Evanghelia umblarii pe mare si a potolirii furtunii: “DOAMNE,

SCAPA-NE!”
Iata un episod care aduce o rasturnare de situatie. Hristos da drumul multimilor si
vine umbland pe apa involburata catre corabia unde se afla ucenicii Sai. De obicei
prezenta Lui fizica e explicita, El cerand celorlalti efortul duhovnicesc de a-L
recunoaste pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, in situatia de fata,
ordinea se schimba. Mersul Sau pe mare in conditii de furtuna, de slaba vizibilitate, le
aduce ucenicilor un altfel de exigenta: de a-L recunoaste pe stapanul acestei puteri,
evidente si in acelasi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Invatatorul lor si deopotriva
Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut intr-o (re)cunoastere mai profunda a
Acestuia. De ce este greu? Intrucat simturile nu ii mai ajuta, intrucat ceea ce percep
omeneste nu mai constituie o garantie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care
ucenicii nu sunt (inca) obisnuiti sa o aiba, una duhovniceasca.Ceea ce le ofera
Mantuitorul aici este o pregatire pentru Inviere. O scara catre acea noua fizica,
induhovnicita, a trupului Sau inviat.

Si Petru indrazneste sa incerce acesta recunoastere. Nu numai ca o face, dar are

inspiratia si cumsa o faca. Si incepe prin a cere o binecuvantare,
spunand: porunceste-mi! Adica, pune Tu harul Tau, dragostea Ta, puterea Ta sa intru
in acesta nebunie sfanta de a face ceva ce simtul meu de conservare mi-ar interzice
categoric, sa merg pe apa. Dar o cere oare in jurul corabiei? O cere oare ca pe un
experiment fizic? Nu, o cere cu o tinta cat se poate de clara: Mantuitorul. Cere sa
mearga catre El, catre Dumnezeu. Oarecum zicand: daca Tu esti Cel pe care Il
cunostem, iata cheia recunoasterii Tale, intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea
acesta putere in afara de Tine.

Mantuitorul nu se lasa mult rugat. Ajunge o cerere si da raspunsul si

binecuvantarea: vino! Si Petru incepe sa mearga pe apa. Dar… si iata „dar”-urile cu
care viata noastra este presarata in drumul catre Dumnezeu. De la starea
duhovniceasca a increderii, privirea i se furiseaza la realitatea concreta a simturilor.
Or, caderea sub simturi clatina, scufunda… Nu greutatea sa il scufunda, ci necredinta
care crestea pe masura ce se limita la lucrarea simturilor. Si deopotriva pierderea
recunoasterii lui Hristos ca Dumnezeu, intrucat indoiala il face sa uite ca puterea nu
era a lui, ci a lui Hristos.

Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspaimantandu-se, Petru striga dupa ajutor. Nu
oriunde, ci catre Tinta drumului sau. Ce face Dumnezeu? Intinde indata mana. Se
arata in proximitatea lui, este langa el, suficient de aproape. Insa il si cearta: „putin
credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”. Or, oare poate fi numit putin credincios un om
care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne intrebam azi. Si cu toate acestea
Mantuitorul il cearta. Dar il cearta salvandu-l, intarindu-l, sprijinindu-l. Il cearta
restaurandu-l interior, reparand adevarata sa deruta: cea duhovnicesca. Asta este
sensul certarii lui Dumnezeu: restaurarea credintei, intarirea.

Oare Mantuitorul nu putea de la inceput sa potolesca vantul? Putea, din moment ce,
relateaza evanghelistul, urcandu-se ei in corabie, vantul s-a potolit. Dar sensul acestei
lectii de viata duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu sa ia valurile, dar tot al Lui
este si sa intaresca in a le suporta si in a nu te scufunda in vreme de furtuna. Or,
corabia, cuprinsa de liniste prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce
marturisesc: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Fara Hristos Biserica e in
primejdie, iar iesirea din ea este moarte sigura. Cu El, valurile se linistesc, iar mersul
pe furtuna acesti vieti este fara primejdie cat timp e ascultare si binecuvantare.
Aceasta este de altfel si misiunea Bisericii: sa aduca pacea lui Hristos (…).

Vietile noastre nu sunt scutite de furtuna. Hristos ne cheama insa sa mergem

ignorand valurile, cu puterea Lui. Iar cand nu mai putem, obositi si impovarati, ne
sprijina. Spre eternitate”.

(Pr. Razvan Ionescu, Paris)

INCREDEREA IN HRISTOS

Cuvantul de mai jos – avand ca punct de plecare Evanghelia potolirii furtunii de pe

mare de catre Hristos – este, fara indoiala, una dintre capodoperele omiletice
aleparintelui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, incluse in faimosul volum de
predici “Daruind vei dobandi” si cuprinde un mesaj de o forta si de o vitalitate
duhovniceasca exceptionala. Este un cuvant de care are nevoie orice luptator intru
Hristos, orice calator duhovnicesc pe marea involburata a lumii acesteia si este un
cuvant extrem de necesar si de actual mai cu seama in vremurile
noastre,caracterizate prin excelenta de un coplesitor duh al deznadejdii:

“Textul evanghelic, atat in referatul lui Matei (8, 22-35) cat si in referatele lui Marcu
(4, 36-41) si Luca (8, 23-27) foloseste cuvantul credinta (cum de nu aveti
credinta? sau unde este credinta voastra sau iarasi putin credinciosilor) dar in
pericopa linistirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul incredere a
fi mai potrivit.

Domnul isi cearta ucenicii pentru doua pricini: ca sunt fricosi si ca le lipseste credinta.
Fricosi cu adevarat nu s-ar zice totusi ca sunt, deoarece pericolul a fost real si
iminent (de calificativul infamant „fricos” invrednicindu-se socot, mai degraba cei pe
care ii tulbura si-i zapacesc simpla eventualitate a unei amenintari); tustrele pericope
vorbesc fie de-o furtuna atat de mare incat corabia se acoperea de valuri, fie de valuri
ce se pravaleau peste corabie (si corabia era aproape sa se umple), fie de corabia ce
se umplea de apa asa incat erau in primejdie; in asemenea cazuri de pericol real si
iminent poate ca nu de frica trebuie sa fie vorba ci de alarma legitima. Si, tot astfel,
poate ca in loc de substantivul credinta este mai adecvat, mai oportun acel
de incredere. De aceasta, gandesc, au dat mai ales dovada ca sunt lipsiti apostolii. N-
au pus temei pe actualitatea prezentei in corabie a invatatorului lor, nu au dat crezare
simtamantului, intuitiei, convingerii ca nimic rau nu li se poate intampla atata vreme
cat se afla sub obladuirea imediata a lui Hristos.

Se vede, totusi – recunosc – si necredinta propriu-zisa, parca au uitat care este

insotitorul lor.Au uitat de buna seama, deoarece toti se mira dupa ce vantul inceteaza
si marea se astampara, si se intreaba: Cine o fi Acesta Care porunceste, iar vantul si
apa Il asculta?

