MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETARII TINERETULUI ŞI SPORTULUI

COLEGIUL AGRICOL ,, DR. C. ANGELESCU’’ - BUZĂU

PROIECT
DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR
PROFESIONALE NIVEL 2

DOMENIUL: MECANIC
CALIFICAREA: TINICHIGIU VOPSITOR AUTO

Îndrumător:
Prof. ing. Comănescu Marghioala
Candidat:
Stoicheci George

2010
 TEMǍ PROIECT

LUCRĂRI DE REPARARE
A CAROSERIILOR PRIN
SUDAREA CU GAZE

2
 Cuprins

Argument .......................................... …………………………………………….. 4

Cap. 1 Caroseria autoturismului ….......................................................................... 5
1.1 Rolul, condiţiile impuse şi clasificarea caroseriilor …………………… 5
1.2 Elementele componente ale caroseriei ………………………………… 8
Cap. 2 Sudarea cu gaze ……… ............................................. ……………………. 10
2.1 Gaze folosite la sudare …… ……………………………………………10
2.2 Utilajul şi aparatura pentru sudarea cu gaze … ………………………...11
2.3 Flacăra de sudare …………………………………………………………15
Cap. 3 Măsuri de protecţia muncii sudarea cu gaze………………………………. 17
Bibliografie ……………………………………………………………………….. 18

3
 ARGUMENT

Îmbinările (asamblările) mecanice reprezintă rezultatul operaţiilor tehnologice

de realizare a unei legături rigide sau a unei blocări între două sau mai multe piese
separate. Prin îmbinare se obţine un nou element rigid, adică un organ de maşină
complex, cu un rol funcţional bine determinat.
După îmbinare, elementele componente nu mai au posibilitatea deplasării
relative între ele. Îmbinările pot fi directe sau indirecte.
În cazul îmbinărilor directe, legătura este asigurată nemijlocit între elementele
componente, de exemplu prin sudare, presiune, fălţuire, poansonare, refulare,
ştemuire, îndoire, crestare, strângere elastică.
Îmbinarea indirectă presupune utilizarea unor elemente sau substanţe
intermediare de legătură cum sunt: niturile, cordoanele de sudură, lipiturile metalice
sau nemetalice.
De la începuturile utilizării fierului până la fierul forjat din sfârşitul secolului
19 sudarea s-a efectuat la foc. La începutul secolului 20 sudarea cu flacără a
revoluţionat sudarea la foc, care a necesitat multă muncă.
Sudarea prin foc de forjare este modul strămoşesc de a lipi două bucăţi, însă la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului XIX se fac primele încercări de
sudare cu flacără utilizându-se şi material de adaos. Am ales această temă datorită
importanţei lucrărilor de reparare a caroseriilor prin sudarea cu gaze şi a avantajelor
tehnico-economice pe care le are acest procedeu, şi anume:
- economie însemnată de material; obţinându-se construcţii mai uşoare şi de
formă constructivă mai simplă;
- economie de manoperă şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru;
- folosirea unor utilaje mai simple, ieftine şi uşor de întreţinut;
- sporirea rezistenţei elementelor sudate prin posibilitatea repartizării mai
uniforme a eforturilor în îmbinări;
- asigurarea unor construcţii care, pe lângă condiţii de rezistenţă, satisfac şi
condiţia de etanşeitate;
- permite realizarea de construcţii mixte sau combinate, formate din mai multe
părţi executate separat, din materiale diferite, prin metode de prelucrare diferite şi
asamblate apoi prin sudare.
În întreprinderile şi atelierele de reparaţii auto, sudarea cu gaze este un
procedeu foarte folosit, reprezentând aproximativ 16-18% din volumul de lucru
efectuat, în special la repararea automobilului.
Sudarea cu gaze se utilizează la repararea aripilor, a caroseriilor şi cabinelor
metalice, la repararea blocurilor motor fisurate, la recondiţionarea pieselor uzate, etc.
În cadrul reparaţiilor auto la tablele cu grosimi mai mici de 3 mm, asamblarea lor prin
sudură se execută mult mai uşor prin procedeul de sudare cu gaze decât prin
procedeul de sudare electrică.
Sudarea cu gaze prezintă dezavantajul că încălzeşte foarte mult zona din
apropierea cusăturii de sudură, favorizând după răcire apariţia tensiunilor interne în
material, deformarea şi chiar fisurarea lui.
4
 Cap. 1 Caroseria autoturismului

