PSS – L2

Determinarea experimentală a pragului diferenţial pentru

intensitatea sonoră
Teoria lucrării
Pragul diferenţial pentru intensitatea sonoră
Aplicat la o mărime oarecare, pragul diferenţial se defineşte drept cea mai mică modificare
cantitativă detectabilă a respectivei mărimi. Pragul diferenţial este o măsură a rezoluţiei unui proces
receptiv determinând astfel cantitatea de informaţie care poate fi transmisă prin modulaţia respectivei
mărimi particulare.
Se obişnuieşte ca pragul diferenţial pentru intensitate sonoră să fie comparat cu o situaţie
ideală, materializată prin legea Weber. Această lege statuează faptul că pragul diferenţial pentru o
mărime dată este direct proporţional cu valoarea respectivei mărimi. Dacă ar fi valabilă pentru
intensitatea sonoră, legea Weber ar fi scrisă sub forma
I
 constant ,
I
unde I este valoarea intensităţii pentru semnalul audiat curent iar I  0 este cea mai mică cantitate
pentru care semnalul cu intensitate I  I este perceput ca având o tărie diferită de cea iniţială. Se
remarcă uşor că respectarea legii Weber este echivalentă cu faptul că pragul diferenţial  I pentru
intensitate (exprimat în dB) este constant, indiferent de nivelul intensităţii I la care acesta este
măsurat.

Determinarea experimentală a pragului diferenţial pentru intensitatea sonoră

Determinarea experimentală a pragului diferenţial pentru intensitate are în vedere folosirea
metodelor clasice psihofizice:
 Metoda ajustării
 Metode limitelor
 Metoda stimulilor constanţi
În funcţie de raportul dorit dintre eficienţa experimentului şi acurateţea rezultatelor se poate
opta pentru oricare din cele trei metode amintite mai sus. Tabelul de mai jos prezintă comparativ, pe
scurt, avantajele şi dezavantajele fiecărei metode.
Tabelul 1
Acurateţe Eficienţă
Metoda ajustării Mică Foarte mare
Metoda limitelor Mare Mare
Metoda stimulilor constanţi Foarte mare Mică
În continuare în cadrul lucrării de laborator curente, se va descrie şi se va utiliza metoda
stimulilor constanţi. Detalii legate de descrierea celelalte două metode (ambele cu eficienţă mai bună
decât a metodei alese, dar cu acurateţe mai mică) se găsesc în cadrul lucrării „Generarea curbelor
izofone – experimental şi analitic”.

Metoda stimulilor constanţi

Metoda stimulilor constanţi elimină erorile de obişnuinţă, respectiv de anticipare întâlnite la
metoda limitelor, însă preţul plătit este eficienţa slabă a experimentului. Întrucât în cazul metodei
limitelor, erorile apar din cauza faptului că nivelul stimulului de test este întotdeauna prezentat într-o
traiectorie ascendentă, respectiv descendentă, în cadrul metodei stimulilor constanţi, nivelul stimulului

