Trimis lui Larry Crews, Support Specialist, Ellen G.

White Estate, 7 iunie

2016, CC către Tim Poirier, Vice-Director Ellen G. White Estate

Dragă Larry,

Îți mulțumesc pentru corespondența din mai, 2016. Apreciez comentariile

tale. Ca răspuns, îți voi împărtăși câteva gânduri. Dacă vei avea timp, sunt
deschis la gândurile tale.

Din câte înțeleg, perspectiva Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea de astăzi

– de asemenea și cea a misiunii – și cea a White Estate în general – este aceea
că Ellen White a fost trinitariană. Nu sunt de acord cu această perspectivă. Eu
cred că Ellen White nu a fost mai trinitariană decât sunt eu. Voi explica de ce
gândesc în acest fel.

Dacă se pretinde că Ellen White a fost trinitariană, aceasta presupune două

lucruri. Acestea presupun ca:

(a) Persoana care pretinde acest lucru să dețină o cunoștință temeinică

ale scrierilor lui Ellen White,
(b) Persoana care pretinde acest lucru, are în mintea lui/ei o definiție a
doctrinei trinității.

Sunt sigur că vei fi de acord cu asta, fără aceste informații ar fi imposibil să

poată fi spus dacă Ellen White a fost trinitariană sau nu.

Prima premiză (a) poate fi evident rațională (să ai o cunoaștere amănunțită

a scrierilor lui Ellen White) dar nu atât de mult a doua (b). Prin urmare, trebuie
să ne întrebăm, ce constituie doctrina trinității?

Doctrina trinității

Printre teologi, există un concept particular care este comun oricărei

versiuni a doctrinei trinității. Acesta este că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt uniți
inseparabil ca fiind singurul Dumnezeu într-o singură substanță inseparabilă (o
ființă trinitariană). Fără acest concept nu poate exista o doctrină a trinității.

De-a lungul anilor, am avut aceeași conversație cu mulți Adventiști de Ziua

a Șaptea – și chiar dacă la început au încercat să argumenteze acest punct, în
final au admis că este adevărat. Aceasta este pentru că atunci când toate au
fost spuse, ei nu au putut furniza o definiție alternativă a doctrinei trinității
(cum sunt cele trei persoane ale Dumnezeirii una).

Acest concept „o singură substanță”, prin urmare, este crezul cel mai de
bază în oricare doctrină a trinității. În acest fel a fost în secolul 4, când această
învățătură a fost pentru prima dată formulată și cum este astăzi. Catehismul
Bisericii Romano-Catolice îl explică astfel (cu referire la Crezul Atanasian):

„Acum, aceasta este credința Catolică: Noi ne închinăm unui

Dumnezeu în Trinitate și Trinității în unitate, fără a face confuzie între
persoane sau să separăm substanța; deoarece persoana Tatălui este
una, a Fiului este alta, a Duhului Sfânt este alta; dar Dumnezeirea
Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este una, slava Lor este egală,
maiestatea Lor este coeternă. Inseparabili în ceea ce sunt, persoanele
divine sunt inseparabile în ceea ce fac.” (Catehismul Bisericii Catolice,
Partea I, Mărturisirea de Credință, Nr. 266, 267)

După cum vom vedea, aceasta este exact aceeași cu versiunea Adventistă
de Ziua a Șaptea a doctrinei trinității.

La cel de-al 11-lea Sinod din Toledo, în Spania (acesta a fost în 675 d.Hr.),
Biserica Catolică a declarat:

„Noi mărturisim și credem că sfânta și indescriptibila Trinitate,

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt este un singur Dumnezeu în natura Sa, o
singură substanță, o singură natură, o singură maiestate și putere...
Noi recunoaștem Trinitatea în persoane distincte; noi mărturisim
Unitate datorită naturii sau substanței. Cei trei sunt una, ca natură, nu
ca persoană. Totuși, aceste trei persoane nu trebuie să fie considerate
separabile, din moment ce credem că niciuna dintre ele nu a existat sau
a efectuat ceva înainte de alta, după alta sau fără alta.” (După cum
este citat în Jesuit Fathers of St. Mary’s College, St. Mary’s, Kansas,
„Biserica învață: documente ale bisericii în traducere englezească”)

Din nou, în acest punct specific, înțelesul unității și că cele trei persoane
sunt inseparabile, și co-eternitatea celor trei, versiunea Adventistă de Ziua a
Șaptea a doctrinei trinității este exact aceeași cu cea ortodoxă.
 Crezurile și teologia curentă în Adventismul de Ziua a Șaptea

În ce privește Dumnezeirea, în crezurile fundamentale oficiale publicate,

există patru afirmații diferite. Aceste afirmații sunt nr. 2, 3, 4 și 5. Nr. 3 este în
legătură cu Tatăl. Nr. 4 este în legătură cu Fiul. Nr. 5 este în legătură cu Duhul
Sfânt. Asta înseamnă că tot ce poate fi găsit în Scriptură cu privire la Tatăl poate
fi enumerat sub nr. 3. Mai înseamnă și că tot ce poate fi găsit în Scriptură cu
privire la Fiul poate fi enumerat sub nr. 4. Mai înseamnă și că tot ce poate fi
găsit în Scriptură cu privire la Duhul Sfânt poate fi enumerat sub nr. 5. Am avea
noi o doctrină a trinității chiar dacă am enumerat toate aceste lucruri? Nu, nu
am avea. „Unitatea” ar lipsi. De aceea, din 1980, în principiile noastre de
credință, am avut crezul nr. 2. Această afirmație vorbește despre Dumnezeu
ca o trinitate de ființe divine. Spune:

„Există un Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, o unitate de trei

Persoane co-eterne. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic,
atotștiutor, mai presus de tot și prezent peste tot. El este infinit și mai
presus de înțelegerea omenească, însă cunoscut prin descoperirea de
Sine. El este pentru totdeauna vrednic de închinare, de adorare și de
slujirea întregii creații.” (Manualul Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea, pag. 156, 2010)

Rețineți că acest crez despre trinitate (nr. 2) este un crez separat de nr. 3, 4
și 5.

