că în jurul Mântuitorului se aduna tot mai multă lume,
îndeosebi în ultima zi. Ei au scris, îi cităm armonizat: “În aceeaşi zi, (Mc.
v.35) Isus a văzut mulţimi mari împrejurul Său.” (Mt.v.18) În al doilea detaliu,
Evanghelistul Marcu ne-a arătat cum oamenii au început să alerge la Domnul
Isus şi din cealaltă parte a mării ca să-L asculte predicând. Acesta a fost unul
dintre motivele pentru care Mântuitorul S-a hotărât să treacă marea cu o corabie
ca, vindecându-l pe îndrăcitul din Gadara, să ofere şi grecilor de acolo o mare
dovadă a divinităţii Sale, aşa cum vom vedea în al treilea studiu. Evanghelistul
��
Marcu a scris: “Împreună cu El mai erau şi alte corăbii.” (v.36) Şi, în al treilea
detaliu, Evanghelistul Marcu ne-a informat cum Mântuitorul după ce a eliberat
poporul, a rămas în corabia din care a predicat şi din care nu s-a coborât nici
măcar să meargă undeva ca să cineze. El a scris: “Ucenicii L-au luat în corabia
în care se afla şi aşa cum era.” (v.36)
Astfel, cei trei evanghelişti sinoptici ne spun următorul lucru despre
împrejurarea în care Se afla Fiul lui Dumnezeu şi întâlnirea Lui cu acest învăţător
al Legii, îi cităm armonizat: “Seara, după ce Isus a dat drumul mulţimii, (Mc.v.35-
36) stătea gata să plece (Lc.v.57) şi spunea ucenicilor Săi: «Să trecem în partea
cealaltă,» (Mc.v.35) s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: «Învăţătorule,
vreau să Te urmez oriunde
vei merge. »” (Mt.v.19)
Fiul lui Dumnezeu,
deşi ştia că acest cărturar L-a
descoperit şi că a pătruns în
valorile Lui şi ale Împărăţiei
cerurilor, totuşi El i-a cerut să
mai chibzuiască şi să calculeze
bine preţul cu privire la ce
va trebui să renunţe şi ce va
câştiga 3. Mântuitorul când a
zis acestui rabin: “Vulpile au
vizuini şi păsările cerului au
cuiburi, dar Fiul omului n-are
Vulpe de Israel unde-Şi odihni capul”, (Mt.
v.20) I se dădea ca exemplu
şi îi spunea cu alte cuvinte: “Dacă Eu, Fiul lui Dumnezeu, M-am făcut de bună-
voie Fiul omului, şi încă un Fiu al omului care a renunţat la drepturile Sale
cele mai fundamentale, de care au parte chiar şi fiarele câmpului şi păsările
cerului: de-a avea o vizuină şi un cuib, numai ca să vă câştig comoara supremă
şi eternă a Împărăţiei cerurilor 4, atunci şi vouă vi se cere să renunţaţi la tot ce
283
vă împiedică să puteţi intra în posesia Împărăţiei lui Dumnezeu.”
Dumnezeiescul nostru Dascăl ne învaţă în pasajul citit că deciderea
pentru El şi Împărăţia Sa cerească, calculează bine preţul şi că ea nu se pripeşte,
ci chibzuieşte mult asupra faptului ce pierde şi ce câştigă.
Al doilea lucru care ne învaţă Domnul Isus în acest text cu privire la
deciderea noastră pentru El şi Împărăţia Sa cerească este că
II. EA RĂSPUNDE PE LOC CHEMĂRII
Ca să putem înţelege cât mai uşor problema că omul cu cât apreciază mai
bine preţul chemării cu atât va răspunde mai repede la ea, trebuie să cunoaştem
mai întâi următoarele trei lucruri. Primul, cine a fost omul acesta pe care l-a
chemat Domnul Isus ca să-L urmeze? Al doilea, ce înseamnă răspunsul pe care el
l-a dat când a zis: “Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl
meu.” (Mt.v.21) Şi al treilea lucru este, ce înţeles au cuvintele Mântuitorului
când a spus acestui om: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te şi vesteşte
Împărăţia lui Dumnezeu.” (Lc.v.60)
Pasajul citit ne arată trei lucruri despre omul pe care l-a chemat Domnul
Isus. Primul, că el a stat lângă Fiul lui Dumnezeu şi a ascultat tot ce a spus în
cele opt parabole despre Împărăţia cerurilor. Al doilea, că Evanghelistul Matei
a precizat că omul acesta a făcut parte din ucenici, dar nu din cei doisprezece,
pentru că pe cei doisprezece Dascălul divin deja îi alesese înainte cu trei luni
(Vol.III,Stud.10), ci din cei şaptezeci, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat O introducere minunată. (Vol.I,Stud.11) Evanghelistul Matei a scris: “Un
altul, care era dintre ucenici.” (v.21) Şi, al treilea lucru este că, Evanghelistul
Luca a explicat cu satisfacţie că pe acest ucenic, Fiul lui Dumnezeu l-a chemat
într-un mod special ca să-L urmeze, aşa cum i-a chemat pe cei doisprezece
apostoli (Ioan 1:43; Matei 4:19; Marcu 2:1); şi că nu el I s-a oferit, ca în cazul
celorlalţi doi din pasajul citit. Evanghelistul Luca a scris: “Altuia i-a zis: «Vino
după Mine!»” (v.59) Acum, întrebarea care se pune este: cine a fost acesta
care a stat lângă Domnul Isus şi-L asculta? Cine a fost ucenicul acesta care a
făcut parte din numărul celor şaptezeci? Şi cine a fost discipolul acesta pe care
Dascălul divin l-a chemat în mod special ca să-l pregătească în vederea vestirii
Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu şi nu el I s-a îmbiat, dacă nu Luca, un mare
evanghelist, aşa cum ne arată chiar şi numele care i s-a dat de Evanghelistul Luca?
El obişnuia să-L asculte pe Fiul lui Dumnezeu predicând. Pe el, Mântuitorul îl
urmărea mereu cu privirea şi ştia ce va deveni. Şi, în auzul lui, dumnezeiescul
Învăţător a rostit cele opt parabole cu privire la Împărăţia cerurilor. De aceea
el, ca un martor ocular, a scris trei dintre aceste opt parabole în Evanghelia lui:
pilda semănătorului, a grăuntelui de muştar şi a aluatului. Şi numai el, care n-a
putut să uite niciodată acele momente prin care a trecut în acea zi, a menţionat
284
în acest text şi pe al treilea lui confrate care s-a hotărât să-L urmeze pe Fiul lui
Dumnezeu, căruia Mântuitorul i-a zis: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită
înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Lc.v.62)
În legătură cu cuvintele Evanghelistului Luca când a zis: “Doamne, lasă-
mă să mă duc întâi să-l îngrop pe tatăl meu” (v.59) şi răspunsul pe care i l-a
dat Domnul Isus, sunt două explicaţii. Prima explicaţie îi aparţine Fericitului
Augustin, care a opinat că tatăl acestui ucenic murise; şi că Mântuitorul i-a
zis că pe tatăl lui care murise fizic, îl puteau înmormânta morţii din punct de
vedere spiritual 5. Mulţi dintre exegeţii şi comentatori moderni au luat această
explicaţie a Fericitului Augustin ca, H.A.T. Meyer, H. Alford etc.6 Sunt două
obiecţii care ne arată că este imposibil ca Evanghelistul Luca să fi rostit aceste
cuvinte în sens literal: “Doamne, lasă-mă să mă duc întâi să-l îngrop pe tatăl
meu.” La evrei, mortul se înmormânta în ziua morţii, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Învierea fiului văduvei din Nain. (Vol.III,Stud.46) Dacă
tatăl Evanghelistului Luca era acasă decedat, atunci el cum de s-a dus la ţărmul
mării ca să-L asculte pe Domnul Isus predicând? Şi a doua obiecţie este că era cu
neputinţă ca Evanghelistul Luca să fi primit vestea pe ţărmul mării că tatăl lui a
murit şi că Mântuitorul să nu-i fi dat voie să meargă la înmormântare. Şi a doua
explicaţie pe care a dat-o W. Barclay şi mulţi alţi comentatori este următoarea: că
în Israel, cât şi în Estul întreg s-a folosit expresia: “Trebuie mai întâi să-l îngrop
pe tatăl meu şi apoi să...” 7
Un pastor englez care era misionar în Siria, cu numele M. Waldmeier,
a recomandat unui tânăr arab foarte inteligent şi bogat să-şi continue studiile la
Oxford sau Cambridge. La recomandare tânărul i-a răspuns: “Mai întâi trebuie
să-l înmormântez pe tatăl meu.” Misionarul, crezând că tatăl lui murise, i-a
prezentat condoleanţe. Arabul, văzând că misionarul n-a înţeles, i-a explicat că
tatăl lui n-a murit, ci este încă un om tânăr şi sănătos; că la ei faptul de a se îngriji
omul de părinţi este datoria cea mai sfântă şi a-i înmormânta este actul cei mai
sacru; şi că el nu-şi poate părăsi părinţii atâta timp cât ei trăiesc 8.
Poate că nici părinţii Evanghelistului Luca nu erau bătrâni.
Iar, în ce priveşte răspunsul Mântuitorului, pe care l-a dat Evanghelistului
Luca când i-a zis: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii”, (Lc.v.60) a arătat
ucenicului Său că deşi evreii considerau actul înmormântării unui părinte ca una
dintre cele mai sacre îndatoriri, totuşi pe el îl pot oficia şi oamenii care sunt
morţi în păcate 9, pe când pe el (Luca) îl aşteaptă o altă lucrare cu mult mai sfântă
şi măreaţă.
Domnul Isus a zis Evanghelistului Luca: “Du-te şi vesteşte Împărăţia
lui Dumnezeu.” ��
(Lc.v.60) Pentru cuvântul “du-te”, “mergi” scrie în textul
grecesc apeldon. Marele cercetător al limbii greceşti Georg Curtius, a explicat
în felul următor cuvântul apeldon în lucrarea sa intitulată Griechishen
285
etymologie,»Etimologia grecească”: Cuvântul apeldon se trage din una sau
chiar din trei rădăcini: a) Dacă se trage din rădăcina pla, care s-a transformat în
ple şi pel, atunci înseamnă «o plinătate care umple spaţiul şi timpul». În cazul
acesta, Domnul Isus a zis Evanghelistului Luca: “Du-te şi vesteşte Împărăţia lui
Dumnezeu pe tot globul şi tuturor generaţiilor.” Versiunea Bibliei Standardul
nou american, a prins în parte această cerinţă a Mântuitorului când a tradus: “Şi
proclamă pretutindeni (evrywhere) Împărăţia lui Dumnezeu.” b) Dacă se trage
din rădăcina fel, transformată în el, cuvântul apeldon înseamnă «a se avânta».
În cazul acesta, Domnul Isus a zis Evanghelistului Luca: «Du-te şi avântă-
te în vestirea Împărăţiei lui Durnnezeu.» c) Iar dacă provine din rădăcina al,
transformată tot în el, atunci, aşa cum a relatat academicianul vienez amintit,
cuvântul apeldon înseamnă «grabă». Şi, în cazul acesta, Fiul lui Dumnezeu a spus
Evanghelistului Luca: “Du-te de vesteşte în grabă Împărăţia lui Dumnezeu.” 10
Credem că Domnul Isus s-a referit la toate trei sensurile şi că Evanghelistul
Luca le-a inclus pe toate acestea în cuvântul apeldon, care sună astfel: “Luca,
du-te şi avântă-te cu grabă ca să vesteşti lumii întregi şi tuturor generaţiilor
pământului Împărăţia lui Dumnezeu.”
Oare, cum a putut Evanghelistul Luca să se achite mai repede şi să
vestească lumii întregi şi tuturor veacurilor Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu pe
calea scrisului în Evanghelia care îi poartă numele?
Acum, ştiind toate acestea, iată cât de clar ne sună versetele amintite!
După ce Domnul Isus a ales pe cei doisprezece apostoli şi a început să cheme
pe cei şaptezeci de ucenici, a spus Evanghelistului Luca, aşa cum ne relatează
Evanghelistul Matei: «Vino după Mine.” (v.22) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte:
«Urmează-Mă ca să te pregătesc în vederea vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu,
despre care M-ai auzit predicând!”
La această chemare, Evanghelistul Luca a răspuns Fiului lui Dumnezeu:
«Doamne, deocamdată nu pot, pentru că am o datorie sacră ca să stau lângă
părinţi şi să-i îngrijesc. Numai după ce-i voi înmormânta, voi veni.”
La care cuvinte, Mântuitorul i-a zis: “Este adevărat că tu vrei să te achiţi
de această datorie sfântă, numai că rămâne neglijată o altă datorie cu mult
mai sacră: predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt mulţi care îţi pot ajuta
părinţii. Şi actul înmormântării lor, pe care îl pot face şi oamenii păcătoşi este
prea mic ca să te împiedice. ��
Doar tu eşti chemat la o lucrare infinit mai mare
care trezeşte o lume întreagă la o viaţă eternă.” Iar, pentru că Evanghelistul
Luca era medic, Fiul lui Dumnezeu i-a spus în continuare: “Şi medicii sunt mulţi,
dar evangheliştii pe calea scrisului, vor fi numai patru în toată istoria lumii.
Calculează bine preţul chemării Mele şi Împărăţiei cerurilor şi urmează-Mă
acum!”
Experţii în domeniu ne spun că în fiecare om există o anumită doză de
286
tărăgănare, nepăsare şi chiar obişnuinţă de-a amâna o decizie. Aceasta este cauza
pentru care cei mai mulţi nu se pot decide. Experţii continuă să ne mai arate că
dacă cineva nu acţionează la primul impuls, atunci la a doua ocazie, şansele sunt
cu mult mai mici, şi nu se ştie dacă va mai avea loc o asemenea ocazie?
Dar, Dascălul divin a ştiut mai bine ca orice expert că în viaţa fiecărui
om există un moment crucial de care depinde totul; şi că pentru Evanghelistul
Luca a sosit atunci un asemenea moment, fiindcă lui atunci Fiul lui Dumnezeu îi
arăta cerul, atunci îl chema la ucenicie şi el atunci trebuia să se decidă şi nu mai
târziu.
Evanghelistul Luca n-a lăsat ca momentul suprem al deciderii lui pentru
Cristos şi Împărăţia Sa eternă să se scurgă fără să calculeze bine preţul şi să
apuce pe loc marea şansă a chemării cereşti.
Mântuitorul ne atenţionează în acest text să avem grijă că momentul
suprem se scurge, impulsul încetează şi nu cumva să ne trezim că am pierdut
marea şansă pentru totdeauna. Cea mai mare tragedie este aceea a unui moment
scurs şi a unei şanse pierdute.
Al treilea lucru care ne învaţă Fiul lui Dumnezeu în acest pasaj în legătură
cu deciderea noastră pentru El şi Împărăţia Sa cerească este că
III. EA ÎŞI PIRONEŞTE PRIVIREA SPRE ŢINTĂ
Mântuitorul de abia terminase cu apelul pe care l-a făcut Evanghelistului
Luca şi s-a apropiat un altul de El şi a zis: “Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă să
mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” (Lc.v.61) Dascălul divin s-a folosit de
această ocazie şi a vorbit pe fondul ei despre al treilea element al deciderii, că ea
după ce calculează bine preţul şi răspunde pe loc chemării, îşi pironeşte privirea
spre ţintă şi nu se mai uită înapoi.
Fericitul Augustin a folosit o expresie foarte frumoasă, el a zis: “Pe cine
îl cheamă răsăritul, acela trebuie să-şi ia privirea de la apusul cel întunecos şi
stins 11. Numai înainte este Soarele unei lumi eterne care răsare, iar în urmă este o
lume care apune; şi a ne întoarce privirea înapoi, înseamnă a greşi în mod sigur.
Mântuitorul a răspuns acestui om cu inima împărţită, că aşa după cum un plugar
care se uită înapoi nu poate să tragă brazda dreaptă, tot aşa nici cel care aude
chemarea cerească şi-şi întoarce privirea spre vraja lumii trecătoare, nu poate
să nu facă cea mai mare greseală: de-a pierde Împărăţia lui Dumnezeu pentru
totdeauna. Evanghelistul Luca a scris: “Isus i-a răspuns: «Oricine pune mâna
pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.»”
(v.62)
____________________
1. În Biblia rusească scrie “ucenicilor”.
287
3. Manson, T.W., The Sayings of Jesus, p. 72.
4. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 239;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. ��
II, p. 242 - 243.
5. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. p.241.
6. Op. cit.
I, p. 114.
8. Op. cit. p. 314.
9. Op. cit. p. 313 – 314;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 240 - 241.
10. Curtius, G., Griechishen etymologie, p. 277 – 278, 539 - 540.
11. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 335.
288
39. POTOLIREA FURTUNII
Marcu 4 : 35 - 41
35 În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: “Să trecem în partea cealaltă.”
36 După ce a dat drumul mulţimii, ucenicii L-au luat în corabia în care
se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii.
37 S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie,
aşa că mai că se umplea corabia.
38 Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au trezit şi I-au zis:
“Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”
39 El S-a ridicat, a certat vântul şi a zis mării: “Taci! Fără gură!” Vântul
a stat şi s-a făcut o linişte deplină.
40 Apoi le-a zis: «Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi
credinţă?»
41 I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: “Cine este Acesta
încât Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”
Matei 8 : 23 - 27
23 Isus S-a urcat într-o corabie şi ucenicii Lui au mers după El.
24 Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de puternică, încât
corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea.
25 Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au trezit strigând: «Doamne, scapă-
ne că pierim!»
26 El le-a zis: «De ce vă este frică, puţin credincioşilor?» Apoi S-a
ridicat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare.
27 Oamenii se mirau şi ziceau: «Ce fel de om este Acesta încât Îl ascultă
până şi vânturile şi marea?»
Luca 8 : 22 - 25
22 Într-una din zile, Isus S-a urcat într-o corabie împreună cu ucenicii
Lui. El le-a zis: «Haideţi să trecem dincolo de lac.” Şi au plecat.
23 Pe când vâsleau ei, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un aşa vârtej de
vânt, că se umplea corabia cu apă; şi erau în primejdie.
24 Au venit la El, L-au trezit şi au zis: «Învăţătorule, Învăţătorule,
murim.” Isus S-a ridicat, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit:
şi s-a făcut linişte.
25 Apoi a zis ucenicilor Săi: “Unde vă este credinţa?» Plini de spaimă
şi de mirare, ei au zis unii către alţii: «Cine este Acesta de porunceşte chiar şi
vânturilor şi apei, şi-L ascultă?”
Armonizat
1 În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: «Să trecem în partea cealaltă.” (Mc.
v.35)
289
2 După ce a dat drumul mulţimii, ucenicii L-au luat în corabia în care se
afla şi aşa cum era. ��
Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. (Mc.v.36)
3 Pe când vâsleau ei, Isus a adormit. (Lc.v.23)
4 Deodată s-a stârnit pe mare /un vârtej de (Lc.v.23) furtună atât de
puternic, încât acoperea corabia cu valuri (Mt.v.24) şi le arunca în ea. (Mc.
v.37)
5 Aşa că mai că se umplea corabia (Mc.v.37) cu apă; şi ei erau în
primejdie. (Lc.v.23)
6 Şi Isus dormea la cârmă pe căpătâi. (Mc.v.38)
7 Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au trezit, strigând: (Mt.v.25)
“Învăţătorule, Învăţătorule, murim! (Lc.v.24) Scapă-ne că pierim! (Mt.v.25)
Nu-ţi pasă că pierim?” (Mc.v.38)
8 El le-a zis: “De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a ridicat,
a certat (Mt.v.26) vântul şi a zis mării / înfuriate: (Lc.v.24) / “Taci! Fără gură!”
(Mc.v.39)
9 Şi după ce vântul a stat şi s-a făcut o linişte deplină, (Mc.v.39) El a
spus ucenicilor Săi: (Lc.v.25) “Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? /Unde vă este
credinţa? (Lc.v.25) Tot n-aveţi credinţă?” (Mc.v.40)
10 Plini de spaimă şi de mirare, ei au zis unii către alţii: “Cine este
Acesta de porunceşte chiar şi vânturilor /şi mării (Mc.v.41)/ şi ele Îl ascultă?”
(Lc.v.25)
Acest text, ca multe altele este atât de profund, încât ar trebui să ţinem
din el cel puţin trei studii, câte unu la fiecare punct pe care urmează să le tratăm.
Dar noi ne vom limita la un singur studiu intitulat Potolirea furtunii. Pasajul citit
ne dezvăluie trei lucruri cu privire la această minune: adâncimea, minunăţia şi
însemnătatea ei.
I. ADÂNCIMEA MINUNII POTOLIRII FURTUNII
Dumnezeu atunci când a conceput planul creaţiei, a ştiut că Diavolul nu-l
va corupe numai pe om, dar şi întreaga creaţie.
Vocabularul limbii ebraice era foarte sărac, el nu avea mai mult de zece
mii de cuvinte. În această limbă a Vechiului Testament n-a existat cuvântul
consecinţă. Pentru acest cuvânt se folosea termenul blestem. Acesta a fost
motivul pentru care atunci când Dumnezeu a blestemat pământul, El n-a rostit
asupra lui blestemul propriu-zis, fiindcă blestemul este păcat, aşa cum ne-a spus
Domnul Isus în Predica de pe munte. (Vol.III,Stud.34) Or, Dumnezeu este atât de
sfânt, încât El nu poate comite nici cel mai mic păcat. Astfel, când Cel Preaînalt
a spus lui Adam: “Blestemat este acum pământul din cauza ta”, (Geneza 3:17)
290
I-a zis cu alte cuvinte: “Seducerea ta în păcat, care eşti coroana creaţiei, va avea
consecinţe mari în zidire.”
Aşa se explică faptul că există un rău aproape în toate lucrurile. Acesta
a fost motivul pentru care Dumnezeu a imprimat în natură tot felul de semne de
atenţionare ca să ne putem feri de toate pericolele.
Mântuitorul ne-a spus că evreii cunoşteau foarte bine aceste semne. Seara,
când ei vedeau cerul roşu, ştiau că va fi vreme frumoasă şi că puteau acţiona a
doua zi cu cea mai mare siguranţă. Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui
Dumnezeu spunând: “Când se înserează, voi ziceţi: «Va fi vreme frumoasă, căci
cerul este roşu.»” (16:2) Dimineaţa, când cerul era roşu-închis, ei ştiau că urma
să vină furtuna. Mântuitorul le-a spus: “Dimineaţa ziceţi: «Astăzi va fi furtună,
căci cerul este roşu întunecat.»” ��
(Matei 16:3) Când vedeau norii ridicându-
se din vest peste Marea Mediterană, ştiau că va ploua. Evanghelistul Luca, de
asemenea L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Când vedeţi un nor ridicându-se
la apus, ziceţi imediat: «Vine ploaia.»” (12:54) Şi când începea să sufle simunul
dinspre pustiul Arabiei, un vânt cald şi uscat, specific locului, erau siguri că urma
o căldură năduşitoare 1. Mântuitorul a zis în continuare evreilor: “Şi când vedeţi
suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: «Va fi arşiţă.» Şi aşa se întâmpla.”
(Luca 12:55)
Noul Testament
numeşte furtuna
seismos, care este
unul şi acelaşi cuvânt
şi pentru “cutremurul
de pământ”. Iar,
cutremurul de pământ
era considerat ca o
catastrofă. Acesta a fost
motivul pentru care
Mântuitorul ne-a spus
că Dumnezeu a stabilit
înainte ca furtuna să
se năpustească, ea să
Marea Galileii fiind cu 228 m sub nivelul Mării ne prevestească lucrul
Mediterane, are cel mai coborât nivel dintre toate acesta pe bolta cerului
mările din lume cu apă proaspătă prin semnul “roşu
întunecat”.
Marea Galileii avea 20 km lungime de la nord spre sud şi 13 km lăţime
de la est spre vest. Ea era cu 228 m sub nivelul Mării Mediterane. Faptul acesta
îi oferea o climă caldă şi plăcută, dar totodată şi cele mai mari pericole, din
291
Marea Galileii
Dealurile deasupra Mării Galileii, văzute

la apus de soare
cauză că razele fierbinţi ale soarelui, rărind aerul
şi, făcându-l mai uşor, favorizau curenţilor reci să Harta Israelului executată
pătrudă cu o mare viteză în depresiunea ei 2. de către NASA
În partea de nord-est şi est se aflau munţii
înalţi şi multe văi adânci, săpate de râuri şi şuvoaie ce curgeau spre mare. Când
vânturile reci coborau de pe piscul muntelui Hermon, care era acoperit veşnic
de zăpadă şi de pe înălţimile platourilor Hauran şi Trahonita, ele mai întâi erau
captate de văi; apoi, trecând prin mulţimea defileurilor înguste ca prin nişte pâlnii
gigantice, se comprimau şi se intensificau în putere şi viteză; şi, în cele din urmă,
se năpusteau în modul cel mai furios asupra Mării Galileii, creând o furtună
neobişnuită. Acest fenomen se forma în mod special seara după o zi caldă, pe
care Evanghelistul Luca îl descrie în versetul 23 prin cuvântul grecesc katebe, “a
coborî”, ceea ce înseamnă coborârea curenţilor reci 3.
292
Harta Israelului
Harta Israelului Israelul văzut din satelit

293
Exploratorul W.M. Thomson şi
Dr. W.M. Christie, descriindu-ne furtuna
de pe Marea Galileii, ne spun că ea nu
numai că era puternică, dar venea şi
pe neaşteptate, adeseori când cerul era
senin şi marea era netedă ca sticla. De
când începea să apară furtuna nu treceau
decât 20 de minute şi vântul prin curenţii
văilor agita marea întreagă care devenea
albă de crestele valurilor spumegânde ca
un cazan imens în clocot. În tot timpul
furtunii, care ţinea până la trei zile şi
trei nopţi, curenţii văilor loveau marea
aproape din toate direcţiile 4.
Evanghelistul Marcu ne
relatează că într-o seară de iulie, când s-a
stârnit o asemenea furtună, erau pe mare
şi alte corăbii ale celor ce au venit ca să-L
Valurile Mării Galileii în timpul asculte pe Fiul lui Dumnezeu predicând
furtunii şi nu numai corabia ucenicilor. El a scris:
“Împreună cu Isus mai erau şi alte corăbii,” (v.36)
Mântuitorul, când a certat furtuna şi a zis mării: “Taci! Fără gură!” (Mc.
v.39) ne-a arătat un lucru foarte grav: că împotriva omului nu luptă numai agenţii
lumii demonilor, dar chiar şi forţele naturii pe care Dumnezeu a creat-o 5. Datorită
acestui fapt, Domnul Isus a adresat furtunii şi mării aceleaşi cuvinte pe care le-a
spus unui demon pe care l-a alungat dintr-un om, care se afla în sinagogoa din
Capernaum, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Vindecarea unui
îndrăcit. (Vol.II,Stud.37) Evanghelistul Marcu a scris: “Isus l-a certat şi i-a zis:
«Taci şi ieşi afară din omul acesta!»” (1:25)
��
Fiul Celui Preaînalt a putut să certe demonul, pentru că era o fiinţă. Dar,
de ce şi cum a certat furtuna? De aici învăţăm un lucru foarte interesant că pentru
El, în calitate de Dumnezeu-Creator, chiar şi atomul şi energia au conştienţă.
Comentatorul F. Godet a explicat că, cuvântul grecesc epetimesen, ne arată că
Mântuitorul a certat furtuna ca pe o fiinţă raţională din două motive. Primul
motiv era, că ea, dezlănţuindu-se dintr-o dată şi fără semne prevestitoare, putea
să distrugă pe apostoli, corăbiile care erau cu El şi pe toţi care se găseau pe
mare. Şi al doilea motiv pentru care Domnul Isus a certat furtuna a fost, că ea
s-a pus în slujba Diavolului. Fiul lui Dumnezeu ştia că Cel Rău de mult a pândit
un asemenea ceas, şi că a considerat că atunci a sosit momentul ca să-L înece
pe El şi pe aceia pe care i-a ales ca să evanghelizeze lumea şi s-o câştige pentru
294
Dumnezeu 6.
Evangheliştii Matei şi
Luca ne-au arătat că atunci
când Mântuitorul a certat marea
înfuriată, aceasta I-a răspuns
într-un limbaj pe care numai
El l-a putut înţelege, că ea n-a
putut să facă altceva decât să se
supună furtunii şi legilor naturii.
La această îndreptăţire, Fiul
lui Dumnezeu i-a zis: “Siopa!
Taci! fiindcă nu există nici o
justificare pentru distrugerea
omului, coroana creaţiei Mele.”
Textul grecesc din Evanghelia
după Marcu ne arată în versetul
39 că Domnul Isus a rostit
şi al doilea cuvânt celor trei
forţe destructive, care scoteau
Domnul Isus potoleşte furtuna sunete infernale şi spumegau de
furie: “Pefimōso!” care înseamnă