Emotiile si starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia incercata de valuri nu

sunt specifice vietii pamantesti a Mantuitorului. Ele isi au echivalentul in diferite
imprejurari ale istoriei profane, unde, in acelasi fel, se vadeste neincrederea. Cand
Cezar trece din Galia in Britania si se dezlantuie o puternica furtuna pe bratul de apa
dintre cele doua tari, sotii lui, de asemenea, sunt cuprinsi de panica. Ii cearta Cezar:
oare nu stiti cine este cu voi? Oare nu pricepeti ca nimic cu adevarat rau nu are
putere asupra voastra cata vreme sunteti cu Cezar? (Nu spune: cu mine, vorbeste la
persoana a treia, se obiectiveaza – ca in De bello gallico, se desprinde parca de sinele
sau.) Baltazar Gracian in Criticonul observa: „Barbatilor de seama si primejdiile le stiu
de frica sau le poarta respect: moartea uneori nu se-ncumeta sa-i infrunte, iar ursita
se potriveste dupa firea lor“, (trad. de Sorin
Marculescu, Criticonul, edit. Univers, 1987, pag. 47). Gracian citeaza si el
„tempestele” lui Cezar si adauga: naparcile care l-au iertat pe Hercule, otelurile pe
Alexandru Macedon, gloantele pe imparatul Carol Quintul. S-ar zice ca stihiile,
primejdiile, armele ucigatoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni
atata vreme cat acestia nu au implinit sarcina incredintata lor, cat timp nu si-au
predat mesajul. Cezar pe corabia din Canalul Manecii pare a detine informatia ca nu
si-a jucat inca rolul in intregime, ca nu a predat lumii mesajul sadit de Istorie in
cugetul si in mintea sa.

Aceeasi liniste la Hristos pe marea Tiberiadei, in timpul furtunii: stie prea bine ca inca
nu I-a venit ceasul. De aceea doarme pasnic, de aceea isi invinovateste (desi poate in
pripa) discipolii si-i dojeneste ca nu au credinta. Intr-adevar, cand esti intr-o oarecare
imprejurare pizmasa cu Acel caruia I-ai afierosit toata puterea ta de iubire si de
crezamant, nu-ti este ingaduit sa te mai ingrijorezi, sa te mai indoiesti, sa cugeti ca
sortii au cazut potrivnici si ca vei pieri.
Scena detine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix: noaptea e
intunecoasa si rea, cerul acoperit, valurile uriase, vantul sufla nemilos, mica
ambarcatiune tremura si sovaie intre viata si abis. Hristos, la capataiul corabiei,
doarme nepasator, departe de indarjirea realitatii iar ucenicii se zbat, isi frang mainile,
nu stiu sa faca altceva desi sunt, cativa dintre ei, pescari, deprinsi cu de-ale marii –
decat, sa-si trezesca invatatorul din somn. Si parca indraznind sa-L mustre: sunt pe
cale de a se prapadi cu totii, iar El doarme!

Editorii si comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo

unde este mentionata puterea divinitatii asupra furtunilor. Asa, spre pilda: Psalmul 88,
10: „Tu stapanesti puterea marii si miscarea valurilor Tu o potolesti”; Psalmul 106,
29: „Si i-a poruncit furtunii si s-a linistit si au tacut valurile marii”; Iov 26, 12: „Cu
puterea Lui El a despicat marea si cu intelepciunea Lui a sfaramat furia ei”.

Dar e in episodul domolirii furtunii de catre Hristos un talc secund, mai adanc: se da
aici in vileag insasi taina relatiei dintre faptura omeneasca si Mantuitorul ei, ba si
problema capacitatii omului de a se increde pe deplin, in chip absolut, fara pic de
indoiala si ingrijorare in Acel pe Care si L-a ales drept indrumator si invatator. Duhul,
da, e osarduitor si gata sa creada, sa se increada; trupul, totusi, ori zonele
intermediare dintre carne si spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt
mult mai instabile, mai deschisetemerilor ancestrale si dubiilor
scepticismului salasluitor pana si-n adancurile entuziasmului celui mai sincer.

Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine,
mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il
iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de
la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil,
de real – tot ce este superior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele
din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a
percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor
acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna,
reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte,
cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si
tropisme; grav – si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arata a fi
ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca
se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata
Duhului.

Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze
cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos
si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia
vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a
multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L
aleaga – oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil – pe Hristos.
(Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa
nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt
superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul
trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si
vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor
nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate
azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii
omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui
Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’,a considera drept maya (cum zic
hindusii) – adica iluzie, amagire, scenografie – tot decorul acela ce se straduieste a
transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin:increderea
in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori
usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar
stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva
nefericitului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul

mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o
relatie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoana – la persoana (Dumitru
Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele)
vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire – macar ca nu e decat o nuanta,
echivalentul unui semi-ton – intrecredinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata
de mania valurilor mai cu seama de increderenu au dat dovada. Increderea are drept
temei entitati mai putin abstracte si falnice decatcredinta: un anume soi de naivitate,
de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii
neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului
sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit,
Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de
unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei
Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi
strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii – adeseori
spaimantatoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce
este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei
ganditoare.

“Cred in Hristos si am incredere in El“ – se cade a fi deviza completa a crestinului. El

stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa
scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna
calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de
sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in
deznadejde, haos, ratacire.

Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea

dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt – referindu-ma la Holderlin si
Heidegger – ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului
omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sapneumatica.

Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii
Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata
ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca
forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare
a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se
poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de
spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.

Apostolii, cei sovaitori si tematori de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-

plapande(ar zice Goethe, asa cum e talmacit de St. Aug. Doinas) sunt neclintitii si
vitejii mucenici si marturisitori de mai tarziu ai lui Hristos – Biruitorul“.

Sf. Ierarh Vasile cel Mare: Expunere a situatiei Bisericii

Pentru asemanarile existente cu situatia din zilele noastre si pentru o intelegere mai
adanca asupra naturii luptelor care au cutremurat Biserica in a doua jumatate a
secolului al IV-lea, va indemnam sa cititi fragmentul de mai jos, care incheie lucrarea
“Despre Sfantul Duh” a Sfantului Vasile cel Mare, pe care il praznuim astazi. Chiar
daca arianismul in forma de odinioara nu mai reprezinta pericolul principal, putem sa
intrevedem framantarile prin care va trece Biserica, daca invatatura primita de la
apostoli va fi modificata pentru a potrivi credinta dupa masurile lumesti, in vederea
unei integrari line in structurile europene si/sau ecumeniste. Sa ne rugam ca
Dumnezeu sa nu ingaduie sa traim lupte in Biserica precum cele pe care Sf. Vasile le
descrie atat de tulburator… Deci cu ce vom asemui situatia prezenta? Seamana, intr-
adevar, unui razboi naval, izbucnit intre marinari razboinici, din cauza unor vechi
frictiuni; imagineaza-ti, deci, acest tablou: flota (partilor beligerante) porneste din
ambele parti la atac cu mult elan. Apropiindu-se corabiile una de alta, mania ajunge la
culme si (barbatii) incep lupta.