1
PSS – L2

de test va fi prezentat într-o ordine aleatoare. În plus, fapt ce determină şi slaba eficienţă a
experimentului, este necesar un număr foarte mare de audiţii. Cu cât numărul de audiţii este mai mare,
cu atât acurateţea rezultatului este mai ridicată. Metoda a fost prezentată încă din 1952, de Friedrich
Hagelmaier.
Pe parcursul experimentului subiectul nu are controlul asupra nivelului stimulului.
Experimentul va conţine mai multe runde. În fiecare rundă experimentatorul va prezenta pe rând
subiectului perechi de semnale formate dintr-un semnal de test şi unul de referinţă. Ordinea semnalelor
în pereche va fi aleatoare. După audiţia fiecărei perechi, în funcţie de tipul experimentului subiectul va
trebui sa ia o decizie binară (de exemplu, pentru cazul de faţă să decidă dacă doi stimuli acustici au
aceeaşi intensitate sau nu). Rezultatul deciziei se notează pentru fiecare audiţie în parte. În final, se
culeg toate răspunsurile, iar pe baza lor se va construi funcţia psihometrică. Punctul de inflexiune al
acestei funcţii va reprezenta valoarea de prag căutată.
În continuarea se va detalia metoda stimulilor constanţi pentru determinarea pragului
diferenţial pentru intensitate, pentru semnale de bandă largă. Procedura de lucru trebuie să aibă în
vedere următoarele:
 Se stabileşte numărul şi valoarea nivelelor în dB SPL ale intensităţii pentru care se va
determina pragul diferenţial. Valoarea inferioară a nivelului intensităţii va trebui să
ţină cont de nivelul de „linişte” din camera în care se efectuează experimentul. În
privinţa valorii superioare nu există restricţii deosebite. Totuşi pentru confortul
subiectului valorile nivelului intensităţii sonore nu ar trebui să fie foarte apropiate de
pragul durerii.
 Se fixează atenţia asupra unui nivel al intensităţii şi se generează semnalul de
referinţă (semnal de bandă largă). Odată generat, acest semnal de referinţă nu se mai
modifică până la terminarea tuturor audiţiilor aferente nivelului selectat.
 Se stabileşte domeniul de valori în care va varia nivelul semnalului de test, LT
Semnalul de test va fi un semnal cu aceleaşi caracteristici spectrale şi temporale cu
cele ale semnalului de referinţă, singura diferenţă între cele două fiind nivelul
intensităţii sonore. Domeniul de valori ales pentru LT ar trebui să cuprindă o zonă
(eventual simetrică) în jurul nivelului semnalului de referinţă, LR . Pentru uşurinţa
prezentării, vom presupune în continuare, un domeniu de variaţie de forma
LT   LR ; LR  Lmax  . Parametrul Lmax trebuie ales astfel încât, semnalul test cu
nivelul LR  Lmax să fie perceput de subiect, fără dubii, ca fiind mai mare decât LR .
Pentru explorarea intervalului astfel determinat se recomandă folosirea unui pas
constant, rezultând în acest fel un număr de N 1 posibilităţi pentru nivelul
L
semnalului de test. Acestea vor fi de forma LiT  LR  i max , i  0, N
N
 Folosind cele N 1 nivele pentru semnalul de test, se construieşte setul de referinţă
de perechi de semnale. Acest set va conţine N 1 perechi de semnale. Fiecare
pereche va fi formată dintr-un semnal de test (T), cu nivelul LiT şi un semnal de
referinţă (R) cu nivelul LR . Ordinea semnalelor în pereche, va fi aleatoare de la o
pereche la alta, fiind cunoscută de experimentator, dar nu şi de subiect. De asemenea,
în setul de referinţă, perechile de semnale vor fi ordonate după nivelul semnalului de
test, după cum se poate observa în tabelul de mai jos.

2
PSS – L2

Tabelul 2
Index pereche Nivelul primului Nivelul celui de-al doilea
semnal din pereche semnal din pereche
1 LR  R  L1T  LR T 
2 Lmax LR  R 
L2T  LR  T 
N
3 L LR  R 
L3T  LR  2 max T 
N
…
i LR  R  Lmax
LiT  LR   i  1 T 
N
…
N+1 LR  R  LTN 1  LR  Lmax T 

 Se stabileşte durata semnalelor ce vor fi audiate pe parcursul întregului experimentul.

