Sunteți pe pagina 1din 3560

Joseph Delaney

Cronicile Wardstone

VOLUMELE 1-11
Cuprins
UCENICUL VRACIULUI...................................................... 2
BLESTEMUL VRACIULUI ............................................... 273
SECRETUL VRACIULUI ................................................. 624
BĂTĂLIA VRACIULUI .................................................... 992
GRESEALA VRACIULUI ...............................................1390
SACRIFICIUL VRACIULUI ............................................1757
COSMARUL VRACIULUI ..............................................2048
DESTINUL VRACIULUI ................................................2372
ALIATA VRACIULUI: EU SUNT GRIMALKIN ................2677
SANGELE VRACIULUI .................................................2965
POVESTEA LUI SLITHER ............................................3278
JOSEPH DELANEY
UCENICUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 01

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT


ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚ URILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS NICIUN
SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.
CAPITOLUL 01
UN AL ȘAPTELEA FIU
Când sosi Vraciul, lumina zilei deja începuse să
scadă. Fusese o zi lungă, obositoare şi mă
pregăteam să mă aşez la masă.
— Eşti sigur că e un al şaptelea fiu? Întrebă el,
uitându-se în jos la mine şi clătinând din cap
neîncrezător. Tata dădu din cap, încuviinţând.
— Şi dumneata eşti tot un al şaptelea fiu?
Tata dădu din nou din cap şi începu să bată din
picior a nerăbdare, împroşcându-mi pantalonii
cu stropi de noroi brun şi de bălegar. Picurii de
ploaie i se scurgeau de pe cozorocul tichiei. Ploua
de mai bine de o lună. Nu dăduse încă frunza,
dar primăvara venise de mult.
Tata era fermier, şi tatăl lui fusese tot fermier,
iar regula de căpetenie a conducerii unei ferme
este s-o păstrezi întreagă. N-ai voie s-o împărţi
între copiii tăi; cu fiecare generaţie, ar deveni din
ce în ce mai mică, până ce n-ar mai rămâne
nimic. De aceea tatăl îi lasă moştenire ferma
fiului mai mare. Apoi le găseşte câte o slujbă
celorlalţi. Dacă se poate, încearcă să găsească
pentru fiecare câte o altă meserie.
Pentru asta, are nevoie să se roage în stânga
şi-n dreapta, pe la toţi meşterii. Fierăria din
partea locului este una dintre soluţii, mai ales
dacă ferma capului familiei este mare şi îi
procură destul de lucru fierarului. Atunci se prea
poate ca fierarul să-i primească odrasla în
ucenicie, dar asta nu înseamnă decât că un fiu
este rostuit.
Eu eram cel de-ai şaptelea şi, până la mine, se
părea că tata îşi epuizase toate resursele. Era
atât de disperat, încât încerca să-l convingă pe
Vraci să mă primească la el în ucenicie. Sau, cel
puţin, aşa am crezut eu atunci. Ar fi trebuit să
ghicesc că mama era în spatele întregii afaceri.
Ea era în spatele multor lucruri. Cu mult înainte
de a mă fi născut eu, cu banii ei se cumpărase
ferma noastră. Altminteri cum şi-ar fi permis o
fermă un al şaptelea fiu? Iar mama nu era din
Comitat. Venise dintr-o ţară îndepărtată, de
peste mare. Mulţi n-ar fi putut spune, dar
uneori, dacă ascultai cu atenţie, observai o
uşoară deosebire în modul în care pronunţa ea
unele cuvinte.
Totuşi, să nu vă închipuiţi că am fost vândut ca
sclav sau ceva de soiul ăsta. Oricum nu-mi
plăcea munca la fermă, iar ceea ce ei numeau
„oraş” era puţin mai răsărit decât un sat, într-un
cotlon uitat de Dumnezeu. Cu siguranţă nu era
un loc în care aş fi vrut să-mi petrec tot restul
zilelor. Aşadar, într-un fel, chiar îmi surâdea
ideea să mă fac vraci; era mult mai interesant
decât mulsul vacilor şi împrăştiatul bălegarului.
E drept că mă şi neliniştea, pentru că era o
îndeletnicire înfricoşătoare. Urma să învăţ cum
să apăr fermele şi satele de creaturile care se
ivesc şi atacă noaptea. Să am de-a face cu
stafiile, cu duhurile rele şi cu tot soiul de monştri
– asta avea să însemne pentru mine munca de zi
cu zi. Cu asta se ocupa Vraciul, iar eu urma să
fiu ucenicul său.
— Câţi ani are? Întrebă Vraciul.
— Împlineşte treisprezece, acuma în august.
— Cam pirpiriu pentru vârsta lui. Ştie să
citească şi să scrie?

— Da, domnule, răspunse tata. Ştie şi una şi


alta, şi mai ştie şi greaca. L-a învăţat maică-sa şi
a vorbit-o aproape mai înainte să plece pe
picioare.
Vraciul dădu din cap şi se uită înapoi, spre
poteca noroioasă de la poartă până la casă, de
parcă asculta ceva. Apoi ridică din umeri.
— E o viaţă destul de grea şi pentru un om în
toată firea, darămite pentru un copil, zise el.
Crezi că e potrivit?
— E rezistent şi o să fie cât mine când o să
crească mare, zise tata, îndreptându-şi spatele şi
arătându-se în toată înălţimea sa. Făcând
aceasta, creştetul capului său ajunse aproape în
dreptul bărbiei Vraciului.
Deodată, Vraciul zâmbi. Era ultimul lucru la
care mă aşteptam. Avea o faţă mare, care arăta
de parcă fusese cioplită în piatră. Până în clipa
aceea, îl socotisem puţin cam fioros. Pelerina lui
lungă şi neagră, cu glugă, îl făcea să semene cu
un preot, dar când se uita drept în ochii tăi,
expresia lui încruntată te ducea cu gândul mai
curând la un călău care te cântărea din priviri
pentru frânghia spânzurătorii.
Părul care îi ieşea de sub marginea glugii
semăna cu barba, care era sură, însă
sprâncenele îi erau negre şi foarte stufoase. Câte
un mic smoc de păr negru îi răsărea şi din nări,
iar ochii îi erau verzi, la fel ca ai mei.
Atunci am mai observat ceva la el. Avea un toiag
lung. Fireşte, toiagul îl văzusem de cum
dădusem cu ochii de el, dar ceea ce nu băgasem
de seamă până în clipa aceea era faptul că îl
ţinea în mâna stângă.
Asta însemna că era stângaci, ca şi mine?
Era o trăsătură care îmi dăduse nesfârşite bătăi
de cap la şcoala din sat. Îl chemaseră până şi pe
preotul parohiei să se uite la mine şi acesta
clătinase tot timpul din cap şi îmi zisese că
trebuie să mă dezvăţ, până nu e prea târziu. Nu
ştiam ce voia să spună. Niciunul dintre fraţii mei
nu era stângaci, nici tatăl meu. Mama era totuşi
stângace, dar asta nu părea s-o încurce în vreun
fel, aşa că, atunci când învăţătorul m-a
ameninţat că o să mă bată până m-oi dezbăra
şi-o să-mi lege condeiul de mâna dreaptă, ea m-a
retras de la şcoală şi, din ziua aceea, am luat
lecţii acasă.
— Cât ceri ca să-l iei? Întrebă tata,
întrerupându-mi şirul gândurilor.
Trecuserăm la afacerea propriu-zisă.
— Două guinee pentru o lună de încercare.
Dacă e potrivit pentru meseria asta, o să mă
întorc în toamnă şi îmi mai dai zece. Dacă nu,
poţi să ţi-l iei înapoi şi atunci îmi mai dai doar o
guinee, pentru osteneala mea.
Tata încuviinţă iarăşi cu un semn din cap şi
târgul se încheie. Am intrat în hambar, unde
guineele i-au fost numărate străinului, dar cei
doi bărbaţi nu şi-au strâns mâinile. Nimeni nu
voia să atingă un vraci. Tata era un om curajos şi
doar pentru că stătea la mai puţin de şase
picioare distanţă de unul.
— Am ceva treabă prin împrejurimi, zise
Vraciul, dar o să mă întorc după băiat când se
crapă de ziuă. Ai grijă să fie gata. Nu-mi place să
aştept.
După ce a plecat, tata m-a bătut cu palma pe
umăr.
— De acum începe o nouă viaţă pentru tine,
fiule, mi-a zis el. Du-te şi te spală. Ai terminat-o
cu treburile fermei.

Când am intrat în bucătărie, fratele meu Jack


stătea cu braţul petrecut pe după mijlocul
nevestei sale, Ellie, iar ea îi zâmbea, privindu-l în
ochi.
Îmi place mult de Ellie. Este sufletistă şi
prietenoasă într-un fel care te face să simţi că
într-adevăr îi pasă de tine. Mama spune că,
luând-o de nevastă pe Ellie, Jack a făcut un
lucru bun, pentru că ea îl ajuta să fie mai puţin
repezit.
Jack este cel mai în vârstă şi cel mai mare dintre
noi, fraţii, şi, cum zice uneori tata în glumă, cel
mai chipeş dintr-o ceată de pociţi. E mare de stat
şi vânjos, dar, în pofida ochilor săi albaştri şi a
obrajilor rumeni şi sănătoşi, din pricina
sprâncenelor stufoase şi negre, aproape unite la
rădăcina nasului, eu n-am fost niciodată de
părerea tatei. Singura calitate pe care nu i-am
pus-o niciodată la îndoială este că a izbutit să-şi
ia o nevastă blândă şi drăguţă. Ellie are părul de
culoarea celui mai bun pai de grâu la trei zile
după o recoltă bogată, iar pielea chiar îi
străluceşte de albă, la lumina lumânării.
— Plec mâine dimineaţă, le-am spus eu fără
introducere. Vraciul vine după mine, de cum se
crapă de ziuă.
Chipul lui Ellie înflori.
— Vrei să spui că a primit să te ia cu el?
Am dat din cap.
— Îmi dă o lună de probă.
— Oh, bravo, Tom! Chiar mă bucur pentru tine,
zise ea.
— Eu nu te cred! Făcu Jack în zeflemea. Tu,
ucenic la un vraci?! Cum o să faci o meserie ca
asta, când tu încă nu poţi să dormi fără o
lumânare aprinsă?
Am râs la această glumă, deşi avea un sâmbure
de adevăr. Eu mai vedeam uneori diverse lucruri
necurate în întuneric şi o lumânare era cea mai
bună metodă ca să le ţin la distanţă şi, astfel, să
izbutesc să dorm.
Jack se apropie de mine şi, cu un muget, mă
prinse de cap şi începu să mă târască în jurul
mesei din bucătărie. Aşa ştia el să glumească.
M-am împotrivit doar ca să-i fac lui pe plac, iar,
după câteva clipe, mi-a dat drumul şi m-a bătut
uşurel cu palma pe spinare.
— Bravo, Tom, zise el. O să faci avere cu meseria
asta. Există numai o singură problemă, totuşi…
— Care anume? Întrebai eu.
— O să ai nevoie de fiecare gologan pe care-l
câştigi. Ştii de ce?
Am ridicat din umeri.
— Pentru că singurii tăi prieteni or să fie cei pe
care o să-i cumperi!
Am încercat să zâmbesc, dar era prea mult
adevăr în vorbele lui Jack. Un vraci lucrează şi
trăieşte singur.
— Oh, Jack! Nu fi rău! Îl certă Ellie.
— Era doar o glumă, se apără Jack, de parcă
n-ar fi înţeles de ce Ellie făcea atâta caz.
Însă Ellie se uita la mine, nu la Jack, şi am
văzut cum se schimbă deodată la faţă.
— Oh, Tom! Zise ea. Asta înseamnă că n-ai să fii
aici când se va naşte copilul…
Arăta sincer dezamăgită şi mă făcu să mă
întristez pentru că nu aveam să fiu acasă, să-mi
văd viitoarea nepoţică. Mama declarase că Ellie
urma să nască o fată şi nu dădea niciodată greş
în lucruri dintr-astea.
— O să mă întorc şi o să vă vizitez cât de curând
voi putea, am făgăduit eu.
Ellie se sili să zâmbească, iar Jack se apropie şi
îşi puse braţul pe după umerii mei.
— Întotdeauna o să ai familia ta, zise el. Noi vom
fi totdeauna aici, oricând o să ai nevoie de noi.