Deci, ce constituie această „unitate”? Ce face ca cele trei persoane să fie

„singurul Dumnezeu”?

Nu poate fi decât conceptul „o singură substanță”. Fără el, am avea doar

crezuri despre persoanele individuale ale Dumnezeirii. Aceasta este
recunoscut cum se cuvine de către teologii bisericii noastre. Printre aceștia
sunt Ekkehardt Mueller, Gerhard Pfandl și Fernando Canale. În susținerea
doctrinei trinității Adventiste de Ziua a Șaptea, ei au afirmat cum trebuie:

„Cele trei persoane împărtășesc o singură natură inseparabilă.

Fiecare persoană a Dumnezeirii este prin natură și esență Dumnezeu și
plinătatea divinității locuiește în fiecare dintre Ele. Pe de altă parte,
 fiecare persoană a Dumnezeirii este legată inseparabil de celelalte
două.” (Ekkehardt Mueller, BRI newsletter Reflections, Iulie 2008)

„Trinitarianismul este credința ortodoxă că există doar un singur

Dumnezeu viu și adevărat. Totuși, acest Dumnezeu este o unitate de
trei persoane, care sunt de o singură substanță, putere și eternitate,
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.” (Gerhard Pfandl, Associate Director, BRI AZȘ,
„Doctrina trinității printre adventiști”, 1999)

„În Scriptură, Dumnezeu Și-a descoperit natura necomparabilă ca

Trinitatea, adică trei Persoane distincte, divine care acționează direct
și istoric în istorie și constituie singura ființă divină Trinitară.” (Dr.
Fernando Canale, The Handbook of Seventh-day Adventist Theology,
the Seventh-day Adventist Encyclopaedia Volume 12, pg 138)

Acești teologi sunt de acord unul cu celălalt. Toți sunt de acord că doctrina
trinității spune că cele trei persoane există inseparabil într-o singură substanță
nedivizabilă (o ființă triună sau trinitariană) ca un singur Dumnezeu. De fapt,
una dintre aceste declarații este din Manualul de teologie adventistă de ziua a
șaptea (Volumul 12, Seventh-day Adventist Encyclopaedia). Totuși, unde în
Scriptură poate fi găsită o asemenea idee? Răspunsul este că nu poate fi găsită.
Așa este pentru că nu există acolo. Este pur și simplu o presupunere (speculație
filosofică). Din acest motiv, doctrina trinității este doar o doctrină asumată.
Aceasta este clar recunoscut în propriul nostru Manual de Teologie
denominațional. Aici spun:

„Conceptul Trinității, și anume, ideea că cei trei sunt una, nu este

afirmat explicit, ci doar asumat.” (Fernando L. Canale, Canale, the
Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Seventh-day Adventist
Encyclopaedia Volume 12, page 138, ‘Doctrina despre Dumnezeu’)

Aceasta este foarte adevărat. Doctrina trinității nu poate fi găsită în

Scriptură. Cel mai favorabil, este doar o învățătură asumată (speculativă).

Richard Rice, Profesor de Teologie și Filosofie a Religiei la Universitatea

Loma Linda, a scris în cartea sa „Stăpânirea lui Dumnezeu, O introducere a
teologiei creștine dintr-o perspectivă adventistă de ziua a șaptea”:
 „Rolul trinității în doctrina despre Dumnezeu întotdeauna a ridicat
întrebări. Unul dintre motive este că însuși cuvântul nu apare în Biblie,
nici nu există vreo afirmație clară a acestei idei. Dar Biblia a pregătit
lucrurile pentru formularea ei, iar conceptul reprezintă o dezvoltare a
susținerilor și conceptelor biblice. Astfel, chiar dacă doctrina trinității
nu este parte din ceea ce spune Biblia însăși despre Dumnezeu, este o
parte pe care biserica trebuie s-o afirme pentru a proteja perspectiva
biblică despre Dumnezeu.” (Richard Rice, „Stăpânirea lui Dumnezeu, O
introducere a teologiei creștine dintr-o perspectivă adventistă de ziua
a șaptea”, pg. 89, „O propunere constructivă”, 1985)

Rice este de acord că doctrina trinității nu poate fi găsită în Biblie. El spune

că nu poate fi găsită nicio afirmație sau ideea clară. El afirmă în mod corect
faptul că biserica a fost cea care a formulat această învățătură. Aceasta a fost
după ce canonul Scripturii a fost închis. De aceea, în legătură cu mântuirea
noastră nu este necesar să credem o astfel de învățătură. Cu alte cuvinte, noi
putem respinge doctrina trinității fără ca aceasta să afecteze salvarea noastră.
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a respins-o pentru mai bine de 100 de ani.
A fost considerată a fi nescripturistică.

Max Hatton, care a scris cartea denominațională mult promovată,

„Înțelegând Trinitatea”, a spus acestea pe site-ul lui, în legătură cu ce se crede
și ce se învață de către Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în prezent:

„Adventiștii de Ziua a Șaptea cred că Tatăl, Isus și Duhul Sfânt sunt

pe deplin Dumnezeu și există într-o singură Substanță Divină. Nu există
trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu constând în Trei Persoane
Divine... Unii încearcă să arate că Ei sunt o Trinitate deoarece Ei sunt
de acord și lucrează împreună. Evident, aceasta nu Îi face Singurul
Dumnezeu și sunt trei indiferent de ce ar mai putea fi spus despre ei.