Această durată trebuie să fie suficient de mare pentru ca subiectul să perceapă
caracteristicile semnalului. Totuşi, având în vedere că numărul de audiţii din cadrul
acestui tip de experiment poate fi mare, se recomandă ca durata semnalelor să fie cât
mai mică, astfel încât factorul oboseală să intervină cât mai târziu sau deloc dacă este
posibil. În mod tipic durata aleasă pentru semnale este în jurul a 500ms. De asemenea
modul de prezentare al semnalelor, în pereche, este important. O variantă de
prezentare este secvenţială, cu pauză între semnale. Durata tipică a acestei pauze este
de 200 ms.
 Utilizând setul de referinţă, se construiesc mai multe seturi auxiliare de perechi de
semnale, în fiecare astfel de set perechile fiind aşezate într-o ordine aleatoare din
punctul de vedere al nivelului semnalului de test. Ordinea va fi cunoscută doar de
experimentator, nu şi de subiect. Cu cât numărul de seturi auxiliare este mai mare, cu
atât acurateţea rezultatelor obţinute este mai ridicată.
 Toate seturile auxiliare j, j  1, M vor fi prezentate fiecărui subiect care participă la
experiment. Sarcina subiectului este de a decide dacă perechea de semnale audiată
conţine semnale cu aceeaşi tări sau nu. Fiecare decizie a subiectului va fi notată într-
un un tabel de forma următoare:
Tabelul 3
LR   dBSPL  Set auxiliar 1 Set auxiliar j Set auxiliar M
Decizie (= sau !=) Decizie (= sau Decizie (= sau !=)
Nr Audiţie
!=)
1 (= sau !=) (= sau !=) (= sau !=)
2 (= sau !=) (= sau !=) (= sau !=)
… (= sau !=) (= sau !=) (= sau !=)
i (= sau !=) (= sau !=) (= sau !=)
… (= sau !=) (= sau !=) (= sau !=)
N+1 (= sau !=) (= sau !=) (= sau !=)

3
PSS – L2

Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor experimentale

După completarea tabelului 3 de către fiecare subiect în parte, se vor centraliza toate datele.
Reamintim faptul că o pereche de semnale (T + R) a fost audiată de mai multe ori (de acelaşi subiect
dar şi de subiecţi diferiţi). În acest context este important de ştiut, de câte ori s-a luat aceeaşi decizie
pentru o anumită pereche de semnale. Pentru uşurinţa prelucrării datelor poate fi utilă organizarea din
tabelul 4:
Tabelul 4
Index pereche Numarul de decizii = Numărul de decizii !=
( D ) ( D! )
1
2
3
…
i
…
N+1
Dacă vom presupune că la experiment au participat X subiecţi, atunci numărul total de decizii
luate asupra unei singure perechi de semnale este D  D  D!  X  M . Dacă subiecţii care au
participat în cadrul experimentului sunt normali din punct de vedere otologic, atunci este de aşteptat ca
pentru perechile cu index mic, numărul de decizii D să fie foarte aproape de numărul total de decizii.
Pe măsură ce indexul perechii creşte (deci şi diferenţa de intensitate dintre cele două semnale din
pereche creşte), este de aşteptat ca acest număr de decizii să scadă considerabil şi în mod evident să
crească numărul de decizii D! . În mod ideal, o dată cu creşterea indexului perechii ar trebui să se
observe o evoluţie monoton descrescătoare a parametrului D , dublată de o evoluţie monoton
crescătoare a parametrului D! . Acest lucru este posibil doar dacă, în etapa de pregătire a
experimentului, perechile din setul de referinţă au fost ordonate crescător, pe baza nivelului semnalului
de test. Valoarea pragului diferenţial pentru intensitate se va găsi în punctul de echilibru maxim dintre
D şi D! .
În practică însă, situaţia ideală în care cei doi parametri evoluează conform descrierii de mai
sus se întâlneşte foarte rar. De aceea pentru a extrage informaţia căutată (pragul diferenţial) este
necesară construcţia funcţiei psihometrice. În acest sens pe axa absciselor vor fi ordonate diferenţele
de intensitate (în dB SPL) dintre semnalele din fiecare pereche aparţinând setului de referinţă. Pe axa
ordonatelor, corespunzător fiecărei diferenţe de intensitate, va fi marcat procentajul de decizii D! .
Alura obţinută pentru această funcţie ar trebui sa fie asemănătoare cu cea din figura de mai jos.