1.1 Rolul, condiţiile impuse şi clasificarea caroseriilor

Caroseria reprezintă partea superioară a automobilului, amenajată pentru

transportul persoanelor, al încărcăturii utile sau pentru instalarea diferitelor utilaje.
Condiţiile impuse caroseriei unui automobil sunt:
o să aibă o formă apropiată de cea aerodinamică;
o să fie cât mai uşoară şi rezistentă;
o să prezinte o viabilitate maximă pentru conducător, în scopul măririi
siguranţei circulaţiei, să fie confortabilă.
Caroseriile de autoturisme se clasifică după formă şi după construcţie.
După formă, caroseriile pot fi: închise, deschise, transformabile şi speciale.
Caroseriile închise pot fi:
 coach (fig. 1a), cu două uşi şi patru geamuri laterale, cu două rânduri de
scaune şi minimum 4 locuri ( de obicei 4-6 locuri) şi cu spătarele scaunelor din faţă
rabatabile, spre a permite accesul la locurile din spate;
 cupeu (fig. 1b), cu două uşi şi în general cu două locuri. Construcţiile
actuale sunt amenajate pentru 2-4 locuri, dimensiunile interioare ( în special în zona
locurilor din spate) fiind mai mici decât la coach-uri:
 cupeu sport ( fig. 1c), cupeu de construcţie compactă având numai două
locuri;
 sedan (fig. 1d), cu patru uşi, cu două rânduri de scaune pentru 4-7 locuri;
 berlină, o variantă de sedan, în general mai scurtă cu patru geamuri
laterale;
 limuzină (fig. 1e), cu patru uşi şi şase geamuri laterale, amenajată pentru
6-8 locuri (în general şi cu strapontine) şi având uneori perete de separaţie între
locurile din faţă şi din spate.

Fig. 1.1. Caroserii închise de autoturisme

5
 Caroseriile deschise pot fi:
 roadster ( fig.2 a), cu acoperiş decapotabil, cu geamuri laterale
amovibile, cu două uşi şi 2-3 locuri (un rând de scaune);
 spider, variantă a roadsterului. Prin spider se înţelege spaţiul amenajat în
spatele scaunelor din faţă, în care se pot pune bagaje, iar la nevoie pasageri. Prin
extensiune, această denumire se aplică şi autoturismului propriu-zis;
 roadster faeton (fig. 2 b), roadster cu minimum 4 locuri (de obicei 4-7
locuri), cu 4 uşi şi 4 geamuri laterale amovibile.

a. b.
Fig.1.2. Caroserii deschise de autoturisme

Caroseriile transformabile pot fi:

 cabriolet (fig.3 a), cu două uşi decapotabile din pânză, cu ferestrele
uşilor având geamuri cu rame escamotabile şi cu 2-7 locuri;
 cabrio-cupeu (fig.3 b), cu acoperiş pliabil, însă cu ramele acoperişului
fixe, amenajat pentru 2-5 locuri;
 berlină decapotabilă, cu două uşi şi 2 rânduri de scaune şi 4-6 locuri;
 cu acoperiş culisant (fig.3 c), de tipul coach sau sedan, având în zona
centrală a acoperişului un panou culisant;
 cu acoperiş pliant, de tipul coach sau sedan, cu zona centrală a
acoperişului pliantă.

Fig. 1.3. Caroserii transformabile de autoturisme

6
 Caroseriile speciale pot fi:
 microturisme (fig.4a) cu 1-2 uşi şi 1-2 locuri cu motor de litraj foarte
mic;
 combi (fig.4b) (station vagon), cu două sau patru uşi laterale, uneori şi
una în spate, şi cu două sau trei rânduri de scaune pentru transportarea a 6-8
persoane; poate servi şi la transportul bunurilor;
 de curse (fig. 4c), în general fără uşi destinat exclusiv pentru participări
la competiţii.