O oră mai târziu mă aşezam la masă, ştiind că


aveam să plec a doua zi, dis-de-dimineaţă. Tata a
rostit rugăciunea de mulţumire, ca în fiecare
seară, şi cu toţii am murmurat „Amin”, în afară
de mama. Ea şi-a ţinut doar ochii plecaţi în jos,
ca de obicei, aşteptând cuviincios să se termine.
Când rugăciunea s-a încheiat, mama mi-a
zâmbit. A fost un zâmbet călduros, deosebit, şi
nu cred că l-a mai observat cineva. M-a făcut să
mă simt mai bine.
Focul încă mai ardea în vatră, încălzind plăcut
bucătăria. În mijlocul mesei noastre mari de
lemn trona un sfeşnic de alamă, atât de lustruit
de te vedeai în el ca într-o oglindă. Lumânarea
era din ceară de albine şi era scumpă, dar mama
n-ar fi îngăduit lumânări de seu în bucătărie, din
pricina mirosului. Tata lua de regulă hotărârile
în treburile fermei, dar, în anumite privinţe,
întotdeauna se făcea după voia mamei.
Pe când toţi mâncam cu poftă din străchinile
noastre mari, aburinde, stufatul de carne şi
cartofi, m-a surprins cât de bătrân arăta tata în
seara aceea – bătrân şi obosit – şi cum, din când
în când, pe chip îi trecea câte un nor fugar de
tristeţe. Dar s-a mai înseninat puţin când Jack a
început să discute despre preţul cărnii de porc şi
dacă era sau nu momentul să trimită după
tăietorul de porci.
— Mai bine mai aşteptăm încă vreo lună, zise
tata. Preţul o să crească sigur.
Jack clătină din cap şi începură să se certe. Era
mai mult o sfadă prietenească, de genul celor
care se iscă adesea într-o familie, şi pot spune că
tatei îi plăcea. Eu nu m-am amestecat, totuşi.
Pentru mine, toate acestea se sfârşiseră. După
cum îmi spusese tata, o terminasem cu treburile
fermei.
Mama şi Ellie tăifăsuiau cu glas scăzut. Am
încercat să prind ceva din ce îşi spuneau, dar
între timp Jack îşi luase avânt, iar vocea lui
răsuna din ce în ce mai tare. După privirile cu
care îl săgeta mama, mi-am dat seama că se
săturase de gălăgia lui.
Neatent la privirile mamei şi continuând să-l
contrazică pe tata în gura mare, Jack se întinse
după solniţă şi, din greşeală, o răsturnă, vărsând
un muntişor mic de sare pe masă. Numaidecât
luă între degete puţină sare din grămăjoară şi o
zvârli peste umăr. Asta este o străveche
superstiţie din Comitat. Se presupune că, făcând
aşa, ţii la distanţă ghinionul pe care l-ai atras
vărsând sarea.
— Jack, oricum nu-i nevoie să pui sare în
mâncare, îl mustră mama. N-ai face decât să
strici un stufat bun şi să jigneşti bucătăreasa!
— Îmi pare rău, mamă, se scuză Jack. Ai
dreptate. Este foarte bun aşa cum e.
Ea îi răspunse cu un zâmbet, apoi arătă din cap
către mine.
— Pe de altă parte, rumeni nu-l bagă în seamă
pe Tom. Nu se poate să ne purtăm aşa cu el, în
ultima lui seară petrecută acasă.
— E în regulă, mamă, am zis eu. Sunt fericit
doar să stau aici şi să ascult.
Mama clătină din cap.
— Ei bine, aş avea eu câteva lucruri să-ţi mai
spun. După masă, rămâi în bucătărie, ca să
stăm puţin de vorbă.
Astfel, după ce Jack, Ellie şi tata se duseră sus,
la culcare, m-am aşezat pe un scaun, lângă foc,
şi am aşteptat răbdător să aud ce avea mama
să-mi spună.
Mama nu era femeia care să pisălogească pe
cineva; la început, nu-mi vorbi decât despre ce
pusese în boccea pentru mine – o pereche de
pantaloni de schimb, trei cămăşi şi două perechi
de şosete bune, care nu fuseseră decât o singură
dată cârpite, fiecare.
Mi-am aţintit privirile asupra jarului din vatră,
lovind uşor pardoseala cu vârful picioarelor, în
vreme ce mama îşi trase balansoarul mai
aproape şi-l aşeză astfel ca să mă poată vedea la
faţă. Părul ei negru era vârstat de câteva şuviţe
cărunte, dar, în afară de acestea, arăta aproape
la fel ca pe vremea când fusese o copiliţă care
abia învăţase să se ţină pe picioare. Ochii îi erau
încă luminoşi, iar, cu excepţia pielii sale foarte
palide, era întruchiparea sănătăţii.
— Este ultima oară când putem sta de vorbă
împreună, căci o să treacă o bună bucată de
vreme până o să ne revedem, zise ea. Este un pas
important să-ţi părăseşti casa părintească şi s-o
porneşti pe drumul tău. Aşadar, dacă simţi
nevoia să spui ceva ori să întrebi ceva, acum e
momentul s-o faci.
Nu-mi venea în minte nicio întrebare. De fapt,
nici măcar nu puteam gândi. Auzind-o
spunându-mi toate acestea, am început să simt
usturimea lacrimilor care mi se adunau sub
pleoape.
Tăcerea se prelungi o vreme. Tot ce se auzea era
bocănitul uşor al picioarelor mele pe dalele de
piatră, în cele din urmă, mama scoase un scurt
oftat.
— Ce-ai păţit? Întrebă ea. Ţi-a mâncat pisica
limba?
Am ridicat din umeri.
— Încetează cu bâţâitul, Tom, şi fii atent la ce-ţi
spun, mă preveni mama. Mai întâi de toate,
aştepţi cu nerăbdare ziua de mâine şi începutul
noii tale meserii?
— Nu prea, mamă, i-am spus eu, amintindu-mi
de gluma lui Jack că va trebui să-mi cumpăr
prietenii. Nimeni nu vrea să se ducă nicăieri cu
un vraci alături. N-o să am niciun prieten. O să
fiu singur tot timpul.
— N-o să fie aşa de rău cum crezi, zise mama. O
să-l ai pe Vraci cu care să vorbeşti. O să fie
mentorul tău şi, fără nicio îndoială, o să devină,
până la urmă, şi prietenul tău. Şi o să fii mereu
ocupat. Ocupat să înveţi lucruri noi. N-o să ai
timp să te simţi singur. Nu-i aşa că toată
povestea asta e nouă şi interesantă?
— Este interesantă, dar îndeletnicirea asta tot
mă sperie. Vreau s-o fac, dar nu ştiu dacă sunt
în stare. Pe de-o parte, îmi doresc să călătoresc şi
să văd alte locuri, dar o să-mi vină greu să nu
mai fiu aici. O să-mi lipsiţi voi. O să-mi fie dor
de-acasă.
— Nu poţi rămâne aici, zise mama. Tatăl tău a
îmbătrânit prea mult ca să mai poată munci şi,
din iama care vine, o să-i lase ferma pe mână lui
Jack. Ellie o să aibă curând copilul ei, fără
îndoială, cel dintâi dintr-un şir de mulţi alţii;
până la urmă, n-o să mai fie loc şi pentru tine
aici. Nu, mai bine te obişnuieşti cu gândul
înainte să se întâmple una ca asta. Nu poţi să
rămâi acasă.
Vocea ei părea rece şi un pic tăioasă, iar
auzind-o pe mama vorbindu-mi astfel, o durere
adâncă îmi străpunse pieptul şi îmi încleştă
gâtlejul, că abia mai puteam respira.
Nu mai voiam decât să mă duc la culcare, dar ea
mai avea multe de spus. Rareori o auzisem până
atunci rostind atâtea cuvinte deodată.
— Ai o slujbă de îndeplinit şi ai s-o faci, zise ea
hotărât. Şi nu numai că ai s-o faci, ci ai s-o faci
bine. M-am măritat cu tatăl tău pentru că era un
al şaptelea fiu. Şi i-am născut şase fii, doar ca să
te am pe tine. Al şaptelea al celui de-ai şaptelea,
ăsta eşti tu şi ai harul. Noul tău învăţător este
încă puternic, dar într-o oarecare măsură a
trecut de perioada lui de glorie, iar, până la
urmă, o să i se sfârşească şi lui zilele.
De aproape şaizeci de ani bate drumurile
Comitatului făcându-şi datoria. Făcând ceea ce
trebuie făcut. Curând, îţi va veni ţie rândul. Şi
dacă tu n-o vei face, atunci cine s-o facă? Cine o
să aibă grijă de oamenii obişnuiţi? Cine o să-i
apere de Rău? Cine o să le ocrotească fermele,
satele şi târgurile, astfel încât femeile şi copiii să
poată merge pe străzile şi drumurile lor fără
frică?
Nu ştiam ce să-i răspund şi nu mă puteam uita
în ochii ei. Mă căzneam doar să-mi ţin lacrimile
în frâu.
— Îi iubesc pe toţi cei din casa asta, zise ea, cu
glas îmblânzit. Dar, din tot Comitatul ăsta mare,
tu eşti singura fiinţă într-adevăr ca mine.
Deocamdată, eşti numai un băieţel, care mai are
încă mult de crescut, dar eşti al şaptelea fiu al
unui al şaptelea fiu. Tu ai harul şi puterea să faci
ceea ce trebuie făcut. Ştiu sigur că o să fiu
mândră de tine.
Ei bine, continuă mama, revenind cu picioarele
pe pământ, mă bucur că am lămurit chestiunea
asta. Acum, la culcare cu tine! Mâine este o zi
mare şi trebuie să fii în formă.
M-a îmbrăţişat, zâmbindu-mi drăgăstos, iar eu
m-am străduit din răsputeri să mă arăt vesel şi
să-i răspund tot cu un zâmbet, dar odată ajuns
în camera mea de culcare, m-am aşezat pe
marginea patului, privind în gol şi gândindu-mă
la ce-mi spusese mama.
Mama este foarte respectată la noi în ţinut. Ştie
mai multe despre plante şi leacuri decât doctorul
din parohie, iar, dacă este vreo problemă cu
aducerea pe lume a vreunui copil, moaşa
întotdeauna trimite după ea. Mama este foarte
pricepută la ceea ce numeşte ea naşterile
întoarse. Uneori copilul încearcă să iasă cu
picioarele înainte, dar mama ştie cum să-l
întoarcă pe când încă se mai află în pântece. Zeci
de femei din district îi datorează viaţa.
Oricum, aşa zicea mereu tata despre ea, căci
mamei nu-i plăcea să se laude şi niciodată n-a
pomenit despre lucrurile astea. Ea doar făcea
ceea ce trebuia făcut şi ştiam că asta aştepta şi
de la mine. Aşadar, voiam s-o fac să se simtă
mândră de mine.
Dar oare chiar vorbise serios când spusese că se
măritase cu tata şi îi născuse pe cei şase fraţi ai
mei numai ca să mă aducă şi pe mine pe lume?
Nu mi se părea cu putinţă.
După ce am întors problema pe toate părţile,
m-am îndreptat spre fereastră şi am stat câteva
clipe în vechiul meu scaun de nuiele împletite,
Uitându-mă lung pe fereastra care dădea spre
miazănoapte.
Luna strălucea, îmbăind totul în lumina ei
argintie. Privirea îmi putea răzbate, peste curtea
fermei, printre cele două fâneţe şi dincolo de
păşunea de la nord, până la hotarul fermei
noastre, care urca până pe la jumătatea pantei
Dealului Spânzuraţilor. Îmi plăcea priveliştea
asta. Îmi plăcea Dealul Spânzuraţilor de la
depărtare. Îmi plăcea faptul că era cel mai
îndepărtat lucru pe care îl puteai zări.
Ani de-a rândul, acesta fusese ritualul meu
înainte de a mă strecura în pat, noapte de
noapte. Obişnuiam să mă zgâiesc la dealul acela
şi să-mi închipui ce se afla pe partea cealaltă.
Ştiam că trebuie să fie alte câteva câmpii şi apoi,
după încă vreo două mile, ceea ce trecea drept
satul din partea locului – o jumătate de duzină
de case, o biserică micuţă şi o şcoală încă şi mai
mică – dar imaginaţia mea clădea şi alte lucruri.
Uneori îmi închipuiam stânci abrupte, cu un
ocean la poale, alteori o pădure sau un mare
oraş, cu turnuri înalte şi mii de luminiţe
scânteietoare.
Dar acum, în timp ce priveam spre deal, mi-am
amintit şi de spaima mea. Da, o fi fost el la o
bună distanţă, dar oricum nu era un loc de care
mi-aş fi dorit vreodată să mă apropii. Dealul
Spânzuraţilor, după cum poate aţi ghicit, nu era
degeaba numit astfel.
Cu trei generaţii mai înainte, un război răvăşise
tot ţinutul şi oamenii din Comitat îşi jucaseră şi
ei rolul în el. Fusese cel mai sângeros dintre toate
războaiele, un amar război civil în care familiile
se dezbinaseră şi, în multe cazuri, fratele se
luptase cu fratele.
În cea din urmă iarnă a războiului, s-a purtat o
bătălie mare, cam la vreo milă distanţă spre
miazănoapte, chiar la marginea satului. Când
s-a sfârşit, armata învingătoare şi-a adus
prizonierii pe dealul acesta şi i-a spânzurat în
copacii de pe panta nordică. Au spânzurat şi
câţiva dintre oamenii lor, pentru ceea ce au
pretins că fusese laşitate în faţa duşmanului; dar
mai exista şi-o altă variantă a poveştii. Se zicea
că unii dintre ei refuzaseră să se lupte cu oameni
pe care îi socoteau rudele lor.
Nici lui Jack nu-i plăcuse vreodată să
muncească în apropiere de gardul hotarului din
partea aceea, iar câinii nu se aventurau mai mult
de câţiva paşi în pădurea de dincolo de el. Cât
despre mine, pentru că eu pot simţi lucruri pe
care ceilalţi nu le simt, nu puteam munci nici
măcar în păşunea dinspre nord. Cum să vă
spun, de acolo puteam să-i aud. Puteam să aud
frânghiile zbârnâind şi ramurile copacilor
trosnind sub greutatea lor. Puteam auzi morţii,
sufocându-se în ştreang pe cealaltă parte a
dealului.
Mama spusese că noi eram la fel unul cu
celălalt. Ei bine, cu siguranţă era ca mine
dintr-un anumit punct de vedere: ştiam că şi ea
putea vedea lucruri pe care ceilalţi nu le puteau
vedea. Într-o iarnă, pe când eram foarte mic şi pe
când toţi fraţii mei locuiau cu noi, acasă,
zgomotele dinspre deal s-au înteţit, noaptea,
într-atât încât le puteam auzi chiar şi din camera
mea de culcare. Fraţii mei nu auzeau nimic, dar
eu auzeam şi nu puteam dormi. Mama a tot
urcat în camera mea, de fiecare dată când am
chemat-o, chiar dacă trebuia să fie în picioare de
cum mijeau zorile, ca să se apuce de treburile
gospodăriei.
În cele din urmă, mi-a zis c-o să-i pună ea capăt
şi, într-o noapte, a urcat Dealul Spânzuraţilor,
singură, şi a intrat în pădure. Când s-a întors,
zgomotele încetaseră şi nu s-au mai auzit luni
de-a rândul după aceea.
Aşadar, iată una dintre privinţele în care eu şi
mama nu mai eram la fel.
Mama era mult mai curajoasă decât mine.
CAPITOLUL 02
LA DRUM
M-am trezit cu un ceas mai devreme de ivirea
zorilor, dar mama era deja în bucătărie,
pregătindu-mi mâncarea mea preferată de
dimineaţă, ouă cu şuncă.
Tata a coborât pe când îmi ştergeam
conştiincios farfuria cu ultimul dumicat de
pâine. Când ne-am luat rămas-bun, el a scos un
obiect din buzunar şi mi l-a pus în palmă. Era
cutiuţa cu iască şi amnar care fusese a tatălui
său şi, mai înainte, a bunicului său. Unul dintre
lucrurile pe care le preţuia cel mai mult.
— Vreau să-ţi dau asta ţie, fiule, zise el. Poate se
va dovedi folositoare în noua ta îndeletnicire. Şi
să te întorci să ne vezi cât mai curând. Numai
pentru că pleci de acasă să-ţi faci un rost, nu
înseamnă că nu mai poţi veni înapoi, să ne
vizitezi.
— E timpul să pleci, fiule, zise şi mama,
apropiindu-se de mine să mă îmbrăţişeze pentru
ultima oară. Este la poartă. Nu-l face să aştepte.
Eram una dintre familiile căreia nu-i plăcea să
facă mare caz de ceva şi, cum ne spuseserăm
deja la revedere, am ieşit în curte singur.
Vraciul se afla de partea cealaltă porţii – o
siluetă întunecată pe fundalul luminii cenuşii a
zorilor. Avea gluga trasă peste cap şi stătea
nemişcat, drept şi înalt, cu toiagul în mâna
stângă. M-am îndreptat către el, cărându-mi
bocceluţa cu lucrurile mele, simţindu-mă foarte
intimidat.
Spre surprinderea mea, Vraciul deschise poarta
şi păşi în curte.
— Ei bine, băiete, zise el, urmează-mă! Putem
deja să pornim pe calea pe care dorim să
mergem.
În loc să o ia pe drum, mă conduse pe poteca
noastră către nord, drept spre Dealul
Spânzuraţilor, iar, în scurt timp, tăiam păşunea
de la miazănoapte şi inima mea deja începuse să
bată nebuneşte. Când am ajuns la gardul de
hotar, Vraciul îl sări, la fel de uşor ca unul cu
jumătate din anii lui în spate, dar eu am
îngheţat. Când mi-am aşezat mâinile pe
marginea gardului, puteam deja auzi copacii
trosnind, cu ramurile aplecându-se şi
încovoindu-se sub greutatea spânzuraţilor.
— Ce s-a întâmplat, băiete? Mă întrebă Vraciul,
întorcându-se să se uite la mine. Dacă ţi-e frică
de ceva chiar în pragul casei tale, n-o să-mi fii de
prea mare ajutor.
Am tras adânc aer în piept şi am sărit peste
gard. Am urcat anevoie pe costişă, lumina zorilor
împuţinându-se pe măsură ce ne afundam în
întunericul pădurii. Cu cât urcam mai mult, cu
atât mi se părea că mă ia mai cu frig şi, curând,
tremuram de-a binelea. Era genul de frig care îţi
face pielea de găină şi-ţi zburleşte părul de pe
ceafă. Pentru mine era un semn că nu era totul
în regulă. Îl mai simţisem şi înainte, când se
apropia de mine vreo creatură care nu aparţinea
lumii acesteia.
Odată ajunşi în vârful dealului, i-am putut
vedea la picioarele mele. Trebuie să fi fost pe
puţin o sută, în unele locuri şi câte doi sau trei
spânzuraţi în acelaşi copac, purtând uniforme de
soldaţi, centiroane late de piele şi ghete
grosolane. Mâinile le erau legate la spate şi
fiecare se comporta într-alt fel. Unii se zbăteau
disperaţi, încât creanga de deasupra lor sălta şi
se smucea, în vreme ce alţii doar se învârteau
încet la capătul frânghiei, mai întâi de la stânga
la dreapta, apoi invers.
Pe când priveam, am simţit deodată o pală de
vânt suflându-mi în faţă, dar atât de rece şi de
aspră, că mi-a fost limpede că nu era
pământeană. Copacii s-au plecat până la
pământ, iar frunzele lor au fremătat şi-au
început să cadă. Peste câteva clipe, toate crengile
erau goale. Când vântul s-a domolit, Vraciul şi-a
pus o mână pe umărul meu şi m-a condus către
spânzuraţi. Ne-am oprit la numai câteva picioare
de cel mai apropiat.
— Uită-te la el, zise Vraciul. Ce vezi?
— Un soldat mort, i-am răspuns, cu glas
şovăielnic.
— Ce vârstă ţi se pare că are?
— Şaptesprezece ani, cel mult.
— Bine! Bravo, băiete! Acum, ia spune-mi, încă
te mai simţi speriat?
— Puţin. Nu-mi place să mă aflu atât de aproape
de el.
— De ce? N-are de ce să-ţi fie frică. Nu ţi se
poate întâmpla nimic. Gândeşte-te cum trebuie
să fi fost pentru el. Concentrează-te mai mult
asupra lui decât asupra ta. Ce trebuie să fi
simţit? Ce ar fi cel mai rău lucru?
Am încercat să mă pun în locul soldatului şi
să-mi închipui cum trebuie să fi fost să mori în
felul acela.
Durerea şi zbaterea după aer trebuie să fi fost
cumplite. Dar parcă mai fusese şi altceva, mult
mai chinuitor…
— Trebuie să fi ştiut că moare şi că nu va mai
putea niciodată să se întoarcă acasă. Că nu avea
să-şi mai vadă niciodată familia, i-am spus eu
Vraciului.
De cum am rostit aceste cuvinte, m-a năpădit
un val de tristeţe. Atunci, tocmai în momentul în
care simţeam asta, spânzuraţii începură să
dispară, până când am rămas doar cu Vraciul,
noi doi, singuri pe tot dealul, iar frunzele s-au
arătat la loc în copaci.
— Cum te simţi acum? Tot îţi mai e frică?
Am clătinat energic din cap.
— Nu, mă simt doar trist.
— Bravo, băiete! Înveţi! Şi tu, ca şi mine, eşti al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Noi avem
darul de a vedea lucruri pe care ceilalţi nu le pot
vedea. Însă acest dar uneori poate fi un blestem.
Dacă ne temem, uneori întâlnim creaturi ale
întunericului care se hrănesc tocmai din teama
noastră. Frica înrăutăţeşte situaţia pentru noi.
Şiretlicul e să te concentrezi asupra a ceea ce vezi
şi să nu te mai gândeşti la tine însuţi. Dă rezultat
de fiecare dată!
După o pauză, Vraciul continuă:
— A fost o privelişte cumplită, băiete, dar
acestea n-au fost decât spectre. Nu putem face
mai nimic în privinţa lor şi o să dispară singure,
trăgându-se înapoi în vremea lor. În vreo sută de
ani nu va mai rămâne nimic.
Mi-a stat pe buze să-i spun că mama făcuse
odată ceva în privinţa lor, dar am tăcut. Să-l fi
contrazis ar fi însemnat să pornim cu stângul
relaţia noastră.
— Ei, dar dacă ar fi fost stafii, lucrurile ar fi stat
altfel, zise Vraciul. Cu stafiile poţi vorbi şi le poţi
spune ce şi cum. Chiar dacă numai le faci să
înţeleagă că au murit este o faptă foarte bună şi
un pas important pentru a le convinge să plece.
De obicei, o stafie este un suflet zăpăcit, rămas
captiv pe lumea asta, dar neştiind ce i se
întâmplă. De aceea, deseori se chinuie. Dar şi
stafiile sunt de două feluri. Unele bântuie
printr-un loc anume, cu un scop precis şi se
poate să aibă ceva de spus. Dar un spectru este
doar un fragment al unui suflet care a plecat
într-o lume mai bună. Ca şi acestea de aici,
băiete. Simple năluci. Ai văzut schimbarea
copacilor?
— Au căzut frunzele şi a fost iarnă.
— Ei bine, frunzele sunt înapoi la locul lor,
acum. Aşadar, tocmai te-ai uitat la un tablou din
trecut. Doar o amintire a lucrurilor rele care se
mai întâmplă, uneori, pe lumea asta. De obicei,
dacă eşti curajos, acestea nu te pot vedea şi nu
simt nimic. Un spectru este întocmai ca
imaginea unui chip într-o baltă, care ar continua
să se păstreze şi după ce omul a plecat. Înţelegi
ce spun?
Am încuviinţat dând din cap.
— Prea bine, atunci e un lucru lămurit. O să
avem de-a face cu morţii, din când în când, aşa
că străduieşte-te să te obişnuieşti cu ei. Oricum,
hai la drum! Avem destul de mers. Ţine, de acum
înainte ai să cari şi ăsta!
Vraciul îmi dădu sacul lui mare de piele şi, fără
să privească o dată înapoi, o luă iarăşi spre
vârful dealului. L-am urmat, am trecut de
creastă, apoi în jos, prin pădure, către drum,
care se vedea ca o cicatrice cenuşie în depărtare,
şerpuind spre sud, printre peticele verzi şi brune
ale câmpurilor.
— Ai călătorit mult, băiete? Mă întrebă Vraciul,
peste umăr. Ai văzut mult din Comitat?
I-am răspuns că nu m-am îndepărtat niciodată
mai mult de şase mile de ferma tatălui meu.
Când mă dusesem o dată la iarmaroc, în sat,
aceea fusese cea mai lungă călătorie din viaţa
mea.
— Atunci, călătoriile tale încep de astăzi, zise el.
Ne îndreptăm către miazăzi şi vom trece
printr-un sat numit Horshaw. Satul se află la
peste cincisprezece mile distanţă de clici, în linie
dreaptă, şi trebuie să ajungem acolo mai înainte
de a se lăsa întunericul.
Auzisem de Horshaw. Era un sat minier şi avea
cele mai mari depozite de cărbune din Comitat,
fiind stăpân pe tot cărbunele extras de o duzină
de mine din împrejurimi. N-aş fi crezut vreodată
că voi merge acolo şi mă întrebam ce treburi
putea să aibă Vraciul într-un asemenea loc.
Mergea într-un ritm nebun, făcând paşi mari,
fără nicio sforţare. Curând făceam eforturi să mă
ţin de el, căci, pe lângă faptul că îmi duceam
propria boccea, cu haine şi alte mărunţişuri,
căram acum şi uriaşul lui sac, care parcă se
îngreuna clipă de clipă. Şi, colac peste pupăză, a
început să plouă.
Mai era cam un ceas până la amiază, când
Vraciul se opri brusc. Se întoarse pe călcâie şi se
uită ţintă la mine. Eu veneam la aproape zece
paşi în spatele lui. Picioarele îmi erau numai răni
şi deja începusem să şchiopătez puţin. Drumul
era puţin mai răsărit decât un făgaş de căruţă şi,
de la ploaie, era numai noroi. În clipa în care
l-am ajuns din urmă, m-am poticnit de-o piatră,
am alunecat şi mi-am pierdut echilibrul.
El ţâţâi nemulţumit.
— Te simţi ameţit, băiete? Mă întrebă.
Am clătinat din cap în semn că nu. Aş fi vrut
să-mi odihnesc braţele, dar nu mi s-a părut o
idee bună să-i las sacul jos, în noroi.
— Asta-i bine, zise Vraciul cu un zâmbet abia
schiţat, în timp ce picurii de ploaie i se scurgeau
de pe marginea glugii în jos, pe barbă. Niciodată
să n-ai încredere într-un om care e ameţit. Să ţii
bine minte treaba asta.
— Dar nu sunt ameţit, am insistat eu.
— Nu? Se miră Vraciul, ridicându-şi
sprâncenele stufoase. Atunci, trebuie să fie de la
ghete. Nu sunt potrivite pentru meseria asta.
Ghetele mele erau asemenea celor ale tatălui
meu şi ale lui Jack, destul de solide şi potrivite
pentru noroiul şi murdăria din curtea fermei, dar
deopotrivă genul de încălţări cu care îţi ia mult
până te obişnuieşti. O pereche nouă de regulă te
costă două săptămâni de băşici în talpă până
când ţi se aşază cum trebuie piciorul în ele.
M-am uitat în jos, la ale Vraciului. Erau croite
dintr-o piele rezistentă, de bună calitate şi aveau
tocul îngroşat, aproape dublu. Trebuie să fi
costat o avere, dar presupun că, pentru cineva
care mergea mult pe jos, îşi meritau şi ultimul
penny. Se îndoiau când călca şi mi-am dat foarte
bine seama că fuseseră comode din primul
moment în care le încălţase.
— Ghetele bune sunt importante în meseria
asta, zise Vraciul. Nu ne bizuim nici pe oameni,
nici pe animale ca să ajungem acolo unde este
nevoie să ne ducem. Iar, de vreme ce ne încredem
doar în cele două picioare ale noastre, atunci nu
trebuie să ne lase pe neaşteptate. De aceea, dacă
în cele din urmă mă hotărăsc să te primesc
ucenic la mine, o să-ţi cumpăr o pereche de ghete
întocmai ca ale mele. Până atunci, trebuie să te
descurci cum poţi mai bine.
La amiază am făcut un scurt popas,
adăpostindu-ne de ploaie într-un şopron de vite
părăsit. Vraciul a scos un ştergar de pânză din
buzunar şi l-a despăturit, dând la iveală o roată
mare de brânză galbenă.
A rupt puţin din brânză şi mi-a întins mie
bucăţica. Văzusem lucruri şi mai rele şi eram
flămând, aşa că am înfulecat-o ca lupul. Vraciul
a mâncat numai câteva firimituri, după care a
învelit-o la loc în ştergar şi a îndesat-o iar în
buzunar.
De cum n-a mai fost în bătaia ploii, îşi lăsase
gluga pe spate, aşa că acum aveam ocazia să-l
văd cum trebuie pentru prima dată. În afară de
barba care îi acoperea tot obrazul şi de ochii de
gâde, un alt element neobişnuit era nasul,
ascuţit, sever şi coroiat, amintind de un cioc de
pasăre de pradă. Gura, când era închisă, era cu
totul ascunsă de mustaţă şi de barbă. Barba
aceasta mi se păruse căruntă, la prima vedere,
dar, când m-am uitat mai bine – străduindu-mă
să dau impresia că doar din întâmplare îmi
plimbam ochii pe chipul lui, ca să nu observe că-l
studiez – am văzut că toate culorile curcubeului
păreau să se fi împletit în firele sale. Erau şi
reflexe roşietice, şi negre, şi castanii şi, fireşte,
cenuşii din belşug, dar, aşa cum am ajuns să-mi
dau seama mai târziu, totul depindea de lumină.
„Bărbie mică, slăbiciune de caracter”, obişnuia
să repete tatăl meu şi tot el credea, de asemenea,
că unii oameni îşi lasă barbă tocmai ca să-şi
ascundă acest cusur. Totuşi, când te uitai la
Vraci, puteai vedea, în pofida bărbii, că falca lui
era bine dezvoltată, iar, când deschidea gura,
dădea la iveală nişte dinţi galbeni, foarte ascuţiţi
şi mult mai potriviţi să sfâşie carnea crudă, decât
să ronţăie mărunt la brânză.
Cu un fior, mi-am dat seama deodată că aducea
foarte tare cu un lup. Şi impresia nu venea
numai din felul în care arăta. Chiar era un soi de
animal de pradă, pentru că vâna prin întuneric
şi, ducându-şi zilele molfăind puţină brânză,
întotdeauna era flămând şi calic. Dacă aveam
să-mi fac în întregime ucenicia, aveam să
sfârşesc la fel ca el.
— Tot îţi mai e foame, băiete? Mă întrebă el, cu
ochii lui verzi sfredelind adânc într-ai mei, până
ce începu să mă ia cu ameţeală.
Eram ud până la piele şi picioarele mă dureau
grozav, dar cel mai tare mă chinuia foamea. Aşa
că am încuviinţat cu un semn din cap, crezând
că poate avea să-mi mai dea o bucată de brânză,
dar el clătină din cap şi mormăi ceva numai
pentru el. Apoi, din nou, mă privi pătrunzător.
— Foamea este o senzaţie cu care va trebui să te
obişnuieşti, îmi zise el. Noi nu mâncăm mult
când suntem plecaţi cu treabă, iar dacă
misiunea este foarte dificilă, nu mâncăm nimic
până nu se termină. Ajunatul este cel mai sigur,
pentru că ne face mai puţin vulnerabili la
întuneric. Ne face mai puternici. Aşa că ai putea
foarte bine să începi să-l practici încă de pe
acum, pentru că, atunci când o să ajungem la
Horshaw, o să te supun la o mică probă. O să
petreci o noapte într-o casă bântuită. Şi o să fii
singur. Asta o să-mi arate limpede din ce
plămadă eşti făcut.
CAPITOLUL 03
FUNDĂTURA WATERY, NUMĂRUL 13
Am intrat în Horshaw tocmai când clopotul
bisericii începu să bată ora, în depărtare. Era
şapte seara şi începuse să se întunece bine. O
rafală de ploaie măruntă şi deasă ne izbea drept
în faţă, dar pentru mine era încă destulă lumină
cât să apreciez că într-un sat ca acela n-aş fi vrut
în ruptul capului să trăiesc, ba chiar şi de-ar fi
fost vorba să-l străbat doar în trecere, m-aş fi
simţit mai bine să-l ocolesc.
Horshaw era o pată neagră între câmpuri verzi,
un loc sinistru, hidos, cu aproape două duzini de
rânduri de case mizerabile, spate în spate,
înghesuite mai ales pe povârnişul dinspre
miazăzi al unui deal jilav şi sterp. Toată zona era
găurită de mine, iar Horshaw se afla la mijloc.
Sus pe pantă, mult deasupra satului, se vedea o
grămadă mare de zgură, care indica intrarea
într-o mină. În spatele mormanului de zgură
erau depozitele de cărbune, în care se adunase
destul combustibil cât să păstreze căldura în cele
mai mari oraşe din Comitat, chiar şi pe timpul
celei mai lungi dintre ierni.
Curând străbăteam străduţele înguste şi
pavate, aproape lipindu-ne de zidurile mohorâte
ca să facem loc carelor încărcate cu bulgări negri
de cărbune ud şi lucios de la ploaie. Uriaşii cai
înhămaţi la aceste care se încordau din răsputeri
să tragă povara, copitele alunecându-le pe
pietrele lustruite ale caldarâmului.
Se vedeau puţini oameni, dar perdelele de
dantelă tremurau când treceam. La un moment
dat, ne-am încrucişat cu un grup de mineri cu
feţe aspre, care urcau greoi dealul ca să-şi
înceapă lucrul în schimbul de noapte. Vorbeau
cu voce tare, dar au tăcut deodată şi au grăbit
pasul într-un şir strâns, când au trecut prin
dreptul nostru, pe partea cealaltă a străzii. Unul
dintre ei chiar îşi făcu semnul crucii.
— Obişnuieşte-te cu asta, băiete, mârâi Vraciul.
Suntem trebuincioşi, dar rareori bine-veniţi, iar
unele sate sunt mai puţin primitoare decât
altele.
În cele din urmă, am cotit pe cea mai mizeră şi
mai prăpădită străduţă dintre toate. Aici nu
locuia nimeni – puteai să spui asta de la prima
privire. Fie doar şi după faptul că unele ferestre
erau sparte şi altele bătute în scânduri, pe
dinafară, şi, cu toate că se întunecase de-a
binelea, nu se aprinsese nicăieri vreo lumânare.
La celălalt capăt al străzii se afla o magazie
părăsită a unui negustor de grâne, cu două uşi
imense căscându-se larg şi atârnând în
balamalele lor ruginite.
Vraciul se opri chiar lângă ultima casă. Era
aceea din coltul cel mai apropiat de magazie,
singura casă de pe stradă care avea un număr.
Numărul acesta era lucrat din metal şi bătut în
cuie de uşă. Era treisprezece, cel mai rău şi mai
nenorocos dintre toate numerele, iar deasupra
lui, sus, pe zid, era un indicator de stradă,
atârnând într-un singur piron ruginit şi arătând
aproape perpendicular spre pietrele pavajului. Pe
indicator scria Fundătura Watery.
Casa mai avea geamuri la ferestre, dar perdelele
de dantelă erau îngălbenite şi de ele atârnau în
falduri pânze de păianjen. Aceasta trebuie să fi
fost casa bântuită de care îmi pomenise
magistrul meu.
Vraciul scoase o cheie din buzunar, descuie uşa
şi mă conduse în bezna dinăuntru. La început,
m-am bucurat să mă ştiu la adăpost de ploaia
măruntă de afară, dar apoi, când el a aprins o
lumânare şi a aşezat-o pe podea, aproape în
mijlocul micii încăperi din faţă, mi-am zis că
m-aş fi simţit mult mai bine într-un şopron de
vite părăsit. Nu se vedea nici urmă de mobilă,
numai lespezile pardoselii goale şi o mână de
paie murdare, sub fereastră. Mai mult, în odaie
era umezeală, aerul era îngheţat şi muced, iar în
lumina tremurătoare a lumânării îmi puteam
zări aburii respiraţiei.
Ceea ce văzusem era destul de rău, dar ceea ce
mi-a spus Vraciul a fost şi mai rău.
— Ei bine, băiete, am nişte treburi de rezolvat,
aşa că o să plec, dar o să mă întorc mai târziu.
Ştii ce ai de făcut?
— Nu, domnule, am răspuns eu, cu ochii aţintiţi
asupra flăcării pâlpâitoare a lumânării, îngrijorat
că s-ar fi putut stinge în orice clipă.
— Păi, ţi-am spus mai devreme. Nu asculţi?
Trebuie să fii ochi şi urechi, nu să dormi pe tine.
Oricum, nu e foarte greu, îmi explică el,
scărpinându-se în barbă de parcă forfotea ceva
prin ea. Trebuie doar să-ţi petreci noaptea aici,
singur. Pe toţi noii mei ucenici îi aduc în casa
asta veche, în prima lor noapte, ca să aflu din ce
plămadă sunt făcuţi. Ah, dar mai e un lucru pe
care nu ţi l-am spus. La miezul nopţii, aştept de
la tine să te duci până jos, în pivniţă, şi să dai
ochii cu ce-o fi să fie ascuns acolo. Descurcă-te
cu asta şi atunci eşti pe drumul cel bun ca să te
iau la mine în ucenicie definitiv, întrebări?
Aveam eu întrebări, ce-i drept, dar eram prea
speriat să aud răspunsurile. Aşa că am clătinat
doar din cap şi am încercat să îmi stăpânesc
buza de sus să nu tremure.
— Cum ai să ştii când e miezul nopţii? Mă
întrebă el pe mine.
Am ridicat din umeri. Mă pricepeam binişor la a
deduce ora după poziţia soarelui şi-a stelelor şi,
chiar dacă era să mă trezesc în puterea nopţii,
aproape întotdeauna ştiam precis cât era ceasul,
dar aici nu mai eram sigur. În unele locuri,
timpul pare să se scurgă mai greu şi aveam
presimţirea că această casă veche era tocmai
unul dintre acelea.
Deodată, mi-am amintit de orologiul bisericii.
— Acum este trecut de şapte, am zis eu. O să
aştept să bată clopotul de douăsprezece ori.
— Bine, măcar acum te-ai trezit, zise Vraciul cu
un început de zâmbet. Când orologiul o să bată
de douăsprezece, ia mucul de lumânare şi
foloseşte-l ca să vezi pe unde coborî în pivniţă.
Până atunci, dormi, dacă poţi. Acum, ascultă-mă
bine – sunt trei lucruri importante de ţinut
minte. Nu deschide uşa de la intrare nimănui,
indiferent cât de stăruitor ar bate, şi nu întârzia
când o fi să coborî în pivniţă.
Făcu un pas către uşa de la intrare.
— Şi cel de-ai treilea? Strigai eu, în ultimul
moment.
— Lumânarea, băiete. Orice ai face, n-o lăsa să
se stingă…
Cu acestea plecă, închizând uşa după el şi
lăsându-mă singur. Cu multă grijă, am luat
lumânarea de jos, m-am dus până la uşa de la
bucătărie şi-am aruncat o privire înăuntru. Era
goală, fără nimic altceva decât spălătorul de
piatră. Uşa din spate era închisă, totuşi vântul
pătrundea şuierând pe sub ea. Mai erau alte
două uşi în dreapta. Una era deschisă şi am
putut vedea scara goală de lemn care ducea către
dormitorul de la etaj. Cealaltă, mai aproape de
mine, era închisă.
Era ceva cu uşa aceasta închisă care mă făcea
să nu mă simt în apele mele, dar m-am hotărât
să arunc o privire rapidă. Tulburat, am apucat
clanţa şi am împins în uşă. Era greu de urnit şi,
pentru o clipă, am avut senzaţia, care mi-a dat
fiori, că de partea cealaltă cineva ţinea contra.
Când m-am opintit şi mai tare, s-a deschis
smucit, făcându-mă să-mi pierd echilibrul.
M-am împleticit câţiva paşi înapoi şi aproape
c-am scăpat lumânarea din mână.
Nişte trepte de piatră coborau în beznă; erau
negre de praf de cărbune. Coteau la stânga, aşa
că n-am putut să văd chiar până în pivniţă, dar
dinspre ele a năvălit un curent de aer rece,
făcându-mi flacăra lumânării să danseze
nebuneşte şi să pâlpâie. Am închis repede uşa şi
m-am întors în odaia din faţă, închizând şi uşa
de la bucătărie.
Am aşezat binişor lumânarea în colţul cel mai
îndepărtat de uşă şi de fereastră. Odată ce m-am
asigurat că n-o să se stingă, am căutat din ochi
un loc pe podea unde aş fi putut să dorm.
N-aveam ce s-aleg. În niciun caz nu voiam să
dorm pe paiele ude, aşa că m-am ghemuit direct
pe pardoseală, în mijlocul odăii.
Lespezile erau tari şi reci, dar am închis ochii.
Dacă aş fi adormit, aş fi uitat de casa aceea veche
şi sinistră şi eram destul de convins că aveam să
mă trezesc înainte de miezul nopţii.
De obicei, adorm repede, dar acum nu s-a
putut. Tremuram continuu de frig şi vântul
începuse să zgâlţâie geamurile ferestrelor.
Auzeam, de asemenea, nişte fojgăieli şi lipăituri
dinspre pereţi. Doar şoareci, îmi tot ziceam eu. Şi
atunci, deodată, se porni un nou zgomot
deranjant, venind de dedesubt, din adâncul
pivniţei întunecate.
La început a fost slab, silindu-mă să-mi ciulesc
urechile, treptat însă crescu până când n-am
mai avut nicio îndoială despre ceea ce auzeam.
Jos, în pivniţă, se întâmpla ceva ce n-ar fi trebuit
să se întâmple. Cineva săpa ritmic, întorcând
greoi pământul cu un hârleţ ascuţit. Întâi se
auzea scrâşnetul vârfului de metal izbind în ceva
tare ca piatra, apoi urma un zgomot mai
înfundat, supt, când hârleţul împingea adânc în
lutul cleios şi desprindea bucăţile de pământ.
Aşa o ţinu câteva minute până când se curmă la
fel de brusc cum începuse. Totul se cufundă în
tăcere. Până şi şoarecii se opriseră din lipăit. Era
de parcă întreaga casă, cu tot ce era în ea, îşi
ţinea respiraţia. Eu, cel puţin, sigur mi-o ţineam.
Tăcerea se sfârşi cu o bufnitură răsunătoare.
Apoi o serie de alte bufnituri, într-un ritm
regulat. Bufnituri care deveniră mai puternice. Şi
mai puternice. Şi mai apropiate…
Cineva urca treptele din pivniţă.
Am înşfăcat lumânarea şi m-am ghemuit în cel
mai îndepărtat ungher. Buf, buf, mai aproape, şi
mai aproape venea zgomotul unor ghete grele.
Cine săpase oare acolo, jos, în întuneric? Cine
urca oare treptele acum?
Dar poate că întrebarea potrivită nu era cine
urca treptele. Poate că întrebarea era ce…
Am auzit uşa de la pivniţă deschizându-se şi
bufniturile ghetelor în bucătărie. M-am lipit cu
spatele de perete în colţ, încercând să mă fac cât
mai mic, aşteptând să se deschidă uşa dinspre
bucătărie.
Şi s-a deschis, foarte încet, cu un scârţâit
ascuţit. Ceva a păşit în odaie. Atunci am simţit
frigul. Frigul adevărat. Genul de frig care îmi
spunea că în apropiere se afla o făptură care nu
era de pe lumea asta. Semăna cu frigul pe care-l
simţisem pe Dealul Spânzuraţilor, numai că era
mult, mult mai pătrunzător.
Am ridicat lumânarea, flacăra ei pâlpâitoare
alungind umbre stranii, care dansau în sus pe
pereţi şi pe tavan.
— Cine-i acolo? Am întrebat. Cine-i acolo? — Şi
vocea mea tremura chiar mai tare decât mâna în
care ţineam lumânarea.
Niciun răspuns. Chiar şi vântul de afară tăcuse.
— Cine-i acolo? Am strigat din nou.
Iarăşi niciun răspuns, dar ghetele nevăzute
hârjâiră pe lespezi de parcă păşeau spre mine.
Veniră mai aproape, şi mai aproape, iar acum
puteam auzi o răsuflare. Ceva mare răsufla greu.
Ai fi zis că e un cal uriaş înhămat la o căruţă
foarte încărcată care tocmai o urcase până în
vârful unui deal.
Chiar în ultimul moment paşii cârmiră pe lângă
mine şi se opriră la fereastră. Eu îmi ţineam
respiraţia şi creatura de la fereastră părea să
respire pentru amândoi, trăgând lacom aerul în
plămânii săi de parcă niciodată nu i-ar fi fost de
ajuns.
Tocmai când nu mai puteam răbda, slobozi un
imens oftat, care sună obosit şi trist, în acelaşi
timp, iar ghetele nevăzute hârjâiră pe lespezi
încă o dată, paşii grei plecând de lângă fereastră,
înapoi, spre uşă. Când începură să coboare
bufnind treptele pivniţei, am fost şi eu în sfârşit
în stare să respir din nou.
Inima şi-a încetinit bătăile, mâinile au încetat
să-mi tremure şi, treptat, m-am liniştit. Trebuia
să mă adun.
Mă speriasem, dar dacă acesta fusese cel mai
rău lucru care trebuia să mi se întâmple în
noaptea aceea, trecusem prin el, trecusem
primul meu test. Urma să fiu ucenicul Vraciului,
aşadar trebuia să mă obişnuiesc cu locuri ca
hardughia asta bântuită.
Cam după vreo cinci minute, am început să mă
simt mai bine. Chiar m-am gândit să mai fac o
încercare de a dormi, dar, aşa cum spunea tata
uneori, „Cel rău nu se bucură de odihnă”. Ei
bine, nu ştiu cu ce greşisem, dar atunci izbucni
deodată un nou zgomot care mă tulbură.
Fu slab şi îndepărtat, la început – cineva
ciocănind la o uşă. Urmă o pauză, după care se
repetă. Trei bătăi distincte, dar ceva mai
apropiate, de data aceasta. O altă pauză şi alte
trei bătăi.
Nu mi-a luat mult să pricep. Cineva bătea cu
putere la fiecare uşă de pe stradă, venind din ce
în ce mai aproape de numărul treisprezece.
Când, în cele din urmă, ajunse la casa bântuită,
cele trei bătăi în uşa de la intrare au fost destul
de puternice cât să trezească şi morţii din somn.
Oare creatura din pivniţă o să urce treptele ca să
răspundă acestei somaţii? M-am simţit prins la
mijloc: ceva de afară voia să între; ceva de jos
voia să iasă afară.
Şi atunci, deodată, parcă mi s-a luminat cerul.
O voce mă striga de dincolo de uşa de la intrare, o
voce pe care am recunoscut-o.
— Tom! Tom! Deschide uşa! Lasă-mă să intru!
Era mama. Am fost atât de bucuros s-o aud
încât am dat fuga la uşa din faţă, fără să mă
gândesc. Afară ploua şi sigur era leoarcă.
— Repede, Tom, repede! Îmi strigă mama. Nu
mă face să aştept.
Ridicam deja zăvorul uşii ca s-o deschid, când
mi-a fulgerat prin minte ce mă prevenise Vraciul:
„Nu deschide uşa de la intrare nimănui,
indiferent cât de stăruitor ar bate…”
Dar cum puteam s-o las pe mama afară, în
noapte?
— Hai, Tom! Dă-mi drumul! Se rugă vocea din
nou.
Amintindu-mi de ceea ce spusese Vraciul, am
tras adânc aer în piept şi am încercat să judec.
Bunul-simţ îmi spuse că nu se putea să fie ea. De
ce ar fi venit după mine până aici? Cum să fi ştiut
încotro o luaserăm noi? Mama, de altfel, nici n-ar
fi călătorit singură. Tata sau Jack ar fi însoţit-o.
Nu, era altceva ceea ce aştepta afară. Ceva fără
mâini, care totuşi putea să bată la uşă. Ceva fără
picioare, care totuşi putea să stea nemişcat pe
caldarâm.
Bătăile începură să se înteţească.
— Te rog, lasă-mă înăuntru, Tom, se milogi
vocea. Cum poţi să fii atât de împietrit la suflet şi
de hain? Mi-e frig, m-a plouat şi sunt obosită.
În cele din urmă, începu să plângă şi atunci am
fost sigur că nu era mama. Mama era puternică.
Mama niciodată n-ar fi plâns, indiferent ce
lucruri rele i s-ar fi întâmplat.
După câteva clipe, zgomotele s-au stins şi apoi
au încetat cu desăvârşire. M-am întins pe jos în
odaie şi am încercat din nou să dorm. M-am tot
răsucit de pe-o parte pe alta, dar oricât m-am
străduit, n-am putut aţipi. Vântul începuse să
zgâlţâie ochiurile de geam din ferestre cu şi mai
mare putere şi, la fiecare oră fixă şi la fiecare
jumătate de oră, auzeam dangătele orologiului
bisericii, aducându-mă tot mai aproape de
miezul nopţii.
Cu cât se apropia momentul să cobor treptele
pivniţei, cu atât mai agitat deveneam. Voiam cu
tărie să trec proba Vraciului, dar, oh, cât de mult
tânjeam să fiu iarăşi acasă, în patul meu
îmbietor, sigur şi călduros.
Şi atunci, imediat după ce orologiul făcu auzit
un singur dangăt – cel de unsprezece şi jumătate
– reîncepu săpatul…
Încă o dată am auzit rarul buf-buf al ghetelor
grele urcând scara din pivniţă; încă o dată uşa se
deschise şi nevăzutele ghete păşiră în odaia din
faţă. În acest timp, singura parte din mine care
se mai mişca era inima, dar şi ea bătea cu atâta
putere, încât părea că o să-mi spargă pieptul.
Numai că, acum, ghetele nu mai cârmiră spre
fereastră. Merseră înainte. Buf! Buf! Buf! Veniră
drept spre mine.
M-am simţit înşfăcat violent de păr şi de pielea
de pe ceafă şi ridicat în sus, întocmai cum îşi
duce puii pisica-mamă. Apoi o mână nevăzută mi
se încolăci pe după mijloc, lipindu-mi strâns
braţele pe lângă corp. Am încercat să trag aer în
piept, dar n-a fost cu putinţă. Strânsoarea
braţelor nevăzute îmi zdrobea pieptul.
Am fost dus pe sus spre uşa pivniţei. Nu vedeam
ce anume mă căra, dar îi auzeam respiraţia
şuierătoare şi m-am zbătut, cuprins de panică,
pentru că, deşi n-aş putea să spun cum, ştiam
exact ce urma să mi se întâmple. Cumva ştiam
de ce auzisem săpatul din pivniţă. Urma să fiu
coborât, pe treptele beciului, în beznă, şi ştiam
că acolo mă aştepta un mormânt. Urma să fiu
îngropat de viu.
Eram îngrozit şi am încercat să strig, dar a fost
şi mai rău pentru mine decât atunci când doar
eram ţinut ca în cleşte. Paralizasem, nu-mi mai
puteam mişca nicio fibră…
Deodată m-am prăbuşit…
M-am trezit în patru labe, holbându-mă la uşa
deschisă a pivniţei, la numai câteva degete de
prima treaptă a scării. În culmea groazei, cu
inima bătându-mi nebuneşte în piept, m-am
ridicat în picioare, clătinându-mă, şi am trântit
uşa de la pivniţă. Încă tremurând din toate
încheieturile, m-am târât îndărăt în odaia din
faţă ca să descopăr acolo că una dintre cele trei
porunci ale Vraciului fusese încălcată.
Lumânarea se stinsese…
Îndreptându-mă spre fereastră, o izbucnire
scurtă de lumină inundă odaia, urmată de un
asurzitor bubuit de tunet, aproape drept în
creştetul meu. Ploaia cădea în rafale peste casă,
bătând toba în ferestre şi făcând uşa de la intrare
să trosnească şi să geamă de parcă ar fi încercat
cineva să pătrundă înăuntru.
M-am holbat jalnic câteva minute, pândind
fulgerele. Era o noapte cu furtună, dar, cu toate
că fulgerele mă speriau, aş fi dat orice să fiu
afară, pe străzi; orice dar să nu mai fiu silit să
cobor în pivniţa aceea.
Din depărtare, orologiul bisericii începu să bată.
Am numărat dangătele şi au fost douăsprezece.
Acum trebuia să înfrunt ceea ce era în pivniţă.
În clipa aceea, când un fulger lumină din nou
odaia, am observat giganticele urme de tălpi de
pe pardoseală. La început, am crezut că erau ale
Vraciului, numai că erau negre, de parcă
uriaşele ghete care le lăsaseră fuseseră pline de
praf de cărbune. Veneau dinspre uşa de la
bucătărie, se înşirau până la fereastră şi apoi se
întorceau şi se duceau înapoi pe acelaşi drum pe
care veniseră. Înapoi în pivniţă. Jos, în bezna în
care trebuia să cobor eu!
Silindu-mă să mă mişc, am pipăit pe pardoseală
după mucul de lumânare. Apoi am bâjbâit în jur
după bocceluţa mea de haine. Înfăşurată în ele,
chiar la mijloc, era cutia cu iască şi amnar pe
care mi-o dăruise tatăl meu.
Orbecăind prin întuneric, am scuturat mica
grămăjoară de iască pe pardoseală şi m-am
folosit de amnar şi de o piatră, lovindu-le ca să
sară scântei. Am tot scăpărat deasupra
grămăjoarei de iască până când a luat foc,
arzând exact atât cât să apuc să aprind
lumânarea. Habar n-avea tata că darul lui avea
să mi se dovedească atât de curând folositor.
Cum am deschis uşa pivniţei, un fulger a licărit
pe neaşteptate, urmat de un bubuit de tunet care
a zguduit toată casa din temelii, rostogolindu-se
în jos, pe treptele din faţa mea. Am coborât în
pivniţă, cu mâna tremurând şi mucul de
lumânare săltând bezmetic, făcând să danseze
umbre fantomatice pe zid.
Nu voiam să mă duc acolo, jos, dar, dacă nu
izbuteam în testul Vraciului, probabil că urma să
mă văd pe drumul spre casă de îndată ce avea să
se lumineze de ziuă. Îmi închipuiam ruşinea mea
când aveam să-i povestesc mamei ce se
întâmplase.
Opt trepte şi am trecut de colţ, astfel că acum
vedeam interiorul pivniţei. Nu era mare, dar
umbre întunecate stăruiau prin unghere, unde
lumina lumânării nu putea răzbate, şi de tavan
atârnau, ca nişte perdele fragile şi murdare,
pânzele de păianjen. Mici bucăţi de cărbune şi
lăzi mari de lemn erau împrăştiate peste tot pe
podeaua de lut bătătorit, iar lângă un butoi uriaş
de bere se afla o masă veche de lemn. M-am
strecurat pe lângă butoi şi am observat ceva, în
colţul cel mai îndepărtat. Ceva ghemuit după
nişte lăzi, care mă sperie atât de tare încât
aproape c-am scăpat lumânarea din mână.
Era o formă întunecată, semănând cu un
morman de zdrenţe, care făcea zgomot. Se auzea
slab şi regulat, ca o respiraţie.
Am făcut un pas către zdrenţele acelea; apoi
încă unul, punându-mi la bătaie întreaga putere
a voinţei ca să-mi silesc picioarele să se mişte. Şi,
când am ajuns atât de aproape încât l-aş fi putut
atinge cu mâna, acel ceva a început deodată să
crească. Dintr-o umbră pe pământ s-a înălţat în
faţa mea până când a devenit de trei sau de patru
ori mai mare.
Aproape c-am fugit. Era înalt, negru, cu o glugă
pe cap şi înspăimântător, cu ochii verzi,
strălucitori.
Abia atunci am băgat de seamă toiagul pe care îl
ţinea în mâna stângă.
— Ce te-a reţinut? Întrebă Vraciul. Ai întârziat
aproape cinci minute!
CAPITOLUL 04
SCRISOAREA
— Am locuit în casa asta pe când eram copil,
zise Vraciul, şi am văzut lucruri care ţi-ar fi oprit
inima în loc, dar eram singurul care le putea
vedea, iar tata obişnuia să mă bată pentru că
zicea că spun minciuni. Ceva obişnuia să iasă
din pivniţă. Acelaşi lucru l-ai văzut probabil şi
tu. Aşa e?
Am dat din cap.
— Ei bine, n-are de ce să te sperie, băiete. Este
doar un alt spectru, o fărâmă a unui suflet
tulburat care s-a dus în locuri mai bune. Fiindcă
n-a renunţat la partea rea din el însuşi, a rămas
prins aici pentru totdeauna.
— Ce a făcut? Am întrebat eu, vocea mea abia
trezind un slab ecou sub boltă.
Vraciul clătină din cap cu tristeţe.
— A fost un miner care s-a îmbolnăvit de
plămâni, atât de rău încât n-a mai putut munci.
Zi şi noapte nu făcea altceva decât să tuşească şi
să se chinuie să respire, iar biata lui nevastă
muncea pentru amândoi. Lucra la o brutărie,
dar, din nenorocire pentru amândoi, era o femeie
foarte drăguţă. Sunt rare femeile în care poţi să
ai încredere, iar cele drăguţe sunt cele mai
păcătoase.
Ca să înrăutăţească şi mai tare situaţia, el fiind
un bărbat foarte gelos, boala îl înveninase şi mai
abitir, într-o seară, când să se întoarcă de la
brutărie, ea a întârziat foarte mult, iar el se tot
ducea la fereastră, măsurând odaia în lung şi-n
lat, înfuriindu-se din ce în ce mai tare, pentru că
îşi închipuia că ea era cu un alt bărbat.
Când, în sfârşit, nevasta s-a întors, omul
turbase de-a dreptul, încât i-a crăpat capul cu
un bulgăre mare de cărbune. Apoi a lăsat-o
acolo, în ghearele morţii, pe pardoseală, şi a
coborât în pivniţă să-i sape un mormânt. Era
încă vie când s-a întors bărbatul ei, dar nu se
putea mişca, nici să strige nu putea. Aceasta e
groaza care ni se transmite, pentru că este
întocmai ce a simţit ea când el a luat-o în braţe şi
a dus-o jos, în bezna pivniţei. L-a auzit săpând.
Ştia ce urmează să-i facă.
Mai târziu, în aceeaşi noapte, el s-a sinucis.
Este o poveste tristă, dar, cu toate că ei şi-au
găsit pacea acum, spectrul lui încă mai
hălăduieşte pe aici, la fel ca şi ultimele ei
amintiri, ambele destul de puternice cât să-i
chinuie pe oameni ca noi. Noi vedem lucruri pe
care alţii nu le pot vedea, ceea ce este deopotrivă
un har şi un blestem. Totuşi, în îndeletnicirea
noastră, ne este de mare ajutor.
M-am cutremurat. Îmi era milă de biata nevastă
care fusese omorâtă şi îmi era milă şi de minerul
care o ucisese. Îmi era milă chiar şi de Vraci,
închipuindu-mi ce a însemnat copilăria sa,
petrecută într-o casă ca aceasta.
Am privit în jos spre lumânarea pe care o
aşezasem în mijlocul mesei. Arsese aproape până
la capăt, iar flacăra începuse ultimul ei dans, dar
Vraciul nu dădu niciun semn că ar fi vrut să se
întoarcă sus. Nu-mi plăceau umbrele de pe faţa
lui. Aceasta arăta de parcă se preschimba
treptat, de parcă se prefăcea într-un bot sau ceva
de soiul ăsta.
— Ştii cum mi-am învins frica? Mă întrebă el.
— Nu, domnule.
— Într-o noapte, eram atât de îngrozit încât am
ţipat, fără să mă mai pot stăpâni. Am sculat
toată casa în picioare şi, cuprins de furie, tata
m-a înşfăcat de ceafă şi m-a dus pe sus în
pivniţă. Apoi a luat un ciocan şi a bătut uşa în
cuie, în urma mea.
Nu eram prea mare. Aveam cam vreo şapte ani,
cel mult. Am urcat treptele înapoi şi, zbierând
din toţi bojocii, am râcâit cu unghiile şi am
împins cu toată puterea mea în uşă. Dar tata era
un om aspru şi m-a lăsat singur, în beznă. Am
fost silit să rămân aşa ore în şir, până mult după
ivirea zorilor. După un timp, m-am liniştit şi…
ştii ce am făcut atunci?
Am clătinat din cap, încercând să nu mă uit la
faţa lui. Ochii îi scânteiau foarte tare şi semăna
mai mult ca niciodată cu un lup.
— Am coborât treptele şi m-am aşezat aici, în
pivniţa asta, în beznă. Apoi, am tras de trei ori
aer în piept şi mi-am înfruntat frica. Am
înfruntat însuşi întunericul, care este cel mai
înfricoşător lucru din toate, mai ales pentru
oameni ca noi, pentru că nouă ni se arată fel şi
fel de creaturi malefice în întuneric. Le auzim
şoaptele şi iau forme pe care numai ochii noştri
le pot vedea. Dar am făcut-o, iar, când am ieşit
din pivniţa asta, ce fusese cel mai rău trecuse.
În clipa aceea, lumânarea a început să picure,
după care s-a stins, aruncându-ne într-un
întuneric deplin.
— Asta e, băiete, vorbi Vraciul. Aici nu suntem
decât tu, eu şi întunericul. Poţi suporta? Eşti
potrivit să fii ucenicul meu?
Glasul lui suna schimbat, cumva mai profund şi
mai nepământesc. Mi l-am închipuit în patru
labe, cu păr de lup acoperindu-i toată faţa, iar
dinţii crescându-i şi devenind mai lungi.
Tremuram şi n-am putut vorbi până când n-am
tras adânc a treia oară aer în piept. Abia atunci
i-am dat răspunsul. Era ceva ce spunea tata de
fiecare dată când trebuia să facă vreun lucru
neplăcut sau greu.
— Cineva trebuie s-o facă şi p-asta. Aşa că, aş
putea fi foarte bine chiar eu.
Se păru că Vraciul îmi socoteşte răspunsul
foarte amuzant, fiindcă hohotele sale de râs
umplură pivniţa şi săltară din treaptă în treaptă,
în sus, până se ciocniră de următorul bubuit de
tunet, care se prăvăli pe scară în jos.
— Cu aproape treisprezece ani în urmă, zise
Vraciul, mi-a fost trimisă o scrisoare cu pecete.
Era scurtă şi la obiect şi era scrisă în greceşte.
Mama ta mi-a trimis-o. Ştii ce conţinea?
— Nu, am răspuns eu liniştit, întrebându-mă
oare ce avea să urmeze.
— „Tocmai am adus pe lume un copil”, scria ea,
„şi este al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu.
Numele său este Thomas J. Ward şi este darul
meu pentru Comitat. Când va fi destul de mare, o
să-ţi trimit vorbă. Pregăteşte-l bine. O să fie cel
mai bun ucenic pe care l-ai avut vreodată şi o să
fie, de asemenea, ultimul tău ucenic.”
Noi nu ne folosim de magie, băiete, continuă
Vraciul, şi vocea îi sună puţin mai tare ca o
şoaptă a întunericului. Principalele unelte în
meseria noastră sunt bunul-simţ, curajul şi
aşternerea exactă a faptelor pe hârtie, ca să
putem învăţa din experienţele trecutului. Mai
presus de toate, noi nu credem în profeţie. Nu
credem că viitorul a fost deja stabilit. Aşadar,
dacă se dovedeşte adevărat ceea ce a scris mama
ta, atunci înseamnă că noi l-am făcut să se
adeverească. Înţelegi?
Glasul său avea un ton tăios de mânie, dar
ştiam că nu era la adresa mea, aşa că m-am
mulţumit să dau din cap, prin întuneric.
— Cât despre faptul că ai fi darul mamei tale
pentru Comitat, absolut fiecare dintre ucenicii
mei era al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Aşa
că nu începe să crezi că ai fi deosebit. Ai destul
de învăţat şi te aşteaptă multă muncă.
După câteva clipe de tăcere, Vraciul continuă:
— Familia poate fi dăunătoare – glasul i se
îmblânzise, mânia îi dispăruse. Eu am mai
rămas numai cu doi fraţi, în prezent. Unul este
lăcătuş şi ne înţelegem bine, dar celălalt nu mai
vorbeşte cu mine de mai bine de patruzeci de ani,
cu toate că locuieşte aici, în Horshaw.
Când am părăsit casa, furtuna trecuse şi se
vedea luna. În timp ce Vraciul încuia uşa de la
intrare, am băgat de seamă pentru prima oară ce
era scrijelit în lemnul ei:
Vraciul făcu un semn din cap în direcţia
inscripţiei.
— Folosesc semne din acestea ca să-i previn pe
ceilalţi, care se pricep să le citească, sau, uneori,
doar ca să-mi împrospătez memoria. Recunoşti
litera grecească gama. Este semnul folosit şi
pentru o stafie, şi pentru un spectru. Crucea de
jos din partea dreaptă, este cifra romană zece,
care este rangul cel mai de jos dintre toate. Tot ce
urmează după şase este doar un spectru. Nu
există nimic în casa de aici care să-ţi poată face
rău; asta, dacă eşti curajos. Ţine minte,
întunericul se hrăneşte cu frica noastră. Fii
curajos şi niciun spectru n-are ce să-ţi facă.
„Dacă aş fi ştiut eu asta de la început!”
— Hai, curaj, băiete! Zise Vraciul. Ţi-a căzut
nasul în ghete! Ei, poate că asta o să te învioreze.
Scoase roata de brânză din buzunar, rupse o
bucăţică şi mi-o întinse.
— Mestec-o, zise el, dar n-o înghiţi dintr-odată.
L-am urmat, de-a lungul străduţei pavate. Aerul
era umed, dar barem nu mai ploua, iar spre
apus, pe cer, norii semănau cu lâna mieilor şi
începuseră să se sfâşie şi să se destrame în
zdrenţe.
Am ieşit din sat şi am continuat să mergem spre
miazăzi. Chiar la marginea satului, de unde
strada pavată devenea un drumeag noroios, se
înălţa o mică biserică. Părea lăsată în voia sorţii –
ici-colo îi lipsea câte-o plăcuţă de ardezie din
acoperiş, iar vopseaua de pe uşa principală era
scorojită. Nu cred că văzuserăm pe cineva de
când părăsiserăm casa, dar aici era un om, care
stătea chiar la intrare. Avea părul alb şi era
uscăţiv, soios şi neîngrijit.
Hainele sale negre îl arătau a fi preot, dar, pe
când ne apropiam de el, expresia chipului său
îmi atrase atenţia. Se uita încruntat la noi, cu
toată faţa schimonosită de încordare. Şi, la un
moment dat, făcu, teatral, un uriaş semn al
crucii, pur şi simplu înălţându-se pe vârful
picioarelor când îl începu, întinzându-şi spre cer
degetul arătător de la mâna dreaptă, cât de sus
putu. Mai văzusem şi înainte preoţi făcând acest
semn, dar niciodată gesticulând aşa de larg, de
exagerat şi cu atâta mânie. O mânie care părea
îndreptată către noi.
Am bănuit că avea un cui împotriva Vraciului
sau poate împotriva îndeletnicirii sale. Ştiam că
este o îndeletnicire care îi supăra pe cei mai
mulţi oameni, dar niciodată nu văzusem o
asemenea reacţie.
— Ce-avea? Am întrebat eu, după ce am trecut
de om şi nu ne mai putea auzi.