Presupune, daca vrei ca in acelasi timp corabiile sunt zdruncinate de o furtuna violenta
si ca o intunecime densa, provocata de nori, invaluie totul, incat sa nu se mai poata
face deosebire intre prieteni si dusmani, iar semnele lor distinctive sa nu mai poata fi
recunoscute din cauza confuziei (generale). Sa mai adaugam tabloului, pentru a-l face
mai viu, o mare agitata, o ploaie torentiala si valuri ridicate de furtuna. Apoi, un vant
puternic, sufland din toate partile, catre acelasi punct si vasele ciocnindu-se (intre
ele). (In aceasta situatie), inchipuie-ti ca unii dintre luptatori tradeaza, trecand in
cursul luptei in tabara dusmana,altii incearca sa conduca vasele purtate de vanturi
impotriva atacantilor, iar altii, (cuprinsi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia fata
de superiori si dorinta de a fi fiecare stapan, se ucid reciproc. Adauga acestora un
zgomot confuz (provocat) de vanturile care suiera, de ciocnirea corabiilor, de valurile
care fierb si de tipetele luptatorilor, care profera tot felul de cuvinte din cauza celor ce
sufera, incat sa nu se auda nici vocea comandantului, nici a carmaciului si peste tot sa
se astearna o dezordine si o confuzie infricosatoare, multe greseli comitandu-se din
cauza disperarii. Adauga acestora si o extraordinara boala a doxomaniei, incat, desi
corabia se scufunda, cearta pentru intaietate sa mai preocupe inca pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul insusi al rautatii. Factiunea ariana, separandu-

se de Biserica lui Dumnezeu, nu parea mai demult a fi singura grupare dusmana? Ei
bine, dupa o lunga si penibila disputa, s-a pornit razboi deschis impotriva noastra, iar,
odata pornit, razboiul s-a latit si a luat forme multiple, trezind in toti suspiciune si ura
neimpacata. Aceasta agitatie a Bisericilor nu este mai rea decat orice furtuna pe
mare?

In timpul ei, orice limita pusa de parinti este depasita si dogmele sunt clatinate. (In
aceasta disputa) se cutremura si se darama toate. Cazand unii asupra altora, suntem
doborati unii de altii.Chiar daca dusmanul nu ajunge sa te loveasca, insotitorul (tau)
te raneste. Chiar daca (dusmanul) cade lovit, tovarasul (tau) de arme
intervine. Suntem in comuniune unii cu altii, atata timp cat uram impreuna pe
dusmani. Dar indata ce dusmanii sunt indepartati, ne si privim unii pe altii ca
dusmani. Apoi, cine ar putea sa enumere multimea naufragiilor? Unii se scufunda din
(cauza) atacului dusmanilor, altii din (cauza) complotului secret al aliatilor, altii din
(cauza) lipsei de experienta a conducatorilor. Biserici intregi au pierit lovindu-se de
momelile ereticilor ca de niste stanci si multi au naufragiat de la credinta, pentru ca
preluand fraiele (Bisericii) n-au inteles sa urmeze pe Mantuitorul pana la
patima. Tulburarile pe care le provoaca conducatorii acestei lumi nu tulbura popoarele
mai puternic decat orice furtuna?

Intr-adevar, un intuneric apasator si sumbru s-a asternut peste Biserici, pentru ca

luminatorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus sa lumineze sufletele oamenilor, au fost
indepartati. Si pe cand ne temeam ca totul va fi distrus, pofta de cearta ii face (pe
sectari) sa nu perceapa acest pericol.Petru ca dau mai multa importanta nemultumirii
personale decat (faptului ca poate izbucni) un razboi general; dorinta de a stapani
peste adversari este pusa inaintea folosului obstesc; satisfacerea imdediata a
egoismului este preferata recompenselor care se vor da mai tarziu. De aceea, toti,
fara exceptie, fiecare cum poate, ridica maini ucigase impotriva aproapelui. Tipetele
celor care se lupta intre ei, impreuna cu un vuiet nedeslusit, (provocat) de amestecul
zgomotelor neintrerupte, au umplut deja aproape toata Biserica, ducand la exagerari
si la alterarea dreptei credinte. Pentru ca unii, confundand persoanele (ajung) la
iudaism, iar altii spunand ca firile (spirituala si materiala) se dusmanesc, sunt condusi
spre paganism.

Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile

apostolilor.Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca
magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru
dusmanii. Asemanarea in greseala le da increderea pentru participarea la rebeliune
mai mult decat orice fel de legamant. Teolog este oricine (vorbeste despre
Dumnezeu), chiar daca are sufletul intinat de nenumarate pacate. De aceea, inovatorii
au foarte multi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmarind prin orice
mijloc (posturile mari), isi impart conducerea Bisericilor, ignorand iconomia Duhului
Sfant.

Si, pe cand institutiile evanghelice sunt in intregime ravasite, se observa o nedescrisa

alergare dupa putere; fiecare dintre cei care vor sa ajunga la carma isi da silinta sa
iasa in evidenta. Datorita acestei iubiri de stapanire, o anarhie infricosatoare
domneste si intre popoare. Recomandarile conducatorilor sunt cu totul nefolositoare si
fara rezultat, pentru cafiecare socoteste ca nu mai este obligat sa dea ascultare cuiva,
ca fiecare crede ca este chemat sa conduca pe altii.

De aceea, am considerat ca este mai folositor a tacea decat a vorbi, pentru ca nu

poate sa se auda cuvantul omului prin astfel de zgomote. Pentru ca, daca sunt
adevarate cuvintele Eclesiastului ca <<in liniste se aud cuvintele inteleptilor>> [Ecl.
9, 17], este departe de a fi oportun ca in prezenta situatie sa vorbim despre acestea.
Imi amintesc apoi si acel cuvant profetic: <<Cel intelept va tacea in acel timp, pentru
ca timpul este rau>> [Amos 5, 13]. Si este rau, intr-adevar, acest timp, pentru ca
unii pun piedici, altii sar imprejurul celui cazut, altii aplauda si nu este cel ce intinde
mana din compasiune celui ce a ingenuncheat, desi dupa legea veche este
condamnabil si cel ce trece (indiferent) pe langa animalul dusmanului, cazut sub
povara [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauza?