Fig. 1.4. Caroserii speciale de autoturisme

După construcţie, caroseriile de autoturisme pot fi: neportante, semiportante şi

autoportante.
Caroseriile neportante (fig.5) se caracterizează prin faptul că au scheletul
aparte de cadrul saşiului. La acestea, caroseria serveşte doar pentru protejarea
încărcăturii, toată sarcina fiind transmisă cadrului. Pe cadru, scheletul se montează pe
elemente elastice.
Aceste caroserii sunt cele mai rezistente, din care cauză se utilizează la
autocamioanele şi la autoturismele de mare capacitate şi pentru teren greu. În ultimul
timp nu se mai folosesc la autoturisme de capacitate mică şi medie deoarece din
cauza cadrului se îngreunează construcţia şi se ridică mult centrul de greutate.
Caroseriile semiportante, deşi au scheletul aparte de cadru, suportă greutatea
încărcăturii utile şi preiau o parte din sarcinile cadrului, fiind îmbinate rigid cu acesta
pe toată lungimea lui.
Caroseriile autoportante de autoturisme se execută după diferite principii
constructive, putând fi cu schelet sau fără schelet.
La autoturismele uşoare şi de putere mijlocie se foloseşte o caroserie de tip
cadru-grindă, care este un fel de cheson, ce înlocuieşte cadrul clasic. Pe cheson se
fixează ansamblurile mecanice şi se sudează caroseria metalică, în acest fel se obţine
un bloc de mare rigiditate în toate direcţiile.

7
 Fig.1. 5. Caroserie neportantă

1.2 Elementele componente ale caroseriei

Elementele fixe ale suprastructurii caroseriei autoturismului DACIA 1300,

asamblate prin sudare electrică, care împreună cu planşeul formează un ansamblu
uşor rigid, denumit monococ sunt::
 masca 1, compusă din ramele 20, carcasa farului 21 şi fusta 22;
 dublura aripilor faţă, compusă din scheletul exterior 2 şi elementul
interior 23;
 tablierul 3 şi pavilionul 4;
 traversa superioară de întărire a pavilionului 5;
 dublura laterală a parbrizului 6;
 stâlpul faţă 7, stâlpul mijlociu 12 şi stâlpul spate 18;
 dublura stâlpului faţă 8;
 rama faţă şi spate 9;
 traversa de susţinere şi dublura sa 10;
 dublura superioară a caroseriei 11;
 tableta 13 şi panoul spate 14;
 pasajul de trecere a roţii şi dublura panoului custode 15;
 tableta laterală 16;
 panoul aripii spate 17;
 lonjeronul lateral 19.

8
 Fig. 1.6. Elementele sudate ale suprastructurii caroseriei autoportante
a autoturismului Dacia 1300

Elementele constructive fixe ale planşeului caroseriei autoturismului Dacia

1300 sunt:
 traversa faţă 1, traversa de direcţie 2 şi traversa centrală 3;
 lonjeronul 4 compus din dublura superioară 5, lonjeronul superior 6,
legătura tirantului 7, lonjeronul inferior 8 şi dublura sa;
 lonjeronul spate 10, având asamblat pe el traversa suport a braţului 11,
traversa 12, traversa de susţinere a rezervorului 13 şi traversa spate 14;
 planşeul lateral 15, tăblia podelei 17 şi tăblia de susţinere a roţii de
rezervă 16.

Fig.1.7. Elementele sudate

ale planşeului caroseriei
Autoturismului Dacia 1300

Aranjarea interioară
a caroseriei depinde de
dimensiunile ce trebuie
respectate în vederea
asigurării confortului şi
siguranţei pasagerilor.

9
 Cap. 2 Sudarea cu gaze

2.1 Gazele folosite la sudare

Gazele folosite la sudarea cu gaze sunt:

Oxigenul. Pentru executarea îmbinărilor prin sudare cu gaze sunt necesare
următoarele elemente:
- un amestec de gaze, format din oxigen şi un gaz combustibil:
- material de adaos:
- utilaje şi aparate pentru sudare.
Oxigenul se găseşte în aer, nu arde, dar întreţine arderea; este un gaz incolor,
cu gust dulceag. El se obţine prin distilarea fracţionată a aerului lichefiat. Nu trebuie
să conţină impurităţi şi se fabrică în trei calităţi: tip 99, cu 99% O 2 din volum, tip 98,
cu 98% O2 din volum şi tip 97, cu 97% O2 din volum. La sudare se foloseşte oxigenul
tip 99 şi 98, care se livrează comprimate în tuburi speciale.
Acetilena. Acetilena tehnică se prepară din carbid în reacţie cu apa.
carbid + apă = acetilenă + hidroxid de calciu (var stins)
CaC2 + 2H2O = CH2+Ca(OH)2
În timpul reacţiei se degajează o mare cantitate de căldură. Teoretic, pentru
descompunerea unui kilogram de carbid este nevoie de 0,56 l apă, însă din cauza
cantităţii de căldură mare care ia naştere în timpul reacţiei, pentru evitarea
exploziilor, în aparatele în care se produce acetilena (generatoare) se folosesc 10 l apă
pentru un kilogram de carbid, în reacţie intrând tot 0,56 l apă.
În funcţie de calitatea carbidului, acetilena conţine cantităţi mici de impurităţi:
amoniac, hidrogen sulfurat, hidrogen fosforat, care însă sunt eliminate prin epurare în
generatorul de acetilenă. În ateliere acetilena se obţine din carbid în generatoare
individuale sau în staţii de acetilenă.
Pentru lucrări de sudură sporadice, se foloseşte îmbuteliată, numită acetilenă
dizolvată, care se livrează în butelii de 40 l vopsite în alb.
Hidrogenul sau alte gaze combustibile. În afară de acetilenă, la lucrările de
sudură se mai folosesc şi alte gaze combustibile, ca: hidrogenul şi gaze petroliere
lichefiate (metanul, butanul, propanul).
Hidrogenul H a fost primul gaz care împreună cu oxigenul, s-a întrebuinţat la
sudarea cu gaze. El are puterea calorică de 11000 kj/m 3, iar temperatura flăcării este
în jur de 2400 oC. Flacăra este foarte puternic oxidantă şi în general, se formează cu
exces de hidrogen (4 l de hidrogen la 1 l de oxigen). Flacăra se reglează greu, este
lungă şi din această cauză se foloseşte la tăierea tablelor foarte groase. Costul
hidrogenului este ridicat şi în momentul de faţă se utilizează numai la tăierea sub apă
şi la sudarea tablelor subţiri în cazul caroseriilor auto unde există pericolul
străpungerii cu flacăra oxiacetilenică. El se livrează în tuburi speciale, comprimat la
150.105 N/m2.
Metanul CH4 este o hidrocarbură saturată care în combinaţie cu aerul dă o
flacără cu temperatura de 18800C , ia în combinaţie cu oxigenul de 2700 0C.
Propanul C3H10 are flacăra oxidantă iar temperatura ei este de 2900 0C.

10
 Butanul C4H10 are flacăra oxidantă iar temperatura ei este de 2900 0C.
Metanul, propanul şi butanul se livrează în stare lichefiată sub presiune în
butelii tip aragaz.
Pentru umplerea golurilor rezultate din teşitură, ruptură sau uzură, la
majoritatea sudurilor cu gaze, se folosesc sârmă sau vergele metalice. Sârma de
sudură, la sudura cu flacără oxiacetilenică, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- diametrul se alege în funcţie de grosimea s a tablelor de sudat:
s
d= 2
+1 mm;
- suprafaţa să fie curată, adică să nu aibă pe ea impurităţi care ar putea dăuna
calităţii sudurii (oxizi, vopsea, ulei, etc);,
- compoziţia să fie cât mai apropiată, dacă nu identică cu cea a materialului de
bază ;
- temperatura de topire să fie egală sau ceva mai mică cu aceea a materialului
de bază;
- materialul rezultat din topirea ei să nu conţină incluziuni nemetalice sau bule
cu gaze.
În afară de materialul de adaos, în baia de sudură se introduc nişte substanţe
speciale, sub formă de praf sau pastă, denumite fluxuri sau fondanţi.
Fluxurile au ca scop dezoxidarea metalului topit, deoarece, în timpul sudării,
din cauza temperaturii înalte, metalele se oxidează, combinându-se fie cu oxigenul
din aer, fie cu oxigenul din flacăra de sudare. Oxizii au o temperatură de topire mai
mare decât cea a materialului de bază din care provin şi incluzându-se în straturile de
sudură înrăutăţesc calitatea sudurii. Fluxul are rolul de a dizolva şi separa din baia de
sudură oxizii şi incluziunile nemetalice.
În afară de aceasta, zgura rezultată din dizolvarea oxizilor şi a incluziunilor
nemetalice se ridică la suprafaţa băii de sudură care protejează metalul topit de
oxidare în continuare. În compoziţia fluxurilor intră diferit materiale, ca: acid boric,
borax, fosfat disodic, carbonat de potasiu, clorură de sodiu, carbonat de sodiu, azotat
de sodiu şi altele. Fluxurile se mai folosesc la sudarea fontelor, a materialelor şi a
aliajelor neferoase.
Utilajul şi aparatura pentru sudarea cu gaze sunt diferenţiate în funcţie de gazul
combustibil care se combină cu oxigenul pentru a produce flacăra.
Pentru executarea sudurii oxiacetilenice sunt necesare:
- generatoare de acetilenă;
- butelii de acetilenă;
- furtunuri pentru transportul gazelor în locul de sudare;
- arzătoare (suflaiuri);
- dispozitive şi scule ajutătoare.