“Linişte!”, “Supunere!” “Fără
gură!” Atunci furtuna, marea şi
valurile, recunoscându-L ca Domn
şi Creator, I S-au supus.
Noi, oamenii suntem
ispitiţi să credem că inundaţiile,
cutremurele de pământ şi alte
calamităţi vin de la Dumnezeu.
Numai că, Domnul Isus, care L-
a cunoscut pe Părintele iubirii
în mod desăvârşit, n-a putut să
afirme niciodată că asemenea
forţe destructive vin de la El. Dacă
această furtună era un instrument
al lui Dumnezeu, Mântuitorul n-o
certa şi n-o oprea 7. Dar,
��
El a ştiut
că ea era o unealtă a Diavolului, de
aceea i-a interzis să continue. Potolirea furtunii
295
În al doilea rând, textul citit ne arată
II. MINUNĂŢIA POTOLIRII FURTUNII
Nu putem înţelege minunăţia acestui miracol înainte ca să explicăm o
contradicţie aparentă dintre evangheliştii sinoptici. Evangheliştii
��
Marcu şi Luca
ne-au spus că Domnul Isus mai întâi a potolit furtuna şi apoi a zis ucenicilor
să nu se teamă. Evanghelistul Marcu a scris: “El S-a ridicat, a certat vântul
şi a zis mării: «Taci! Fără gură!» Vântul a stat şi s-a făcut o linişte deplină.
(40) Apoi le-a zis: «Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?»»
(v.39-40) Şi Evanghelistul Luca a spus: “… Isus S-a ridicat, a certat vântul şi
valurile înfuriate, care s-au potolit: şi s-a făcut linişte. (25) Apoi a zis ucenicilor
Săi: «Unde vă este credinţa?»» (v.24-25) Pe când, Evanghelistul Matei ne-a
arătat că Mântuitorul mai întâi a spus apostolilor să nu se teamă şi numai după
aceea a potolit furtuna. El a scris: “Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au trezit,
strigând: «Doamne, scapă-ne că pierim.» (26) El le-a zis: «De ce vă este frică,
puţin credincioşilor?» Apoi S-a ridicat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut
o linişte mare.” (Mt
��
v.25-26)
Oare, chiar să fie contradicţie în Evanghelia lui Cristos? O, nu, ci
dimpotrivă, aşa după cum vom vedea că acolo unde ni se pare că se află discordanţă
este o glorie. Iată explicaţia! Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după
Marcu, (Vol.I,Stud.2) am văzut că în casa părintească a Evanghelistului Marcu
era prima Biserică de pe pământ, că Evanghelia lui nu este altceva decât o aşezare
în ordine a materialului din predicile Apostolului Petru şi că el a scris primul
Evanghelia. Evanghelistul Marcu a trecut încurajarea ucenicilor de către Fiul
lui Dumnezeu la sfârşit ca o conciuzie finală. Evanghelistul Matei, care a scris
al doilea Evanghelia, care a avut textul Evanghelistului Marcu în faţă, care era
în corabie ca martar ocular şi care a vrut să scoată în evidenţă minunăţia acestui
miracol, ne relatează că Domnul Isus a zis ucenicilor ca să nu se teamă înainte
de-a potoli furtuna. Iar Evanghelistul Luca, care a scris al treilea Evanghelia şi a
avut înaintea lui Evanghelia după Marcu şi cea după Matei, pentru a adeveri că
Mântuitorul a încurajat ucenicii de două ori şi înainte şi după furtună, a rămas
lângă Evanghelistul Marcu. De fapt, cuvântul grecesc sinoptic, aşa cum se
numesc primele trei Evanghelii, înseamnă “a vedea împreună”, pentru că este la
mijloc o completare şi armonizare între ele şi nicidecum o contradicţie.
Comentatorii F. Godet, W. Barclay, H.B. Swete, W. Hendriksen şi mulţi
alţii, ne spun că în corăbiile de pe Marea Galileii era un loc special pentru un
călător distins. Locul acesta se găsea în spatele corabiei pe platforma cârmaciului,
în care erau puse o carpetă şi o pernă, ca oaspetele onorat să se poată odihni, aşa
cum reiese şi din text 8. Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Marcu
a scris: “Şi El dormea la cârmă pe căpătâi” (v.38) şi pentru care Evanghelistul
296
Luca a spus: “Pe când vâsleau ei, Isus a adormit.” (v.23)
Este semnificativ să-L vezi pe Fiul lui Dumnezeu dormind. Faptul acesta
este una dintre cele mai mari dovezi că El S-a făcut în toată puterea cuvântului
Ben-adam, “Fiul omului”, care obosea ca noi. Aici, ca şi în alte texte, vedem
oboseala Mântuitorului. Am văzut în studiul trecut că Domnul Isus a predicat
înaintea unei mari mulţimi de oameni toată ziua, din această corabie, şi că seara
nici nu S-a coborât din ea ca să meargă undeva să cineze. Evanghelistul Marcu
a scris: “După ce a dat drumul mulţimii, ucenicii L-au luat în corabia în care se
afla şi aşa cum era.” (v.36) Aici vedem că oboseala Domnului Isus a atins puctul
culminant, prin faptul că L-a înfrânt somnul într-un timp neobişnuit, înaintea
unui apus de soare, pentru că la evrei seara începea după ora şase, când soarele
era încă sus în timpul verii, 9 aşa cum am văzut în studiul intitulat Primii doi
ucenici. (Vol.II,Stud.10)
A adormi pe Marea Galileii, era unul dintre cele mai periculoase lucruri
din lume, în deosebi după-masă. Şi totuşi, Fiul lui Dumnezeu a îndrăznit să
adoarmă, fiindcă El ştia că Tatăl Îl păzea şi pe această mare tot aşa de bine ca şi
în pat.
Evangheliştii sinoptici ne-au istorisit că după ce Mântuitorul adormise, s-
a dezlănţuit una dintre cele mai mari furtuni, care i-a îngrozit pe ucenici, îi cităm
armonizat:
(4) Deodată s-a stârnit pe mare /un vârtej de (Lc.v.23) furtună atât de
puternic, încât acoperea corabia cu valuri (Mt.v.24) şi le arunca în ea. (Mc.
v.37)
(5) Aşa că mai că se umplea corabia (Mc.v.37) cu apă; şi ei erau în
primejdie. (Lc.v.23)
(6) Şi Isus dormea la cârmă pe căpătâi. ��
(Mc.v.38)
(7) Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au trezit, strigând: (Mt.v.25)
“Învăţătorule, Învăţătorule, murim! (Lc.v.24) Scapă-ne că pierim! (Mt.v.25)
Nu-ţi pasă că pierim?” (Mc.v.38)
Evanghelistul Matei ne arată că Domnul Isus era senin chiar şi în
această panică. El a rămas şi pe mai departe culcat şi, a pretins ca şi ucenicii să
aibă aceeaşi linişte, deoarece şi lor le-a oferit toate condiţiile necesare pentru
aceasta. De aceea, aşa cum stătea culcat i-a întrebat: “De ce vă este frică, puţin
credincioşilor?” (Mt.v.26) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: ‘’Dacă aţi şti cine
este cu voi în corabie şi dacă aţi crede cu adevărat în El şi în ceea ce El poate să
facă, nu v-ar fi teamă, ci aţi avea pace în furtună şi siguranţă în momentele cele
mai tragice, pentru că nici furtuna şi nici chiar moartea nu au ultimul cuvânt
faţă de om, coroana creaţiei, ci Eu, Ziditorul.”
Scriitorii Bisericii Primare: Tertulian, Augustin şi Hilarie, asemănând
Biserica cu o corabie care pluteşte adeseori pe cele mai mari valuri, spun că este
297
cu neputinţă să nu se dezlănţuie împotriva ei tot felul de valuri şi furtuni 10. Când
se dezlănţuie uraganul morţii, câţi nu cad în cea mai mare disperare şi spun celor
dragi din jurul lor: “Îmi pierd minţile! Unde mă duc? Ce mă aşteaptă? Nu mă
lăsaţi!” Acesta este motivul pentru care Evanghelistul Matei ne arată cât este de
minunat când Fiul Celui Preaînalt se află în corabia vieţii noastre!
Odată un credincios muribund a fost întrebat de către un alt credincios:
“Frate Ioane, ce mai faci şi cum te mai simţi?” “O, frate”, spuse bolnavul cu o
voce stinsă, “durerea mea este mare, dar eu stau aici şi aştept îngerii ca să mă
ducă acasă la Tatăl ceresc, aşa cum l-au dus şi pe Lazăr, fiindcă Mântuitorul
mi-a pregătit şi mie un loc în cer, aşa cum El a spus în Evanghelia după Ioan
14:2-3.”
Acesta era motivul pentru care Evanghelistul Matei a trecut minunea
potolirii furtunii printre cele şapte miracole din capitolui opt, prin care ne-a redat
dragostea lui Dumnezeu în acţiune, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Vindecarea robului unui sutaş! (Vol.III,Stud.44) Şi aceasta a fost cauza
pentru care el ne-a arătat că numai această dragoste care a intervenit pentru noi
prin Cristos, ne poate aduce pace şi siguranţă în orice situaţie ne-am afla!
În al treilea rând, pasajul citit ne arată
III. ÎNSEMNĂTATEA ACESTEI MINUNI
Pe lângă faptul că noi avem în Domnul Isus pace în furtună, această
minune ne mai revelează că Fiul lui Dumnezeu poate să supună orice forţă care
se ridică împotriva noastră. Evangheliştii sinoptici ne scriu, îi cităm armonizat:
“Apoi S-a ridicat, a certat (Mt.v.26) vântul şi a zis mării / înfuriate: (Lc.v.24) /
“Taci! Fără gură!” (Mc.v.39) Vântul a stat şi s-a făcut o linişte deplină.” (Mc.
v.39)
Acest text ne ridică o întrebare foarte serioasă: “Dacă nenorocirea se
datorează întotdeauna Celui Rău, neatenţiei şi ignoranţei omului şi niciodată
lui Dumnezeu, şi Domnul Isus ne iubeşte şi ne poate ajuta, atunci, de ce El
nu intervine şi astăzi, şi cu atât mai mult, când este la mijloc un copil al lui
Dumnezeu?” Răspunsul ni-l dă însemnătatea acestei minuni.
Ca să înţelegem însemnătatea acestui miracol, trebuie să ştim mai întâi
următoarele trei lucruri:
a) Primul lucru este menirea lui Mesia. Când am tratat studiile intitulate
Domnul Isus Îşi proclamă mesianismul la Nazaret (Vol.II,Stud.50) şi Reacţia
nazarinenilor, (Vol.II,Stud.52) ne-am informat că evreii au crezut că atunci când
va veni Mesia le va aduce o epocă de aur în care va fi belşug şi nu va mai exista
boală. Astfel, Mântuitorul, ca unul care le cunoştea toate concepţiile cu privire
la Mesia şi la epoca lor de aur, a ştiut că o dată cu afirmaţia Lui că era Mesia,
nazarinenii s-au aşteptat să le aducă şi epoca cea mult aşteptată. Acesta a fost
298
motivul pentru care El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea:
«Doctore, vindecă-te pe tine însuţi» şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta,
tot ce am auzit că ai făcut in Capernaum!»”(Luca 4:23) În Capernaum, ne-au
scris evangheliştii sinoptici, îi cităm armonizat: “Seara, după asfinţitul soarelui,
au adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi cei stăpâniţi de demoni (Mc. 1:32) şi
El i-a vindecat pe toţi.” (Mt.8:16;Lc.4:40) Şi aceasta a fost cauza pentru care
Mântuitorul le-a spus pe fondul concepţiilor lor că menirea Lui, în calitate de
Mesia, n-a fost să aducă aici şi acum o supraabundenţă şi să vindece pe toţi
bolnavii. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “... Adevărat vă
spun că pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi
şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în
Israel; (26) şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din
Sarepta Sidonului” (4:25-26) Şi aşa după cum pe timpul Prorocului Elisei, erau
mulţi leproşi în Israel, şi totuşi prorocul Elisei n-a vindecat pe nici unul dintre ei,
decât pe Naaman sirianul. Tot aşa, nici menirea Lui n-a fost ca să vindece acum
pe toţi bolnavii. Mântuitorul a zis: “Şi mulţi leproşi erau în Israel pe vremea
profetului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţat, afară de Naaman,
sirianul.” (Luca 4:27)
b) Al doilea lucru pentru a înţelege însemnătatea acestui miracol sunt
caracteristicile minunilor Domnului Isus. Când am tratat studiile intitulate
Primul Paşte (Vol.II,Stud.15) şi Învierea fiului văduvei din Nain, (Vol.III,Stud.46)
am văzut că scriitorii Noului Testament au fost inspiraţi să folosească pentru
cuvântul minune trei termeni greceşti: teras care înseamnă “mirare” şi “uimire”,
dyunamis care înseamnă “o putere extraordinară” şi semeion care înseamnă
“semn” sau “ferestruică” în sens figurativ.
Fiul lui Dumnezeu Se folosea în minuni de puterea Sa divină, ca să ne
atragă atenţia până la uimire; şi ne atrăgea atenţia până la uimire, ca să vedem
prin ferestruica lor ceea ce El ne arăta.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că acesta era motivul pentru care Dascălui
divin făcea după fiecare minune câte un comentariu lung, care cuprindea câte
un capitol întreg. După săturarea celor cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii,
El a zis: “Eu sunt pâinea vieţii.” (Cap.6) Săturarea celor cinci mii era numai o
ferestruică prin care ne arăta ce va fi El pentru noi şi cum ne va sătura cândva
fiinţa pe deplin. După vindecarea orbului din naştere, Domnul Isus a zis: “Eu
sunt lumina lumii.” (Cap.9) Menirea Lui nu era să deschidă o singură dată ochii
unui orb. Minunea aceasta, de asemenea era o ferestruică prin care ne demonstra
că El este singurul care ne poate da lumina sufletească şi unicul care ne va oferi
din nou lumina ochilor chiar dacă bătrâneţea şi ţărâna îi va întuneca. Şi după
învierea lui Lazăr, Mântuitorul a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa.” (Cap.11)
Misiunea Lui, de asemenea, nu era să învieze numai câteva persoane, ci acest
299
miracol era, la fel, o ferestruică prin care ne dezvăluia ce va deveni El pentru noi
într-o bună zi.
c) Al treilea lucru care ni se cere pentru a înţelege însemnătatea acestei
minuni este, să cunoaştem simbolul cuvântului “mare”. În lumea teologilor
este o carte intitulată Apocrifa şi Pseudopigrafia Vechiului Testament, scrisă de
R.H. Charles, care se ocupă cu simbolurile Sfintelor Scripturi. Această lucrare
ne arată că marea este simbolui “zbuciumului”, “frământărilor” şi “a răului”. În
sensul acesta, Ioan Teologul a scris în Apocalipsa că în cer nu va mai exista marea.
El a scris: “Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi
şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era.” (21:1) Iar marea netedă este
simbolul “păcii”, “al tihnei” şi “al liniştii”. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa
în legătură cu tabloul prezenţei lui Dumnezeu următoarele cuvinte: “Şi iată că
în cer era pus un tron şi pe tronul acesta stătea Cineva. (3) Cel care stătea pe el
avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi tronul era înconjurat cu un
curcubeu ca o piatră de smarald la vedere... (6) În faţa tronului mai este un fel
de mare de sticlă, asemenea cristalului.” (4:2 3,6)
Când am tratat studiul intitulat Legământul lui Dumnezeu, (Vol.II,Stud.21)
am văzut că Platon a zis că în antichitate erau trei pietre supreme: iaspisul, sardiul
şi smaraldul; că iaspisul era un cristal translucid care radia o lumină albă aproape
orbitoare şi că el era simbolul sfinţeniei; că sardiul era roşu, întocmai ca sângele
şi că era simbolul dragostei; şi că smaraldul, aşa cum ni l-a descris Pliniu, era cel
mai verde dintre toate pietrele preţioase, şi că el închipuia graţia şi deliciul.
Ioan Teologul, ca să avem şi noi măcar o idee aproximativă despre
strălucirea şi frumuseţea chipului lui Dumnezeu, ni L-a redat în termenii
culorilor pietrelor preţioase şi ai strălucirii acestora. El ne-a arătat că tot ce
este Cel Preaînalt, aceea se exteriorizează pe faţa Lui. Dacă din iaspis emană
o lumină albă care ne ia privirea şi dacă din sardiu radiază o strălucire roşie
aproape orbitoare, atunci, cu cât mai mult, se exteriorizează din chipul Celui
Preaînalt atotsfinţenia şi atotdragostea Sa! Aceasta formează acel curcubeu de
smarald verde care cuprinde cerul întreg şi îl inundă cu graţie, pentru că sfinţenia
şi dragostea lui Dumnezeu umple toate fiinţele din el. Şi acolo unde este numai
sfinţenie şi dragoste, deliciu şi graţie, nu poate exista altceva decât o lume a cărei
mare este netedă ca sticla.
Astfel, această minune, ca şi altele de felul acesta, n-au fost un simplu
miracol în care Domnul Isus a potolit de câteva ori furtuna, ci era o ferestruică
prin care ne arăta că adevărata Sa menire mesianică nu este să ne potolească
mereu marea de furtuni, ci de-a ne pregăti pe noi pentru o altă lume în care marea
va fi netedă ca sticla; în care nu va mai fi zbucium, frământări şi necazuri, ci
numai pace, linişte şi tihnă 11.
După ce Domnul Isus a potolit marea, Evangheliştii Marcu şi Luca
300
L-au redat, mustrându-i pe ucenici. Îi cităm armonizat: “Pentru ce sunteţi aşa de
fricoşi? / Unde vă este credinţa? (Lc.v.25) /Tot n-aveţi credinţă?” (Mc.v.40) Ceea
ce înseamnă cu alte cuvinte: “Unde-i furtuna şi unde sunt valurile năprasnice?
Oare nu ştiaţi cine-I cu voi în corabie? Şi dacă aţi ştiut, atunci de ce nu v-aţi
încrezut în El?”
Ce au văzut ucenicii că a făcut Domnul Isus în ziua aceea, le-a depăşit
orice imaginaţie. Acesta a fost motivul pentru care Evangheliştii Marcu şi Luca
au scris următoarele cuvinte, îi cităm armonizat: “Plini de spaimă şi de mirare,
ei au zis unii către alţii: «Cine este Acesta de porunceşte chiar şi vânturilor /şi
mării (Mc.v.41)/ şi ele Îl ascultă?»” (Lc.v.25)
Tot astfel, Mântuitorul ne va spune şi nouă cândva, după ce ne va potoli
orice furtună: “Unde vă sunt lacrimile, suferinţa, boala, necazurile, bătrâneţea
şi moartea? Nu v-am spus să nu vă temeţi, ci să vă încredeţi în Mine că vă voi
trece teferi prin toate!”
Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a aruncat năvodul
Împărăţiei cerurilor asupra lumii noastre învolburate, ca să ne câştige pentru o
altă lume în care se va face şi pentru noi o linişte mare!
____________________
1. Smith, G.A., The Historical Geography of the Holy Land, p. 66.
2. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 130;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 316;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 177;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V,
��
p. 336.
3. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 115;
Thomson, W.M., The Land and the Book, p. 375;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol.I, p. 380;
4. Thomson, W.M., The Land and the Book, p. 375;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 316 – 317;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 129.
5. Taylor, V., The Life and Mistery of Jesus, p. 100.
6. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol.I, p. 380.
7. Westcott, B.F., Characteristics of the Gospel Miracles, p. 8.
Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 88;
9. Ryle, J.C., Luke, p. 127.
10. Bunaciu, I., Explicarea Evanbgheliilor, p. 163;
301
��
p. 338.
11. Lewis, C.S., Miracles, p. 169 – 170.
302
I
Marcu 5 : 1 - 20
1 Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în regiunea gadarenilor.
2 Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea
din morminte, stăpânit de un duh necurat.
3 Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu mai putea să-l
ţină legat, nici chiar cu un lanţ.
4 Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la
mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile şi nimeni nu-l putea potoli.
5 Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-
se cu pietre.
6 Când L-a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s-a închinat,
7 şi a strigat cu glas tare: «Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului
Celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!»
8 Căci Isus îi zicea: «Duh necurat, ieşi afară din omul acesta,»
9 “Cum te numeşti?” l-a întrebat Isus. “Numele meu este Legiune”, a
răspuns el, “pentru că suntem mulţi.”
10 Şi Îl ruga insistent să nu-i trimită afară din regiunea aceea.
11 Acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păşteau.
12 Şi demonii L-au rugat şi au zis: “Trimite-ne în porcii aceia, ca să
intrăm în ei.”
13 Isus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci;
şi turma s-a repezit de pe râpă în mare; erau aproape două mii, şi s-au înecat în
mare.
14 Porcarii au fugit şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine.
Oamenii au ieşit să vadă ce s-a întâmplat.
15 Au venit la Isus; şi iată-l pe cel care fusese stăpânit de demoni şi
avusese legiunea de duhuri necurate şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi
s-au înspăimântat.
16 Cei care văzuseră cele întâmplate le-au povestit tot ce se petrecuse cu
cel stăpânit de demoni şi cu porcii.
17 Atunci au început să-L roage pe Isus să plece din regiunea lor.
18 Pe când Se urca El în corabie, omul care fusese stăpânit de demoni Îl
ruga să-l lase să rămână cu El.
19 Isus nu i-a dat voie, ci i-a zis: «Du-te acasă la ai tăi, şi povesteşte-le
tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.»
20 El a plecat şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse
303
Isus. Şi toţi se mirau.
��
Matei 8 : 28 - 34
28 Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în regiunea gadarenilor, L-au
întâmpinat doi oameni stăpâniţi de demoni, care ieşeau din morminte. Erau ��
aşa
de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.
29 Şi iată că au început să strige: “Ce legătură este între noi şi Tine,
Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinui înainte de vreme?”
30 Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau.
31 Demonii Îl rugau pe Isus şi ziceau: “Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne
voie să ne ducem în turma aceea de porci.”
32 «Duceţi-vă», le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi deodată
toată turma s-a repezit de pe râpă în mare şi a pierit în ape.
33 Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate ca să povestească tot ce se
petrecuse şi cele întâmplate cu cei stăpâniţi de demoni.
34 Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus; şi, cum L-au
văzut, L-au rugat să plece din regiunea lor.
Luca 8 : 26 - 39
26 Au venit cu corabia în regiunea gherghesenilor, care este în dreptul
Galileii.
27 Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate stăpânit de
mai mulţi demoni. De multă vreme nu se mai îmbrăca în haină, şi nu-şi mai avea
locuinţa într-o casă, ci în morminte.
28 Când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea
Lui şi a zis cu glas tare: «Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui
Preaînalt? Te rog, nu mă chinui.»
29 Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul aceia, pe care
pusese stăpânire de multă vreme; era păzit legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi
la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de demon prin pustii.
30 Isus l-a întrebat: “Cum te numeşti?” ��
“Legiune”, a răspuns El; pentru
că intraseră mulţi demoni în el.
31 Şi demonii Îl rugau insistent pe Isus să nu le poruncească să se ducă
în Adânc.
32 Acolo pe munte era o turmă mare de porci care păşteau. Şi demonii
L-au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El
��
le-a dat voie.
33 Demonii au ieşit din omul acela, au intrat în porci şi turma s-a repezit
de pe râpă în lac şi s-a înecat.
34 Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în
cetate şi prin sate.
35 Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus şi l-au găsit
pe omul din care ieşiseră demonii şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi în
304
toate minţile; şi i-a apucat frica.
36 Cei care văzuseră cele petrecute le-au povestit cum fusese vindecat
cel stăpânit de demoni.
37 Tot poporul din regiunea gherghesenilor L-a rugat pe Isus să plece
de la ei, pentru că îi apucase o mare frică. Isus��
S-a urcat într-o corabie şi S-a
întors.
38 Omul din care ieşiseră demonii Îl ruga să-i dea voie să rămână cu El.
Dar Isus l-a trimis acasă şi i-a zis:
39 “Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu.” El a
plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus.
Armonizat
1 Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în regiunea gadarenilor, (Mc.v.1)
care este în dreptul Galileii. (Lc.v.26)
2 Când a ieşit din corabie, L-au întâmpinat îndată (Mc.v.2) doi oameni
stăpâniţi de demoni, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni
nu putea trece pe drumul acela. ��
(Mt.v.28)
3 (Unul dintre ei) era din cetate şi a fost stăpânit de mai mulţi demoni.
De multă vreme nu se mai îmbrăca în haine, şi nu-şi mai avea locuinţa într-o
casă, ci în morminte. (Lc.v.27)
4 Nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. (Mc.v.3)
5 Căci de multe ori fusese legat /cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare,
dar le rupea (pe amândouă), (Lc.v.29) / şi nimeni nu-l putea potoli. (Mc.v.4) El
era gonit de demon prin pustii. (Lc.v.29)
6 Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-
se cu pietre. (Mc.v.5)
7 Când L-a văzut pe Isus de departe, a alergat, (Mc.v.6) a scos un strigăt
ascuţit, / I S-a închinat, (Mc.v.6)/ aruncându-se jos înaintea Lui şi a zis cu glas
tare: (Lc.v.28)
8 “Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te
jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti! (Mc.v.7) Ai venit aici să mă
chinui înainte de vreme?” (Mt.v.29)
9 Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care
pusese stăpânire de multă vreme, (Lc.v.29) zicând: «Duh necurat, ieşi afară din
omul acesta!” (Mc.v.8)
��
10 “Cum te numeşti?” l-a întrebat Isus. “Numele meu este Legiune”, a
răspuns el, “pentru că suntem mulţi.” (Mc.v.9).
11 Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau (Mt.v.30) lângă
munte. (Mc.v.11)
12 Şi demonii Îl rugau insistent pe Isus / să nu-i trimită afară din regiunea
aceea (Mc.v.10)/ şi să nu le poruncească să se ducă în Adânc. (Lc.v.31)
305
13 Îi ziceau: “Dacă ne scoţi afară din oamenii aceştia, dă-ne voie să ne
ducem în turma aceea de porci.” (Mt.v.31)
14 “Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit din oamenii aceia şi au intrat în
porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare; (Mt.v.32) erau
aproape două mii, şi s-au înecat în mare. ��
(Mc.v.13)
15 Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de (Lc.
v.34) ştire în cetate şi prin satele vecine. (Mc.v.14)
16 Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus (Mt.v.34) şi
l-au găsit (Lc.v.35) pe cel care fusese stăpânit de demoni şi avusese legiunea de
duhuri necurate şezând / la picioarele lui Isus, (Lc.v.35)/ îmbrăcat şi întreg la
minte; şi s-au înspăimântat. (Mc.v.15)
17 Cei care văzuseră cele întâmplate le-au povestit tot ce se petrecuse cu
cel stăpânit de demoni şi cu porcii. (Mc.v.16)
18 Atunci, /gadarenii şi cei din satele vecine L-au rugat pe Isus să plece
(Lc.v.37)/ din regiunea lor, (Mc.v.17) pentru că îi apucase o mare frică. (Lc.
v.37)
19 Pe când Se urca Isus în corabie, omul care fusese stăpânit de demoni
Îl ruga să-l lase să rămână cu El. (Mc.v.18)
20 Dar Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: (Lc.v.38) «Întoarce-te (Lc.v.39) la
ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” (Mc.
v.19)
21 El a plecat şi a vestit prin toată cetatea (Lc.v.39) şi prin Decapole tot
ce-i făcuse Isus. Şi toţi se mirau. (Mc.v.20)
Din acest text lung vom ţine două studii pe aceeaşi temă: Vindecarea
îndrăcitului din Gadara. În
��
primul studiu ne vom ocupa de locul vindecării şi de
tirania demonilor.
I. LOCUL VINDECĂRII
În ce priveşte locul vindecării, avem de-a face cu un adevărat paradox
pentru că, pe de o parte, toţi evangheliştii sinoptici ni-l indică, fiindu-ne strict
necesar în vederea înţelegerii textului; iar pe de altă parte, ni se pare imposibil
de identificat.
În Biblia noastră românească, tradusă de D. Cornilescu, Evangheliştii
Marcu şi Matei ne spun că acestă minune a avut loc în Gadara. Evanghelistul
Matei a scris: “Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în regiunea gadarenilor,
L-au întâmpinat doi oameni stăpâniţi de demoni, care ieşeau din morminte.”
(v.28) Şi Evanghelistul Marcu, de asemenea a spus: “Au ajuns pe celălalt ţărm al
mării, în regiunea gadarenilor.” (v.1) Pe când, Evanghelistul Luca ne-a arătat că
306
Domnul Isus l-a vindecat pe acest om stăpânit de demoni în Gherghesa. El a zis:
“Au venit cu corabia în regiunea gherghesenilor, care este în dreptul Galileii.”
(Lc.v.26)
În limbile mari, în care s-a tradus Biblia în mai multe versiuni, lucrurile
par mai complicate; şi cu atât mai mult, pentru cei care citesc Sfintele Scripturi
în mai multe limbi. ��
Să luăm, spre exemplu următoarele limbi: în limba rusă, în
Matei scrie Gherghesa şi în Marcu şi Luca Gadara. În versiunea germană a lui
Martin Luther: în Matei scrie Gadara şi în Marcu şi Luca Gherasa. În Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version), Evanghelistul
Matei scrie că această minune a avut loc în Gherghesa, în timp ce Evangheliştii
Marcu şi Luca ne spun că ea a fost făcută în Gadara. În Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), care a folosit cele mai bune manuscrise şi
pe care o întrebuinţează mai mult teologii, găsim tocmai invers că Matei scrie
Gadara, iar Marcu şi Luca Gherghesa. Şi în Standardul Nou American (New
American Standard), ca şi în multe alte traduceri, în Matei scrie Gadara, iar în
Marcu şi Luca, figurează o altă localitate cu numele de Gherasa.
Comentatorul F. Godet spune că în manuscrise erau menţionate trei
localităţi: În Matei figura cel mai mult numele Gherasa şi în Marcu şi Luca
Gherghesa 1. Epifanius ne-a relatat pe la sfârşitul secolului al patrulea că în
Marcu se afla Gherghesa, în Luca Gherghesa şi Gherasa, şi în Matei Gadara 2.
În a opta ediţie a lui Tischendorf, Gadara se afla în Matei, Gherasa în Marcu şi
Gherghesa în Luca 3.
Origen, care a trăit între anii 185 – 254 după Cristos şi era un mare teolog
şi scriitor al Bisericii Primare, a spus că Mântuitorul n-a vindecat pe aceşti doi
oameni stăpâniţi de demoni în Gadara, deoarece acest oraş nu avea în jur nici un
lac; şi, cu atât mai puţin, cu malurile înalte şi abrupte 4 .
Origen ne-a relatat că pe timpul lui s-a crezut aproape unanim că Domnul
Isus a vindecat pe aceşti doi îndrăciţi în Gherasa, pentru că numai într-un mic număr
de manuscrise figura Gadara. Iar Gherghesa nu era amintită decât ca o ipoteză 5.
Gherasa era situată în Transiordania, la jumătate de drum între Marea Moartă şi
Marea Galileii, şi la vreo 30 km în est de Iordan. Ea era tot atât de importantă ca
Palmira şi Petra. Gherasa a fost reconstruită în secolul întâi după Cristos cu străzi
principale drepte, flancate de coloane şi direcţionate spre un forum. Acolo erau
templele Artemisei şi ale lui Zeus, două teatre şi un zid circular care le înconjura
pe toate 6. Origen, cât şi alţi teologi moderni ca, F. Godet, W. Hendriksen, etc.,
susţin că Domnul Isus n-a vindecat pe aceşti oameni stăpâniţi de demoni nici în
Gherasa. Toţi aceştia au adus trei argumente. Primul, că Gherasa se afla la sud-
estul Mării Galileii la o distanţă de vreo 55 km, şi că era cu neputinţă ca turma
aceea de porci care s-a înecat să fi fost adusă până aici pentru păşunat. Al doilea,
că pe lângă acest oraş nu era nici un fel de mare sau lac. Şi al treilea argument era,
307
că în jurul acestui
oraş grecesc nu se
găseau cavouri 7.
După mărturia lui
Origen, Eusebiu
şi Ieronim, exista
pe timpul acela pe
malul estic al Mării
Galileii un sat cu
numele Gherghesa,
în jurul căruia se
aflau săpate în
stânci de var multe
morminte şi peşteri;
Ruinele Gherasei - forumul şi că în partea de sud
erau dealuri abrupte
Ruinele Gherasei
spre mare, exact aşa cum ne relatează evangheliştii sinoptici 8. Documentele
Latine, de asemenea sunt în favoarea satului Gherghesa 9.
Dar, că a existat un sat cu numele de Gherghesa, ne-au relatat nu numai
Origen, Eusebiu şi Ieronim, dar şi descoperirea arheologică. Exploratorul W.M.
Thomson ne atestă că s-au descoperit ruinele acestei localităţi în actualul sat
Khersa 10. Gherghesa era situată chiar pe ţărmul Mării Galileii şi se aflla la 8 km
de la intrarea Iordanului în această mare 11.
Istoricul evreu, Iosif Flavius ne relatează că Gadara era un oraş grecesc
fortificat şi că făcea parte din Decapole, care înseamnă în limba greacă “zece
308
Harta cu Gherghesa
cetăţi”.
Aceste zece cetăţi aparţineau
de Siria, dar aveau, în schimb,
o independenţă mare. Ele se
autoconduceau şi autoadministrau,
şi aveau monede proprii. Satele
din jur erau sub guvernarea lor 12.
Istoricul bisericesc Eusebiu, cât şi
geograful roman Strabon, ne spun
că Gadara era cunoscută şi în alte
ţări pentru izvoarele ei termale 13.
Ea era la o distanţă de vreo 30 km
în sud de satul Gherghesa. Astfel,
atât cimitirul şi izlazul porcilor,
cât şi satul Gherghesa, se aflau în
teritoriul Gadarei. Acesta a fost
motivul, a explicat Th. Tzan, cât
şi alţi comentatori, pentru care
Evanghelistul Luca a scris în textul
grecesc: “e kopa ton Gadarenon”,
“regiunea gadarenilor”! (v.26)14
Evanghelistul Matei, dedicându-şi
Evanghelia evreilor, atât celor din Harta cu Gherghesa
309
Israel, cât şi celor din diaspora, a trecut satul Gherghesa, fiindcă în el a avut loc
vindecarea celor doi îndrăciţi, şi deoarece evreii îl cunoşteau chiar dacă era o
localitate mică. Pe când, Evangheliştii Marcu şi Luca, care au scris grecilor şi
romanilor, au menţionat Gadara pentru că ea era, aşa cum am văzut, un oraş mare
şi independent care a făcut parte din cele zece oraşe greceşti; pentru că era chiar
capitala Pereei; pentru că era cunoscută aproape în tot Imperiul Roman pentru
băile ei termale; şi fiindcă în teritoriul ei s-au inclus mormintele îndrăciţilor,
izlazul turmei de porci şi satul Gherghesa 15.
Toată confuzia care s-a creat în legătură cu această localitate în care a
avut loc vindecarea celor doi îndrăciţi, s-a datorat următoarelor trei greşeli pe
care le-au comis scribii. Prima. Aproape nici unul dintre ei n-a cunoscut geografia
Israelului şi distanţa acestor localităţi. A doua. Unii copişti au crezut că scribii
manuscriselor lor au greşit când au copiat cuvântul grecesc Gergesenon, pentru
că ei n-au auzit niciodată de această localitate, decât de Gerasenon, şi astfel în
loc de Gherghesa au trecut Gherasa 16. Şi a treia greşeală s-a datorat faptului că
alţi copişti au considerat că Gherghesa şi Gadara erau două denumiri pentru una
şi aceeaşi localitate, de aceea au folosit în toate trei Evangheliile Sinoptice şi
Gherghesa şi Gadara.
Am văzut că Evanghelistul Matei ne-a arătat că Domnul Isus i-a vindecat
pe cei doi îndrăciţi lângă satul Gherghesa. Iar, Evanghelstul Luca ne-a făcut
precizarea că îndrăcitul care era chinuit de demoni mai cumplit, a fost din
Gadara, deoarece el n-a întrebuinţat cuvântul home, “sat”, ci pe cel de polis,
care înseamnă “oraş”. El a scris: “Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un
��
om din cetate stăpânit de mulţi demoni.” (v.27).
��
Şi, în al doilea rând, textul citit ne arată în modul cel mai viu şi
dramatic
II. TIRANIA DEMONILOR
În acest pasaj ni se pare că ne izbim şi de o altă contradicţie: Evanghelistul
Matei ne spune că Mântuitorul, cum a ieşit din corabie, L-au întâlnit doi îndrăciţi.
El a scris: “Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în regiunea gadarenilor, L-au
întâmpinat doi oameni stăpâniţi de demoni, care ieşeau din morminte.” (v.28) Pe
când Evanghelistii Marcu şi Luca ne relatează că a fost unu. Evanghelistul Marcu
a zis: “Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâminat îndată un om care ieşea din
morminte.” (v.2) Şi Evanghelistul Luca, de asemenea a scris: “Când a ieşit Isus
la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate stăpânit de mulţi demoni.” (v.27) Toţi
comentatorii explică astfel această contradicţie aparentă, că Evanghelistul Matei
a menţionat doi îndrăciţi, fiindcă au fost două persoane. Iar, Evangheliştii Marcu
şi Luca au scos în evidenţă un singur îndrăcit, fiindcă acesta era bolnav mai grav
şi a fost mai violent.
310
Diavolul are multe metode de lucru, dar două dintre ele îi sunt de bază, şi
acestea sunt: dezorientarea şi stăpânirea. El mai întâi îi ia omului mintea şi apoi
îl stăpâneşte cum vrea.17
Apoi citim aici ceva îngrozitor despre acest îndrăcit că el n-a fost stăpânit
de un singur demon, ci de mai mulţi. Evanghelistul Luca a scris: “Când a ieşit
Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate stăpânit de mulţi demoni.” (v.27)
Comentatorul F. Godet a spus că Evanghelistul Marcu când a scris despre acest
îndrăcit, cum a alergat înaintea Domnului Isus şi I S-a închinat, ne-a scos în
evidenţă un lucru foarte interesant: că acesta deşi era stăpânit de o legiune de
demoni, totuşi în el a mai rămas ceva încă de neatins, din Dumnezeu. De aceea, el
când L-a văzut pe Domnul Isus, ştia că era Dumnezeu, simţea că ceva îl atrăgea la
El, că făcea un apel tainic sufletului lui şi că avea o ocazie mare de care trebuia să
se folosească 18. Evanghelistul Marcu a zis: “ Când L-a văzut pe Isus de departe,
a alergat, I s-a închinat.” (v.6) Comentatorul W. Hendriksen, de asemenea, a
făcut de aici următoarea afirmaţie: “Oamenii tăgăduiesc divinitatea Domnului
Isus, dar demonii nu” 19. Vincent Taylor ne spune că atunci când Domnul Isus
a debarcat, îndrăcitul era la o distanţă considerabilă, de aceea a venit fugind la
Fiul lui Dumnezeu 20.
Nicăieri nu vedem mai clar tirania duhurilor rele ca în acest text. Dacă
duhurile rele au luat minţile celor doi îndrăciţi până acum, atunci, cu atât mai
mult, ele le-au denaturat optica în aceste momente când Fiul Celui Preaînalt le
crea o şansă supremă, ca să le zădărnicească această şansă.
Demonii au optica lor: Ei cred că Cristos le este singura putere de temut;
şi aceasta a devenit şi optica celor doi îndrăciţi. Ei, când au ajuns în contact cu
Mântuitorul şi au simţit în El o lume opusă faţă de ceea ce percepeau că se afla
înăuntrul lor, au văzut în Domnul Isus o persoană de neasociat şi un rău mare.
Acesta a fost motivul pentru care ei au scos strigăte ascuţite, au căzut jos înaintea
Lui şi au rostit următoarele cuvinte, pe care ni le redau toţi trei Evangheliştii
Evanghelistul Matei i-a citat, spunând: “Ce legătură este între noi şi
Sinoptici. ��
Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?” (v.29) În traducerea rusească scrie: “Ce ai cu
noi?” Evanghelistul Luca l-a citat pe îndrăcitul care era stăpânit de o legiune
de demoni, zicând: “Ce am a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui
Preaînalt!” (v.28) Şi Evanghelistul Marcu l-a citat pe acest îndrăcit, strigând: “Te
jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti.” (v.27) Cei doi îndrăciţi n-au
văzut ceea ce era real, cum Diavolul îşi bătea joc de ei în fel şi chip; ci ceea ce
era ireal, că menirea Mântuitorului era să-i chinuie. ��
Cât este de denaturată optica
celor care sunt stăpâniţi de Diavol! Ei văd răul în Cristos şi nu în domnul lor pe
care îl slujesc. Dascălul divin ne arată în acest pasaj că, cu cât pătrundem mai
adânc în firea lui Satan şi ne denaturăm optica, cu atât rupem mai mult relaţia cu
Tatăl ceresc.
311
Mântuitorul nu S-a supărat pe aceşti îndrăciţi, pentru că ştia că nu ei au
vorbit, ci stăpânii lor, de aceea l-a întrebat pe stăpânul celui care suferea cumplit:
“Cum te numeşti?” (Mc.v.9) Şi acesta I-a răspuns: “Numele meu este Legiune,
pentru că suntem mulţi.” (Mc.v.9) O legiune romană avea 6.000 de ostaşi 21.
Comentatorii F. Godet, W. Hendriksen, W. Barclay şi alţii, ne spun că îndrăcitul
s-a identificat cu demonul-legiune, care l-a ţinut sub teroare şi că a fost purtătorul
de cuvânt al acestuia 22.
Unii opinează că Mântuitorul a pus îndrăcitului această întrebare: “Cum
te numeşti?” ca să-i trezească sentimentul cu privire la identitatea persoanei sale
23
. Iar alţii cred că Domnul Isus a pus această întrebare demonului. W. Barclay, V.
Taylor, ca şi alţi comentatori, dintre cei ce susţin a doua variantă, sunt de părere
că Mântuitorul a dorit să ştie numele demonului, după concepţia pe care o aveau
exorciştii cu privire la alungarea acestora, pentru că din momentul când le era
cunoscut numele, nu mai aveau nici o putere 24. Această opinie nu stă în picioare,
fiindcă ea reduce puterea Domnului Isus la cea a exorciştilor. R.C.H. Lenski, ca
şi alţi comentatori, aduc cea mai bună explicaţie. Ei spun că Domnul Isus a cerut
numele demonului pentru ucenici, ca şi ei să ştie câţi demoni l-au posedat pe
acest îndrăcit 25. Noi credem că această explicaţie este autentică.
De aici învăţăm că oştile omeneşti sunt organizate după mostra
forţelor destructive ale demonilor. Fiul Celui Preaînalt, n-a pus demonului
această întrebare, fiindcă nu-i ştia numele; şi nici, ca să-i înfrângă puterea prin
descoperirea acestuia, aşa cum credeau oamenii din acel timp că dacă cineva
ajunge să cunoască numele unui demon, primeşte o anumită putere asupra lui,
pentru că Fiul lui Dumnezeu era mai tare chiar şi decât Beelzebul, împăratul
demonilor. Scopul acestei întrebări a fost, ca să arate îndrăcitului, apostolilor,
celor care-L însoţiseră pe Mântuitorul cu corăbiile, cât şi lumii întregi, cine
vorbea prin el şi îl stăpânea.
Acest stăpân-legiune, l-a înzestrat pe îndrăcit cu o putere ieşită din comun
şi l-a răsculat chiar şi împotriva celor din casă. De câte ori el şi-a bătut părinţii,
soţia şi copiii; şi de câte ori autorităţile au trebuit să-l lege cu lanţuri. ��
Dar, pe el,
ne-a scris Evanghelistul Marcu: “Nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar
cu un lanţ. (4) Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe
la mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile.” (v.3-4) Dacă şi celălalt
îndrăcit era periculos, atunci, ne putem imagina, cu cât mai crud şi violent era
Evanghelistul Matei a scris: “Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea
acesta! ��
trece pe drumul acela.” (v.28)
Acest tiran negru, l-a scos din casă şi din familie, pe omul care fusese
stăpânit de demoni şi l-a dus ca să locuiască în morminte, locul cel mai sinistru.
Dumnezeu a turnat cea mai mare parte din farmecul ceresc în cămin, în comparaţie
cu toate celelalte locuri de pe pământ. De ��
aceea, omul nu se simte nicăieri mai
312
bine ca acasă cu ai lui. Şi totuşi, demonul-legiune, a ucis îndrăcitului chiar şi
acest farmec din suflet; l-a smuls de acasă şi l-a băgat de viu în morminte între
schelete. Evanghelistul Luca a zis: “Şi nu-şi mai avea locuinţa într-o casă, ci în
morminte.” (v.27) Şi Evanghelistul Marcu a spus: “Totdeauna, zi şi noapte, stătea
în morminte.” (v.5) Comentatorii Hendriksen şi Geikie, au spus că în regiunea
Gadarei erau morminte cavouri pline de scheletele morţilor şi că în unele dintre
acestea încăpeau până la 40 de
persoane 27.
Nimeni nu ştie cu ce se
hrăneau aceşti îndrăciţi, poate
cu plante şi ierburi, sau poate
le aduceau de mâncare anumiţi
oameni miloşi şi le-o puneau la
îndemână 28.
Acest demon-căpetenie, a
distrus îndrăcitului bunul simţ.
El mergea în pielea goală şi nu-
i era ruşine. Evanghelistul Luca
a scris: “De multă vreme nu se
mai îmbrăca în haină.” (v.27)
Şi acest tiran îl muncea şi
îl chinuia pe îndrăcit în fel şi
chip cu toată legiunea lui de
Omul stăpânit de demoni din Gadara demoni. Evanghelistul Marcu a
spus: “Şi nimeni nu-I putea potoli. Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi
pe munţi, ţipând şi tăindu-se cu pietre.” (v.4-5)
Mântuitorului, făcându-I-se milă de el, cu glasul lui de Dumnezeu, a
poruncit demonului-căpetenie să iasă afară din el cu toată legiunea lui, zicând:
“Duh necurat, ieşi afară din omul acesta!” (Mc.v.8)
Evanghelistul Luca a insistat să ne spună că demonii, ca unii care ştiau de
ce autoritate dispunea Fiul Celui Preaînalt asupra lor; şi ca unii care erau obsedaţi
de chinurile de care vor avea parte în infern, L-au implorat să nu-i trimită încă
în acel loc de chin. Evanghelistul Luca a scris: “Şi demonii Îl rugau insistent pe
Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc.” (v.31) Fiul lui Dumnezeu nu
i-a trimis în iad pentru că L-au rugat, ci fiindcă nu le-a sosit încă un asemenea
ceas.
Dacă Mântuitorul ne-a arătat în textul anterior, cu potolirea furtunii, că El
avea autoritate asupra forţelor destructive ale naturii,29 atunci, cu atât mai mult,
El ne-a demonstrat în acest pasaj că avea putere şi peste forţele destructive ale
demonilor 30.
313
____________________
1. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 382.
2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. ��
I, p. 382.
5. Op. cit.;
Origen, Ad. Joh. t. VI. c.24.
6. Dicţionar Biblic, editat de Societatea Misionară Română, p. 491.
7. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 382;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary on The Bible, p. 194 - 195.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 244 – 245;
��
Geikie, II, p. 629;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 382 - 383.
��
9. Op. cit. p. 382.
10. Thomson, W.M., The Land and the Book, p. 375.
11. Davis, J.D., The Westminster Dictionary on The Bible, p. 199.
12. Josephus, F., Antiquities XVII, 11, 4;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 124 -125.
13. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 244;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 382;
Josephus, F., Jewish War IV. 7, 3.
15. Dalman, G., Sacred Sities and Ways, p. 176 – 180;
��
p. 338.
16. Short, S.S., Mark, p. 1162;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 382.
17. Ryle, J.C., Luke, p. 130.
18. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. ��
I, p. 382;
��
p. 339.
20. Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 281.
21. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, ��
p. 339;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 118;
Jamieson, R., Fausset, A.R., Brown, D., The Bethany Parallel
Commentary on The New Testament, p. 276 – 277.
22. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 384 – 385;
314
23. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 385;
Cole, R.A., The Gospel according to St. Mark, p. 98;
Erdman, C.R., The Gospel of Mark, p. 82;
Geldenhuys, N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 255.
24. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 118 – 119;
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 282.
25. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 132.
26. Robertson, A.T., An Interpretation in the New Testament, p. 295.
27. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 188 – 189, 192 – 193;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 339;
��
Geikie, Vol. II, p. 629.
29. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. V, p. 379.
30. Westcott, B.F., Characteristics of the Gospel Miracles, p. 8.
315
41. VINDECAREA îNDRÃCITULUI DIN GADARA
II
Marcu 5 : 1 - 20; Matei 8 : 28 - 34; Luca 8 : 26 - 39
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Vindecarea îndrăcitului din
Gadara, ne vom ocupa de alte două lucruri: alungarea Fiului lui Dumnezeu din
regiunea Gadarei şi mărturisirea îndrăcitului vindecat.
În al treilea rând, acest pasaj ne arată
III. ALUNGAREA FIULUI LUI DUMNEZEU DIN REGIUNEA
GADAREI
Când demonul-legiune a văzut că FiuI lui Dumnezeu nu-i trimite în
Adânc, L-a rugat în continuare să-i lase să intre în porci. Evangheliştii sinoptici
au scris, îi cităm armonizat:
(13) “... Dacă ne scoţi afară din oamenii aceştia, dă-ne voie să ne ducem
în turma aceea de porci.” (Mt.v.31)
(14) “Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit din oamenii aceia şi au intrat
în porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare; (Mt.v.32) erau
aproape două mii, şi s-au înecat în mare.” (Mc.v.13)
��
W. Hendriksen a spus că porcii când s-au aruncat de la înălţime în mare,
au murit prin sufocare.
��
De aici ni se ridică o întrebare foarte serioasă. Am văzut că Domnul Isus
n-a trimis pe demoni în Adânc pentru că L-au rugat, ci fiindcă nu le-a sosit încă
un asemenea ceas. Dar,��
de ce Domnul Isus, totuşi le-a ascultat rugăciunea? Oare,
El nu ştia că ei I-au cerut această permisiune din răutate, ca să înece porcii în
mare, să păgubească pe proprietarii acestor animale şi să-i răscoale împotriva
Lui?1 Şi dacă ştia, atunci de ce totuşi le-a făcut pe voie?
Comentatorul R.C.H. Lenski a fost de părere că Domnul Isus i-a ascultat
cererea acestui demon-legiune, pentru că proprietarii porcilor fiind evrei, au călcat
Legea lui Moise prin posedarea lor, şi Mântuitorul a vrut să-i pedepsească 2.
Acest răspuns are multe lacune. Este posibil că unii dintre proprietarii
acestor porci să fi fost evrei, pentru că şi evreii creşteau porci, cu scopul de-a
face comerţ cu ei şi angajau pentru îngrijirea lor pe păgâni3. Dar,��
se ştie că cei
mai mulţi dintre proprietarii acestor animale, din regiunea Gadarei, erau greci.
Herodot ne-a istorisit că şi egiptenii considerau porcii necuraţi. Acest istoric
ne-a relatat că dacă cineva numai se atingea de un porc din întâmplare, sau îi
îngrijea, acela nu avea voie să intre în templu niciodată şi că nimeni nu-i dădea
fiica în căsătorie 4. Cu aceşti porci, gadarenenii aprovizionau legiunea romană şi
alimentau populaţia din regiunea lor 5. Comentatorul W. Hendriksen a adus alte
316
De pe această coastă s-au aruncat porcii în mare şi s-au inecat
trei motive pentru care Mântuitorul a dat voie demonilor să intre în porci. Primul
motiv era, că le-a cunoscut intenţia de-a îneca porcii, de-a păgubi proprietarii şi
de-ai răscula împotriva Lui. Al doilea motiv era, pentru că ştia dinainte tot ce
urma să se întâmple. Şi al treilea motiv a fost, fiindcă a vrut să ne arate pe fondul
înecării porcilor, atât decăderea omului, cât şi valoarea lui 6. Comentatorul F.
Godet a zis că Domnul Isus ştia că demonii înainte de a-şi pierde orice putere
şi de a fi înfrânţi, plăcerea lor era să mai facă rău 7. Iar, Teofilact, unul dintre
teologii Bisericii Primare a spus că, dacă demonii ar avea putere şi nimeni nu i-ar
împiedeca, ar nimici pe toţi oamenii 8.
Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat, cu părere de rău, următorul adevăr, că un
om a putut să suporte 6.000 de duhuri rele; pe când o turmă de 2.000 de porci
necuraţi,9 aşa cum obişnuiau evreii să-i numească, nu i-au putut suferi, ci au
preferat mai degrabă să se înece în mare decât să rabde un porc trei demoni.
Iar, a doua problemă, că omul şi-a pierdut orice preţ în ochii semenului său,
a devenit mai gravă. Domnul Isus a insistat mai mult asupra acestui adevăr
tragic.
Evangheliştii Marcu şi Luca ne spun că atunci când au văzut porcarii cele
două miracole mari: vindecarea celor doi îndrăciţi şi înecarea porcilor, au alergat
317
în oraşul Gadara şi în satele din jur să informeze pe proprietarii acestor animale,
ce s-a întâmplat. Aceşti doi evanghelişti sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
“Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de (Lc.v.34) ştire în
cetate şi prin satele vecine.” (Mc.v.14)
Vestea aceasta a uimit Gadara întreagă şi toată împrejurimea. Cine nu l-a
cunoscut sau n-a auzit măcar despre acest îndrăcit, care era groaza întregului ţinut
gadarean? Dar era seara şi Mântuitorul a înnoptat cu ucenicii în Gherghesa. A doua
zi, ne scrie Evanghelistul Matei: “Iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea
lui Isus.” (v.34) Evangheliştii Marcu şi Luca, de asemenea au continuat să ne
spună, îi cităm armonizat: “Şi l-au găsit (Lc.v.35) pe cel care fusese stăpânit de
demoni şi avusese legiunea de duhuri necurate şezând /la picioarele lui Isus,
(Lc.v.35)/ îmbrăcat şi întreg la minte.” (M.c.v.15)
Oare, cine poate să descrie tabloul întâlnirii îndrăcitului vindecat cu cei
de acasă? Ce a simţit el în suflet în momentul când şi-a zărit prima dată părinţii,
soţia, copiii şi rudele? Cât de mult i s-a bucurat familia când l-a văzut cum stătea
sănătos şi senin lângă Mântuitorul? Şi cum se îmbrăţişau, se sărutau şi plângeau
de bucurie?
Evanghelistul Marcu când a scris: “Cei care văzuseră cele întâmplate le-
au povestit tot ce se petrecuse cu cel stăpânit de demoni şi cu porcii”, (v.16) ne-a
relatat că în timp ce mulţimile priveau uimite spre Domnul Isus şi spre cel care
fusese îndrăcit, apostolii şi cei care traversaseră lacul cu corăbiile împreună cu
Mântuitorul, mărturiseau cum Cristos l-a vindecat pe îndrăcit şi cum s-au înecat
porcii. Şi poate că le-au istorisit şi cum Fiui lui Dumnezeu a potolit furtuna şi
valurile mării în urmă cu o zi.
Evangheliştii sinoptici ne arată că tot ce văzuseră şi auziseră gadarenii
şi cei din satele vecine, i-a umplut de frică din cauza puterii supranaturale a
Domnului Isus şi i-a făcut să-L implore să le părăsească teritoriul. Evanghelistul
Luca a scris: “Tot poporul din regiunea gadarenilor L-a rugat pe Isus să plece
de la ei, pentru că îi apucase o mare frică. “ (v.37)
Aici avem una din cele mai mari surprize. Oricine s-ar fi aşteptat ca
gadarenii să se fi bucurat că Domnul Isus l-a vindecat pe acest nenorocit, să-L fi
recunoscut pe Mântuitorul ca Dumnezeu, să-L fi invitat în cetatea lor şi să-L fi
acceptat ca Domn şi Mântuitor. Dar nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte ca
ei să-L alunge din teritoriul lor.
Este adevărat că ei au fost puşi faţă în faţă cu vindecarea concetăţeanului
lor de nerecuperat; şi prin tămăduirea acestuia, cu puterea divină a Mântuitorului,
de care ei nu s-au putut îndoi. Numai că fiecare proprietar a fost păgubit cel puţin
cu un porc.
Fiul lui Dumnezeu a sacrificat 2.000 de porci pentru vindecarea acestui
om amărât, ca să ne trezească simţul proporţiei care trebuie să existe între
318
valoarea unui om şi bunurile materiale şi animale. Dacă evaluăm în medie un
porc cu 200 de dolari, atunci 2.000 de porci ori 200 de dolari un porc însumează
400.000 de dolari. Şi acum, care dintre noi are bunuri materiale în valoare de
400.000 de dolari? Aceasta înseamnă, ne spune Dascălul divin, că aproapele
nostru valorează mai mult decât toate bunurile noastre materiale. Dar, în ochii lui
Dumnezeu, sufletul uman are o valoare infinită. Datorită acestui fapt, Fiul Celui
Preaînalt a părăsit toată gloria cerească şi a acceptat pironirea pe cruce. Şi totuşi,
câţi oameni nu şi-au sacrificat şi nu-şi mai sacrifică semenii pentru confortul,
tihna şi concepţiile lor!
Rutina vieţii şi glasul dinăuntru al egoismului care cere întruna pentru
noi înşine tihnă, comoditate şi poziţie, au orbit pe gadareni ca să nu observe
această valoare în semenul lor şi le-au denaturat optica să nu vadă în Cristos ceea
ce era, ci dimpotrivă un tulburător.
Dacă gadarenii ar fi ştiut că le-a fost hărăzit să vină la ei Dumnezeu în
chip de om, I-ar fi sărutat urma paşilor şi nu L-ar fi izgonit.
Mântuitorul n-a plecat din teritoriul gadarenilor pentru că L-au alungat.
El a putut să meargă în alte cetăţi din Decapole. Adevăratul motiv al plecării Lui
era, că Şi-a atins ţinta acestei misiuni pe care o avea cu privire la cele zece cetăţi
greceşti, prin vindecarea acestui îndrăcit, aşa cum vom vedea în continuare în
acest studiu; şi pentru că a ştiut că Îl aştepta în Capernaum o altă lucrare urgentă:
învierea fiicei lui Iair, aşa cum vom vedea în studiul următor.
Şi, în al patrulea rând, pasajul citit ne prezintă
IV. MĂRTURIA ÎNDRĂCITULUI
Evanghelistul Marcu ne arată că Domnul Isus în timp ce urca în corabie
şi sta gata să se înapoieze la Capernaum, omul care fusese tămăduit L-a rugat
să-i permită să-L urmeze şi să nu se mai despartă de El. Evanghelistul Marcu
a scris: “Pe când Se urca El în corabie, omul care fusese stăpânit de demoni Îl
ruga să-l lase să rămână cu El.” (v.18) Dar, Mântuitorul, ne spun Evangheliştii
sinoptici, l-a trimis să lucreze acasă, îi cităm armonizat pe Evangheliştii Marcu
şi Luca: “Isus l-a timis acasă şi i-a zis: (Lc v.38) «Întoarce-te (Lc.v.39) la ai tăi
şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.»”(Mc.v.19)
Mântuitorul l-a trimis pe îndrăcitul vindecat ca să-L mărturisească în Gadara, din
trei motive. Primul motiv era, că gadarenii L-au respins şi El, în mila Lui, a dorit
să le creeze şanse noi cu scopul de a-L primi. Al doilea motiv era, că ei ştiau cum
era acel îndrăcit chinuit de demoni. Şi al treilea motiv a fost, că prin acest om,
Fiul lui Dumnezeu a vrut să-Şi înceapă lucrarea printre greci. Evanghelistul Luca
a scris: “El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus.” (v.39)
În Mişna scrie că Gadara datează încă din secolul al III-lea înainte de
Cristos, de pe timpul Ptolemeilor, Seleucilor, evreilor şi romanilor 10. Istoricul
319
roman, Pliniu a enumerat Gadara printre cetăţile Decapolisului. Decapolisul era
liga a zece cetăţi eleniste. Nouă dintre aceste cetăţi erau la răsăritul Mării Galileii
şi al Iordanului: Pella, Dion, Gherasa, Philadelphia, Gadara, Raphana, Kanatha,
Hippos şi Damasc. Iar una dintre ele, cu numele de Scythopolis, era la apusul
Iordanului 11. Ele au fost întemeiate pe la jumătatea secolului al IV-lea înainte
de Cristos de către Alexandru cel Mare.Apoi, pe la jumătatea secolului al II-
lea înainte de Cristos,
fraţii Macabei le-au
cucerit. Şi, în cele din
urmă, în anul 63 înainte
de Cristos, Pompei,
împăratul roman, le-a
redat independenţa 12.
Aceste cetăţi aveau
armată şi monede
proprii 13. Ele, pe
timpul Domnului
Isus s-au bucurat de
o mare prosperitate,
erau mari, frumoase şi
pline de temple şi de
amfiteatre 14.
Istoricul evreu,
Iosif Flavius a
zis că Gadara era
metropola fortificată
a Pereei 15. Pe timpul
Mântuitorului, ea
se afla în culmea
infloririi. Înainte cu
trei-patru decenii,
Pompei o reconstruise.
Ea avea străzi pavate
cu bazalt, coloane de
Palestina marmură din Corint şi
edificii masive în stil
roman 16. Era un oraş comercial şi industrial. Avea două amfiteatre de bazalt
negru: unul la răsăritul şi altul la apusul ei. Iar, în apropierea faimoaselor ei băi
termale, se înălţa şi al treilea teatru 17.
Un alt lucru din care se vede cât de mare şi de renumită era Gadara,
320
a fost faptul că din ea au provenit
Philodemus, marele filozof epicurian, care
era contemporan cu Cicero; Meleager,
maestrul epigramei greceşti; Menippus,
renumitul satiric; şi Theodorus, vestitul
retor, care a fost tutorele imperatorului
roman, Tiberiu 18. Toţi aceştia au trăit în
secolul întâi.
Îndrăcitul vindecat era o demonstraţie vie
a lui Cristos, care arăta cine era
Domnul Isus şi ce putea El să facă. ��
Mărturia
nu înseamnă aşa de mult ce putem să facem
noi pentru Cristos, cât este o adeverire a
ceea ce El a realizat în viaţa noastră. Omul
care a fost stăpânit de o legiune de duhuri
rele, când afirma în auzul gadarenilor:
“Cristos mi-a redat tot ce a stricat Diavolul
în fiinţa mea”, el în acelaşi timp confirma
cu viaţa lui înaintea ochilor lor, şi astfel Pompei
mărturia lui le pătrundea adânc în suflet.
Dar, cuvintele “acasă” şi “la ai tăi”, cărora îndrăcitul vindecat trebuia
să le vestească “tot ce i-a făcut Domnul Isus”, n-au însemnat numai familia şi
cetatea lui, ci şi întreg teritoriul celor zece cetăţi greceşti independente. ��
De aici
se vede că el era grec. Evanghelistul Marcu a scris: “Şi a început să vestească
prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Şi toţi se mirau.” (v.20) Am văzut că cuvântul
grecesc Decapole înseamnă “zece cetăţi elene”.
Când Mântuitorul a atins prima dată ţărmul gadarean şi a intrat în contact
cu marele teritoriu al Decapolei, ştia că atunci se înfăptuia prima orientare a
lumii spre Cristos, care garanta triumful creştinismului pe pământ. Acesta a
fost motivul primordial pentru care Fiul lui Dumnezeu l-a trimis pe îndrăcitul
vindecat să se întoarcă în patria lui şi acolo să depună mărturia despre Salvatorul
său. El era o demonstraţie vie a divinităţii Mântuitorului. Şi această mărturie
a fost prima atingere şi prima sămânţă care a pătruns în solul civilizaţiei şi al
geniului grecesc, şi a adus un seceriş bogat: pe primii greci şi primul început
printre naţiuni. Putem conchide uşor, că tot ce s-a întâmplat în Gadara, se ştia
şi în Roma şi aproape în întreg imperiul ei, prin informarea bărbaţilor iluştrii,
amintiţi mai înainte, care au provenit din acest oraş.
____________________
1. Ryle, J.C., Mark, p. 55.
2. Lenski, R.C., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 133 - 134.
321
4. Herodot History XI, 47;
5. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V,
��
p. 340.
6. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 193 - 195.
7. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. ��
I, p. 386.
9. Op. cit. p. 246.
10. Dicţionar Biblic, editat de Societatea Misionară Română, p. 475.
12. Pliny, Natural History, Vol. II, V.18, 7.4;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 103;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 124 – 125.
13. Josephus, F., Jewish War I, 155 – 158; II, 466 – 468; III, 446, V, 341;
Josephus, F., Antiquities XIV, 74.
14. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 124 – 125.
15. Josephus, F., Jewish War IV, 7.3;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 190;
16. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 137.
17. Op. cit. p. 338.
322
42.ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR
I
Marcu 5 : 21 - 24, 35 - 43
21 După ce a trecut Isus iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat
o mulţime mare în jurul Lui. El stătea lângă mare.
22 Atunci a venit unul din conducătorii sinagogii, numit Iair. Cum��
L-a
văzut, conducătorul s-a aruncat la picioarele Lui
23 şi I-a făcut următoarea rugăminte insistentă: “Fetiţa mea este pe
moarte. ��
Te rog, vino şi pune-Ţi mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să
trăiască.”
24 Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergeau mulţi oameni şi-L
îmbulzeau.
……………………………………………
35 Pe când vorbea El încă, iată vin nişte oameni din partea
conducătorului sinagogii, care-i spun: “Fetiţa ta a murit; pentru ce Îl mai superi
pe Învăţătorul?”
36 Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis conducătorului
sinagogii: “Nu te teme, crede numai!”
37 Şi n-a permis nimănui să-L însoţească, în afară de Petru, Iacov şi
Ioan, fratele lui Iacov.
38 Au ajuns la casa conducătorului sinagogii. Acolo Isus a văzut agitaţie
şi pe unii care plângeau şi boceau mult.
39 A intrat înăuntru şi le-a zis: “De ce faceţi atâta agitaţie şi pentru ce
plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.»
40 Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, i-a luat
cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care-L însoţiseră şi a intrat acolo
unde zăcea copila.
41 A apucat-o de mână şi i-a zis: «Talita cumi», care tradus înseamnă:
“Fetiţo, scoală-te, îţi zic!”
42 Îndată fetiţa s-a ridicat şi a început să umble, căci era de doisprezece
ani. Ei au rămas încremeniţi.
43 Isus le-a poruncit în mod categoric să nu ştie nimeni lucrul acesta; şi
a zis să i se dea de mâncare fetiţei.
Matei 9 : 18 - 19, 23 - 26
18 Pe când le spunea Isus aceste cuvinte, iată că a venit unul din
conducătorii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: “Fiica mea adineauri a murit;
dar vino şi pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.”
19 Isus S-a ridicat şi a plecat după el împreună cu ucenicii Lui.
323
……………………………………
23 Când a ajuns Isus în casa conducătorului sinagogii şi când i-a văzut
pe cei care cântau din fluier şi mulţimea bocind,
24 le-a zis: “Daţi-vă la o parte, căci fetiţa n-a murit, ci doarme.” Ei îşi
băteau joc de El.
25 Dar, după ce a fost scoasă mulţimea afară, Isus a intrat în casă, a
luat-o pe fetiţă de mână şi fetiţa s-a ridicat.
26 Şi s-a dus vestea despre această minune în toată regiunea aceea.
Luca 8 : 40 - 42, 49 - 56
40 La întoarcere, Isus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl
asteptau.
41 Şi iată că a venit un om numit Iair, care era conducător al sinagogii.
El s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a rugat să vină până la el acasă,
42 pentru că avea o singură copilă de vreo doisprezece ani, care era pe
moarte. Pe drum, Isus era îrnbulzit de mulţimi.
…………………………………
49 Pe când vorbea El încă, vine unul din casa conducătorului sinagogii
şi-i spune: “Fiica ta a murit, nu Îl mai supăra pe Învăţătorul. “
50 Dar Isus, când a auzit lucrul acesta, a zis conducătorului sinagogii:
“Nu te teme; crede numai şi va fi vindecată.”
51 Când a ajuns la casa conducătorului, n-a lăsat pe nici unul să intre
împreună cu El decât pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei.
52 Toţi plângeau şi o boceau. Atunci Isus a zis: “Nu plânge-ţi; fetiţa n-a
murit, ci doarme.”
53 Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau că murise.
54 Dar El, după ce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mână şi a strigat
cu glas tare: “Fetiţo, scoală-te!”
55 Şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a ridicat numaidecât. Isus a
poruncit să-i dea să mănânce.
56 Părinţii ei au rămas uimiţi. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui
cele întâmplate.
Armonizat
1 La întoarcere, Isus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl
asteptau. (Lc.v.40)
2 S-a adunat o mulţime mare în jurul Lui. El stătea lângă mare. (Mc.
v.21)
3 Atunci a venit (la Isus) unul din conducătorii sinagogii, numit Iair.
Cum L-a văzut /I s-a închinat, (Mt.v.18)/ aruncându-se la picioarele Lui (Mc.
v.22) şi L-a rugat să vină până la el acasă, (Lc.v. 41)
4 pentru că avea o singură copilă /de doisprezece ani, (Mc.v.42)/ care
324
era pe moarte, (Lc.v.42) şi-I zicea: “Fetiţa mea este pe moarte. Te rog, vino şi
pune-Ţi mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.” (Mc.v.23)
5 Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergeau mulţi oameni şi-L îmbulzeau.
(Mc.v.24)
6 Şi iată că (Mc.v.35) vine unul din casa conducătorului sinagogii şi-i
spune: “Fiica ta a murit, nu Îl mai supăra pe Învăţătorul.” (Lc.v.49)
7 Dar Isus, cănd a auzit lucrul acesta, (Lc.v.50) i-a zis conducătorului
sinagogii: “Nu te teme, crede numai!” (Mc.v.36)
8 Când a ajuns Isus în casa conducătorului sinagogii şi când i-a văzut pe
cei care cântau din fluier (Mt.v.23) şi cum toţi plângeau şi o boceau, (Lc.v.52)
9 a zis: “Daţi-vă la o parte. (Mt.v.24). De ce faceţi atâta agitaţie şi
plângeţi: Copila n-a murit, ci doarme.” (Mc.v.39)
��
10 Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau că murise. (Lc.v.53)
11 După ce i-a scos pe toţi afară, (Lc.v.54) n-a lăsat pe nici unul să intre
împreună cu El decât pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei. (Lc.
v.51)
12 A apucat-o de mână şi i-a zis: “Talita cumi”, care tradus înseamnă:
“Fetiţo, scoală-te, îţi zic!” (Mc.v.41)
13 Îndată /duhul fetei s-a întors în trup. Ea s-a ridicat numaidecât (Lc.
v.55)/ şi a început să umble. Ei au rămas încremeniţi. (Mc.v.42)
14 Isus le-a poruncit în mod categoric să nu ştie nimeni lucrul acesta; şi
a zis să dea de mâncare fetiţei. (Mc.v.43)
15 Şi s-a dus vestea despre această minune în toată regiunea aceea. (Mt.
v.26)
Din acest text vom ţine două studii cu aceeaşi temă Învierea fiicei lui Iair.
În primul studiu ne vom ocupa de contradicţiile aparente dintre evangheliştii
sinoptici şi împrejurările prin care a trecut Iair.
I. CONTRADICŢIILE APARENTE DINTRE EVANGHELIŞTII
SINOPTICI
În acest pasaj ne izbim de două contradicţii aparente:
1. Prima contradicţie aparentă este în legătură cu timpul când a decedat
fetiţa.
Evanghelistul Matei ne spune că atunci când Iair a mers la Domnul Isus,
fiica lui deja murise şi că el s-a dus să-L roage să o învieze. Evanghelistul Matei
a scris: “… Iată că a venit unul din conducătorii sinagogii, I s-a închinat şi I-a
zis: «Fiica mea adineauri a murit; dar vino şi pune-Ţi mâinile peste ea, şi va
învia.»” (v.18) Pe când Evangheliştii Marcu şi Luca ne-au arătat că atunci când
Iair s-a înfăţişat înaintea Mântuitorului, fiica lui încă trăia şi că el s-a dus la Fiul lui
325
Dumnezeu ca să o vindece. Evanghelistul Marcu a zis: ”Şi I-a făcut următoarea
rugăminte insistentă: «Fetiţa mea este pe moarte. Te rog, vino şi pune-Ţi mâinile
peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.»” (v.23) Şi Evanghelistul Luca
a spus: “Şi iată că a venit un om numit Iair, care era conducător al sinagogii.
El s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a rugat să vină până la el acasă, (42)
pentru că avea o singură copilă de vreo doisprezece ani, care era pe moarte.”
(v.41-42)
Cum se explică această contradicţie aparentă? S-au dat două răspunsuri:
a) Unii comentatori susţin că scribii care au copiat textul Evanghelistului
Matei ar fi greşit. Şi, într-adevăr, versetul 18 sună foarte diferit în manuscrise
şi în versiunile Bibliilor. Vom aduce numai trei exemple. În manuscrisul din
care s-a tradus versiunea românească a Bibliei lui D. Cornilescu scrie: “Fiica
mea adineauri a murit; dar vino şi pune-Ţi mâinile peste ea şi va învia.” În
manuscrisul din care s-a tradus versiunea Standardul Nou American, în loc de “a
învia” scrie “a trăi”: “Fiica mea a murit chiar acum, dar vino şi pune-Ţi mâinile
peste ea şi va trăi.” Şi în manuscrisul din care s-a tradus Biblia în limba rusă,
nu scrie că Iair a zis că fiica lui a murit, ci era pe moarte: “Fiica mea este pe
moarte, dar vino şi pune-Ţi mâinile peste ea şi va trăi.” Este adevărat că unii
dintre scribi atunci când au copiat Evangheliile, şi-au permis să facă anumite
retuşări. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei, au fost foarte oneşti şi au copiat acest
verset exact aşa cum l-a scris Evanghelistul Matei că Iair a spus Mântuitorului
că fiica lui a murit şi că L-a rugat să vină la el acasă ca să o învieze.
b) Şi alţi comentatori şi exegeţi au adus o altă explicaţie, pe care noi o
considerăm că este cu mult mai verosimilă decât prima că, Evanghelistul Matei,
obişnuind să ne prezinte mai mult cuvintele Fiului lui Dumnezeu decât faptele
şi minunile Lui şi să dea importanţă detaliilor acestora, a făcut lucrul acesta şi în
cazul minunii învierii fiicei lui Iair. Obişnuinţa aceasta a Evanghelistului Matei
pe care o avea de-a nu da importanţă detaliilor am văzut-o şi când am tratat
studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş. (Vol.III,Stud.44) Evanghelistul
Luca ne-a arătat că sutaşul i-a trimis pe bătrânii iudeilor să-L cheme pe Domnul
Isus ca să vină la el acasă şi să-i vindece robul. În timp ce Evanghelistul Matei
a omis în mod intenţionat acest detaliu şi l-a pus pe sutaş în legătură directă cu
Mântuitorul, fiindcă şi aşa cuvintele lui erau în gura lor. Tot, astfel, Evanghelistul
Matei a omis şi în acest text cu minunea învierii fiicei lui Iair o serie întreagă
de amănunte: numele conducătorului sinagogii, vârsta fetiţei, faptul că Domnul
Isus a intrat în camera moartei numai cu trei apostoli şi cu părinţii ei, că fetiţa
a murit pe când Fiul lui Dumnezeu se afla pe drum spre casa ei şi cum prietenii
i-au spus lui Iair să nu-L deranjeze pe Mântuitorul în zadar, pentru că de acum
totul era prea târziu. Evanghelistul Matei ne-a relatat doar atât că fetiţa lui Iair
a murit şi că acest tată L-a implorat pe Domnul Isus să vină şi să o învieze. Noi
326
credem că această explicaţie este autentică.
2. Şi a doua contradicţie aparentă este cu privire la somnul fetei.
În limba greacă sunt două cuvinte pentru verbul “a dormi”: koimasthai
şi katheudein. Koimasthai înseamnă “somnul natural”, cât şi “somnul morţii”.
Cuvântul cimitir derivă de la koimeterion şi înseamnă “locul unde dorm morţii”.
Iar cuvântul katheudein înseamnă numai “somn natural” 1. Toţi trei Evangheliştii
Sinoptici când L-au citat pe Domnul Isus, spunând: “Fetiţa n-a murit, ci doarme”,
(Mc.v.39;Mt.v.24:Lc.v.52) au folosit cuvântul katheudein.
Acesta a fost motivul pentru care toţi oamenii care erau de faţă, s-au
mirat şi au rămas chiar şocaţi când Domnul Isus a zis că fata dormea, pe când ei
ştiau că ea murise. Evanghelistul Luca a scris: “Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau
că murise.” (v.53)
Acesta a fost motivul pentru care mulţi dintre copiştii manuscriselor au
crezut că fata a intrat în comă, de aceea au făcut anumite retuşări la această
afirmaţie a Mântuitorului, deşi Evanghelistul Luca a făcut precizarea că ea
a murit atunci când a folosit detaliul: “Şi duhul ei s-a întors în ea.” (v.55) În
manuscrisul, din care s-a tradus Biblia noastră în limba română, copistul a pus în
gura Domnului Isus verbul “a vindeca”, ca şi când Mântuitorul ar fi vindecat-o
pe fiica lui Iair şi nu ar fi înviat-o. Evanghelistul Luca a scris: “Pe când vorbea El
încă, vine unul din casa conducătorului sinagogii şi-i spune: «Fiica ta a murit,
nu Îl mai supăra pe Învăţătorul.» (50) �� Dar Isus, când a auzit lucrul acesta, a
zis conducătorului sinagogii: «Nu te teme; crede numai şi va fi vindecată.»”
(v.49-50) În manuscrisul din care s-a tradus Biblia în limba sârbă, copistul a pus
în gura Domnului Isus verbul “a învia”: Nu te teme; crede numai şi va învia.” Şi
în manuscrisul din care s-a tradus Biblia în limba rusă, copistul a pus pe buzele
Fiului lui Dumnezeu un cuvânt larg “a salva”: “Nu te teme, crede numai şi va fi
salvată.”
Acesta a fost motivul pentru care şi unii dintre comentatori şi exegeţi
ca, Olshausen, Neander, Zeller etc, au susţinut cu tărie că aici nu avem de-a
face cu o minune a învierii, ci cu miracolul unei treziri dintr-un somn letargic,
ca fata să nu fie înmormântată de vie, pentru că în Israel, înhumarea se făcea în
ziua morţii; şi fiindcă asemenea tragedii, după mărturia multor morminte, se
întâmplau mereu 2. Numai că nu acesta este adevărul. Comentatorul F. Godet a
spus, ca nu cumva cineva să creadă că aici nu avem de-a face cu învierea fetei,
Evanghelistul Luca a accentuat în mod deosebit asupra acestui adevăr atunci
când a întrebuinţat grecescul eidotes, care înseamnă “a şti bine”. Evanghelistul
amintit a scris: “Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau (bine) că murise.” (v.53)3
Am văzut că de fiecare dată când ne izbim de o contradicţie aparentă şi
o studiem profund, descoperim câte o glorie. Acelaşi lucru îl găsim şi aici. Fiul
Celui Preaînalt când a zis evreilor care se boceau: “Fetiţa n-a murit, ci doarme”,
327
(Mc.v.39;Mt.v.24;Lc.v.52) n-a spus că ea a căzut într-un somn cataleptic, ci a
afirmat unul dintre cele mai uimitoare lucruri din întreg Universul, că pentru El
moartea noastră nu este altceva decât ceea ce este pentru noi somnul natural,
fapt pe care ni l-a demonstrat prin învierea fiicei lui Iair în modul cel mai viu şi
dramatic4.
Al doilea lucru pe care ni-l dezvăluie textul citit sunt
II. ÎMPREJURĂRILE PRIN CARE A TRECUT IAIR
Iair a trecut prin trei împrejurări mari:
1. El, mai întâi, a avut parte de momente de glorie.
Evanghelistul Matei, dedicându-şi Evanghelia evreilor, l-a numit pe Iair
în limba ebraică hazan, care înseamnă “conducător”. În administraţia evreiască
era un comitet care se numea bătrâni. Bătrânii, formând consiliul cetăţii şi curtea
juridică, conduceau toate destinele unui oraş sau ale unui sat. Acest comitet avea
un preşedinte care, numindu-se haza, înseamnă după limbajul nostru modern
primarul cetăţii, preşedintele tribunalului şi mai marele bisericii 5. Acesta era
Iair. El a atins cel mai înalt titlu pe care administrarea unui oraş, a reuşit să
i-l ofere. Era omul cel mai de vază din Capernaum, oraş care, aşa după cum
ne-a relatat istoricul evreu Iosif Flavius, şi aşa cum ne-am informat în studiul
intitulat Vindecările după un apus de soare, (Vol.II,Stud.39) a avut pe timpul
Mântuitorului peste 15.000 de locuitori.
Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Matei l-a numit pe Iair
în textul ebraic hazan, “conducător”, fără să adauge cuvântul “sinagogii”! Şi
aceasta a fost cauza pentru care unele manuscrise şi traduceri i-au oferit lui Iair
titlul de primar; altele i-au oferit titlul de conducător; şi altele l-au numit bătrân
al sinagogii!
Când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la Marea Ghenazaretului,
(Vol.II,Stud.34) am văzut că Domnul Isus Şi-a ales Capernaumul ca reşedinţă,
pentru că Nazaretul Îi era ostil. Evanghelistul Matei a scris: “(Isus) a părăsit
Nazaretul şi a veni să locuiască în Capernaum.” (4:13) Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Marcu ne-a arătat că după ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a
încheiat primul circuit din Galileea, care a durat 7 luni, S-a întors în Capernaum.
El a scris: “Isus S-a întors în Capernaum”! (2:1) Şi aceasta a fost cauza pentru
care atunci când Evanghelistul Matei ne-a redat paralela acestui text, a numit
Capernaumul cetatea Mântuitorului. El a zis: “Isus S-a urcat într-o corabie, a
trecut marea şi a venit în cetatea Sa.”! (9:1)
De aici vedem, cât de minunat era Iair! El I-a oferit Domnului Isus
cetatea şi sinagoga lui. Acesta a fost motivul pentru care cetatea lui Iair, era
cetatea Fiului lui Dumnezeu! Şi fiindcă cetatea lui Iair a devenit cetatea Fiului
Celui Preaînalt, evangheliştii sinoptici ne-au arătat că în cetatea Domnului Isus
328
nu mai erau bolnavi, deoarece Mântuitorul i-a vindecat pe toţi chiar la sfârşitul
primului sabat, după ce Se mutase în acest orăşel. Evanghelistul Marcu a scris:
“Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El toţi bolnavii şi pe toţi cei stăpâniţi
de demoni.” (1:32) Şi Evanghelistul Matei, referindu-se la acelaşi text paralel, a
spus: “Şi I-a vindecat pe toţi bolnavii.” (8:16)
2. A doua împrejurare prin care a trecut Iair era că el a fost pus în faţa
unei decizii grele.
La zece luni, după ce Domnul Isus S-a mutat la Capernaum, Marele
Sanhedrin, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Emiterea unei
circulare, (Vol.III,Stud.9) a trimis câte o circulară către toate sinagogile din Israel,
în care L-a declarat pe Mântuitorul un eretic periculos şi un mare încălcător al
legii, a interzis conducătorilor de sinagogi să-I mai dea cuvânt în public şi a oprit
pe oameni să treacă de partea Lui sub pedeapsa excluderii din sinagogă 6.
De acum, Mântuitorul a devenit pentru Iair un pericol şi el a trebuit să
aleagă: ori cu Cristos ori să-şi sacrifice cariera. Ştim��
că deciderea nu i-a fost
uşoară. El, mai bine a hotărât ca să-L respingă pe Domnul Isus decât să-şi piardă
titlul, tihna şi confortul. Astfel, şi Iair a închis Fiului lui Dumnezeu în faţă, uşa
sinagogii.
Iair a gândit că alegerea lui era bună. Dar, în ciuda convingerii lui, o voce,
de care nu poate scăpa nimeni, îl întreba: “Iair, cum poţi să-L respingi pe Fiul
lui Dumnezeu? Crezi, că dacă eşti primarul cetăţii, preşedintele tribunalului
şi conducătorul sinagogii n-ai nevoie de El?” “Nu”, a răspuns Iair oricărui
glas divin. Aşa crede numai un om care gândeşte uşor şi este nepăsător faţă de
viitor.
3. A treia împrejurare prin care a trecut Iair era un ceas de grea
cumpănă.
După alte trei luni, după ce Iair L-a alungat pe Fiul lui Dumnezeu din
sinagogă, fiica lui s-a îmbolnăvit grav. Evangheliştii
��
Marcu şi Luca ne-au spus
că ea “era pe moarte”. (Mc.v.23;Lc.v.42)
Evangheliştii sinoptici ne arată că Iair a trecut prin trei tragedii mari.
Prima, că îi era pe moarte un copil. Întotdeauna este tragic când îţi moare cineva,
dar nimic nu este mai cumplit ca atunci când vezi în faţă cum ţi se stinge din
viaţă un copil. A doua tragedie era, că aceea care “era pe moarte”, a fost singurul
lui copil. Evanghelistul Luca a scris “avea o singură copilă.” (v.42) O dată cu
încetarea ei din viaţă, lui Iair îi apunea orice bucurie, fericire şi nădejde pentru
totdeauna. Şi a treia tragedie prin care a trecut Iair era, că fiica lui avea 12 ani.
Evanghelistul Marcu a scris: “Era de doisprezece ani.” (v.42) În Est, copiii se
dezvoltau mai repede decât în Vest. După legea evreiască, majoratul începea
la vârsta de 12 ani. De atunci fetele se puteau căsători 7. Aceasta înseamnă că
soarele fiicei lui Iair a apus pentru totdeauna chiar la răsăritul lui.
329
Ne putem imagina, că în timp ce Iair stătea lângă fiica lui muribundă şi i se topea
inima de durere ca ceara, cum un glas tainic îi şoptea în suflet duios: “Iair, tu ştii
cel mai bine cine este Isus şi ce poate să facă. Doar n-a vindecat El în cetatea
ta pe toţi bolnavii şi îndrăciţii? Tu
��
ştii că numai El te poate ajuta.” Iair şi-a dat
seama că a greşit. El acum a constatat mai mult ca oricând că avea nevoie de
Domnul Isus. Şi el, în aceste momente de grea cumpănă, L-a ales pe Cristos şi a
fost gata să piardă totul din cauza Lui.
Parcă îl vedem şi-l auzim pe Iair, cum la un moment dat, spune soţiei lui:
“Mă duc să-L caut pe Mesia să vină ca să ne vindece fiica.”
Ne place să credem că în aceste cuvinte, mama fetei a văzut toată
dragostea soţului ei faţă de copila lor, dar, totodată şi riscul la care se expune şi
l-a întrebat cu ochii în lacrimi: “Dar unde ştii să-L cauţi? Doar El, în urmă cu
două-trei zile a trecut cu ucenicii Marea Galileii şi S-a dus în marele teritoriu al
Decapolei.” La această întrebare, Iair i-o fi răspuns: “Este adevărat că eu n-am
nici o şansă ca să-L găsesc. Dar ştiu că El fiind Dumnezeu, cunoaşte necazul
nostru şi că are soluţia Lui în toate lucrurile.” “�Poate El nu va veni”, i-o fi zis
soţia “din cauză că tu L-ai alungat din sinagogă.” La aceste cuvinte, Iair i-o fi
răspuns: “Sunt sigur că va veni. Am să-I spun că m-am înşelat atunci când L-am
respins, am să-L implor să mă ierte şi ştiu că mă va ierta.”
Tocmai în aceste momente, venise unul dintre bătrânii cetăţii la Iair ca
să-l informeze că Mesia se întorsese din al doilea Lui circuit din Galileea şi
Decapole, care a durat trei luni, şi debarcase la vechiul Său loc de predicare şi că
întreg Capernaumul Îi ieşise în întâmpinare.
Cuvintele Evanghelistului Marcu, când a zis: “După ce a trecut Isus
iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat o mulţime mare în jurul Lui. El
stătea lângă mare” (v.21), cât şi relatarea Evanghelistului Luca când a spus: “La
întoarcere, Isus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”, (v.40)
ne scot în evidenţă întâmpinarea şi primirea Domnului Isus în urma alungării Lui
din sinagogă de către Iair, care a avut loc înainte cu trei luni, datorită circularei
emise din partea Marelui Sanhedrin. Este adevărat că Mântuitorul cât era în acest
circuit din Galileea, a predicat şi pe ţărmul mării lângă Capernaum, că a intrat
chiar şi în această cetate atunci când predica la mare lângă ea, pentru că era
cetatea Sa şi că aici L-au ascultat mulţi şi din Capernaum. Dar, El n-a intrat
în nici o sinagogă în timpul acestei misiuni; şi, cu atât mai puţin, în cea din
Capernaum. Concetăţenii Domnului Isus, prin gestul acesta al întâmpinării şi
al primirii Lui deşi, aşa cum am văzut, El n-a plecat de pe malul lor decât de
vreo trei zile, totuşi voiau să-I arate că ei Îl iubeau şi că nu se făceau vinovaţi de
alungarea Lui din sinagogă.
Iair, ca unul care ştia că Domnul Isus era Dumnezeu, a înţeles că El, în
calitate de Dumnezeu, a venit să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut (Luca
330
19:10); şi a înţeles şi faptul că Mântuitorul S-a întors în ceasul cel mai oportun
ca să i Se pună la îndemână în clipele cele mai grele din viaţă şi să-i ofere marea
şansă a salvării. Astfel, cu atât mai mult, el s-a decis să apeleze la Domnul Isus.
Numai că acel bătrân al cetăţii Capernaum care i-a adus vestea că Domnul Isus
S-a întors din misiune şi se află pe ţărmul Mării Galileii lângă cetatea lor, îl
sfătuia pe Iair că dacă voia să solicite ajutorul Mântuitorului, să nu meargă el
personal, ci să trimită o rudă sau un vecin, pentru că nu va fi aşa de riscant.
Evangheliştii sinoptici ne relatează că Iair, nu numai că s-a dus personal la
Mântuitorul, dar chiar I s-a şi închinat în văzul întregii mulţimi.
Evanghelistul Matei când a folosit în versetul 18 cuvântul grecesc
prosekupein pentru “închinare”, cuvânt care nu se întrebuinţa niciodată la
altceva, decât pentru închinarea omului când se afla înaintea lui Dumnezeu 8, cât
şi Evangheliştii Marcu si Luca, când ne-au redat felul închinării lui Iair, scriind:
”El s-a aruncat la picioarele lui Isus”, (Lc.v.41; Mc.v.22) ne-au arătat trei lucruri:
reverenţa, pocăinţa şi implorarea lui Iair.
Prin acest fel de închinare, Iair Îi arăta Domnului Isus că el a capitulat
înaintea Lui şi că L-a acceptat ca Dumnezeu adevărat. Dar el prin gestul acesta:
de jos din pulbere îşi exprima totodată şi tot regretul pentru că L-a respins şi Îi
implora iertare, ca şi când I-ar fi zis: “Eu Te-am respins, pentru că am crezut că
n-am nevoie de Tine; şi Te-am alungat din sinagogă, fiindcă am considerat că
mă încurci în viaţă. Dar m-am înşelat, pentru că Tu eşti Dumnezeu de care eu,
casa mea şi cetatea mea avem nevoie. Iartă-mă, Te rog, şi vino la mine acasă
pentru că fiica mea este pe moarte.” Evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm
armonizat:
(1) “La întoarcere, Isus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl
asteptau. ��
(Lc.v.40)
(2) S-a adunat o mulţime mare în jurul Lui. El stătea lângă mare. (Mc.
v.21)
(3) Atunci a venit (la Isus) unul din conducătorii sinagogii, numit Iair.
Cum L-a văzut /I s-a închinat, (Mt.v.18)/ aruncându-se la picioarele Lui (Mc.
v.22) şi L-a rugat să vină până la el acasă, (Lc.v. 41)
(4) pentru că avea o singură copilă /de doisprezece ani, (Mc.v.42)/ care
era pe moarte, (Lc.v.42) şi-I zicea: “Fetiţa mea este pe moarte. Te rog, vino şi
pune-Ţi mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.” (Mc.v.23)
��
____________________
3. Op. cit.
4. Westcott, B.F., Characteristics of the Gospel Miracles, p. 3 - 4.
331
6. MacNeil, A.H., The Gospel according to St. Matthew, p. 164.
I, p. 27.
332
43. ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR
II
Marcu 5 : 21 - 24, 35 - 43; Matei 9 :18 - 19, 23 – 26; Luca 8 : 40 - 42, 49
- 56
Al doilea studiu din acest text, intitulat tot Învierea fiicei lui Iair, ne arată
şi al treilea lucru care este
III. UN CRÂMPEI AL GLORIEI LUI CRISTOS
Evanghelistul Matei a scris: “Isus S-a ridicat, şi a plecat după el (Iair)
împreună cu ucenicii Lui.” (v.19) Comentatorul german Th. Zahn ne arată că
grecescul egeiresthai, din care s-au tradus cuvintele “S-a ridicat”, era o expresie
care exprima în limbile greacă şi ebraică trecerea de la o acţiune la alta 1.
Mântuitorul a pornit la drum în vederea rezolvării problemei lui Iair.
Evanghelistul Marcu ne-a arătat că pe cale spre casa lui Iair, pe Domnul Isus L-a
urmat o mare mulţime. Evanghelistul amintit a scris: ‘’După El mergeau mulţi
oameni.” (v.24)
Să nu cădem într-o mare greşeală ca să credem că Mântuitorul a îmbolnăvit
fiica lui Iair pe motivul că tatăl ei L-a scos din sinagogă, pentru că El niciodată
n-a putut să facă rău cuiva. Adevărul este că ea s-a îmbolnăvit şi a murit, fiindcă
a trăit în lumea bolilor şi a morţii. Fiul lui Dumnezeu n-a reproşat lui Iair,
spunându-i: “Când toate lucrurile ţi-au mers bine, M-ai alungat. Iar acum, când
treci prin greutăţi, apelezi la ajutorul Meu. Aşa sunteţi voi oamenii.”
Evangheliştii Marcu şi Luca ne spun, că pe când Iair se bucura că
Mântuitorul a luat problema fiicei lui în mâinile Sale şi credea că o vindecă, a
venit la el unul dintre vecini sau dintre rude şi i-a adus vestea cea mai tragică, că
fiica lui a murit. Evanghelistul Luca a scris: “Pe când vorbea El (Isus) încă, vine
unul din casa conducătorului sinagogii şi-i spune: «Fiica ta a murit, nu Îl mai
supăra pe Învăţătorul.»” (v.49)
Când Iair a auzit vestea aceasta, totul i s-a întunecat şi i s-a stins orice
licărire de speranţă. Dar, Fiul Celui Preaînalt, aşa cum ne spune Evanghelistul
Marcu, “fără să ţină seamă de cuvintele acestea”, (v.36) s-a uitat ţintă în ochii lui
Iair şi, pătruzându-i în toate cutele fiinţei, i-a spus: “Nu te teme, crede numai!”
(Mc.v.36) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Iair, n-ai apelat tu la Mine? Şi n-am
luat Eu problema ta în mâinile Mele? De aceea, nu te teme, ci crede numai!”
Atât de puternice au fost aceste cuvinte pentru conducătorul sinagogii,
încât numai ele au putut să-l umple de nădejde chiar şi acum. El, în timp ce
înainta spre casă, îşi aducea aminte de învierea fiului văduvei din Nain, care a
avut loc nu departe de Capernaum, înainte cu vreo două luni, ştia că Mântuitorul
333
putea s-o învieze şi pe fiica lui şi credea că o va scoate şi pe ea din ghearele
morţii.
Mântuitorul când a ajuns acasă la Iair, acolo era o scenă infernală.
Moarta, potrivit obiceiului evreiesc, era îmbrăcată mireasă2. Toate rudele, vecinii
şi prietenii, aveau amândouă veşmintele sfâşiate la piept în partea dreaptă. Iar
mama fetei, le avea rupte în partea stângă, chiar la inimă ca să arate că inima ei era
sfâşiată de durere 3. Flautele cântau tăios şi sinistru. Şi bocitoarele profesioniste
se boceau în versurile cele mai mişcătoare 4, pentru că, potrivit Talmudului, chiar
şi atunci când murea cea mai săracă femeie, familia era obligată să angajeze cel
puţin o bocitoare şi două flaute 5, aşa după cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Învierea fiului văduvei din Nain. (Vol.III,Stud.46) Evanghelistul Luca a
scris: “Toţi plângeau şi o boceau.” (v.52)
Comentatorii au explicat că atunci când Fiul lui Dumnezeu a zis: “De ce
faceţi atâta agitaţie şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit; ci doarme”, (Mc.
v.39) a făcut două lucruri. Primul, S-a ridicat împotriva obiceiului de bocire şi
de adâncire a durerii; şi a dorit să aducă mângăiere şi nădejde în toate inimile
zdrobite şi cu atât mai mult, în sufletul tatălui şi al mamei fetei moarte 6. Dar,
toţi capernaumenii care erau adunaţi; şi cu atât mai mult bocitoarele şi cei care
cântau din flaute, ne spun toţi trei evangheliştii sinoptici: “Ei îşi băteau joc de El,
căci ştiau că murise.” (Lc.v.53)
Astfel, Mântuitorul, după ce a scos pe toţi afară, ne spun evangheliştii
sinoptici, a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan; pe tatăl şi mama fetei şi a intrat cu
ei în cameră la fetiţa moartă. Evanghelistul Luca a scris: “După ce i-a scos pe
toţi afară, (Lc.v.54) n-a lăsat pe nici unul să intre împreună cu El decât pe Petru,
pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei.” (Lc.v.51) Comentatorul F. Godet a
explicat că Mântuitorul, pe lângă părinţii fetei, i-a admis în camera moartei numai
pe Petru, Iacov şi Ioan, din două motive. Primul, ca să diminueze faima lucrării
Sale; şi al doilea motiv era ca să-i aibă pe aceşti trei ucenici ca martori oculari la
lucrările Lui cele mai mari, ca în cazurile: agoniei Lui din grădina Gheţimanii,
(Matei 26:37;Marcu 14:33) a schimbării Sale la faţă pe muntele Hermon (Matei
17:1; Marcu 9:2; Luca 9:23) şi la minunea aceasta a învierii fiicei lui Iair 7.
Comentatorul amintit F. Godet, a spus că toată scena a avut loc în camera
moartei 8. ��
Înăuntru, când Domnul vieţii S-a apropiat de cadavrul fetei, a prins-
o de mâna rece şi a rostit cuvintele: “Talita cumi!” “fetiţo, scoală-te”, (Mc.
v.41) a arătat mamei ei prin gestul acesta şi i-a spus în auzul şi în văzul lui
Iair şi a celor trei apostoli: “Mamă, nu obişnuiai tu să intri adeseori în această
cameră a copilei tale, s-o prinzi de mână şi să-i spui: «Fiicuţa mamei, scoală-
te?» Mamă şi tu tată, să ştiţi că ceea ce a fost pentru voi somnul natural al
fetiţei voastre, aceea este pentru Mine moartea ei 9. Şi aşa cum voi obişnuiaţi s-o
treziţi dimineaţa mereu cu aceste cuvinte, tot aşa de uşor o voi trezi şi Eu acum
334
Învierea fiicei lui Iair
din somnul morţii.” Cu aceste cuvinte pe care Domnul Isus le-a rostit cu glas de
Dumnezeu: “Talita cumi!” “fetiţo, scoală-te”, (Mc.v.41) El a înviat-o pe fetiţa
lui Iair. Evangheliştii Marcu şi Luca ne-au scris: “Îndată fetiţa s-a ridicat şi a
început să umble… Ei au rămas încremeniţi.” (Mc.v.42; Lc.v.55)
Ne place să credem că fetiţa cum a deschis ochii şi L-a văzut pe Domnul
Isus, o fi exclamat bucuroasă: ”Tată, iar a venit la noi Mesia!” Apoi, ne putem
imagina cum mama şi-a îmbrăţişat fata tremurând de emoţie şi o săruta.
Atât de mare şi de glorios a fost acest moment, încât cei cinci martori
oculari nu l-au putut uita niciodată! Sunt patru detalii care ne arată cât de minunat
a fost acest crâmpei al gloriei lui Cristos!
1. Primul detaliu sunt “cei trei ucenici” care făceau parte din grupul intim
335
al Domnului Isus, format din Petru, Iacov şi Ioan, pe care Mântuitorul L-a luat
cu Sine la trei ocazii speciale: pe muntele Hermon, când S-a arătat în glorie şi
I-a strălucit faţa ca soarele, (Marcu 9:2; Matei 17:1; Luca 9:21) la agonia Lui din
grădina Gheţimanii (Marcu 14:33; Matei 26:37) şi la această minune a învierii
fiicei lui Iair.
Întrucât cei trei ucenici urmau să ia parte mai îndeaproape la agonia
Domnului Isus din grădina Gheţimanii, când “a ajuns într-un chin ca de moarte”,
când “sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe
pământ” şi când un înger s-a coborât din cer ca să-L întărească (Luca 22:43-44),
Mântuitorul a vrut să le ofere privilegiul de a-I vedea şi un crâmpei al gloriei, de
aceea i-a luat cu Sine în camera moartei şi pe muntele Hermon. (Marcu 9:2;Matei
17:1;Luca 9:28)
2. Al doilea detaliu care ne arată cât de minunat era acest crâmpei al
gloriei lui Cristos sunt cuvintele aramaice “talita, cumi” (Mc.v.41) cu care
Fiul lui Dumnezeu a trezit fiica lui Iair din somnul morţii. Cum de au ajuns
aceste cuvinte aramaice într-o Evanghelie grecească? Când am tratat studiul
intitulat Evanghelia după Marcu, (Vol.I,Stud.2) am văzut că în casa părintească
a Evanghelistului Marcu era prima biserică de pe pământ, că Evanghelia lui nu
este altceva decât o acumulare a materialului din predicile Apostolului Petru, şi
că noi auzim în ea din nou glasul acestui apostol mare. Astfel, cuvintele “talita,
cumi”, ne dezvăluie două lucruri: primul, marea uimire a Apostolului Petru când
a văzut pe faţa şi în cuvintele dumnezeiescului său Învăţător primul crâmpei al
gloriei Lui cereşti; şi al doilea lucru este, marele efect pe care l-a avut această
relatare cu privire la gloria Domnului Isus asupra Evanghelistului Marcu.
Ce a citit Apostolul Petru în ochii Mântuitorului când a afirmat că pentru
El moartea noastră nu este altceva decât ceea ce este pentru noi somnul natural
al copiilor noştri, a fost pentru el mai presus de orice închipuire! Şi
��
ce a văzut el
pe faţa Fiului Celui Preaînalt când a rostit cuvintele “talita, cumi”, era dincolo
de orice imaginaţie! ��
Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Petru n-a putut
să uite niciodată aceste cuvinte! Acesta a fost motivul pentru care el, în timp
ce predica despre acest moment, parcă îl privea cu ochii memoriei şi auzea
glasul dumnezeiescului său Învăţător cu care a trezit pe fiica lui Iair din somnul
morţii! Şi aceasta era cauza pentru care el transmitea aceste cuvinte cu atâta
simţ şi înflăcărare, încât ele cădeau adânc în sufletul Evanghelistului Marcu. Iar,
Evanghelistul Marcu, la rândul lui, ca să le redea în tot farmecul lor, le-a scris
aşa cum le-a auzit.
Cuvintele “talita, cumi”, nu sunt altceva decât o mică amprentă a acestui
crâmpei al gloriei lui Cristos, la care s-a referit şi Apostolul Ioan când a scris
ca un martor ocular: “Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai ca gloria
singurului născut din Tatăl.” (1:14)
336
3. Al treilea detaliu care ne scoate în evidenţă cât de minunat era acest
crâmpei al gloriei Mântuitorului este porunca Lui, adresată celor cinci martori
oculari, ca ca să nu spună nimănui ceea ce au văzut.
Evanghelistul Marcu a scris: “Isus le-a poruncit în mod categoric să nu
ştie nimeni lucrul acesta.” (v.43)
��
Aceste cuvinte ni se par la prima vedere că n-au nici o logică. Cum a putut
Fiul lui Dumnezeu să zică celor cinci persoane ca să nu spună nimănui că El a
înviat pe fiica lui Iair, când cetatea întreagă era afară şi aştepta să o vadă înviată?
Dar, Cristos, în care era întruchipată toată înţelepciunea lui Dumnezeu, a ştiut
ce a zis. Mai întâi să facem precizarea. El, când a făcut această interdicţie, nu
S-a referit la minunea propriu-zisă: ca să nu se audă că a înviat-o pe fiica lui Iair,
pentru că lucrul acesta era imposibil. ��
Doar Evanghelistul Matei a scris clar: “Şi
s-a dus vestea despre această minune în toată regiunea aceea.” (v.26) Explicaţia
acestei interdicţii este că atunci când Mântuitorul a poruncit cu stricteţe celor trei
apostoli şi părinţilor fetei ca să nu spună nimănui ce au văzut când a făcut această
minune, înseamnă că pe ei i-a mişcat atât de puternic gloria lui Cristos şi felul în
care a făcut această minune, încât dacă El nu-i oprea, ei ar fi spus tocmai lucrul
acesta tuturor oamenilor din Capernaum care aşteptau afară.
Şi acum, întrebarea care se pune este: de ce Dascălul divin a ordonat
celor cinci martori să nu spună nimănui ce au văzut?
El a făcut lucrul acesta ca să prevină un mare pericol. Pe cei trei apostoli
şi pe părinţii fetei i-a mişcat atât de puternic gloria pe care au văzut-o în ochii,
pe faţa şi în cuvintele Fiului lui Dumnezeu, încât dacă El nu i-ar fi oprit, ar fi
luat fata, ar fi ieşit cu ea în stradă şi ar fi mărturisit cu cea mai mare putere şi
înflăcărare tot ce au văzut şi au auzit. Şi drept consecinţă, ar fi avut loc o mare
catastrofă, pentru că evreii aveau o concepţie foarte greşită despre Mesia; şi
fiindcă atunci totul era inflamabil din cauza circularei emise de către Marele
Sanhedrin. Dacă capernaumenii ar fi fost siguri că Domnul Isus era Mesia, ar
fi început o ofensivă împotriva vrăjmaşilor Lui care L-au declarat eretic şi L-au
scos din sinagogi; la care li s-ar fi ataşat toată Galileea; şi pe care, după cum ei
credeau ferm, ar fi continuat-o Mesia cu toiagul lui de fier. Şi astfel, după ce i-
ar fi nimicit pe toţi vrăjmaşii Lui şi pe ai lor, i-ar fi înzestrat cu mari favoruri în
împărăţia lui mesianică. Numai că Mântuitorul nu era acel Mesia pe care ei şi-L
imaginau; şi astfel, rezultatul ar fi fost catastrofal.
4. Al patrulea detaliu, care ne indică cât de minunat a fost acest crâmpei
al gloriei lui Cristos este porunca Lui pe care a adresat-o acestei mame de-a
da fiicei ei înviate să mănânce. Evanghelistul Luca a scris: “Isus a poruncit să-i
��
dea să mănânce.” (v.55)
În legătură cu această problemă, exegeţii au adus două explicaţii. Unii
opinează că Domnul Isus ar fi zis acestei mame ca să dea fetei să mănânce,
337
pentru că El nu numai că a înviat-o, dar că a şi făcut-o sănătoasă pe deplin 10.
Şi alţii ca, W. Barclay, F. Godet etc, susţin că soţia lui Iair şi-a pierdut firea de
mamă chiar şi în legătură cu lucrurile cele mai utile datorită gloriei lui Cristos
şi a bucuriei ei, de a trebuit Mântuitorul să-i spună ce avea de făcut. ��
Oare cine
poate să înţeleagă îndeajuns prin ce fel de tragedie a trecut această mamă? Dar
numai gloria Lui Cristos pe care a văzut-o în ochii, pe faţa şi în cuvintele Lui,
şi care i-a înviat fiica, a putut s-o uimească într-atât, încât să uite de lucrurile
cele mai stricte ale vieţii, ca şi aceasta de-a da fetei să mănânce. Noi
��
credem că
această explicaţie este autentică şi că în ea se include şi prima.
Numele Iair, înseamnă în limba aramaică «a străluci” 12. Este adevărat că
lepădarea lui de Cristos şi tragedia morţii fiicei sale, i-au întunecat numele foarte
mult. Iar capitularea lui înaintea Domnului Isus, cât şi invierea fiicei lui, au făcut
să-i strălucească numele mai tare şi să-i rămână scris în Evanghelia Fiului lui
Dumnezeu, peste milenii.
Evreii căutau minuni, grecii umblau după înţelepciune şi romanii alergau
după putere. Evangheliştii sinoptici, care şi-au dedicat Evangheliile acestor
popoare, au ţinut cont de caracteristicile lor. În acest text, Evanghelistul Matei
care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, a arătat acestui popor însetat după minuni,
divinitatea Domnului Isus prin unul dintre cele mai mari miracole pe care l-a
făcut. Evanghelistul Luca, care şi-a dedicat Evanghelia grecilor, a arătat acestui
popor gânditor, că Mântuitorul S-a folosit în această minune de înţelepciunea Sa
dumnezeiască. Şi Evanghelistul Marcu, care şi-a dedicat Evanghelia romanilor,
a arătat în această minune, acestui popor care era instruit să acţioneze, să lupte
şi să cucerească, că am fost confruntaţi în Cristos cu o putere supremă. Astfel,
în această minune sunt scoase în evidenţă trei lucruri: un miracol mare care ne
arată divinitatea Mântuitorului, înţelepciunea cu care El lucra şi lucrurile pe care
El putea să le facă.
Textul Evanghelistului Marcu, pe care l-a dedicat romanilor este cel mai
lung, pentru că el a scos în evidenţă în această minune divinitatea, înţelepciunea
şi în mod special puterea Mântuitorului. Înainte cu trei zile, Evanghelistul Marcu
a arătat romanilor, ca de altfel şi Evanghelistul Matei evreilor, şi Evanghelistul
Luca grecilor, că Domnul Isus era Dumnezeu adevărat care avea putere asupra
forţelor naturii, atunci când a potolit furtuna; că avea putere asupra demonilor,
când l-a eliberat pe îndrăcitul din Gadara de o legiune de duhuri necurate; şi că
avea putere chiar şi asupra morţii, prin învierea fiicei lui Iair. Comentatorii: F.
Godet şi W. Hendriksen ne spun că Evanghelistul Marcu Îl prezenta pe Domnul
Isus romanilor, mereu ca Biruitor peste forţele destructive şi ca pe Salvatorul
suprem al omului, şi aceasta întotdeauna în mişcări rapide, activ şi energic 13.
____________________
338
3. Op. cit. 134.
4. Op. cit.
6. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 64 – 65;
Geldenhuys, J.N., The Commentary on the Gospel of Luke, p. 262;
7. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 394.
8. Op. cit.
9. Geldenhuys, J.N., The Commentary on the Gospel of Luke, p. 262.
11. Op. cit.
13. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 379;
339
44. DOUã PORTRETE
I
Marcu 5 : 24b - 34
24 … Şi după El mergeau mulţi oameni şi-L îmbulzeau.
25 Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o hemoragie.
26 Ea suferise mult, din partea multor medici; cheltuise tot ce avea şi nu
simţise nici o uşurare, ba încă îi era mai rău.
27 A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit prin spate prin mulţime şi s-a
atins de haina Lui.
28 Căci îşi zicea ea: “Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă
voi vindeca.”
29 Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a
vindecat de boală.
30 Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El şi, întorcându-Se spre
rnulţime, a zis: “Cine s-a atins de hainele Mele?”
31 Ucenicii I-au zis: “Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte, şi mai zici: “Cine
S-a atins de Mine?”
32 El se uita împrejur să o vadă pe cea care făcuse lucrul acesta.
33 Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrescuse în ea, a
venit şi s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul.
34 Dar Isus i-a zis, “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii
vindecată de boala ta!”
Matei 9 : 20 - 22
20 Şi iată, o femeie, care de doisprezece ani avea o hemoragie, a venit
prin spate şi s-a atins de poala hainei Lui.
21 Căci îşi zicea ea: “Numai să mă pot atinge de haina Lui şi mă voi
vindeca.”
22 Isus S-a întors, a văzut-o şi i-a zis: “Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta
te-a vindecat.” Şi femeia s-a vindecat chiar în ceasul acela.
Luca 8 : 42b - 48
42 Pe drum, Isus era îmbulzit de mulţimi.
43 Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o hemoragie; ea îşi
cheltuise toată averea cu medicii, fără s-o fi putut vindeca vreunul.
44 Ea s-a apropiat prin spate şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată
hemoragia s-a oprit.
45 Şi Isus a zis: “Cine s-a atins de Mine?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru
şi cei care erau cu El, au zis: “Învăţătorule, mulţimile Te împresoară şi Te
îmbulzesc şi mai întrebi: “Cine s-a atins de Mine?”
340
46 Dar Isus a răspuns: “S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a
ieşit din Mine o putere.”
47 Femeia, când s-a văzut descoperită, a venit tremurând, s-a aruncat
jos înaintea Lui şi a spus în faţa întregului popor din ce cauză se atinsese de El
şi cum fusese vindecată numaidecât.
48 Isus i-a zis: «Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit; du-te în
pace.»
Armonizat
1 Pe drum, Isus era îmbulzit (Lc.v.42) pentru că după El mergeau mulţi
oameni (Mc.v.24)
2 Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o hemoragie (Lc.v.43)
3 Ea suferise mult, din partea multor medici; cheltuise tot ce avea şi nu
simţise nici o uşurare, ba încă îi era mai rău. (Mc.v.26)
4 A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit prin spate prin mulţirne (Mc.
v.27) şi s-a atins de poala hainei Lui. (Mt.v.20)
5 Căci îşi zicea ea: «Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă
voi vindeca.” (Mt.v.28)
6 Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a
vindecat de boală. ��
(Mc.v.29)
7 Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El şi, întorcându-Se spre
rnulţime, a zis: “Cine s-a atins de hainele Mele?” (Mc.v.30)
8 Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi /ceilalţi ucenici I-au zis: “Vezi că (Mc.
v.31) mulţimile Te împresoară şi Te îmbulzesc şi mai întrebi: “Cine s-a atins de
Mine?” (Lc.v.45)
9 Dar Isus a răspuns: “S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit
din Mine o putere.” (Lc.v.46)
10 El se uita împrejur să o vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. (Mc.
v.32)
11 Femeia, când s-a văzut descoperită (Lc.v.47) căci ştia ce se petrescuse
în ea, a venit înfricoşată şi tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus
tot adevărul.
12 Isus când a văzut-o, i-a zis: “Îndrăzneşte, fiică! (Mt.v.22) Ea I-a spus
tot adevărul (Mc.v.33) în faţa întregului popor din ce cauză se atinsese de El şi
cum fusese vindecată numaidecât. (Lc.v.47)
13 Dar Isus i-a zis, “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; dute în pace şi fii
vindecată de boala ta!” (Mc.v.34)
14 Şi femeia s-a vindecat chiar în ceasul acela. (Mt.v.22)
Din acest text vom ţine două studii cu aceeaşi temă Două portrete. În
primul studiu vom contempla portretul sufletului femeii şi în al doilea studiu
341
vom contempla portretul inimii Mântuitorului.
Să contemplăm mai întâi
I. PORTRETUL SUFLETULUI FEMEII
Portretul sufletului acestei femei ne scoate în evidenţă două lucruri:
1. Primul lucru este durerea ei.
Durerea acestei femei s-a datorat a trei cauze�:
a) Prima cauză era că ea avea o boală ruşinoasă şi pângăritoare.
Evanghelistul Luca a scris: “Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o
hemoragie.” (v.43) Legea lui Moise declara o asemenea femeie necurată, care
întina nu numai orice fiinţă pe care o atingea, dar chiar şi orice obiect. Moise a
scris în Levitic: “Femeia care va avea o scurgere de sânge... va fi necurată tot
timpul scurgerii ei... (26) Orice pat în care se va culca....şi orice lucru pe care
va şedea, va fi necurat... (27) Şi oricine se va atinge de aceste obiecte, va fi
necurat…” (15:25-27)
b) A doua cauză pentru care această femeie suferea mult în sufietul ei
era că medicii nu o puteau vindeca. Această boală era foarte răspândită în Israel.
Talmudul a recomandat unsprezece leacuri pentru vindecarea acestei maladii.
Două dintre ele, tonicul şi astrigentul, erau destul de bune şi eficiente. Iar celelalte
erau recomandări superstiţioase ca: a pune cenuşă într-o pungă de pânză cu coaja
unui ou de strut şi a o căra cu sine; a purta un bob de orz care a fost găsit într-o
balegă de măgăriţă albă etc.1
Literatura evreiască critica aspru pe medici pentru insuccesul lor. Ea, pe
de o parte învăţa pe oameni că Dumnezeu i-a dotat cu înţelepciune; pământul, cu
medicamente; şi împăratul, cu bani. lar, pe de altă parte, îi dojenea în fel şi chip
2
. Mişna, una dintre cărţile sacre ale evreilor, ne istoriseşte cum părinţii învăţau
pe copii că, aşa după cum cămilele erau destinate pentru călătorii lungi, corăbiile
pentru navigaţie, tot aşa şi medicii erau meniţi pentru focul gheenei 3. Cartea lui
Sirach, o altă carte sacră a evreilor, care făcea parte dintre cărţile apocrife, scrisă
în intervalul dintre Vechiul şi Noul Testament, a condamnat cel mai aspru pe
medici, că ei nu numai că nu puteau să vindece pe bolnavi, dar chiar le agravau
boala şi-i distrugeau 4.
Fără îndoială, această femeie, în cei doisprezece ani de boală, a recurs la
tot felul de leacuri din acea vreme. Datorită acestui fapt, Evanghelistul Marcu
a scris: Ea suferise mult, din partea multor medici; cheltuise tot ce avea şi nu
simţise nici o uşurare, ba încă îi era mai rău. (v.26) Evanghelistul Luca, în
calitate de medic, când a scris: “...Ea îşi cheltuise toată averea cu medicii, fără
s-o fi putut vindeca vreunul, (v.43) a omis detaliul final al Evanghelistului Marcu
“ba încă îi era mai rău”, ca să nu râdă de medici.
c) Al treilea motiv pentru care această femeie suferea cumplit în sufietul
342
ei era, că boala ei o împiedeca să meargă la Fiul lui Dumnezeu.
Eusebiu, istoricul bisericesc, care a trăit între anii 270-340 după Cristos,
ne-a relatat că în Biserica Primară circula o legendă cu privire la această femeie
care se numea Veronica. În acea legendă se spunea că ea era o neevreică din
Paneas, o localitate din Cezareea lui Filip care se afia lângă peştera din care
izvora Iordanul; şi că atunci când Mântuitorul Îşi ducea crucea, ea I-ar fi şters
sudoarea de pe obraji cu năframa şi că pe acea năframă I s-ar fi imprimat faţa.
Legenda continuă să spună că Veronica a ridicat două statui de aramă aşezate
pe două piedestale de piatră, care aminteau momentul când Fiul lui Dumnezeu
a vindecat-o: una o reprezenta pe ea îngenunchiată şi cu mâinile întinse; şi
cealaltă, Îl arăta pe Domnul Isus, având o manta pe umeri şi stând în picioare
şi, de asemenea cu mâinile întinse spre ea. Istoricul amintit, a mai menţionat că
pe timpul lui, mai dăinuia casa Veronicăi cu cele două statui la intrare, dar n-a
precizat că ele ar fi fost autentice 5.
În jurul acestei legende s-au făcut multe broderii. În anul 361 după
Cristos, când Iulian, imperatorul roman, care a încercat să şteargă creştinismul şi
să aducă înapoi zeii păgâni, a ordonat ca aceste statui să fie distruse şi că în locul
lor să fie înălţat chipul lui. Numai că a venit din cer un trăsnet şi i-a sfărămat
statuia cu chipul lui 6.
Tot ce poate fi adevărat din această legendă este că femeia vindecată o fi
fost din Paneas şi că o fi ridicat cele două statui în cetatea ei natală. Dar��
este cu
neputinţă ca ea să nu fi fost evreică. Legenda n-a putut să spună că ea era evreică,
deoarece credinţa mozaică interzicea confecţionarea chipurilor cioplite. Dacă
chiar a ridicat aceşte statui, ea nu le-a ridicat, având concepţia unui evreu, ci a
unui creştin.
Noi insistăn asupra acestui detaliu că femeia vindecată era o evreică,
pentru că textul citat a fost scris pe fondul acestui fapt şi fără de care n-am putea să
pătrundem în adevăratul lui înţeles şi să ajungem la adevărata lui interpretare.
Evanghelistul Marcu a scris despre această femeie: “(Ea) a auzit vorbindu-
se despre Isus.” (v.27) Ceea ce înseamnă că ea a auzit că Mântuitorul a vindecat
tot felul de bolnavi prin diferite cetăţi; că a vindecat pe toţi bolnavii şi îndrăciţii
din Capernaum; că era înconjurat întotdeauna de mari mulţimi şi că locuia în
această localitate. Numai că ea nu avea voie să meargă la El, pentru că religia
ei a declarat-o necurată şi chiar un focar de pângărire pentru alţii. Ea trebuia să
stea izolată şi era exclusă chiar şi de la închinarea adusă lui Dumnezeu 7. Atunci,
cum putea ea să parcurgă o distanţă de 45 km prin vatra sacră a Israelului,
cât era de la cetatea ei şi până la Capernaum şi să nu profaneze totul pe unde
urma să treacă? Cum putea să se strecoare prin mulţimea însetată după Fiul lui
Dumnezeu şi să nu-i întineze pe mulţi prin atingere? Şi, cu atât mai mult, cum
putea ea să îndrăznească să se atingă de Sfântul Celui Preaînalt? Şi, totuşi ea, în
343
durerea şi disperarea ei, a îndrăznit să facă toate aceste lucruri riscante: a parcurs
acest drum, s-a strecurat prin mulţime şi s-a atins în secret chiar de Fiul Celui
Preaînalt. Când Domnul Isus a întrebat: “Cine s-a atins de Mine?” (Lc.v.45) ea
s-a speriat din cauza tuturor acestor lucruri pe care le-am amintit şi care erau
foarte periculoase pentru ea.
2. Al doilea lucru pe care îl scoate în evidenţă portretul sufletului acestei
femei este credinţa ei.
Evanghelistul Matei a scris: “... Şi s-a atins de poala hainei Lui.” (v.20)
Comentatorii ca, H.L. Strack, P. Billerbeck, F. Godet, W. Barclay, W. Hendriksen
şi alţii, ne spun că pentru a putea înţelege cât mai bine ce fel de credinţă avea
această femeie, trebuie să cunoaştem mai întâi veşmântul exterior pe care îl
purtau evreii pe timpul Mântuitorului. Evanghelistul Matei a numit în textul
grecesc “poala hainei” kraspedon, cuvânt care echivala cu evreiescul zizith şi
însemna “ciucurii de la tivitura veşmântului” 8.
Potrivit legii mozaice, toţi israeliţii erau obligaţi să aibă jos la veşmânt
o tivitură cu patru ciucuri cusuţi în cele patru colţuri. Tivitura, cât şi ciucurii,
aveau o însemnătate dublă: să-i identifice pe evrei ca membrii ai poporului
lui Dumnezeu; şi să le amintească în mod permanent de cele cinci cărţi ale lui
Moise, pe care ei trebuiau să le păzească. Moise a scris în Numeri: “Domnul a
zis lui Moise: (38) «Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă, din neam
în neam, un ciucure la colţurile veşmintelor, şi să pună un fir albastru peste
ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. (39) Când veţi avea ciucurele acesta,
să vă uitaţi la el, şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului, ca să le
împliniţi.»” (15:37-39) În vremuri de persecuţii, evreii ascundeau ciucurii sub
veşmânt. Iar astăzi le poartă pe un şal numit tatith; pe care îl pun în jurul gâtului
când se roagă 9.
Vestea pe care a auzit-o această femeie despre toate minunile şi vindecările
pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu, cât şi simţul nevoii ei după Mântuitorul, i-
au aprins în suflet o credinţă mare cu privire la El. Evanghelistul Marcu a scris că
acesta a fost motivul pentru care ea şi-a zis în sine, încă pe când era acasă: “Dacă
aş putea să mă ating de haina Lui, mă voi vindeca.” (v.28) Ceea ce înseamnă cu
alte cuvinte: “Boala mea este necurată; distanţa este mare; lumea în jurul Lui
este multă şi El este sfânt. O, de-aş putea să ajung la El, nu mi-ar trebui decât
să mă ating cu vârful degetului de ciucurele din spatele veşmântului Lui şi m-aş
vindeca!”
Şi acum, iată minunea şi harul divin! Când ea a ajuns în Capernaum, chiar
atunci Fiul lui Dumnezeu se întorcea din al doilea Său circuit din Galileea şi era
în drum spre casa lui Iair. Evanghelistul Marcu a scris: “După El mergeau mulţi
oameni şi-L îmbulzeau.” (v.24) Ea, strecurându-se prin mulţime, s-a apropiat de
Domnul Isus “prin spate”, şi ca El să nu simtă, ne-a spus Evanghelistul Matei
344
“(ea) s-a atins de poala hainei Lui,” (v.28) respectiv, de unul dintre cei doi ciucuri
din spate, aşa cum am văzut mai înainte. Şi, tocmai în clipa aceea, ne-a informat
Evanghelistul Marcu “a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că
s-a vindecat de boală.” (v.29)
Noi oamenii privim la exteriorul semenilor noştri, dar Domnul Isus
se uită în interiorul nostru. E adevărat că durerea sufletului acestei femei era
cumplită, dar pentru că în adâncul fiinţei ei era o credinţă mare într-un Salvator
suprem, suferinţa ei într-o bună zi a trebuit să înceteze şi să se transforme în
glorie. Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a zis acestei femei
la despărţire: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit: du-te în pace şi fii vindecată de
boala ta.” (Mc.v.34)
��
___________________
3. Op. cit.
4. Sirach 38:1-15.
5. Eusebiu, Eclesiastical History VII, 18;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 393;
6. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V,��
p. 204;
7. Loewe, H., Pharisaism, Judaism and Christianity, Vol. I, p. 105 – 190;
8. Godet, F., A Commentary on The Gospel of Luke, Vol. I, p. 390 – 391;
Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament ans Talmud unt
Midrasch, IX, p. 277;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 130;
9. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V,��
p. 346;
345
45. DOUÃ PORTRETE
II
Marcu 5 : 24b – 34; Matei 9 : 20 - 22; Luca 8 : 42b – 48
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Două portrete, ne vom ocupa
de
I. PORTRETUL INIMII MÂNTUITORLUI
Portretul inimii lui Cristos care este redat în acest pasaj, ne arată două
lucruri cu privire la dragostea Lui:
1. Primul lucru este că dragostea Mântuitorului este individuală.
Noi oamenii, în decăderea şi în miopia noastră, suntem ispitiţi să împărţim lumea
în două: în cei care au anumite calităţi şi sunt importanţi şi în cei care ni se par
că n-au nici o valoare.
În anul 1912 când vaporul Titanicul a lovit un gheţar în oceanul
Atlantic şi s-a scufundat, şi când ziarul New York-ului intitulat Americanul, a
publicat această tragedie, el a anunţat cu mare părere de rău încetarea din viaţă
a milionarului John Jacob Astor şi aproape întâmplător a amintit pieirea altor
1.800 de persoane. Numai milionarul era considerat important pentru societate,
iar cele 1.800 de suflete nu aveau nici o însemnătate 1.
De abia un părinte pătrunde în dragostea individuală, şi aceasta numai
faţă de copilul lui. Şi copiii au această dragoste faţă de părinţi, dar numai când
sunt mici.Mulţi dintre ei, cu cât înaintează în vârstă, cu atât pierd din această
dragoste.
Şi calităţile persoanei înseamnă mult: titlul, bogăţia, frumuseţea, tinereţea
etc. Numai că oricât de bune ar fi calităţile unei persoane, ele nu se pot compara
niciodată cu persoana, pentru că persoana este cu mult mai valoroasă decât
calităţile ei. Spre exemplu, chiar dacă fiica unei mame nu este aşa de frumoasă
şi nu este nici doctoriţă şi nici profesoară, ci o simplă casnică, inima de mamă o
va iubi la fel, pentru că lipsa unor calităţi nu poate afecta dragostea de mamă; şi
cu atât mai puţin, când copilul ei suferă.
Când am tratat studiul intitulat Interzicerea divorţului, (Vol.III,Stud.30)
am văzut că femeia era foarte dispreţuită în Israel, că ea nu era privită în ochii
legii ca o persoană, ci ca un obiect sau ca o posesie a soţului, care putea să facă
cu ea tot ce voia. 0 femeie, până dispunea de anumite calităţi, mai era apreciată
cumva; iar, când se îmbolnăvea sau îmbătrânea, nu mai avea nici un preţ în ochii
nimănui.
Ne putem imagina cât de desconsiderată era această femeie care era
346
bolnavă de 12 ani, pe care legea sacră a evreilor a declarat-o necurată şi ca un
focar de pângărire pentru alţii, şi în care nimeni nu găsea nici o valoare.
Înaintea capernaumenilor s-au perindat în acea zi multe tablouri, unul
după altul: întoarcerea Domnului Isus din misiunea Sa din Galileea care a durat
trei luni; întâmpinarea Lui de către cetatea întreagă; îmbolnăvirea de moarte a
fiicei lui Iair, care era primarul cetăţii; închinarea şi intervenirea lui Iair înaintea
Mântuitorului; pornirea Fiului lui Dumnezeu spre casa acestuia pentru a-i
vindeca fiica. Şi, când să continue tablourile cu: sosirea mesagerilor cu vestea
că fiica lui Iair a murit; disperarea lui Iair; bocetele de acasă; şi învierea fetei,
s-a întâmplat ceva: femeia cu hemoragia a atins în secret un ciucure de la haina
Domnului Isus. Aceasta era ca şi când am viziona un film şi dintr-o dată filmul
s-ar opri la o anumită imagine ca s-o privim mai mult. Când a apărut pe ecran
scena acestei femei necăjite, Mântuitorul S-a oprit; şi o dată cu El, a oprit şi
tabloul acestei femei pentru un timp oarecare ca, privindu-l mai mult, să-I putem
înţelege dragostea Sa individuală pe care o are faţă de orice fiinţă umană.
Dacă şi astăzi, sunt mulţi care nu dau nici o importanţă unei femei când
este în public, atunci, cu cât mai mult, evreii pe timpul Domnului Isus nu dădeau
femeilor nici o atenţie când erau în public. Ei nici măcar nu le salutau. Dar,
Fiul lui Dumnezeu, nu numai că a oprit filmul la imaginea acestei femei, ci i-a
acordat ei tot timpul şi toată atenţia, ca şi când n-ar fi fost înconjurat de mulţime,
ci era numai ea pe lume şi problemele ei.
Pentru Mântuitorul nici un om nu este ca celălalt, fiindcă fiecare este unic
în felul lui şi este copilui Lui individual. Astfel, dragostea Lui care este infinită
şi universală este, în acelaşi timp şi individuală, ca şi când ar fi numai a noastră.
Aceasta este cauza pentru care nimeni nu poate fi pierdut în mulţime de inima
Lui.
Toţi oamenii tind să devină membri anumitor organizaţii sau asociaţii,
pentru siguranţa şi împlinirea personalităţii lor, şi slujesc acestora cu cea mai
mare abnegaţie. Dar, cu toate acestea, vin momente când se simt părăsiţi şi
li se pare că nu sunt înţeleşi. Când ne apar asemenea momente amare, că nu
mai dă nimeni nimic pe noi, să nu uităm niciodată fie că suntem tineri, fie spre
apusul vieţii, că există un Mântuitor suprem şi că dragostea Lui salvatoare este
individuală şi se dăruieşte tuturor celor care vor s-o accepte.
Femeia, deşi a atins un ciucure din spatele hainei Domnului Isus ca să n-o
vadă şi să n-o simtă, El totuşi a simţit-o. Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris,
îi cităm armonizat: “(Isus) se uita împrejur să o vadă pe cea care făcuse lucrul
acesta. (Mc.v.32) şi a întrebat: «Cine s-a atins de hainele Mele?»” (Mc.v.30)
Fiindcă toţi tăgăduiau şi nimeni n-a văzut femeia furişată jos la ciucurii hainei
Mântuitorului, Petru şi (ceilalţi) ucenici I-au zis: “Vezi că (Mc.v.31) mulţimile Te
împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi «Cine S-a atins de Mine?»” (Lc.v.45)
347
Dar Isus a răspuns: «S-a
atins cineva de Mine, căci
am simţit că a ieşit din Mine
o putere.»” Evangheliştii
sinoptici ne spun mai
departe, îi cităm armonizat:
(11) “Femeia,
când s-a văzut descoperită
(Lc.v.47) căci ştia ce se
petrescuse în ea, a venit
înfricoşată şi tremurând şi
s-a aruncat la picioarele
Lui şi I-a spus tot adevărul.
(12) Isus când
a văzut-o, i-a zis:
“Îndrăzneşte, fiică! (Mt.
v.22) Ea I-a spus tot
adevărul (Mc.v.33) în faţa
întregului popor din ce
cauză se atinsese de El
şi cum fusese vindecată
Vindecarea femeii care avea hemoragie numaidecât. (Lc.v.47)
Până acum am văzut că femeia, deşi a atins numai un ciucure din spatele
hainei Domnului Isus ca să n-o vadă şi să n-o simtă, El totuşi a simţit-o. Acum
vom observa, aşa după cum au spus comentatorii R.C.H. Lenski, A.T. Robertson
şi H.B. Swete că Mântuitorul a ştiut cine s-a atins de El şi că a cunoscut
credinţa acestei femei, de aceea a vindecat-o pe loc 2. Unii sunt ispitiţi să creadă
că atingerea acestei femei de Domnul Isus, a vindecat-o. Numai că adevărul
este altul că, credinţa ei cu care s-a atins de ciucurele hainei Mântuitorului, a
tămăduit-o. Fiul lui Dumnezeu a ştiut cu ce fel de credinţă s-a atins de El, de
aceea a vindecat-o.
Din acest text ni se ridică următoarea întrebare. Dacă Fiul lui Dumnezeu
deja a vindecat această femeie, atunci de ce nu i-a tăinuit tămăduirea? Doar El
ştia de ce fel de boală a suferit. Martin Luther a răspuns că Dascălul divin a
dezvăluit boala acestei femei înaintea întregului popor din două motive: ca să
arate în mod indirect cusururile legii mozaice şi să ridice femeile de sub teroare,
ruşine şi ocară 3.
Fiul lui Dumnezeu, deşi ştia ce însemna pentru această femeie ca
să-I mărturisească public din ce cauză s-a atins de El şi, totuşi i-a cerut să facă
lucrul acesta. Această mărturisire însemna pentru ea autodivulgare şi constituia
348
cel mai mare pericol, fiindcă legea lui Moise a declarat-o necurată şi un focar de
pârgărire pentru alţii; şi, cu toate acestea, ea a intrat în mulţime şi i-a întinat pe
toţi câţi i-a atins.
Cuvintele “Îndrăzneşte, fiică!” (Mt.v.22) au însemnat pentru femeie
trei lucruri. Primul, că ea, fiind dată de gol, s-a aruncat înfricoşată la picioarele
Domnului Isus şi tremura, motiv pentru care Mântuitorul i-a spus să nu se teamă
că nu va suferi rigorile legii. Al doilea lucru a însemnat, că Fiul lui Dumnezeu i-a
pretins ca să mărturisească cu gura ei deschis şi fără frică ce fel de boală a avut
şi cum a fost vindecată. Şi al treilea lucru a însemnat, că Fiul Celui Preaînalt,
ştiind că ei îi era teamă că s-a făcut vinovată şi înaintea lui Dumnezeu de o mare
fărădelege pentru că a pângărit pe mulţi prin atingere, o asigura că Tatăl ceresc
n-a considerat lucrul acesta un păcat, fiindcă n-a profanat pe nimeni, după cum
nici pe El nu L-a pângărit.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată portretul inimii lui Cristos este preţul
dragostei individuale.
Este o lege universală că nimeni nu poate să facă un lucru mare fără să
cheltuiască ceva din sine. Spre exemplu, nici un instrumentist nu poate să dea
viaţă şi farmec bucăţii sale muzicale, oricât de mare expert ar fi, dacă nu cântă
cu o revărsare de sine. Nici un actor nu poate să captiveze pe spectatori, oricât
de tehnic şi-ar juca rolul, dacă lacrimile şi sentimentele lui n-ar fi reale. Şi nici
un evanghelist nu poate să inunde biserica cu o atmosferă cerească, oricât de
bun orator ar fi, dacă nu rupe ceva din sufletul lui. Portretul inimii Fiului lui
Dumnezeu ne arată că nimic nu este mai presus de dragostea individuală şi nu ne
cere un preţ mai mare ca ea.
Când am tratat studiile intitulate Secretul succesului Domnului Isus
(Vol.II,Stud.40) şi Efectele rugăciunii lui Cristos asupra Predicii de pe Munte,
(Vol.III,Stud.11) am văzut că Mântuitorul S-a dezbrăcat prin întrupare, de toate
prerogativele Sale divine ca: gloria, puterea, mărirea etc. Acesta a fost motivul
pentru care El, când S-a rugat în Camera de Sus la sfârşitul vieţii Sale umane, a
zis: “Şi acum Tată, glorifică-Mă la Tine însuţi cu gloria pe care o aveam la Tine
înainte de-a fi lumea.” (Ioan 17:5) Evangheliile ne dezvălue că tot ce I-a mai
rămas Fiului lui Dumnezeu după întrupare, era conştienţa Sa eternă, care I S-a
trezit la vârsta de 12 ani, când L-a numit pe Dumnezeu prima dată, Tatăl Său; şi
Templul, Casa Tatălui Său. Şi de atunci înainte Îl vedem mereu cum era conştient
de unde a venit şi de lucrarea pe care a fost trimis s-o facă. Evanghelistul Ioan
L-a citat pe Domnul Isus spunând: “M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea,
ci voia Celui care M-a trimis.” (6:35)
Şi acum, dacă Domnului Isus I S-a trezit conştienţa divină când avea 12
ani, dacă El Îşi aducea aminte de Tatăl Său ceresc şi de locul de unde a venit,
şi dacă Tatăl I-a încredinţat o lucrare, Evangheliile continuă să ne descopere
349
cum El se retrăgea mereu în singuratate ca, petrecând cu Tatăl în rugăciune
ore şi zile întregi, să Se încarce cu putere de sus. Cristos
��
a fost singurul care a
coborât puterea lui Dumnezeu în lucrările Lui. Acesta a fost motivul pentru care
Evanghelistul Luca a scris: “Iar puterea Domnului era cu El ca să vindece.”
(5:17)
Cine îşi poate imagina prin ce mistuire sufletească a trecut Mântuitorul
când a văzut cum această femeie care avea o mare durere în suflet, se furişa ca
să se atingă de El! Atunci, ne spun Evangheliştii Marcu şi Luca, Domnul Isus a
cheltuit o mare doză din puterea pe care o acumulase de la Tatăl.
Fiul lui Dumnezeu, folosindu-Se de această ocazie, n-a putut să nu atingă
şi de data aceasta obiectivul Lui de bază care era: revelarea dragostei Celui
Preaînalt. Acesta a fost motivul pentru care El n-a tăinuit femeia, ci dimpotrivă
a scos-o în evidenţă atunci când a întrebat, îi cităm armonizat pe Evangheliştii
Marcu şi Luca: “Cine s-a atins de hainele Mele? (Mc.v.30) Căci am simţit că a
ieşit din Mine o putere.” (Lc.v.46)
Dumnezeiescul nostru Învăţător, ştia că Vechiul Testament era mai mult
opera concepţiilor omeneşti despre Dumnezeu, lume şi viaţă, decât revelaţia
Celui Preaînalt; că şi cărturarii l-au numit pe nedrept, revelaţia desăvârşită a lui
Dumnezeu milenii întregi; şi că scriitorii Vechiului Testament n-au descoperit
felul dragostei lui Dumnezeu, ci numai o părticică a sfinţeniei Sale. Acesta a fost
motivul pentru care ei au crezut că dragostea Lui Dumnezeu, are în vedere numai
calităţile, că El iubeşte omul numai de dragul sfinţeniei. Iar, dacă cineva nu
ajunge la această calitate sau o pierde, îşi atrage mânia şi osânda lui Dumnezeu.
Iată de ce legea lui Moise pedepsea şi sacrifica individul fără milă atunci când
păcătuia!
Cel mai mare motiv pentru care Dascălul ceresc contrazicea şi corecta
Vechiul Testament în Predica de pe munte, aşa cum am văzut când am tratat
studiile intitulate Legea cea veşnică (Vol.III,Stud.24) şi Un Dumnezeu în acţiune,
(Vol.III,Stud.26) a fost că, menirea primordială a Mântuitorului era să ne arate
dragostea Părintelui ceresc, în timp ce Vechiul Testament distrugea fiinţa umană
în numele sfinţeniei aceluiaşi Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care tot
ce legea lui Moise condamna la moarte, Fiul lui Dumnezeu salva. Un asemenea
exemplu era Femeia prinsă în adulter (Vol.V,Stud.42) din Evanghelia după Ioan
8:1-11. Cărturarii şi fariseii, cunoscând dragostea Dulgherului din Nazaretul
Galileii pe care o avea chiar şi faţă de un păcătos, I-au întins una dintre cele mai
periculoase curse: ca să violeze legea lui Moise pentru o femeie desfrânată. Ei au
făcut lucrul acesta cu scopul de a-L compromite şi de a-L condamna la moarte.
Dar, Domnul Isus, nici chiar pe această femeie n-a putut să n-o scape şi să nu
calce pentru ea legea lui Moise care o osândea la moarte.
Mântuitorul, ca să înlăture nebuloasa Vechiului Testament cu privire la
350
persoana Tatălui Său şi ca să-I dezvăluie dragostea Lui adevărată, a fost gata nu
numai să-Şi cheltuiască toată puterea, dar chiar să-Şi dea viaţa.
Vechiul Testament era atât de influent, încât inerţia lui se simte chiar
şi în Noul Testament, afară de Evanghelia lui Cristos. Ba mai mult, influenţa
Vechiului Testament, se simte chiar şi astăzi, după două mii de ani de creştinism.
Faptul acesta ne arată unul dintre cele mai dureroase lucruri: cât de puţin Îl
cunoaştem pe Cristos şi Evanghelia Sa!
Să nu cădem în greşeală, ca să credem că dacă Dumnezeu ne iubeşte
chiar şi atunci când suntem păcătoşi, aceasta înseamnă că El ne permite să trăim
în păcat. Este adevărat că El arde în dragostea Sa de Tată pentru noi, ne vrea
întotdeauna şi nu ne poate respinge niciodată. Dar, dacă Îi sfidăm dragostea,
persistăm să trăim în păcat şi Îi respingem sfinţenia, atunci ne excludem singuri
dinaintea Lui şi ne afundăm în cel mai mare dezastru prezent şi viitor. Pentru că
adevărul este, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Fericirea celor
cu inima curată (Vol.III,Stud.18) că numai cei care îşi înveşmântează sufletul în
haina purităţii, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu şi Îi vor vedea faţa.
Aceasta este dragostea Părintelui nostru ceresc, pe care ne-a revelat-o
numai Mântuitorul în persoana Lui şi cu preţul vieţii Sale! Aceasta este dragostea
tuturor copiilor Împărăţiei lui Dumnezeu! Şi de această dragoste are nevoie
fiecare suflet uman!
____________________
2. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and Luke’s Gospels, p. 142;
Robertson, A.T., An Introduction to the Textual Criticism on the New
Testament, Vol.I, p.300;
Swete, H.B., The Gospel according to St.Mark, p. 105.
3. Luther, M., Luther’s Works, Vol. XXXV, p. 365.
351
46. VINDECAREA A DOI ORBI
Matei 9 : 27 - 31
27 Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi, care strigau şi
ziceau: “Ai milă de noi, Fiul lui David!”
28 După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: «Credeţi
că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne», I-au răspuns ei.
29 Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: «Facă-vi-se după credinţa
voastră!»
30 Şi li s-au deschis ochii. Isus le-a poruncit în mod categoric şi le-a zis:
“Vedeţi să nu ştie nimeni.”
31 Dar ei, cum au ieşit afară, au răspândit vestea despre El în toată
regiunea aceea.
În acest text, care ne vorbeşte despre Vindecarea a doi orbi, dumnezeiescul
nostru Învăţător ne arată trei lucruri cu privire la tămăduirea acestora: ce au
avut, ce le-a mai lipsit şi cum totuşi au ajuns să-şi realizeze dorinţa.
Să vedem mai întâi
I. CE AU AVUT ACEŞTI DOI ORBI
Domnul Isus ne arată că aceşti doi orbi au avut simţul nevoii după
vindecare.
Când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la Marea Ghenazaretului,
(Vol.II,Stud.34) am văzut că Domnul Isus S-a mutat cu mama şi fraii Lui la
Capernaum. Iar, în momentul de faţă, aşa cum ne arată A.P. Lopuhin, cât şi mulţi
alţi comentatori Îl găsim deplasându-Se de la casa lui Iair la casa Lui părintească
1
, după ce Se întorsese din al doilea Său circuit din Galileea care a durat trei luni.
Evanghelistul Matei a scris: “Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi
orbi, care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!» (28) După ce a
intrat în casă, orbii au venit la El.» (v.27-28)
Apoi, când am abordat studiul intitulat Vindecarea paraliticului de la
scăldătoarea Betesda, (Vol.III,Stud.1) am văzut cum Dascălul divin l-a întrebat
pe acesta: «Vrei să te faci sănătos?» (Ioan
��
5:6). Această întrebare a Domnului Isus
ni se pare la prima vedere că este lipsită de orice logică. Cum a putut Mântuitorul
să pună paraliticului o astfel de întrebare, când acesta a stat 38 de ani în cele cinci
pridvoare ale Betesdei şi aştepta tulburarea apei? În orice caz, Domnul Isus, care
era întruchiparea înţelepciunii desăvârşite a lui Dumnezeu n-a greşit, ci a ştiut ce
a zis. El a scos în evidenţă dorinţa intensă a paraliticului după vindecare. Fiul lui
Dumnezeu ştia că un infirm, cu cât suferă mai mulţi ani, cu atât el se obişnuieşte
cu infirmitatea lui, îi creşte repulsia faţă de muncă şi îi dispare simţul nevoii după
vindecare. El ştia că datorită acestui fapt, cei mai mulţi dintre cerşetori preferă
352
mai degrabă infirmitatea decât să poarte povara unui om sănătos. Dacă chiar şi
un infirm adeseori preferă să rămână mai degrabă în infirmitatea lui decât să
poarte povara unui om sănătos, atunci, cu atât mai mult, cei care sunt stăpâniţi de
diferite vicii doresc mai îndată să rămână în aceste patimi decât să se debaraseze
de ele. Poetul englez, William Butler Yeats a scris despre un alt poet cu numele
Lionel Johnson, care a ajuns un beţivan notoriu, cum a zis despre sine: “Fiecare
atom din mine strigă după alcool.” Şi când un medic a vrut să-l supună unui
tratament, el a spus: “Nu vreau să renunţ la pahar, pentru că nu există în lume
nimic mai plăcut şi mai dulce ca el.”
La întrebarea Mântuitorului pusă paraliticului: “Vrei să te faci sănătos?”,
acesta I-a răspuns Domnului Isus: “Doamne, n-am pe nimeni să mă introducă în
bazin când se tulbură apa şi până să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.”
(Ioan 5:7) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Doamne, sunt 38 de ani de când
sunt bolnav şi medicii nu m-au putut vindeca. Dar nici aici n-am pe nimeni să
mă bage primul în scăldătoare când o tulbură un înger al Domnului, şi cu toate
acestea eu stau aici şi aştept tulburarea apei pentru că doresc cu tot dinadinsul
să mă fac sănătos!”
În textul grecesc nu scrie nici “pat” şi nici “targă”, ci krabbatos care
înseamnă “saltea cu paie”. Când Domnul Isus a poruncit paraliticului: “Ridică-ţi
patul!” (Ioan 5:3) dacă acesta I-ar fi răspuns întristat: ‘’Doamne, cum aş putea
să mă dispensez de salteaua mea când este atâta amar de vreme de când mă
folosesc de ea şi când nu găsesc nimic mai plăcut în slăbănogia mea ca această
saltea”, nu s-ar fi vindecat niciodată.
Tot astfel şi noi, dacă nu abandonăm salteaua slăbănogiei, a plăcerilor şi
a patimilor păcătoase, nu putem ajunge niciodată la dezrobirea sufletului de sub
puterea păcatului.
Cristos ne întreabă şi astăzi prin Duhul Sfânt: “Vrei tu cu tot dinadinsul să-ţi
rup lanţurile viciilor şi plăcerilor păcătoase? Doreşti tu în mod intens mântuirea
sufletului?” Dacă suntem mulţumiţi de starea noastră şi dorim să rămânem aşa
cum suntem, atunci El nu ne eliberează cu forţa din lanţurile patimilor şi ale
viciilor noastre. Dar, în schimb, nu vom ajunge niciodată la mântuirea sufletului
şi la fericirea eternă.
Mântuitorul ştia că simţul nevoii după vedere a acestor doi orbi n-a fost
mai mic decât dorinţa arzătoare a paraliticului amintit, după vindecare. Acesta a
fost motivul pentru care Domnul Isus ne-a scos în evidenţă simţul nevoii acestor
orbi după vedere, ca să ne arate că ei au îndeplinit acestă condiţie de bază a
vindecării şi a mântuirii.
În Est, orbirea era o boală comună. Ea s-a datorat a două cauze: luminii
puternice a soarelui, pentru că atunci nu erau ochelari de protecţie; şi a roiurilor
de musculiţe care infectau ochii 2.
353
De la vindecarea acestor doi orbi şi a femeii cu hemoragia din textul
trecut, cât şi de la vindecarea mutului îndrăcit din studiul următor, descoperim cum
bolnavii veneau la Capernaum din toate părţile Israelului, ca să fie tămăduiţi.
Noi nu ştim de unde au venit orbii aceştia. Mântuitorul însă ştia. Şi El ştia mai
bine ca noi, cât este de grea orbia şi cât este de cumplit pentru orbi să meargă pe
jos un drum lung şi necunoscut. Din toate acestea reiese că Fiul Celui Preaînalt
le-a cunoscut bine dorinţa după vindecare şi cu ce scop au parcurs ei un drum
lung şi greu.
Simţul nevoii acestor doi orbi după vindecare era atât de mare, încât
Dascălul ceresc, testându-i atunci când era în drum spre casă, nu le-a dat nici o
atenţie până când au intrat la El înăuntru, fiindcă era sigur de perseverenţa lor.
Acesta a fost motivul pentru care El le-a scos în evidenţă simţul nevoii după
vindecare ca să ni-i ofere nouă ca model.
Al doilea lucru pe care ni-l arată Domnul Isus cu privire la vindecarea
acestor doi orbi este
II. CE LE-A MAI LIPSIT
Fiul lui Dumezeu ne arată că acestor orbi le-a mai lipsit credinţa personală.
Evanghelistul Matei scrie că atunci când Domnul Isus a ieşit din casa lui Iair, s-
au luat după El doi orbi, care strigau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!” (v.27)
Noi astăzi avem explicaţia noastră creştină cu privire la titlul Fiul lui David, care
înseamnă Mântuitorul care ne-a răscumpărat cu preţul vieţii Sale. Pe când, evreii
aveau o altă concepţie despre Fiul lui David. Ei aşteptau de-a lungul veacurilor
un mare campion din linia lui David, care să le nimicească pe toţi vrăjmaşii, să
cucerească lumea şi să-i înzestreze cu o mare glorie politică şi materială.
Ioan Gură de Aur ne-a spus că şi unii proroci atribuiau anumitor împăraţi
acest titlu, cărora voiau să le aducă elogii 3.
Evangheliile ne arată că numai cei care-L cunoşteau pe Domnul Isus de
la distanţă, Îl numeau “Fiul lui David” ca, în cazurile femeii cananence (Matei
15:21-28), a orbului Bartimeu şi a tovarăşului lui (Marcu 10:46-52;Matei 20:29-
34), şi a acestor doi orbi din textul pe care îl studiem.
Naţionaliştilor evrei le plăcea să folosească acest titlu. Mântuitorul, însă,
Şi-a arătat repulsia faţă de acest nume şi l-a respins atât în acest text, cât şi
în cazul femeii cananence pentru că El nu era acel campion politic pe care îl
aşteptau evreii, şi care să dispună de o putere destructivă împotriva vrăjmaşilor
lor.
Pasajul citit ne arată că aceşti doi orbi au fost primii care L-au numit pe
Domnul Isus “Fiul lui David”. Întrebarea care se pune este, oare, cum de aceştia
L-au numit de prima dată pe Mântuitorul lumii, Fiul lui David ? Răspunsul este
următorul.
354
Când am tratat studiul intitulat Învierea fiicei lui Iair în urmă cu trei
studii, am văzut că Mântuitorul a scos pe toţi afară din camera moartei şi că
a făcut această minune numai în prezenţa a trei apostoli: Petru, Iacov şi Ioan,
şi a părinţilor fetei. Atunci Fiul lui Dumnezeu a făcut cea mai mare afirmaţie
din Univers, că ceea ce este pentru noi somnul natural al coiilor noştri, aceea
este pentru El, moartea noastră. Apoi, ne-a demonstrat în modul cei mai viu şi
dramatic că, aşa după cum noi ne trezim copiii din somnul natural, tot aşa de
uşor ne poate trezi şi El pe noi din somnul morţii. Şi tot atunci, El Şi-a arătat
primul crâmpei al gloriei divine. Ce au văzut cei cinci martori în ochii şi pe faţa
Mântuitorului când a rostit cuvintele: “Talita, cumii” este mai presus de orice
închipuire!
Cristos a ştiut, cât de puternic i-a mişcat slava Sa pe cei trei apostoli şi
pe părinţii fetei înviate atunci când a făcut această minune, încât toţi aceştia erau
gata să ia fata de mână, să iasă cu ea în stradă şi să mărturisească cu cea mai mare
putere şi înflăcărare tot ce au văzut şi au auzit. Dar, Mântuitorul, ca unul care ştia
cât de greşită era concepţia evreilor despre Mesia, le-a poruncit cu stricteţe să
nu spună nimănui ce au văzut, pentru că a vrut să prevină un mare pericol.
În Israel era acum totul inflamabil. Înainte cu trei luni, Marele Sanhedrin
a emis o circulară în care L-a declarat pe Domnul Isus un eretic periculos şi L-a
scos afară din sinagogi, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Emiterea
unei circulare. (Vol.III,Stud.9) Dacă capernaumenii ar fi fost siguri că Domnul
Isus era Fiul lui David, ar fi început o ofensivă împotriva vrăjmaşilor Lui, la care
s-ar fi ataşat toată Galileea şi, pe care ei credeau ferm că ar fi continuat-o Fiul
lui David. Şi după ce ar fi nimicit pe toţi vrăjmaşii Lui şi pe ai lor, i-ar fi înzestrat
cu mari favoruri în împărăţia sa. Numai că Mântuitorul nu era ceea ce ei credeau
şi astfel rezultatul ar fi fost catastrofal.
Deşi Domnul Isus a interzis cu tărie celor trei apostoli şi părinţilor
fetei înviate să nu spună nimic despre gloria Sa şi modul învierii, totuşi când
Mântuitorul a ieşit afară din cameră cu ei şi cu fata înviată, mulţimile au izbucnit
în explozii de urale şi au început să-I atribuie titlul de Fiul lui David. De aici, cei
doi orbi, au luat titlul Fiul lui David şi I l-au atribuit Domnului Isus.
Aceşti doi orbi au venit la Fiul lui Dumnezeu cu o credinţă greşită. Textul
citit insistă să ne arate că aceşti orbi, deşi Îl implorau pe Domnul Isus să se
îndure de ei, strigând după El: “Ai milă de noi, Fiul lui David!”, totuşi El Îşi
vedea de drum şi nu le dădea nici o atenţie. Dascălul divin ne-a făcut cunoscut
prin gestul acesta că o credinţă falsă n-are nici o valoare înaintea Lui. Iar când
au intrat aceşti doi orbi la Domnul Isus acasă, El le-a spus că ceea ce le pretinde
este să aibă credinţă adevărată şi personală. Nu ce crede tradiţia evreiască despre
El, ci ce cred ei despre ceea ce El este. Şi numai după ce i-a invitat la o credinţă
adevărată şi personală în El, i-a întrebat: “Credeţi că pot face lucrul acesta?”
355
“Da, Doamne”, I-au răspuns ei.” (v.28) Evanghelistul Matei ne-a relatat în
continuare: “Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: «Facă-vi-se după credinţa
voastră» (30) Şi li s-au deschis ochii.” (v.29-30)
În aceste cuvinte: “Facă-vi-se după credinţa voastră”, Mântuitorul ne
învaţă că El lucrează în vieţile noastre întotdeauna după măsura nevoii şi a
credinţei noastre personale pe care o avem în El. Astfel, calea minunii este ca
şi cea a mântuirii: de-a veni la Mântuitorul cu simţul nevoii şi cu o credinţă
adevărată şi personală şi, de a ne oferi viaţa în mâinile Lui şi de a-I spune: “Eu
ştiu că numai Tu poţi face din mine ce se cuvine să fiu.”
Al treilea lucru pe care ni-l arată dumnezeiescul nostru Învăţător în
legătură cu vindecarea acestor doi orbi este
III. CUM EI TOTUŞI ŞI-AU REALIZAT DORINŢA
Dascălul divin ne învaţă că aceşti doi orbi au fost vindecaţi numai după
ce au ajuns să aibă o credinţă adevărată şi personală. Mântuitorul numai după ce
i-a întrebat: “Credeţi că pot face lucrul acesta?” (v.28) Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: “Credeţi voi că Eu vă pot da lumina ochilor?” Şi după ce ei au răspuns:
“Da, Doamne,” (v.28) S-a atins mai întâi de ochii lor şi apoi, le-a zis: “Facă-
vi-se după credinţa voastră!” (v.29
��
) Şi astfel, ne spune Evanghelistul Matei în
continuare: “li s-au deschis ochii.” (v.30)
��
Atât de mare a fost pentru aceşti doi orbi această realizare a deschiderii
ochilor lor, încât Mântuitorul, deşi le-a interzis să nu spună nimănui în acea
atmosferă inflamabilă din Capernaum, că i-a vindecat, ei, totuşi au umplut
Evanghelistul Matei a scris: “Isus le-a poruncit în mod
lumea pe unde au trecut. ��
categoric şi le-a zis: «Vedeţi să nu ştie nimeni.» (31) Dar ei, cum au ieşit afară,
au răspândit vestea despre El în toată regiunea aceea.”
Cu toată interdicţia Domnului Isus, aceşti doi orbi vindecaţi n-au putut
ca să nu-L facă cunoscut, pentru că simţul nevoii lor după vindecare a fost mare,
credinţa lor personală în El a fost mare şi realizarea dorinţei lor, de asemenea a
fost mare.
Dacă acestora Fiul lui Dumnezeu le-a spus să nu-L mărturisească şi ei
totuşi L-au mărturisit, atunci, cu atât mai mult, noi trebuie să-L vestim, pentru
că nouă nu ne-a zis să tăcem, ci dimpotrivă, ne-a poruncit să-L mărturisim. Şi, cu
toate acestea, tocmai noi nu-L facem cunoscut, fiindcă în sufletul nostru nu s-a
trezit niciodată simţul nevoii de-a ajunge la salvarea eternă, n-am ajuns niciodată
la o credinţă adevărată şi personală în Domnul Isus şi n-am ajuns niciodată la
realizarea supremă a mântuirii! Lucrul acesta trebuie să ne dea mult de gândit.
____________________
I, p. 349.
356
357
47. VINDECAREA UNUI MUT ÎNDRÃCIT
Matei 9 : 32 - 34
�� 32 Pe când plecau orbii aceştia iată că au adus la Isus un mut stăpânit
de un demon.
33 După ce a fost scos demonul din el, mutul a vorbit. Şi mulţimile mirate,
ziceau: “Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!”
34 Dar fariseii ziceau: “Cu ajutorul domnului demonilor scoate El
demonii!”
În acest text care ne vorbeşte despre Vindecarea unui mut îndrăcit,