— Preoţii! Pufni Vraciul, cu mânia ascuţită în


glas. Ştiu tot, dar nu văd nimic! Iar acesta este
mai rău ca oricare. Este celălalt frate al meu.
Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe, dar am avut
cuviinţa să nu-l descos. Mi se părea că am o
mulţime de aflat despre Vraci şi trecutul lui, dar
simţeam că erau lucruri pe care avea să mi le
spună doar atunci când eu aveam să fiu
îndeajuns de bine pregătit.
Aşa că l-am urmat către miazăzi, cărându-i
sacul cel greu şi gândindu-mă la ce scrisese
mama în scrisoare. N-ar fi fost niciodată în stare
să se laude sau să facă afirmaţii smintite. Mama
spunea doar ceea ce trebuia să fie spus, şi asta
însemna că era convinsă de adevărul fiecărui
cuvânt. Uneori o lua înaintea lucrurilor şi făcea
ceea ce trebuia făcut. Vraciul îmi spusese că nu
puteai face mai nimic cu spectrele, dar mama
amuţise o dată spectrele de pe Dealul
Spânzuraţilor.
Să fii al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu nu era
nimic deosebit, pentru această îndeletnicire – îţi
trebuia genealogia asta doar ca să fii luat ucenic
de un vraci. Dar ştiam că la mine mai era ceva,
care mă făcea într-adevăr deosebit.
Eram, deopotrivă, fiul mamei mele.
CAPITOLUL 05
DUHURI RELE ȘI VRĂJITOARE
Ne îndreptam spre ceea ce Vraciul numea Casa
lui de Iarnă.
Mergând aşa, cei din urmă nori ai dimineţii s-au
topit în zare şi deodată am descoperit că era ceva
schimbat la soare. Chiar şi în Comitat, soarele
mai străluceşte şi iarna, ceea ce este un lucru
bun, fiindcă de obicei înseamnă că nu plouă; dar
există o perioadă, la fiecare început de an, când îi
bagi de seamă căldura pentru prima oară. Este
ca întoarcerea unui vechi prieten.
Vraciul se pare că se gândea la acelaşi lucru,
pentru că deodată s-a oprit din mersul lui
haiducesc, uitându-se la mine dintr-o parte şi
dăruindu-mi unul dintre rarele sale zâmbete.
— Aceasta este prima zi de primăvară, băiete,
zise el, aşa că ne vom duce la Chipenden.
Părea ciudat să spună asta. Adică se ducea
întotdeauna la Chipenden în prima zi de
primăvară? Şi dacă da, de ce? L-am întrebat.
— Tabăra de primăvară, îmi explică el. Iernăm
la marginea Mlaştinii Anglezarke şi ne petrecem
vara în Chipenden.
— N-am auzit niciodată de Anglezarke. Unde
vine asta? Am întrebat eu.
— În capătul sudic al Comitatului, băiete. Este
locul unde m-am născut eu. Am locuit acolo
până când tata ne-a luat cu el în Horshaw.
Măcar de Chipenden auzisem, ceea ce mă făcu
să mă simt mai bine. Am descoperit astfel că, în
calitate de ucenic al Vraciului, trebuia să
călătoresc mult şi să învăţ cum să mă orientez.
Fără să mai zăbovim, ne-am schimbat direcţia,
apucând-o către nord-est, spre şirul dealurilor
mari din depărtare. N-am mai întrebat şi altceva,
dar în noaptea aceea, când ne-am adăpostit din
nou într-un hambar rece şi masa ne-a fost
alcătuită iarăşi din numai câteva muşcături de
brânză galbenă, stomacul meu a început să fie
convins că îmi fusese tăiat gâtul. Niciodată
nu-mi fusese atât de foame.
M-am întrebat unde o să stăm în Chipenden şi
dacă o să găsim ceva omenesc de mâncare. Nu
ştiam pe nimeni care să mai fi fost vreodată până
acolo, dar bănuiam că este un loc retras,
neprietenos, undeva în mijlocul dealurilor – între
cocoaşele cenuşii şi purpurii care abia se zăreau
de la ferma tatălui meu. Întotdeauna mi se
păruseră nişte dihănii uriaşe dormind, dar asta
mi se trăgea probabil de la unul dintre unchii
mei, care obişnuia să-mi spună astfel de poveşti.
Noaptea, zicea el, jivinele acelea se puneau în
mişcare şi, până dimineaţa, sate întregi
dispăreau de pe faţa pământului, prefăcute-n
ţărână sub greutatea trupurilor lor.