Pentru a rezuma, AZȘ cred că există Trei Persoane care există într-o
singură Substanță a lui Dumnezeu.”(Max Hatton, articol pe website „
‘A Revealing Futile Joust By Semi-Arians’
http://thetrinitydoctrine.com/articles/a-revealing-futile-joust-by-
semi-arians/”)
 Hatton are dreptate. A spune doar că cele trei personalități divine „sunt de
acord și cooperează” una cu cealaltă, nu Îl face pe Dumnezeu o trinitate. Are
nevoie de conceptul unei singure substanțe.

În alt articol, Hatton spune următoarele despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt:

„Suntem constrânși de Scriptură să acceptăm că cei Trei, care sunt

cu toții adevăratul Dumnezeu, cuprinde o singură Entitate – Trinitatea.
Există doar un singur Dumnezeu adevărat, de aceea, nu avem altă
alternativă decât să fim conduși la concluzia că cei Trei sunt Unul
inseparabil împărtășind o singură Substanță sau Esență Divină.” (Max
Hatton, „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu extraordinar”, pg. 17)

Ne întoarcem din nou la ideea de o singură substanță (o singură esență).

Același raționament poate fi găsit la paginile 20-21 ale cărții lui Hatton
„Înțelegând Trinitatea”. El a concluzionat articolul său:

„Evident, cei Trei sunt Una, inseparabil legați împreună într-o

Singură Substanță Divină.”(Ibid, pag. 21)

Acesta este exact același raționament trinitarian ca cel al teologilor citați

mai sus. Aceasta include teologii romano-catolici și adventiști de ziua a șaptea.
Aceasta se învață astăzi în interiorul Adventismului de Ziua a Șaptea. De fapt,
este teologia curentă. După cum spune Hatton, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt „sunt
Unul inseparabil împărtășind o singură Substanță Divină”, „inseparabil legați
împreună într-o Singură Substanță Divină.” Aceasta este doctrina trinității. Este
exact același concept ca originala doctrină a trinității expuse astăzi de către
Biserica Romano-Catolică și de alte denominațiuni. Fără acest concept nu ar
exista o doctrină a trinității.

Raoul Dederen (Profesor de teologie, Universitatea Emeritus Andrews) a

făcut exact aceeași observație. El a scris într-o lucrare numită „Meditații asupra
Doctrinei Trinității”:

„Cuvântul „personă”, în sine, încă este o cale săracă pentru a

descrie realitatea. Aici, mai mult decât oriunde altundeva în teologie,
ni se reamintește de caracterul pur ipotetic al speculațiilor noastre. Prin
urmare, trebuie să mărturisim că Trinitatea este un singur Dumnezeu
 indivizibil și că distincția persoanelor nu distruge unitatea divină.
Această unitate a lui dumnezeu este exprimată spunând că El este o
singură substanță. Însă, în unitatea divină există trei persoane co-
eterne și co-egale, care, cu toate că sunt distincte, sunt Dumnezeul
nedivizat și adorat. Aceasta este doctrina Scripturii.” (Raoul Dederen,
„Meditații asupra Doctrinei Trinității”, pagina 16, Studiile seminarului
Universității Andrews, Vol. 8, nr. 1 ianuarie, 1970)

Dederen a concluzionat privitor la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt:

„Lucrarea Trinității este inseparabilă în exterior întocmai cum

Trinitatea este inseparabilă.” (Ibid)

Ca o evaluare a ceea ce a fost mai sus, putem vedea că pentru a fi în

conformitate cu romano-catolicismul, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este
de acord că cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt inseparabil (indivizibil)
unite ca un singur Dumnezeu într-o singură substanță inseparabilă –
însemnând că niciuna dintre cele trei nu poate fi vreodată seprată de una din
celelalte. Aceasta este credința de bază a oricărei doctrine a trinității. După
cum s-a observat, dacă această credință a unei singure substanțe (o ființă
divină trinitariană) este absentă, atunci nu mai există nicio învățătură a
doctrinei triniății.

Ce a spus Ellen White?

Acum, pentru că am stabilit ce constituie trinitarianismul, trebuie să fie pusă

întrebarea: „A făcut Ellen White vreo astfel de mărturisire?”

Răspunsul este: „Nu, nu a făcut!” Lucrul cel mai apropiat de ideea „o singură
substanță inseparabilă” pe care îl putem găsi, este acolo unde ea a scris
(referitor la unde Isus a spus că El și Tatăl Său sunt una):

„Cu ce fermitate și putere a rostit El aceste cuvinte. Iudeii nu au mai

auzit niciodată înainte asemenea cuvinte de pe buze omenești, iar o
influență convingătoare i-a atins; deoarece părea că divinitatea
străfulgera prin umanitate când Isus a spus: „Eu și Tatăl Meu suntem
una.” Cuvintele lui Hristos erau pline de un înțeles adânc când El a
pretins că El și Tatăl erau dintr-o singură substanță, posedând aceleași
atribute. Iudeii au știut înțelesul Său, nu exista niciun motiv pentru care
 ei să nu înțeleagă și au luat pietre pentru a-L omorî.” (Ellen G. White,
Semnele timpului, 27 noiembrie, 1893)

Când Ellen White a scris cuvintele „o singură substanță” ea a clarificat ce a

vrut să spună prin ele. Ea a adăugat: „posedând aceleași atribute”. Aceasta era
o afirmare a divinității lui Hristos. De aceea, iudeii au vrut să-L omoare cu pietre
pe Isus. Ei au știut că El pretindea statutul divin (de Dumnezeu).