Evanghelistul Matei ne arată trei lucruri: puterea Domnului Isus, imposibilitatea
de a fi neutru şi piedicile în calea adevărului.
I. PUTEREA MÂNTUITORULUI
În traducerea Bibliei în limba română de către D. Cornilescu scrie: “Pe
când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut stăpânit de un demon.”
(v. 32) În textul grecesc, cât şi în versiunile Bibliei din limbile: engleză, rusă
şi germană scrie “ieşeau”. Ceea ce înseamnă că în timp ce acei orbi vindecaţi
despre care am vorbit în studiul trecut ieşeau din casa Domnului Isus, intrau alţi
oameni la El cu acest mut stăpânit de un demon 1.
Când am vorbit despre vindecarea îndrăcitului din sinagoga din
Capernaum în studiul intitulat Vindecarea unui îndrăcit, (Vol.II,Stud.37) am
văzut cum Mântuitorul a spus că există multe soiuri de demoni (Marcu 9:29)
care, în răutatea lor, caută să distrugă chiar şi creaţia şi, cu atât mai mult pe om,
care este coroana creaţiei şi fiul eternităţii.
Apoi, am mai văzut că în lupta aceasta destructivă a demonilor, unii dintre
ei ne afectează partea spirituală iar alţii partea fizică; că sunt demoni care ne
pângăresc sufletul, sunt demoni de boli mentale şi că există duhuri de surzenie,
muţenie şi orbire.2
Evanghelistul Matei ne-a precizat că duhul rău care a pus stăpânire pe
omul acesta, era un duh de muţenie. Acesta a fost motivul pentru care atunci
când Fiul lui Dumnezeu l-a alungat, îndrăcitul vindecat a început să vorbească.
Evanghelistul Matei a scris “După, ce a fost scos demonul din el, mutul a vorbit.”
(v.33).
Când am tratat studiile intitulate Vindecările după un apus de soare (Vol.
II,Stud.39) şi Paraliticul şi credinţa prietenilor săi, (Vol.II,Stud.45) am văzut
că înaintea casei Domnului Isus era un teren mare viran, în care încăpea cetatea
întreagă şi că atât capernaumenii, cât şi alţi oameni care veneau din toate părţile
358
Israelului, îl umpleau mereu şi adeseori, aşa cum ne-a spus Evanghelistul Marcu,
nu putea să-i mai încapă nici chiar acel loc. (2:2)
��
Ne putem imagina, cât de mulţi erau acum înaintea casei Mântuitorului!
Astăzi, pentru capernaumeni era o zi mare. Fiul lui Dumnezeu S-a înapoiat
din al doilea Său circuit din Galileea care a durat trei luni şi mulţi I-au ieşit în
întâmpinare. Cu mulţimile acestea, El a pornit spre casa lui Iair. Acolo, cu ocazia
morţii fiicei lui Iair care, era primarul cetăţii, au fost alte mulţimi. Şi
��
la vestea
învierii fiicei lui Iair, s-au adunat alte mulţimi. Toate aceste mulţimi erau acum
înaintea casei mamei şi a fraţilor Domnului Isus.
Când am tratat studiul intitulat Paraliticul şi credinţa prietenilor săi (Vol.
II,Stud.45), am văzut că cei patru inşi care l-au purtat pe paralitic, n-au putut să
intre la Domnul Isus, de au trebuit să-I spargă acoperişul. Acum însă, întrebarea
care se pune în acest text este. Cum de au reuşit să ajungă la Fiul lui Dumnezeu
cei care l-au adus pe acest mut îndrăcit? Explicaţia este următoarea. Îndrăciţii sunt
foarte violenţi, fapt pe care l-am văzut când am tratat studiul intitulat Vindecarea
îndrăcitului din Gadara (Vol.IV,Stud.40).
Cât de temut era omul acesta? El când se înfuria şi scotea sunete ascuţite,
toţi se speriau şi se dădeau la o parte. Numai în felul acesta, cei care-l duceau la
Domnul Isus, au reuşit să-l strecoare printre mulţime şi să intre cu el înăuntru la
Mântuitorul.
De aici vedem, câte minuni n-a făcut Fiul lui Dumnezeu la El acasă,
înaintea mamei şi a fraţilor Lui!
Evangheliile ne arată că Mântuitorul avea putere asupra a tot felul de
duhuri necurate; şi ele ne scot acum în evidenţă că El a alungat şi acest soi de
demoni de muţenie. Evanghelistul Matei a scris: «După ce a fost scos demonul
din el, mutul a vorbit.” (v.33)
În al doilea rând, Evanghelistul Matei ne arată în acest pasaj
II. IMPOSIBILITATEA DE A FI NEUTRU
Aici avem, ca în puţine alte texte, tabloul imposibilităţii de a fi neutru.
Domnul Isus era unicatul suprem în istoria neamului omenesc; şi lucrările Lui erau
atât de uimitoare şi fenomenale, încât ele nu atrăgeau atenţia numai martorilor
oculari, ci şi tuturor celor ce ajungeau în contact cu mărturia lor, indiferent de
zona lumii sau de timpul în care trăiau. Nimeni nu putea să vadă o lucrare a
Mântuitorului sau să-I asculte o predică, fără să simtă că era atras puternic de El
sau să aibă repulsie. Evanghelistul Matei ne relatează că mulţimile Îl admirau şi
simpatizau, pe când fariseii Îl urau şi Îl respingeau.
Când omul care fusese mut şi îndrăcit, se întorcea de la Domnul Isus
senin şi vorbind, Evanghelistul Matei ne-a scris: “Mulţimile mirate, ziceau:
«Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!»” (v.33) Mulţimile s-au bucurat că
359
Mântuitorul l-a eliberat pe acest mut de Diavol, l-a vindecat de muţenie şi i-a
transformat viaţa în mod radical. De vreme ce fariseii, când l-au văzut pe acest
om care era mut şi stăpânit de demon, cum era vindecat şi eliberat de Diavol,
au reproşat maselor cu un duh de superioritate că lucrarea aceasta nu era de la
Dumnezeu, ci de la Diavol; că Domnul Isus l-a vindecat pe îndrăcit cu ajutorul
lui Beelzebul, împăratul demonilor. Evanghelistul Matei a scris: “Dar fariseii
ziceau: «Cu ajutorul domnului demonilor scoate El demonii!»” (v.34)
Când am tratat studiul intitulat Calea de mijloc, (Vol.IV,Stud.8) am văzut
că Mântuitorul a explicat cu ocazia vindecării unui alt îndrăcit mut şi orb că
nimeni nu se poate declara neutru faţă de El, fiindcă oricine nu este cu El este
împotriva Lui. (Matei 12:30)
Acest adevăr, spus de Mântuitorul cu privire la imposibilitatea neutralităţii
este permanent în istoria lumii, pentru că nimeni nu se poate reţine în cugetul sau
în atitudinea sa ca să nu se declare: ori pentru El, ori împotriva Lui; şi istoria ne
este martoră la aceasta. Toţi oamenii care L-au cunoscut pe Domnul Isus în mod
obiectiv şi li s-a trezit simţul nevoii după El, L-au acceptat în sufletul lor. Iar, cei
care şi-au închis ochii şi şi-au astupat urechile în mod intenţionat faţă de lucrările
şi învăţătura Lui şi nu li s-a trezit simţul nevoii pentru salvarea lor eternă, luptă
împotriva Lui în modul cei mai nechibzuit, ca fariseii din textul citit.
În al treilea rând, Evanghelistul Matei ne arată în acest text
III. PIEDICILE ÎN CALEA ADEVĂRULUI
Fariseii n-au putut nega puterea Domnului Isus de-a face minuni şi de-
a alunga tot felul de demoni, dar ei I-au atribuit această putere lui Beelzebul,
împăratul demonilor. Evanghelistul Matei a scris: “ Dar fariseii ziceau: «Cu
ajutorul domnului demonilor scoate El demonii!»” (v.34)
Când mutul vindecat se înapoia de la Domnul Isus, fariseii, deşi l-au
văzut vorbind şi că pe faţa lui radia multă bucurie şi pace, ei totuşi au zis că
lucrarea aceasta n-a fost de la Dumnezeu, ci de la Cel Rău. De aici învăţăm
următorul adevăr: Că deşi ochii văd şi urechile aud, depinde şi de faptul cum este
inima; pentru că ceea ce este în inimă, aceea colorează tot ce ochii văd şi urechile
aud.
Ce aveau fariseii în inimă de le-a stricat şi denaturat optica ca să vadă în
lucrearea lui Cristos pe cea a lui Satan? Răspunsul este că ei aveau în inimă două
piedici mari în calea adevărului divin.
1. Prima piedică a fost concepţia lor cu privire la legea lui Moise pe
care ei o considerau că era întru totul de la Dumnezeu.
Când am tratat studiul intitulat Identificarea lui Nicodim, (Vol.II,Stud.16)
am văzut că fariseii credeau că cele cinci cărţi ale lui Moise sunt cel mai sfânt
lucru din lume, pentru că ele conţin Legea lui Dumnezeu. Iar legea o considerau
360
Cuvântul perfect al Celui Preaînalt. Ei credeau că a adăuga sau a scoate un
singur cuvând din ea era un păcat de moarte.
Domnul Isus era singurul care avea o altă optică şi o altă atitudine faţă de
Legea lui Moise. Acesta a fost motivul pentru care El, nu numai că Şi-a permis
să-i arate lacunele, dar chiar a căutat să-i scoată pe oameni din tiparul ei! Şi
aceasta a fost cauza pentru care El le-a citat Legea în Predica de pe munte de
şase ori, ca să-i arate cusururile şi s-o corecteze. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus spunând:
“(21) Aţi auzit că s-a zis: ... «Să nu ucizi!» (22) Dar Eu vă spun că
oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii... (27) Aţi auzit
că s-a zis celor din vechime: «Să nu comiţi adulter!» (28) Dar Eu vă spun că
oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima
lui … (31) S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa soţia, să-i dea un certificat de
despărţire.» (32) Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa soţia dintr-un alt motiv
decâât curvia îi dă ocazia să comită adulter …(33) Aţi mai auzit iarăşi că s-a
zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb… » (34) Dar Eu vă spun: «Să nu juraţi
nicidecum» … (38) Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.»
(39) Dar Eu vă spun: «Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău…» (43) Aţi
auzit că s-a zis: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău.»
(44) Dar Eu vă spun: «Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă
blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc
şi vă persecută»” (Matei 5:21-44)
Toate acestea înseamnă parafrazat: “S-a zis să nu ucizi. Dar Eu vă spun
��
că şi chiar gândul omorului, zămâslit într-o mânie este tot aşa de grav înaintea
lui Dumnezeu ca şi crima. S-a zis să nu desfrânezi. Dar Eu vă spun că şi chiar
o asemenea dorinţă sau intenţie furişată în inimă este tot aşa de păcătoasă şi
condamnabilă înaintea Celui Atotsfânt ca şi desfrâul. ��
S-a zis că dacă cineva
vrea să-şi lase soţia, «să-i dea un certificat de despărţire». Dar Eu vă spun că
şi divorţul este un păcat tot aşa de grav ca şi desfrâul. ��
De aceea, Eu interzic şi
divorţul în mod categoric. S-a zis să nu juri strâmb. Dar Eu vă spun să nu juraţi
nicidecum, pentru că orice jurământ este un păcat. ��
Vi s-a citat legea talionului:
«Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă pretind legea dragostei. Şi
s-a zis să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun
să aveţi dragoste nu numai faţă de semenii voştri, ci şi faţă de vrăjmaşii voştri.”
Acesta a fost motivul pentru care Dascalul divin ne-a învăţat, spunând: “Legea
şi profeţii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu se predică: şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.” (Luca 16:16) Dar,
tot aceasta a fost şi una dintre cauzele pentru care El a trebuit să moară.
Prin faptul că Dascălui ceresc a spus altfel de cum era scris în Vechiul
Testament, fariseii L-au eliminat cu cea mai mare repulsie şi înverşunare. ��
Dar, o
361
dată cu El, ei au respins şi adevărul etern.
2. A doua piedică mare a fariseilor pe care o aveau în calea adevărului
divin era, tiparul legii mozaice după care ei şi-au format întreaga lor structură
sufletească.
Numele fariseu înseamnă “separat” 3. Ei s-au separat de toţi oamenii de
rând şi au depus un jurământ în faţa a trei martori că vor păzi cu cea mai mare
stricteţe legismele pe care le-au extras cărturarii din Legea lui Moise 4.
Cărturarii au definit Legea mozaică şi au transformat-o în legismele lor
în aşa fel, încât era cu putinţă ca cineva s-o împlinească în mod desăvârşit 5.
La aceasta s-a referit Apostolul Pavel atunci când a scris în Epistola sa către
Filipeni: “Eu, care sunt circumcis a opta zi, din poporul lui Israel, din seminţia
lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; (6) în ce priveşte
râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea,
fără pată.” (3:5-6) Astfel, fariseii obişnuiau să spună cu cea mai mare satisfacţie
şi mulţumire de sine: “Eu am împlinit toată Legea, sunt neprihănit, desăvârşit şi
asigurat pentru viaţa veşnică.” 6
Dascălul ceresc ne-a învăţat în Evanghelia Împărăţiei Sale un lucru care
ne taie respiraţia, că tiparul Vechiului Testament a produs un anumit tip de oameni
cărora le lipsea simţul păcatului şi al nevoii după un Mântuitor spiritual, fiindcă
ei credeau că prin ţinerea Legii lui Moise aveau viaţa veşnică, aşa cum am văzut
când a tratat studiul intitulat Martorii Fiului lui Dumnezeu, (Vol.III,Stud.6)
Acesta a fost motivul pentru care atunci când a venit Fiul lui Dumnezeu şi i-a
chemat la pocăinţă şi la Împărăţia Sa cerească, ei L-au respins, L-au declarat
eretic şi I-au atribuit puterea miraculoasă lui Beelzebul!
De aici învăţăm un lucru extraordinar de mare. Când oamenii, în
incapacitatea lor, încearcă să stabilească adevărul despre Dumnezeu, lume şi
viaţă, cad în cea mai mare greşeală: îşi strică optica prin concepţiile lor şi-şi
pierd simţul nevoii faţă de adevărul divin, revelat prin Cel care a stat o veşnicie
întreagă în sânul Tatălui şi era Lumina lumii (Ioan 1:12).
Am văzut că tiparul legii lui Moise a făcut din farisei un anumit tip de
oameni care au crezut că părerile lor preconcepute erau revelaţia desăvârşită a
lui Dumnezeu. Numai că Mântuitorul ne-a învăţat că tocmai aceste păreri au
fost pentru ei periculoase, care le-au orbit ochii minţii ca să nu vadă şi să nu
recunoască adevărul Lui divin, să le distrugă simţul nevoii după salvarea Sa
eternă şi să-i determine să-L respingă cu cea mai mare înverşunare.
Evanghelistul Matei ne-a adeverit cu părere de rău, că tocmai aceste
lucruri i-au făcut pe cei mai buni şi neprihăniţi oameni ai vremii să zică despre
Fiul lui Dumnezeu: “Cu ajutorul domnului demonilor scoate El demonii.”
(v.34)
362
____________________
3. Josephus, F., The Jewish Wars, 1.110.
4. Finkel, Asher., The Pharisees and the Teacher of Nazareth, p. 42.
6. Finkel, Asher., The Pharisees and the Teacher of Nazareth, p. 43.
363
PARTEA A XII
AL TREILEA CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI DIN Galileea