4
PSS – L2

Procentul de răspunsuri „!=”

Diferenţa de nivel [dB SPL]

Fig. 1 Funcţia psihometrică – pragul diferenţial pentru intensitate

Abscisa corespunzătoare punctului de inflexiune al funcţiei psihometrice va determina
valoarea pragului diferenţial pentru intensitate, corespunzător nivelului de intensitate LR .

5
PSS – L2

Desfăşurarea lucrării
1. Studiaţi metoda stimulilor constanţi, în vederea determinării pragului de diferenţial pentru
intensitate.
2. Stabiliţi dinamica de lucru pentru nivelul intensităţii sonore.
3. Alegeţi cel puţin 3 valori ale nivelului intensităţii sonore pentru determinarea ulterioară a
pragului diferenţial pentru intensitatea sonoră.
4. Pentru fiecare nivel ales al intensităţii sonore, stabiliţi intervalul maxim de căutare al pragului
diferenţial pentru intensitatea sonoră, prin efectuarea unor teste de ascultare preliminare.
5. Folosind un soft de editare audio (Adobe Audition), generaţi setul de referinţă de perechi de
semnale (T+R). Pentru experiment, consideraţi semnalele de bandă largă.
6. Construiţi seturile auxiliare de perechi de semnale, plecând de la setul de referinţă generat la
punctul anterior.
7. Prin intermediul aceluiaşi soft de editare audio, încărcaţi pe rând fiecare set auxiliar. Audiaţi
fiecare pereche în parte şi decideţi dacă pentru semnalele din pereche percepeţi aceeaşi tărie.
Notaţi decizia corespunzătoare fiecărei perechi în parte într-un formular similar cu cel din
Tabelul 3.
8. Pe baza rezultatelor din tabelul corespunzător fiecărui subiect, construiţi funcţia psihometrică
şi determinaţi pragul diferenţial al fiecărui subiect.
9. Considerând toate tabelele individuale, eliminaţi datele corespunzătoare cazurilor particulare
sau acele situaţii care nu corespund evoluţiei aşteptate (erori de inconsistenţă).
10. Folosind doar rezultatele validate, construiţi funcţia psihometrică globală şi determinaţi pragul
diferenţial pentru intensitate
11. Comparaţi rezultatele individuale cu cele globale. Comentaţi.
12. Comparaţi rezultatul global cu cel raportat în literatură. Comentaţi

Întrebări şi aplicaţii
1. Descrieţi organizarea unui experiment de determinare a pragului diferenţial pentru intensitate,
folosind metoda ajustării.
2. Reluaţi punctul anterior pentru metoda limitelor.
3. Determinaţi pragul diferenţial pentru intensitate, corespunzător semnalelor pur tonale
(considerând minim trei frecvenţe din gama audibilă) folosind metoda ajustării.
4. Comparaţi rezultatele obţinute pentru cele două tipuri de semnale. Explicati
asemănările/diferenţele observate.

Bibliografie
C. Negrescu – „Codecuri perceptuale”, Editura Printech, Bucureşti, 2005
H. Z. Tan, Z. Pizlo – „Classical Psychophysical Methods”, Lecture Notes, 2009
G. Gescheider - "Chapter 3: The Classical Psychophysical Methods", in Psychophysics: the
fundamentals (3rd ed.). Lawrence Erlbaum Associates, 1997