Pentru ca iubirea s-a racit peste tot si buna intelegere a disparut, iar armoniei i se
ignoreaza chiar numele. Au disparut admonestarile facute din iubire, nicaieri nu exista
inima crestina, nicaieri (nu se varsa) lacrima de compatimire. Nu vine nimeni in
ajutorul celui slab in credinta si atata ura s-a aprins intre cei de acelasi neam, incat
fiecare se bucura mai mult de nenorocirile aproapelui decat de succesele proprii. Si,
dupa cum in epidemiile de ciuma aceleasi (necazuri) sufera si cei care respecta cu
toata strasnicia regimul alimentar, pentru ca se contamineaza prin contactul cu cei
infectati de boala, la fel si acum (noi) toti suntem purtati ca de o ciuma, de duhul de
cearta care ne-a cuprins sufletele de zelul celor rai. De aceea, pe cand judecatori
neiertatori si cruzi stau (sa judece) pe cei ce gresesc, judecatori nedrepti si rauvoitori
stau sa judece faptele celor buni. Dupa cat se pare, atat (de mult) s-a salasluit raul in
noi, incat am devenim mai fara de minte decat animalele; pentru ca daca acelea cu
cele de aceeasi rasa o turma, noi purtam razboiul cel mai nenorocit impotriva alor
nostri.

Deci, pentru toate acestea trebuie sa tac, insa iubirea m-a atras de partea cealalta,
ea, care nu cauta folosul personal si pretinde (omului) sa invinga orice greutate
(impusa) de timp si de imprejurari. Apoi, tinerii (aruncati in foc) in Babilon ne-au
invatat ca, chiar daca nimeni nu exista de partea bunei credinte, se cuvine sa ne
facem datoria. Ei, din mijlocul flacarii, laudau pe Dumnezeu fara a lua in seama
multimea celor care dispretuiau adevarul – si trei fiind, se sprijineau reciproc. De
aceea, nici pe noi nu ne-a infricosat multimea dusmanilor, ci, punandu-ne nadejdea in
ajutorul Duhului, am predicat adevarul cu toata indrazneala.De altfel, ar fi cel mai rau
lucru dintre toate ca, pe cand cei care defaima pe Duhul sa-si ia curajul de a infrunta
dreapta credinta cu atata usurinta, noi, cei ce avem un astfel de aparator, sa ne
temem a sluji invatatura pe care am primit-o de la parinti pe calea traditiei.

Dispozitia noastra (in a expune adevarurile de credinta) a fost animata de flacara

iubirii tale neprefacute si de calmul caracterului tau, care garanteaza ca nu vor fi
facute cunoscute multora cele scrise; nu pentru ca acestea nu trebuie sa fie
cunoscute, ci pentru ca margaritarele sa nu fie aruncate inaintea porcilor”.

(Sf. Vasile cel Mare, Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic si de Misiune
al BOR, 1988).

– Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie

nevoile noastre?

– Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele
nostru şi îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi intervine
fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă.
Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără
ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi
sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea
nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să
protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să
intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu
nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să

ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci
sănătos?”.Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere. Dacă cineva nu
vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi
stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel
Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau.
Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti,
atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să
ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce
umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea
îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca
să se facă bine?“. “Această întrebare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am
răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are
importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască.Şi vă voi spune răspunsul
ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia
să ştii pe de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că
Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte
bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte
încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre
rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine,
şi te vei face bine“[2]. Dacă Dumnezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea
să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile
ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea
oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui

Dumnezeu.Este lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate
face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face
din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie
prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta
omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci
îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu
şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în

care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le
încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceasta este o rugăciune tainică.
Iisus pe mare Arsenie Boca-"Cuvinte vii" Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a
căror urmare e Evanghelia de astăzi: După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi
peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; - spun
locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija -
veşnica grijă a omului - că moare de foame. Iisus S-a amărât profund văzându-i că
aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la
înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii. Izbutise
Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă - de la apa
obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a făcut-o să-şi lase găleata
cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu. - Dar aci, cu
mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru. De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe
cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei,
a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării
Galileii, iar El s-a retras singur să se roage. Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a
iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi -
dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată
văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei. Pe ei nu-i părăsise. * Lăsăm
descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele
în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată
viaţa lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri. - Deci corabia
ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-i treacă
de cea parte a mării, de cea parte a lumii. Marea e marea vieţii acesteia, care,
câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor
învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere
şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii. În atare
împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, - poate tocmai
de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăţi
omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întuneric, cere o probă despre
existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii. I se împlineşte
dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda". Cufundarea lui
Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea
credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în
Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al
sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe
aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin
credinciosule ?!" Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza
întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e
o nălucă", - recunoaştem: e după fire. Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El,
împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har. Această
credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare. După ce Iisus a
tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut
linişte mare, cât s-au temut ucenicii. Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până
ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea...) Dar
corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a
clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au
izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în
minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor. Aşa a fost
până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile,
prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi biruinţele Bisericii sunt
încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că
Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că
s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului. E de-ajuns să ne amintim de
veacul al IV-lea al erei creştine - veac de libertate pentru creştinism, creştinismul
religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-
ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, ar fi trebuit să vie
Hristos a doua oară. Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată
câteodată. Unde e Biserica ? Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..."
Zic alţii: „Încuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt
eu «Templu al Duhului Sfânt»." Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica". Vechiul
Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea: 1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3)
Toiagul lui Aaron. Noul Testament - Sfântul Altar: 1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta
Împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce. Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea
Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, - dar n-a avut la cine. Arad. 14.VIII.49.
--------------------------------------------------------------------------

Daca se isca furtuna

Ce limpede se reflecta cerul cu stelele lui, cu albastrul lui profund si cat de intens
stralucesc razele Soarelui si ale Lunii pe luciul neted al unei ape! Dar, indata ce se isca
o furtuna, imaginea cerului dispare, apa se intuneca, se ridica valuri, se zbuciuma,
spumega, urla, se sparge de stanci, purtand cu ea distrugere si dezastru.

Oare nu se intampla acelasi lucru si cu sufletul omului, cand il ia in stapanire raul?

Acolo unde ar trebui sa straluceasca iubirea, sa salasluiasca pacea si linistea, dintr-
odata armonia se tulbura, incepe a se iti discordia, se deschid rani, viata pasnica, in
prietenie, se surpa.

Ce poate determina oare dezlantuirea unei asemenea furtuni in suflet? De unde vin
acesti nori negri? De cele mai multe ori incepem sa ne enervam din egoism, din trufie,
din orgoliu. Vrem ca toata lumea sa ne cedeze, toti sa accepte ceea ce spunem, sa ne
faca pe plac, orice incercare de a ne contrazice, cel mai mic semn de retinere facandu-
ne sa ne iesim din fire, enervarea sporind, intetindu-se de parca o forta draceasca ar
fi pus stapanire pe noi, slutindu-ne sufletul, facand sa clocoteasca in noi o furtuna de
rautate si intoleranta. Daca am fi fost smeriti si blanzi, asa ceva nu s-ar fi
intamplat! Chemandu-ne sa luam jugul Sau, Domnul ne va da un exemplu de
smerenie si blandete, fagaduindu-ne ca acest jug ne va fi usor si cu folos de purtat si
ca ne vom afla pacea in suflet. Invatand de la Domnul, luand pilda si tarie de la El,
mergand pe urmele Sale, trebuie mai intai sa ne smerim pe noi insine, sa curmam din
noi orice pornire spre rautate. Imparatia lui Dumnezeu nu se poate inscauna intr-un
suflet tulburat. In vifornita nu sufla Duhul lui Dumnezeu! E greu sa tii piept unei
furtuni sufletesti, care, de cele mai multe ori, se isca pe neasteptate, iar daca sufletul
nu este pregatit s-o infrunte, ramane slab si in bataia vantului.