ºi
TRIMITEREA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI
364
48. OMENIREA ÎN FAÞA UNUI DEZASTRU PREZENT ªI VIITOR
Marcu 6 : 6b - 7a
6... Isus străbătea satele din jur şi învăţa mulţimile.
7 Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece...
Matei 9 : 35 - 38
35 Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând poporul în sinagogi,
predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând oriece fel de boală şi orice fel de
neputinţă care era în popor.
36 Când a văzut mulţimile, I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite
şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.
37 Atunci le-a zis ucenicilor Săi: “Mare este secerişul, dar puţini sunt
lucrătorii!
38 Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul
Lui.”
Armonizat
1 Isus străbătea toate cetăţile şi satele/ din jur, (Mc.v.6)/ învăţând poporul
în sinagogi, predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi
orice fel de neputinţă care era în popor. (Mt.v.35)
2 Când a văzut mulţimile, I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite
şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.(Mt.v.36)
3 Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece (Mc.v.7) ucenici şi le-a zis:
“Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! (Mt.v.37)
4 Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul
Lui.” (Mt.v.38)
Fiul lui Dumnezeu a tratat în acest text unul dintre cele mai mari subiecte
Omenirea în faţa unui dezastru prezent şi viitor. El ne-a scos în evidenţă trei
lucruri cu privire la acest subiect: mila Lui, slujirea Lui şi scoaterea şi altor
lucrători la secerişul Lui.
I. MILA MÂNTUITORULUI
Evanghelistul Matei a scris: “Când a văzut (Isus) mulţimile, I S-a făcut
milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.”
(v.36)
În limba greacă există patru cuvinte pentru “milă”: eleos, eleemosyne,
oiktos şi splagchna. Cuvântul splagchna defineşte acea milă care pătrunde cel
mai adânc în suflet şi mişcă cel mai puternic. Evangheliştii,
��
ori de câte ori ne-au
vorbit despre mila Domnului Isus, au folosit acest cuvânt . 1
365
Evangheliştii sinoptici ne-au scos în evidenţă această milă a Domnului
Isus în următoarele patru cazuri. Primul, când vedea suferinţa lumii pe care dorea
în mod intens ca s-o înlăture. Evanghelistul Marcu a scris cu privire la un lepros:
«Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: «…Fii
curăţat!»” (1:41) Şi Evanghelistul Matei ne-a spus în legătură cu doi orbi din
Ierihon: «Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor şi îndată orbii
şi-au primit vederea.“ (20:34) Al doilea caz. Acestă milă Îl mişca pe Mântuitorul
la văzul durerii sufleteşti şi voia să şteargă lacrimile tuturor. Evanghelistul Luca
a scris că odată când Fiul lui Dumnezeu a văzut o mamă văduvă cum îşi ducea
pe singurul ei fiu la mormânt «... I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge!»
(14) Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei care o duceau s-au oprit. El a
zis: «Tinerelule, scoală-te îţi spun!» (15) Mortul s-a ridicat în capul oaselor şi
a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi mamei lui.” (7:13-15) Al treilea caz.
Această milă Îl covârşea pe Mântuitorul atunci când privea mulţimile flămânde.
Evanghelistul Matei a scris cu privire la a doua înmulţire a pâinilor, când
Domnul Isus a săturat patru mii de bărbaţi, fără femei şi copii: “Isus i-a chemat
pe ucenicii Săi şi le-a zis: «Mi-este milă de mulţimea aceasta; căci iată că de trei
zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi,
ca nu cumva să leşine de foame pe drum.»” ��
(15:32) Şi al patrulea caz al acestui
fel de milă al Domnului Isus îl avem în pasajul citit.
Versetul 36 din textul pe care îl studiem sună diferit în traduceri. În
versiunea românească a Bibliei, tradusă de D. Cornilescu scrie: “Când a văzut
(Isus) mulţimile, I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca
nişte oi care n-au păstor.” În versiunea germană a Bibliei, tradusă de Martin
Luther scrie: “…Pentru că erau ca nişte oi pierdute şi risipite …” În Versiunea
Autorizată a Bibliei din limba engleză tradusă de King James sunt redate
cuvintele: “…Pentru că erau ca nişte oi dezorientate şi risipite …” Şi în Biblia
în limba rusă sunt trecute cuvintele: “…Pentru că erau ca nişte oi istovite şi
împrăştiate…”
Întrucât dumnezeiescul nostru Învăţător a asemănat în acest text omenirea
cu oile, trebuie să vedem la ce fel de oi S-a referit. În textul grecesc sunt două
sintagme care ne uimesc: eskulmenoi şi errimenoi. Exegeţii ca, W. Barclay şi
Alexander Bruce ne spun că cuvântul eskulmenoi înseamnă “hoitul pe care îl
sfâşie vulturii şi fiarele sălbatice”; errimenoi are înţelesul “animal care stă întins
la pământ cu răni de moarte”.2
Astfel, Evanghelistul Matei a scris în textul grecesc: “Când a văzut (Isus)
mulţimile I S-a făcut milă de ele, pentru că erau ca nişte oi fără păstor: unele
deja hoituri sfâşiate, iar altele se zvârcoleau lungite la pământ cu răni de
moarte.”
Dascălul ceresc a asemănat omenirea cu nişte oi care sunt într-un pericol
366
permanent şi inevitabil al morţii, şi acesta din trei motive. Primul, pentru că oile
au fost create ca să fie dependente de păstor. Al doilea, pentru că nici o oaie n-
are menirea să conducă turma. Oricare dintre oi s-ar afla în fruntea turmei, ar
conduce turma în prăpastie. Şi al treilea motiv este, că oile au spiritul turmei.
Cercetătorii ne spun că oile sunt cele mai prostuţe animale, pentru că ele, cu
spiritul lor de turmă, dacă cade prima într-o prăpastie, se aruncă toate după ea.
Toate traducerile şi versiunile Bibliei pe care le-am consultat au prins într-o
măsură oarecare din adevăratul înţeles a ceea ce ne învaţă Fiul lui Dumnezeu.
Dascălul ceresc ne spune în acest pasaj că soarta oilor fără păstor este mai întâi:
dezorientarea; apoi: disperarea şi istovirea de foame şi sete; şi, în final: riscul de-
a fi sfâşiate. Aceasta urma să fie şi soarta omenirii fără Dumnezeu, dacă Bunul
Păstor n-ar fi avut milă de noi şi n-ar fi intervenit pentru noi.
Biserica, naţiunea şi chiar lumea întreagă, ca să fie pe o cale bună şi
sigură, trebuie să aibă în frunte oameni care să poată spune ca Apostolui Pavel:
“Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni
11:1) Neamul omenesc, care s-a afundat în păcat şi este pe calea pierzării, are o
singură şansă de salvare: aceea de a-L avea înaintea lui pe Fiul lui Dumnezeu ca
Păstor şi de a-L urma pe El.
Al doilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă acest text este
II. SLUJIREA FIULUI LUI DUMNEZEU
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: “Isus străbătea
toate cetăţile şi satele/ din jur, (Mc.v.6)/ învăţând poporul în sinagogi, predicând
Evanghelia Împărăţiei şi vindecând oriece fel de boală şi orice fel de neputinţă
care era în popor.” (Mt.v.35)
Am văzut că în al doilea circuit din Galileea, care a durat trei luni, Domnul
Isus n-a învăţat pe oameni în sinagogi, datorită circularei pe care a emis-o Marele
Sanhedrin. Iar acum, în acest circuit care a durat 8 luni, din august, anul 28 şi
până în martie, anul 29 3, Îl găsim pe Domnul Isus din nou instruind poporul
în Sinagogi. Se crede că minunea învierii fiicei lui Iair, I-ar fi înlesnit această
toleranţă din cauza efectului pe care l-a avut asupra galileenilor.
Textul citit ne arată că Mântuitorul ne-a slujit prin trei mijloace:
1. Primul mijloc era prin predicare. Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au
scris, îi cităm armonizat: “Isus străbătea toate cetăţile şi satele / din jur, (Mc.
v.6)/ … predicând Evanghelia Împărăţiei …”. (Mt.v.35)
Când am tratat studiul intitulat Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu,
(Vol.II,Stud.30) am văzut că Fiul Celui Preaînalt ne-a adus prima dată predica
pe pământ.
În acest text, cât şi în alte locuri, Evanghelia lui Cristos numeşte “predica”
kerugma.
367
Când un crainic ieşea de la împărat cu un mesaj ca să-l proclame în numele
acestuia, acest mesaj se numea în limba greacă kerugma. Cuvântul kerugma ne
arată că predica are trei caracteristici mari: că este un mesaj oficial, autoritar şi
sigur, pentru că crainicul vorbeşte întotdeauna în numele împăratului 4.
Astfel, pasajul citit ni-L arată pe Domnul Isus ca pe cel mai mare
Predicator, care a ieşit de la un Împărat suprem ca să ne proclame cu o oficialitate
şi cu o autoritate divină anumite lucruri sigure şi necunoscute.
Există o tematică care este cea mai vastă: tematica despre lume şi viaţă.
Nimeni dintre muritori n-a fost în stare să vorbească cândva oficial, autoritar şi
sigur cu privire la aceste domenii. Dar, chiar dacă cineva încearcă să abordeze
aceste teme mari, ca afirmaţiile lui să fie crezute şi acceptate măcar în parte, el
trebuie să apeleze numai la ştiinţă. Însă, întrebarea care se pune mai departe este:
posedă cineva ştiinţa ca să poată vorbi în numele ei? Acesta este motivul pentru
care pământenii şi muritorii n-au putut decât să emită anumite ipoteze cu privire
la aceste teme care, de altfel nu se numesc decât concepţia omului despre lume
şi viaţă. Dar aceste două domenii mari: lumea şi viaţa implică alte două realităţi
infinite: pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa cerească.
Şi acum, dacă nimeni dintre pământeni nu este capabil să ne descopere
nici chiar adevărul despre lume şi viaţă, atunci care dintre ei este în stare să
pătrundă în misterele cu privire la Dumnezeu şi Împărăţia Sa!
Numai mesajul Fiului Celui Preaînalt a putut fi oficial, autoritar şi sigur;
încă de o oficialitate, o autoritate şi o siguranţă divină; şi aceasta nu numai cu
privire la lume şi viaţă, ci şi în legătură cu Dumnezeu şi Împărăţia Sa. Numai
Acela pe care L-a trimis Tatăl şi este singurul Mântuitor, ne poate proclama
adevărul întreg, pentru că numai El a deţinut toată înţelepciunea celor două lumi:
a lumii de sus şi a lumii noastre. Acesta a fost motivul pentru care numai El ne-a
proclamat în Evanghelie, nu numai adevărul despre lume şi viaţă, dar şi adevărul
cu privire la Dumnezeu şi la Împărăţia Sa cerească!
Am văzut că Dascălul divin ne învaţă că dacă soarta oilor fără păstor
duce la dezorientare, disperare, istovire, sfâşiere şi hoit, atunci, cu atât mai
mult, omenirea fără Dumnezeu se află pe un drum care duce la un dezastru mai
mare: în prezent la ignoranţă, suferinţă şi moarte; şi în viitor la un infern veşnic.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a deschis un alt drum, care
duce în prezent la încredere, nădejde şi siguranţă; şi în viitor la fericire, glorie şi
Împărăţia Sa cerească şi eternă!
Lumea fără Cristos este o lume derutată şi disperată. Unul dintre
profesorii universitari, cu numele de Geoffrey Heawood, a spus că omenirea
a ajuns astăzi la o răspântie de drumuri cu indicatoare căzute 5. Iar sociologul
Beverley Nichols a scris o carte cu interviuri, pe care le-a luat de la oamenii cei
mai de seamă. ��
Unul dintre aceştia era Hilaire Belloc, cel mai renumit teolog
368
al Bisericii Romano-Catolice din Anglia. După interviu, sociologul Nichols
a scris următoarele cuvinte: “Îmi pare rău că şi domnul Belloc a vopsit peste
indicatoare. Dar ceea ce mă doare cel mai mult este că generaţia noastră a
rămas fără indicatoare.” 6
2. Al doilea mijloc prin care Mântuitorul ne-a slujit a fost învăţătura.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: “Isus străbătea
toate cetăţile şi satele/ din jur, (Mc.v.6)/ învăţând poporul …” ��
(Mt.v.35)
Oare există vreo deosebire între “a învăţa” şi “a predica”? Da, există,
şi încă o deosebire mare. Am văzut că “a predica” înseamnă a proclama
anumite lucruri sigure şi necunoscute. Iar “a învăţa” înseamnă a explica acele
lucruri. Adeseori
��
se întâmplă că oamenii, deşi cunosc anumite lucruri, totuşi
ei le interpretează greşit. Aici vedem că Mântuitorul n-a venit numai ca să ne
proclame adevărurile cele mari şi necunoscute despre Dumnezeu şi Împărăţia
Sa, dar să ni le şi explice.
3. Al treilea mijloc prin care ne-a slujit Fiul lui Dumnzeu au fost
vindecările.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au scris, îi cităm armonizat: “Isus
străbătea toate cetăţile şi satele/ din jur, (Mc.v.6)/ învăţând poporul în sinagogi,
predicând Evanghelia
Împărăţiei şi vindecând oriece
fel de boală şi orice fel de
neputinţă care era în popor”.
(Mt.v.35)
Vindecările Fiului
lui Dumnezeu aveau trei
caracteristici:
a) Prima caracteristică a fost
mila Sa faţă de cei suferinzi.
Dumnezeu ne-a oferit prin
Fiul Său nu numai revelaţia şi
lumina, dar şi mila şi inima Sa
de Tată, de aceea Evangheliile
abundă în vindecări de acest
gen, aşa cum am văzut mai
înainte în acest text.
b) A doua caracteristică a
vindecărilor Domnului Isus a
fost, ca să adeverească evreilor,
cât şi lumii întregi că El era
Domnul Isus vindecă bolnavii Mesia cel promis. Comentatorul
369
B.F. Westcott a numit această caracteristică a minunilor caracteristica
revelaţională. Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Vechiul Testament că există
două epoci: una prezentă care este rea şi vitregă pentru om şi alta viitoare în
care nu va mai fi lipsă, ură, război, boală şi moarte, ci numai bucurie şi fericire.
Prorocul Isaia a scris: “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide
urechile surzilor; (6) atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va
cânta de bucurie.” (35:5-6) Apoi, Dumnezeu a promis poporului evreu şi prin el
întregului neam omenesc, că ne va trimite pe Fiul Său în calitate de Mântuitor,
care ne va aduce acea epocă. Este adevărat, că Dumnezeu n-a vorbit evreilor prin
proroci despre aceste probleme grele, decât în termenii speranţelor şi a visurilor
lor materiale, pentru că, altfel n-ar fi fost în stare ca să le înţeleagă, rămânând,
însă, să le descopere mai îndeaproape şi să le explice prin Fiul Său.
Evreii aveau două concepţii foarte greşite cu privire la Mesia şi epoca
de aur: Prima lor concepţie greşită a fost că au crezut că acea epocă va avea loc
pe pământ. Tocmai pe tema aceasta s-a creat cea mai mare contradicţie între
cărturarii vremii şi Domnul Isus. Mântuitorul predica o epocă de aur cerească,
iar cărturarii propovăduiau şi aşteptau una pământească. ��
Ei, în părerile lor
preconcepute, n-au vrut să se lase instruiţi de Fiul lui Dumnezeu. Şi a doua
concepţie greşită a evreilor a constat în faptul că Dumnezeu, deşi le-a promis pe
Mesia în epoca prezentă ca să-i mântuiască de păcatele lor, totuşi ei Îl aşteptau
să vină în cea viitoare ca să-i scape de vrăjmaşi şi să înceapă acea epocă de aur
pe pămânnt 7.
Mântuitorul când vindeca bolnavii din Galileea, făcea concomitent două
lucruri: pe de o parte scotea în evidenţă prezicerea Prorocului Isaia; iar, pe de
altă parte demonstra că El acum o împlinea. Aceasta, ca şi când Domnul Isus ar fi
zis: «Aţi auzit ce v-a spus Dumnezeu prin Prorocul Isaia despre epoca de aur, pe
care voi aţi aşteptat-o cu atâta ardoare, că numai în ea oamenii se vor vindeca
de toate bolile lor. Şi acum, dacă Eu fac asemenea lucrări, aceasta înseamnă că
Mesia deja a sosit şi că Eu sunt Acela!”
c) A treia caracteristică a vindecărilor Domnului Isus a fost că ele nu erau
numai nişte fapte măreţe, dar şi acte unice care demonstrau gloria Lui, cât şi
a lumii din care a venit. Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Ioan a
numit minunile Domnului Isus semeion “ferestruică”. Pentru Evanghelistul Ioan
fiecare minune a Mântuitorului era o ferestruică prin care zărea cine era El, cum
era lumea din care a venit şi îi purta sigiliul, şi ce va face El din noi într-o bună
zi.
Evanghelistul Ioan ne arată că atunci când Maria, mama Domnului Isus
a zis Mântuitorului la nunta din Cana Galileii cu ocazia prefacerii apei în vin, ca
una care cunoştea lipsurile şi sărăcia «nu mai au vin”, (2:3) cum Mântuitorul i-a
răspuns: «Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.» (2:4) Ceea
370
ce înseamnă cu alte cuvinte: «Mamă, există o zi măreaţă care se numeşte între
altele şi «Ziua înnoirii tuturor lucrurilor,» (Matei 19:28) când voi transforma
totul dintr-un element într-altul şi pe voi dintr-un trup pământesc şi de ocară
într-altul ceresc şi de slavă. Există o zi glorioasă, ziua unei supraabundenţe
eterne, când nu vor mai fi lipsuri. Dar nu Mi-a sosit încă acel ceas. Tot ce pot
face Eu acum este numai să vă deschid o ferestruică spre acea zi şi să vă arăt un
crâmpei din ea.»
Astfel, prefacerea apei în vin, a fost numai o mică imagine a unei mari
transformări care va avea loc în acea zi şi a turnării supraabundenţei eterne peste
lipsurile şi neajunsurile noastre vremelnice. Evanghelistul Ioan ne-a explicat că
acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a făcut după fiecare minune
un comentariu lung. După săturarea celor cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii,
El a zis: «Eu sunt pâinea vieţii.» ��
(Cap.6) Săturarea celor cinci mii a fost numai
o mică imagine a ceea ce va fi El pentru noi şi cum ne va sătura cândva fiinţa pe
deplin. După vindecarea orbului din naştere, Mântuitorul a zis: “Eu sunt lumina
��
lumii.” (Cap.9) Menirea Lui n-a fost ca să deschidă ochii numai la câţva orbi.
Această vindecare, de asemenea era o ferestruică prin care ne-a arătat ce va fi
El pentru noi în lumea viitoare: că ne va da din nou lumina ochilor chiar dacă
bătrâneţea şi ţărâna îi va întuneca. Şi după învierea lui Lazăr, Domnul Isus a zis:
«Eu sunt învierea şi viaţa.” (Cap.11) Menirea Mântuitorului, de asemenea n-a
fost ca să învieze numai câteva persoane, ci acest miracol era, la fel, o ferestruică
prin care ne-a arătat ce va deveni El în acea zi pentru cei care vor avea parte de
lumea eternă.
Al treilea lucru pe care ni-l arată acest text este
III. SCOATEREA ŞI ALTOR LUCRĂTORI LA SECERIŞUL LUI
CRISTOS
Evanghelistul Matei a scris: “Atunci (Isus) le-a zis ucenicilor: «Mare
este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! (38) Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului
să scoată lucrători la secerişul Lui.»» (v.37-38)
Nimic nu este mai izbitor în aceste două versete decât marea deosebire
care a existat între Domnul Isus şi conducătorii religioşi. Cărturarii şi fariseii
considerau oamenii de rând care nu ţineau legea lui Moise ca pleava pe care o
va arde focul, iar Mântuitorul îi privea ca pe o recoltă secerată pentru grânarul
etern. Căpeteniile ecleziastice aşteptau distrugerea păcătoşilor; pe când Fiul lui
Dumnezeu, în dragostea Sa, a murit pentru mântuirea acestora.
După ce Fiul Celui Preaînalt a transformat Galileea prin predicarea
Evangheliei într-un seceriş pentru Dumnezeu, a cerut ajutorul celor doisprezece
ucenici, fiindcă nu putea să străbată singur cu picioarele Lui de om toate satele
şi cetăţile acestei regiuni, ca să predice în auzul fiecărui locuitor.
371
Dar, El ştia că şi aportul lor va fi insuficient pentru această lucrare măreaţă,
de aceea le-a zis: “Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la
secerişul Lui.” (Mt.v.38)
Predicarea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu este lucrarea cea mai
mare şi importantă pe care Mântuitorul ne-a încredinţat-o. Martin Luther, când
era încă călugăr, avea un prieten foarte evlavios care i-a promis că îi va susţine
tot timpul în rugăciune lucrarea pe care urma s-o facă. Când Luther se găsea
în cea mai mare bătălie a reformei, călugărul a visat o holdă de grâu mare cât
lumea şi pe Luther secerând. Călugărul când s-a trezit şi-a dat seama că el prin
rugăciune numai a zărit recolta, pe când Luther a secerat-o pentru Dumnezeu.
Astfel, a părăsit mănăstirea şi s-a dedicat predicării 8.
Vestirea Evangheliei este atât de importantă, încât rugăciunea şi dărnicia
n-au altă menire, decât s-o sprijine; pentru că numai prin ea, Dumnezeu ni Se
revelează şi ne cheamă la El şi la Împărăţia Sa cerească.
____________________
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 354 – 355.
2. Op. cit. p. 355 – 356;
4. Swete, H.B., Studies in the Teaching of Our Lord, p. 17 - 18.
6. Op. cit.
7. Goppelt, L., Jesus, Paul and Judaism, p. 54.
I, p. 357.
372
Marcu 6 : 7, 12 - 13
7 ... A început să-i trimită doi câte doi, dându-le autoritate asupra
duhurilor necurate.
12 Ucenicii au plecat şi au predicat pocăinţa.
13 Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu ulei mulţi bolnavi şi-i vindecau.
Matei 10 : 1, 7 - 8
1 Apoi Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat
autoritate ca să scoată afară duhurile necurate şi să vindece orice fel de boală
şi orice fel de neputinţă.
7 Şi, pe drum, predicaţi şi ziceţi: “Împărăţia cerurilor este aproape.”
8 Vindecaţi-i pe bolnavi, înviaţi morţii, curăţaţi-i pe leproşi, scoateţi
afară demonii.
Luca 9 : 1 - 2, 6
1 Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi
autoritate peste toţi demonii şi să vindece bolile.
2 Apoi i-a trimis să predice Împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe
cei bolnavi.
6 Ei au plecat şi au mers din sat în sat predicând Evanghelia şi făcând
pretutindeni vindecări.
Armonizat
1 Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi
autoritate peste toţi demonii şi să vindece bolile. (Lc.v.1
2 Apoi a început să-i trimită doi câte doi, (Mc.v.7) ca să predice Împărăţia
lui Dumnezeu (Lc.v.2) şi să vindece orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.
(Mt.v.1)
3 Spunându-le: “pe drum, predicaţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este
aproape.» (Mt.v.7)
4 Vindecaţi-i pe bolnavi, înviaţi morţii, curăţaţi-i pe leproşi, scoateţi
afară demonii.” (Mt.v.8)
5 Ucenicii au plecat, /au mers din sat în sat predicând Evanghelia (Lc.
v.6)/ şi pocăinţa, (Mc.v.12) şi făcând pretutindeni vindecări. (Lc.v.6)
6 Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu ulei mulţi bolnavi şi-i vindecau.
(Mc.v.13)
Acest text intitulat Lucrările încredinţate trimişilor lui Cristos, ne arată