Nu ar putea fi posibil să se concluzioneze că Ellen White se referea aici la

cum Dumnezeu Tatăl și Hristos există împreună (după cum se portretizează de
doctrina trinității). Este așa pentru că ea a respins faptul că ar fi posibil să fie
explicat.

În 1906, 13 ani după afirmația de mai sus, ea a scris următoarele în Review

and Herald:

„Există lumină și slavă în adevărul că Hristos era una cu Tatăl

înainte ca întemeierea lumii să fie înfăptuită. Aceasta este lumina care
strălucește într-un loc întunecos, făcând-o strălucitoare cu slavă
originală, divină. Acest adevăr, infinit de tainic în sine, explică ale
adevăruri tainici, adevăruri de altfel neexplicabile, în timp ce el este
îmbrăcat cu lumină, inaccesibil și de necuprins.” (Ellen G. White,
Review and Herald, 5 aprilie 1906, „Cuvântul S-a făcut trup”)

Ellen White a fost de acord că înainte de întemeierea lumii noastre, a existat

un anumită unitate între Dumnezeu Tatăl și Hristos, dar ea a spus că acest
adevăr, în timp ce explică multe alte lucruri, „este inconjurat în lumină,
inaccesibil și de necuprins”. Cu alte cuvinte, chiar dacă Dumnezeu ni l-ar
descoperit, tot ar rămâne dincolo de puterea noastră de înțelegere. Acolo ar
trebui să-l lăsăm. Noi nu ar trebui, într-un efort de a-l explica, să inventăm o
învățătură ca doctrina trinității. Aceasta este exact la fel cu a spune că noi
putem să explicăm ceva despre ființa lui Dumnezeu pe care Dumnezeu a ales
să păstreze pentru Sine. Cu siguranță aceasta nu este nimic mai puțin decât
impertinență față de Creatorul nostru.

Ce este mai sus a fost scris de Ellen White la 8 ani după ce „Hristos, Lumina
lumii” a fost publicată. Aceasta înseamnă că în această carte, ea nu a putut să
promoveze doctrina trinității.
 Ați observat în afirmația de mai sus (în legătură cu unitatea) că Ellen White
nici măcar nu a menționat Duhul Sfânt? Găsesc că astfel de afirmații sunt foarte
interesante. Aceasta a fost la mulți ani după ce ea a spus pentru prima dată că
Duhul Sfânt este o persoană.

Ellen White a avertizat în mod repetat împotriva încercărilor de a-L

„explica” pe Dumnezeu. Aici sunt exemple dintre cele mai notabile afirmații
ale sale:

„Descoperirea despre Sine, pe care a dat-o Dumnezeu în Cuvântul

Său, este pentru studiul nostru. Iată ce trebuie să căutăm să înţelegem.
Însă dincolo de aceasta nu trebuie să pătrundem. Mintea cea mai
luminată se poate frământa până la epuizare în presupuneri cu privire
la natura lui Dumnezeu; însă strădania va fi fără folos. Nu ne-a fost dat
nouă să rezolvăm această problemă. Nici o minte omenească nu Îl
poate cuprinde pe Dumnezeu. Nici o minte mărginită să nu încerce a-L
tâlcui. Nimeni să nu intre în speculaţii cu privire la natura Lui. Aici,
tăcerea este elocventă. Cel Atotştiutor este mai presus de orice
discuţie. {8M 279.1}”

***

„Cuvântul lui Dumnezeu și lucrările Sale conțin cunoștința despre

Sine despre care El a văzut potrivit să ne-o descopere. Noi putem
înțelege descoperirea despre Sine pe care El ne-a oferit-o astfel. Dar ar
trebui să tratăm acest studiu cu teamă și cutremur, cu un simțământ
al propriei noastre păcătoșenii, nu cu o dorință de a încercă să-L
explicăm pe Dumnezeu, ci cu o dorință de a obține acea cunoștință care
ne va face capabili să-I servim mai acceptabil. Nimeni să nu se
aventureze să-L explice pe Dumnezeu. Ființele umane nu se pot explica
pe ele însele, și atunci, cum ar putea îndrăzni să se aventureze pentru
a-L explica pe Cel Atotștiutor? Satana stă gata să le ofere unora ca
aceștia, concepții false despre Dumnezeu.

Celor curioși, le dau solia că Dumnezeu m-a instruit să nu le conturez

răspunsuri pentru întrebările celor care întreabă, în ce privește lucrurile
care nu au fost descoperite. Lucrurile care sunt descoperite ne aparțin
nouă și copiilor noștri. Dincolo de asta, ființele omenești nu ar trebui să
îndrăznească să meargă. Nu ar trebui să încercăm să explicăm ceea ce
Dumnezeu nu ne-a descoperit. Noi trebuie să studiem descoperirea pe
care Hristos, Marele Învățător a oferit-o despre caracterul lui
Dumnezeu, că în duh, în cuvânt și în faptă, noi putem să-L reprezentăm
celor care nu Îl cunosc.