În zorii zilei următoare, nori negri şi grei


acoperiseră din nou soarele şi se părea că vom
mai avea ceva de aşteptat până să vedem şi a
doua zi de primăvară. Vântul se stârnise şi el,
smucindu-ne de haine când am început, treptat,
să urcăm, şi zburătăcind păsările de colo-colo pe
sub bolta cerului, în vreme ce norii se întreceau
care să ascundă primii coamele dealurilor.
Mergeam încet şi-i eram recunoscător Vraciului
pentru asta, fiindcă îmi răsărise câte o băşică
urâtă la ambele călcâie. Astfel, abia după-amiaza
târziu ne-am apropiat de Chipenden, când
lumina zilei deja începuse să se împuţineze.
Atunci, deşi vântul continua să bată cu furie,
cerul se limpezi şi dealurile purpurii îşi arătară
zimţii în zare. Vraciul nu scosese nici două vorbe
în timpul călătoriei, dar acum părea de-a dreptul
înflăcărat, în timp ce îmi numea, unul după
altul, fiecare deal. Purtau nume precum Vârful
Parlick, care era cel mai apropiat de Chipenden;
altele – unele vizibile, unele ascunse şi
îndepărtate – se numeau Colina Meilor, Dealul
Şeii şi Dealul Lupului.
Când l-am întrebat pe magistrul meu dacă erau
lupi pe Dealul Lupului, a zâmbit cu cruzime.
— Lucrurile se schimbă repede pe aici, băiete,
zise el, şi trebuie să fim mereu cu ochii în patru.
Când am zărit primul acoperiş de casă din satul
care ne apăruse în faţă, Vraciul mi-a făcut semn
spre o cărare îngustă, care se desprindea de
drum ca să şerpuiască în sus, pe marginea unui
mic izvor care gâlgâia printre pietre.
— Casa mea e într-acolo, zise el. E un drum
ceva mai lung, dar aşa ne putem feri de-a trece
prin sat. Îmi place să păstrez distanta faţă de
oamenii care trăiesc în sat. Şi ei socotesc că e
mai bine aşa.
Mi-am amintit ce spusese Jack despre Vraci şi
mi s-a strâns inima. Avusese dreptate. Era o
viaţă de sihastru. Sfârşeai prin a trăi de unul
singur.
Erau câţiva copaci piperniciţi de-o parte şi de
alta a izvorului, agăţându-se de panta abruptă a
dealului şi împotrivindu-se forţei vântului, dar
apoi, chiar în faţa noastră, începea o pădure de
sicomori şi frasini; când am intrat în ea, vântul
păru să se stingă până ce rămase doar ca un
suspin în depărtare. Pădurea nu era decât un
pâlc mai mare de copaci, vreo câteva sute sau
cam aşa, un adăpost împotriva rafalelor de vânt.
După câteva clipe, însă, am înţeles că era mai
mult decât atât.
Băgasem eu de seamă şi altădată că unii copaci
sunt gălăgioşi, întotdeauna trosnindu-şi crengile
sau foşnindu-şi frunzele, în vreme ce alţii abia
dacă fac vreun zgomot. Deasupra noastră,
departe, auzeam şuierul vântului, dar prin
pădure, singurele zgomote care se puteau auzi
erau ale ghetelor noastre. Totul era mut, o
pădure întreagă cu arbori atât de încremeniţi în
tăcere, încât am simţit un fior pe şira spinării
străbătându-mă de sus până jos. Aveam senzaţia
că trăgeau cu urechea la noi.
Apoi am ieşit într-un luminiş şi drept în faţa
noastră se afla o casă. Era înconjurată de un
gard viu, de păducel înalt şi des, încât numai
partea de sus a etajului şi acoperişul se puteau
vedea. Din horn se ridica un fuior alb de fum. Se
ridica drept în sus, netulburat, până când,
deasupra copacilor, vântul îl mâna spre răsărit.
Casa şi grădina, am observat eu atunci, erau
aşezate într-o scobitură din costişa dealului.
Arătau de parcă un uriaş îndatoritor venise şi le
făcuse loc, smulgând o mână de pământ.
L-am urmat pe Vraci pe lângă gard, până când
am ajuns la o poartă de metal. Poarta era
scundă, nu-mi trecea de piept, şi fusese vopsită
în verde strălucitor, o operaţiune care fusese
încheiată de atât de puţină vreme încât mă
întrebam dacă vopseaua apucase să se usuce şi
dacă Vraciul nu se va mânji pe mâna pe care o
întinsese fără întârziere spre ivăr.
Deodată, s-a întâmplat ceva care m-a făcut
să-mi ţin respiraţia. Mai înainte ca Vraciul să-l
atingă, ivărul s-a ridicat de la sine şi poarta s-a
deschis încet, parcă împinsă de o mână
nevăzută.
— Mulţumesc, l-am auzit pe Vraci zicând.
Uşa din faţă nu s-a deschis singură, pentru că a
trebuit mai întâi descuiată cu o cheie mare, pe
care Vraciul o scoase din buzunar. Părea
asemănătoare cu aceea pe care o folosise ca să
descuie uşa casei din Fundătura Watery.
— E aceeaşi cheie pe care ai folosit-o în
Horshaw? Îl întrebai eu.
— Da, băiete, zise el, aruncând o privire în jos,
spre mine, în timp ce deschidea uşa. Fratele
meu, lăcătuşul, mi-a dat-o. Descuie cele mai
multe încuietori, asta dacă. Nu sunt foarte
complicate. Şi se dovedeşte foarte folositoare în
munca noastră.
Uşa scoase un scârţâit zgomotos şi un vaier
profund, iar eu l-am urmat pe Vraci într-un
vestibul mic şi întunecos. Din el porneau o scară
abruptă la dreapta şi un culoar îngust la stânga.
— Lasă bagajele jos, la picioarele scării, zise
Vraciul. Hai, băiete! Nu tândăli. Nu-i timp de
pierdut. Îmi place mâncarea sfârâind de
fierbinte!
Astfel, lăsând sacul lui şi bocceaua mea
unde-mi spusese, l-am urmat pe culoar spre
bucătărie şi spre ademenitorul miros de mâncare
fierbinte.
Când am intrat acolo, n-am fost dezamăgit. Îmi
amintea de bucătăria mamei mele. La fereastră,
pe pervazul lat, creşteau flori în ghivece mari, iar
apusul soarelui împestriţa încăperea cu umbrele
frunzelor. În capătul celălalt, un foc uriaş ardea
vesel, revărsându-şi căldura în toată bucătăria,
şi chiar în mijloc, pe pardoseala de piatră, se afla
o masă mare de stejar. Pe masă erau aşezate
două tăvi goale, imense, iar, în centru, cinci
farfurii obişnuite, vârfuite cu mâncare, lângă o
oală plină până la buză cu sos aburind.
— Stai jos şi poftă bună, băiete, mă pofti
Vraciul, iar eu nu aşteptai să mă invite de două
ori.
Mi-am luat singur un hartan de pui şi o halcă de
carne de vită, abia mai rămânând loc pe tavă
pentru mormanul de cartofi prăjiţi şi salată cu
care am umplut-o. La sfârşit, am stropit
mormanul cu sosul care era atât de gustos, încât
numai mama îl putea face mai bun.
Mă întrebam unde o fi bucătăreasa şi cum de
ştiuse cu atâta precizie când vom sosi, încât să
ne aştepte cu mâncarea fierbinte, gata aşezată pe
masă. Mă frământau puzderie de întrebări, dar
eram şi foarte obosit, aşa că mi-am păstrat
energia pentru a mânca. Iar când eu am înghiţit
şi ultimul dumicat, Vraciul îşi curăţase deja
farfuria.
— Ţi-a plăcut? Mă întrebă el.
Am încuviinţat cu un semn din cap, aproape
prea ghiftuit să mai pot vorbi. Mi se închideau
ochii de somn.
— După o cură cu brânză, e întotdeauna plăcut
să vii acasă la o mâncare fierbinte, zise el.
Mâncăm bine aici. Ne refacem puterile după
perioada în care suntem plecaţi la muncă.
Am dat din nou din cap şi am început să casc.
— Sunt multe de făcut mâine, aşa că treci în
pat. Al tău se află în odaia cu uşa verde, în capul
primului palier al scării, îmi spuse Vraciul. Somn
uşor, dar să rămâi în camera ta şi să nu
hoinăreşti prin casă, la noapte. Ai să auzi un
clopoţel sunând când o să fie gata micul dejun.
Să coborî îndată ce-l auzi – când cineva găteşte o
mâncare bună, şi-ar putea ieşi din fire, dacă tu o
laşi să se răcească. Dar să nu coborî nici prea
devreme, pentru că şi treaba asta ar putea fi
socotită la fel de supărătoare.
Am dat din cap, i-am mulţumit pentru masă şi
am luat-o înapoi pe culoar către intrare. Sacul
Vraciului şi bocceaua mea dispăruseră.
Întrebându-mă cine ar fi putut să le ia de acolo,
am urcat scara să mă duc la culcare.
Noua mea odaie s-a dovedit a fi mult mai
spaţioasă decât cea de acasă, pe care, o vreme,
fusesem nevoit s-o împart şi cu doi dintre fraţii
mei. În aceasta de acum încăpuseră bine un pat,
o măsuţă cu o lumânare, un scaun şi un scrin,
cât să mai rămână destul loc să te plimbi prin ea
în voie. Şi acolo, pe scrin, mă aştepta bocceaua
cu lucrurile mele.
În partea opusă uşii era o fereastră mare cu
cercevele, împărţită în opt ochiuri de geam atât
de gros şi zgrunţuros, încât vedeam numai
spirale şi rotocoale din culorile de afară. Totuşi,
fereastra nu arăta de parcă n-ar fi fost deschisă
de ani buni. Patul era lipit chiar de-a lungul
peretelui de sub ea, aşa că mi-am scos ghetele,
am îngenuncheat pe cuvertură şi am încercat să
deschid fereastra. Cu toate că era un pic
înţepenită, s-a dovedit mai lesne decât aş fi
crezut. M-am folosit de sfoara cercevelei ca să
ridic jumătatea de jos a ferestrei, cu o serie de
smucituri, doar atât cât să-mi scot capul afară şi
să mă uit mai bine în jur.
Am putut vedea o pajişte întinsă dedesubt,
tăiată în două de o alee cu pietriş care se pierdea
în pădure. Deasupra coroanelor copacilor, în
dreapta, se zăreau dealurile, primul dintre ele
fiind atât de aproape încât aveam impresia că aş
putea să-l ating cu mâna. Am respirat o dată
adânc aerul rece şi înviorător, şi mi-am umplut
nările cu mirosul de iarbă, înainte de a-mi trage
capul înăuntru şi a-mi desface bocceluţa cu
lucrurile mele. Toate au încăput cu uşurinţă în
sertarul de sus al scrinului. Când îl închideam,
am observat deodată inscripţiile de pe peretele
din umbră, de vizavi de picioarele patului.
Peretele era acoperit cu nume, toate mâzgălite
cu cerneală neagră pe tencuiala subţire. Unele
nume erau mai mari decât restul, ca şi cum cei
ce le scriseseră aveau o mai bună părere despre
ei. Multe se şterseseră cu vremea şi m-am
întrebat dacă erau cumva numele celorlalţi
ucenici, de dinaintea mea, care dormiseră tot în
odaia aceasta. Oare trebuia să-mi adaug şi eu
numele sau să aştept sfârşitul primei luni, când
s-ar fi putut să fiu luat definitiv ca ucenic? Nu
aveam nici condei, nici cerneală, aşa că
problema rămânea de rezolvat mai târziu, dar am
cercetat peretele mai îndeaproape, încercând să
aflu care era cel mai recent nume.
Am hotărât că era Billy Bradley – părea cel mai
clar şi fusese scrijelit într-un spaţiu îngust, sus,
unde peretele chiar se umplea. Pentru câteva
clipe m-am întrebat oare ce făcea Billy în prezent,
dar eram istovit şi muream de somn.
Cearşafurile erau curate şi patul ademenitor,
astfel că, fără să mai pierd vremea, m-am
dezbrăcat şi, de cum am pus capul pe pernă, am
adormit.

Când am deschis din nou ochii, soarele se


revărsa vesel pe fereastră. Visasem şi fusesem
deşteptat brusc de un zgomot. M-am gândit că
fusese probabil clopoţelul micului dejun.
Atunci mi-am pierdut capul. Oare chiar fusese
clopoţelul de jos, chemându-mă la masă, ori
fusese un clopoţel din visul meu? Cum puteam fi
sigur? Oare ce trebuia să fac? Se părea că aveam
să supăr bucătăreasa şi coborând mai devreme
şi întârziind. Atunci, spunându-mi că probabil
chiar auzisem clopoţelul, m-am îmbrăcat şi am
coborât imediat.
În vreme ce coboram, am auzit zdroncănitul
oalelor şi cratiţelor venind dinspre bucătărie,
dar, în clipa în care am deschis încet uşa, se lăsă
o linişte mormântală.
Atunci am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să mă
întorc numaidecât în odaia mea, pentru că era
limpede că micul dejun nu era gata. Farfuriile
fuseseră spălate de resturile cinei din ajun, dar
masa era încă goală şi vatra necurăţată de
cenuşa rece. De fapt, bucătăria era îngheţată,
ba, mai rău, părea să devină din ce în ce mai
îngheţată, cu fiecare secundă.
Greşeala mea a fost că am făcut un pas către
masă. Nici nu pusesem bine piciorul jos, când
am auzit ceva scoţând un sunet chiar în spatele
meu. Era de mânie, de asta nu încăpea îndoială.
Era, în mod hotărât, un şuierat de mânie şi era
foarte aproape de urechea mea stângă. Atât de
aproape încât i-am simţit şi răsuflarea care-l
însoţea.
Vraciul mă prevenise să nu cobor mai devreme
şi deodată am simţit că sunt într-adevăr în
pericol.
De-abia îmi încolţise în minte acest gând, când
ceva m-a plesnit foarte tare peste ceafă; m-am
clătinat spre uşă, pierzându-mi echilibrul şi
bulucindu-mă cu capul înainte.
N-am avut nevoie de al doilea avertisment. Am
zbughit-o afară din bucătărie şi pe scări în sus.
Dar, pe la jumătatea scării, am îngheţat. Cineva
stătea sus, în capul scării. Cineva înalt şi
ameninţător, căruia îi vedeam numai conturul
corpului, în lumina care se revărsa pe uşa
dormitorului meu.
M-am oprit, neştiind încotro s-o apuc, până
când am auzit o voce cunoscută şi m-am liniştit.
Era Vraciul.
Pentru prima oară mi se înfăţişa fără pelerina
lui lungă şi neagră. Purta o tunică neagră şi
pantaloni cenuşii, până la genunchi, şi am putut
vedea că, deşi era un bărbat înalt, cu umeri largi,
restul trupului era uscăţiv, poate din pricina
faptului că, în anumite zile, tot ce mânca se
reducea la o muşcătură de brânză. Arăta ca
majoritatea muncitorilor de la o fermă, atunci
când îmbătrânesc. Unii, fireşte, se îngraşă, dar
cei mai mulţi – precum cei pe care îi mai tocmea
tata câteodată, la strânsul recoltei, în ultima
vreme, de când mai toţi fraţii mei plecaseră de
acasă – sunt slabi, deşi vânoşi. „Mai slab
înseamnă mai sprinten”, spunea tata
întotdeauna, iar acum, Uitându-mă la Vraci,
înţelegeam cum de era în stare să meargă atât de
repede şi atât de mult timp fără odihnă.
— Te-am prevenit să nu coborî mai devreme,
zise el liniştit. Fără îndoială că ai încasat o
palmă. Să-ţi fie învăţătură de minte, băiete! Data
viitoare o poţi păţi mult mai rău.
— Am crezut că am auzit clopoţelul, am răspuns
eu. Dar se pare că a fost un clopoţel din visul
meu.
Vraciul râse încetişor.
— Asta este una dintre cele dintâi şi cele mai
importante lecţii pe care un ucenic le are de
învăţat, zise el. Şi anume diferenţa între starea
de veghe şi cea de vis. Unii n-o învaţă niciodată.
Clătină din cap, făcu un pas către mine şi mă
bătu uşor pe umăr.
— Hai cu mine, să-ţi arăt grădina! Trebuie să
începem de undeva şi o să ne trecem vremea
până când va fi gata masa de dimineaţă.
Când Vraciul mă conduse afară, pe uşa din
spatele casei, am descoperit că grădina era foarte
mare, mult mai mare decât mi se păruse mie
când mă uitasem la ea peste gard.
Am luat-o către răsărit, mijind ochii în soarele
dimineţii, până ce am ajuns la o pajişte întinsă.
În seara din ajun, crezusem că grădina era
complet înconjurată de gardul viu, dar acum
mi-am dat seama că greşisem. Erau mai multe
deschizături în gard, ca nişte porţi, dând în alte
grădini şi, drept în faţă, se afla pădurea. O alee
de pietriş alb tăia pajiştea şi se pierdea în
pădure.
— De fapt, sunt mai multe grădini, zise Vraciul.
Trei, mai precis, fiecare străbătută de o alee ca
asta. O să ne uităm mai întâi la grădina dinspre
răsărit. Este destul de lipsită de primejdii, când
soarele e sus pe cer, dar niciodată să n-o apuci
pe cărarea asta după lăsarea întunericului. Sau,
mai bine zis, să n-o apuci, dacă nu ai motive
foarte întemeiate şi în niciun caz când eşti
singur.
Tulburat, l-am urmat pe Vraci spre copaci. Iarba
era mai înaltă la marginea pajiştii şi smălţată de
clopoţei albaştri. Îmi plac clopoţeii albaştri,
pentru că înfloresc primăvara şi întotdeauna îmi
amintesc că lungile şi fierbinţile zile de vară nu
sunt prea departe; dar, acum, abia de m-am
uitat la ei. Soarele dimineţii era oprit de
coroanele dese ale copacilor, iar aerul devenise
deodată mult mai rece. Răcirea asta îmi aduse
aminte de intrarea mea nepoftită în bucătărie.
Cu siguranţă era ceva straniu şi periculos în
partea aceasta a pădurii, şi părea să se facă
hotărât cu mult mai frig cu cât înaintam printre
copaci.
Deasupra capetelor noastre erau nişte cuiburi
de ciori, iar croncăniturile lor răguşite,
mânioase, mă făceau să tremur mai tare decât
frigul. Erau aproape tot atât de plăcute la auz ca
tata, când se apuca să cânte la sfârşitul
mulsului. Dacă laptele se strica vreodată, mama
obişnuia să dea vina pe el.
Vraciul se opri şi arătă spre pământ, la vreo
cinci paşi în faţă.
— Ce-i asta? Mă întrebă el, cu vocea aproape de
şoaptă.
Iarba fusese îndepărtată şi în mijlocul marelui
petic de pământ dezgolit se afla o piatră de
mormânt. Era aşezată în picioare, dar puţin
înclinată spre stânga. În faţa ei, o bucată de
pământ de vreo şase picioare era înconjurată cu
lespezi mai mici, ceea ce era neobişnuit. Dar mai
era ceva, şi mai ciudat: de la un capăt la altul al
peticului de pământ, de-a curmezişul lui şi prinşi
în piroane de lespezile care îl înconjurau, erau
treisprezece drugi groşi de fier.
I-am numărat de două ori, ca să fiu sigur.
— Ei, hai, băiete… te-am întrebat ceva. Ce-i
asta?
Gura mi-era atât de uscată, încât vorbeam cu
greu, dar am izbutit să îngaim trei cuvinte:
— E un mormânt.
— Bun băiat. Asta se vede din prima. Observi
ceva neobişnuit? Mă întrebă el mai departe.
Atunci n-am mai putut să vorbesc deloc, aşa că
am dat doar din cap.
El zâmbi şi mă bătu uşurel pe umăr.
— Nu ai de ce să te temi. Este doar o vrăjitoare
moartă, şi încă una destul de nepricepută. A fost
îngropată în pământ nesfinţit, în afara
cimitirului, care se află la vreo câteva mile
depărtare de aici. Dar ea continuă să scurme
pământul, încercând să iasă la suprafaţă. I-am
ţinut o lungă cuvântare, dar ea n-a vrut să
m-asculte, aşa că am adus-o aici. În felul acesta,
i-am făcut pe oameni să se simtă mai bine. Îşi pot
vedea de vieţile lor netulburaţi. Nu vor să ducă
grija făpturilor de soiul ăsta. Asta este datoria
noastră.
Am încuviinţat din nou c-un semn din cap şi
deodată mi-am dat seama că nu mai respiram,
aşa că mi-am umplut cu nesaţ plămânii cu aer.
Inima îmi bătea cu putere în piept, ameninţând
să-l spargă din clipă în clipă, iar eu tremuram
din cap până-n picioare.
— Nu, acum nu mai e aproape deloc
primejdioasă, continuă Vraciul. Câteodată, când
e lună plină, o poţi auzi zbătându-se, dar n-are
puterea să ajungă la suprafaţă, iar drugii de fier
oricum ar împiedica-o să iasă. Dar sunt făpturi
mult mai rele, ceva mai în adâncul pădurii
acesteia, zise el, arătându-mi spre răsărit cu
degetul lui osos. Încă vreo douăzeci de paşi şi o
să ajungem la faţa locului.
Mai rele? Ce puteau fi? Mă întrebam eu, dar
ştiam că avea să-mi spună el, negreşit.
— Sunt alte două vrăjitoare. Una este moartă,
una este vie. Cea moartă este îngropată vertical,
cu capul în jos, dar chiar şi aşa, o dată sau de
două ori pe an trebuie să întărim drugii de
deasupra mormântului ei. În orice caz, să stai
departe de locul acesta după ce se întunecă.
— De ce a fost îngropată cu capul în jos? Am
întrebat eu.
— Iată o întrebare bună, băiete, zise Vraciul.
Vezi tu, spiritul unei vrăjitoare moarte este, de
regulă, ceea ce noi numim „os legat”. Este
prizonier în oasele ei şi unele nici măcar nu ştiu
că sunt moarte. Încercăm mai întâi să le vârâm
în groapă cu capul în sus şi asta e de ajuns
pentru cele mai multe. Toate vrăjitoarele sunt
dificile, dar unele sunt chiar îndărătnice. Având
sufletul încă legat de oasele ei, o vrăjitoare ca
aceasta încearcă din răsputeri să se întoarcă în
lumea noastră. E ca şi cum şi-ar dori să se mai
nască o dată, aşa că noi trebuie să le
împiedicăm, şi atunci le îngropăm invers, cu
capul în jos. Să vii pe lume cu picioarele înainte
nu e uşor. Şi copiii oamenilor întâmpină uneori
aceeaşi greutate. Însă vrăjitoarea asta este încă
foarte periculoasă, aşa că ţine-te departe.
Încredinţează-te că nu-i ieşi în cale nici celei vii.
Ea o să fie mai primejdioasă moartă, decât vie,
pentru că unei vrăjitoare atât de puternice ca
aceasta n-o să-i fie deloc greu să se reîntrupeze şi
să ajungă înapoi pe pământ. De aceea o ţinem
închisă de vie într-un puţ. Numele ei este Mama
Malkin şi vorbeşte singură. Adică, mă rog, mai
curând şopteşte. Este aproape tot atât de
malefică pe cât îţi poţi închipui tu, dar stă
închisă în puţ de multă vreme şi o bună parte din
puterile ei s-au scurs în pământ. I-ar plăcea să
pună gheara pe un băiat ca tine. Aşadar,
fereşte-te din calea ei! Făgăduieşte-mi acum că
n-o să te apropii de ea. Vreau să te aud c-o spui…
— Făgăduiesc că n-o să mă apropii de ea, am
şoptit eu, simţindu-mă foarte tulburat de toată
povestea. Mi se părea un lucru din cale-afară de
crud să ţii vreo fiinţă vie – fie ea şi o vrăjitoare –
închisă în pământ, şi îmi închipuiam că nici
mamei mele nu i-ar fi plăcut ideea.
— Iată un băiat bun! Nu vrem să se mai
întâmple şi alte necazuri precum cel din
dimineaţa asta. Sunt lucruri mai rele decât să
primeşti nişte palme. Cu mult mai rele.
Îl credeam, dar nu voiam să mai aud despre
asta. Totuşi, mai avea să-mi arate şi alte lucruri,
aşa că m-am mulţumit doar să mă zgârcesc la
vorbă după cuvintele lui înfricoşătoare. M-a
condus afară din pădure şi s-a îndreptat spre o
altă pajişte.
— Aceasta este grădina mea dinspre miazăzi,
zise Vraciul. Să nu calci nici pe aici după ce se
înserează.
Soarele a fost repede înghiţit de coroanele dese
ale copacilor, iar aerul a devenit neîndoielnic mai
rece, aşa că am ştiut că ne apropiam de ceva rău.
Vraciul se opri la vreo zece paşi distanţă de o
lespede mare, culcată pe pământ, aproape de
rădăcinile unui stejar. Acoperea o suprafaţă un
pic mai mare decât a unui mormânt, şi, judecând
după partea care era deasupra, lespedea părea,
de asemenea, şi foarte groasă.
— Ce crezi că e îngropat acolo, dedesubt?
Întrebă Vraciul.
Am încercat să par sigur pe mine.
— O altă vrăjitoare.
— Nu, zise Vraciul. N-ai nevoie de atâta piatră
pentru o vrăjitoare. Fierul rezolvă, de obicei,
problema. Dar creatura de colo se poate strecura
printre drugii de fier cât ai clipi. Uită-te cu
atenţie la piatră. Poţi să vezi ce este gravat pe ea?
Încuviinţai cu un semn din cap. Recunoscusem
litera, dar nu ştiam ce înseamnă.
— Aceasta este litera grecească beta, zise
Vraciul. Este semnul pe care îl folosim noi pentru
duhurile rele. Linia diagonală înseamnă că a fost
constrâns să stea sub piatra aceea, iar numele
de dedesubt îţi spune cine l-a supus. În colţul
din dreapta jos este cifra romană unu. Asta
înseamnă că este un duh de prim rang, adică
nemaipomenit de periculos. Cum ţi-am mai
spus, noi folosim gradaţii de la unu la zece. Ţine
minte asta – într-o bună zi ţi-ar putea salva viaţa.
Gradul zece este atât de slab, încât mulţi oameni
nici măcar n-au observat că duhul a bântuit
printre ei. Unul de primul grad te poate ucide cu
uşurinţă. M-a costat o avere să aduc piatra
aceasta până aici, dar a meritat şi ultimul penny.
Acum este un duh legat. Este ţinut pe loc prin
constrângere şi o să rămână aici până când
Arhanghelul Gabriel o să-i reteze coarnele.
Ai multe de învăţat despre duhuri, băiete, şi o să
încep să-ţi predau imediat după micul dejun, dar
există o deosebire importantă între cele legate şi
cele libere. Un duh liber poate adesea să
călătorească până la zeci de mile depărtare de
sălaşul lui şi, dacă are un astfel de nărav, face
necazuri cu duiumul. Dacă un duh este deosebit
de supărător şi nu pleacă urechea la argumente,
atunci datoria noastră este să-l supunem.
Trebuie s-o facem bine şi asta este ceea ce
numim legare forţată. Atunci, duhul nu se mai
poate mişca deloc. Bineînţeles, este mult mai
uşor s-o spui cu gura decât s-o faci.
Vraciul se încruntă deodată, de parcă şi-ar fi
amintit ceva neplăcut.
— Unul dintre ucenicii mei a dat de necaz
încercând să lege un duh, zise el, clătinând cu
tristeţe din cap. Dar, cum este prima ta zi de
învăţătură, n-o să vorbim despre asta,
deocamdată.
Tocmai atunci, dinspre casă, sunetul unui
clopoţel se putu auzi până departe. Vraciul
zâmbi.
— Suntem treji sau visăm? Întrebă el.
— Treji.
— Eşti sigur?
Am dat din cap.
— În cazul acesta, hai să mergem să mâncăm,
zise el. O să-ţi arăt cealaltă grădină după ce ne
punem burta la cale.
CAPITOLUL 06
O FATĂ CU PANTOFII ASCUȚIȚI
Bucătăria se schimbase de la ultima mea vizită.
Un foc micuţ fusese aprins în vatră şi două
farfurii cu şuncă şi ouă sfârâind fuseseră aşezate
pe masă. Mai erau şi pâine proaspăt scoasă din
cuptor şi un mare rotocol de unt.
— Ia, băiete, până nu se răceşte, mă pofti
Vraciul. M-am apucat imediat de mâncat şi nu
ne-a luat mult până când amândoi ne-am golit
farfuriile vârfuite şi am dat gata o jumătate de
pâine. Apoi, Vraciul se lăsă pe spate în jilţul său,
începu să se tragă de barbă şi îmi puse o
întrebare importantă.
— Nu crezi, făcu el, cu ochii ţintă într-ai mei, că
a fost cea mai bună porţie de ouă cu şuncă pe
care ai mâncat-o vreodată?
Nu eram de aceeaşi părere. Gustarea fusese
bine pregătită. Fusese bună, fără discuţie mai
bună decât brânza, dar eu mâncasem la viaţa
mea ouă cu şuncă şi mai gustoase. Ba chiar le
mâncasem în fiecare dimineaţă, pe când stăteam
acasă. Mama era o bucătăreasă cu mult mai
pricepută, dar, cumva, am simţit că nu acesta
era răspunsul pe care îl aştepta Vraciul. Aşadar,
i-am spus o mică minciună, mai precis genul de
neadevăr care nu face niciun rău şi izvorăşte
doar din dorinţa de a-i face pe oameni să se simtă
mai bine când îl aud.
— Da, am zis eu, a fost cea mai bună gustare de
dimineaţă pe care am mâncat-o vreodată. Şi îmi
pare rău că am coborât prea devreme, dar
făgăduiesc că n-o să se mai întâmple.
La acestea, Vraciul rânji, lăbărţându-şi gura
atât de tare încât am avut impresia că o să i se
despice faţa în două; apoi mă bătu uşurel pe
umăr şi mă conduse din nou în grădină.
Abia acolo, când am ajuns afară, rânjetul i s-a
şters de pe chip.
— Bravo, băiete, zise el. Sunt două creaturi pe
lume sensibile la măguliri. Prima este femeia, iar
cea de-a doua este duhul. Dăruieşte-le de fiecare
dată laude!
Ei bine, nu văzusem nici urmă de femeie în
bucătărie, aşa că asta îmi adeverea ceea ce
bănuisem, şi anume că un duh ne gătise
mâncarea. Era cel puţin o surpriză, ca să spun
aşa. Toată lumea gândea că un Vraci este un
nimicitor de duhuri rele sau măcar că le supune
astfel încât ele nu mai sunt în stare să mai facă
vreun rău. Cine ar fi crezut că Vraciul meu avea
unul care îi gătea şi îi făcea curat?
— Aceasta este grădina de apus, îmi spuse
Vraciul, în timp ce străbăteam a treia cărare cu
pietricele albe, care scrâşneau sub picioarele
noastre. Este un loc sigur, indiferent dacă e
noapte sau zi. Aici vin eu adesea când am o
problemă care îmi cere gândire.
Am trecut printr-o altă deschizătură din gardul
viu şi, curând, ne plimbam printre copaci. Am
simţit numaidecât deosebirea. Păsărelele
cântau, iar ramurile copacilor se legănau uşor în
adierea dimineţii. Era un loc mai fericit.
Am continuat să mergem până când am ieşit din
pădure, pe panta unei coline de unde se vedea
şirul dealurilor mari, în dreapta. Văzduhul era
atât de curat încât se puteau zări zidurile golaşe
de piatră care împărţeau poalele dealului în
ogoare şi marcau astfel terenul fiecărui fermier.
De fapt, priveliştea se întindea până la coama
celui mai apropiat deal.
Vraciul îmi făcu semn spre o bancă de lemn, din
stânga noastră.
— Ia un loc, băiete, mă pofti el.
I-am dat ascultare şi m-am aşezat. Pentru
câteva momente, Vraciul se uită în jos la mine,
cu ochii lui verzi pironiţi asupra mea. Apoi
începu să se plimbe în sus şi-n jos prin faţa
băncii, fără să scoată vreun cuvânt. Nu se mai
uita la mine, ci îşi aţintise privirea în gol, fără
nicio expresie în ochi. Îşi ridică peste umeri
pelerina lungă şi neagră şi îşi vârî mâinile în
buzunare, apoi, foarte brusc, se aşeză lângă
mine şi începu să mă întrebe.
— Câte soiuri de duhuri crezi că există?
N-aveam nici cea mai mică idee.
— Ştiu deja două, am zis eu, cel liber şi cel legat,
dar n-aş putea în veci să le ghicesc pe celelalte.
— De două ori bine, băiete. O dată, pentru că îţi
aminteşti ce te-am învăţat şi, a doua oară,
pentru că te arăţi a fi o persoană care nu face
presupuneri neîntemeiate. Vezi tu, sunt tot atât
de multe soiuri de duhuri câte sunt şi de oameni,
şi fiecare are personalitatea sa. Ei, chiar şi aşa
stând lucrurile, există totuşi unele tipuri care pot
fi recunoscute şi numite. Uneori, din pricina
formei sub care se înfăţişează, alteori din pricina
apucăturilor şi a înşelăciunilor de care se
folosesc.
Scotoci prin buzunarul drept şi scoase o carte
micuţă, legată în piele neagră. Apoi mi-o întinse.
— Poftim, de acum e a ta, zise el. Ai grijă de ea
şi, orice ai face, n-o pierde.
Mirosul de piele era puternic, iar cartea părea să
fie nouă-nouţă. Am simţit o oarecare dezamăgire
s-o deschid şi să descopăr că avea doar pagini
albe. Bănuiesc că mă aşteptasem s-o găsesc
plină cu secrete de-ale îndeletnicirii Vraciului –
dar, dimpotrivă, se părea că eu trebuia să le
scriu în ea, pentru că, următoarele lucruri pe
care le scoase Vraciul din buzunar au fost un toc
şi o călimară micuţă.
— Pregăteşte-te să iei notiţe, zise el,
ridicându-se în picioare şi reîncepând să se
plimbe încoace şi-ncolo prin faţa băncii. Şi ai
grijă să nu risipeşti cerneala pe fleacuri, băiete,
că nu e mulsă din ugerul vacii!