că Mântuitorul a poruncit apostolilor să facă trei lucrări: să predice, să vindece şi
să ungă pe bolnavi cu ulei.
373
I. PREDICAREA
Evanghelistul Luca a scris: “Apoi, i-a trimis să predice…” (v.2)
Evanghelistul Marcu a zis că atunci când Domnul Isus Şi-a trimis ucenicii
în misiune, le-a spus să meargă doi câte doi. El a scris: “ A început să-i trimită
doi câte doi.” (v.7) Comentatorii A. Deissmann, W. Hendriksen şi J.C. Ryle,
au zis că Mântuitorul a dat ucenicilor această poruncă din trei motive. Primul,
fiindcă atunci, datorită unor pericole, toate călătoriile se făceau cel puţin în doi.
Al doilea motiv, pentru că după Legea lui Moise, o mărturie ca să fie crezută
trebuia să fie sprijinită cel puţin de doi martori. (Deut.17:6) Şi al treilea motiv
era, ca să se ajute şi încurajeze reciproc 1. Acestea au fost motivele pentru care şi
Apostolul Pavel, în prima sa călătorie misionară, era însoţit de Barnaba; şi în a
doua sa călătorie misionară era însoţit de Sila şi de alţi colaboratori ca: Timotei,
Luca, Erast, Trofim etc.
Am văzut în studiul trecut că predicarea era lucrarea de bază a Fiului lui
Dumnezeu şi că El a adus prima dată predica pe pământ.
Apoi, am mai văzut că Evangheliile numesc predica în limba greacă
kerugma. Cuvântul kerugma înseamnă mesajul unui crainic care ieşea de la un
împărat ca să-l proclame în numele acestuia. Acest cuvânt ne arată că predica are
trei caracteristici mari: că este un mesaj oficial, autoritar şi sigur, pentru că
crainicul vorbeşte întotdeauna în numele împăratului 2.
Fiul lui Dumnezeu putea să proclame cu o oficialitate, o autoritate şi
o siguranţă divină adevărurile eterne şi necunoscute, fiindcă El a ieşit de la
Împăratul Suprem. Dar ��
ucenicii, cum de au fost în stare să facă lucrul acesta? Ca
să înţelegem această problemă, trebuie să cunoaştem mai întâi motivele pentru
care Dascălul ceresc a ales pe cei doisprezece ucenici, aşa cum am văzut când
am abordat studiul intitulat Alegerea celor doisprezece apostoli. ��
(Vol.III,Stud.10)
Primul motiv a fost ca să-i aibă cu El. Evanghelistul Marcu a scris: “A ales
dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine.” (3:14) Mulţimile au putut veni la
Domnul Isus şi pleca. Ele au putut veni într-o zi şi în următoarea nu. Dar ei au
trebuit să rămână cu El tot timpul. Fiul lui Dumnezeu I-a ales pe cei doisprezece
ucenici ca să scrie în inima lor învăţătura Lui ca într-o carte şi să imprime în
fiinţa lor viaţa Sa. Pe timpul acela nu era nici televizorul, nici radioul şi nici
ziarul. Şi Mântuitorul ca să-Şi răspândească mesajul şi să-l transmită posterităţii,
a găsit cu cale să-l imprime în sufletul lor ca în nişte cărţi vii; ca atunci când ei
urmau să iasă din prezenţa Lui, să-l poată răspândi până la marginile pământului.
Al doilea motiv a fost ca să-i înveţe. Cuvântul “ucenic”, înseamnă cel ce învaţă.
Ucenicii Fiului lui Dumnezeu erau aceia care au învăţat cel mai mult de la El.
Şi ei, numai după ce au studiat la picioarele Lui ani de zile şi au învăţat tainele
Împărăţiei Sale, au fost trimişi în largul lumii. Şi al treilea motiv pentru care
374
Domnul Isus Şi-a ales ucenicii era ca să-i facă apostoli. Evanghelistul Luca a
scris: “ A ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli.” (6:13) Cuvântul
apostol înseamnă în limba greacă “trimis”, “sol”, “reprezentant”, “ambasador”.
Ambasadorul locuieşte într-o ţară străină, dar el vorbeşte în numele ţării lui pe
care o reprezintă. El este etalonul sau mostra supremă a patriei sale. Ucenicii
erau ambasadorii dumnezeiescului lor Învăţător. Ei au ieşit din prezenţa Lui şi au
demonstrat în mod practic prin viaţa şi comportamentul lor că ei Îl reprezentau
pe El şi Împărăţia Sa; şi că aveau o misiune specială ca să-I continue lucrarea.
Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a putut să facă acum
din ucenici, crainicii Lui! Ei au ieşit din prezenţa Lui cu solia pe care El le-a
încredinţat-o, de aceea predicile lor n-au fost altceva decât mesajul pe care
El l-a adus de la Tatăl şi că în ele era sigiliul aceleiaşi oficialităţi, autorităţi şi
siguranţe.
Pasajul citit ne arată că apostolii au predicat trei subiecte mari:
1. Primul subiect era Evanghelia.
Evanghelistul Luca a scris: “Ei au plecat şi au mers din sat în sat
predicând Evanghelia.” (v.6) Dascălul divin ne-a adus Evanghelia, a predicat
Evanghelia şi a învăţat pe ucenici Evanghelia; şi acesta a fost motivul pentru
care El I-a trimis şi pe apostoli să predice Evanghelia.
În studiul trecut am învăţat că Fiul lui Dumnezeu a făcut trei lucrări: a
predicat, a învăţat şi a vindecat. Şi acum observăm că El n-a încredinţat ucenicilor
să facă şi a două lucrare: să înveţe, ci numai prima şi a treia: să predice şi să
vindece. Ceea ce înseamnă că ei nu aveau voie să iasă din învăţătura Lui, ci erau
obligaţi să-I proclame nu numai predicile, dar şi învăţătura.
2. Al doilea subiect pe care l-au predicat ucenicii era Împărăţia lui
Dumnezeu.
Evanghelistul Luca a scris: “I-a trimis să predice Împărăţia lui
Dumnezeu.” (v.2) Împărăţia cerurilor este subiectul principal şi cel mai de preţ
din Evanghelia lui Cristos, de aceea Mântuitorul a accentuat asupra ei într-un
mod deosebit şi Şi-a atenţionat ucenicii, ca ea să fie în centrul atenţiei şi în
mesajele lor.
Alexander Bruce a zis că prin această trimitere a ucenicilor în misiunea
din Galileea, Mântuitorul a început acum să-Şi întemeieze Împărăţia pe
pământ. Comentatorul amintit, a continuat să spună că cine auzea mesajul lor
şi credea în Domnul Isus, devenea fiul Împărăţiei lui Dumnezeu şi primea viaţa
veşnică; iar cine le respingea mesajul, cădea sub osânda lui Dumnezeu 3. Tot
comentatorul Alexander Bruce, a sesizat unul dintre cele mai curioase lucruri
că, tocmai Matei, care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, care aşteptau o împărăţie
mesianică pământească, a numit această Împărăţie cu termenul cel mai spiritual
de Împărăţia cerurilor; şi că el a fost inspirat să întrebuinţeze acest sinonim
375
pentru a ne reda natura Împărăţiei lui Dumnezeu 4. Evanghelistul Matei obişnuia
să înlocuiască sintagma Împărăţia lui Dumnezeu cu sinonimul ei de Împărăţia
cerurilor şi, totodată şi pentru a evita pe cât posibil folosirea Numelui atotsacru
al lui Dumnezeu, după concepţia pe care o aveau evreii.
Atât de mult a insistat Dascălul ceresc asupra acestui subiect al Împărăţiei
lui Dumnezeu, încât a cerut ucenicilor să repete mereu următorul detaliu: “Pe
drum predicaţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este aproape.»” (Mt.v.7)
��
Când am tratat studiile intitulate Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu
(Vol.II,Stud.30) şi Rugăciunea, “Tatăl nostru”, (Vol.IV,Stud.3) am văzut
că în textul grecesc adverbul eggiken din care s-a tradus cuvântul românesc
“aproape”, nu are înţelesul că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de noi în
ce priveşte timpul, ci în ce priveşte deschiderea şi coborârea ei asupra noastră.
Versiunile englezeşti şi americane ale Bibliei: Versiunea Autorizată a lui King
James (Autorised King James Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version) şi Standardul Nou American (New American Standard), au
tradus acest cuvânt “la îndemână”. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul
Isus spunând: “…Pe drum, predicaţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor vă este
la îndemână.»” (v.7) Adverbul eggiken ne arată că aici nu este vorba despre
revenirea grabnică a Domnului Isus, ci ne scoate în evidenţă marele adevăr că
Împărăţia lui Dumnezeu s-a coborât asupra lumii şi că se află la îndemâna fiecărui
om, de aceea ei trebuiau să proclame mereu acest adevăr mare.
3. Al treilea subiect mare pe care îl predicau apostolii era pocăinţa.
Evanghelistul Marcu a scris: “Ucenicii au plecat şi au predicat pocăinţa.”
(v.12) Pocăinţa ocupă al doilea loc ca importanţă în Evanghelia lui Cristos
după Împărăţia cerurilor, pentru că fără ea n-am putea să ajungem niciodată în
Împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii, o dată cu coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu,
au cerut galileenilor să se pocăiască în vederea intrării în ea, pentru că pocăinţa
este singurul mijloc prin care putem intra în Împărăţia cerurilor. Atât de mari
sunt aceste două subiecte, încât Evanghelia lui Cristos, rezumându-se aproape
numai la ele, se numeşte Evanghelia pocăinţei noastre şi Evanghelia Împărăţiei
lui Dumnezeu.
A doua lucrare pe care Mântuitorul a încredinţat-o apostolilor ca s-o facă
a fost
II. VINDECAREA
Evanghelistul Matei a scris: “Apoi Isus i-a chemat pe cei doisprezece
ucenici ai Săi şi le-a dat autoritate ca să scoată afară duhurile necurate şi să
vindece orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.” (v.1)
Când am tratat studiile intitulate Secretul succesului Domnului Isus,
(Vol.II,Stud.40) Efectele rugăciunii lui Cristos asupra Predicii de pe munte
376
(Vol.III,Stud.11) şi Două portrete, (Vol.IV,Stud.45) am văzut că Mântuitorul S-a
dezbrăcat prin întrupare de prerogativele Sale divine ca: gloria, puterea, mărirea
şi altele. Acesta a fost motivul pentru care El atunci când S-a rugat în Camera
de Sus la sfârşitul vieţii Sale umane, a zis: “Şi acum, Tată, glorifică-Mă la Tine
Însuţi cu gloria pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.” (Ioan 17:5)
Evangheliile ne dezvăluie că tot ce I-a rămas Domnului Isus era conştienţa Sa
eternă, care I s-a trezit la vârsta de 12 ani, când L-a numit pe Dumnezeu de
prima dată Tatăl Său şi Templul Casa Tatălui Său. Şi de aici înainte Îl vedem
mereu cum era conştient de locul de unde a venit şi de lucrarea pe care a fost
trimis s-o facă. Evanghelistul Ioan L-a citat, spunând: “M-am coborât din cer ca
să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.” (6:38)
Şi acum, dacă Fiul lui Dumnezeu era conştient că Tatăl I-a încredinţat o
lucrare de făcut, Evangheliile continuă să ne arate cum El Se retrăgea mereu în
singurătate ca să petreacă cu Tatăl în rugăciune ore şi chiar zile întregi, cu scopul
de a Se încărca cu puterea Lui în vederea realizării acestei lucrări. Evanghelistul
��
Luca ne-a informat că Domnul Isus era singurul care a coborât puterea lui
Dumnezeu în lucrările Lui. El a scris: “Iar puterea Domnului era cu El ca să
vindece.” (5:17)
Dar, textul citit ne arată, aşa după cum observă Alexander Bruce că
Mântuitorul n-a coborât puterea lui Dumnezeu numai în lucrările Lui, ci şi în
ale apostolilor 5. Evanghelistul Luca a scris: “Le-a dat putere şi autoritate peste
toţi demonii şi să vindece bolile.” (v.1) Şi Evanghelistul Matei a spus: “Şi le-a
dat autoritate … să vindece orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.” (v.1)
În textul grecesc scrie cu privire la duhurile necurate: “Le-a dat autoritate peste
toţi demonii,” (Mc.v.7; Mt.v.1 şi Lc.v.1) ceea ce înseamnă: “Le-a dat autoritate
asupra tuturor demonilor şi putere să vindece toate bolile.”
Am văzut că în prima lucrare a apostolilor: de-a predica, era lumina şi
înţelepciunea Dascălului lor divin. Iar
��
acum învăţăm că şi în a doua lor lucrare:
de-a vindeca, era puterea Lui.
Vindecările apostolilor aveau, la fel, tot trei caracteristici ca ale Domnului
Isus, aşa cum am văzut în studiul trecut.
1. Prima caracteristică a minunilor apostolilor era că prin ele Mântuitorul
Îşi arăta mila.
Aşa după cum Dumnezeu ne-a oferit prin Cristos nu numai revelaţia, ci
şi mila, tot aşa, nici Mântuitorul nu ne-a transmis prin apostoli numai adevărul
etern, ci şi inima Lui. El a zis: “Vindecaţi-i pe bolnavi, înviaţi morţii, curăţaţi-i
pe leproşi, scoateţi afară demonii.” (Mt.v.8)
Fiul lui Dumnezeu a dat putere apostolilor să vindece oamenii atât din
punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere spiritual. În textul grecesc scrie
pentru cuvântul nostru “bolnavi” asthenes, care înseamnă “slabi”, “şubrezi” şi
377
“debili”6. Astfel, când Domnul Isus a încredinţat ucenicilor această lucrare, le-
a zis cu alte cuvinte: “Vindecaţi slăbănogii trupeşti şi sufleteşti! Înviaţi morţii
trupeşti şi sufleteşti! Şi curăţaţi leproşii trupeşti şi sufleteşti, pentru că vouă v-am
dat această putere! Şi scoateţi afară demonii din trupurile şi sufletele oamenilor,
fiindcă pe voi v-am dotat cu această autoritate asupra demonilor!”
2. A doua caracteristică a minunilor apostolilor era că şi prin ele
Mântuitorul a dovedit că era Mesia cel promis, că Împărăţia Lui a început
şi că El deja a ales pe fondatorii ei după numărul celor doisprezece patriarhi
şi douăsprezece seminţii, care reprezentau întreg poporul lui Dumnezeu 7.
Astfel, aşa cum au spus comentatorii H.B. Swete şi Alexander Bruce că atunci
când Domnul Isus i-a înzestrat pe cei doisprezece apostoli cu putere ca să vindece
pe oameni de tot felul de boli, a arătat mai întâi evreilor pe fondul concepţiilor
lor şi, apoi lumii întregi, că El era Mesia cel promis, că Împărăţia Lui mesianică
a sosit şi că atunci a început să se împlinească ce a scris Prorocul Isaia când a
spus: “Atunci, se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor;
(6) atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie.”
(35:5-6)
Apostolii demonstrau galileenilor în mod practic că dacă ei vindecau pe
slăbănogi, înviau morţii, curăţau leproşii şi alungau demonii, aceasta însemna că
Învăţătorul lor era Mesia, că El i-a dotat cu această putere şi că Împărăţia Lui a
început.
Şi Iuda a luat parte la această misiune din Galileea, şi el a alungat domonii.
Mântuitorul pe el l-a prevenit şi l-a vizat în mod special atunci când a zis în
Predica de pe munte: “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-
am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele
Tău?» (23) Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-
vă de Mine, voi toţi care aţi trăit fărădelege.»” (Matei 7:22-23)
3. A treia caracteristică a minunilor ucenicilor era că şi prin ele Fiul lui
Dumnezeu ne-a deschis nişte ferestruici spre Sine şi spre Împărăţia Lui, ca
să ne arate cine era El şi cum este lumea din care a venit.
Am văzut în studiul trecut că minunile pe care le-a făcut Mântuitorul
nu erau numai nişte fapte măreţe, ci şi acte unice pe care Evanghelistul Ioan le-
a numit semeion, “ferestruici”. Şi vindecările apostolilor erau nişte ferestruici
cereşti, pe care Dascălul divin le-a deschis ca să ne arate cine era Acela care le-a
dat o astfel de putere şi cum este Împărăţia Sa.
Faptul că Mântuitorul a dotat pe apostoli cu putere ca să vindece orice
boală, să învieze morţii şi să alunge toate soiurile de demoni, era un act divin
care ne arată că El ne cheamă la o Împărăţie în care nu există boală, nici moarte
şi nici măcar un singur duh necurat care să ne tulbure.
Împărăţia mesianică a lui Cristos de pe pământ era numai o mică umbră
378
a Împărăţiei Sale cereşti.
Atât de mari au fost cele două lucrări ale apostolilor: predicarea
adevărului etern al lui Cristos şi miracolul vindecărilor, încât au făcut din ei cele
douăsprezece pietre fundamentale ale cetăţii de aur din cer şi cele douăsprezece
porţi de perlă. Apostolii sunt pentru noi atât de importanţi prin cele două lucrări
pe care le-au făcut, încât numai pe temelia lor vom fi zidiţi în cetatea eternă şi pe
porţile lor de perlă vom intra în oraşul de aur.
Ioan Teologul a explicat pe fondul concepţiilor evreieşti şi al simbolurilor
convenţionale ale acelui timp că cei doisprezece apostoli reprezintă cele
douăsprezece seminţii ale Noului Israel, ceea ce înseamnă toţi răscumpăraţii
Mielului 9. Apostolul Ioan a scris în Apocalipsa. “Zidul cetăţii avea douăsprezece
temelii şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai
Mielului” (21:14) şi “(Zidul cetăţii) avea douăsprezece porţi. Şi pe ele erau scrise
nişte nume: numele celor douăsprezece seminţil ale fiilor lui Israel” (21:12).
Toate acestea înseamnă că cei care au fost zidiţi pe temelia apostolilor;
vor avea parte de cetatea lor eternă; şi că cei care au acceptat acum mesajul lor
şi au zărit prin ferestruicile lucrărilor lor cerul, vor avea acces în cetatea de aur
prin porţile lor de perlă.
Robert Anderson a zis în cartea sa intitulată Tăcerea lui Dumnezeu (The
Silence of God) că minunile Domnului Isus cu cele trei caracteristici, cât şi ale
apostolilor, sunt un unicat şi că ele au aceeaşi valoare pentru toate timpurile 10.
A treia lucrare pe care a cerut-o Domnul Isus ucenicilor ca s-o facă era
III. UNGEREA CU UNTDELEMN
Evanghelistul Luca a scris: “Ei au plecat şi au mers din sat în sat …
făcând pretutindeni vindecări.” (v-6) Iar Evanghelistul Marcu a continuat să
spună: “Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu ulei mulţi bolnavi şi-i vindecau.”
(v.13)
Astăzi, când medicina a avansat foarte mult, ungerea bolnavilor cu ulei
ni se pare un lucru foarte curios. Unii înclină să creadă că ucenicii s-au folosit de
un mijloc de vindecare înapoiat. ��
Iar alţii sunt ispitiţi să tragă o concluzie chiar şi
mai rea, că aici avem a face cu o superstiţie.
Comentatorii au dat în decursul celor două milenii trei explicaţii la această
problemă:
a) Unii opinează că ucenicii au folosit uleiul ca medicament. În lumea
antică, uleiul de măsline era considerat un medicament panaceu, despre care se
credea că vindeca orice boală11.
Galen, un mare medic grec, a zis: “Untdelemnul este cea mai bună
doctorie care vindecă toate bolile.” 12. În Biblie, de asemenea găsim scris că
uleiul se folosea ca medicament. Spre exemplu, Domnul Isus a zis în parabola
379
cu Samariteanul milostiv că acest samaritean a turnat ulei peste rănile celui
care a căzut între tâlhari (Luca 10:34) W. Barclay, ca şi alţi comentatori care au
îmbrăţişat acestă părere, au spus că uleiul apostolilor a avut prin mila şi puterea
lui Cristos un efect nou 13.
b) Alţii cred că ucenicii s-au folosit de ulei fiindcă în el se afla o putere
miraculoasă. Comentatorul E.P. Groenewald ne spune că această opinie este
greşită, pentru că ea este în discordanţă nu numai cu textul citit, dar chiar şi cu
întreaga Biblie, care nu ne permite să concepem aşa ceva. Cum pot să creadă
susţinătorii acestei opinii că în ulei se află o putere miraculoasă, când în textul
pe care îl studiem scrie clar că Domnul Isus I-a dotat pe apostoli cu o putere
supranaturală cu care să vindece bolnavii? Opinia aceasta nu numai că este în
contradicţie cu pasajul citit şi întreaga Biblie, dar este chiar şi absurdă 14.
c) Şi, mulţi alţi comentatori ca, E.P. Gould, R.A. Cole, J.A.C. Van Leeuwen,
W. Hendriksen etc, susţin cu tărie că uleiul era numai simbolul prezenţei, al
graţiei şi al puterii divine, şi că în el nu se afla nici o putere miraculoasă. Toţi
aceştia argumentează cu faptul că uleiul simboliza vindecarea, cât şi prezenţa, 15
graţia şi puterea divină în consacrarea unor persoane pentru slujire 16, (Lev.2:1;
Num.4:9; Ps.89:20) şi iluminarea spirituală. 17 (Exod 25:37; Zah.4:1-6; Is.11:2;
Apoc.1:4,12)
Noi alegem această ultimă explicaţie ca fiind autentică, pentru că este în
concordanţă cu textul.
Din toate acestea reiese că această lucrare de vindecare o făcea Domnul
Isus prin ucenici şi nu ucenicii, şi cu atât mai puţin uleiul, pentru că uleiul nu era
decât un semn vizibil al lucrării divine. Lucrarea de vindecare pe care o făceau
apostolii în misiunea din Galileea marcată cu simbolul uleiului, demonstra vizibil
pe fondul concepţiei Vechiului Testamnent că Împărăţia cerurilor a început şi că
apostolii făceau lucrarea Împăratului lor care i-a trimis.
Mai târziu, când Domnul Isus i-a trimis pe apostoli la neamuri, El nu le-
a mai încredinţat această lucrare ca să-i ungă pe bolnavi cu untdelemn, fiindcă
neevreii nu cunoşteau acest simbol al uleiului 18.
În Epistola lui Iacov în care scrie: “Este vreunul printre voi, bolnav?
Să-i cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge
cu untdelemn în Numele Domnului.” (5:14) Aici, uleiul nu avea însemnătatea
unui simbol al vindecării divine, ca în cazul textului pe care îl studiem, ci
înţelesul unui medicament. Iacov, fratele Domnului, a îndemnat în epistola sa pe
prezbiterii Bisericii să se roage pentru bolnavi şi, totodată să le administreze şi
ulei ca medicament.
Sacramentul ungerii romano-catolicilor şi al ortodocşilor, pe care îl
administrează bolnavilor înainte de deces este pur tradiţional şi el nu are nimic
în comun cu acest text 19.
380
Am văzut că numai a treia explicaţie a ungerii este autentică, pe care noi nu
o putem practica, deoarece ungerea nu este altceva decât simbolul puterii divine.
Or, pe noi Domnul Isus nu ne-a dotat cu puterea supranaturală a vindecării, ca
pe apostoli. Care dintre noi poate să spună că echivalează cu un apostol şi că
dispune de o putere miraculoasă?
____________________
1. Deissman, A., Light from the Ancient East, p. 122 – 123;
Ryle, J.C., Mark, p. 67.
��
3. Bruce, A., The Training of the Twelve, p. 100,114 – 115.
4. Op. cit. p. 103.
5. Op. cit. p. 109.
6. Op. cit. p. 50;
Taylor, Isaac, Restoration of Belief, p. 128 – 211.
7. Calvin, John, The Acts of the Apostles, Vol. I, p. 212.
8. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 119;
Bruce, A., The Training of the Twelve, p. 102.
9. Marshall, Howard, The Acts of the Apostles, p. 64;
Bruce, A., The Training of the Twelve, p. 32.
10. Harrison, E.F., Viaţa lui Isus, p. 117.
12. Op. cit. p. 46;
14. Groenewald, E.P., Die Evangelie volgens Markus, Vol. II, p. 140.
15. Gould, E.P., The Gospel according to St. Mark, p. 108;
Cole, R.A., The Gospel according to St. Mark, p. 109;
Van Leeuwen, J.A.C., Het Evangelie naar Markus, p. 75.
17. Op. cit. p. 232.
18. Op. cit.
19. Op. cit. p. 233.
381
50. INSTRUCÞIUNILE ÎMPÃRATULUI DATE MESAGERILOR
I
Marcu 6 : 8 - 9
8 Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă
nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu;
9 să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine.
Matei 10 : 5 - 6, 8 - 10, 40 - 42
5 Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat
învăţăturile următoare:
Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a
samaritenilor;
6 ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel.
8 … Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.
9 Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre,
10 nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag,
căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.
40 Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte
Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine.
41 Cine primeşte un profet, în numele unui profet, va primi răsplata unui
profet; şi cine primeşte un om drept, în numele unui om drept, va primi răsplata
unui om drept.
42 Şi oricine va da de băut fie şi numai un pahar de apă rece unuia
din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde
răsplata.
Luca 9 : 3
3 “Să nu luaţi nimic cu voi pe drum,” le-a zis El; ‘’nici toiag, nici traistă,
nici pâine, nici bani, nici două haine.”
Armonizat
1 Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat
învăţăturile următoare:
Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a
samaritenilor; (M.t.v.5)
2 ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel. (Mt.
v.6)
3 Fără plată aţi primit, fără plată să daţi. (Mt.v.8)
4 Să nu luaţi nimic cu voi pe drum: (Lc.v.3) nici aur, nici argint, nici
aramă în brâiele voastre, (Mt.v.9)
5 nici traistă, /nici pâine (Mc.v.8)/, nici două haine, nici încălţăminte,
382
nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui. (Mt.v.10)
6 Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe
Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine. (Mt.v.40)
7 Cine primeşte un profet, în numele unui profet, va primi răsplata unui
profet; şi cine primeşte un om drept, în numele unui om drept, va primi răsplata
unui om drept. (Mt.v.41)
8 Şi oricine va da de băut fie şi numai un pahar de apă rece unuia din
aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.
(Mt.v.42)
Mântuitorul, înainte de a-Şi trimite ucenicii prima dată singuri în misiune,