Se cuvine sa fim pregatiti si, indata ce incepe furtuna, sa ne indreptam catre Cel pe
Care L-au trezit Apostolii, cand valurile amenintau corabia.

„Atunci S-a ridicat, a certat valurile si marea si s-a facut liniste mare “ (Matei
8, 26).

Facandu-se liniste si in sufletul nostru, sa se arate in el chipul blandului Mantuitor!

Corabia pluteste pe mare. Oricat de adanc ar fi abisul marii si oricat de puternice

valurile si de furioasa furtuna, totul este in regula, atata timp cat apa nu a patruns in
vas. Grija cea mare a marinarului nu este aceea de a scoate corabia la liman, ci de a
impiedica apa sa patrunda in ea. Aceeasi trebuie sa fie si grija crestinului: sa nu se
puna la adapost de evenimente neprevazute – ispite, incercari —, ci sa fie cu luare-
aminte ca nimic sa nu-i tulbure linistea sufleteasca, sa-i strecoare in suflet o urma de
neincredere, sau sa nu-i mai lase loc pentru nimic altceva. Daca vom da „cale libera“,
lasand sa patrunda in inima tot felul de griji mai mari sau mai marunte, dintre cele
care nu inceteaza sa ne asedieze zi de zi, acestea nu vor intarzia sa ne provoace
nemultumiri, enervari, amaraciuni, ne vom simti apasati de ele si vom de-
veni„apasatori” si pentru altii. De vom fi morocanosi, intr-o stare de spirit proasta
aceasta se va rasfrange si asupra celor din jur, va incepe sa se simta de la noi suflare
de gheata.

Sa invatam sa nu ne lasam doborati de griji si de greutati, sa nu le exageram

importanta si atunci lumea noastra spirituala va ramane intacta, si ne vom bucura
neincetat si in toiul furtunii. Nu exista nimic mai linistitor si mai aducator de bucurie
decat omul care isi pastreaza calmul, pacea, buna dispozitie chiar si atunci cand se
confrunta cu probleme si situatii din cele mai grele. Un asemenea om raspandeste
lumina in intunericul vietii, „actionand” mai sigur ca orice predica, fiindca poate da
curaj si avant fratelui aflat in deznadejde, facandu-l sa-si continue cu incredere
drumul, oricat de greu ar fi.

„Noi intru toate suntem necajiti, dar nu stri viti, in stari fara iesire, dar nu
deznadajduiti, prigoniti dar nu parasiti, doborati dar nu nimiciti “ (II Corinteni 8, 9).

Cand suntem foarte tineri, in zorii vietii, ne enervam si ne blestemam soarta, cand
apare la orizont cel mai mic norisor. Am vrea ca pe cerul nostru soarele sa
straluceasca mereu, drumul sa ne fie presarat cu flori, iar in jurul nostru sa rasune
hohote de ras si chiote de veselie. Cu trecerea anilor, incepem sa tanjim dupa linistea
binecuvantata a amurgurilor, dar inca ne este frica de tenebrele noptilor, in care
vedem intotdeauna ceva misterios. Ucenicii lui Hristos nu puteau scapa de o frica
apasatoare. Nu pareau a fi niste persoane sigure pe sine, erau ca niste copii, si
deseori le apuca spaima de singuratate, ca si atunci cand Iisus „inca nu venise la ei”.

Fiecare trebuie sa trecem printr-un asemenea timp de incercare. Mai devreme sau mai
tarziu tristetea singuratatii ne va cuprinde si pe noi. Talazuri furioase au purtat
sarmana noastra luntre, ca pe o jucarie, izbind-o si aruncand-o in toate partile. I-au
smuls timona, ne-au cuprins fiori de spaima, simtindu-ne dusi bezmetic in bezna
noptii.

Sa ne pastram calmul! Domnul se apropie de noi pe valuri, infruntand furia vantului.

In urletul furtunii dezlantuite rasuna glasul Lui:

„Eu sunt, nu va temeti!”

Recunoscandu-I vocea, frica ne dispare, o „liniste adanca” ni se asaza in inima.

Iata cum face omul primii pasi pe calea miniunata si de nepatruns a credintei. Mai
intai trebuie sa stie ca exista o porunca pe care i-a dat-o chiar El. „Porunceste-
mi!”, zice Petru. Ştim despre ce porunca este vorba: sa traim in duh. Luat-am oare
hotararea de a o respecta si de a merge pe acest drum? Inseamna ca drumul nu ne va
fi amenintat de primejdii, iar tinta ne va fi cea dreapta. De ne asteapta viata sau
moarte, bucurie sau suferinta, important este ca drumul sa ne duca de-a dreptul la El.

Multi dintre cei aflati in pragul mortii Il cheama pe Iisus stiind ca vor avea de
intampinat talazuri intunecate si adanci: „Porunceste-ne sa venim la Tine pe apa!” Iar
El le raspunde: „Veniti!”. Ai grija insa sa-I tii porunca si sa mergi catre El fara abatere.
Sa nu te sperii, daca va trebui sa pasesti pe ceva nesigur, care nu-ti va putea sustine
picioarele. Va trebui sa„umbli pe apa”, pe valuri miscatoare, deasupra abisului gata sa
te inghita.

Multi au trait aceasta experienta; ei stiu ce inseamna sa mergi pe apa lacrimilor,

nestiind incotro te duci, fara sa privesti in jos, convins ca mergi pe un „sol” sigur, desi
iti dai seama ca nu este asa, cu privirile atintite spre Intemeietorul si Savarsitorul
credintei, Iisus Domnul.

Ce fericire este ca, dupa lungul drum pe valurile furioase al marii vietii acesteia, sa
ajungi pe cereasca „mare de sticla” (Apocalipsa 15, 2). Intinderea ei neteda, curata,
nu se va in tuneca de chipul nostru, prins ca-ntr-o oglinda, umbra pacatului nu se va
mai asterne pe apele ei linistite, fiindca atunci vom fi dincolo de orice meteahna,
izbaviti pe veci de pacate.

„Vino!”, ii spune Iisus lui Petru. Ne cheama, oare, si pe noi cu acelasi cuvant: „Vino!“?
Aceasta e chemarea ca re „rasuna” de pe fiecare pagina a Sfintei Scripturi; o au zim si
din gura sfintilor care s-au preaslavit, din gura Mantuitorului Insusi.

Şi chiar daca El ne ia barca pentru ca ne tinem de ea si nu vrem sa o parasim ca sa ne

ducem la El, sa mergem in urma Lui!