2.2 Utilajul şi aparatura pentru sudare

Generatoare pentru produs acetilena. Generatoarele de acetilenă servesc la

obţinerea acetilenei datorită reacţiei dintre apă şi carbid. Generatoarele se construiesc

11
pentru diferite debite şi presiuni. Acestea trebuie să asigure un gaz cât mai pur în mod
continuu, construcţia lui să fie simplă, iar pericolul de autoaprindere a acetilenei care
ar duce la explozii şi eventual la accidente grave să fie exclus în cazul unei exploatări
normale.
Pentru ca generatorul să funcţioneze normal, la construcţia lui trebuie să se ţină
seama de anumite fenomene care i-au naştere în timpul producerii acetilenei
(ridicarea temperaturii apei de reacţie, apariţia de vapori de apă în acetilenă,
supraîncălziri locale, etc).

Fig. 2.1 Generator de acetilenă

În fig. 2.1 este un generator semiportabil de joasă presiune care lucrează după
principiul de apă peste carbid. Presiunea din corpul generatorului nu depăşeşte 0,04 .
105 N/m2, debitul nominal al generatorului este un metru cub de acetilenă într-o oră,
iar cel maxim 1,2 m3/h.
Generatorul are un rezervor 1 în care se introduce clopotul 3, sub care se adună
acetilena din reacţia carbidului cu apa. Pâlnia 2, prin care se umple rezervorul cu apă,
este ataşată de rezervor. Apa pentru reacţie pătrunde din rezervorul 1, prin tubul de
cauciuc 8, în două retorte 5, care sunt prevăzute cu două compartimente 4 în care se
află carbidul. Cealaltă extremitate a tubului de cauciuc 8 se fixează în ţeava de
siguranţă 9, legată solidar cu clopotul plutitor 3. Acetilena produsă în
compartimentele de încărcare 4 ale retortelor 5 este condusă sub clopotul plutitor 3
prin ţeava 6, prevăzută cu manşonul 7, care obligă gazul produs prin retortă să treacă

12
prin apă. Pe măsură ce acetilena se strânge sub clopotul 3, el se ridică şi la un
moment dat capătul tubului de cauciuc 8 iese din apă, oprindu-se alimentarea cu apă
de reacţie a retortelor 5. Acetilena ajunge la supapa de siguranţă hidraulică 12 prin
ţeava 11 şi de aici, printr-un furtun de cauciuc la arzător. Când presiunea acetilenei
este prea mare, surplusul iese în atmosferă prin ţeava de siguranţă 9. Pe măsură ce
acetilena se consumă, clopotul 3 coboară şi capul tubului de cauciuc 8 intră în apă,
asigurându-se astfel din nou alimentarea cu apă de reacţie a carbidului din retorte.
Apoi ciclul se repetă.
Cele două retorte ale generatorului funcţionează alternativ, asigurându-se
alimentarea lor cu apă prin intermediul robinetului cu trei căi 10. Faptul că sunt două
retorte, precum şi că alimentarea cu apă se face prin pâlnia 2, fără a întrerupe
producerea acetilenei, permit funcţionarea continuă a generatorului. Fiecare retortă
poate conţine 2 kg carbid. De asemenea, fiecare retortă are un capac demontabil 13,
care se închide ermetic şi permite evacuarea reziduurilor de carbid (var stins).
Supapa hidraulică de siguranţă protejează generatorul sau conductele în
cazul instalaţiilor fixe împotriva exploziilor.
Supapa hidraulică de siguranţă se montează între
epurator şi priza de acetilenă la generatoarele
mobile. La generatoarele fixe ea se montează atât la
generator cât şi la fiecare priză de acetilenă de la
conductă. Din cauza unor manipulări greşite sau a
unor defecţiuni la arzător există posibilitatea ca
oxigenul sau flacăra să fie împinse prin furtunul
de acetilenă înapoi în rezervorul de acetilenă. În
acest caz, s-ar produce explozii cu urmări de tip
deschis foarte grave.
Supapa hidraulică împiedică pătrunderea în
rezervorul de gaz al generatorului, atât a
oxigenului, cât şi a flăcării de la arzător.