a ţinut o cuvântare lungă în care le-a dat opt instrucţiuni de care urma să depindă
succesul lor. Patru dintre ele le vom studia în acest text intitulat Instrucţiunile
Împăratului date mesagerilor Lui: să nu meargă la neamuri şi la samariteni, ci
numai la israeliţi; să nu se poarte luxos; să nu ia bani pentru lucrările lor; şi să nu
se îndeletnicească cu lucrurile materiale pentru întreţinerea lor; şi de alte patru
ne vom ocupa în studiul următor cu aceeaşi temă.
În Biblia noastră românească tradusă de D. Cornilescu scrie: “ Aceştia
sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile
următoare...” (Mt.v.5) Evanghelistul Matei a folosit în textul grecesc pentru
cuvântul nostru “învăţăturile” paraggelia, care era un termen militar şi însemna
“a comanda’’. Acest cuvânt L-a descris pe Domnul Isus ca pe un general care a
dat comandanţilor anumite ordine înainte de-ai trimite în campanie 1.
Prima instrucţiune a Domnului Isus pe care a dat-o apostolilor a fost,
I. SĂ NU MEARGĂ LA NEAMURI ŞI LA SAMARITENI, CI NUMAI LA
ISRAELIŢI
El le-a zis: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo
cetate a samaritenilor; (6) ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei
lui Israel.” (Mt.v.5-6)
“Oile pierdute ale casei lui Israel” nu înseamnă numai oamenii decăzuţi,
ci şi toţi evreii care nu credeau în Domnul Isus şi nu L-au acceptat ca
Mântuitor 2.
La prima vedere ni se pare că este imposibil ca Domnul Isus să fi dat o
asemeriea poruncă, pentru că El n-a putut să excludă pe nimeni de la Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu. Mulţi înclină să creadă că alţii I-au pus pe buze această
interdicţie, dintre cei care au dorit să ţină Evanghelia numai pentru evrei şi cu
care Pavel, apostolul neamurilor a întâmpinat mari greutăţi. Aceste cuvinte n-au
fost inventate de nimeni, ci Însuşi Mântuitorul le-a spus cu gura Lui.
Se ştie că această dispoziţie a Fiului lui Dumnezeu n-a fost permanentă.
383
Evangheliile ne arată, cum chiar Mântuitorul personal a vorbit cu samariteanca
la fântâna lui Iacov şi a căutat s-o câştige pentru Împărăţia lui Dumnezeu; şi
prin ea, pe toţi samaritenii; (loan 4:4-42) cum a spus parabola nemuritoare
cu samariteanul milostiv; (Luca 10:30-37) cum a vindecat-o pe fiica femeii
siro-feniciene; (Matei 15:21-28) şi cum, după învierea Sa din morţi a poruncit
apostolilor să predice Evanghelia tuturor naţiunilor. (Matei 28:12-20; Marcu
16:15-16; Luca 24:47)
Dascălul divin a hotărât ca ucenicii să nu meargă la neamuri şi la
samariteni din următoarele trei motive:
a) Comentatorii şi exegeţii Bisericii Primare ca, Gură de Aur, Ieronim şi
Teofilact au spus că primul motiv a fost că evreii aveau încă întâietatea ca să
fie chemaţi primii la Evanghelie, mântuire şi Împărăţia cerurilor, pe motivul că
Dumnezeu a încheiat cu ei un legământ în Vechiul Testament prin Avraam; lor
le-a dat legea prin Moise; din mijlocul lor a chemat prorocii; şi că El a făcut parte
din naţiunea lor 3.
b) Alţi comentatori ca, Alexander Bruce şi W. Barclay, au zis că al doilea
motiv a fost că ucenicii nu erau pregătiţi încă, să ducă Evanghelia şi la alte
naţiuni. Lucrul acesta au urmat să-l facă după învierea Mântuitorului 4.
c) Tot comentatorii Alexander Bruce şi W. Barclay, cât şi alţii, au explicat
că al treilea motiv, care era cel mai mare a fost, o problemă de viziune şi strategie.
Un comandant, cu forţe mai mici, ştie că trebuie să-şi limiteze obiectivele. El ştie
că trebuie să se îndrepte numai spre un anumit puct. Dacă şi-ar răspândi forţele
pe o rază mai mare, ar da greş 5.
La estul Galileii era Decapole, marele teritoriu al grecilor; la vest
era Marea Mediterană; la nord, Siria; şi la sud, Samaria. Domnul Isus ca un
comandant înţelept, Şi-a concentrat forţele într-un mod iscusit, numai spre “oile
pierdute ale casei lui Israel” din Galileea, (Mt.v.6) fiindcă Galileea era singura
regiune a acestei ţări care avea uşa deschisă pentru învăţători noi 6, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat Galileea, locul predicării Fiului lui
Dumnezeu. (Vol.II,Stud.29) Şi, prin urmare, acest obiectiv restrâns al Domnului
Isus din Galileea, pe care El l-a atins prin ucenici, a contribuit mai târziu foarte
mult la triumful Evangheliei Lui asupra lumii 7.
A doua instrucţiune pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor a fost,
II. SĂ NU SE POARTE LUXOS
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Să nu luaţi nici
aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre, (10) nici traistă pentru drum, nici
două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana
lui.” (v.9-10) Şi Evanghelistul Marcu, L-a redat pe Mântuitorul zicând: “Le-a
poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici
384
traistă, nici bani de aramă la brâu; (9) să se încalţe cu sandale şi să nu se
îmbrace cu două haine.” (v.8-9)
Comentatorii Vicent Taylor, F.C. Grant şi H.A.W. Meyer, au crezut că
între Evangheliştii Matei şi Marcu există aici o contradicţie sigură 8. Evanghelistul
Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând, aşa după cum am văzut: “Să nu luaţi
… încălţăminte, nici toiag,” (v.9-10) pe când, Evanghelistul Marcu L-a redat pe
Mântuitorul zicând: “Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag
…(şi) (9) să se încalţe cu sandale …” (v.8-9) Cine a greşit? Mântuitorul S-a
contrazis sau unul dintre evanghelişti a scris eronat? N-a greşit nici Mântuitorul
şi nici evangheliştii. Comentatorii R.C.H. Lenski, W. Hendriksen şi D.B.J.
Campbell, au spus că Fiul lui Dumnezeu când a zis: “Să nu luaţi … încălţăminte”,
nu le-a spus să meargă desculţi, ci le-a interzis să poarte încălţăminte scumpă,
pentru că grecescul upodemata a însemnat “încălţăminte extra”, confecţionată
din piele superioară. Şi când Mântuitorul le-a spus “să se încalţe cu sandale”,
de asemenea, le-a zis să poarte încălţăminte ieftină, fiindcă grecescul sandalia
înseamnă “încălţăminte modestă”, făcută adeseori din talpă de lemn şi chiar din
rogojină 9.
Iar, în ce priveşte toiagul, J. Calvin a fost de părere că evangheliştii Matei
şi Luca s-au referit la baston de sprijin; pe când Evanghelistul Marcu, a avut în
vedere toiagul de călătorie 10. Astfel, după opinia lui Calvin, Mântuitorul le-a
spus apostolilor că puteau să ia cu ei un toiag de călătorie, care îi era foarte
necesar unui călător 11. Dar, în schimb, le-a interzis să poarte un baston luxos de
sprijin.
Mântuitorul a zis apostolilor mai departe: “Să nu luaţi … două haine.”
(Mt.v.9-10) Îmbrăcămintea evreilor se compunea din cinci articole: veşmânt
exterior, veşmânt interior, brâu, turban şi încălţăminte 12. Veşmântul
��
interior era
mai scump decât toate celelalte articole la un loc. El, adeseori se confecţiona
dintr-un material foarte costisitor 13. Mântuitorul când a zis: “Să nu luaţi două
haine”, (Lc.v.3) s-a referit la acest veşmânt.
Comentatorii Alexander Bruce şi R.C.H. Lenski, au zis că Domnul Isus
n-a interzis mesagerilor Lui numai luxul, ca să nu ia cu ei veşmânt interior extra,
încălţăminte extra şi un baston extra; dar El le-a interzis chiar şi suplimentarea,
ca să nu ia cu ei două veşminte interioare chiar dacă erau mai modeste; pentru că
un veşmânt interior oricât de ordinar ar fi fost, el totuşi era scump. Mântuitorul
le-a spus apostolilor că dacă au sandale în picioare, un toiag de călătorie şi un
singur veşmânt interior, le era suficient 14.
Dascălul divin, care a cunoscut natura umană mai bine ca oricare altul,
a văzut în luxul mesagerilor Lui o pricină de poticnire pentru multe suflete şi
o piedică pentru triumful Evangheliei Împărăţiei Sale, de aceea l-a interzis
categoric 15.
385
A treia instrucţiune pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor a fost,
III. SĂ NU IA BANI PENTRU LUCRĂRILE LOR
El le-a zis: “Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.” (Mt.v.8)
Am văzut în studiul trecut că Mântuitorul le-a încredinţat celor doisprezece
apostoli două lucrări: să predice şi să vindece. Acum, la care dintre acestea s-a
referit El când le-a spus să le facă fără bani, numai la vindecări sau la amândouă?
Răspunsul îl avem din însăşi cuvintele Domnului Isus.
Ca să cunoaştem principiul Dascălului divin pe care l-a avut în privinţa
aceasta şi în virtutea căruia El a dat apostolilor această poruncă, trebuie să ştim
două lucruri: adevăratul înţeles al cuvintelor Lui şi fondul pe care le-a rostit.
În textul grecesc pentru cuvintele noastre româneşti “fără plată” scrie dorean,
care înseamnă “în dar”, “gratis”.
La baza Legii mozaice a stat un mare principiu, că Moise a primit Legea
de la Dumnezeu în dar, şi că el în dar a trebuit s-o dea poporului. Hillel, care
era unul dintre cei mai mari dascăli ai lui Israel, a zis rabinilor: “Aşa după cum
Dumnezeu a învăţat pe Moise gratis, tot aşa şi tu eşti obligat să înveţi Legea pe
alţii fără plată” 16. Rabinii aveau în privinţa aceasta o conştiinţă atât de înaltă,
încât mai bine preferau să moară de foame şi în mizerie decât să înveţe pe cineva
Legea pe bani.
Hillel a spus în continuare, că cel care îşi sacrifică cununa pentru profit
material, se angajează la cea mai mare pierdere şi ruinare 17.
Se spune despre rabinul Tarphon că a trecut odată pe lângă o grădină cu
smochinii culeşi şi, văzând câteva smochine rămase, a intrat în ea ca să le ia.
Paznicii, venind la el, au început să-l bată zdravăn. El, ca să scape, a spus cine
era. Şi pentru că era un rabin renumit, ei l-au lăsat să plece. Tarphon, fiindcă şi-
a folosit calitatea de rabin pentru a scăpa de acest necaz, a regretat toată viaţa.
El, cât a trăit era foarte necăjit şi-şi zicea mereu: “Vai de mine, mi-am sacrificat
cununa pentru un avantaj de moment!” 18
Acesta era poporul la care Domnul Isus Şi-a trimis ucenicii! Evreii, deşi
erau consideraţi ca cel mai afacerist popor, totuşi când era vorba de Lege, ei
s-au ferit ca s-o folosească pentru câştig material. Dacă acesta era standardul
poporului la care Domnul Isus Şi-a trimis ucenicii, atunci cu cât mai înalt trebuia
să fie standardul lor!
Mântuitorul, când a poruncit apostolilor: “Fără plată aţi primit, fără
plată să daţi”, le-a spus cu alte cuvinte: “Darul vindecării a tot felul de bolnavi,
al curăţării leproşilor, al alungării demonilor şi al învierii morţilor, Eu vi l-am
dat gratis; şi tezaurul adevărului etern, de asemenea, vi l-am oferit în dar, de
aceea, vă poruncesc ca şi voi să le daţi lumii tot fără plată.”
Faptul că apostolii, pe de o parte predicau despre nişte lucruri atât de
386
mari şi făceau lucrări atât de uimitoare; iar, pe de altă parte, se purtau foarte
modest, îi mişca puternic pe oameni, pentru că vedeau chiar în comportamentul
lor calitatea unor soli adevăraţi ai Împăratului etern.
Ne putem imagina, câţi bani ar fi putut câştiga ucenicii prin darul
vindecării! Dar nimic nu le-ar fi fost mai dăunător ca acest câştig, lor, oamenilor
la care erau trimişi şi lucrării pe care trebuiau s-o facă; care i-ar fi descalificat
automat pe ei şi toată lucrarea lor.
A patra instrucţiune pe care a dat-o Mântuitorul ucenicilor în acest text
era,
IV. SĂ NU SE ÎNDELETNICEASCĂ CU LUCRURILE MATERIALE
PENTRU ÎNTREŢINEREA LOR
Evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm
armonizat: “Să nu luaţi nimic cu voi pe drum: (Lc.v.3) nici aur, nici argint, nici
aramă în brâiele voastre, (Mt.v.9) nici traistă, /nici pâine (Mc.v.8)/, nici două
haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.”
(Mt.v.10)
În versetul 10 “…căci vrednic este lucrătorul de hrana lui”, scrie în
unele manuscrise ale Evangheliei după Matei ��
τρоφής��
(trophēs)
��
cu “o” scurt care
înseamnă în limba greacă “hrană”. Iar, în alte manuscrise scrie τρωφής��
�� (trōphēs)
��
cu “o” lung, care înseamnă “lucruri valoroase” şi “lux”. Teofilact, un comentator
din Biserica Primară, cât şi bibliologii şi comentatorii moderni, susţin cu tărie că
iniţial era cuvântul trophēs cu “o” scurt, care înseamnă “hrană”. Tot aceştia spun
că unii copişti au greşit acest cuvânt prin faptul că l-au confundat cu trōphēs cu
“o” lung, care înseamnă “lucruri valoroase” şi “lux”.19
Brâul pe care îl purtau evreii, se confecţiona dintr-un material textil şi era
lat şi dublu de la un capăt la altul. El se folosea în loc de pungă 20.
În textul grecesc scrie pentru cuvântul “traistă” pera. Comentatorii W.
Barclay şi A. Deissmann, au spus că pera era “o raniţă de piele care era cunoscută
ca traistă pentru cărat merinde şi provizii, cât şi ca traista cerşetorului 21. În
timpul acela, filozofii şi oratorii obişnuiau să se deplaseze cu aceste raniţe,
însoţiţi de anumiţi prieteni care la sfârşitul discursului adunau darurile de la
cei care îi audiau. Preoţii păgâni, de asemenea obişnuiau să colecteze ajutoare
pentru templele lor cu aceste raniţe, fiind însoţiţi de cei care le purtau. Acestora
poporul le spunea “hoţi pioşi”.22
Evangheliştii sinoptici ne spun că Fiul lui Dumnezeu a zis celor
doisprezece, îi cităm armonizat: “Să nu luaţi nimic cu voi pe drum: (Lc.v.3) nici
aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre, (Mt.v.9) nici traistă şi /nici pâine
(Mc.v.8)/căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.” (Mt.v.10) Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte: “Eu v-am angajat în slujba Mea şi vă pretind să faceţi numai
387
lucrarea Mea; şi dacă vă cer să faceţi numai lucrarea Mea, aceasta înseamnă că
Eu mă oblig să vă port de grijă. Acesta este motivul pentru care Eu vă poruncesc
să nu luaţi nimic cu voi şi nici să cerşiţi ca preoţii păgâni, pentru că Eu Însumi
îngrijesc de voi.”
Comentatorul Alexander Bruce a zis că apostolii când au fost în misiunea
din Galileea, erau ca nişte copilaşi care sunt sub ocrotirea părinţilor; sau ca nişte
pui de pasăre din cuib sub aripile mamei, care nu aveau de făcut altceva decât
să-şi deschidă ciocul ca să li-l umple mama; şi că ei n-au devenit încă maturi ca
să-şi părăsească casa părintească sau, ca puii mari de zbor care trebuie să-şi lase
cuibul cald şi ei singuri să-şi câştige existenţa cu aripile lor.
Toma de Aqvino a spus că evreii erau educaţi ca să îngrijească de
învăţătorii lor, de aceea Mântuitorul a spus ucenicilor ca să nu ia nimic cu ei.
Dar, când i-a trimis mai târziu la neamuri, le-a zis să ia cu ei traista şi bani de
cheltuială .23
Cărturarii au stabilit că fiecare evreu avea obligaţia sacră să ajute pe rabini
cu bunuri materiale, pentru a nu fi nevoiţi să neglijeze studierea şi predarea Legii
pentru întreţinerea lor. Ba mai mult, ei au mai hotărât că nimeni nu avea voie să
intre în Templu înainte de a-şi descălţa încăţămintele, de a-şi da jos brâul şi de
a-şi lăsa toiagul la porţile lui. Ceea ce însemna că oricine intra în Lăcaşul sfânt,
trebuia să lase afară orice preocupare vremelnică şi chiar orice gând cu privire la
bunurile materiale 24.
Astfel, când Domnul Isus a zis ucenicilor: “Să nu luaţi nici aur, nici
argint, nici aramă în brâiele voastre, (10) nici încălţăminte şi nici toiag’’ (Mt.
v.9-10) le-a spus cu alte cuvinte în mod figurativ şi pe fondul concepţiei lor pe
care o aveau din partea cărturarilor: “Dacă nimeni n-a putut să intre nici chiar în
Templu cu încălţăminte, cu brâu cu bani şi cu toiag, atunci, cum aţi putea voi să
vă îndeletniciţi cu lucruri materiale şi să urmăriţi vreun interes personal, când
lucrarea voastră de mesageri ai Împărăţiei lui Dumnezeu este cu mult mai mare
şi sacră?”
Mântuitorul, mai întâi Şi-a chemat apostolii în lucrarea Lui, apoi le-a
spus: “Vrednic este lucrătorul de hrana lui”, (Mt.v.10) şi numai, în cele din
urmă, a trecut la rezolvarea problemei.
Fiul lui Dumnezeu le-a vorbit ucenicilor în termenii şi pe fondul învăţăturii
cărturarilor, deoarece acesta era modul în care ei Îl puteau înţelege mai uşor.
Rabinii au învăţat poporul, ospitalitatea, secole de-a rândul, mai ales faţă de
oamenii lui Dumnezeu. Ei au zis: “A oferi ospitalitate unui om neprihănit,
înseamnă a-L cinsti pe Dumnezeu; şi a găzdui un proroc, era egal cu a-L onora
pe Cel Preaînalt.” 25
Numai că Mântuitorul a continuat să spună celor doisprezece apostoli cu
mult mai mult decât ce au zis cărturarii. Dascălul ceresc când a afirmat că cine
388
oferă ospitalitate unui proroc, nu numai că Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar că va
primi chiar şi răsplata unui proroc; şi că cine adăposteşte pe un om neprihănit, nu
numai că Îl onorează pe Cel Preaînalt, dar se va învrednici chiar şi de recompensa
unui om neprihănit. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Cine primeşte un profet, în numele unui profet, va primi răsplata unui profet; şi
cine primeşte un om drept, în numele unui om drept, va primi răsplata unui om
drept.” (v.41)
Fiul lui Dumnezeu a făcut, în continuare, una dintre cele mai mari
declaraţii când a zis ucenicilor în auzul mulţimilor: “Cine vă primeşte pe voi,
Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a
trimis pe Mine.” (Mt.v.40)
După aceste cuvinte, Mântuitorul S-a întors spre mulţime şi a zis: «Şi
oricine va da de băut fie şi numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi,
în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” (Mt.v.42)
Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Nimic nu este mai sfânt şi nu are un privilegiu
mai mare ca faptul de-a sprijini pe aceşti mesageri în lucrarea lor. Este adevărat
că şi ei sunt oameni şi încă simpli, dar numai Eu ştiu ce fel de lucrare le-am
încredinţat. Dacă ei sunt chemaţi să împartă cu voi din comorile lor spirituale şi
eterne, atunci şi voi sunteţi datori să le oferiţi din bunurile voastre materiale şi
vremelnice. Şi dacă ei, care sunt numai câţiva la număr, au sarcina să vă predice
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu vouă tuturor, atunci şi voi cu toţii puteţi şi
chiar aveţi datoria sacră să-i sprijiniţi pe ei. Adevărat vă spun că cel care le va
întinde chiar şi cea mai mică mână de ajutor, Dumnezeu va fi Tatăl lui şi răsplata
nu-i va fi cu nimic mai mică decât a lor.”
Mântuitorul ştia că Biserica Sa urma să aibă nevoie de bărbaţi care aveau
să se ocupe numai de Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu; şi ca ei să nu fie
împiedecaţi de preocuparea lucrurilor materiale, El avea nevoie de multe case
ospitaliere, de multe mâini care să-i ajute, de mult ataşament şi de multe inimi
care să bată pentru ei.
Dar, Mântuitorul ne-a şi asigurat că atunci când va sosi ziua răsplătirii,
mulţi dintre cei care astăzi îi ajută în tăcere, atunci vor fi încununaţi şi ei cu
aceiaşi slavă de care vor avea parte cei care au mişcat lumea şi au chemat-o la
cer, fiindcă şi mesagerii Lui trebuie să mănânce, să se îmbrace, să aibă familie şi
casă de locuit.
___________________
I, p. 352.
3. Op. cit.
4. Bruce, A.B., TheTraining of the Twelve, p. 110.
5. Op. cit. p. 109-110.
389
6. Op. cit. p. 31;
7. Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 119.
9. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s Gospels, p,
152;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 228 – 229;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 67.
12. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 141 – 142.
13. Op. cit.
14. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s Gospels, p,
152;
Bruce, A.B., TheTraining of the Twelve, p. 111 - 112.
15. Ryle, J.C., Luke, p. 141.
I, p. 366.
17. Op. cit. p. 367
18. Op. cit.
21. Deissmann, A., Light from the Ancient East, p. 109;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 142 – 143.
22. Op. cit.
390
51. INSTRUCþIUNILE îMPÃRATULUI DATE MESAGERILOR LUI
II
Marcu 6 : 10 - 11
10 Apoi le-a zis: “În orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo până veţi
pleca din locul acela.
11 Şi dacă în vreun loc nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, să plecaţi de
acolo şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele voastre, ca mărturie pentru
ei. Adevărat vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru pământul Sodomei
şi Gomorei decât pentru cetatea aceea.”
Matei 10 : 11 - 15
11 În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic
şi să rămâneţi la el până veţi pleca.
12 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine;
13 şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar
dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.
14 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre,
să ieşiţi din casa sau cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele
voastre.”
15 Adevărat vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma şi
Gomora decât pentru cetatea aceea.
Luca 9 : 4 - 5
4 În orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo, până veţi pleca din locul
acela.
5 Şi dacă nu vă vor primi oamenii, să ieşiţi din cetatea aceea, şi să
scuturaţi praful de pe picioarele voastre, ca mărturie împotriva lor.”
Armonizat
1 Apoi le-a zis: (Mc.v.10) “În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi
cine este acolo vrednic. (Mt.v.11)
2 Şi în orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo, până veţi pleca din locul
acela.(Lc.v.4)
3 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; (Mt.v.12)
4 şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar
dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. (Mt.v.13)
5 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să
ieşiţi din casa sau cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre,
(Mt.v.14) ca mărturie împotriva lor. (Lc.v.5)
6 Adevărat vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma şi
Gomora decât pentru cetatea aceea.” (Mt.v.15)
391
Acest text, ca cel anterior intitulat tot Instrucţiunile Împăratului date
mesagerilor Lui, ne arată alte patru instrucţiuni: ca apostolii să nu locuiască într-
o casă cu reputaţie rea; că atâta timp cât urmau să stea într-o localitate să nu se
mute la alţii mai înstăriţi; că la intrare în casă să rostească salutul păcii; şi dacă
îi va respinge vreo casă sau vreo cetate pe ei sau mesajul lor, să-şi scuture praful
de pe picioare împotriva lor.
A cincea instrucţiune pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor a fost,
V. SĂ NU LOCUIASCĂ ÎNTR-O CASĂ CU REPUTAŢIE REA
El le-a zis: “În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo
vrednic.” (Mt.v.11)
În Israel, aşa cum am văzut şi în studiul trecut, ospitalitatea era o datorie
sacră. Când un străin intra într-o cetate sau într-un sat, nu el trebuia să-şi caute
adăpost, ci lucrul acesta cădea în sarcina localităţii ca să i-l ofere 1.
Mântuitorul Şi-a atenţionat ucenicii că pentru ei acest obicei frumos era riscant,
fiindcă s-ar putea trezi că au fost invitaţi să locuiască într-o casă cu o conduită
discutabilă sau chiar cu moravuri uşoare, fapt care le-ar aduce mari prejudicii
atât lor cât şi lucrării. Aceasta n-a însemnat ca ei să nu fi făcut tot posibilul ca
să-i câştige şi pe aceştia pentru Cristos, ci numai ca să fie prudenţi pentru a nu se
compromite pe ei şi lucrarea.
Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu Şi-a prevenit
apostolii ca să nu se folosească de acest obicei al evreilor, ci, cercetând cine era
vrednic în cetate, să ceară ei găzduire numai în familii evlavioase.
A şasea instrucţiune pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor a fost,
VI. ATÂTA TIMP CÂT URMAU SĂ STEA ÎNTR-O LOCALITATE SĂ
NU SE MUTE LA ALŢII MAI ÎNSTĂRIŢI
Am văzut că ospitalitatea la evrei era foarte mare. Ei se simţeau onoraţi
când găzduiau pe cineva şi, cu atât mai mult, pe un om al lui Dumnezeu 2.
Exploratorul W.M. Thomson, care a studiat obiceiurile poporului evreu de pe
timpul Domnului Isus, ne-a relatat că atunci când venea un musafir într-un sat,
toţi vecinii îl invitau să mănânce şi la ei. Ucenicii se foloseau de acest obicei.
Ei începeau să predice mai întâi în familia care îi găzduia; apoi, ei predicau şi la
vecinii care îi învitau la masă; şi, în cele din urmă, când lumea auzea şi se aduna,
ei ieşeau în stradă sau în piaţă şi predicau şi vindecau bolnavii 3.
Mântuitorul când a poruncit apostolilor, spunându-le: “În orice casă veţi
intra, să rămâneţi acolo până veţi pleca din locul acela”, (Mc.v.10) i-a prevenit
să nu se lase ispitiţi, că după ce au convertit anumite suflete sau au vindecat pe
cineva, să se mute în altă casă mai bogată, mai confortabilă şi mai ospitalieră;
392
pentru că mesagerii lui Cristos n-au voie să umble după asemenea lucruri, care
le-ar dăuna mult atât lor cât şi lucrării lui Dumnezeu.
A şaptea instrucţiune pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor a fost,
VII. LA INTRARE ÎN CASĂ SĂ ROSTEASCĂ SALUTUL PĂCII
El le-a zis: “La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; (13) şi dacă este
casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică,
pacea voastră să se întoarcă la voi.” (Mt.v.12-13)
Ca să putem înţelege această poruncă a Mântuitorului, trebuie să ştim
următoarele două lucruri pe care deja le-am învăţat. Când am tratat studiul
intitulat Descoperirea şi însemnătatea ideii de Logos, (Vol.I,Stud.12) am văzut
că John Peterson a explicat că în Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu spus era viu
şi avea în sine o putere; că Dumnezeu a zis un cuvânt şi că acel cuvânt avea
în sine putere de-a face tot ce a spus. Spre exemplu: “Dumnezeu a zis: «Să se
facă lumină!» Şi s-a făcut lumină.” (Genesa 1:3) “Dumnezeu a zis să fie nişte
luminători în întinderea cerului… şi aşa a fost.” (Genesa 1:14) Şi Domnul Isus a
zis mării: “Taci!” şi ea s-a liniştit; furtunii: “Fără gură!” şi ea s-a potolit, (Marcu
4:35-41) şi lui Lazăr care murise şi intrase în decompunere: “Ieşi afară!” şi el a
înviat şi a ieşit din mormânt. (Ioan cap.11)
Sfintele Scripturi, care ne spun că am fost creaţi după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, ne arată că noi ne asemănăm cu Dumnezeu şi în privinţa aceasta
a cuvântului; că şi în cuvântul nostru este viaţă şi o putere oarecare; şi că nici
cuvântul nostru nu dispare o dată cu rostirea lui.
Apoi, când am abordat studiul intitulat Fericirea făcătorilor de pace, (Vol.
III,Stud.19) am văzut că, cuvântul evreiesc şalom “pace”, are două înţelesuri:
unul de golire de tot ce este rău şi demonic în noi, şi altul de umplere cu tot ce
este bun şi dumnezeiesc. Acest cuvânt nu ne arată numai că am scăpat de orice
tulburare şi luptă lăuntrică, dar că suntem înzestraţi cu binele cel mai înalt.
Tulburarea şi lupta lăuntrică vin de la Cel Rău, de aceea suntem în luptă
cu noi înşine, în luptă cu semenii noştri, şi ce este mai grav, că suntem în luptă
cu Dumnezeu. Iar ‘’pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”, aşa cum
ne-o descrie Apostolul Pavel în Filipeni 4:7, ne-a spus Prorocul Isaia în 9:6, vine
de la “Domnul păcii” care este Mântuitorul nostru drag.
În Israel, când un om saluta pe cineva cu şalom, “pace”, nu-i dorea numai
eliberarea de cele rele, dar şi dotarea cu toate cele bune.
Fiul lui Dumnezeu Şi-a înzestrat ucenicii mai întâi cu cuvântul şi cu
puterea Lui, şi numai după aceea le-a poruncit să salute pe oameni la intrare
în casă cu şalom bachem, “pacea să fie peste casa aceasta”, aşa cum a scris
Evanghelistul Matei în textul ebraic şi este tradus în multe versiuni ale Bibliei.
Dacă o casă era demnă şi-i primea pe apostoli şi cuvintele lor, în care era viaţă
393
şi putere, cuvintele lor îşi făceau lucrarea. Iar dacă îi respingea pe apostoli şi
cuvintele lor, care nu puteau muri, se întorceau la ei.
Acesta este un mare adevăr spiritual. Adeseori când un predicator al
Evangheliei lui Cristos stă la uşă, după terminarea unui serviciu divin ca să dea
mâna cu credincioşii din biserică, unii îi spun: “Astăzi n-aţi fost la înălţime”. În
timp ce alţii îi zic: “Niciodată Dumnezeu nu ne-a cercetat ca acum.” Cuvântul
cel viu şi puternic al lui Dumnezeu are acces numai în viaţa acelora care se
deschid şi îl acceptă. Iar pentru cei care nu-l primesc este normal să nu-i simtă
nici viaţa şi nici puterea.
A opta instrucţiune pe care a dat-o Mântuitorul ucenicilor a fost,
VIII. DACĂ ÎI VA RESPINGE VREO CASĂ SAU VREO CETATE PE
EI SAU MESAJUL LOR SĂ-ŞI SCUTURE PRAFUL DE PE PICIOARE
ÎMPOTRIVA LOR
Comentatorii H.L. Strack, P. Billerbeck şi F. Godet, ne spun că după legea
cărturarilor, neamurile erau atât de păcătoase, încât chiar şi praful de pe şoselele
lor era pângărit. Datorită acestui fapt, când un evreu intra în Israel – Ţara lui
sfântă, trebuia să-şi scuture şi ultimul fir de praf de pe picioare 4.
Comentatorii H.J. Cadbury şi H. Alford ne-au arătat în lucrările lor că
atunci când israeliţii scuturau praful de pe picioare înaintea păgânilor, le arătau
patru lucruri. Primul, că îi considerau necuraţi. Al doilea, că nu aparţineau lui
Dumnezeu ca ei, ci Diavolului. Al treilea, că rupeau orice legătură cu ei. Şi al
patrulea, că îi atenţionau că erau sub osânda Celui Preaînalt 5.
Astfel, când Evangheliştii Matei şi Luca L-au redat pe Domnul Isus
spunând ucenicilor, îi cităm armonizat: “Dacă nu vă va primi cineva, nici nu
va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau cetatea aceea şi să scuturaţi
praful de pe picioarele voastre, (Mt.v.14) ca mărturie împotriva lor,” (Lc.v.5)
le-a spus cu alte cuvinte: “Dacă cineva îşi încuie poarta casei faţă de voi sau
îşi zăvoreşte uşa inimii faţă de mesajul vostru, mărturisiţi-le prin scuturarea
prafului de pe picioare că ei sunt mai murdari înaintea lui Dumnezeu decât
păgânii; că Îl resping pe Cel Preaînalt şi cad victimă lui Satan; că se despart
pentru totdeauna de fiii Împărăţiei lui Dumnezeu; şi că rămân sub condamnarea
Celui Preaînalt pentru veci de veci. Arătaţi-le demonstrativ şi simbolic prin
acest obicei practicat de ei, consecinţa respingerii lor cu scopul de a le trezi
conştiinţa!”
Apostolul Pavel, de asemenea şi-a scuturat de două ori praful de pe
picioare împotriva evreilor care l-au respins pe el şi mesajul Evangheliei: o dată
în Antiohia Pisidei (Fapte 13:51) şi a doua oară în Corint. (Fapte 18/:6)
În cele din urmă, Mântuitorul a zis că în ziua judecăţii va fi mai uşor
pentru Sodoma şi Gomora decât pentru oraşele şi satele din Galileea care au
394
avut privilegiul să asculte mesajul Evangheliei Împărăţiei cerurilor şi totuşi l-
au respins. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Adevărat vă
spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora decât pentru
cetatea aceea.” (Mt.v.15)
Sodoma şi Gomora erau două oraşe proverbiale în Noul Testament pentru
răutatea lor. (Matei 11:23-24; Luca 10:12-13; 17:29; Romani 9:29; 2 Petru 2:6;
Iuda 7) Toată păcătoşenia Sodomei ne este descrisă în Geneza 19:1-11. Este
interesant că, deşi răutatea Sodomei şi a Gomorei a fost mare, totuşi Fiul Celui
Preaînalt ne-a spus că faptul de a respinge cineva Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu, este un sacrilegiu cu mult mai mare şi mai strigător la cer decât
păcatul acestor cetăţi.
Mântuitorul ne-a spus cu altă ocazie, că dacă Sodoma ar fi avut marele
privilegiu ca să-I asculte Evanghelia şi să-I vadă minunile ca cetăţile Galileii
ea s-ar fi pocăit şi n-ar fi fost nimicită. Fiul lui Dumnezeu a spus aceste cuvinte
chiar cetăţii Sale în care a locuit, a predicat cel mai mult şi a făcut cele mai
multe minuni. Evanghelistul Matei L-a redat pe Domnul Isus spunând: “Şi tu,
Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până la Locuinţa
Morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în
tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.” (Matei 11:33)
Dascălul divin ne-a arătat că cel mai mare păcat este acela de a respinge
în mod intenţionat şi cu sânge rece şansa supremă a chemării Sale la Evanghelie,
care este Evanghelia pocăinţei noastre şi Evanghelia Împărăţiei cerurilor. Fiul
lui Dumnezeu ne atenţionează că acest privilegiu pe care îl aveau galileenii şi
îl are încă lumea întreagă, merge mână în mână cu responsabilitatea, de aceea
El a continuat să ne spună că, în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma
şi Gomora, decât pentru mulţi dintre aceia care au avut fericita ocazie ca să-I
asculte Evanghelia Împărăţiei şi, totuşi nu s-au pocăit de păcatele lor.
____________________
3. Thomson, W.M., The Land and the Book, p. 274.
Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud and
Midrash, Vol.
��
I, p. 571.
395
I
Matei 10 : 16 – 22, 24 – 25, 34 - 39
16 Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi
ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.
17 Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor
bate în sinagogile lor.
18 Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea
împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea naţiunilor.
19 Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă
cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul
acela,
20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.
21 Fratele îl va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii
se vor ridica împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.
22 Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu; dar cine va răbda până la
sfârşit va fi mântuit.
………………………………………
24 Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici sclavul mai presus
de stăpânul său.
25 Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi sclavului să fie ca stăpânul
lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa
pe cei din casa Lui?
……………………………………....
34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit s-aduc
pacea, ci sabia.
�� 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe
noră de soacra sa.
�� 36 Şi omul îi va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.
37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine.
38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de
Mine.
39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru
Mine, o va câştiga.
Din acest text vom ţine două studii pe aceeaşi temă Persecuţia urmaşilor
396
lui Cristos. În primul studiu ne vom ocupa de două lucruri: de persecuţie şi de
onestitatea Domnului Isus.
I. PROBLEMA PERSECUŢIEI
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei, (Vol.I,Stud.4)
am văzut că una dintre cele patru caracteristici majore ale ei a fost că a adunat
materialul cu privire la învăţătura Domnului Isus în nişte tematici mari şi că l-a
împărţit într-un mod sistematic, chiar dacă Mântuitorul a rostit acest material
în predicile Lui în diferite ocazii şi locuri. Capitolul zece, din care face parte
pasajul citit este un asemenea caz.
Prevestirea persecuţiei şi târârea credincioşilor înaintea guvernatorilor şi
a împăraţilor, ne arată că aici este vorba şi despre o altă misiune care a urmat să
aibă loc în afara hotarelor Israelului. Aceasta ne arată că Evanghelistul Matei a
adunat toate referinţele Mântuitorului cu privire la persecuţie şi le-a pus laolaltă,
atât pe unele pe care le-a spus în legătură cu misiunea din Galileea, cât şi pe
altele pe care le-a spus mai târziu când i-a trimis pe apostoli să evanghelizeze
toată lumea1.
Comentatorii W.F. Arndt, F.W. Gringrich, V. Taylor şi Alexander Bruce,
ne spun că nu încape nici o îndoială că Mântuitorul, deşi Şi-a trimis ucenicii să
misioneze numai în Galileea, El, totuşi i-a prevenit că se vor izbi chiar şi aici de
unele dificultăţi. Numai că Fiul lui Dumnezeu i-a înştiinţat pe apostoli încă de
pe acum că ei vor fi foarte persecutaţi în a doua lor misiune, când îi va trimite să
evanghelizeze lumea 2.
Comentatorii Alexander Bruce şi F. Godet au explicat că această misiune
a fost limitată chiar şi în Galileea numai la sate şi cetăţi mai mici. Datorită acestui
fapt, Evanghelistul Luca a făcut precizarea, scriind: “Ei au plecat şi au mers din
sat în sat…” (9:6) Mântuitorul a interzis apostolilor să predice în cetăţi mai
mari şi cu atât mai mult în Tiberiada, capitala Galileii ca să nu-l răscoale pe Irod
Antipa, tetrarhul acestei regiuni, înainte de vreme 3.
În Israel, localităţile pe timpul Domnului Isus erau de două feluri:
localităţi care erau înconjurate cu ziduri, fie că erau mai mici, fie că erau mai
mari. Aceste localităţi se numeau cetăţi. Şi erau localităţi care, ne fiind închise
cu ziduri, se numeau sate 4.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa din acest text de
II. ONESTITATEA DOMNULUI ISUS
Nimeni nu poate să citească acest pasaj fără să fie foarte impresionat de
onestitatea Mântuitorului. El n-a ezitat să spună ucenicilor ce îi aşteaptă dacă Îl
vor urma. Aceasta înseamnă ca şi când le-ar fi zis: “Aceasta este lucrarea Mea
397
pe care v-o încredinţez şi acestea sunt greutăţile pe care le veţi îndura. O veţi
accepta?” Comentatorul A. Plummer a comentat astfel cinstea şi corectitudinea
Fiului lui Dumnezeu: “Aceasta nu este metoda politicienilor pentru a câştiga
aderenţi. Politicienii promit aderenţilor lor trandafiri, confort şi împlinirea
tuturor dorinţelor. Pe când Mântuitorul a oferit urmaşilor Lui suferinţă şi
martiraj; şi cu toate acestea, oamenii au fost şi sunt gata ca să-L urmeze.” 5
Ca să putem înţelege cum L-au maltratat ecleziasticii vremii pe Fiul
Celui Preaînalt, trebuie să ştim mai întâi cine era Beelzebul? În privinţa aceasta
ni se pare că ne izbim de una dintre cele mai grele probleme, pentru că versiunile
şi traducerile Bibliei ni-l prezitnă în trei feluri. În traducerea Bibliei în limba
germană de către Martin Luther scrie în Vechiul Testament Baal-Sebub şi în
Noul Testament Beelzebub. În traducerea rusească scrie în Vechiul Testament
Beelzebul şi în Noul Testament tot Beelzebul. Şi în versiunile englezeşti, ca şi
în cea românească a lui Cornilescu, scrie în Vechiul Testament Baal-zebub şi în
Noul Testament Beel-zebul. Această deosebire provine din manuscrise şi codici,
pentru că în ele există această diferenţă. În foarte multe manuscrise şi codice
scrie Beelzebub, dar nu în mai puţine scrie şi Beelzebul ca în Vulgata, Peşito,
Siriacă, Siro-Sinaiticus, Ciprian, Augustin, Beza etc.6
Prin urmare, întrebarea care se pune este: Beel-zebul era unul şi acelaşi
cu Baal-zebub sau erau două zeităţi diferite? Răspunsul este că erau doi zei
diferiţi. În 2 Împăraţi 1:2-3,16 scrie că Baal-Zebub era zeul protector al cetăţii
filistene Ecron şi a zonei din jur. Cuvântul zebub înseamnă în limba ebraică
“muscă”. Aceasta înseamnă că acest zeu era imaginat sub forma unei muşte.
Şi, într-adevăr, s-a găsit într-o localitate din Iudea cu numele Arad, o monedă
de argint cu figura unei muşte 7. Septuaginta, traducerea Vechiului Testament în
limba greacă de către cei 70 de cărturari, îl redă pe Baal-zebub Baal-moia, “zeul
muscă”.
Dar, s-au descoperit şi alte izvoare. Dr. John D. Davis a scris în dicţionarul
său intitulat Dicţionarul Biblic de Westminster (The Westminster Dictionary of
the Bible), că s-au descoperit între anii 1929-1939 după Cristos în oraşul Raas
Shamra din Grecia sute de table de lut cu scrisul cuneiform în limba ugaritică, un
dialect caananit foarte apropiat de ebraica veche. Conţinutul acestor scrieri avea
un caracter mitologic care se ocupa cu zeii caananiţilor, imnurile, liturghiile şi
ritualurile de la temple. Aceste table datau încă din anii 1.400 înainte de Cristos.
Pe ele s-a găsit şi numele zeului Beelzebul. Comentatorii W. Hendriksen, H.L.
Ellison şi S.S. Short, explică şi ei ca Dr. John D. Davis, în continuare, în
dicţionarul lui că evreiescul Beel derivă de la Bel, “zeul cerului” al fenicienilor
pe care l-au preluat nu numai caananiţii şi babilonienii, dar şi alte mitologii; şi că
a doua parte a numelui acestui zeu zebul înseamnă “casă mare”, “cer”.8
Mai departe, literatura rabinică abundă în cuvântul zebul, care avea
398
înţelesul de al “patrulea cer” în care, după concepţia evreilor se afla Ierusalimul
ceresc, Templul, altarul şi arhanghelul Mihail cu oştile lui de îngerei.9
Acest zeu caananit era cel mai urât de israeliţi, pe care ei îl identificau
cu.Diavolul, fiindcă îl considerau ca o blasfemie adusă la adresa lui Dumnezeu
şi a cerului. În Talmud scrie cum cărturarii au făcut un joc de cuvinte cu care îl
dispreţuiau pe Beelzebul în modul cel mai josnic. Ei au luat cuvântul zebub de
“muscă” de la zeul filistean al Ecronului; pe cel de zebul, “locuinţă”; şi au adăugat
cuvântul zebel, “bălegar”, prin care nu numai că îl negau că era dumnezeul
cerului, dar îl şi ironizau că locuinţa lui era balegă10.
Fiul Celui Preaînalt a spus apostolilor cu durere în suflet că dacă pe El,
care era una cu Tatăl şi Domnul cerului, chiar aşa zisul popor al lui Dumnezeu I-a
atribuit numele şi batjocura lui Beelzebul, atunci, cu cât vor fi ei, mai dispreţuiţi
şi mai persecutaţi! 11 El le-a zis: “Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul
său, nici sclavul mai presus de stăpânul său. (25) Ajunge ucenicului să fie ca
învăţătorul lui şi sclavului să fie ca stăpânul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au
numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (v.24-25)
Aceasta înseamnă ca şi când Domnul Isus ar fi zis cu alte cuvinte: “Dacă pe
Mine, Dumnezeul cerului, au îndrăznit să Mă numească oamenii Beelzebul,
atunci, cu cât mai mult pe voi vă vor batjocori şi vă vor prigoni!”
Dar, aceste cuvinte, nu erau valabile numai pentru apostoli, ci şi pentru
toţi urmaşii lui Cristos. De aceea, atunci când trecem prin diferite greutăţi să
zicem: “Fraţilor, noi nu suntem chemaţi să mergem numai pe urmele sfinţilor şi
ale apostolilor, dar chiar şi pe urmele paşilor Mântuitorului!”
Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a zis celor doisprezece
apostoli: “Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu.” (v.22)
��
____________________
2. Arndt, W.F., Gringrich, F.W., A Greek-English Lexicon of the New
Testament and other Early Christian Literature, p. 113;
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 48;
3. Op. cit. p. 100;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. ��
I, p. 401.
5. Plummer, A., The Gospel According to St. Luke, p. 386.
7. Op. cit.
8. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 135;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 54, 63;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1134b;
399
Short, S.S., Mark, p. 1161a.
10. Op. cit. p. 290;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 57.
400
II
Matei 10 : 16 - 22, 24 - 25, 34 – 39
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Persecuţia urmaşilor lui
Cristos, ne vom ocupa de alte două lucruri: de prigonitorii urmaşilor lui Cristos
şi de triumful celor persecutaţi.
În al treilea rând, acest text îi arată pe
III. PRIGONITORII URMAŞILOR LUI CRISTOS
Mântuitorul nu Şi-a chemat ucenicii ca să-L urmeze pe o cale uşoară, ci
pe cea mai grea şi eroică. El le-a spus în acest pasaj că se vor unii împotriva lor
trei feluri de prigonitori: biserica, familia şi statul.
Fiul lui Dumnezeu când le-a zis: “Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în
judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor”, (v.17) a afirmat unul dintre
cele mai ciudate lucruri,
1. Că primul prigonitor ai mesagerilor Lui urma să fie Biserica.
Cuvântul sinagoga înseamnă în limba ebraică “adunarea lui Dumnezeu”. Marele
Sanhedrin, care era forul suprem al naţiunii evreieşti, a emis o circulară în care
L-a declarat pe Domnul Isus că era un eretic periculos şi a interzis oamenilor să
treacă de partea Lui. Iar, în cazul că cineva Îl urma, era exclus din sinagogă şi
i se aplicau cu biciul 40 de lovituri în modul cel mai crud. Această biciuire era
aproape mortală. Ceva mai târziu biciul, având trei şuviţe, se executau urmaşilor
lui Cristos 13 lovituri. Dacă
��
li s-ar fi aplicat şi a patrusprezecea lovitură, erau 42
şi se viola legea 1. Acesta
��
a fost motivul pentru care Apostolul Pavel a scris în a
doua sa Epistolă către Corinteni: “De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de
lovituri fără una.” (11:24)
Soboarele erau nişte curţi judecătoreşti formate din 3 membri la sate, din
7 membri în cetăţi mai mici şi din 23 de membri în oraşe mai mari 2. Ele ��
erau
independente de sinagogi, dar în diaspora erau legate de sinagogi 3. Soboarele
judecau şi pronunţau sentinţa, iar sinagogile executau toate sentinţele care
aveau caracter religios 4. Eusebiu, istoricul bisericesc, citându-l pe un oarecare
Apolinarie, a zis că sinagogile nu biciuiau şi femeile şi că nu le ucideau şi pe ele
cu pietre, deoarece ele nu erau privite în ochii legii ca nişte persoane juridice 5.
Dar, lucrul cel mai dureros a fost, când nu numai sinagoga evreiască i-a persecutat
pe urmaşii şi mesagerii lui Cristos, ci şi biserica tradiţională. Istoria ne este
martoră că mai marilor Bisericii care au ajuns la confort, tihnă şi comoditate;
şi care, credeau că deţineau întreg monopolul adevărului divin în dogmele şi
tradiţiile lor, nu le plăcea să fie deranjaţi şi tulburaţi de solii lui Dumnezeu care
401
ziceau adeseori mai altfel ca ei. Acesta a fost motivul pentru care ei au protestat
energic împotriva mesagerilor lui Cristos până la martirajele cele mai crude ale
inchiziţiei.
Mântuitorul ne-a învăţat două lucruri foarte interesante despre ecleziasticii
falşi. Primul, că pe ei nu-i interesa mântuirea oamenilor; şi dacă, totuşi cineva
dintre enoriaşii lor o găseau în altă parte, ei îi persecutau. Şi al doilea lucru, chiar
mai bizar şi paradoxal era, că cu cât nu le păsa de mântuirea oamenilor, cu atât
erau mai zeloşi pentru câştigarea aderenţilor la concepţiile lor religioase. Acesta
a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu le-a zis: “Vai de voi, cărturari şi
farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un
părtaş la credinţă; şi după ce a ajuns părtaş la credinţă, faceţi din el un fiu al
iadului, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” (Matei 23:15)
2. Al doilea prigonitor ai urmaşilor lui Cristos urma să fie familia.
Dascălul ceresc când a vorbit ucenicilor în auzul unei mari mulţimi
despre al doilea prigonitor ai urmaşilor Săi pe fondul şi în termenii concepţiilor
evreieşti, S-a folosit de tablourile din literatura apocaliptică intertestamentală cu
privire la evenimentele din ziua cea groaznică. Evreii au împărţit timpul în două
epoci: una prezentă şi rea, şi alta viitoare şi de aur; iar între ele, au zis ei că va fi
o perioadă scurtă de haos, distrugere şi judecată, numită ziua cea groaznică 6.
Evreii au crezut că atunci va fi şi ruperea relaţiei familiale, dezbinarea
între prieteni şi învrăjbirea între toţi oamenii. În cartea lui Enoh scrie: “În zilele
acelea... taţii se vor bate cu fiii lor, şi fraţii se vor război între ei până la moarte,
până când va curge sângele ca un râu, pentru că nimeni nu se va reţine ca să
nu-şi înjunghie fiii şi pe fiii fiilor lui… De la răsăritul şi până la apusul soarelui,
ei se vor masacra unii pe alţii.” 7 A doua carte a lui Ezra zice: “Atunci prietenii
se vor război unii cu alţii ca nişte vrăjmaşi” 8. Cartea Jubileelor spune: “Se vor
lupta unii cu alţii: tinerii cu bătrânii şi bătrânii cu tinerii; săracii cu bogaţii şi
bogaţii cu săracii; cerşetorii cu prinţii şi prinţii cu cerşetorii.” 9 Şi în Apocalipsa
lui Baruh, de asemenea citim: “Toţi se vor urî unii pe alţii şi se vor război” 10.
Dumnezeiescul nostru Învăţător când a citat aceste cărţi pe care evreii
le-au scris între Vechiul şi Noul Testament, şi îşi hrăneau inimile cu ele, zicând:
“Fratele îl va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor
ridica împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî,” (v.21) a spus apostolilor cu alte
cuvinte: “Pentru voi şi Biserica Primară acele zile deja au sosit, fiindcă voi veţi
avea parte de persecuţiile cele mai crude din istorie.”
Dascălul divin a ştiut că atunci când oamenii sunt confruntaţi cu lucruri
mari, de care le este legată soarta, ei se divizează. Şi, cu atât mai mult, a ştiut că
El, de care depinde destinul lumii prezente şi viitoare, va împărţi omenirea în
două; şi că va scinda chiar şi nucleul cel mai intim care este familia. De aceea
a continuat să spună: “Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-
402
am venit să aduc pacea, ci sabia. ��(35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl
său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa.” (v.34-35) Când unul dintre
soţi sau copii, se decidea să-L urmeze pe Cristos, ceilalţi membrii ai familiei
îl declarau nebun, îI persecutau şi chiar adeseori îI alungau de acasă. Şi astfel,
aşa cum spunea Domnul Isus, o sabie despărţea familia în două. ��
Acesta a fost
motivul pentru care Mântuitorul a zis că al doilea prigonitor al urmaşilor Lui va
fi familia. El a spus: “Şi omul îi va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.”
(v. 36)
La câţi nu s-a împotrivit familia ca să se încreştineze şi ei au trebuit să
aleagă între cei dragi din casă şi Cristos! Deşi deciderea nu le-a fost uşoară,
totuşi ei L-au ales pe Mântuitorul şi au ascultat de El, pentru că El a spus: “Cine
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi
cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine.” (v.37)
3. Al treilea prigonitor al Bisericii, a spus Fiul lui Dumnezeu, urma să fie
statul.
El a zis: “Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea
împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea naţiunilor.” (v.18)
Astăzi ne vine greu să înţelegem de ce Imperiul Roman a persecutat pe creştini, a
căror ţintă era să trăiască în puritate şi dragoste faţă de semeni şi în reverenţă faţă
de Dumnezeu. Imperiul Roman i-a persecutat pe creştini deoarece calomniatorii
au născocit şapte acuzaţii împotriva lor:
a) Prima acuzaţie, le-au adus-o sub pretextul că ei erau canibali, fiindcă
ziceau că la Cina Domnului mânăncă trupul lui Cristos şi-I beau sângele.
b) A doua acuzaţie, calomniatorii au adus-o împotriva creştinilor sub
pretextul că ei erau imorali, fiindcă ţineau săptămânal agape, “cina iubirii”.
c) A treia acuzaţie, calomniatorii au adus-o împotriva creştinilor sub
pretextul că ei erau incendiatori, fiindcă predicau că lumea va fi distrusă prin
foc, fapt pentru care, după ce imperatorul Nero a incendiat Roma, i-a luat pe
creştini drept ţap ispăşitor.
d) A patra acuzaţie, calomniatorii au adus-o împotriva creştinilor sub
pretextul că ei nu erau loiali cezarului, fiindcă nu se închinau chipului Iui de
zeu.
e) A cincea acuzaţie, calomniatorii au adus-o împotriva creştinilor sub
pretextul că ei erau distrugători de familii, fiindcă prin încreştinarea unuia dintre
soţi se distrugeau multe căsătorii.
f) A şasea acuzaţie, calomniatorii au adus-o împotriva creştinilor
sub pretextul că ei afectau interesele multora. Spre exemplu, când a pătruns
creştinismul în Efes, afacerile argintarilor au fost afectate grav, pentru că nimeni
nu le mai cumpăra idolii. (Fapte 19:20-27) Pliniu, guvernatorul Bitiniei s-a plâns
403
într-o scrisoare adresată imperatorului Traian că creştinismul, prin răspândirea
sa, a golit templele şi că prea puţine animale se sacrificau în ele 11. Este adevărat
că nici astăzi, predicile creştinilor nu sunt acceptate în întregime de nici un stat,
fiindcă unul dintre ţelurile creştinismului este să se desfiinţeze toate ocupaţiile
şi monopolurile care sunt în dauna omului, dar aceasta nu înseamnă ca el să fie
persecutat.
g) A şaptea învinuire care s-a adus împotriva creştinismului şi pentru care
Imperiul Roman a vrut să-l extermine prin martirajele cele mai crude, era că el
avea o atitudine de favorizare a scavilor. În Împeriul Roman erau 60 de milioane
de sclavi. Romanilor le era întotdeauna frică ca nu cumva aceşti sclavi să se
răscoale într-o zi 12. Şi, într-adevăr, dacă structura Imperiului Roman rămânea
aceeaşi, ei s-ar fi răsculat fără nici o încurajare din partea cuiva şi masacrul ar
fi fost mai mare decât orice închipuire şi descriere. Biserica era foarte prudentă
cu sclavii. Ea nu putea să le ia apărarea în mod deschis, dar, în schimb, îi trata
pe sclavi la egalitate. Clement de Alexandria a afirmat: “Sclavii sunt asemenea
nouă” 13. Iar Lactanţius a scris: “Sclavii nu sunt robii noştri, noi îi considerăm
ca fraţi.” 14 Ba, mai mult, unii dintre sclavi au ocupat locuri înalte în Biserică.
Spre exemplu, în prima jumătate a secolului al II-lea, doi episcopi de Roma:
Callistus şi Pius erau sclavi; şi nu puţini dintre ei, erau prin comitetele bisericilor
şi diaconi 15.
Roma a văzut în creştinism o forţă şi i-a fost frică ca nu cumva să se
unească cu sclavii şi să le ceară eliberarea.
Nici acesta nu era un motiv de persecuţie, ci doar o suspiciune iraţională.
Biserica n-ar fi încurajat niciodată sclavii la răscoală, ci dimpotrivă, ea le cere
supunere. Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Efeseni: “Sclavilor, ascultaţi
de stăpânii voştri.” (6:5)
Am văzut că nici chiar Roma antică nu avea motive ca să persecute
Biserica lui Cristos. Atunci, cu atât mai puţin, cine ar putea concepe ca un stat
modern, civilizat şi democrat să aibă un asemenea motiv? Şi, totuşi, Mântuitorul
ştia că Diavolul va lua mintea cezarilor şi că va transforma Imperiul Roman în
cea mai crudă şi fioroasă fiară, pe care Ioan Teologul a descris-o în Apocalipsa,
capitolui 13 că avea şapte capete şi zece coarne.
Ioan Teologul ne-a arătat, mai departe în Apocalipsa, capitolul 12 că
Diavolul, supranumit Balaurul roşu, era autorul martirajului; şi că el a sădit în
sufletul imperatorilor această pasiune de-a vărsa sângele sfinţilor şi în inima
romanilor de-a se desfăta la un asemenea spectacol. El a scris: “Şi am văzut-o pe
femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus.”
(Apocalipsa 17:6) Roma îşi potolea setea la cele mai crude martiraje întocmai
ca un beţiv la un chef cu vin. Ea îşi găsea cea mai mare satisfacţie atunci când îi
vedea pe creştini cum se svârcoleau în spasmele morţii.
404
Domnul Isus ne-a învăţat că atunci când un copil al lui Dumnezeu
acceptă martirajul pentru Mântuitorul său, el nu suferă singur; că el intră în acele
momente în cea mai strânsă relaţie cu Duhul Sfânt; şi că Duhul Sfânt îl întăreşte,
îl pregăteşte şi îl învaţă ce să spună, ca să arate prigonitorilor că el ştie pentru
cine şi pentru ce îşi dă viaţa, şi că o dă cu faţa senină şi capul sus16. Domnul Isus
a zis: “Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor,
ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea naţiunilor. (19) Dar, când vă vor
da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândidu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce
veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela, (20) fiindcă nu voi veţi vorbi,
ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” (v.18 -20)
În al patrulea rând, Fiul lui Dumnezeu ne arată în pasajul citit
IV. TRIUMFUL CELOR PERSECUTAŢI
El a spus apostolilor: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.”
(v.16) Ce şanse are o oaie atunci când este în mijlocul unei haite de lupi, care o
înconjoară din toate părţile şi stau gata s-o încolţească şi s-o sfâşie? ��
După optica
noastră omenească ea n-are nici o şansă. Şi, totuşi Fiul lui Dumnezeu ştia că
există o asemenea şansă a triumfului oilor asupra lupilor, de care triumf urma să
aibă parte El, în lucrarea pe care I-a incredinţat-o Tatăl ca s-o facă şi mulţi dintre
urmaşii Lui, vor avea parte de acelaşi triumf. Acesta a fost motivul pentru care
El a continuat să spună: “Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este
vrednic de Mine. ��
(v.38)
Ascultătorii Mântuitorului din Galileea ştiau bine ce însemna crucea.
Când Domnul Isus era un băieţaş de 11 ani, Iuda Galileeanul a condus o rebeliune
împotriva romanilor. El a invadat un depozit de arme din Seforis, capitala Galileii,
care era la 6 km de Nazaret. Generalul Varus, după ce a înfrânt răscoala, s-a
răzbunat aspru. El a vândut ca robi pe toţi locuitorii din Seforis, a ars şi a dărâmat
acest oraş până la temelie, şi a răstignit în şir pe marginea şoselelor două mii de
rebeli, ca să nu mai treacă nimănui prin minte să se răscoale.17
După lege, victima trebuia să-şi ducă crucea la locul de execuţie 18.
Astfel, mulţi dintre oamenii cărora Domnul Isus le vorbea, au văzut pe cei care
îşi purtau crucile cum se clătinau sub greutatea lor; şi cum, dacă nu mureau sub
ele, se stingeau în cea mai mare agonie sus pe ele.
A avea crucea în spate şi a merge spre locul de execuţie însemna: a nu
avea nici o şansă de salvare. Şi, cu toate acestea, Fiul Celui Preaînalt era singurul
care a văzut în cruce, unica posibilitate a biruinţei Lui şi a urmaşilor Săi, în ce
priveşte cauza mântuirii neamului omenesc 19.
De aici învăţăm cum Domnul Isus Îşi vedea mereu crucea în faţă. Ne ��
putem imagina cât de adânc I s-au imprimat în memoria Lui de copil aceste cruci
şi agonia celor două mii de bărbaţi de sub ele şi de pe ele! Apoi, când am tratat
405
studiul întitulat Orologiul divin a început să bată pentru Isus (Vol.l,Stud.52), am
văzut cum conştienţa Lui divină I s-a trezit la vârsta de doisprezece ani, când L-a
numit pe Dumnezeu prima dată “Tatăl Său” şi Templul, “Casa Tatălui Său”. El, ��
chiar de atunci ştia totul şi Îşi vedea crucea mereu în faţă.
Evreii Îl aşteptau pe Mesia să vină cu prerogativa puterii de leu; dar
Mântuitorul, dimpotrivă, a venit ca un Miel, fiindcă ştia că omul ca o fiinţă
liberă şi adversară, nu se poate câştiga niciodată prin forţă. Acesta a fost motivul
pentru care atunci când Fiul Celui Preaînalt a vrut să câştige lumea, Şi-a atribuit
sintagma de Mielul lui Dumnezeu şi Şi-a acceptat pironirea pe cruce. Şi aceasta
a fost cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu a atribuit şi urmaşilor Lui metafora
de oi şi i-a chemat şi pe ei la cruce ca şi ei să triumfe, nu numai asupra lupilor,
dar chiar şi asupra fiarelor apocaliptice “cu şapte capete şi zece coarne”, şi au
triumfat.
Domnul Isus ne-a învăţat că prin cruce nu numai că vom triumfa asupra
lumii, dar că ne vom câştiga prin ea chiar şi viaţa veşnică. El a zis: “Cine îşi va
păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.”
(v.39) Când Mântuitorul are nevoie de sacrificiul nostru şi ne cheamă la jertfă,
noi trebuie s-o acceptăm; dacă respingem sacrificiul de dragul vieţii acesteia,
El ne spune că atunci o pierdem pe cea eternă. Iar ��
dacă ne jertfim viaţa aceasta
pentru El, o vom câştiga pe cea viitoare. Epictetus a spus odată despre Socrate că
acest filozof mare, acceptând moartea, a fost salvat pentru că n-a vrut să scape;
şi că el a putut să-şi salveze viaţa, dar dacă o salva, adevăratul Socrate ar fi murit
şi nimeni n-ar fi auzit de el20. Cu atât mai mult, ne-a spus dumnezeiescul nostru
Învăţător, că dacă apostolii şi mulţi dintre urmaşii Lui din Biserica Primară, ar fi
respins crucea, nu le-ar fi rămas numele nemuritor şi lucrarea ca cel mai preţios
tezaur spiritual de pe pământ; şi n-ar fi ajuns să se bucure de o viaţă fericită,
glorioasă şi veşnică în cer.
În epistola lui Clement, scrisă către biserica din Corint în anul 95 după
Cristos, se relatează că atunci când Domnul Isus a rostit cuvintele: “Iată, Eu
vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor,” (v.15) Apostolul Petru I-ar fi zis:
“Doamne, atunci toţi vom pieri.” La care cuvinte, Fiul lui Dumnezeu i-ar fi
răspuns: “Oile care sunt deja moarte nu se mai tem de sfâşierea lupilor.” Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Oile Mele, care deja s-au decis să-şi dea viaţa pentru
Mine nu se mai tem de moarte, pentru că ele tocmai prin jertfirea vieţii acesteia,
o câştigă pe cea veşnică”20. Mântuitorul când a afirmat: “Cine va răbda până la
sfârşit va fi mântuit,” (v.22) a precizat că numai prin purtarea crucii Lui până la
capăt ne vom câştiga biruinţa şi siguranţa vieţii eterne.
Din următoarele metafore ale Domnului Isus pe care le-a folosit când a
zis: “Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii,” (v.16) ni se ridică
involuntar următoarea întrebare. De ce Dascălul ceresc a cerut apostolilor să aibă
406
înţelepciunea şarpelui, când se ştie că delfinul, elefantul, câinele şi alte animale
sunt mai inteligente ca el. Alexander Bruce, ca şi alţi comentatori ne spun că
răspunsul îl avem în cuvântul phronimos din textul grecesc, care înseamnă nu
aşa de mult înţelepciune cât “prudenţă” 22. Se ştie că şarpele este vieţuitoarea
cea mai prudentă când se află în pericol, că el nu se aruncă niciodată singur în
primejdie, ci o evită cu multă iscusinţă şi dibăcie. Datorită acestui fapt, şarpele
a fost luat ca simbol al înţelepciunii în Biblie, în semnele scrisului hieroglific
egiptean şi în proverbele multor popoare.
Iar pentru cuvintele noastre româneşti “fără răutate” din versetul 16 “... şi
fără răutate ca porumbeii,” este grecescul akeraios care înseamnă “inviolabil”,
fiindcă porumbelul oricât de mult ar suferi, el nu se răzbună pe adversarul lui.
Comentatorul Alexander Bruce a explicat că porumbelul când se află în pericol,
el nu se apără niciodată; şi, cu atât mai puţin, prin violenţă, ci lasă totul în seama
providenţei Tatălui ceresc care veghează şi ştie totul23.
Astfel, Mântuitorul când a zis apostolilor şi tuturor urmaşilor Săi: “Fiţi
dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii,” i-a prevenit că ei n-au voie
să se arunce singuri în martiraj; şi atunci când se află într-o încercare grea, să
aibă grijă ca nu cumva să se pângărească cu vrăjmaşii lor, pentru că altfel tot
calvarul le-ar fi zadarnic.
____________________
2. Op. cit.
5. Op. cit.
I, p. 373.
7. Cartea lui Enoh 100 : 1 - 2
8. Ezra 6 : 24.
9. Cartea Jubileelor 23 : 19.
10. Apocalipsa lui Baruh 70 : 3.
11. Pliny, Letters 10, 96;
��
12. Op. cit. p. 377.
13. Op. cit.
14. Op. cit.
15. Op. cit.
16. Bengel, J.A., Gnomon of then New Testament, Vol. II, p. 584.
18. Op. cit.
19. Harnack, A., The Acts of the Apostles, p. 241.
407
I, p. 396.
22. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 116, 118;
23. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 118 - 119.
408
54. ELIBERAREA DE FRICÃ A MESAGERILOR LUI CRISTOS
Matei 10 : 26 - 31
26 Aşa că, să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi

descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.
27 Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină şi ce auziţi
şoptindu-se la ureche, să predicaţi de pe acoperişul caselor.
28 Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci
temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă şi sufletul şi trupul în iad.
29 Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu
cade la pământ fără voia Tatălui vostru.
30 Cât despre voi, până şi firele de păr din cap, toate vă sunt numărate.
31 Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
În acest text intitulat Eliberarea de frică a mesagerilor lui Cristos,

Mântuitorul le-a spus apostolilor să nu se teamă din trei motive: fiindcă va veni
timpul când tot ce este ascuns va fi descoperit, fiindcă orice pedeapsă din partea
oamenilor este mică în comparaţie cu destinul veşnic al celor care vor avea parte
de iad şi pentru că ei erau de mare preţ înaintea Părintelui ceresc.
Să luăm mai întâi primul motiv pentru care Domnul Isus a zis apostolilor
să nu se teamă, şi anume pe acela a
I. SOSIRII UNUI TIMP CÂND TOT CE ESTE ASCUNS VA FI
DESCOPERIT
Cuvintele conclusive de la începutul acestui text: “Aşa că, să nu vă
temeţi de ei”, leagă textul pe care îl studiem de cel precedent intitulat Persecuţia
urmaşilor lui Cristos. În acest text, Fiul lui Dumnezeu a continuat să-Şi salveze
ucenicii de păcatul fricii.
Misiunea primordială a apostolilor a fost ca să transmită tot ce au auzit
din gura Mântuitorului. Ioan Gură de Aur a spus că atunci când Dascălul divin a
zis ucenicilor: “Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină şi ce auziţi
şoptindu-se la ureche, să predicaţi de pe acoperişul caselor,” (v.27) le-a spus cu
alte cuvinte: “Ceea ce Eu vă spun într-un ungher al Israelului, datoria voastră
este să transmiteţi în toată lumea; şi ceea ce voi auziţi din gura Mea, aveţi
obligaţia sacră să răspândiţi până la marginiile pământului” 1. Dar, ca să poată
să facă lucrul acesta, ei trebuiau să aibă curaj şi să fie gata de orice sacrificiu.
Aceste cuvinte ale Domnului Isus, când a zis: “Căci nu este nimic ascuns
care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut,” (v.26) au adus
în sufletul celor doisprezece apostoli şi în inimile tuturor martirilor mult curaj
409
eroic.
Comentatorii Bisericii Primare: Ioan Gură de Aur, Ieronim şi Teofilact,
au explicat aceste cuvinte ale Mântuitorului că, Dumnezeu nu va descoperi cele
ascunse şi nu va scoate la lumină cele tăinuite numai la judecata de apoi, ci chiar
şi în decursul istoriei. Acestă explicaţie nu numai că este autentică, dar ea s-a
împlinit cu cea mai mare exactitate 2.
De la aceste cuvinte ale Mântuitorului, apostolii şi toţi martirii ştiau că
va sosi timpul când lucrurile vor fi cunoscute aşa cum erau chiar şi pe pământ:
cine erau ei, cât au suferit şi pentru ce; şi cine erau prigonitorii lor, cât erau de
cruzi şi care a fost adevăratul motiv pentru care i-au martirizat. Tot de la aceste
cuvinte ale Dascălului divin, apostolii, cât şi toţi ceilalţi care au fost maltrataţi
în fel şi chip, ştiau că va veni şi o altă zi strălucită, când Dumnezeu le va scoate
la lumină toată suferinţa şi că atunci răsplata lor va fi mare în cer. Şi tot de aici,
ei au învăţat că numai acea zi va îndrepta balanţa strâmbă a tuturor judecătorilor
nedrepţi.
Al doilea motiv pentru care Învăţătorul ceresc a zis apostolilor să nu se
teamă era
II. CĂ ORICE PEDEAPSĂ DIN PARTEA OAMENILOR ESTE MICĂ
ÎN COMPARAŢIE CU DESTINUL VEŞNIC AL CELOR CARE VOR
AJUNGE ÎN INFERN
Mântuitorul a zis: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul dar care nu pot
ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă şi sufletul şi
trupul în iad.” (v.28)
Din acest verset, cât şi din altele, unii au scos o doctrină foarte eronată,
cunoscută în teologie sub denumirea de nemurirea condiţionată. Această
învăţătură susţine că sufletele celor mântuiţi se înalţă sus şi tot mai sus până când,
ajungând în locurile cereşti superioare, ating nemurirea şi fericirea fiinţelor de
acolo. Iar sufletele celor păcătoşi care resping chemarea lui Dumnezeu, coboară
jos şi tot mai jos unde degenerarea şi suferinţa sunt din ce în ce tot mai mari pană
când, în sfârşit, intră într-un domeniu unde totul se anihilează.3
Marea greşeală a acestora constă în faptul că ei au luat verbul apollynai,
“a pierde” din textul grecesc ca sinonim cu apokteinein, “a ucide”. Grecescul
apollynai nu are în Noul Testament înţelesul de “a nimici” sau “a omorî”, ci de
“a ajunge Ia loc rău’’.
Astfel, când Domnul Isus a zis: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar
care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă
şi sufletul şi trupul în iad,” El n-a spus: “…Temeţi-vă mai degrabă de Cel care
poate să nimicească şi sufletul şi trupul în iad,” ci a afirmat: “…Temeţi-vă mai
degrabă de Cel care poate arunca şi sufletul şi trupul în iad.”
410
În textul grecesc scrie pentru cuvântul “iad” gheena.
Gheena este un cuvânt cu o istorie lungă şi cu o amintire tristă. Ea
înseamnă valea Hinom, care era la sud-vestul Ierusalimului. În 2 Cronici 28:3 ni
se spune că acolo împăratul Ahaz a înălţat chipul zeului Moloh şi ardea copiii ca
jerfă. Iar în 2 Împăraţi 23:10 citim că Iosia, succesorul lui Ahaz a înlăturat cultul
lui Moloh şi a ordonat ca acestă vale să fie pentru totdeauna un loc blestemat.
Astfel ea a ajuns locul în care se aruncau gunoaiele din Ierusalim. Această vale
era un fel de crematoriu pentru gunoaiele publice. Focul ei care mocnea întruna
şi ridica un fum negru şi gros, era un loc foarte sinistru, care crea multă repulsie
şi dădea un aspect de chin veşnic, unde viermele nu murea şi focul nu se stingea
(Marcu 9:44). Datorită acestui fapt gheena era identică în mintea poporului
cu tot ce era mai blestemat şi murdar; şi că ea era locul unde se aruncau şi
ardeau toate lucrurile rele şi nefolositoare. Acesta a fost motivul pentru care Fiul
lui Dumnezeu a luat valea Hinom ca simbol al iadului, locul în care viermele
conştiinţei nu va înceta să roadă şi unde focul remuşcării nu se va stinge, aşa cum
am văzut în studiul intitulat Interzicerea mâniei. (Vol.III,Stud.27)
Comentatorii ca, J.A. Bengel, Alexander Bruce şi G.E. Ladd, spun că
atunci când Dascălul divin a zis: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar care
nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă şi
sufletul şi trupul în iad,” ne-a scos în evidenţă două lucruri. Primul, că sufletul
nu poate fi ucis ca trupul, pentru că el este nemuritor. Şi al doilea că atât sufletul
cât şi trupul celor necredincioşi vor fi aruncate în locul “cel mai rău”, care este
iadul4.
Când rabinul Iohanan era bolnav pe moarte, ucenicii lui l-au găsit
plângând şi unul dintre ei l-a întrebat: “O, lumina şi stâlpul cel drept al lui
Israel, de ce plângi?” El i-a răspuns: “Dacă aş fi vinovat şi dus înaintea unui
împărat pământesc, poate aş reuşi să-I liniştesc mânia cu cuvinte sau cu mită; şi
chiar dacă m-ar arunca în temniţă, poate într-o bună zi ar muri şi aş scăpa din
închisoarea lui, sau aş muri eu şi, totuşi aş scăpa de pedeapsa lui. Dar eu mă
duc înaintea Împăratului împăraţilor care este atotsfânt şi veşnic şi mi-e teamă
că, uitându-Se la mine cu ochii Lui atotvăzători, nu cumva să găsească ceva ce
nu-I place şi să mă arunce în focul gheenei, pentru că pe El nu-L pot mitui şi
pedeapsa Lui este veşnică .” 5
Evtimie Zigaben, care a trăit la sfârşitul secolului al XI-lea şi la începutul
celui de-al XII-lea şi era un mare comentator, a zis că numai frica de Dumnezeu
izgoneşte teama care ne vine din partea oamenilor 6.
Teama de atotsfinţenia şi atotdreptatea Celui Preaînalt, l-a făcut odată pe
Latimer, capelanul împăratului Henry, să-I uimească pe acest monarh cu curajul
lui şi pe toţi care erau în catedrala Westminster.
Latimer predica într-o duminică, când era prezent şi împăratul Henry.
411
El ştia că mesajul lui n-avea cum să placă împăratului. Astfel, când a ajuns la
punctul culminant al predicii, el a zis într-un monolog: “Latimer, Latimer! fii atent
ce spu,i aici este împăratul Henry!” A făcut o pauză mică şi apoi a continuat să
spună: “Latimer, Latimer! ai grijă ce zici, aici este Împăratul împăraţilor!”7
Acest sfat mare pe care l-a dat Mântuitorul ucenicilor: de-a avea o
teamă sacră şi de a-şi îndeplini cu sfinţenie lucrarea încredinţată, a fost şi este
motoul tuturor fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe mormântul lui John Knox este
aplicată următoarea inscripţie: “Aici odihneşte omul care s-a temut atât de mult
de Durnnezeu, încât nu i-a fost frică de nici un om.”8
Şi, al treilea motiv pentru care Dascălul divin a spus apostolilor ca să nu
le fie frică este,
III. CĂ EI ERAU DE MARE PREŢ ÎNAINTEA PĂRINTELUI CERESC
Fiul lui Dumnezeu când a dat aceste sfaturi ucenicilor, nu L-au înţeles
numai ei, ci şi mulţimile care erau în jurul Lui, deoarece nici o naţiune n-a
cunoscut grija lui Dumnezeu aşa de bine ca poporul evreu. Rabinii au învăţat
poporul că Dumnezeu îngrijeşte de toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de
pe uscat. Şi dacă Dumnezeu poartă de grijă tuturor dobitoacelor, târâtoarelor
şi gângăniilor, atunci cu atât mai mult, EI îngrijeşte de om, care este coroana
creaţiei Sale. Rabinul Chanina a zis: “Nimeni nu se loveşte la deget fără ca
Dumnezeu să ştie.”9
Hillel avea o explicaţie foarte frumoasă asupra psalmului 136. El a spus
că psalmistul ni L-a descris pe Cel Preaînalt mai întâi ca pe un Creator care a
făcut cerurile şi pământul; soarele, luna şi stelele (v.1-9). ��
Apoi, ni L-a descris
pe Cel Preaînalt ca pe un Dumnezeu al istoriei, care a scos poporul evreu din
Egipt (v.11-24). Şi, în cele din urmă, ni L-a prezentat pe Dumnezeu ca pe un
Părinte care dă hrană la tot ce are suflare (v.25). Acest dascăl mare al lui Israel
care a trăit până în anii copilăriei Domnului Isus, a făcut următoarea afirmaţie pe
baza psalmului amintit: “Cel care a făcut Iumea şi controlează istoria, Acela ne
hrăneşte. Dragostea şi grija Lui nu le vedem numai în grandoarea creaţiei şi în
evenimentele istoriei, dar şi în pâinea cea de toate zilele.” 10
Mântuitorul când a zis ucenicilor: “Nu se vând oare două vrăbii la un
ban? Totuşi, nici una din ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru. (30)
Cât despre voi, până şi firele de păr din cap, toate vă sunt numărate. (31) Deci
să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii”, (v.29-31) le-a arătat
că nimic din ce se întâmplă chiar şi unei vietăţi de mică importanţă nu poate să
scape de sub controlul, grija şi providenţa lui Dumnezeu. Atunci, cu atât mai
mult, cum ar putea ei, ucenicii Lui, să ajungă Ia un necaz şi Tatăl ceresc să nu ia
aminte?
Evanghelistul Matei a scris în acest text: “Nu se vând oare două vrăbii
412
la un ban?” Pe când Evanghelistul Luca a spus: “Nu se vând oare cinci vrăbii
cu doi bani?” (12:6) În textul grecesc scrie în amândouă locurile pentru “ban”,
assarion care era o monedă
de aramă de 16 ori mai mică
decât dinarul.11
În Israel, preţul a două
vrăbii era un assarion.
Iar dacă cineva dădea doi
assarioni nu primea patru
vrăbii, ci cinci. Una o
primea pe deasupra.12
Mântuitorul a spus
apostolilor, dacă vrăbiile
care au prea puţină valoare
înaintea oamenilor, pentru
că se vindeau patru cu doi
bănuţi şi că a cincea se
Vrăbiile din Israel dădea gratis; şi totuşi în
ochii lui Dumnezeu şi ele au un mare preţ, atunci, cu cât mai valoroşi erau ei
înaintea Părintelui ceresc!
Cuvintele Domnului Isus pe care le-a spus: “Totuşi, nici una din ele
(vrăbii) nu cade Ia pâmânt fără voia Tatălui vostru”, diferă în textul grecesc
faţă de Biblia noastră românească tradusă de D. Cornilescu. În textul grecesc
în loc de “voia Tatălui vostru” scrie: “Tatăl vostru ţine cont”; şi în loc de “a
cădea la pământ” scrie “a coborî”. Iar în textul aramaic, limba pe care o vorbea
Mântuitorul, în loc de “a coborî pe pământ” scrie “a vedea vrabia” şi înseamnă
a o avea în atenţie încontinuu 13.
Cuvântul “a cădea”, din traducerea noastră românească a Bibliei, ne face
să ne gândim din context la moartea vrabiei. Pe când, Domnul Isus ne spune
că Dumnezeu nu marchează vrabia numai când moare, ci în orice timp: când
zboară, când coboară şi când sare pe pământ.
Astfel, Dascălul divin a zis apostolilor, dacă o vrabie are o valoare atât
de mare în ochii lui Dumnezeu, încât El o urmăreşte pretutindeni, atunci, cu cât
mai de preţ Îi erau ei? Şi, cu cât mai mult, îi supraveghea pe ei? Acesta a fost
motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a continuat să le spună: “Cât despre voi,
până şi firele de păr din cap, toate vă sunt numărate. (31) Deci să nu vă temeţi;
voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” (v.30-31)
Cercetătorii în domeniu ne spun că oamenii blonzi au în jur de 145.000
de peri, bruneţii 120.000 şi cei roşcaţi 90.00014. Ucenicii nu ştiau câte fire de păr
aveau pe cap, dar CeI care i-a chemat în lucrarea Sa, ştia exact câte fire de păr
413
avea fiecare dintre ei pe cap. Ei Îi erau atât de dragi, încât El ţinea cont chiar şi
de căderea unui fir de păr din capul lor.
În concluzie, Mântuitorul a spus celor doisprezece apostoli, dacă tot ce
le vor face vrăjmaşii, Dumnezeu va scoate la iveală în istorie şi în ziua de apoi;
dacă oamenii nu pot să li se atingă de suflet, decât de trupul cel muritor; şi
dacă pe ei îi însoţeşte în mod permanent grija, dragostea şi înţelepciunea Celui
Preaînalt, atunci de ce să se teamă?
____________________
2. Op.cit. p. 291 – 292.
I, p. 387.
4. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 118;
Ladd, G.E., A Theology of the New Testament, p. 194;
I, p. 387 - 388.
7. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 386;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 191 – 192.
8. Op. cit.
9. Op. cit. p. 390.
10. Op. cit.
11. Op. cit. p. 389;
12. Op. cit. p. 292.
414
55. LOIALITATEA FAþÃ DE CRISTOS
Matei 10 : 23, 32 - 33; 11 : 1
23 Când vă vor persecuta într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat
vă spun că nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul
omului.
…………………………………………
32 De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi
mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri;
33 dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda
şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.
…………………………………………
1 După ce a terminat de dat învăţături celor doisprezece ucenici ai Săi,
Isus a plecat de acolo ca să-i înveţe pe oameni şi să predice în cetăţile lor.
Acest text intitulat Loialitatea faţă de Cristos, ne scoate în evidenţă trei