În privința personalității și prerogativelor lui Dumnezeu, unde este

El și ce este El, acesta este un subiect pe care noi nu ar trebui să
îndrăznim să-L atingem. La această temă, tăcerea este elocvență.
Aceia care nu au o cunoștință din experiență a lui Dumnezeu sunt cei
care se aventurează să speculeze în privința Sa. Dacă ar ști mai multe
despre El, ar avea mai puține de spus despre ceea ce este El. Acela care
în viața zilnică păstrează cea mai apropiată comuniune cu Dumnezeu
și care are cea mai adâncă cunoștință despre El, realizează cel mai
profund marea incapacitatea a ființelor omenești de a pe Creator.

Fie ca oamenii să aibă grijă cum caută să privească în tainele Celui

Preaînalt.” (Ellen G. White, Manuscript 132, Noiembrie 8, 1903,
„Poporul ales al lui Dumnezeu”, „O cunoaștere dreaptă a lui
Dumnezeu”)

***

„Sunt câteva lucruri asupra cărora trebuie să judecăm și sunt altele

despre care nu trebuie să discutăm. În ce Îl privește pe Dumnezeu – ce
este El și unde este El – tăcerea este elocvență. Când ești ispitit să
vorbești despre ce este Dumnezeu, păstrează tăcerea, deoarece de
îndată ce vei începe să vorbești despre asta, tu Îl vei subaprecia.

Lucrătorii noștri trebuie să fie foarte atenți să nu intre în

controversă în privința personalității lui Dumnezeu. Acesta este un
subiect pe care ei nu trebuie să-L atingă. Este o taină, iar vrăjmașul va
conduce pe greșit pe cei care intră acolo. Noi știm că Hristos a venit în
persoană pentru a-L descoperi pe Dumnezeu lumii. Dumnezeu este o
persoană și Hristos este o persoană. Despre Hristos se vorbește în
Cuvânt ca fiind ’lumina slavei Tatălui Său și expresia imaginii persoanei
Sale’.” (Ellen G. White, Manuscript 46, 18 mai 1904)
 ***

„O familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu este singura noastră

speranță. Aceia care cercetează cu sârguință Scripturile nu vor accepta
amăgirile lui Satana ca fiind adevărul lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie
să fie învins de speculațiile prezentate de vrăjmașul lui Dumnezeu și al
lui Hristos. Nu trebuie să speculăm despre aspectele despre care
Cuvântul lui Dumnezeu tace. Tot ce este necesar pentru salvarea
noastră este oferit în Cuvântul lui Dumnezeu. Zi de zi, noi trebuie să
facem din Biblie sfâtuitorul nostru.” (Ellen G. White, Semnele timpului,
8 august 1905, „Hristos, singura noastră speranță”)

Putem vedea din cele de mai sus că Ellen White nu ar fi consimțit niciodată
cu vederea trinitariană despre Dumnezeu. Aceasta este de necombătut – este
așa cel puțin pentru cei care au făcut un studiu minuțios al scrierilor ei. Ea a
negat că Dumnezeu poate fi explicat – punct.

Interesant este faptul că toate aceste afirmații au fost făcute în perioada în

care unul dintre liderii cu foarte mare influență al Adventismului de Ziua a
Șaptea, și anume John Harvey Kellogg, a spus că el a ajuns să creadă în doctrina
trinității. Aceasta nu era ceva susținut la scară largă la acea vreme ( la începutul
anilor 1900) de către Adventiștii de Ziua a Șaptea. De fapt, Kellogg a fost primul
Adventist de Ziua a Șaptea despre care am putut găsi că a mărturisit a crede în
această învățătură. Aceasta era în 1903.

Ellen White a spus că Dumnezeu și Hristos era doi indivizi separați. În Scrieri
timpurii găsim scris aceste cuvinte:

„Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul. Am privit la faţa lui

Isus şi I-am admirat minunata-I persoană. Persoana Tatălui nu o
puteam privi, căci era acoperită de un nor de slavă. L-am întrebat pe
Isus dacă Tatăl Său avea o formă ca a Sa. Mi-a răspuns că da, dar că
eu nu o puteam privi, întrucât, a zis El, ’dacă vei privi o singură dată
slava Sa, vei înceta să exişti’.” (Ellen G. White, Scrieri timpurii, pg. 54,
1882)

Ea a adăugat mai târziu:

 „L-am văzut adesea pe Isus cel minunat şi am văzut că El este o
persoană. L-am întrebat dacă Tatăl Său era o persoană şi avea o formă
ca a Sa. Isus a spus: ’Sunt imaginea chipului persoanei Tatălui Meu’.”
(Ibid pg. 77, vezi și Daruri spirituale, vol. 2, pg. 74, 1860)

Aici, Ellen White ne spune că i-au fost arătate în viziune două personaje
divine – dintre care Una este „expresia imaginii persoanei Tatălui.” Observați
din nou că ea nu a menționat Duhul Sfânt. Ea nu a întrebat nici dacă Duhul
Sfânt are o formă. Nu a spus niciodată că a „văzut” trei persoane. Aș spune că
aceasta este foarte interesant – de asemenea și foarte semnificativ.

Ea a continuat:

„Am văzut adesea că viziunea spiritistă a spulberat toată slava

cerului şi că, în mintea multora, tronul lui David şi încântătoarea
persoană a lui Isus au fost mistuite în focul spiritismului.” (Ibid)

„Viziunea spiritistă” ar putea, foarte posibil, să fie doctrina trinității.