6
PSS – L2

Mic dicţionar de termeni

Valoarea de prag – punctul de intensitate al unui stimul (de orice natura) la care un subiect detectează
prezenţa acestuia sau detectează o modificare de intensitate a acestuia. Stimulii având o intensitate sub
acest prag sunt consideraţi nedetectabili, totuşi atunci când intensitatea stimulului este în apropierea
acestui prag, chiar dacă este peste acest prag, pentru o parte din timp, stimulul nu este detectat-nu se
sesizează o modificare a acestuia. Din acest motiv, valoarea de prag a unui stimul se defineşte ca fiind
acea valoare a intensităţii la care stimulul este detectat (sau la care se sesizează o modificarea a
intensităţii stimulului) pentru o anumită proporţie din timpul în care este prezentat subiectului. Există
două tipuri de praguri: prag absolut şi prag diferenţial.
Pragul absolut – reprezintă nivelul intensităţii unui stimul la care un subiect este capabil să detecteze
prezenţa stimulului respectiv pentru o anumită din timpul de expunere al acestuia (de regulă se
utilizează o proporţie de 50% din timpul de expunere al stimulului). Pragul absolut mai este referit şi
ca prag de detecţie.
Pragul diferenţial – magnitudinea diferenţei dintre doi stimuli de intensităţi diferite, pe care subiectul
este capabil să o detecteze pentru o anumită proporţie din timpul de expunere al stimulilor (şi în acest
caz, se foloseşte de regulă o proporţie de 50% din timpul de expunere al stimulilor). În cadrul
experimentelor de determinare al pragului diferenţial, subiectul poate fi solicitat să descrie
magnitudinea diferenţei dintre cei doi stimuli sau poate fi solicitat să detecteze un stimul pe un anumit
fundal. În aceste tipuri de experimente, de discriminare, experimentatorul caută punctul la care
diferenţa dintre doi stimuli (cum ar fi două greutăţi sau două sunete) devine detectabilă. Astfel, dacă
de exemplu, subiectului îi sunt prezentate două greutăţi, acesta este întrebat care dintre cele două este
mai grea/uşoară În punctul de egalitate subiectivă (PES) subiectul percepe cele două greutăţi ca fiind
la fel. Cea mai mică diferenţă notabilă (sau JND acronimul preluat din engleză – just noticeable
difference) este acea diferenţă dintre cei doi stimuli pe care subiectul o percepe pentru o proporţie (de
regulă 50%) din timp.
Funcţia psihometrică – descrie relaţia dintre un parametru al unui stimul fizic şi răspunsul unui subiect
care trebuie să decidă asupra unui anumit aspect al stimulului respectiv. De obicei aceste decizii
senzoriale iau forma unei alegeri dintre două răspunsuri impuse (forţate). În mod tipic, forma funcţiei
psihometrice este asemănătoare cu cea a funcţiei sigmoid (funcţie în formă de „S”). Două tipuri
diferite de reprezentare grafică a funcţiilor psihometrice sunt des întâlnite. Unul din aceste tipuri,
reprezintă grafic dependenţa dintre procentul de răspunsuri corecte (sau o valoare similară), afişat pe
axa y şi parametrul fizic afişat pe axa x. În cazul în care valoarea parametrului stimulului este foarte
departe în raport cu unul din capetele gamei sale posibile de valori, atunci subiectul va fi răspuns
întotdeauna în mod corect. Spre celălalt capăt al gamei, subiectul nu percepe stimulul niciodată în mod
corespunzător şi, prin urmare probabilitatea de răspunsuri corecte este la nivel de şansă. Între aceste
puncte extreme, apare zona de tranziţie în care subiectul are o rată de răspunsuri corecte peste nivelul
de şansă. Punctul de inflexiune al funcţiei de tip sigmoid sau punctul în care funcţia ajunge la mijloc
între nivelul de şansă şi de 100% este luată de obicei ca valoare de prag senzorial căutat. Al doilea tip
de reprezentare grafică a funcţiei psihometrice, va indexa pe axa ordonatelor proporţia de răspunsuri
"da" şi, prin urmare, va avea o forma sigmoidală care acoperă intervalul [0, 1], mai degrabă decât [0,5,
1]. În acest mod se face trecerea de la un subiect care nu este deloc sigur că stimulul a fost de un
anumit tip (a avut anumite proprietăţi) la certitudinea că a fost. Această a doua modalitate de
reprezentare a funcţiilor psihometrice este deseori de preferat.