lucruri cu privire la această temă: prudenţa, puterea şi răsplata loialităţii.
I. PRUDENŢA LOIALITĂŢII
Domnul Isus a zis: “Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta.”
(v.23)
Fiul lui Dumnezeu, când i-a chemat pe apostoli şi pe toţi urmaşii Lui la
prudenţă, ştia dinainte că ei vor fi persecutaţi adeseori în istorie şi în mod special
în primele trei secole; şi că ei nu numai că le vor accepta, dar şi că se vor avânta
spre ele cu cel mai mare curaj şi chiar entuziasm. Astfel, sfatul Dascălului divin
a fost, ca ei să-şi cruţe cât se poate vieţile şi să nu se arunce singuri în martiraj de
dragul acestuia.
Când Domnul Isus a tratat problema loialităţii urmaşilor Lui faţă de El,
a prudenţei şi a chibzuinţei pe care vor trebui să le aibă cu privire la martirajul
lor, El a vorbit apostolilor, cât şi altor ascultători pe un fond care le era cunoscut,
pentru că nici un popor n-a fost aşa de persecutat ca evreii şi nu ştia mai bine ca
ei în ce constă datoria unui martir.
Pentru evrei idolatria, crima şi desfrâul erau păcate atât de mari, încât ei
mai bine preferau să moară decât să comită unul dintre acestea 1.
Rabinii învăţau poporul că unui persecutat îi era permis să accepte
martirajul numai în cazul când prigonitorii îi cereau să profaneze Numele Celui
Preaînalt sau să se lepede de El. Iar atunci când cineva îşi sacrifica viaţa ca să-şi
mărească faima, martirajul lui este nul înaintea lui Dumnezeu 2. Spre exemplu,
dacă un ostaş roman, ca să-şi bată joc de un evreu, îl obliga să mănânce carne de
porc, evreul putea să mănânce carnea de porc, fiindcă lucrul acesta era împotriva
415
voinţei lui. Dar, dacă îi zicea: “Carnea aceasta este un semn că tu o mănânci în
numele lui Jupiter şi că te lapezi de Iehova, el trebuia să moară” 3.
Ne înfiorăm când ne gândim câţi dintre, aşa zişii creştini înjură şi
pângăresc Numele lui Dumnezeu fără ca cineva să-i constrângă! Oare faptul
acesta nu este un semn care arată că ei s-au lepădat de mult de Dumnezeu şi că
nu-I mai aparţin?
Dascălii lui Israel au continuat să afirme cu tărie că, numai credinţa în
Dumnezeu a acelora are valoare, care sunt gata să-şi dea viaţa oricând pentru
El 4.
În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne scoate în evidenţă
II. PUTEREA LOIALITĂŢII
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Adevărat vă
spun că nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.
(v.23)
Comentatorii spun că în acest verset ne izbim de una dintre cele mai mari
dificultăţi care a frământat foarte multe minţi. Evanghelistul Matei a scris în
acest verset că Domnul Isus ar fi zis apostolilor că ei nu vor ajunge să parcurgă
toate localităţile lui Israel, până când El va veni a doua oară. ��
Or, lucrul acesta nu
s-a împlinit nici până în ziua de astăzi. Dacă Mântuitorul ar fi afirmat că El urma
să revină în generaţia aceea de oameni, atunci El ar fi greşit în mod sigur, fiindcă
a promis ceva ce nu s-a împlinit.
În legătură cu această problemă s-au dat două explicaţii: o explicaţie a
dat-o Ioan Gură de Aur în Biserica Primară şi o altă explicaţie au da-o teologii
moderni.
a) Ioan Gură de Aur a explicat că Domnul Isus a zis apostolilor aceste
lucruri din versetul pe care îl studiem, înainte de a-i trimite în misiunea din
Galileea, că ei nu vor ajunge încă cu predicarea Evangheliei în toate localităţile
din această regiune, până când El se va duce la ei şi se vor întâlni din nou 5.
Noi nu vom insista asupra acestei explicaţii, pentru că ea nu este autentică.
Unul dintre motivele cele mai mari, care nu ne permite să acceptăm această
explicaţie a lui Ioan Gură de Aur este cuvântul Israel, fiindcă Evanghelistul Matei
n-a scris că Mântuitorul a spus că ucenicii nu vor “…termina de străbătut cetăţile
din Galileea”, ci a afirmat că Fiul lui Dumnezeu a zis că ei nu vor “termina de
străbătut cetăţile din Israel.”
b) Comentatorii din ultimele secole şi până la cei contemporani, spun
că explicaţia acestui verset o putem găsi în următorul text paralel din cele trei
Evanghelii sinoptice, în care Domnul Isus Şi-a prezis moartea şi învierea.
Când am tratat studiul intitulat Evangheliile sinoptice, (Vol.I,Stud.1) am
văzut că Evanghelistul Marcu a scris primul Evanghelia, Evanghelistul Matei
416
al doilea şi Evanghelistul Luca al treilea. Astfel, Evanghelistul Matei când şi-a
redactat Evanghelia, a avut ca sursă Evanghelia după Marcu; iar Evanghelistul
Luca, a avut ca sursă şi Evanghelia după Marcu şi cea după Matei.
Evanghelistul Marcu a scris: “El le-a mai spus: «Adevărat vă spun că
sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu venind cu putere.»” (9:1) Evanghelistul Marcu ne-a relatat în acest
verset că Domnul Isus a zis că mulţi dintre cei care stăteau lângă El şi-L ascultau
nu vor muri înainte de a-I vedea Împărăţia venind cu putere.
Apoi, când am abordat studiul intitulat Minunăţiile genealogiilor, (Vol.
I,Stud.27) am văzut că pe timpiul Mântuitorului o generaţie era de 35 de ani.
Pe timpul Fiului lui Dumnezeu, Israelul nu avea decât 180 km lungime
de la nord la sud şi 60 km de la est spre vest. Populaţia lui de abia atingea patru
milioane.
În textul amintit, cu prezicerea morţii şi a învierii Domnului Isus,
Mântuitorul Şi-a informat ucenicii, cum, chiar şi această ţărişoară care era una
dintre cele mai mici de pe glob, Îl va respinge; şi cum, chiar conducătorii ei Îl
vor ucide la Ierusalim. Dar, nu acea batjocură şi crucea vor fi finalul, ci după
răstignire va avea loc învierea; iar după înviere, triumful Împărăţiei Sale pe
pământ. Şi, într-adevăr, n-au trecut nici 30 de ani când creştinismul a cuprins
Asia Mică, Grecia, Egiptul şi a ajuns la Roma, capitala lumii.
Iată, cu ce exactitate s-au împlinit cuvintele Mântuitorului! Aici n-a fost
la mijloc o greşeală a Fiului lui Dumnezeu cum cred unii, ci dimpotrivă un adevăr
dumnezeiesc..
De aici învăţăm că Domnul Isus n-a disperat niciodată, nici chiar atunci
când a trebuit să accepte crucificarea, pentru că El nu S-a putut îndoi niciodată de
sprijinul Tatălui, ci era întotdeauna sigur că imposibilul omenesc se va transforma
în atotposibilul dumnezeiesc.
La Evanghelistul Matei, acest text paralel cu prezicerea morţii şi a învierii
Domnului Isus sună diferit, că Mântuitorul S-a referit la a doua Sa venire şi că a
promis apostolilor că va reveni în generaţia aceea de oameni. Evanghelistul Matei
L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici
nu vor gusta moartea până nu Îl vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia
Sa.” ��
(16:28) Cum se explică această deosebire dintre evangheliştii Marcu
şi Matei? Şi, oare, ce l-a determinat pe Evanghelistul Matei ca să transforme
afirmaţia dumnezeiescului său Învăţător cu privire la răspândirea Împărăţiei Sale
în cea a revenirii Lui în generaţia aceea de oameni? La această întrebare s-au dat
două răspunsuri:
a) Unii dintre cei care susţin că Evanghelistul Matei a scris Evanghelia
între anii 80 şi 90 după Cristos spun că, deoarece Domiţian a început să
domnească din anul 81 şi că a dezlănţuit cea mai mare şi crudă persecuţie, şi
417
întrucât Biserica Primară avea atunci o credinţă puternică că Domnul Isus va
reveni pe la sfârşitul secolului întâi, în care Noul Testament abundă, Evanghelistul
Matei, lăsându-se influenţat de această credinţă subiectivă, a interpretat aceste
cuvinte ale Dascălului său divin în mod subiectiv, pentru că împrejurările în
care se află omul au întotdeauna un efect mare asupra lui 6. Dar un om, cu o
vocaţie mare, n-are voie să se lase influenţat. Mântuitorul, care a cunoscut natura
şi slăbiciunea omenească, a prevăzut toate acestea, de aceea a ales în vederea
dăruirii Evangheliei Lui, patru evanghelişti.
b) Iar alţi comentatori care susţin că Evanghelistul Matei şi-a redactat
Evanghelia în anul 58 sau 59, spun că acest apostol nu era influenţat de nici o
împrejurare deosebită, pentru că atunci nu era nici o persecuţie. Aceştia, spre
deosebire de prima explicaţie, spun că Evanghelistul Matei, iubindu-L pe Domnul
Isus atât de mult şi, dorind să revină cât mai repede, a interpretat promisiunea
Mântuitorului în mod subiectiv. Şi această explicaţie susţine ca prima, că Fiul
lui Dumnezeu, cunoscând subiectivismul oamenilor, a ales patru evanghelişti în
vederea dăruirii Evangheliei. Noi alegem această variantă, pentru că ea este în
concordanţă cu data reală a scrierii Evangheliei după Matei.
Iar, Evanghelistul Luca, aşa după cum deja am văzut, ca unul care Şi-a
redactat Evanghelia al treilea, care avea înaintea lui Evanghelia după Marcu şi pe
cea după Matei şi care a văzut că Evanghelistul Matei a făcut această interpretare
subiectivă, a rămas lângă Evanghelistul Marcu. El L-a citat pe Mântuitorul
zicând: “Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta
moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (9:27)
Acum să luăm afirmaţia Mântuitorului, scrisă de Evanghelistul Matei
în textul pe care îl studiem şi să-i dăm adevăratul înţeles pe care l-am găsit
în Evangheliile după Marcu şi Luca: “Adevărat vă spun că nu veţi termina de
străbătut cetăţile lui Israel până nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind
cu putere.”
În acest verset, Dascălul divin ne învaţă că loialitatea faţă de El este
singurul mijloc prin care putem coborâ Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi a
o extinde cu putere până la ultimul om. Şi, într-adevăr, prin faptul că apostolii şi
toţi urmaşii lui Cristos, au rămas loiali Domnului şi Mântuitorului lor în ciuda
tuturor persecuţiilor, s-au împlinit cuvintele lui din versetul 23 în sensul cei mai
strict al cuvântului. Mesagerii Evangheliei, n-au ajuns să pună încă piciorul în
ultimile cătune ale lui Israel, când creştinismul a şi cuprins, aşa cum am văzut
mai înainte în acest studiu: Asia Mică, Grecia, Egiptul şi a ajuns până la Roma,
capitala lumii.
Pliniu, guvernatorul Bitiniei, a scris imperatorului Traian despre felul
cum el mai întâi îi trata pe creştinii din provincia lui; apoi i-a raportat cum le-a dat
ocazia să invoce zeii Romei, să ardă tămâia înaintea chipului cezarului şi, ca probă
418
finală, să blesteme Numele lui Cristos; şi, în final, a încheiat concluzionând: “Dar
nici unul din aceste lucruri nu le-au acceptat cei care sunt creştini adevăraţi.” 7
Nu numai guvernatorii romani, dar chiar şi cezarii au trebuit să-şi recunoască şi
să-şi mărturisească neputinţa de-a distruge loialitatea creştinilor pe care o aveau
faţă de Cristos şi de a le opri răspândirea.
Dacă creştinii persecutaţi din Biserica Primară s-ar fi lepădat de Cristos
în faţa morţii, astăzi n-ar fi existat nici o biserică creştină. Biserica de astăzi este
întemeiată pe loialitatea de neînfrânt a celor ce au ţinut mai mult la credinţa în
Cristos decât la viaţa lor.
Să învăţăm din acest text de la Dascălul nostru ceresc, una dintre lecţiile
cele mai mari şi importante: că Împărăţia lui Dumnezeu se coboară cu putere în
sufletul nostru, familia noastră, biserica noastră, localitatea noastră, ţara noastră
şi în lumea întreagă, numai prin loialitatea noastră faţă de El; şi nicidecum prin
alte mijloace, fie ele cât de bune.
Iar, spre deosebire de Biserica Primară, dacă astăzi Împărăţia lui
Dumnezeu nu mai vine cu putere, trebuie să ne pocăim fiecare dintre noi în sac şi
în cenuşă ca ninivenii de păcatul neloialităţii, care este unul dintre cele mai mari
şi dăunătoare păcate, aşa după cum vom vedea în continuare în acest studiu.
Şi, în al treilea rând, Domnul Isus ne arată în acest pasaj
III. RĂSPLATA LOIALITĂŢII
El a zis: “De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi
mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; (33) dar de oricine se
va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu
care este în ceruri.” (v.32-33)
În textul grecesc pentru cuvântul nostru “a mărturisi” scrie omologeo
care înseamnă “a destăinui», «a nu ţine ascuns”, «a mărturisi deschis” şi «a
recunoaşte”.
Comentatorul W. Barclay a zis că atunci când Fiul lui Dumnezeu a
afirmat: “Oricine va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea
Tatălui Meu care este în ceruri; (33) dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”, S-a
asemănat cu un împărat care, urmând să plece la o luptă grea, a cerut ostaşilor
să-i fie loiali; şi care după ce a câştigat războiul şi s-a întors în împărăţia sa, a
decorat şi recompensat pe toţi aceia care i-au fost fideli.
Împotriva noastră s-au dezlănţuit cele mai destructive forţe ale infernului,
dar ni s-a alăturat Împăratul etern şi a luptat El pentru noi după cea mai mare
strategie. Textul citit ne arată că deşi înaintea Lui stătea crucea, El totuşi Îşi vedea
triumful şi intrarea în Împărăţia Sa cerească; şi că ştia şi aceea că lumea Îi va
rămâne şi în continuare împotrivitoare şi ostilă, dar care totuşi trebuie câştigată
419
pentru El şi Împărăţia Sa.
Fiul Celui Preaînalt când ne-a zis după înţelesul din textul grecesc:
«Destăinuiţi-vă lumii, nu vă ţineţi ascunşi înaintea semenilor voştri şi mărturisiţi
deschis înaintea tuturor oamenilor cine şi ai cui sunteţi,” ne-a chemat mai întâi
la lupta loialităţii şi apoi la răsplata ei; pentru că oricine nu-L recunoaşte pe El
Iar oricine Îl recunoaşte şi Îi este
deschis ca Domn şi Mântuitor, se dezice de El. ��
credincios, va fi răsplătit.
Noi ne putem lepăda de Cristos în trei feluri. Primul, atunci când încercăm
să ne ascundem prin viul grai înaintea semenilor noştri că nu-I aparţinem, ca
Simon Petru când s-a blestemat în curtea marelui preot că nu-L cunoştea pe
(Marcu 14:66-72) Al doilea fel, ne putem lepăda de El prin tăcere.
Domnul Isus. ��
Adeseori ne apar ocazii în viaţă ca să-L mărturisim pe Cristos sau să protestăm
împotriva păcatului, dar ne vine cu mult mai uşor şi fără risc să tăcem. ��
O asemenea
tăcere este din nou o tăgăduire a Mântuitorului. Şi, al treilea fel de lepădare este,
prin fapte. Noi ne putem comporta în aşa fel încât viaţa noastră să fie o negare
continuă a ceea ce spunem că suntem.
Şi acum, care dintre noi poate să spună că n-a tăinuit niciodată prin vorbe
sau tăcere înaintea nimănui că-I aparţine lui Cristos? Nimeni. Această tăinuire,
ne spune Mântuitorul este o lepădare teribilă de El înaintea semenilor noştri.
Sau, cine poate să zică că el nu L-a tăgăduit niciodată pe Domnul Isus prin
comportamentul lui? De asemenea, nimeni. Dacă a fost atât de grav faptul când
unii dintre creştini din primele veacuri se lepădau de Mântuitorul chiar şi în
martiraj, atunci, cu cât este mai strigător la cer când noi ne lepădăm de El în zile
cu soare!
Dar, dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a făcut în acest text şi cea mai
mare promisiune şi în acelaşi timp şi cel mai mare avertisment: că numai după
ce vom câştiga lupta loialităţii, recunoscându-L ca Domn şi Mântuitor înaintea
tuturor şi Îi vom fi credincioşi, indiferent prin ce vom trece, ne va recunoaşte
şi El înaintea Tatălui şi înaintea cerului întreg că suntem ai Lui atunci când ne
va oferi toată gloria Împrăţiei Sale 8. El a zis: “De aceea, pe oricine Mă va
mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care
este în ceruri” (v.32) Iar, celor care se lapădă de El şi nu vor să se avânte în lupta
loialităţii, le-a spus dinainte că şi El se va lepăda de ei. Evanghelistul Matei l-
a redat pe Mântuitorul zicând: “Dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”
(v.33).
Textul citit se încheie cu relatarea că după ce Fiul lui Dumnezeu a dat
ucenicilor aceste instrucţiuni şi ei au plecat în misiune, a plecat şi El în alte cetăţi
ca să predice Împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei a scris: “După ce a
terminat de dat învăţături celor doisprezece ucenici ai Săi, Isus a plecat de acolo
420
ca să-i înveţe pe oameni şi să predice în cetăţile lor.” ��
(11:1)
____________________
2. Op. cit. p. 379.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
7. Pliny, Letters 10 : 96.
8. Bruce, F.F., Commentary of the Book of the Acts, p. 168.
421
Harta Israelului cu munţii
422
Israelul
423
Israelul
424
Harta Israelului luată din satelit
425
BIBLIOGRAFIE
Abraham, Israel. Studies Pharisaism and the Gospel. First Series, 1917;
Second Series 1924. Cambridge, Eng.: Cambridge University Press.
Anderson, sir Robert. The Silence of God. London: Pickering and Inglis, n.d.
Arndt, W.F. and Gringrich F.W. A Greek-English Lexicon of the New
Testament and Other Early Christian Literature, ed. a 2-a Chicago
University of Chicago Press, 1979.
Barclay, William. The Daily Study Bible. Revised Edition, The Saint Andrew
Press, Edinburg (1965) 1977.
- The Gospel of Matthew, 2 Vols.
- The Gospel of Mark.
- The Gospel of Luke.
- The Gospel of John, 2 Vols.
- The Letter of the Hebrews.
- The Revelation of John, Vol. I.
Balmforth, H. St. Luke. (Clarendon Bible), Oxford 1930; School Edition 1935.
Barrett, C.K. The Gospel according to St. John. London 1978.
- The Holy Spirit and the Gospel Tradition. New York: Macmillan
1947.
Bengel, A.Johann. Gnomon of the New Testament. Vols 2, 1742: translated
into English by Andrew R. Fausset (T. Clark 6th ed. 1866).
Bolkenstein, M.H. Het Evangelie naar Marcus. Nijkerk, 1966.
Browning, R. St. Luke (Torch Commentaries) London 1960.
Bruce, Alexander Balmain. The Training of the Twelve. Edition IV, Kregel
Publication, Grand Rapids, Michigan (1894) 1988.
Bruce, F.Frederick. The Gospel of John. Edinburgh 1983.
- Commentary on the Bbook of the Acts: The English Text with
Introduction, Exposition and Notes, in The New London Commentary
on the New Testament (Marshall, Morgan and Scott) Eerdmans 1954.
Bunaciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti 1981.
Burney, C.F. The Poetry of Our Lord. Oxford: Clarendon Press 1925.
Cadburry, H.J. Cadbury’s Note XXIV “Dust and Garments”, in “The
Beginnings Christianity”, Vol. V. 1930.
Calvin, John. The Acts of the Apostles. Vol. I (originally 1552), traanslated into
English 1965.
Campbell, D.B.J. The Synoptic Gospels. ��
London (1966), reprint 1981.
Clement de Alexandria. Ante-Nicene Fathers. ten volumes, reprint, Grand
Rapids, 1950.
426
Cole, R.A. The Gospel according to St. Mark. (Tyndale New Testament
Commentaries), Grand Rapids, 1961.
Creed, J.M. The Gospel according to St. Luke. London 1930. (On the Greek
text).
Curtis, W.A. Jesus Christ the Teacher. London: Oxford 1943.
Curtius, Georg. Griechishen etymologies. Leipzig 1873.
Dalman, G. Sacred Sities and Ways. London 1935.
Davis, J.D. The Westminster Dictionary of the Bible. London and New York
1944.
Deissmann, A. Light from the Ancient East. New York 1927.
Diamandi, Sterie. Activitatea şi Învăţătura (Fiul lui Dumnezeu – Fiul
omului). Vol.
��
II, Bucureşti 1941.
��
Dicţionar Biblic în 2 volume, de Societatea Misionară Română, editura “Cartea
Creştină”, Oradea 1995.
Dodd, C.H. The Dialogue Form in the Gospels. Bulletin of the John Rylands
(University) Library 37 (1954).
- The Parables of the Kingdom. London 1935.
Ellis, J.David. John. (The International Bible Commentary by F.F. Bruce),
USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Ellison, H.L. Matthew. (The International Bible Commentary by F.F. Bruce),
USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Erdman, C.R. The Gospel of Mark. An Exposition, Philadelphia, 1945.
Eusebius, Ecclesiastical History. Loeb Clasical Library, New York (various
dates), for The Apostolic Fathers, Eusebius, Josephus, Philo, Pliny,
Plutarch, Strabo etc. These volumes were consulted by W. Hendriksen.
Filson, F.V. The Gospel of St. Matthew. BNTC (London, 1960).
Finkel, Asher. The Pharisees and the Teacher of Nazareth. Leiden: Brill 1964.
Geldenhuys, J.N. Commentary on the Gospel of Luke. (New London
Commentary) London, Grand Rapids (1950) 1951.
Godet, Fredric. St. Luke (A Commentary on The Gospels). Vol. I. Translated
from the Second French Edition by E.W. Shalders. A Fourth Edition,
Edinburgh (1864) 1887: T.T. Clark, 38 George Street.
Goppelt, L. Jesus, Paul and Judaism. New York: Nelson 1964.
Gould, E.P. The Gospel according to St. Mark (The International Critical
Commentary), New York 1970.
Grant, F.C. The Gospel according to St. Mark (The Interpreter’s Bible) New
York and Nashville, 1951, Vol. VII.
Groenewald, E.P. Die Evangelie volgens Markus (Kommentaar op die Bybel,
Nuwe Testament).VoI. II, Pretoria, 1948. Nuwe Grollenberg, L.H.,
Atlas of the Bible, New York, etc., 1956.
427
Gurădeaur, Ioan (Chrysostom). The Homilies on the Acts of the Apostles,
preached in Constantinople in AD 400; from A Select Library of
the Nicene and Post-Nicene Fathers, ed. Philip Schaff, Vol. XI, 1851
(Eerdmans reprint, 1975).
Halley, H.H. Manual Biblic. ��
Chicago 90, Illinois 1943, tradus de Doru Motz.
Harnac, Adolf. The Acts of the Apostles (translated into English by Williams &
Norgate, London, 1909).
Harrison, E.F. Viaţa lui Cristos. Traducere din l. engleză: Doru Motz 1980.
Hastings, J. Hastings’ Dictionary of the Bible (HDB) Vol. III, 1899.
Hendriksen, William. The Gospel of Mark (New Tesatament Commentary).
- The Banner of Truth, Edinburgh, Reprinted (1976) 1987.
- The Gospel of John.
- More than Conquerors, sixth edition, Grand Rapids, Michigan,
(1952) 1982.
Jamieson, Robert, Fausset, A.R. The Bethany Parallel Commentary - On the
New Testament. Zondervan Publishing House, 1983.
Jeremias, J. The Parables of Jesus (1954) (2nd ed. Eng. trans. London, 1963).
- The Central Message of the New Testament (1965).
Josephus, F. Antiquities, Jewish War. Loeb Classical Library, New York
(various dates), for the Apostolic Fathers, Eusebius, Josephus, Philo,
Pliny, Plutarch, Strabo, etc. These volumes were consulted by W.
Hendriksen.Jung, C.G. Contribution to Analitical Psychology. (Routiedge and
Kegan Paul, 1928).
Ladd,George Eldon. A Theology of the New Testament. ��
(Grand Rapids:
Eerdmans, 1974).
Lagrange, M.J. L’Evangele de Jesus Christ. Vol.��
I, Gabalda et. co. Paris 1948.
Lenski, R.C.H. Interpretation of St. Mark’s and Luke’s Gospels. Columbus,
Ohio, 1934.
Lewis, C.S. Miracles. New York: Macmillan 1948.
Loewe, H. Pharisaism, Judaism and Christianity. Ed. W.O.E. Oesterley,
London: Sheldon 1937.
Lopuhin, A.P. Istoria Biblică. Vol.V. Traducere de Nicodim, patriarhul
României, Bucureşti 1946.
- Comentar la Evanghelia după Matei. Traducere de patriarhul
Nicodim, Editura Episcopiei, Bucureşti 1948.
Luther, Martin. Luther’s Works. Vol. XXXV, ed. E. Theodore Bachman
(American edition: Muhlenberg Press, 1960).
MacNeil, A.H. The Gospel according to St. Matthew. (Macmillan
Commentary), Greek text, London 1915.
Manson, T.W. The Teaching of Jesus. Cambridge, Eng.: Cambridge University
428
Press (1931) 1939.
- The Servant - Messiah. Philadelphia, 1946.
- The Saying of Jesus, London 1949.
Marshall, I.Howard. The Acts of the Apostles. An Introduction and
Commentary, in Tyndale New Testament Commentaries (IVP,1980).
Matthew, H. The Bethany Parallel Commentary – on the New Testament.
1983.
Montefiore, C.G. The Synoptic Gospels. London: Macmillan, Vol. I, 1927.
- Some Elements of the Religious Teaching of Jesus. London:
Macmillan 1910.
Neil, William. The Acts of Apostles in the New Century Bible. Olimphants/
Marshall/ Morgan and Scott 1973.
Orr, R.W. The Letters of John. (The International Bible Commentary by F.F.
Bruce). USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,
1986.
Parmelee, A. All the Birds of the Bible. New York, 1950.
Plummer, A. The Gospel according to St. Luke. (International Critical
Commentary). Edinburgh, 1896 (on the Greek text).
- An Exegetical Commentary on the Gospel According to St. Matthew.
(Cambridge Greek Testament for Schools and Colleges), Cambridge,
1914.
Porter, E. Laurence. The Gospel of Luke. (The Tnternational Bible
Commentary by F.F. Bruce). Publishing House, Grand Rapids,
Michigan, 1986.
Ramsay, M. William. The Letters to the Seven Churches of Asia. London:
Hodder and Stoughton, 1904.
Robertson, A.T. An Introduction in the New Testament, Vol. I, New York and
London, 1930..
- An Introduction to the textual Criticism on the New Testament, New
York, 1925.
- Word Pictures in the New Testament, Vols. I, V, New York and
London, 1930.
- Studies in Early Christianity. 1928, ed. S.J. Case.
Robinson, J.A.T. The Baptism of John and Qumran Community. (Twelve
New Testament Studies). Naperville, 111,: Allenson, 1962.
Rowley, H.H. Jewish Proselyte Baptism. Hebrew Union Colege. Anual 1940.
Ryle, J.C. Matthew. (Expository Thoughts on the Gospels).
- Mark (ETG).
- Luke (ETG).
- John (ETG). England, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Edition
429
1985.
Short, A. Randle. The Bible and Modern Medicine. Ed. IVF, 1953.
Short, S. Stephen. Mark. (The International Bible Commentary by F.F. Bruce).
The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Edition 1985.
Smith, George Adam. The Historical Geography on the Holy Land. 1931.
Strack and Billerbeck. Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud unt
Midrasch. München 1924.
Swete, H.B. Studies in the Teaching of Our Lord. London: Hodder and
Stoughton 1903.
- The Gospel according to St. Mark. London, 1913, Grand Rapids,
1956.
Tasker, R.V.G. The Gospel according to St. Matthew. London 1961.
Taylor, W.M. The Parables of Our Salvior. Expounded and Illustrated, New
York 1886.
Taylor, Vincent. The Gospel According to St. Mark. (Macmillan New Testament
Commentaries), London, (1952) 1953.
- The Life and Ministry of Jesus. 1954.
Thomson, W.M. The Land and the Book. London 1863.
Trench, C. Richard. Commentary on the Epistles to the Seven Churches in
Asia. New York: Charles Scribner & Co., 1872.
Van Leeuwen, J.A.C. Het Evanghelie naar Markus. (Korte Verklaring der
Heilige Schrift) Kampen, 1935.
Westcott, B.F. Characteristics of the Gospel Miracles. Cambridge, Eng.:
Macmillan 1859.
430
CUPRINS
TIMPUL TITLUL STUDIULUI LOCUL MARCU MATEI LUCA Pag
Cuv��
ânt înainte
PARTEA XII
AL DOILEA ��
CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI DIN GALILEA
1 35.781.28 Al doilea circuit al Galilea 8 :1-3 125
Iunie Mântuitorului din Galilea
2 “ Rugăciunea “Tatăl nostru“ I “ 6 :9-15 11 :1-4
3 “ II „ “ “
4 „ III „ “ “
5 „ Ascultarea rugăciunii „ 5-13
6 „ Condamnarea Domnului Isus „ 3:20-21
de către rude
7 “ O calomnie răutăcioasă “ 22-27 12 14-15,
:22-29 17-22
8 „ Calea de mijloc “ :30 23
9 „ Păcatul împotriva Duhului “ 28-30 :31-32
Sfânt I
10 “ Treptele păcatului împotriva “ “ “
Duhului Sfânt II
11 “ Problema cuvintelor “ :34-37
12 “ Un singur semn “ :38-42 16,29-32
13 “ Pericolul unui suflet gol “ :43-45 24-28
14 “ Lumina sufletească “ 6:22-23 33-36
15 “ Religia exterioară şi cea “ 37-44
interioară
16 “ Condamnarea învăţătorilor “ 45-54
legii
17 “ Perlele din predica “charaz“
��I “ 12:1-7
��
II “ 8-12
19 Iulie Lăcomia de avere, ispita “ 24 13-21
bogaţilor
20 “ Îngrijorarea, ispita săracilor “ 25-34 22-31
21 “ Adevăratele comori “ 19-21 32-34
22 “ A doua venire a lui Cristos “ 35-48
23 “ Focul suferinţei Fiului lui “ 49-53
Dumnezeu
24 “ Un apel la raţiune “ 54-59
25 “ Cauzele pieririi lui Israel “ 13:1-5
26 “ Adevărata înrudire “ 31-35 12:46-50 8:19-21
27 “ Pildele Dascălului ceresc Marea 4:1-2, 13:1- 4,9
10,13 3,10
28 “ Pilda semănătorului Galileii 2-9,13- 2-9,18- 4-9,
20 23 11-15
�� “ 21-25 16-18
30 “ Între două mari alternative “ 10-13, 10-7, 10
33-34 34-35
31 “ Pilda cu sămânţa “ 26-29
431
32 “ Pilda neghinei “ :24-30,
36-43
33 “ Pilda grăuntelui de muştar “ 30-32 31-32 13:18-19
34 “ Pilda cu aluatul “ 33 20-21
35 “ Pilda comorii ascunse Marea 44
Galileii
36 “ Pilda mărgăritarului de mare “ 45-46
preţ
37 “ Pilda năvodului “ 47-53
38 “ Deciderea pentru Cristos şi “ 4:35-36 8:18-22 9:57-62
Împărăţia Sa
39 “ Potolirea furtunii “ 35-41 23-27 8:22-25
40 “ Vindecarea îndrăcitului din Dincolo de 5:1-20 28-34 26-39
Gadara I mare
41 “ II “ “ “ “
42 “ Învierea fiicei lui Iair I 21-24, 20-22 42b-48
35-43
43 “ II “ “ “ “
44 “ Două portrete I “ 24b-34 27-31
45 “ II “ “ 32-34
46 “ Vindecarea a doi orbi “
47 “ Vindecarea unui mut îndrăcit “
PARTEA XIII
AL TREILEA CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI DIN GALILEA
TRIMITEREA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI

48 August Omenirea în faţa unui dezastru 6 :6b-7a 35-38
present şi viitor
49 “ Lucrările încredinţate “ 7,12-13 10 :1, 9:1-2,6
urmaşilor lui Cristos 7-8
50 “ Instrucţiunile Împăratului date “ 8-9 5-6, 3
mesagerilor Lui 8-10,40-
42
51 “ Instrucţiunile Împăratului date “ 10-11 11-15 4-5
mesagerilor Lui
52 “ Persecuţia urmaşilor lui “ 16-22,
Cristos I 24-25,
34-39
53 “ Persecuţia urmaşilor lui “ “
Cristos II
54 “ Eliberarea de frică a “ 26-31
mesagerilor lui Cristos
55 “ Loialitatea faţă de Cristos “ 13,32-
33,11:1
Notă: Mai întâi sunt redaţi anii reali 35; la mijloc, ai erei romane 781; şi la urmă, după calendarul lui Dionysius 28.
EVANGHELIA DUPÃ MARCU
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.
3 22-27 O calomnie răutăcioasă 6
Mt. 12:22-29; Lc.11:14-15,17-22
28-30 Păcatul împotriva Duhului Sfânt Mt. 12:31-32 9
Treptele păcatului împotriva Duhului Sfânt II 10
Mt. 12:31-32
31-35 Adevărata înrudire Mt. 12:46-50; Lc. 8:19-21 26
4 1-2,10-13 Pildele Dascălului ceresc Mt. 13:1-3, 10; Lc. 27
8:4,9
2-9,13-20 Pilda semănătorului Mt. 13:2-9,18-23; Lc.8:4- 28
9
21-25 Perlele din predica “charaz“
��
Lc.8 :16-18 29
10-12,33-34 Între două mari alternative Mt.13:10-17,34- 30
35; Lc.8:10
26-29 Pilda cu sămânţa 31
30-32 Pilda grăuntelui de muştar Mt. 13:31-32; 33
Lc.13:18-19
35-36 Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia Sa 38
Mt.8:18-22;Lc.9:57-62
35-41 Potolirea furtunii Mt.8:23-27; Lc.8:22-25 39
5 1-20 Vindecarea îndrăcitului din Gadara Mt. 8:28- 40
34; Lc.8:26-39
“ II 41
21-24,35-43 Învierea fiicei lui Iair Mt.9:18-19,23- 42
26;Lc.8:40-42,49-56
“ II 43
24b-34 Două portrete Mt. 9:20-22; Lc. 8:42b-48 44
“ II 45
6 6b-7a Omenirea în faţa unui dezastru prezent şi 48
viitor
Mt. 9:35-38
7,12-13 Lucrările încredinţate urmaşilor lui Cristos 49
Mt. 10:1, 7-8; Lc. 8:1-2, 6
8-9 Instrucţiunile Împăratului date mesagerilor 50
Lui
Mt. 10:5-6,8-10,40-42; Lc.8:3
Lui
Mt.10-:11-15; Lc.9:4-5
EVANGHELIA DUPÃ MATEI
6 9-15 Rugăciunea “Tatăl nostru“ I Lc. 11 :1-4 2
“ II 3
“ III 4
19-21 Adevăratele comori Lc. 12:32-34 21
22-23 Lumina sufletească Lc. 11 :33-36 14
24 Lăcomia de avere, ispita bogaţilor Lc. 12 :13- 19
21
25-34 Îngrijorarea, ispita săracilor Lc. 12:22-31 20
8 18-22 Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia Sa 38
Mc. 4 :35-36 ; Lc. 9 :57-62
23-27 Potolirea furtunii Mc. 4 :35-41 ; Lc.8 :22-25 39
28-34 Vindecarea îndrăcitului din Gadara I 40
Mc. 5:1-20; Lc.8:26-39
“ II 41
9 18-19 Învierea fiicei lui Iair Mc. 5 :21-24,35-43; 42
Lc.8 :40-42,49-56
“ II 43
20-22 Două portrete I Mc.5 :24b-34 ; Lc.8 :42b-48 44
“ II 45
27-31 Vindecarea a doi orbi 46
32-34 Vindecarea unui mut îndrăcit 47
35-38 Omenirea în faţa unui dezastru prezent şi 48
viitor Mc.6 :6b-7a
10 1,7-8 Lucrările încredinţate urmaşilor lui Cristos 49
Mc. 6 :7,12-13 ; Lc.9 :1-2,6
5-6, Instrucţiunile Împăratului date mesagerilor 50
8-10,40-42 Lui
Mc.6 :8-9 ;Lc.9 :13
Lui
Mc.6 :10-11 ;Lc.9 :4-53
16-22,24-25, Persecuţia urmaşilor lui Cristos I 52
34-39
11 “ II 53
26-31 Eliberarea de frică a mesagerilor lui Cristos 54
13,32-33 ;1 Loialitatea faţă de Cristos 55
12 22-29 O calomnie răutăcioasă Mc.3 :22- 7
27 ;Lc.11 :14-15,17-22
30 Calea de mijloc Lc.11 :23 8
“ Păcatul împotriva Duhului Sfânt I Mc.3 :28-30 9
“ Treptele păcatului împotriva Duhului Sfânt II 10
Mc. 3 :28-30
34-37 Problema cuvintelor 11
38-42 Un singur semn Lc.11 :16,29-32 12
43-45 Pericolul unui suflet gol Lc.11 :24-28 13
46-50 Adevărata înrudire Mc.3 :31-35 ;Lc.8 :19-21 26
13 1-3,10 Pildele Dascălului ceresc Mc.4 :1-2,10,13 ; 27
Lc.8 :4,9
2-9,18-23 Pilda semănătorului 28
10-17,34-35 Între două mari alternative Mc.4:10-12,33- 30
34;Lc.8 :10
24-30,36-43 Pilda neghinei 32
31-32 Pilda grăuntelui de muştar Mc.4:��
30-32; 33
Lc.13:18-19
33 Pilda aluatului Lc.13:20-21 34
44 Pilda comorii ascunse 35
45-46 Pilda mărgăritarului de mare preţ 36
47-53 Pilda năvodului 37
EVANGHELIA DUPÃ LUCA

8 1-3 Al doilea circuit al Mântuitorului din Galilea 1
4,9 Pildele Dascălului ceresc Mc.4:1- 27
2,10,13;Mt.13:1-3,10
4-9,11-15 Pilda semănătorului Mc.4:2-9,13-20;Mt.13:2- 28
9,18-23
10 Între două mari alternative 30
Mc.4 :10-12,33-34 ; Mt.13 :10-17,34-35
16-18 Perlele din predica “charaz“
��
Mc.4 :21-25 29
19-21 Adevărata înrudire Mc.3 :31 ; Mt.12 :46-50 26
22-25 Potolirea furtunii Mc.4 :35-41 ;Mt.8 :23-27 39
26-39 Vindecarea îndrăcitului din Gadara I 40
Mc.5:1-20; Mt.8:28-34
“ II 41
40-42,49-56 Învierea fiicei lui Iair I Mc. 5 :21-24,35-43 ; 42
Mt.9 :18-19,23-26
“ II 43
42b-48 Două portrete Mc.5 :24b-34 ;Mt.9 :20-22 44
“ II 45
9 1-2,6 Lucrările încredinţate urmaşilor lui Cristos 49
Mc. 6 :7,12-13 ; Mt.10 :1,7-8
3 Instrucţiunile Împăratului date mesagerilor 50
Lui
Mc.6:7,12-13; Mt.10:1,7-8
Lui
Mc.6:8-9; Mt.10:5-6,8-10,40-42
57-62 Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia Sa 38
Mc. 4 :35-36 ; Mt.8 :18-22
11 1-4 Rugăciunea ��
“Tatăl nostru“ I Mt.6 :9-15 2
“ II 3
“ III 4
5-13 Ascultarea rugăciunii 5
14-15,17-22 O calomnie răutăcioasă Mc.3 :22-27 ; 7
Mt.12 :22-29
23 Calea de mijloc 8
16,29-32 Un singur semn Mt.12 :38-42 12
24-28 Pericolul unui suflet gol Mt.12 :43-45 13
33-36 Lumina sufletească Mt.6 :22-23 14
37-44 Religia exterioară şi cea interioară 15
45-54 Condamnarea învăţătorilor legii 16
12 1-7 Perlele din predica “charaz“ 17
8-12 Perlele din predica “charaz“ 18
13-21 Lăcomia de avere, ispita bogaţilor Mt.6 :24 19
22-31 Îngrijorarea, ispita săracilor Mt.6 :25-34 20
32-34 Adevăratele comori Mt.6 :19-21 21
35-48 A doua venire a lui Cristos 22
49-53 Focul suferinţei Fiului lui Dumnezeu 23
54-59 Un apel la raţiune 24
13 1-5 Cauzele pieirii lui Israel 25
18-19 Pilda grăuntelui de muştar Mc.4 :30- 33
32 ;Mt.13 :31-32
20-21 Pilda cu aluatul Mt.13 :33 34

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR

Alte nouă luni din misiunea Mântuitorului:

Pastor Dragomir Stancu

Tehnoredactare şi prepress: Sonia Spătariu

Tipar executat sub comanda

Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

AL DOILEA CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI

Magdala, cetatea Mariei Magdalena

Scorpion din Israel Scorpion din Israel, depăşeşte 10 cm

O altă specie de scorpion din Israel

Din acest text intitulat Condamnarea Domnului Isus de către rude, ne

Acest text intitulat O calomnie răutăcioasă, ne arată două lucruri:

În acest text intitulat Problema cuvintelor, Mântuitorul ne-a arătat două

Ruinele oraşului Ninive

Movila Yunas, “mormântul lui Iona“, de langă Ninive

Mântuitorul ne-a spus cu ajutorul acestei metafore, că fariseii erau un

În acest pasaj intitulat tot Perlele din predica “charaz”, Mântuitorul

Galileea cea fertila

să dea socoteală ce a făcut cu talantul lui, să nu fie aruncat în întunericul de afară

În acest text intitulat Adevăratele comori, Mântuitorul ne-a arătat trei

În acest text intitulat A doua venire a lui Cristos, Mântuitorul ne arată

Acest text intitulat Un apel la raţiune, ne arată două lucruri: că Domnul

peste hainele lor militare, să-şi ascundă armele în mâneci, să se amestece cu

În El toate inimile se bucură

Fraţi de credinţă, dati mâinile,

În Cristos se uneşte Estul şi Vestul,

Acest text ne vorbeşte despre Pildele Dascălului ceresc.

În acest text intitulat Pilda semănătorului, Mântuitorul a făcut două

mal; iar mulţimile stăteau pe ţărmul mării şi-L ascultau.

În acest text intitulat Perlele din predica “charaz”, dumnezeiescul nostru

În acest text intitulat Pilda cu sămânţa, Mântuitorul ne învaţă patru

În acest studiu intitulat Pilda neghinei, ne vom ocupa de două lucruri: de

chiar şi astăzi. Spre exemplu, în India este încă acest

Mântuitorul ne învaţă în Pilda grăuntelui de muştar două lucruri în

În acest studiu intitulat Pilda cu aluatul, ne vom ocupa de două lucruri:

nevăzători l-a fondat un călugăr cu numele Thalasius; că primul dispensar gratuit

Mântuitorul ne arată în Pilda comorii ascunse patru lucruri cu privire

În aceste două versete intitulate Pilda mărgăritarului de mare preţ,

În a opta şi ultima pildă cu privire la Împărăţia cerurilor, intitulată Pilda

În acest text intitulat Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia Sa,

Dealurile deasupra Mării Galileii, văzute

Harta Israelului Israelul văzut din satelit

furie: “Pefimōso!” care înseamnă

În acest text care ne vorbeşte despre Vindecarea unui mut îndrăcit,

AL TREILEA CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI DIN Galileea

Acest text intitulat Lucrările încredinţate trimişilor lui Cristos, ne arată

Mântuitorul, înainte de a-Şi trimite ucenicii prima dată singuri în misiune,

26 Aşa că, să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi

În acest text intitulat Eliberarea de frică a mesagerilor lui Cristos,

Acest text intitulat Loialitatea faţă de Cristos, ne scoate în evidenţă trei

TRIMITEREA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI

CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

S-ar putea să vă placă și