Max Hatton, pe site-ul său, pentru a susține trinitarianismul Adventismului

de Ziua a Șaptea, a spus:

„Faptul că Sora White a spus că a văzut în viziune că Isus și Tatăl

sunt indivizi cu totul separați nu se potrivește cu conceptul Trinitarian
găsit în Scriptură.” (Max Hatton, articol de pe website „Ellen G. White
și Doctrina trinității”)

În alt articol, el explică mai în detaliu:

„Faptul că Sora White spune că ea a văzut în viziune că Isus și Tatăl

sunt indivizi cu totul separați bothers me no end. Nu pot să accept că
Ei sunt întocmai după cum a zis ea că I-a văzut. Nu este nimic
Trinitarian în întreaga scenă descrisă de ea. De fapt, este cu totul
contrar cu aceasta. Pe de altă parte, este cu totul în aceeași direcție cu
învățătura semi-arianilor. Mă întreb dacă ceea ce a văzut ea a fost într-
un vis pe care l-a confundat ca fiind viziune.” (articolul lui Max Hatton,
„Scuzați-mă, dar mă îngrijorează o problemă”)
 Max Hatton neagă faptul că lui Ellen White i s-a arătat în viziune că
Dumnezeu și Hristos sunt doi indivizi separați. Ca trinitarian, cu aceasta el
trebuie să facă ceva, altfel ar nega trinitarianismul. Deși, el are cu totul
dreptate. Ceea ce a spus Ellen White că i-a fost arătat, nu este în acord cu
trinitarianismul.

Ellen White a făcut alte declarații pe care trinitarienii ca Max Hatton nu le-
ar accepta niciodată. Iată ce scrie ea:

„Domnul Isus Hristos, singurul Fiu născut al Tatălui, este cu

adevărat Dumnezeu în infinitate, dar nu în personalitate.” (Ellen G.
White, Manuscript 116, 19 decembrie 1905, „O consacrare totală”, vezi
și The Upward Look, pg. 367)

„Din veșnicie a existat o unitate desăvârșită între Tatăl și Fiul. Ei

erau doi, dar numai cu puțin de la a fi identici; doi în individualitate,
însă una în duh, în inimă și în caracter.” (Ellen G. White, Instructorul
tineretului, 16 decembrie 1897, „O poruncă nouă, partea 1”)

Aceasta este cât se poate de departe de trinitarianism. Niciun trinitarian nu

ar fi de acord cu aceasta sau nu ar face o astfel de afirmație. Cu toate aceste,
este în acord cu credința că în veșnicie, Hristos a fost născut din Tatăl (că
Hristos este Fiul lui Dumnezeu – Dumnezeu în persoana Fiului), care a fost
credința Adventiștilor de Ziua a Șaptea de mai bine de 100 de ani. Însă ar fi
prea mult să mergem într-acolo aici. Este nevoie să fie subiectul unei alte
comunicări. Este suficient să spunem pentru moment că Ellen White a scris,
după cum am menționat mai sus (când ne spune să nu încercăm să-L explicăm
pe Dumnezeu):

„Dumnezeu este o persoană și Hristos este o persoană. Despre

Hristos se vorbește în Cuvânt ca fiind ’lumina slavei Tatălui Său și
expresia imaginii persoanei Sale’.” (Ellen G. White, Manuscript 46, 18
mai 1904)

Observați data. Era 1904 – la scurt timp după ce Kellogg a spus că a ajuns
să creadă în doctrina trinității.

Implicațiile doctrinei trinității

 Când se sugerează că Dumnezeu este o trinitate de ființe divine, după cum
este portretizat de doctrina trinității, apar diferite implicații. Acestea se
datorează în principal teoriei „o singură substanță inseparabilă”.

În 2007, un preot ortodox mi-a explicat ce cred trinitarienii. El a spus:

„Noi [trinitarienii – nota autorului] păstrăm caracterul invariabil al

Dumnezeirii (simplitatea și unicitatea Sa) în sensul că nicio acțiune nu
poate duce la o schimbare ontologică; și anume, în acest caz, faptul că
Cuvântul, o substanță [ousia] cu Tatăl și cu Duhul, nu a părăsit
niciodată locul de lângă Tatăl, chiar și atunci când El a luat natura
noastră omenească la întrupare.” (Email, Părintele Gregoru Hallam,
Preot ortodox, către Terry Hill, 16 mai 2007)

Acesta este trinitarianismul de bază. Se aplică oricărei versiuni ale doctrinei

trinității. De fapt, înseamnă că, chiar și la întrupare, Fiul nu a părăsit niciodată
cu adevărat locul de lângă Tatăl; prin urmare, nici nu a părăsit literal Cerul. În
consecință, la întrupare poate fi asemănat cu o extensie a lui Dumnezeu în
trupul omenesc al lui Isus. Aceasta pare a fi înțelegerea trinitariană a
conceptului „Cuvântul S-a făcut trup.”

Aceasta este recunoscut clar de Max Hatton. Într-o carte pe care a scris-o,
intitulată „Doctrina trinității pentru Adventiștii de Ziua a Șaptea”, el a explicat:

„Pe scurt, putem spune că Sf. Germanus avea dreptate când a scris
un imn din secolul al șaptelea:
<Cuvântul S-a întrupat/ Și totuși a rămas în locurile preaînalte!>”
(Max Hatton, „Doctrina Trinității pentru Adventiștii de Ziua a Șaptea”,
2008)
Sf. Germanus a fost un călugăr din secolul al 7-lea. Acest imn este o colindă
creștină. Se numește „A Great and Mighty Wonder”. Al doilea vers spune (în
legătură cu întruparea lui Hristos și în legătură cu crezul că Dumnezeu este o
trinitate):

„Cuvântul S-a întrupat și totuși a rămas în locurile preaînalte,

Și heruvimii cântă din ceruri imnuri păstorilor.