Doamne, Tu ne chemi, zicandu-ne: „Vino!” Ştim insa ca drumul nu este sigur, apa
adanca, picioarele ne tremura, dar nu ne putem impotrivi chemarii Tale; vom veni,
faca-se voia Ta, fie ca iubirea Ta sa ne fie stapana!

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele
anului“, Editura Sophia, 2008)

VIATA CA O MARE

“Dreptmaritori crestini, faptele relatate in evanghelia de astazi se petrec in noaptea

imediat urmatoare minunii inmultirii painilor de pe malul lacului Ghenizaret (Mt. 14,
14-22). Dupa ce a hranit multimile in pustie, Mantuitorul Hristos i-a silit pe ucenici sa
urce in corabie si sa plece din locul acela, iar El a mers in munte sa se roage, in
singuratate. Peste noapte insa, valurile au inceput sa se agite cu putere si furtuna
mare s-a pornit, incat corabia in care se aflau ucenicii era gata-gata sa se
scufunde. Si, strigand de groaza, la un moment dat L-au zarit pe Iisus mergand pe
apa, dar, gandind ca este naluca, s-au infricosat si mai tare. Domnul insa i-a linistit si
i-a imbarbatat, zicandu-le:

Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! (…)

Doamne, daca esti Tu, a zis Petru, porunceste sa vin la Tine pe apa.

Vino…, i-a zis Hristos.

Si a sarit Petru din corabie si a mers pe mare ca pe uscat, dar, vazand vantul, spune
evanghelia, s-a temut. Iar in clipa in care s-a indoit, apa a incetat sa-l mai tina si el a
inceput sa se afunde. Si, ingrozit a strigat: „Doamne, scapa-ma”! Atunci Iisus l-a luat
de mana si, reprosandu-i: „Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” l-a adus in
corabie, iar vanturile s-au oprit.

La prima vedere evanghelia aceasta pare doar o minune oarecare. Una din multele
minuni dumnezeiesti savarsite de MantuitoruI Hristos de-a lungul celor trei ani si
jumatate, cat timp a durat predica Sa pe pamant. Va spun, insa, ca nu trebuie sa
vedem in pericopa aceasta doar minunea ca atare, ci va invit sa privim impreuna la
minunea de astazi ca la o adevarata pilda de viata, pilda plina de invatatura, pe de o
parte, si de speranta, pe de alta.

Care este invatatura demna de evidentiat?

Am spus ca avem de-a face cu o pilda.Marea este lumea aceasta care, de multe ori,
asa cum s-a intamplat sa le fie potrivnica ucenicilor, ne sta adeseori si noua impotriva.
Valurile ei inspumate sunt imprejurarile grele prin care trecem cu anevoie si noi
uneori, si din care, de cele mai multe ori, nu stim cum sa facem sa scapam. Iar
vanturile, care l-au inspaimantat pe Petru mai mult decat marea insasi, sunt greutatile
si ispitele care se napustesc cateodata nemiloase asupra noastra, ingrozindu-ne pana
la moarte. Uitati-va la Petru: desi se indoieste intr-o prima faza, caci spune:„Doamne,
daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa” gaseste totusi curajul necesar de a
infrunta valurile si, pentru aceasta, reuseste sa paseasca pe mare ca pe uscat.
Vanturile insa il fac sa se clatine si sa se scufunde pentru cateva momente, dar
chemarea in ajutor a Domnului ii aduce, pana la urma, salvarea.

Ei bine, noi suntem Petru, cei care, aflati in corabia acestei vieti, ne simtim adeseori
clatinati si in pericol si, asemenea lui, ne indoim: vom mai putea oare scapa din asta?
Oare ce ar fi de facut? Cum ar trebui sa procedam? Intrebari pe care si le-a pus si
Apostolul, si la care Mantuitorul Hristos i-a raspuns invitandu-l „sa calce pe apa ca pe
uscat”. Adica, sa strabata lumea aceasta, asa cum este ea, cu barbatie si
incredere. Ce il infricoseaza pe Petru? Clipele grele ale vietii ca valurile inspumate, pe
care vazandu-le si nemaiputandu-le infrunta, se indoieste si, devenind „greu”, se
afunda. Gaseste in sine, totusi, puterea sa strige la Dumnezeu, iar Acesta se
dovedeste „Mantuitor”.

Care este speranta?

Speranta pildei acesteia este Dumnezeu Care, desi intr-o prima faza Se arata a fi prea
departe parca, in larg, necunoscut, strain sau confundabil cu o fantoma, pana la urma
Se arata atat de apropiat lui Petru, incat il prinde efectiv de mana si il salveaza din
valuri. Asadar, speranta noastra, ascultand evanghelia de astazi, este ca Dumnezeu
nu se izoleaza undeva „in larg” dupa cum cred unii, ca Se afla undeva departe,
neinteresandu-L prea mult viata noastra personala, cu faptele ei bune sau rele, ori
neveghind asupra fiecaruia dintre noi. Evanghelia de astazi contrazice pe toti aceia
care vad in El un Dumnezeu „indepartat”, „necunoscut” ori „impersonal”. Naluca li s-a
parut ucenicilor! Himera li se pare unora! „Entitate” indefinita ori „simpla
energie” altora. Ba chiar o utopie, zic unii, in pesimismul lor…

Astazi suntem siliti, o data in plus, sa recunoastem cu totii ca nu este asa. Hristos
Dumnezeu este aproape, este Fiinta si Persoana si, pentru aceasta, este gata sa ne
intinda mana si sa ne salveze de acolo de unde ne este greu in viata. Pentru faptul ca
a stiut sa intre in dialog cu El, prin rugaciune, Domnul i-a raspuns lui Petru ca
Persoana. Ce ne-am face daca El ar fi doar entitate sau energie impersonala, naluca,
himera, ori daca ar fi o minte inabordabila? El insa este Fiinta care ne aude, ne vede,
ne asculta si, mai ales, ne ajuta fiecaruia atunci cand stim sa I-o cerem!

Astfel, daca Apostolul a reusit si s-a salvat, este pentru ca L-a abordat pe
Dumnezeu ca pe o Persoana, ca pe un Parinte, ca pe un invatator si prieten, iar nu ca
pe o forta impersonala. Numai aceia dintre noi care vom vedea pe Dumnezeu ca pe o
Persoana apropiata si capabila de dialog, si-L vom aborda in acest chip personal, vom
putea dobandi ajutorul si binecuvantarea Lui. Nu cei care vorbesc despre El, iar nu cu
El, pentru ca vedem pe multi vorbind frumos despre Dumnezeu, dar haideti sa vedem
ca se si roaga Lui, pentru ca aceasta inseamna dialog cu El!Haideti sa vedem cati stiu
sa intre in comuniune cu El?

Cati se spovedesc? Cati se impartasesc? Cati cauta sa-L „cucereasca”, asa cum ne
straduim sa cucerim o persoana draga? Nu izolandu-L pe Dumnezeu undeva si vorbind
foarte frumos despre El. Acela nu este dialog si, prin urmare, nu ne va putea niciodata
aduce ajutorul si binecuvantarea Lui.