Fig. 2.2. Schema de funcţionare a unei

supape hidraulice de siguranţă

Schema de funcţionare a unei supape de tip deschis este reprezentată în fig.

2.2. În cazul funcţionării normale a arzătorului, acetilena circulă în direcţia indicată
de săgeţi. Nivelul apei din corpul supapei este la nivelul unde se află montat robinetul
de control 1. În cazul creşterii presiunii în conducta de alimentare cu acetilenă 6 a
arzătorului, apa din corpul supapei este împinsă în vasul de expansiune 2, până la
nivelul apei sub capătul ţevii 3. Datorită suprapresiunii, gazul este eliminat în
atmosferă prin vasul de expansiune 2, până la nivelul apei sub capătul ţevii 3.
Datorită suprapresiunii, gazul este eliminat în atmosferă prin vasul de expansiune2 şi
supapa 7. Presiunea se restabileşte şi supapa hidraulică funcţionează din nou în
condiţii normale.
La începutul lucrului trebuie să se verifice în mod obligatoriu nivelul apei, prin
deschiderea robinetului de control 1. Dacă apa nu curge la deschiderea robinetului, se
13
va completa cantitatea de apă. Pentru golirea apei, supapa are un robinet de golire 4,
iar pentru umplere pâlnia 5.
Arzătoarele (suflaiuri). Arzătoarele au rolul să primească gazele aduse din
buteliile respective prin cele două furtunuri de cauciuc, să asigure formarea unui
amestec omogen de oxigen şi gazul combustibil, să permită o reglare uşoară şi
precisă a flăcării şi să menţină aceste condiţii tot timpul funcţionării.
Gazele ies din arzător cu o viteză (120-160 m/s) mai mare decât cea de
aprindere a gazului, astfel că în condiţii normale de funcţionare, flacăra nu se poate
întoarce din arzător spre sursa de gaz combustibil decât din cauza scăderii presiunii
sau a supraîncălzirii capului. Tendinţa de întoarcere a flăcării este indicată de apariţia
unor pocnituri puternice şi repetate, provocate de explozia gazelor în camera de
amestec a arzătorului. În acest caz,se opreşte lucrul, se verifică presiunea la
manometre şi se răceşte arzătorul în apă.
Arzătorul pentru amestecul oxigen-acetilenă (fig.2.3), este cu injector cu o
singură flacără. Cornul 1, numit mâner, are la extremitate un canal 2 de intrare a
oxigenului, prevăzut cu o sită de curăţire 3, şi un canal de intrare a acetilenei 4.
Fiecare canal este prevăzut cu câte un robinet de închidere 5,6, acţionat de o rotiţă.
Oxigenul iese la cealaltă extremitate a mânerului printr-un canal interior 7 al unei
piese conice 10, care la vârful ei, formează cu corpul mânerului un canal circular 9,
prin care iese acetilena.

Fig. 2.3. Arzător pentru amestecul de oxigen şi acetilenă

La ieşirea mânerului, se fixează pentru lucru difuzorul 11, cu ajutorul piuliţei

12, care are garnitura de etanşare 13. Prin filetul 15 se asamblează în difuzor tija
arzătorului, formată din ţeava curbată 14 şi becul arzătorului 16. oxigenul care intră