Repetă imnul: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte

 Și pace pe pământ între oameni!” ” (Sf. Germanus, „A Great and
Mighty Wonder”)

Acesta este trinitarianismul – însemnând că, Fiul nu a fost niciodată separat

în mod literal de Tatăl Său, nici chiar prin întrupare. El întotdeauna este „în
locurile preaînalte” cu Tatăl Său.

Prin Ellen White, Adventiștilor de Ziua a Șaptea li s-a spus diferit. În

Instructorul tineretului în 1897, care a fost anul anterior publicării cărții
„Hristos, Lumina Lumii,” Ellen White a scris următoarele:

„Este important ca fiecare dintre noi să studiem pentru a ști motivul

vieții lui Hristos în umanitate, și ce înseamnă pentru noi – de ce a
părăsit Fiul lui Dumnezeu curțile cerești – de ce a coborât din poziția de
Căpetenie a îngerilor cerești, care veneau și plecau la porunca Sa – de
ce Și-a îmbrăcat divinitatea cu umanitate, și în smerenie și umilință a
venit în lume ca Răscumpărător al nostru.” (Ellen G. White, Instructorul
tineretului, 21 ianuarie 1897, „Misiunea lui Hristos pe pământ”)

Aici, tinerii sunt îndemnați să înțeleagă de ce Fiul lui Dumnezeu a părăsit

Cerul și a venit pe pământ. Același sfat este la fel de aplicabil și pentru noi
astăzi.

Acest următor citat ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a exilat literal de la
Tatăl Său:

„Hristos a părăsit cerul și sânul Tatălui Său pentru a veni într-o lume
neprietenoasă și pierdută pentru a-i salva pe aceia care ar vrea să fie
salvați. El S-a exilat pe Sine de la Tatăl Său și a schimbat compania
curată a îngerilor pentru cea a umanității căzute, cu totul poluată de
păcat.” (Ellen G. White, Mărturii, vol. 3, pg. 190, „Lucrătorii din
editură”)

Ce alt limbaj mai clar ar fi putut fi preluat pentru a arăta că Hristos S-a
separat literal de la Tatăl Său? În mod clar, ni s-a spus că Fiul lui Dumnezeu „S-
a exilat pe Sine de la Tatăl Său”. Aici nu este nicio sugestie – după cum
sugerează trinitarienii – că Fiul nu poate fi separat de la Tatăl. Din nou, solul lui
Dumnezeu a scris în 1890:
 „Dacă Hristos ar fi căutat propriul Său confort, El nu ar fi părăsit
niciodată cerul pentru a veni în lumea noastră pentru a muri, pentru a
atârna pe lemnul blestemat pentru noi.” (Ellen G. White, Review &
Herald, 10 iunie 1890, „Condițiile pentru obținerea bogățiilor veșnice”)

Dacă Ellen White ar fi crezut (așa cum cred trinitarienii ortodocși) că la

întrupare, Fiul lui Dumnezeu a rămas în locurile preaînalte cu Tatăl Său, această
afirmație nu ar avea niciun sens. Cu siguranță ea nu era trinitariană.

Mai apoi, în același paragraf, ea sfătuiește ca oricine ar face bine să asculte.

A spus că:

„Dumnezeu ne-a oferit facultăți de a judeca și dorește să le

folosim.” (Ibid)

Din nou și din nou, în scrierile lui Ellen White ni se spune că Hristos a părăsit
literal Cerul. În 1905, ea a scris:

„Gândiți-vă la cât de mult a costat pe Hristos să părăsească locurile

cerești și să ia poziția Sa de cap al umanității. De ce a făcut El asta? –
Pentru că El era singurul care putea să răscumpere rasa căzută.” (Ellen
G. White, Review and Herald, 9 martie 1905, „Scopul lui Dumnezeu
pentru noi”)

Idea că Fiul lui Dumnezeu nu poate deveni niciodată separat de Tatăl

conduce la o mulțime de implicații și crezuri. Una dintre acestea este că atunci
când Hristos a murit la Calvar, doar natura Sa umană este cea care a murit –
nu Însăși persoana divină. Două articole pe acest subiect pot fi găsite aici:

http://theprophetstillspeaks.co.uk/Godhead/Swinesblood.pdf
http://theprophetstillspeaks.co.uk/Subwhoorwhatdied.htm
Max Hatton, bineînțeles, ca un trinitarian, nega faptul că Fiul lui Dumnezeu
a murit la Calvar. În 2002, în primul să email către mine, el a scris zicând (este
atunci când l-am întrebat dacă el crede că Fiul divin al lui Dumnezeu a murit la
Calvar)
 „Dacă Isus era Dumnezeu, El a existat întotdeauna și nu putea muri
când Dumnezeul-om a murit.” (Email, Max Hatton către Terry Hill, 1
decembrie 2002)

Cu doi ani în urma lui 2014, într-un email pe care l-a trimis prietenilor săi,
el a scris următoarele (din nou, negând că o persoană divină a murit la Calvar):

„I-a făcut clar lui Terry că atât timp cât eu cred că Isus este Iehova
și cât timp eu cred în doctrina Trinității, nu are nicio șansă să mă
convingă de faptul că o Divinul Cuvânt a murit pe cruce. El admite că
Isus ca Dumnezeu nu putea muri înainte de întrupare, dar el trebuie să
creadă că ceva s-a întâmplat divinului Isus datorită întrupării, pentru
după asta, el crede că Divinul Isus putea muri.” (Max Hatton, email
către mai mulți destinatari, 13 mai 2014)

Aceasta este exact ceea ce cred. Este exact la fel cu ceea ce ni se spune prin
Spiritul profetic. Ellen White scria:

„Isus Hristos a lăsat haina Sa regală, coroana Sa împărătească și a

îmbrăcat divinitatea Sa cu umanitate, pentru ca murind în umanitate,
El să poată distruge prin moartea Sa pe acela care avea putere asupra
morții. El nu putea face asta ca Dumnezeu, dar venind ca om, Hristos
putea muri.” (Ellen G. White, Scrisoarea 97, 1898, pg. 5, către „Frații
mei din North Fitzroy”, noiembrie 18, 1898)

Ellen White spune aici că prin întrupare, divinul Hristos putea face ceva ce
nu ar fi putut face în pre-existența Sa ca Dumnezeu. Aceasta este credința mea.
Eu cred că în pre-existența Sa, Hristos nu putea muri, ci doar prin întrupare El
ar fi putut muri – ceea ce este exact ce a făcut la Calvar. Persoana divină a murit
în umanitatea Sa. Acesta a fost principalul motiv al întrupării.

Ca răspuns pentru premiselor lui Max Hatton, am scris următorul articol:

http://theprophetstillspeaks.co.uk/Hatton/MHDOJ.pdf (un răspuns la o

perspectivă trinitariană a morții lui Isus)

Prin urmare, se poate vedea că ideea/conceptul „o singură substanță

inseparabilă” are implicații foarte serioase. Lăsând la o parte orice altceva,
afectează în mod serios ispășirea. În trinitarianism, doar umanitatea lui Isus a
murit – nu persoana divină. Admitem consecvent că ni s-a spus prin spiritul
profeției că o persoană divină a murit la Calvar – și, de asemenea, că doar
moartea unei persoane divine ar fi fost suficientă ca ispășire pentru păcat.
Aceasta poate fi văzut aici:

http://theprophetstillspeaks.co.uk/Hatton/MHDOJEGW.pdf

Din ce am citit mai sus, devine foarte clar faptul că Ellen White nu poate fi
de acord cu perspectiva trinitariană a ceea ce s-a întâmplat la Calvar. Ținând
cont de asta, prin urmare, ea nu ar fi putut fi niciodată trinitariană.

Voi prezenta acum un alt motiv foarte bun pentru care Ellen White nu ar fi
putut fi niciodată trinitariană. De fapt, aceasta ne arată că ea a respins orice
idee de felul acesta.

Factorul de risc

Există un punct de credință susținut de mulți non-trinitarieni (ca și mine)

care ar fi total imposibil de susținut în conceptul trinitarian despre Dumnezeu,
dar care a fost susținut de Ellen White. As of yet I have never heard a trinitarian
Seventh-day Adventist theologian or minister promote it let alone use her
writings in support of it. Personal, eu cred că în înțelegerea noastră despre
dragostea lui Dumnezeu pentru umanitatea căzută, această învățătură ar
trebui să fie cea mai paramount . Cu siguranță, aceasta descoperă adâncimea
dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Aceasta este credința că atunci când a fost luată decizia ca Hristos să se

întrupeze, a fost asumat un risc în ce privește existența Sa veșnică. Această
credință este prohibited în trinitarianism. Este așa deoarece în trinitarianism,
niciuna dintre cele trei personalități (pentru că toate trei constitue „singurul
Dumnezeu inseparabil”) nu pot fi niciodată separate una de cealaltă. Probabil
de asta trinitarienii nu vor fi văzuți promovând acest punct al „riscului”, chiar
dacă este de cea mai mare importanță. Atunci, ce altă învățătură ar putea
spune mai multe despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi (pentru a ne salva,
El a fost dispus să pună în pericol viața veșnică a Fiului Său)?

A spus Ellen White ceva în legătură cu acest risc? Cu siguranță că a zis. Aici
sunt câteva afirmații din scrierile ei. Acestea vor stabili cu siguranță că ea nu a
fost trinitariană.
 „Noi nu putem cuprinde infinita condescension a lui Hristos în faptul
că a consimțit să lupte cu inamicul sau infinitul risc în care S-a
aventurat atunci când S-a angajat în marea controversă de partea
noastră.” (Ellen White, Semnele timpului, 25 aprilie 1892, „Scopul și
planul harului”, vezi și Adevărul prezent UK, 23 februarie 1893)

Ellen White vorbește aici despre un „risc infinit” pe care Hristos l-a luat
pentru a asigura salvarea noastră. O vom lăsa să ne explice ceea ce a vrut să
zică.

„Pentru onoarea și slava lui Dumnezeu, Fiul Său preaiubit –

Garantul, Înlocuitorul – a fost trimis și a coborât în închisoarea
mormântului. Noul mormânt L-a enclose în camerele sale stâncoase.
Dacă un singur păcat ar fi pătat caracterul Său, piatra nu ar fi fost dată
la o partea niciodată de la ușa încăperii Sale de piatră, iar lumea cu
povara vinovăției sale ar fi pierit.” (Ellen White, Ms. 81, 1893, p. 11,
Diary entry for Sunday, 2 iulie 1893, Wellington, Noua Zeelandă)

***

„Hristos a găsit mărgăritarul de mare preț în sufletele pierdute, pe

moarte. El a vândut tot ce a avut pentru a intra în posesie, chiar S-a
angajat să facă lucrarea și să meargă la riscul de a-Și pierde propria Sa
viață în conflict.” (Ellen White, Letter 119, 1895)

***

„Amintiți-vă că Hristos a riscat totul; „ispitit în toate ca și noi”, El

staked propria Sa existență veșnică asupra problemei conflictului.”
(Ellen White, General Conference Bulletin, 1 decembrie 1895 „Căutând
pe cei pierduți”)

***

„” (Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 49, „”)