Am izbutit să scot dopul sticluţei şi apoi, cu


foarte multă grijă, am înmuiat peniţa tocului în
cerneală şi am deschis carneţelul la prima
pagină.
Vraciul deja îşi începuse prima lecţie şi vorbea
foarte repede.
— Mai întâi, sunt duhurile păroase, care iau
forma animalelor. Cel mai adesea, de câini, dar
sunt aproape la fel de multe pisici sau capre sau
şi una şi alta. Nu uita să socoteşti şi caii – da,
duhurile acestea pot fi foarte înşelătoare. Şi,
indiferent de forma lor, duhurile păroase se pot
împărţi în duşmănoase, prietenoase sau
nici-nici, adică pe la mijloc.
Apoi, sunt duhurile care bat la uşă şi care
uneori se transformă în spărgători de piatră,
foarte violenţi când sunt zgândăriţi. Unul dintre
cele mai vătămătoare tipuri dintre toate este al
tăietorului de vite, pentru că îi place în egală
măsură şi sângele de om. Dar nu te grăbi să tragi
concluzia că noi, vracii, avem de-a face doar cu
duhurile rele, pentru că sufletele morţilor care
nu şi-au găsit liniştea nu sunt niciodată prea
departe. Apoi, ca lucrurile să se complice şi mai
mult, în Comitatul nostru vrăjitoarele sunt o
adevărată ciumă. Aici, în împrejurimi, nu avem
deocamdată nicio vrăjitoare de care să ne temem,
dar mai la răsărit, lângă Dealul Pendle, au băgat
lumea în sperieţi. Şi, ţine minte, nu toate
vrăjitoarele sunt la fel. În mare, se pot împărţi în
patru categorii – nocive, benigne, acuzate pe
nedrept şi inconştiente.
Tot acest timp, după cum vă puteţi închipui, eu
eram într-o mare încurcătură. În primul rând
pentru că vorbea atât de repede, încât nu
reuşisem să scriu niciun cuvânt. În al doilea
rând, pentru că nici nu cunoşteam înţelesul
cuvintelor savante pe care le folosea. În orice caz,
tocmai atunci făcu o pauză. Cred că observase
expresia aiurită de pe faţa mea, căci mă întrebă:
— Ce s-a întâmplat, băiete? Hai, vorbeşte! Nu te
teme să pui întrebări.
— N-am înţeles tot ce aţi spus despre vrăjitoare,
am răspuns eu. Nu ştiu ce înseamnă „nocivă”. La
fel, nici „benignă”.
— Nocivă înseamnă vătămătoare, îmi explică el.
Benignă înseamnă nevătămătoare. Şi
inconştientă înseamnă o vrăjitoare care nu ştie
că este vrăjitoare. Mai mult, pentru că este
femeie, devine o dublă problemă. Să nu ai
niciodată încredere într-o femeie, zise Vraciul.
— Mama mea este o femeie, am zis eu, simţind
deodată un val de mânie, şi eu am încredere în
ea.
— Mamele sunt de obicei femei, zise Vraciul. Iar
mamele sunt, de obicei, chiar demne de
încredere, câtă vreme tu eşti fiul lor. Altminteri,
fereşte-te! Am avut şi eu o mamă, cândva, şi am
avut încredere în ea, aşa că îmi amintesc foarte
bine sentimentul. Îţi plac fetele? Mă întrebă el
brusc.
— N-am cunoscut îndeaproape nicio fată, am
mărturisit eu. N-am surori.
— Ei bine, în cazul ăsta, ai putea cădea pradă
cu uşurinţă înşelăciunilor lor. Aşadar, fereşte-te
de fetele satului! Mai ales de oricare dintre ele
care poartă pantofi cu vârful ascuţit. Scrie asta!
Este un punct de pornire la fel de bun ca oricare
altul.
M-am întrebat ce-o fi fost atât de teribil în
pantofii cu vârf ascuţit. Ştiam că mamei nu i-ar fi
fost pe plac ceea ce tocmai afirmase Vraciul. Ea
credea că trebuie să iei oamenii aşa cum sunt şi
nu să-i judeci după părerea altora. Dar, aveam
de ales? Prin urmare, în capul primei pagini am
scris: Fetele satului cu pantofi ascuţiţi.
Mă urmări scriind, apoi îmi ceru carneţelul şi
tocul.
— Uite ce e, îmi zise, va trebui să iei notiţe mai
repede. E mult de învăţat şi, în scurtă vreme, o
să ai o duzină de carneţele pline, dar,
deocamdată, trei sau patru titluri vor fi de ajuns
ca să intri în subiect.
Apoi scrise Duhurile păroase, în capul celei de-a
doua pagini. Apoi Duhurile care bat la uşă, în
capul celei de-a treia pagini şi, în sfârşit,
Vrăjitoare, în capul celei de-a patra.
— Poftim, zise el. Cu asta, înseamnă că ai
început. Tu scrie tot ce ai învăţat astăzi sub
fiecare dintre aceste patru titluri. Dar nu acum,
pentru că ai ceva mai urgent de făcut. Ne trebuie
provizii. Aşadar o să coborî până în sat,
altminteri mâine flămânzim. Nici cea mai bună
bucătăreasă nu poate găti dacă n-are din ce. Ţine
minte că totul trebuie pus în sacul meu. Sacul
este la măcelar, aşa că la el te duci întâi. Întrebi
de comanda pentru domnul Gregory.
Îmi dădu un ban mic de argint, punându-mi în
vedere să fiu atent la rest, apoi mă trimise la
poalele dealului, pe cel mai scurt drum spre sat.
Curând, mergeam din nou prin pădure, până
când ajungeam la un pârleaz, care mă scotea la
un drum abrupt şi îngust. Peste încă vreo sută
de paşi, coteam şi-mi apăreau în faţa ochilor
ardeziile cenuşii ale acoperişurilor din
Chipenden.
Satul era mai mare decât mă aşteptasem. Avea
pe puţin o sută de case, apoi o cârciumă, o şcoală
şi o biserică mare, cu o clopotniţă-turn. Nu era
nici urmă de piaţă, dar strada principală pavată,
care cobora în pantă destul de abruptă, forfotea
de femei cu coşurile încărcate, intrând şi ieşind
zorite din prăvălii. Cai şi căruţe aşteptau şi pe o
parte şi pe cealaltă a străzii, şi era limpede că aici
veniseră să târguiască nevestele fermierilor şi,
fără îndoială, oamenii din cătunele apropiate.
Am găsit prăvălia măcelarului fără bătaie de cap
şi m-am aşezat la o coadă de femei gălăgioase,
toate strigând după măcelar, un bărbat voios,
gras, cu obrajii rumeni şi o barbă roşcată. Părea
să le ştie pe nume, pe fiecare în parte, iar ele
râdeau necontenit şi zgomotos la glumele lui
deocheate, care curgeau una după alta. Eu pe
cele mai multe nu le-am priceput, în schimb
femeile cu siguranţă le înţelegeau şi chiar păreau
să se distreze foarte tare.
Nimeni nu mi-a dat prea multă atenţie, dar, în
cele din urmă, am ajuns la tejghea şi fu rândul
meu să fiu servit.
— Am venit după comanda domnului Gregory,
i-am spus eu măcelarului.

De cum am spus asta, în prăvălie s-a lăsat


tăcerea şi râsul s-a curmat. Măcelarul s-a
aplecat după tejghea şi a scos la iveală un sac
mare. Am auzit lumea şuşotind în spatele meu,
dar oricât mi-am ciulit urechea, n-am putut
prinde nimic din ce se spunea. Când m-am
întors, toţi se uitau în oricare altă parte, numai
la mine nu. Unii chiar îşi pironiseră privirea în
podea.
I-am întins măcelarului moneda de argint,
mi-am numărat restul cu grijă, i-am mulţumit şi
am ieşit cu sacul afară din prăvălie,
aruncându-mi-l pe un umăr, de îndată ce
ajunsei în stradă. Vizita la zarzavagiu a durat
doar o clipă. Proviziile erau deja împachetate, aşa
că am vârât pachetul în sac, care acum a început
să atârne mai greu.
Până atunci, totul mersese strună, dar când
m-am îndreptat către brutar, am văzut ceata de
golani.
Erau vreo şapte sau opt, cocoţaţi pe gardul de
piatră al unei grădini. Nimic deosebit în asta,
numai că nu vorbeau unul cu celălalt – toţi erau
foarte concentraţi să se holbeze la mine, cu feţe
înfometate, ca o haită de lupi, urmărind fiecare
pas pe care îl făceam, apropiindu-mă de
brutărie.
Când am ieşit de la brutar, erau tot acolo, dar de
cum am început să urc dealul, s-au luat după
mine. Ei bine, deşi era greu de crezut că doar din
întâmplare se hotărâseră să urce pe deal odată
cu mine, asta nu mă îngrijora. Şase fraţi mă
pregătiseră bine la capitolul bătaie.
Le-am auzit ropotul ghetelor apropiindu-se din
ce în ce mai mult. Aveau să mă prindă din urmă
destul de repede, poate că şi din pricină că eu
mergeam din ce în ce mai încet. Vedeţi
dumneavoastră, nu voiam să creadă că sunt
speriat şi, în orice caz, sacul era greu şi dealul pe
care urcam, destul de abrupt.
M-au ajuns cu vreo zece paşi mai înainte de
pârleaz, chiar în locul unde drumeagul intra
într-o pădurice, pe unde copacii înghesuiţi de pe
margini nu lăsau razele soarelui să pătrundă.
— Deschide sacul, hai să vedem ce ne-am luat!
Zise un glas din spatele meu.
Era o voce puternică, groasă, obişnuită să le
spună celorlalţi ce să facă. Şi mai avea şi nota
aceea grea de ameninţare, care îmi spunea că
posesorului ei îi plăcea să provoace durerea şi
întotdeauna era în căutarea unei victime.
M-am întors cu faţa la el, dar am strâns mai tare
de sac, ţinându-i hotărât pe umăr. Cel care
vorbise era şeful de bandă. Nu încăpea nicio
îndoială. Ceilalţi aveau feţe ascuţite, trase, de
parcă le-ar fi lipsit veşnic o masă bună, dar el
arăta de parcă ar fi mâncat pentru toţi ceilalţi.
Era pe puţin cu un cap mai înalt decât mine, cu
umeri largi şi un grumaz ca de taur. Avea faţa
lătăreaţă şi obrajii rumeni, dar ochii erau foarte
mici şi părea că nu clipeşte niciodată.
Cred că dacă nu ne-am fi aflat acolo şi n-ar fi
încercat să mă silească să le dau ceva, poate că
nu m-aş fi împotrivit atâta. La urma urmei, unii
dintre băieţi păreau chiar lihniţi şi în sac exista o
grămadă de mere şi de prăjituri. Pe de altă parte,
însă, nu erau ale mele.
— Nu e sacul meu, i-am răspuns eu. Este al
domnului Gregory.
— Ultimul lui ucenic nu socotea asta un
neajuns, zise şeful, apropiindu-şi faţa lătăreaţă
de a mea. El obişnuia să deschidă sacul pentru
noi. Dacă ai puţină glagorie, o să faci la fel. Dacă
nu alegi calea mai uşoară, atunci va trebui s-o
faci pe calea mai grea. Dar n-o să-ţi placă prea
mult şi, oricum ai da-o, tot acolo o să ajungi.
Gaşca începuse să îşi strângă rândurile în jurul
meu şi l-am simţit pe unul din spate trăgând de
sac. Nici măcar atunci nu i-am dat drumul, ci
i-am înfruntat privirea şefului cu ochi de porc,
străduindu-mă cu dârzenie să nu clipesc nici eu.
În clipa aceea, s-a întâmplat ceva care ne-a luat
pe toţi prin surprindere. S-a văzut o mişcare
printre copaci, undeva în dreapta mea, şi ne-am
întors cu toţii capetele într-acolo.
În umbră apăruse o siluetă întunecată, iar cum
ochii mei se obişnuiseră cu lumina puţină, am
văzut că era o fată. Venea încet către noi, dar
înaintarea ei era atât de lipsită de zgomot, încât
ai fi putut auzi şi un ac căzând pe drum, şi călca
atât de uşor, încât părea mai degrabă că
pluteşte. Se opri chiar la marginea umbrei
copacilor, de parcă s-ar fi ferit să păşească în
lumina soarelui.
— De ce nu-l lăsaţi în pace? Zise ea.
O formulase ca pe o întrebare, însă tonul vocii
sale mă convinse că era, de fapt, o poruncă.
— Ce treabă ai tu? Răspunse şeful bandei,
repezindu-şi bărbia înainte şi strângându-şi
pumnii.
— Nu de mine trebuie să-ţi pese, răspunse ea
din umbră. S-a întors Lizzie şi, dacă nu faci ce îţi
spun, ei o să-i dai socoteală.
— Lizzie? Întrebă flăcăul, trăgându-se un pas
înapoi.
— Osoasa Lizzie. Este mătuşa mea. Nu-mi
spuneţi că n-aţi auzit de ea…
Aţi simţit vreodată timpul încetinindu-şi cursul
atât de mult încât să credeţi că se opreşte? Aţi
ascultat vreodată un ceas, având impresia că de
la o bătaie până la următoarea a trecut o
veşnicie? Ei bine, întocmai aşa am simţit eu,
când, foarte repede, fata şuieră o dată tare,
printre dinţii strânşi. Apoi, vorbi din nou.
— Plecaţi, zise ea. Ştergeţi-o de aici! Plecaţi, dar
repede, altminteri muriţi!
Efectul asupra bandei a fost instantaneu. Am
surprins fugitiv expresia de pe câteva chipuri şi
am văzut că nu erau doar speriaţi. Erau îngroziţi
şi la un pas de a-şi pierde capul. Şeful lor se
întoarse pe călcâie şi într-o clipă o zbughi pe
panta dealului în jos, urmat îndeaproape de
ceilalţi.
Nu ştiam de ce se înspăimântaseră aşa, dar am
simţit şi eu nevoia să fug. Fata se uita la mine cu
ochii mari, iar eu nu mai eram stăpân pe mine
însumi. Mă simţeam ca un şoarece, paralizat de
privirea fixă a unei nevăstuici gata să se repeadă
asupra lui în orice moment.
Mi-am forţat piciorul stâng să se mişte şi, încet,
m-am întors către copaci, în direcţia pe care mi-o
arăta nasul meu, dar încă mai ţineam strâns
sacul Vraciului.
Oricine ar fi fost fata, eu tot nu aveam de gând
să dau drumul sacului.
— N-o rupi şi tu la fugă ca ei? Mă întrebă ea.
Am clătinat din cap, dar gura mi-era foarte
uscată şi n-aveam destulă încredere în mine ca
să încerc să articulez. Ştiam că vorbele îmi vor
ieşi anapoda.
Era probabil de vârsta mea – sau poate puţin
mai mică. La faţă era destul de drăguţă, căci avea
ochi mari şi căprui, obrajii cu pomeţi ridicaţi şi
părul lung şi negru. Purta o rochie neagră,
strânsă bine pe talie, cu o panglică albă. Dar,
odată cu aceste amănunte, am observat şi ceva
care m-a tulburat.
Fata purta pantofi ascuţiţi şi numaidecât mi-am
amintit avertismentul Vraciului. Dar mi-am ţinut
firea, hotărât să nu dau şi eu bir cu fugiţii.
— N-ai de gând să-mi mulţumeşti? Mă întrebă
ea. Fii drăguţ şi spune mulţumesc.
— Mulţumesc, am zis eu împleticit, fiind primul
cuvânt pe care izbuteam să-l rostesc.
— Bine, este şi ăsta un început, zise ea. Dar
trebuie să-mi mulţumeşti cum se cuvine, trebuie
să-mi dai ceva, nu-i aşa? O plăcintă, un măr,
deocamdată ar ajunge. Nu cer mult. Sunt destule
în sacul tău şi Moşul Gregory n-o să bage de
seamă, iar, dacă observă totuşi, n-o să zică
nimic.
Am fost uluit să o aud zicându-i Vraciului
„Moşul Gregory”. Ştiam că nu i-ar plăcea să fie
numit astfel şi asta mi-a spus două lucruri.
Primul, că fata avea prea puţin respect pentru el,
iar al doilea, că nu-i era câtuşi de puţin frică de
el. Acolo de unde veneam eu, cei mai mulţi
oameni se înfiorau numai la gândul că Vraciul ar
putea să se afle prin ţinutul lor.
— Îmi cer iertare, zisei eu, dar nu pot face asta.
Nu sunt lucrurile mele, ca să pot da cuiva din ele.
Ea îmi aruncă o privire încruntată şi nu mai
scoase niciun cuvânt, multă vreme. Am crezut, la
un moment dat, că avea să şuiere şi la mine
printre dinţi. I-am întors privirea fixă, încercând
să nu clipesc, până când, în cele din urmă, un
zâmbet fugar îi lumină faţa şi ea vorbi din nou:
— Atunci, va trebui să mă mulţumesc cu o
făgăduială.
— O făgăduială? Am repetat eu, întrebându-mă
ce voia să spună.
— Făgăduiala că o să mă ajuţi şi tu, cum te-am
ajutat eu pe tine. Nu am nevoie de ajutor chiar în
clipa asta, dar, poate, într-o bună zi, cine ştie?