Iata invataturile si sperantele pe care le putem trage din evanghelia de astazi! Si noi
calatorim pe valurile lumii acesteia, uneori foarte agitata sau chiar potrivnica. Si noi
ne indoim adeseori, ca Petru! Ne e teama sa infruntam viata si sa „pasim” cu
incredere, asa cum a calcat el pe valurile marii ca pe uscat. Ne este teama sa
strabatem „furtunile” vietii acesteia. Ati vazut: in ultima vreme auzim parca, mai mult
ca oricand, de persoane care, nemaiputand sa infrunte viata, sa se lupte cu greutatile
si necazurile ei, depun „armele”! Oameni care isi iau viata, uneori tineri chiar!
Apostolul Petru din evanghelia de astazine invita pe fiecare dintre noi sa fim
„luptatori”, chiar daca viata pare grea la un moment dat; chiar daca valurile ei sunt
naprasnice uneori, incat simtim ca ni se sparge „corabia” si suntem in primejdie sa ne
inecam; chiar daca vanturile si furtunile ne inspaimanta, asa cum l-au inspaimantat pe
Petru, incat era gata sa se scufunde. Apostolul, exemplul sau si, mai ales, ajutorul
primit din partea lui Dumnezeu, ne arata tuturor catrebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa
intindem mana, asa cum a facut-o Petru, si milostiv si bun va fi Domnul ca sa
raspunda acestei chemari a noastra, sa ne asculte, sa ne ridice de acolo de unde,
poate, la un moment dat in viata, ni se pare ca nu ne mai putem ridica.

Sa rugam asadar pe Bunul Dumnezeu, sa fie si pentru noi, pentru fiecare, in clipele
mai putin placute ale vietii, mana cea de ajutor pe care a intins-o lui Petru! Sa ne
ridice! Sa ne inalte! Sa ne binecuvinteze! Sa ne mantuiasca, pentru ca de aceea ne
straduim fiecare si cautam sa-I placem Lui, ca, in viata aceasta petrecand impreuna
cu El, in comuniune cu El, sa putem dobandi si vesnica fericire a vietii de dincolo.
Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste

an,Slatina, 2011)

***

(Pr. Constantin Coman in dialog cu Remus Radulescu)

“(…) Pr. Coman: Eu cred ca, la inceput, nu este o indoiala, ci este o indrazneala, o
foarte mare indrazneala. Petru nici nu sta prea mult pe ganduri. Are certitudinea,
aproape, ca va merge pe apa. Asa citesc eu textul: „Daca esti Tu, spune-mi sa vin si
voi veni!” Nu are nici o clipa de indoiala. Indoiala vine dupa aceea. Gestul esential
este indrazneala, esteincredintarea, despre care am mai vorbit. Se incredinteaza
Mantuitorului Hristos, impotriva tuturor evidentelor. Evidentele ii spuneau ca nu este
posibil ca cineva sa mearga pe mare ca pe uscat. Evidentele ii spuneau ca nu este
posibil ca cineva sa faca acest lucru mai ales pe furtuna… Si totusi, are momentul
acela de incredintare, care il face sa se biruie pe sine si lumea aceasta a evidentelor
rationale. Este fantastica. Aceasta este credinta, de fapt. (…)

Noi, oamenii, avem din partea lui Dumnezeu semnale foarte puternice, cuvinte,
chemari, fagaduinte. Iata, discursul Mantuitorului Hristos! Cine poate, citind
Evangheliile, cele patru sau una dintre ele, sa nu reactioneze ca in fata unei
provocari?Evanghelia lui Hristos este o provocare majora. El spune, despre Sine, ca
este Dumnezeu, intai de toate, ca este Fiul lui Dumnezeu si ca puterea dumnezeiasca
pe care o are o poate impartasi si omului, iar omul poate deveni asemenea lui
Dumnezeu. Savarseste atatea minuni, printre care si cea de astazi, tocmai pentru a-i
incredinta pe oameni de adevarul spuselor Sale. Savarseste minuni mai intai in zona
lumii fizice, foarte accesibila ca perceptie oamenilor, tocmai pentru ca oamenii sa
inteleaga ca este vorba despre o minune. Apoi, savarseste minuni in lumea
duhovniceasca. Acestea sunt mai mari decat cele dintai. Evanghelia lui Hristos te
provoaca la un raspuns. Cine ramane nepasator dupa ce citeste sau aude Evanghelia
lui Hristos, acela fie este impietrit incat nu mai poate recepta nici un fel de provocare,
fie este de rea credinta. Evanghelia este o provocare extraordinara, este o chemare.
De la lumea noastra la lumea lui Dumnezeu este o distanta uriasa. Acesta este saltul
la care ne cheama Hristos: sa fim ca Dumnezeu, sa tintim masura dumnezeirii, sa
adoptam modul de a fi al lui Dumnezeu. Nu sa fim mai buni, mai generosi, mai morali,
mai umani. Chemarea esentiala este sa ajungem la El, sa ajungem la Dumnezeu . Si
nu putem parcurge acest drum pe calea cunoscuta, sigura, cu certitudini, cu evidente,
cu calcule. Nu se poate asa! Poate ca pana la un punct, ne ajuta aceste lucruri, daca
nu cumva chiar ne impiedica!

Citeam zilele trecute o carte interesanta a cunoscutului savant roman

Paulescu, Despre suflet si Dumnezeu. El demonteaza stiintific ideologiile si teoriile
materialiste si duce foarte departe discursul despre Dumnezeu si despre suflet. Oricat
de departe ar duce discursul, totusi, nici cel mai mare teolog si nici cel mai mare
savant nu te va duce la Dumnezeu. Va trebui sa faci tu un pas, un pas in
necunoscut. Acest pas in necunoscut este pasul pe care-l face Petru. Iti trebuie foarte
multa credinta, pe fondul lepadarii totale, fie si numai pentru o secunda, de
perspectiva rational-umana asupra realitatii. Este vorba sa te increzi lui Dumnezeu, sa
te increzi lui Hristos, nu unui om oarecare. Si relatiile noastre interumane se
intemeiaza pe incredere. Altfel nu am putea sta unul langa cealalt. Ei bine, daca noi ne
incredintam, facem gestul si actul si starea de incredere in celalalt, de ce nu am avea
incredere in Hristos? Daca am avea incredere in Hristos s-ar schimba lumea!

(…)

Pr. Coman: Sa nu te asezi cu prea multa certitudine in schemele acestea despre care,
iata, tot vorbim. Sigur, este bine sa fim in randuiala, sa fim in canoane, dar sa nu
incetam a ne misca. Randuielile si canoanele nu sunt pentru a ne imobiliza, pentru a
ne bloca, dupa cum, iarasi, nu sunt scopuri in sine, ci mijloace. Daca le absolutizam, Il
pierdem pe Dumnezeu, ne pierdem si pe noi insine si pe semenii nostri. Trebuie sa
avem intuitia faptului ca Dumnezeu este dincolo de toate acestea si ca trebuie sa
facem pasul lui Petru.