14
prin canalul 2 se purifică în sita 3, trece în canalul de ieşire 7 şi datorită vitezei mari,
antrenează şi acetilena din canalul circular 9, întră în difuzorul 11,unde se amestecă
mai bine între ele, şi apoi prin ţeava curbată 14 ajunge la bec şi se aprinde. Debitul
gazelor se reglează prin cele două robinete 5 şi 6. Întâi se dă drumul uşor la acetilenă,
se apropie o flacără pentru aprindere, se dă drumul şi la oxigen, după care se reglează
flacăra arzătorului.
Arzătorul se execută din alamă, iar conducta de oxigen şi becul din cupru.
Dispozitive şi scule ajutătoare. Pentru îmbinarea prin sudare a tablelor, se
folosesc unele dispozitive simple de aprindere, ca de exemplu: dispozitivul cu şurub,
cleşti, menghine de mână şi cleme.
Dispozitivele de prindere cu şurub (fig. 2.4) se foloseşte pentru reglarea
distanţei dintre cele două table. El se compune din două serii de eclise care se strâng
cu câte o piuliţă, strângându-se astfel tablele. Când se ajunge cu cordonul lângă o
pereche de eclise, piuliţa se slăbeşte pentru a permite dilatarea tablelor.
Cleştele de strângere (fig.2.5) se utilizează pentru apropierea în vederea
îmbinări prin sudură a tablelor curbate. Marginile tablelor sunt prinse cu şuruburile de
strângere 1, iar distanţa dintre table se reglează prin intermediul şurubului de reglare
2.

Fig. 2.4..Dispozitiv ajutător de Fig.2.5. Cleşte pentru strângerea

prindere cu şurub tablelor curbate

2.3 Flacăra de sudare şi proprietăţile ei

Flacăra este un fenomen luminos, produs prin arderea unui combustibil în

oxigen sau în atmosferă cu oxigen. Arderea este un fenomen chimic însoţit de o mare
degajare de căldură. Flacăra de sudare oxiacetilenică se obţine prin arderea unui
amestec format din o parte de acetilenă şi 0,7…1,5 părţi de oxigen. Robinetele de
admisie de la arzătorul de sudură permit să se regleze compoziţia de gaze, deci
raportul dintre volumul de oxigen şi acetilenă. Când acest raport este între 1,1 şi 1,2,
flacăra se numeşte normală, temperatura ei ajungând până la 3000 0C. Această flacără
se foloseşte la majoritatea lucrărilor de sudură la table şi piese de oţeluri obişnuite.
Dacă raportul este mai mare de 1,2 flacăra se numeşte oxidantă, deoarece are exces
de oxigen. La raportul de 1,5 temperatura ajunge la 3150 0C, iar la raportul de 2,5
temperatura scade la 3000 0C; când raportul este mai mic decât unitatea, flacăra are
15
exces de carbon şi se numeşte carburantă. La raportul de 0,75, flacăra are temperatura
de 2900 0C. Această flacără foloseşte la sudarea oţelurilor speciale şi la acoperirea cu
straturi dure.
Manipularea arzătorului şi reglarea flăcării cu gaze. Pentru aprinderea
arzătorului, se procedează astfel:
- se deschide robinetul buteliei de oxigen şi se reglează presiunea necesară
din reductor, în funcţie de grosimea tablelor de sudat;
- se ţine arzătorul de mâner cu mâna dreaptă cu becul îndreptat în jos spre
stânga şi se deschide rotindu-se cu 180 0 robinetul de oxigen pentru evacuarea gazelor
aflate în arzător şi apoi se închide după 1-2 s;
- se deschide cu 180 0 robinetul cu acetilenă şi se aprinde acetilena de la o
flacără deschisă;
- începe apoi să se deschidă încet robinetul de oxigen pentru a nu stinge
flacăra de acetilenă;
- se reglează flacăra amestecului prin manevrarea alternativă a robinetelor
de acetilenă şi oxigen până când se obţine tipul de flacără dorit.
Flacăra se reglează cu cele două robinete până se obţine flacăra dorită. Când se
dă foc numai la acetilenă şi ea arde cu oxigenul din aer, flacăra are o formă lunguiaţă
curbată, are culoarea roşie şi fumegă (fig.2.6.a). Pe măsură ce se dă drumul la oxigen,
flacăra capătă forma unui cilindru,
devenind mai albă (fig.2.6.b), apoi
devine o flacără carburantă cu un nucleu
de formă prelungită de culoare verzuie,
cu contur încă neprecis,care are tendinţa
de a se reîntoarce (fig.2.6.c).
Deschizându-se mai departe
robinetul de oxigen, se poate obţine
flacără normală (fig.2.6.d), când raportul
dintre oxigen şi acetilenă devine 1,1…
1,2. Nucleul este alb-verzui,
strălucitor, zona reductoare este verzuie
şi bine conturată, iar zona flăcării
secundare are culoarea galbenă-deschis.