— S-a făcut, i-am spus eu. Dacă o să ai vreodată


nevoie de ajutor, cere-mi-l.
— Cum te numeşti? Mă întrebă ea, dăruindu-mi
un zâmbet cu adevărat larg.
— Tom Ward.
— Ei bine, numele meu este Alice şi locuiesc
acolo, zise ea, arătându-mi un loc în spatele ei,
printre copaci. Sunt nepoata preferată a Osoasei
Lizzie.
Osoasa Lizzie era un nume ciudat, dar ar fi fost
o necuviinţă să spun asta cu voce tare. Oricine ar
fi fost, numele ei fusese de ajuns să-i
înspăimânte pe băieţii din sat.
Acesta fu sfârşitul discuţiei noastre. Amândoi
ne-am întors şi am luat-o fiecare pe drumul lui,
dar, de-abia ne îndepărtaserăm câţiva paşi, când
Alice mi-a strigat, peste umăr:
— Ai grijă, acuma! Dacă nu vrei să sfârşeşti ca
ultimul ucenic al Moşului Gregory!
— Care ce-a păţit? Am întrebat eu.
— Mai bine îl întrebi pe Moşul Gregory! Strigă ea
şi dispăru, în spatele copacilor.

Când am ajuns înapoi, Vraciul verifică atent


conţinutul sacului, tăind lucrurile de pe o listă.
— Ai avut vreun necaz în sat? Mă întrebă el,
când încheie, în sfârşit, controlul.
— Nişte băieţi m-au urmărit până pe deal şi
mi-au cerut să deschid sacul, dar eu m-am
împotrivit, răspunsei eu.
— Foarte curajos din partea ta, zise Vraciul.
Data viitoare însă, să-i laşi să ia câteva mere şi
plăcinte, că n-o să se facă gaură în cer. Viaţa
şi-aşa e foarte grea, iar unii dintre ei provin din
familii foarte sărace. Întotdeauna comand mai
multe, să fie, în caz că ei ar cere ceva.
M-am simţit aşa de prost, în clipa aceea! Dacă
mi-ar fi spus asta dinainte!
— Nu mi-a plăcut ideea să le dau ceva, fără să te
întreb pe dumneata mai întâi.
Vraciul îşi ridică sprâncenele.
— Adică, dacă ar fi fost după tine, le-ai fi dăruit
mere şi plăcinte?
— Nu-mi place să fiu silit, am zis eu, dar câţiva
dintre ei arătau într-adevăr flămânzi.
— Atunci, data viitoare încrede-te în instinctele
tale şi dă curs primului imbold, zise Vraciul.
Ascultă-ţi vocea lăuntrică. Foarte rar greşeşte.
Un vraci depinde foarte mult de asta, pentru că
poate însemna uneori deosebirea dintre viaţă şi
moarte. Aşadar, trebuie să aflăm acum şi altceva
despre tine. Dacă putem sau nu să ne bizuim pe
instinctele tale.
Se opri, uitându-se pătrunzător la mine, cu
ochii lui verzi, cercetându-mi atent obrazul.
— Vreun necaz cu fetele? Întrebă el dintr-odată.
Numai pentru că eram încă mânios nu i-am dat
un răspuns direct la întrebarea sa.
— Niciun fel de necaz, răspunsei eu.
Nu era o minciună, pentru că Alice mă ajutase,
ceea ce însemna exact opusul necazului. Totuşi,
ştiam că mă întrebase de fapt dacă întâlnisem
vreo fată şi eram conştient că ar fi trebuit să-i
vorbesc despre ea. Mai ales pentru că purta
pantofi cu vârf ascuţit.
Am făcut, ca ucenic, o grămadă de greşeli, iar
aceasta a fost cea de-a doua foarte gravă – că nu
i-am spus Vraciului întregul adevăr.
Cea dintâi, chiar şi mai gravă, fusese să-i
făgăduiesc lui Alice ajutorul.
CAPITOLUL 07
CINEVA TREBUIE S-O FACĂ ȘI PE ASTA
După aceea, viaţa mea a intrat într-o rutină
aglomerată. Vraciul mă învăţa repede şi mă
punea să scriu până când îmi înţepenea
încheietura pumnului şi mă înţepau ochii.
Într-o după-amiază, mă luă cu el până spre
capătul satului, aproape de ultima casă de
piatră. Ne-am oprit într-un mic pâlc de sălcii
plângătoare, cărora, prin Comitatul nostru, li se
mai zice şi „copăcei de nuieluşe”. Era un loc
întunecos, unde, de o creangă, atârna o frânghie.
Am urmărit-o cu privirea şi am descoperit, la
capătul ei, un clopot mare de bronz.
— Când cineva are nevoie de ajutor, zise
Vraciul, nu urcă până la casa mea. Nimeni nu
vine până acolo, cel puţin dacă nu e invitat. Sunt
foarte riguros în privinţa aceasta. Oamenii vin
numai până aici şi trag de clopotul acesta.
Atunci, coborâm noi la ei.
Problema era că, după ce se scurseseră
săptămâni, nu zile, de când locuiam eu aici, nu
venise nimeni să tragă clopotul vreodată, iar eu
nu treceam dincolo de grădina de la apus decât
atunci când venea timpul să mai aduc din sat
proviziile pentru o săptămână. Mă simţeam,
deopotrivă, foarte singur şi ros de dor de ai mei,
aşa că îmi făcea bine faptul că Vraciul îmi dădea
tot timpul ceva de lucru – adică nu-mi lăsa răgaz
să mă gândesc prea mult la ale mele.
Întotdeauna mă duceam la culcare, seara, frânt
de oboseală şi adormeam de îndată ce puneam
capul pe pernă.
Lecţiile erau, în fiecare zi, lucrul cel mai
interesant, dar n-am învăţat mai mult despre
stafii, duhuri rele şi vrăjitoare. Vraciul mi-a spus
că principalul subiect în primul an de ucenicie
era despre duhuri rele, deopotrivă cu subiecte
precum botanica – şi asta însemna să înveţi totul
despre plante, unele cu adevărat folositoare, ca
ierburi de leac sau care se puteau mânca, dacă
nu aveai altceva la îndemână. Dar lecţiile mele
nu erau doar în scris. Unele dintre sarcini erau la
fel de dificile şi de istovitoare ca toate cele pe care
le îndeplineam pe când mă aflam acasă, la ferma
noastră.
Au început într-o dimineaţă călduroasă şi
însorită, când Vraciul îmi ceru să las deoparte
carneţelul de notiţe şi să-l urmez spre grădina de
la miazăzi. Mi-a dat să-i ţin două lucruri: o
cazma şi o stinghie lungă, de măsurat.
— Duhurile libere se deplasează pe artere, mă
lămuri el. Dar uneori ceva nu merge bine. Poate fi
rezultatul unei furtuni sau poate chiar al unui
cutremur de pământ. În Comitat nu s-au mai
produs cutremure serioase de nici nu se mai ştie
când, dar asta nu contează, pentru că oricum
arterele sunt legate unele de altele şi, dacă se
întâmplă ceva pe una dintre ele, le strică rostul şi
celorlalte, chiar aflate şi la o mie de mile
depărtare. Atunci, duhurile prind rădăcini
într-un loc, unde stau ani de-a rândul şi acelora
le zicem noi „legate natural”. Adeseori, după un
astfel de accident, nu se pot mişca mai mult de
câteva zeci de paşi, într-o direcţie sau alta, şi
provoacă foarte puţine neajunsuri.

Cel puţin dacă nu ai nenorocul să te apropii, din


greşeală, prea mult de vreunul dintre ele. Totuşi,
uneori se pot poticni în locuri foarte
stingheritoare, aproape de o casă de om ori chiar
înăuntrul vreuneia. Atunci, trebuie să-l urneşti
tu pe duh de-acolo şi să-l legi, cu de-a sila, în altă
parte.
— Ce sunt acelea artere?
— Nu toată lumea le spune la fel, băiete, îmi
explică el. Unii cred că sunt doar căi străvechi,
care se întretaie pe sub câmpuri, cărările
străbunilor noştri, care au păşit pe ele în vremuri
de demult, pe când oamenii erau oameni
adevăraţi, iar întunericul nu-şi luase nasul la
purtare. Omul era mai sănătos, zilele sale mai
lungi şi traiul vesel şi fericit.
— Şi ce s-a întâmplat?
— S-a pornit gheaţa de la miazănoapte, iar
Pământul s-a răcit pentru mii de ani, îmi explică
Vraciul. Devenise atât de greu să rămâi în viaţă,
încât oamenii au uitat tot ce învăţaseră. Vechea
cunoaştere nu mai avea importanţă. Să nu
îngheţi şi să mănânci erau singurele lucruri care
mai contau. Când, în sfârşit, gheţurile s-au
retras, supravieţuitorii nu mai erau decât
vânători, îmbrăcaţi în piei de animale. Uitaseră
cum se cultivă grânele şi cum se domesticesc
animalele, întunericul era atotstăpânitor.
Ei bine, în zilele noastre e ceva mai bine, deşi
mai avem încă destul de recuperat. Tot ce a
rămas din acele timpuri sunt arterele, dar
adevărul este că sunt mai mult decât nişte
drumuri. Arterele sunt adevărate linii de forţă, la
mare adâncime sub pământ. Drumuri nevăzute
şi tainice, pe care duhurile libere le folosesc ca să
circule cu mare viteză. Din pricina asta duhurile
libere dau cea mai mare bătaie de cap. Când îşi
stabilesc lăcaşul într-un loc nou, adeseori nu
sunt bine-venite. Când văd că nu sunt
bine-venite, se înfurie. Şi-atunci le joacă
oamenilor renghiuri – uneori renghiuri
periculoase – şi asta înseamnă o treabă pentru
noi. Căci atunci este nevoie să fie legate cu forţa
într-un puţ. Întocmai ca acela pe care o să-l
săpăm acum…
Uite, acesta este un loc potrivit, zise el, arătând
spre pământul de lângă un stejar secular, uriaş.
Cred că este destul spaţiu între rădăcini.
Vraciul îmi dăduse o stinghie de măsurat, astfel
încât să pot face puţul de exact şase picioare
lungime, şase picioare adâncime şi trei picioare
lăţime. Chiar şi la umbră era prea cald să sapi şi
mi-a luat câteva ceasuri bune ca să-l fac cum
trebuie, pentru că Vraciul era un perfecţionist.
După ce am săpat puţul, a trebuit să pregătesc
un amestec urât mirositor, din sare, pilitură de
fier şi un fel de clei special, făcut din oase.
— Sarea îl arde pe un duh, zise Vraciul. Fierul,
pe de altă parte, împământează creaturile
Întunericului – întocmai cum fulgerul îşi face
drum în pământ şi îşi pierde puterea, fierul poate
uneori să stoarcă puterea şi seva creaturilor care
bântuie prin întuneric. Folosite împreună, sarea
şi fierul alcătuiesc un zăgaz peste care un duh
rău nu mai poate trece. De altfel, sarea şi fierul
pot fi folositoare în multe situaţii.
După ce am amestecat preparatul într-un cazan
mare, cu ajutorul unei bidinele am căptuşit cu el
interiorul puţului. Semăna cu vopsitul, dar era
mult mai greu, iar căptuşeala trebuia să n-aibă
crăpături, ca să-l împiedice până şi pe cel mai
puternic duh să-şi facă loc şi să scape.
— Dă bine peste tot, băiete, mi-a spus Vraciul.
Un duh poate scăpa şi printr-o crăpătură cât o
gămălie de ac.
Bineînţeles, de îndată ce puţul a fost terminat,
aşa ca să-l mulţumească pe Vraci, a trebuit să îl
astup la loc şi să o iau de la capăt. Mă punea să
exersez săpatul puţurilor de două ori pe
săptămână, ceea ce era o muncă grea, care te
storcea de toată vlaga şi dura mult. Pe deasupra,
era şi puţin cam înfricoşătoare, pentru că săpam
lângă puţuri în care erau închise duhuri
adevărate şi, chiar şi la lumina zilei, locul îţi
dădea fiori. Am băgat de seamă că Vraciul nu
voia niciodată să se îndepărteze prea mult de
grădina lui, şi că părea de fiecare dată cu ochii în
patru şi încordat, spunându-mi că nu puteai
niciodată să rişti cu duhurile, nici măcar atunci
când erau legate.
Vraciul mi-a mai spus, de asemenea, că trebuia
să cunosc fiecare palmă de loc din Comitat –
toate oraşele şi satele şi cel mai scurt drum
dintre oricare două. Necazul era că, deşi Vraciul
avea o grămadă de hărţi, sus, în biblioteca sa,
părea întotdeauna că eu trebuia să fac lucrurile
pe cea mai complicată cale, aşa că m-a pus să
desenez o hartă a mea.
În mijlocul acesteia se aflau casa lui şi grădinile,
şi trebuia să cuprindă şi satul şi dealurile din
vecinătate. Scopul era ca, treptat, s-o măresc, ca
să cuprindă din ce în ce mai mult din
împrejurimile satului. Dar desenul nu era
punctul meu forte, iar, cum am mai spus,
Vraciul era un perfecţionist, aşa că hărţii mele
i-a luat multă vreme până să se mărească
mulţumitor. Abia când am terminat-o a început
să-mi arate hărţile lui, dar mă punea mai mult să
pierd o grămadă de vreme împăturindu-le la loc
cu grijă, decât mă lăsa să le studiez cu adevărat.
De asemenea, am început să ţin un jurnal.
Vraciul mi-a dat un alt carneţel, atrăgându-mi
atenţia pentru a zecea mia oară că trebuia să
înregistrez trecutul, ca să pot învăţa din el. Nu
scriam în jurnal chiar în fiecare zi; uneori eram
prea obosit, alteori încheietura pumnului mă
durea prea tare de la notatul în viteză în celălalt
carneţel, când mă străduiam să ţin pasul cu ceea
ce-mi dicta Vraciul.
Apoi, într-o dimineaţă, la micul dejun, când se
împlinea o lună de când locuiam cu Vraciul,
acesta m-a întrebat:
— Ce părere ai, până acum, băiete?
Mă întrebam dacă vorbeşte despre micul dejun.
Probabil că urma să mai fac un drum după
slănină, care fusese prăjită un pic cam tare, în
dimineaţa aceea. Aşa că am ridicat din umeri. Nu
voiam să-l jignesc pe duh, care probabil că ne
asculta.
— Da, este o muncă grea şi nu te-aş învinovăţi
dacă ai renunţa acum, reluă Vraciul. După ce se
scurge prima lună, întotdeauna îi dau ucenicului
meu şansa să se întoarcă acasă şi să se
gândească foarte bine dacă vrea să continue sau
nu. Vrei să faci şi tu acelaşi lucru?
M-am străduit cât am putut să nu mă arăt prea
fericit, dar nu mi-am putut opri zâmbetul să-mi
înflorească pe faţă. Partea proastă era că, pe
măsură ce eu zâmbeam mai larg, Vraciul arăta
tot mai nefericit. Am fost încredinţat că ar fi vrut
să rămân, dar nu mai puteam aştepta ca să plec.
Gândul că aveam să-mi văd din nou familia şi să
mă bucur de mâncarea gătită de mama mi se
părea un vis prea frumos.
Peste o oră, părăseam casa Vraciului.
— Eşti un băiat curajos şi ai mintea ageră, mi-a
zis el, la poartă. Ai trecut cu bine de luna ta de
probă, aşa că-i poţi spune tatălui tău, dacă vrei,
că o să-l vizitez la toamnă, să-mi iau cele zece
guinee. Ai însuşirile unui bun ucenic, dar
depinde de tine, băiete. Dacă n-o să te mai
întorci, o să înţeleg că te-ai hotărât să renunţi.
Altminteri, te aştept într-o săptămână. Dacă
rămâi la mine, o să te pregătesc vreme de cinci
ani, timp în care o să devii tot atât de priceput ca
şi mine în meseria asta.
Am pornit spre casă cu inima uşoară. Vedeţi
dumneavoastră, nu voiam să i-o spun Vraciului
în faţă, dar în clipa în care mi-a dat şansa să mă
întorc acasă şi poate să nu mai vin niciodată la
el, deja îmi pusesem în cap să fac exact aşa.
Meseria era cumplită. Din ceea ce îmi dezvăluise
Vraciul până atunci, în afară de singurătate, era
plină de primejdii şi înfricoşătoare. Nimănui nu-i
păsa într-adevăr dacă trăiai sau mureai.
Oamenii nu voiau decât să-i scapi de ceea ce îi
năpăstuia, dar nici prin gând nu le trecea să se
întrebe cât te-ar putea costa pe tine.
Vraciul îmi povestise cum, odată, a fost aproape
ucis de un duh rău. Se preschimbase, cât ai clipi,
dintr-un duh care bate la uşă într-un
sfarmă-piatră şi îi crăpase capul cu un bolovan
mare cât pumnul fierarului. El zisese că nici nu
fusese încă plătit, dar că aştepta să primească
banii în primăvara următoare. Ei bine, până la
primăvara următoare mai era destul, prin
urmare ce folos trăsese din treaba asta? În timp
ce mergeam spre casă, mi se părea că ar fi fost
mai bine pentru mine să muncesc la fermă.

Din păcate, era o călătorie de două zile încheiate


şi mersul pe jos îmi lăsa destul de mult timp de
gândire.
Mi-am amintit cât de sătul de fermă eram
uneori. Oare chiar aş fi putut s-o scot la capăt
muncind acolo pentru tot restul vieţii mele?
Apoi, am început să mă gândesc la ce-o să zică
mama. Ea chiar îşi pusese încrederea în mine că
o să devin ucenicul Vraciului şi, dacă mă
opream, o dezamăgeam rău. Aşadar, partea cea
mai grea avea să fie să-i mărturisesc ei intenţiile
mele şi să-i urmăresc reacţia.
La sfârşitul primei zile a călătoriei mele către
casă, am terminat toată brânza pe care mi-o
dăduse Vraciul s-o am pe drum. Aşa că, a doua
zi, m-am oprit doar o dată, ca să-mi răcoresc
picioarele într-un pârâu, ajungând acasă chiar
înainte de mulsul de seară.
Când am deschis poarta curţii, tata se îndrepta
spre şopronul vitelor. Dând cu ochii de mine,
chipul i s-a luminat într-un zâmbet larg. M-am
oferit să-l ajut la muls, ca să putem sta de vorbă,
dar el m-a îndemnat să intru în casă neîntârziat
şi să vorbesc cu mama.
— Ţi-a dus dorul, băiete. O să-i facă mare
plăcere să te vadă.
Bătându-mă uşurel cu palma pe umăr, se duse
la muls. Nici nu apucasem să fac zece paşi, când
Jack ieşi din hambar şi veni drept la mine.
— Ce te aduce înapoi aşa curând? Mă întrebă el.
Mi se păru un pic cam rece. Ei da, ca să fiu
sincer, a fost mai mult decât rece. Chipul îi era
cumva schimonosit, de parcă ar fi vrut să se
încrunte şi să rânjească, în acelaşi timp.
— Vraciul m-a trimis acasă pentru vreo câteva
zile. Trebuie să mă hotărăsc dacă să continui ori
ba ucenicia la el.
— Şi tu ce-o să faci?
— O să mă sfătuiesc cu mama.
— Fără îndoială că o să iasă cum vrei tu, ca de
obicei, zise Jack.
Acuma Jack în mod hotărât se încruntase şi mă
făcu să bănuiesc că se întâmplase ceva cât
fusesem plecat. Altminteri de ce să fie, atât de
brusc, duşmănos? Oare pentru că nu voia să mă
întorc eu acasă?
— Şi nu pot să cred că i-ai luat tatei cutia cu
iască, mai zise el.
— El mi-a dat-o, răspunsei eu. A vrut să mi-o
dea mie.
— Ţi-a oferit-o, dar asta nu însemna că trebuia
s-o iei. Beleaua cu tine e că întotdeauna te
gândeşti numai la tine. Ia gândeşte-te şi la bietul
tata. Ţinea atât de mult la cutia aceea!

N-am mai spus nimic, fiindcă nu voiam să mă


cert cu el. Ştiam că nu avea dreptate. Tata voise
să fie a mea acea cutie, de asta eram sigur.
— De vreme ce m-am întors, o să pot să dau o
mână de ajutor pe aici, am zis eu, ca să schimb
subiectul.
— Dacă într-adevăr vrei să-ţi câştigi pâinea,
atunci dă de mâncare la porci! Mi-a strigat el,
întorcându-se şi plecând.
Asta era o treabă care nu-i plăcea niciunuia
dintre noi. Porcii erau mari, păroşi şi puţeau, şi
întotdeauna erau atât de flămânzi, încât nu era
sănătos să te întorci cu spatele la ei.
În ciuda celor spuse de Jack, încă eram bucuros
că venisem acasă. Trandafirii căţărători ai
mamei acopereau aproape tot zidul din spatele
casei şi întotdeauna le mergea bine, chiar şi când
se aflau pe partea de nord. Acum tocmai
lăstăreau, dar, pe la mijlocul lui iunie aveau să
se umple de flori roşii.
În spatele casei, întotdeauna a domnit
harababura, pentru că un fulger lovise odată
casa. Uşa luase foc şi fusese înlocuită, dar
tocurile rămăseseră tot scofâlcite, aşa că a
trebuit să împing cu putere ca s-o deschid.
N-a fost rău, căci primul lucru pe care l-am
văzut a fost chipul zâmbitor al mamei.
Stătea în vechiul ei balansoar, în colţul cel mai
îndepărtat al bucătăriei, un loc unde razele
soarelui care apunea nu puteau ajunge. Dacă
lumina era prea puternică, o dureau ochii.
Mamei îi plăcea mai mult iarna, decât vara, şi
noaptea, decât ziua.
S-a bucurat să mă vadă întreg şi sănătos, iar, la
început, am încercat să amân să-i spun că
venisem acasă ca să rămân. Mi-am luat un aer
curajos şi m-am prefăcut c-aş fi fericit, dar ea
vedea prin mine ca prin sticlă. Niciodată nu
izbutisem să-i ascund ceva.
— Ce s-a întâmplat? Mă întrebă ea.
Am ridicat din umeri şi-am încercat să zâmbesc,
ascunzându-mi sentimentele probabil mai
stângaci decât fratele meu mai devreme.
— Vorbeşte, zise ea. N-are niciun rost să le ţii în
tine.
I-am dat ascultare, povestindu-i îndelung,
pentru că încercam să găsesc o cale să-mi
exprim îndoielile în cuvinte. Bătăile
balansoarului mamei au încetinit, treptat, până
când, în cele din urmă, s-au oprit de-a binelea.
Ăsta întotdeauna era semn rău.
— Mi-am încheiat cu bine luna de încercare, iar
domnul Gregory a zis că depinde de mine dacă o
să continui sau nu. Dar mă apasă singurătatea,
mamă, am mărturisit eu, la sfârşit. Este
într-adevăr pe-atât de rău pe cât m-am aşteptat.
N-am prieteni. Nimeni de vârsta mea cu care să
schimb o vorbă. Mă simt atât de singur… mi-aş
dori să mă întorc şi să muncesc aici.
Aş fi putut să-i spun mai multe şi să-i amintesc
cât de fericiţi eram odinioară la fermă, când toţi
fraţii mei locuiau acasă. N-am făcut-o – ştiam că
şi ea le ducea dorul. M-am gândit că m-ar privi
mai cu îngăduinţă din pricina asta, dar n-am
avut dreptate.
S-a scurs un timp lung până când să spună
ceva şi o puteam auzi pe Ellie dând cu mătura în
camera alăturată, cântând încetişor, doar pentru
ea, în timp ce muncea.
— Singur? Întrebă mama, cu glasul plin mai
degrabă de mânie, decât de înţelegere. Cum poţi
să te simţi singur? Te ai pe tine, nu-i aşa? Când
te-oi pierde pe tine însuţi, atunci într-adevăr o să
fii singur. Până atunci, nu te mai văita. Eşti
aproape un bărbat acum şi un bărbat trebuie să
muncească. De când e lumea oamenii au
îndeplinit treburi care nu le plac. De ce ar fi altfel
pentru tine? Eşti al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu, iar aceasta este meseria pentru care
ai fost tu născut.
— Dar domnul Gregory a pregătit şi alţi ucenici,
am izbucnit eu. Unul dintre ei ar fi putut să se
întoarcă şi să aibă grijă de Comitat. De ce trebuie
să fiu eu acela?
— I-a pregătit el pe mulţi, dar foarte puţini şi-au
încheiat ucenicia, zise mama, iar cei care au
izbutit nu se ridică nici până la călcâiul lui. Sunt
ba nedesăvârşiţi, ba slabi, ba laşi. Merg pe o cale
întortocheată, luând bani de la oameni ca să facă
mai nimic. Aşadar, numai tu ai rămas acum,
fiule. Tu eşti ultima şansă. Ultima nădejde.
Cineva trebuie s-o facă. Cineva trebuie să
înfrunte Întunericul. Şi tu eşti singurul care
poate.
Balansoarul începu să se legene din nou,
prinzând treptat viteză.
— Ei bine, mă bucur că am lămurit problema
asta. Vrei să aştepţi până la cină sau îţi pun nişte
mâncare pe masă de îndată ce e gata? Mă întrebă
mama.
— N-am avut nimic de mâncare toată ziua,
mamă. Nici măcar de-o gustare de dimineaţă.
— Păi, e gata nişte tocană de iepure. Asta ar
trebui să te mai învioreze niţel.
Am stat la masa din bucătărie, simţindu-mă mai
năpăstuit şi mai trist ca niciodată, în timp ce
mama trebăluia pe lângă plită. Iepurele mirosea
atât de îmbietor încât îmi lăsa gura apă. Nimeni
nu gătea mai bine ca mama, şi meritase să vin
acasă, chiar şi pentru o singură masă.
Surâzătoare, mama aduse o farfurie mare cu
tocană aburindă şi-o aşeză înaintea mea.
— Mă duc să-ţi aranjez odaia, zise ea. Acum,
dacă tot ai venit, poţi să mai stai vreo două zile.
Am murmurat ceva aducând a mulţumiri şi
n-am mai pierdut nicio clipă, începând să
mănânc. Cum a urcat mama, în bucătărie a
intrat Ellie.
— Mă bucur să te văd acasă, Tom, zise ea cu un
zâmbet. Apoi, îşi coborî privirea către generoasa
mea porţie cu mâncare. Vrei şi nişte pâine?
— Da, te rog, i-am răspuns eu, iar Ellie mi-a uns
cu unt trei felii groase, după care s-a aşezat la
masă, în faţa mea.
Am terminat totul fără să mă opresc o dată
măcar, nici să respir, iar la sfârşit mi-am făcut
lună farfuria cu ultima felie mare de pâine
proaspăt ieşită din cuptor, unsă cu unt.