Ma intrebati cum ramanem in credinta, in incredintare, ca sa nu ne cufundam? In

credinta suntem si ramanem atata timp cat evitam confortul “cuminteniei”, al status-
quo-ului, al starii de siguranta, al certitudinilor mic-burgheze, al calculelor. Este greu!
Ramanerea in credinta este un lucru greu. Cand codificam datele credintei, le
transformam in sistem, riscul este si mai mare sa ne amagim ca suntem credinciosi,
intrucat aderam la un set de informatii sau de adevaruri. Dar nu suntem de fapt
credinciosi, ci devenim adeptii unei ideologii. Credinta este un demers interpersonal,
viu, spontan, dinamic, cu forta launtrica mare. Sa ne amintim cuvantul Sfantului
Apostol Pavel despre credinta, din Epistola catre Evrei, capitolul al Xl-lea:

„Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor

 nevazute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor marturie. Prin credinta
intelegem ca s-au intemeiat veacurile prin cuvantul lui Dumnezeu, de s-au
facut din nimic cele ce se vad…” (Evrei 11,1-3).

Marturiilor aduse de Sfantul Pavel aici, recapituland exemplele de credinta din istoria
vechiului Israel, pot fi adaugate marturii zguduitoare ale contemporanilor nostri.
Exista o temere de a marturisi experienta credintei. Trebuie sa recunoastem, insa,
valul de marturisiri cuprinse in literatura duhovniceasca marturisitoare din ultimele
cateva decenii. Eu am luat mult curaj din literatura marturisitoare a Parintilor
contemporani, care vorbesc despre cum L-au vazut ei pe Dumnezeu, despre cum s-au
impartasit in chip sensibil de harul lui Dumnezeu, cum a coborat harul dumnezeiesc in
trupul lor si in sufletul lor, cum au fost coplesiti de har precum fierul inrosit in
foc… Vorbesc despre bucuria de negrait, despre gustul nemarginirii dumnezeiesti,
despre gustul iubirii adevarate, despre dulceata mai presus de orice dulceata a
impartasirii de harul dumnezeiesc! Toate aceste marturii sunt incurajatoare pentru noi
si ne cultiva increderea.

Trebuie sa prindem si noi un pic de curaj, sa putem citi in noi si chiar sa dam marturie
despre micile noastre bucurii, fìravele noastre experiente duhovnicesti. Trebuie sa
avem curajul marturisirii. O bucurie altfel decat cele lumesti, o linistire, un gand
carenu este din lumea aceasta. Trebuie sa avem curajul sa le recunoastem a fi de la
Dumnezeu, de la Duhul lui Dumnezeu. Noi avem Duhul lui Dumnezeu de la botez.
Oricat ar fi El de asfixiat de cresterea nesanatoasa, de zgura, de buruieni, de griji, de
pacate, de placeri, de lene, de lacomie, de desfrau, totusi mai sunt palpaieli ale
Duhului in noi. Am impresia ca nici nu ne mai uitam unde trebuie. Ne uitam numai in
afara, nu ne mai uitam inlauntrul nostru. Il cautam pe Dumnezeu in afara noastra. Imi
vine in minte marturia Parintelui Dumitru Staniloae, care spunea ca L-a cautat pe
Dumnezeu in carti, in lucruri, in istorie, pana cand a aflat de la Parintii Bisericii ca
trebuie sa-L caute inlauntrul sau!

Eu, in ultimii ani, m-am si asezat cu oarecare staruinta sa

cercetez pnevmatologia, capitolul din teologie despre Duhul lui Dumnezeu si, in
prelungire, componenta duhovniceasca a realitatii, duhul omului, daca vreti. Sfantul
Apostol Pavel si ucenicul sau, Sfantul Evanghelist Luca, dezvolta foarte mult
pnevmatologia. Duhul este semnul si locul libertatii, al miscarii libere. La nivelul
duhului, omul isi poate realiza si actualiza libertatea si suveranitatea sa. (…). Sfantul
Pavel este Apostolul si stindardul Duhului, al darului, al libertatii, al miscarii libere, al
aventurii pozitive inspre Dumnezeu, al depasirii tuturor institutiilor, chiar si a celei mai
redutabile, care era Legea mozaica. Sfantul Pavel il elibereaza pe om din stransorile
legii, ale literei, ale rigorilor exterioare, chemandu-l la libertatea duhului. Nu este
vorba despre o chemare la incalcarea legii si a randuielilor, ci la depasirea lor in sus .
Cine se blocheaza in lege, nu ajunge la Dumnezeu. Randuiala trebuie sa ne duca la
Dumnezeu. (…)

Daca dragostea este motivatia, suportul si finalitatea vietii, atunci va trebui sa

recunoastem capentru a iubi omul trebuie sa se poata misca liber. Nu exista dragoste
institutionalizata! In fond, ce este dragostea? Dragostea este miscare libera,
spontana, necalculata, dezinteresata spre celalalt. Daca gesturile celui pe care-l
iubesti sau care te iubeste sunt previzibile, relatia respectiva va fi afectata de rutina si
de plictis. Unde exista predictibilitate suta la suta nu mai este nimic frumos! Unde
intervin calculele, de orice fel, nu mai este dragoste. Sunt multe rezerve in sufletul
nostru! Trebuie sa-l lasam sa se manifeste. Dar trebuie sa le ascultam. Cred ca
tuturor ni s-a intamplat sa dam curs unui gand, caruia calculelenu-i dadeau mari
sanse si sa avem surpriza implinirii lui. Ce-ar fi ca, atunci cand suntem in fata oricarei
provocari din viata noastra, sa nu mai calculam la nesfarsit, ci sa citim, sa
ascultam [in urma rugaciunii indelungi si staruitoare si cand inima nu inclina in mod
patimas intr-o directie, n.n.], poate vine din adancul nostru, de la Duhul lui Dumnezeu
gandul acela bun, solutia. Sa urmam glasul din adanc. Gheron Iosif, unul dintre cei
mai insemnati isihasti ai veacului al XX-lea, spunea:

„Nimic nu fac, nimic nu hotarasc, nici pentru mine, nici pentru cei din jurul
meu pana nu am instiintare de la Dumnezeu, in urma rugaciunii”.

Va dati seama ce inseamna lucrul acesta?!

R. Radulescu: Cerea si primea!

Pr. Coman: Avea indrazneala sa creada ca Dumnezeu comunica nemijlocit cu el, prin
Duhul Sau cel Sfant si lucrul acesta chiar se intampla. Indrazneala ii venea din
sfintenie. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Unde este sfintenie, este indrazneala
multa!”.Gheron Iosif se curatise pe dinauntru, se sfintise cu adevarat, se eliberase pe
dansul de gandurile si de voia sa. Duhul sau comunica, de o anumita maniera, cu
Duhul lui Dumnezeu”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura
Bizantina, Bucuresti, 2010)