Fig.2.6. Fazele reglări flăcării oxi-acetilenice

Deschizându-se şi mai mult robinetul de oxigenul, se ajunge la flacără

oxidantă cu exces de oxigen (fig. 2.6. c); flacăra scurtează zona reducătoare, nucleul
devine scurt, ascuţit, şi are culoarea violetă.
La terminarea lucrării, arzătorul se stinge, închizându-se întâi robinetul de
acetilenă, apoi cel de oxigen de la arzător şi ventilul de la tubul de oxigen.

16
 Cap. 3 Măsuri de tehnica securităţii muncii
la sudarea cu gaze

Generatorul de acetilenă trebuie să fie construit din tablă de oţel de grosime

corespunzătoare presiunii la care este supus, să aibă placă de timbru cu
caracteristicile lui şi cantitatea şi granulaţia de carbid cu care lucrează. El trebuie să
aibă dispozitive care să nu permită depăşirea presiunii prescrise,supapă hidraulică de
siguranţă, epurator de gaz.
Nu se va încărca generatorul cu cantitate mai mare de carbid decât cea
prevăzută de uzina constructoare. Reziduurile de carbid scoase din aparat trebuie
depozitate în aer liber, în locuri speciale la cel puţin 25 m de orice clădire sau loc de
muncă, într-o groapă împrejmuită.
Nu este admis să se încarce clopotele generatoarelor cu greutăţi.
Nu se va umbla cu flacără deschisă şi nu se va lucra cu arzătorul la o distanţă
mai mică de 10 m de generator.
Un generator aprins se stinge numai cu nisip sau cu stingătoare cu praf.
Supapa de siguranţă va fi ţinută în stare perfectă, iar la nivelul apei din ea
trebuie verificat la începerea lucrului, în timpul lucrului şi după fiecare întoarcere de
flacără.
Reductoarele de presiune trebuie să fie în stare perfectă şi complet etanşe. În
timpul manipulării recipientelor nu se va apuca de reductor. Când îngheaţă, se va
dezgheţa numai cu apă caldă. Reductoarele de oxigen ca şi robinetele-ventil vor fi
ferite de contactul cu grăsimi. Reductoarele vor fi vopsite cu aceeaşi culoare cu a
buteliei gazului respectiv; se interzice folosirea alternativă a reductoarelor pentru faze
diferite.
Când arzătorul se încălzeşte, se opreşte acetilena şi cu robinetul de oxigen
puţin deschis se va introduce în apă pentru răcire.
Furtunurile de cauciuc trebuie să aibă minimum 10 m lungime şi să fie în stare
perfectă.
Buteliile de oxigen vor fi ferite de contactul cu grăsimi. Ele vor fi amplasate la
cel puţin 10 m de orice sursă de căldură şi flacără deschisă şi la cel puţin 1 m faţă de
radiatoarele de încălzire. După demontarea reductorului se va monta capacul de
protecţie. Robinetele buteliilor trebuie să se deschidă în mod progresiv. Buteliile care
se folosesc în poziţie verticală vor fi asigurate împotriva răsturnărilor.
Carbidul trebuie păstrat în butoaie de metal ermetic închise, în încăperi ferite
de umezeală.
Echipamentul de protecţie pentru sudori este alcătuit din ochelari de protecţie
cu sticlă colorată şi şort de piele. Atelierul de sudură trebuie să fie foarte bine ventilat.

17
 Bibliografie

I. Sava, M.V. Popa, N. Dinescu – Tinichigiu vopsitor auto, manual

pentru şcoli profesionale, E.D.C., Bucureşti,1994

H. Freifeld – Îndrumător pentru tinichigii – carosieri

A. Brebenel, C. Mondiru, I. Fărcaşu – Autoturismul Dacia 1300

V. Popovici, S. Şontea şi aţii – Ghidul lucrărilor de sudare tăiere lipire, Ed.

Scrisul românesc, Craiova, 1984

18