— Ţi-e mai bine, acum?


Am dat din cap şi-am încercat să zâmbesc, dar
am înţeles că nu mi-a ieşit cum trebuia, căci Ellie
a părut deodată îngrijorată.
— N-am putut să nu trag cu urechea la ce i-ai
spus mamei tale, zise ea. Sunt încredinţată că nu
e chiar aşa de rău. Ţi se pare ţie, numai pentru
că e o meserie nouă şi ciudată. O să te
obişnuieşti curând cu munca ta. Oricum, n-are
rost să te întorci chiar acum. După câteva zile de
stat acasă, o să te simţi mai bine. Şi întotdeauna
o să fii bine-venit aici, chiar şi atunci când ferma
o să-i aparţină lui Jack.
— Nu cred că Jack o să fie prea încântat să mă
vadă.
— De ce spui asta? Întrebă Ellie.
— Nu mi-a părut la fel de prietenos, atâta tot.
Nu cred că mă vrea aici.
— Nu-ţi face tu griji din pricina fratelui tău mai
mare şi mai necioplit. Îl pot da eu pe brazdă,
destul de lesne.
Atunci am zâmbit sincer, pentru că era
adevărat. Cum spusese mama, odată, Ellie îl
putea învârti pe Jack pe degetul ei mic.
— Ce îl supără pe el cel mai tare este asta, zise
Ellie, trecându-şi uşor mâna peste pântece. Sora
mamei mele a murit la naştere, iar familia
noastră mai vorbeşte despre asta până şi-n ziua
de azi. De aceea Jack e întors pe dos, dar pe mine
nu mă îngrijorează deloc, fiindcă nici c-aş putea
să fiu pe mâini mai bune, cu mama ta alături, ca
să mă ajute.
Se opri o clipă.
— Dar mai e ceva. Îl îngrijorează şi noua ta
îndeletnicire.
— Părea foarte mulţumit de ea, mai înainte să
plec, am zis eu.
— S-a purtat aşa pentru tine, pentru că tu eşti
fratele lui şi ţine la tine. Dar îndeletnicirea de
vraci chiar sperie lumea. Îi face pe oameni să nu
se simtă în apele lor. Cred că, dacă ai fi refuzat-o
de la bun început, totul ar fi fost probabil în
regulă. Dar Jack zice că, în ziua în care ai plecat,
ai luat-o drept peste deal, prin pădure şi că, de
atunci încoace, câinii sunt neliniştiţi. Acum nu
mai calcă nici măcar în pajiştea de la
miazănoapte.
Jack crede că aţi stârnit ceva, acolo sus. Dar eu
bănuiesc că totul vine de la asta, adăugă Ellie,
bătându-se uşurel cu palma peste pântece.
Încearcă doar să fie ocrotitor, asta-i tot. Se
gândeşte la familia lui. Dar tu nu-ţi face griji.
Totul o să se rezolve de la sine, cu timpul.
Până la urmă, am rămas acasă trei zile,
încercând să mă arăt curajos, dar, la sfârşit,
simţind că era într-adevăr timpul să o iau din
loc. Mama a fost ultima persoană pe care am
văzut-o înainte să plec. Eram singuri în
bucătărie şi m-a strâns de braţ, spunându-mi că
era mândră de mine.
— Eşti mai mult decât al şaptelea după alţi
şapte, zise ea, zâmbindu-mi călduros. Pentru că
eşti totodată şi fiul meu şi tu ai puterea să faci
ceea ce trebuie făcut.
Am încuviinţat dând din cap, pentru că voiam
să fie fericită, dar zâmbetul mi s-a şters de pe
buze de îndată ce am ieşit din curte. M-am târât
înapoi spre casa Vraciului, cu tot curajul meu
căzut în ghete, simţindu-mă rănit şi dezamăgit
că mama nu mă voise înapoi acasă.
A plouat tot drumul până la Chipenden, şi, când
am ajuns, eram îngheţat, ud şi nefericit. Dar, în
faţa porţii de la intrare, spre surprinderea mea,
ivărul s-a ridicat singur şi poarta s-a deschis fără
s-o ating. Era un soi de bun-venit, o încurajare
să intru, ceva ce credeam că îi era rezervat doar
Vraciului. Cred că ar fi trebuit să mă simt
încântat, dar n-am putut. Mă simţeam doar la
pământ.
Am bătut la uşă de trei ori până când, în cele din
urmă, am văzut cheia în broască. Fiindcă la
bătăile mele nu răspunsese nimeni, am întors
cheia şi am împins de uşă, deschizând-o.
M-am uitat prin toate încăperile de jos, în afară
de una singură, de! Apoi, am strigat pe scări.
N-am primit niciun răspuns, aşa că mi-am luat
inima în dinţi şi am intrat în bucătărie.
În vatră ardea focul şi masa era pusă pentru o
persoană. În mijloc trona un cazan uriaş cu
tocană fierbinte. Mi-era atât de foame că mi-am
pus singur de mâncare şi aproape că mi-am
lustruit farfuria. Abia după aceea am băgat de
seamă biletul de sub solniţă.

Plecat în est, la Pendle. E un necaz cu o vrăjitoare, aşa că o


să lipsesc o vreme. Simte-te ca acasă, dar nu uita să aduci din
sat proviziile pentru săptămâna asta. Ca de obicei, sacul meu e
la măcelar, aşa că te duci mai întâi la el.

Pendle era un deal mare, aproape un munte, în


capătul dinspre răsărit al Comitatului. Întregul
district era năpădit de vrăjitoare şi era periculos
să te duci acolo, mai ales de unul singur. Asta
mi-a amintit cât de primejdioasă putea fi
îndeletnicirea de Vraci.
Dar, în acelaşi timp, n-am putut să nu mă simt
puţin dezamăgit. Atâta vreme aşteptasem să se
întâmple ceva, apoi, chiar în clipa în care n-am
mai fost de faţă, Vraciul plecase fără mine!
***
Am dormit bine în noaptea aceea, dar nu
într-atât de adânc încât să nu aud clopoţelul
chemându-mă la masa de dimineaţă.
Am coborât la timp şi-am fost răsplătit cu cea
mai bună porţie de ouă cu şuncă pe care o
mâncasem până atunci în casa Vraciului. Eram
atât de mulţumit încât, înainte de a mă ridica de
la masă, am vorbit cu voce tare, repetând
cuvintele pe care le rostea tata în fiecare
duminică, după masa de prânz:
— A fost cu adevărat gustoasă. Felicitările mele
bucătarului.
De cum am terminat, focul s-a înviorat în vatră,
iar pisica a început să toarcă. Nu vedeam pisica,
dar sfârâitul pe care îl scotea era atât de puternic
încât puteam să jur că zăngăneau geamurile. Era
limpede că spusesem ce trebuia.
Astfel, mulţumit de mine însumi, am pornit-o
către sat, să aduc proviziile. Soarele strălucea pe
un cer albastru, fără pic de nori, păsărelele
cântau, iar, după ploaia din ajun, întreaga lume
părea mai strălucitoare, mai colorată şi mai
proaspătă.
Am început de la măcelar, am luat sacul
Vraciului, m-am dus la zarzavagiu şi am încheiat
la brutar. Câţiva dintre băieţii satului sprijineau
zidurile în apropiere. Nu erau la fel de mulţi ca
data trecută, iar şeful lor, flăcăul vânjos cu
grumazul ca de taur, nu se afla printre ei.
Amintindu-mi ce îmi spusese Vraciul, m-am dus
drept la ei.
— Îmi pare rău pentru data trecută, zisei eu, dar
sunt nou şi nu înţeleg prea bine regulile. Domnul
Gregory a zis că puteţi să luaţi, fiecare, un măr
şi-o plăcintă.
Cu acestea, am deschis sacul şi i-am dat
fiecărui băiat exact ce îi făgăduisem. Făcură
nişte ochi atât de mari, că aproape le ieşiră din
orbite şi toţi bolborosiră câte un mulţumesc.
În capul drumului, mă aştepta cineva. Era fata
pe nume Alice şi stătea din nou în umbra
copacilor, de parcă nu i-ar fi plăcut lumina
soarelui.
— Poţi să iei şi tu un măr şi-o prăjitură, i-am zis
eu.
Spre marea mea mirare, ea clătină din cap.
— Acum nu mi-e foame, răspunse ea. Dar este
ceva ce-mi doresc cu adevărat. Vreau să-ţi ţii
promisiunea. Am nevoie de ajutor.
Am ridicat din umeri. O promisiune e o
promisiune şi-mi aduceam aminte că îi
promisesem ajutorul. Aşadar, ce altceva puteam
face decât să mă ţin de cuvânt?
— Spune-mi ce vrei şi-o să fac tot ce pot, i-am
răspuns eu.
Din nou faţa i se lumină de un zâmbet larg.
Purta o rochie neagră şi conduri ascuţiţi, dar
zâmbetul ei m-a făcut să uit de aceste amănunte.
Totuşi, ceea ce am auzit pe urmă m-a îngrijorat
şi chiar mi-a stricat toată ziua.
— N-o să-ţi spun acum, a zis ea. O să-ţi spun
diseară, da, o să-ţi spun, de îndată ce apune
soarele. Vino până la mine, când auzi clopotul
Moşului Gregory.

Am auzit clopotul chiar înainte de apusul


soarelui şi, cu inima grea, am coborât dealul
către pâlcul de sălcii de la răscrucea drumurilor.
Nu mi se părea drept să tragă de clopot. Cel puţin
dacă nu avea vreo însărcinare specială pentru
Vraci, dar mă cam îndoiam.
Departe, deasupra creştetului meu, ultimele
raze ale soarelui scăldau crestele dealurilor
într-o lumină firavă, portocalie, dar jos, pe sub
sălcii, lumina era cernită şi plină de umbre.
M-am înfiorat când am văzut-o pe fată, pentru
că trăgea de sfoară cu o singură mână şi, cu
toate acestea, făcea clopotul să salte nebuneşte.
În pofida braţelor ei subţiri, se părea că este
foarte puternică.
Se opri din tras clopotul de îndată ce m-am
arătat la faţă şi îşi puse mâinile în şold, în vreme
ce crengile continuau să se legene şi să tremure
deasupra capului ei. Ne-am uitat unul la altul un
timp nemăsurat de lung, până când ochii mi-au
fost atraşi în jos, către coşul de la picioarele ei.
Înăuntru era ceva acoperit cu o pânză neagră.
Ea a ridicat coşul şi mi l-a întins mie.
— Ce-i asta? Am întrebat.
— E pentru tine, ca să-ţi poţi ţine făgăduiala.
L-am primit, dar nu mă simţeam foarte fericit.
Din curiozitate, am vârât mâna înăuntru ca să
ridic pânza neagră.

— Nu, las-o aşa, zise scurt Alice, pe un ton


tăios. Să nu ia aer, altfel se strică.
— Dar ce-i înăuntru? Am întrebat eu din nou.
Se întunecase, între timp, şi începusem să mă
simt neliniştit.
— Doar nişte turte.
— Îţi mulţumesc mult, am zis eu.
— Nu sunt pentru tine, răspunse ea şi un
zâmbet fugar îi flutură în colţul gurii. Turtele
astea sunt pentru Mama Malkin.
Mi-am simţit deodată gura iască şi un fior de
gheaţă m-a săgetat pe şira spinării. Mama
Malkin, vrăjitoarea vie, pe care Vraciul o ţinea
într-un puţ, în grădina lui!
— Nu cred că domnului Gregory i-ar plăcea
treaba asta, am zis eu. Mi-a spus să stau departe
de ea.
— E foarte hain Moşul Gregory, zise Alice. Biata
Mama Malkin zace în gaura aia din pământ,
umedă şi întunecată, de mai bine de treisprezece
ani. E drept să te porţi atât de urât cu o femeie
bătrână?
Am ridicat din umeri. Nici eu nu gândisem că
era un lucru potrivit. Era greu să îi iei apărarea
pentru ceea ce făcuse, dar el spusese că existase
un motiv întemeiat.
— Uite ce e, mi-a zis ea, n-ai să intri în bucluc,
pentru că Moşul Gregory nici nu trebuie să afle.
E destul doar să i le duci bătrânei. Sunt turtele ei
preferate, făcute de familia ei. Nu-i nimic rău în
asta. E doar un întăritor, care să o ajute să
îndure mai uşor frigul. O să-i meargă drept în
oasele-i bătrâne, da, drept în oase.
Din nou am ridicat din umeri. Toate
argumentele păreau de partea ei.
— Aşadar, tu trebuie numai să-i dai câte o
turtă, în fiecare noapte. Ai trei turte, pentru trei
nopţi. Cel mai bine ar fi să i le duci la miezul
nopţii, pentru că atunci îi este cel mai foame.
Dă-i-o pe prima chiar la noapte.
Alice se întoarse să plece, dar se opri şi-mi
zâmbi.
— Am putea deveni buni prieteni, noi doi, zise
ea şi chicoti.
Apoi dispăru în adâncul pădurii întunecate.
CAPITOLUL 08
MAMA MALKIN
Întors în casa Vraciului, am început să mă
frământ, dar, cu cât mă gândeam mai mult la
ceea ce aveam de făcut, cu atât mai tare mi se
tulbura mintea. Ştiam ce ar fi spus Vraciul. Ar fi
aruncat turtele cât colo şi mi-ar fi ţinut o lungă
cuvântare despre vrăjitoare şi necazurile cu
fetele care poartă pantofi ascuţiţi.
Vraciul nu era acolo, aşa că n-am ţinut cont de
asta. Din două motive am pornit prin întunericul
grădinii dinspre răsărit, unde ţinea el
vrăjitoarele. Primul era cuvântul pe care mi-l
dădusem lui Alice.
„Niciodată să nu făgăduieşti ceva, dacă nu eşti
pregătit să-ţi ţii făgăduiala”, îmi spusese mereu
tata. Aşa că, n-aveam de ales. El mă învăţase să
deosebesc ce-i bine de ce-i rău şi doar pentru că
acum eram ucenicul Vraciului nu însemna că
trebuia să-mi schimb toate convingerile.
Al doilea motiv era că nu-mi plăcuse de la bun
început ideea că o femeie bătrână era ţinută
prizonieră într-o groapă în pământ. Să-i faci aşa
ceva unei vrăjitoare moarte, mai înţelegeam, dar
uneia vii? Mi-am amintit că mă întrebasem, de
cum aflasem, ce crimă cumplită putuse ea să
înfăptuiască pentru a merita o pedeapsă ca asta.
Şi, la urma urmei, ce rău putea să se întâmple,
dacă primea trei turte? Un pic de alinare de la
familia ei, ca să îndure mai bine frigul şi
umezeala, asta era tot. Vraciul îmi spusese să mă
încred în instinctele mele şi, după ce am cântărit
bine lucrurile, am simţit că făceam ce trebuia.
Singura problemă era că mi se spusese să duc
turtele chiar eu, la miezul nopţii. Avea să fie
foarte întuneric la ora aceea, mai ales dacă nu
apărea şi luna.
M-am apropiat de grădina dinspre răsărit,
cărând coşul după mine. Era întuneric, dar nu
chiar atât de întuneric precum mă aşteptasem
eu. Pe de-o parte, pentru că vederea mea fusese
dintotdeauna destul de pătrunzătoare noaptea.
Mama mea vedea bine pe întuneric şi cred că o
moştenisem. Pe de altă parte, era o noapte fără
nori, iar lumina lunii mă ajuta să-mi găsesc
drumul.
Când am intrat în pădure, mi s-a făcut deodată
frig şi am început să tremur. Până am ajuns la
primul mormânt, cel cu lespezi pe margini şi cu
treisprezece drugi de fier, mi s-a făcut şi mai frig.
Era locul unde fusese îngropată prima vrăjitoare.
Era slabă, cu puţină putere, cel puţin aşa
spusese Vraciul. N-aveam de ce să-mi fac griji
aici, mi-am spus eu în gând, încercând din
răsputeri să o şi cred.
Când mă hotărâsem, pe ziuă, să-i dau turtele
Mamei Malkin fusese una, dar acum, în grădină,
aproape de miezul nopţii, nu mai eram atât de
sigur. Vraciul îmi spusese să mă ţin departe de
grădină după ce se însera. Mă prevenise nu o
dată, aşadar trebuia să fie o regulă importantă,
pe care iată că eu o încălcăm.
Auzeam tot soiul de zgomote slabe. Foşnetele şi
zvâcnetele nu erau probabil nimic altceva decât
micile vietăţi ale pădurii pe care le deranjam
păşind pe potecă, dar îmi aduceau aminte că nu
aveam niciun drept să mă aflu aici.
Vraciul îmi spusese că alte două vrăjitoare se
aflau îngropate la douăzeci de paşi distantă, aşa
că mi-am numărat paşii cu mare grijă. Asta m-a
adus lângă cel de-ai doilea mormânt, care era
întocmai ca şi primul. M-am apropiat şi mai
mult, doar ca să fiu sigur. Drugii erau la locul lor
şi se putea vedea şi pământul din jur, bătătorit
bine, fără niciun fir de iarbă. Vrăjitoarea aceasta
era moartă, dar tot primejdioasă. Era cea care
fusese îngropată cu capul în jos. Asta însemna că
pantofii din picioarele ei trebuia să fie imediat
sub primul strat de pământ.
Cum mă holbam la mormânt, mi s-a părut că
aud ceva mişcându-se. Era ca un zvâcnet, poate
doar în închipuirea mea sau poate de la vreun
mic animal – vreun şoarece, vreun popândău sau
ceva asemănător. M-am îndepărtat grăbit. Şi
dacă fusese o talpă de pantof?
După alţi trei paşi, ajungeam la marginea
locului pe care îl căutam – fără nicio îndoială.
Din nou am văzut o îngrăditură de pietre,
întărită cu treisprezece drugi. Existau, cu toate
acestea, şi trei deosebiri. În primul rând că
suprafaţa de sub drugi era mai curând un pătrat
decât un dreptunghi. În al doilea rând, era mai
mare, probabil de vreo patru paşi latura. În al
treilea, nu exista pământ bătătorit sub drugi, ci
doar o mică gaură neagră, adâncită în pământ.
M-am oprit din mers şi am ciulit urechea. Până
atunci, nu auzisem alte zgomote decât slabele
foşgăieli ale vietăţilor de noapte şi uşoara adiere
de vânt. O adiere atât de blândă, încât abia de-o
băgam de seamă. Am observat-o, totuşi, când s-a
oprit. Căci dintr-odată totul a încremenit, iar
pădurea a devenit nefiresc de tăcută.
Cum să vă spun, ciulisem urechea şi
încercasem s-o aud pe vrăjitoare, iar acum
aveam senzaţia că ea mă pândea pe mine.
Tăcerea s-a prelungit şi părea să nu se mai
sfârşească, dar, deodată mi-am dat seama de o
slabă respiraţie dinspre puţ. Sunetul acela m-a
încurajat, într-un fel, să mă mişc, aşa că am mai
făcut vreo câţiva paşi, oprindu-mă foarte
aproape de gura puţului, chiar atingând cu
vârful ghetei marginea de piatră.
În clipa aceea, mi-am mai amintit ceva din ce
îmi spusese Vraciul despre Mama Malkin…
„în mare parte, puterea ei s-a scurs în pământ,
dar i-ar plăcea la nebunie să pună gheara pe un
băiat ca tine.”
Atunci m-am dat câţiva paşi mai înapoi – nu
prea mult, dar cuvintele Vraciului mă făcuseră
să mă mai gândesc. Şi dacă ieşea o mână din puţ
şi mă înhăţa de gleznă?
Vrând să termin odată cu toată povestea, am
strigat încetişor, în întuneric:
— Mamă Malkin! Ţi-am adus ceva. Un dar de la
familia ta. Eşti acolo? Mă auzi?
N-am primit niciun răspuns, dar ritmul
respiraţiei de sub pământ păru să se iuţească.
Hotărât să nu mai pierd nicio clipă şi disperat să
mă întorc înapoi, în casa călduroasă a Vraciului,
am vârât mâna în coş, pipăind pe sub pânză.
Degetele mi s-au oprit pe una dintre turte. Am
simţit ceva moale, vâscos şi puţin lipicios. Am
scos turta afară şi am întins-o deasupra drugilor.
— E doar o turtă, am zis eu blând. Nădăjduiesc
să te ajute să te simţi mai bine. O să-ţi mai aduc
una, mâine noapte.
Cu aceste cuvinte, i-am dat drumul, lăsând-o să
cadă în beznă.

Ar fi trebuit să mă întorc numaidecât la casa


Vraciului, dar am mai stat câteva clipe să ascult.
Nu ştiu ce mă aşteptam să aud, dar a fost o
greşeală.
S-a produs o mişcare în puţ, de parcă ceva se
târa pe jos. Şi apoi am auzit-o pe vrăjitoare
începând să-şi înfulece turta.
Crezusem că unii dintre fraţii mei scot zgomote
neplăcute când mănâncă, dar ce auzeam acum
era mult mai rău. Suna chiar mai dezgustător
decât atunci când marii noştri porci păroşi îşi
înfundau râturile în troacă – un talmeş-balmeş
de pufneli, sforăituri şi molfăieli, întreţesute cu o
respiraţie greoaie. Nu ştiam dacă îi plăcea sau nu
turta, dar în mod sigur o mânca foarte zgomotos.

În noaptea aceea mi-a fost foarte greu să dorm.


Nu-mi puteam lua gândul de la puţul întunecat
şi-mi făceam mii de griji pentru faptul că trebuia
s-o vizitez pe vrăjitoare şi în noaptea următoare.
Deşi am coborât la timp la gustarea de
dimineaţă, şunca era cam arsă, iar pâinea cam
veche. Nu puteam pricepe de ce – doar
cumpărasem pâine proaspătă de la brutar cu
numai o zi înainte. Mai mult, chiar şi laptele era
acrit. Să fi fost oare duhul bucătar supărat pe
mine? Oare ştia ce făceam eu şi stricase gustarea
de dimineaţă cumva ca să mă avertizeze?
Munca la fermă era grea şi eu cu ea fusesem
obişnuit. Vraciul nu-mi lăsase nimic de făcut,
aşadar nu aveam cu ce să-mi ocup ziua. M-am
urcat până la el în bibliotecă, gândindu-mă că
probabil nu s-ar supăra dacă mi-aş găsi ceva
folositor de citit, dar spre marea mea dezamăgire,
uşa era încuiată.
Aşadar, ce altceva puteam face decât să ies la
plimbare? M-am hotărât să explorez dealurile,
urcând mai întâi pe Vârful Parlick. Ajuns în vârf,
m-am aşezat pe movila de pietre care-l marca şi
am admirat priveliştea.
Era o zi însorită şi senină, iar de acolo de sus
puteam vedea ţinutul desfăşurat la picioarele
mele, cu marea ademenitoare, sclipind albastră,
mult departe către nord-vest. Lanţul de dealuri
părea să se întindă la nesfârşit, dealuri mari, cu
nume ca Dealul Crater şi Dealul Casa Stâlpului –
atât de numeroase încât credeai că ţi-ar fi luat o
viaţă de om ca să le baţi cu piciorul pe toate.
În imediata apropiere era Dealul Lupului şi
m-am întrebat din nou dacă într-adevăr se aflau
lupi prin zonă. Lupii puteau fi periculoşi şi mi se
spusese că, iama, când dădeau gerurile cele
mari, se adunau şi vânau în haite. Ei, da, acum
era primăvară, şi cu siguranţă n-aveam să văd
nici urmă de lupi, dar asta nu însemna că nu
puteau fi acolo. Asta m-a făcut să înţeleg că, să te
prindă noaptea sus, pe dealuri, putea fi chiar
înspăimântător.
Nu atât de înspăimântător, mi-am zis eu, ca
atunci când eşti nevoit să te duci şi să-i dai de
mâncare Mamei Malkin încă o turtă. Curând,
prea curând chiar, soarele începu să scapete la
apus, iar eu a trebuit să cobor înapoi spre
Chipenden.
M-am trezit din nou cărând coşul prin
întunericul din grădină. De data aceasta, m-am
hotărât să termin repede. Fără zăbavă, am lăsat
să cadă a doua turtă lipicioasă printre drugii de
fier, în adâncul puţului.
Abia atunci, când era deja prea târziu, chiar în
secunda în care turta se desprindea de palma
mea, am observat ceva care mi-a îngheţat
sângele în vine.
Drugii de deasupra gurii puţului fuseseră
îndoiţi. Noaptea trecută, îi văzusem perfect
drepţi, treisprezece bare paralele de fier. Acum,
în mijloc era o despărţitură, largă atât cât să
treacă un cap prin ea.
Poate fuseseră îndoiţi de cineva din afară, de
deasupra, dar mă îndoiam. Vraciul îmi spusese
că grădinile şi casa erau păzite şi nimeni nu
putea intra în ele. Nu-mi precizase cum şi de
cine, dar am ghicit că erau păzite de cine ştie ce
duh. Probabil acelaşi care gătea.
Prin urmare, numai vrăjitoarea îi putuse îndoi.
Probabil se căţărase cumva pe marginea puţului
şi începuse să tragă de drugi. Deodată, mintea
mi se lumină şi pricepui întocmai ceea ce se
petrecea.
Fusesem atât de prost! Turtele o făceau mai
puternică.
Am auzit-o, jos, în beznă, începând să-şi
înfulece şi cea de-a doua turtă, scoţând aceleaşi
oribile molfăieli, pufneli şi sforăituri. Am ieşit
grăbit din pădure şi m-am întors în casă. Eram
aproape convins că nici n-ar mai fi avut nevoie de
a treia turtă.

După încă o noapte albă, m-am hotărât. Aveam


să mă duc la Alice, să-i dau înapoi ultima turtă şi
să-i explic de ce nu îmi mai puteam ţine
făgăduiala.
Mai întâi, trebuia s-o găsesc. Îndată după micul
dejun, am coborât până în locul unde o
întâlnisem prima oară şi am mers până în
capătul celălalt al pădurii. Alice spusese că
locuieşte „colo”, dar n-am văzut nici urmă de
casă, numai coline şi văi şi alte păduri, în
depărtare.
Gândindu-mă că ar fi mai simplu să întreb pe
cineva, am coborât în sat. Erau surprinzător de
puţini oameni pe stradă, dar, aşa cum mă
aşteptasem, câţiva dintre puştani tândăleau pe
lângă brutărie. Părea să fie locul lor preferat.
Probabil că le plăcea mirosul. Mie unuia îmi
plăcea. Pâinea proaspăt coaptă era unul dintre
cele mai plăcute mirosuri din lume.
Nu se arătară prea prietenoşi, judecând după
ultima noastră întâlnire, când le împărţisem câte
o plăcintă şi un măr. Probabil pentru că, de data
aceasta, era cu ei şi flăcăul vânjos cu ochi de
porc. Cu toate acestea, m-au ascultat cu atenţie
când le-am spus ce voiam. Nu le-am dat
amănunte – numai le-am spus că trebuia s-o
găsesc pe fata cu care ne întâlniserăm la
marginea pădurii.
— Eu ştiu unde ar putea fi, zise vlăjganul,
încruntându-se ameninţător, dar ai fi un mare
prost să te duci până acolo.
— Unde anume?
— N-ai auzit ce-a zis ea? Întrebă el, ridicându-şi
sprâncenele. A zis că Osoasa Lizzie e mătuşă-sa.
Au schimbat o privire între ei şi au clătinat din
cap, de parcă aş fi fost nebun. De ce toţi ceilalţi
păreau să fi auzit de ea, numai eu nu?
— Lizzie şi bunică-sa au stat o iarnă întreagă
aici, mai înainte ca Gregory să le gonească.
Taică-meu întotdeauna îşi ieşea din fire, din
pricina lor. Erau cele mai temute vrăjitoare care
s-au văzut vreodată prin părţile astea. Trăiau
împreună cu o făptură aproape la fel de
înspăimântătoare. Arăta ca un bărbat, dar era
de-a dreptul uriaş, cu atâţia dinţi că nici nu-i
încăpeau în gură. Aşa mi-a spus taică-meu. A zis
că atunci, în iarna aceea lungă, oamenii nu
ieşeau niciodată din case după ce se întuneca.
Halal vraci mai eşti şi tu, dacă n-ai auzit
niciodată de Osoasa Lizzie!
Nu mi-a picat deloc bine s-aud acestea. Am
priceput că fusesem cu adevărat prost. Dacă
măcar i-aş fi povestit Vraciului despre schimbul
meu de cuvinte cu Alice, atunci ar fi înţeles că
Lizzie se întorsese şi ar fi făcut ceva în privinţa
aceasta.
Potrivit celor spuse de vlăjgan, Osoasa Lizzie
locuise la o fermă, cam la vreo trei mile mai spre
sud de casa Vraciului. De ani de zile nu mai
stătea nimeni acolo şi nimeni nu călca vreodată
prin preajmă. Aşadar, acolo era cel mai probabil
să se fi aciuat şi acum. Mi se părea foarte
adevărat, pentru că în direcţia aceea arătase şi
Alice.
Tocmai atunci, o ceată de bărbaţi cu feţe
posomorâte ieşiră din biserică. Dar cotiră spre
ieşirea din sat şi o porniră pe coastă în sus, către
lanţul de dealuri, cu preotul satului în frunte.
Erau îmbrăcaţi în haine călduroase şi mulţi
dintre ei aveau ciomege.
— Asta ce mai e? Am întrebat eu.
— A dispărut un copil, noaptea trecută, mi-a
răspuns unul dintre băieţi, scuipând pe
caldarâm. Unul de trei ani. Oamenii zic că s-o fi
rătăcit pe deal. Dar, ştii, nu e primul. Acum două
zile, a dispărut un copil de ţâţă de la o fermă de
dincolo de Obcinele Mari. Era prea mic să
meargă, aşa că se crede că a fost răpit. Oamenii
zic că poate au fost lupii. A fost o iarnă tare grea
şi asta îi aduce, uneori, înapoi.

Direcţia care mi se arătase se dovedi a fi cea


bună. Chiar şi întârziind, căci a trebuit să mă
duc să iau şi coşul pe care mi-l dăduse Alice, în
mai puţin de o oră am dat cu ochii de cocioaba
lui Lizzie.
În momentul acela, la lumina zilei, am ridicat
pânza şi m-am uitat la ultima dintre cele trei
turte. Mirosea urât, dar arăta şi mai urât. Se
părea că fusese făcută din mici bucăţi de carne şi
pâine, amestecate cu încă ceva, de care n-am
putut să-mi dau seama ce putea fi. Era umedă,
foarte lipicioasă şi aproape neagră la culoare.
Niciunul dintre ingrediente nu fusese gătit la foc,
ci arătau de parc-ar fi fost doar frământate
laolaltă. Atunci am observat ceva şi mai scârbos.
Nişte firişoare albe care mişunau pe turtă şi care
semănau cu viermii de carne.
M-am cutremurat, am acoperit-o la loc şi am
coborât dealul către ferma dărăpănată.
Gardurile erau rupte, hambarului îi lipsea
jumătate de acoperiş şi nicăieri nu se vedea vreo
urmă de animal de curte.
Un singur lucru mă îngrijora totuşi. Pe hornul
casei ieşea fum. Asta însemna că era cineva
acasă şi am început să mă tem de făptura cu
prea mulţi dinţi în gură.
La ce mă aşteptasem? Avea să fie greu. Cum
naiba să stau de vorbă cu Alice fără să fiu văzut
de ceilalţi membri ai familiei sale?
Când m-am oprit pe pantă, încercând să mă
hotărăsc ce să fac mai departe, răspunsul a venit
de la sine. O siluetă subţire, întunecată, a ieşit
pe uşa din spatele casei şi a început să urce
dealul drept spre mine. Era Alice – dar de unde
ştia că venisem? De la casă până în locul unde
mă oprisem eu creştea un pâlc de copaci şi toate
ferestrele dădeau în partea cealaltă.
Totuşi, ea nu urca întâmplător pe deal. Veni
drept către mine şi se opri la vreo cinci paşi
distanţă.
— Ce vrei? Şuieră ea. N-ai minte, dac-ai venit
până aici. Norocul tău că ăia dinăuntru dorm.
— Nu pot să fac ce mi-ai cerut, i-am zis eu,
întinzând coşul către ea.
Fata îşi încrucişă braţele şi se încruntă.
— De ce nu? Mă întrebă. Ai făgăduit, nu-i aşa?
— Nu mi-ai spus ce o să se întâmple, i-am
răspuns eu. A mâncat două turte, care deja au
făcut-o mai puternică. Deja a îndoit drugii de
deasupra puţului. Încă o turtă şi-o să scape, dar
cred că ştii asta. Nu asta ai vrut de la bun
început? Am învinovăţit-o eu, începând să mă
înfurii. M-ai înşelat, aşa că făgăduiala nu mai e
valabilă.
Făcu un pas spre mine, dar furia ei se
preschimbă în altceva. Păru deodată speriată.
— N-a fost ideea mea. Ei m-au silit, zise ea,
arătând cu mâna spre ferma părăginită. Dacă nu
faci precum ai făgăduit, o să fie de rău pentru
amândoi. Continuă, dă-i şi a treia turtă. Ce ţi se
poate întâmpla? Mama Malkin şi-a ispăşit
păcatele. Este timpul să fie eliberată. Hai, dă-i
turta şi o să plece în noaptea asta, fără să te mai
necăjească vreodată.
— Cred că domnul Gregory trebuie să fi avut un
motiv foarte întemeiat ca s-o închidă în puţul
acela, am zis eu, încet. Eu sunt doar noul lui
ucenic, deci cum să fac să fie cel mai bine? Când
o să se întoarcă, o să-i povestesc totul.
Alice zâmbi în treacăt – genul de zâmbet pe care
cineva îl afişează când ştie ceva de care tu n-ai
habar.
— N-o să se mai întoarcă, zise ea. Lizzie s-a
gândit la toate. Are rude lângă Pendle. Fac orice
pentru ea, orice. L-au păcălit pe Moş Gregory.
Când a ieşit pe drum, a primit ceea ce i se
pregătise. Probabil că acum este deja mort şi la
şase picioare sub pământ. Aşteaptă numai să
vezi dacă n-am dreptate. Curând n-ai să mai fii
în siguranţă colo, în casa lui. Într-o noapte, or să
vină şi după tine. Asta, fireşte, dacă n-ai să ne
ajuţi. Doar în cazul ăsta s-ar putea să te lase în
pace.
Îndată ce-a rostit aceste cuvinte, i-am întors
spatele şi am urcat dealul, lăsând-o acolo, pe loc.
Cred că a strigat după mine de vreo câteva ori,
dar nu i-am dat ascultare. Ceea ce îmi spusese
despre Vraci, mi se învârtea ameţitor în cap.
Abia foarte târziu mi-am dat seama că tot mai
duceam coşul, aşa că l-am aruncat, cu ultima
turtă din el cu tot, în râu; apoi, întors la căsuţa
Vraciului, nu mi-a luat foarte mult să pricep ce
s-a întâmplat şi să mă hotărăsc ce să fac în
continuare.
Totul fusese plănuit de la bun început. Îi
pândiseră plecarea Vraciului, ştiind că eu, ca
proaspăt ucenic, o să fiu destul de nesigur şi
lesne de păcălit.
Nu credeam că Vraciul ar putea fi atât de uşor
ucis, altminteri n-ar fi rămas el în viaţă atâţia
ani, dar nu mă puteam bizui pe faptul că o să se
întoarcă la timp acasă cât să mă ajute. Trebuia
s-o împiedic într-un fel sau altul pe Mama
Malkin să iasă din puţ.
Aveam foarte mare nevoie de ajutor, aşa că
m-am gândit să cobor în sat, dar mi-am dat
seama deodată că puteam obţine un altfel de
ajutor, de mult mai aproape. Aşa că am coborât
în bucătărie şi m-am aşezat la masă.
Mă aşteptam ca, din clipă în clipă, să primesc o
scatoalcă peste ceafă, aşa că am vorbit iute. Am
povestit tot ce se întâmplase, fără să ascund
nimic. Apoi am spus că fusese vina mea şi că îl
rugam frumos, dacă se putea, să mă ajute
cumva.
Nu ştiu la ce mă aşteptasem. Nu m-am simţit
caraghios să vorbesc aşa, în gol, fiindcă eram
prea supărat şi speriat, dar când tăcerea s-a
prelungit, am înţeles, treptat, că-mi pierdeam
vremea degeaba. De ce m-ar fi ajutat duhul? Din
câte ştiam, era prizonier, legat de casă şi grădină
de către Vraci. Poate că era doar un sclav, dorind
cu disperare să fie liber, ba poate chiar se bucura
că dădusem de necaz.
Tocmai când eram gata să renunţ şi să ies din
bucătărie, mi-am amintit ceva ce spunea
adeseori tata, înainte să plece la târg. „Oricine
are un preţ al lui. Trebuie doar să faci o
propunere care să-l măgulească pe celălalt, dar
să nu te doară prea mult pe tine.”
Aşadar, i-am propus duhului un târg…
— Dacă mă ajuţi acum, n-am să uit, i-am zis eu.
Când o să devin vraci în locul domnului Gregory,
o să te las liber în fiecare duminică. În ziua aceea
o să-mi gătesc singur, iar tu o să te poţi odihni
şi-o să ai voie să faci tot ce-ţi va trece prin cap.
Deodată am simţit ceva măturându-mi
picioarele, pe sub masă. Am auzit şi un sforăit
slab, ca de mâţă care toarce, şi un uriaş motan
roşcat s-a ivit în faţa ochilor mei, luând-o încet
către uşă.
De bună seamă că fusese de la început sub
masă – asta îmi spunea bunul meu simţ –, dar
s-a arătat doar pentru că i-a surâs propunerea
mea. Aşa că m-am luat după motan, care ieşi pe
hol şi-apoi urcă scările, oprindu-se în faţa uşii
încuiate a bibliotecii. Îşi frecă spinarea de tocul
ei, cum fac de obicei pisicile de piciorul mesei.
Uşa se deschise cu încetineală, dând la iveală
mai multe cărţi decât ar fi putut citi cineva într-o
viaţă de om, rânduite frumos, pe rafturi paralele,
în dulapuri. Am făcut un pas înainte,
întrebându-mă de unde să încep. Iar, când m-am
întors din nou, marele motan roşcat dispăruse.
Fiecare carte avea titlul trecut pe copertă. Multe
erau scrise în latină şi doar foarte puţine în
greacă. Nu se vedea nici fir de praf sau de pânză
de păianjen. Biblioteca era la fel de curată şi de
bine îngrijită ca şi bucătăria.
M-am plimbat de-a lungul primului raft până
când ceva mi-a atras atenţia. Lângă fereastră,
era un raft lung, plin de carneţele legate în piele,
întocmai ca acela pe care mi-l dăruise mie
Vraciul, dar în capătul raftului erau nişte caiete
mai mari, cu nişte date scrise pe copertă.
Fiecare dintre ele părea să conţină înregistrările
dintr-o perioadă de cinci ani, aşa că l-am ales pe
cel mai din capăt şi l-am deschis, cu grijă.
Am recunoscut scrisul Vraciului.
Frunzărindu-l, am descoperit că era un soi de
jurnal. Îşi notase fiecare misiune pe care o
îndeplinise, cât timp îi luase călătoria şi suma cu
care fusese plătit. Şi, cel mai important, explica
în amănunt cum tratase fiecare duh, stafie şi
vrăjitoare.
Am aşezat caietul la loc pe raft şi mi-am aruncat
privirea şi spre celelalte cărţi din şir. Jurnalele
acopereau o perioadă de timp aproape până în
ziua aceea, dar mergeau înapoi vreo sută de ani.
Ori Vraciul era cu mult mai în vârstă decât
părea, ori primele carneţele fuseseră scrise de
alţi vraci, care trăiseră cu mulţi ani în urmă.
M-am întrebat deodată dacă, în cazul în care
Alice avusese dreptate şi Vraciul nu avea să se
mai întoarcă, ar fi fost posibil să aflu ce-mi
trebuia din jurnalele acelea. Mai bine zis, dacă
undeva în miile şi miile de pagini ale lor s-ar fi
găsit şi informaţia de care eu aveam nevoie fără
întârziere.
Cum să aflu? Ei bine, poate că avea să dureze
ceva timp, dar vrăjitoarea stătuse în puţ aproape
treisprezece ani. Trebuia să existe o povestire
despre cum izbutise Vraciul s-o vâre acolo.
Atunci, deodată, pe cel mai de jos raft, am văzut
ceva şi mai încurajator.
Acolo erau nişte registre şi mai mari, dedicate
fiecare unui anumit domeniu. Unul era intitulat
Şopârle şi viermi. Cum erau aşezate în ordine
alfabetică, nu mi-a luat mult până să-l găsesc
exact pe acela pe care îl căutam.
Vrăjitoare.
L-am deschis cu mâini tremurânde şi am
descoperit că era împărţit în patru părţi,
întocmai cum mă aşteptasem.
Nocivele, Benignele, Acuzatele pe nedrept şi
Inconştientele.
Am întors repede paginile primei părţi. Totul
fusese scris cu scrisul citeţ al Vraciului şi, încă o
dată, ordonat cu grijă, în ordine alfabetică. În
câteva secunde am găsit pagina intitulată Mama
Malkin.
Era mai cumplit decât mă aşteptasem. Mama
Malkin era însăşi întruparea răului. Sălăşluise
prin numeroase colţuri de lume şi, în fiecare
ţinut în care se stabilise, se întâmplase câte o
nenorocire, cea mai înfiorătoare dintre toate
petrecându-se într-o mlaştină din vestul
Comitatului.
Acolo, locuise la o fermă, oferindu-le adăpost
tinerelor femei care aşteptau să nască, dar nu
aveau bărbat care să-i crească pe viitorii prunci.
De aici i se trăsese porecla de „Mamă”. Treaba
aceasta durase ani de zile, dar unele dintre
tinerele femei nu mai fuseseră văzute vreodată.
Vrăjitoarea avea un fiu, care locuia împreună cu
ea, un tânăr cu o putere de necrezut, pe nume
Colţ. Avea dinţii lungi şi îngrozea lumea într-atât,
încât nimeni nu se apropia vreodată de casa lor.
Dar, până la urmă, sătenii se răsculaseră şi
Mama Malkin fusese silită să-şi ia tălpăşiţa spre
Pendle. După ce o alungaseră, oamenii găsiseră
primul cimitir. Era un câmp întreg, plin de oase
şi de carne putrezită, mai ales rămăşiţe ale
copiilor pe care îi ucisese ea ca să-şi ostoiască
setea de sânge. Unele trupuri erau de femei; în
fiecare caz, trupurile fuseseră strivite, oasele
rupte sau sfărâmate.
Băieţii din sat vorbiseră despre o făptură cu
prea mulţi dinţi în gură. Să fi fost oare Colţ, fiul
Mamei Malkin? Un fiu care, probabil, le omorâse
pe acele femei, storcându-le viaţa din ele?
Gândul acesta îmi făcu mâinile să-mi tremure
atât de tare, încât abia mai puteam ţine cartea să
citesc.
Se părea că unele vrăjitoare se foloseau de
„magia oaselor”. Erau necromante care îşi
trăgeau puterile din oasele morţilor. Dar Mama
Malkin era şi mai rea. Mama Malkin se folosea de
„magia sângelui”. Îşi obţinea puterile bând
sângele oamenilor şi se dădea în vânt după
sângele de copii.
M-am gândit la turtele negre şi lipicioase şi
m-am cutremurat. Un copil dispăruse din
Obcinele Mari. Un copil prea mic să meargă
singur. Oare fusese răpit de Osoasa Lizzie? Oare
sângele lui fusese folosit la prepararea acelor
turte? Şi ce se întâmplase cu al doilea copil, cel
pe care porniseră sătenii să-l caute? Dacă
Osoasa Lizzie îl răpise şi pe acela, să-l aibă la
îndemână, pentru momentul în care Mama
Malkin avea să scape din puţ, ca să-i folosească
sângele pentru a-şi face vrăjile? Atunci copilul
putea fi în cocioaba vrăjitoarei Lizzie în
momentul acela!
M-am chinuit să citesc mai departe.
Cu treisprezece ani în urmă, la începutul iernii,
Mama Malkin venise în Chipenden, aducând-o
cu ea şi pe nepoata ei, Osoasa Lizzie. Când s-a
întors din casa lui de iarnă de la Anglezarke,
Vraciul n-a pierdut nicio clipă, ocupându-se de
ea. După ce a gonit-o pe Osoasa Lizzie, a legat-o
pe Mama Malkin cu un lanţ de argint şi a târât-o
până în puţul din grădina lui.
Vraciul părea să se mustre singur în relatarea
acestei istorii. În mod hotărât nu-i plăcea faptul
că o îngropase de vie, dar explica de ce a trebuit
să facă astfel. Credea că era prea periculos s-o
omoare: odată ucisă, ea putea reînvia oricând şi
chiar mai puternică şi mai periculoasă decât
înainte.
Întrebarea era, putea ea să mai scape, totuşi,
din puţ? O singură turtă şi fusese în stare să
îndoaie drugii. Cu toate că n-avea s-o mai
primească şi pe a treia, două poate că fuseseră
de ajuns. La miezul nopţii, poate că avea să se
caţăre şi să iasă din puţ. Ce puteam face?
Dacă o vrăjitoare putuse fi prinsă cu un lanţ de
argint, atunci poate că ar fi meritat să încerc să
leg unul de capătul drugilor, ca s-o împiedic să
iasă din puţ. Necazul era că lanţul de argint al
Vraciului era în sacul lui, pe care şi-l lua
întotdeauna cu el în călătorie.
Am văzut în schimb altceva, în bibliotecă. Era în
spatele uşii, de aceea n-o zărisem de cum
intrasem: o listă lungă de nume, mai exact
treizeci, scrise pe o hârtie îngălbenită de vreme,
de mâna Vraciului. Ultimul, în josul listei, era
trecut numele meu, Thomas J. Ward, iar imediat
deasupra era scris numele lui William Bradley,
tăiat cu o linie orizontală şi, alături, adăugate
literele RIP.
Am simţit că-mi îngheaţă sângele în vine, fiindcă
ştiam că asta însemna Requiescat în pace1, şi că
Billy Bradley murise. Mai mult de două treimi
din numele de pe listă fuseseră tăiate; dintre
acestea, alte nouă aveau semnul morţii alături.
Am bănuit că multe fuseseră tăiate numai
pentru că posesorii lor dăduseră greş în
pregătirea ca ucenici, probabil nici nu
ajunseseră la sfârşitul primei luni de încercare.
Cei care muriseră mă îngrijorau mai mult. M-am
întrebat ce i se întâmplase oare lui Billy Bradley
şi mi-am amintit ce-mi spusese Alice: „Dacă nu

1 Odihnească-se în pace (lb. latină).


vrei să sfârşeşti ca ultimul ucenic al Moşului
Gregory”.
De unde ştia Alice ce i se întâmplase lui Billy?
Sau poate că toată lumea din sat ştia, numai eu,
care venisem din altă parte, nu. Sau familia ei
fusese cumva amestecată în asta? Nădăjduiam
că nu, dar presupunerea îmi dădu încă un motiv
de îngrijorare.
Fără să mai pierd vremea, am coborât în sat.
Măcelarul părea să fi avut oarecare relaţii cu
Vraciul.
Altfel cum ar fi fost mereu sacul Vraciului la el,
ca să-i pună carnea înăuntru? Aşadar, m-am
hotărât să-i vorbesc despre bănuielile mele, să
încerc să-l conving să caute copilul dispărut în
casa vrăjitoarei Lizzie.
Era târziu după-amiază când am ajuns la
prăvălie şi-am găsit-o închisă. Am bătut la uşile
de la vreo cinci case învecinate, până când am
găsit pe cineva să-mi răspundă. Şi atunci mi s-a
adeverit ceea ce bănuisem: măcelarul plecase –
împreună cu ceilalţi săteni – să caute copilul pe
dealuri. Nu aveau să se întoarcă până în ziua
următoare. Se părea că, după ce aveau să caute
pe dealurile din jur, voiau să străbată pe jos
toată valea, până la satul de la poalele Obcinelor
Mari, de unde dispăruse primul copil. După
aceea aveau să înceapă să-şi lărgească zona de
căutări şi să continue toată noaptea.
Trebuia să accept situaţia. Eram pe cont
propriu.
Curând, deopotrivă mâhnit şi speriat, urcam
drumul înapoi spre casa Vraciului. Ştiam că,
dacă Mama Malkin ieşea afară din groapa ei,
atunci copilul avea să fie mort mai înainte de
zori.
Mai ştiam, de asemenea, că eram singurul care
ar fi putut încerca măcar să facă ceva s-o
împiedice.
CAPITOLUL 09
PE MALUL RÂULUI
Întors la casa Vraciului, m-am dus în odaia
unde îşi ţinea el hainele de călătorie. Am ales una
dintre pelerinele sale vechi. Era, fireşte, prea
mare, iar pulpanele îmi ajungeau aproape până
la glezne, în vreme ce gluga îmi cădea peste ochi.
Totuşi, avea să mă apere de frigul cel mare, frigul
Răului. I-am împrumutat, de asemenea, şi un
toiag, cel care mi-ar fi putut folosi cel mai mult ca
baston, la mers – mai scurt decât celelalte şi
puţin mai gros la unul dintre capete.
Când am părăsit, în cele din urmă, casa, era
aproape miezul nopţii. Cerul era luminos, fiindcă
luna plină tocmai răsărise deasupra copacilor,
dar simţeam ploaia în nări, iar vântul dinspre
apus se înteţea.
Am intrat în grădină şi m-am dus drept la puţul
Mamei Malkin. Mi-era frică, dar cineva trebuia
s-o facă şi cine altcineva mai era acolo în afara
mea? Fusese vina mea, oricum. Dacă măcar i-aş
fi povestit Vraciului despre întâlnirea cu Alice şi
despre ce le spusese ea băieţilor, anume că Lizzie
se întorsese! Atunci ar fi putut s-o scoată la
capăt cu toate. Nu s-ar mai fi lăsat amăgit să
plece la Pendle.
Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât
mai rău îmi părea. Copilul din Obcinele Mari
poate că nu murise. Mă simţeam vinovat, atât de
vinovat, de nu puteam să îndur gândul că ar mai
fi putut muri un copil, tot din vina mea.
Am trecut de cel de-ai doilea mormânt, unde
vrăjitoarea moartă fusese îngropată cu capul în
jos, şi am înaintat încet, în vârful picioarelor,
până am ajuns la puţ.
Un mănunchi de raze de lună pătrunse printre
ramurile copacilor şi îl lumină din plin, încât
n-am mai avut nicio îndoială despre ceea se
petrecuse.
Ajunsesem prea târziu.

Drugii fuseseră îndoiţi şi îndepărtaţi mai mult


unii de ceilalţi, aproape în forma unui cerc. Până
şi măcelarul şi-ar fi putut strecura uriaşii lui
umeri prin deschizătură.
M-am uitat înăuntru, în adâncul întunecat al
puţului, dar n-am putut zări nimic. Cred că mai
nutrisem o ultimă speranţă, că poate vrăjitoarea
se istovise îndoind drugii şi că acum era prea
sleită de puteri ca să mai urce.
Nicio şansă. În momentul acela, un nor trecu
peste lună, făcând lucrurile şi mai întunecate,
dar tot am mai desluşit ferigile culcate. Am văzut
încotro apucase. Mai era destulă lumină să-i
urmăresc paşii.
Aşadar, m-am luat după ea prin întuneric. Nu
mă mişcăm prea repede, căci eram foarte, foarte
precaut. Dacă se ascunsese pe undeva şi mă
pândea să-i pic în braţe? Ştiam, de asemenea, că
nu putea să fi ajuns prea departe. Şi asta din
pricină că nu trecuseră decât cel mult cinci
minute de la miezul nopţii. Orice o fi fost pus în
turtele pe care le mâncase, ştiam că magia
neagră trebuia să fi jucat un rol hotărâtor în
recăpătarea puterilor ei. Bănuiam că vraja
trebuia să fie mai eficace în timpul orelor de
întuneric – mai ales la miezul nopţii.

Nu mâncase decât două turte, nu trei, aşadar


era un punct în favoarea mea, dar nu puteam
uita de uriaşa putere pe care dovedise că o are
când îndoise drugii aceia.
Odată ieşit din pădure, am descoperit că e mai
uşor să mă ţin de urmele ei prin iarbă. Se
îndreptase spre poalele dealului, dar într-o
direcţie care o îndepărta de cocioaba lui Lizzie.
Asta m-a nedumerit, la început, dar mi-am
amintit de râul din vale. O vrăjitoare rea nu
putea trece o apă curgătoare – aşa mă învăţase
Vraciul – aşadar era nevoită să meargă de-a
lungul malului până când râul ar fi făcut o buclă,
întorcându-se în cursul lui şi lăsându-i astfel
calea liberă.
Dând cu ochii de râu, m-am oprit pe coasta
dealului şi m-am uitat cu atenţie în jos. Atunci a
ieşit şi luna din nor, dar, la început, cu tot
ajutorul ei, n-am putut desluşi nimic de-a lungul
râului, pentru că erau copaci pe ambele maluri,
aruncând umbre dese.
Şi apoi, deodată, am observat ceva foarte ciudat.
Era o dâră argintie în lungul malului. Se zărea
numai când bătea luna în ea, dar arăta întocmai
ca dâra băloasă pe care o lasă un melc. La câteva
clipe după aceea, am văzut o creatură
întunecată, ca o umbră, foarte cocârjată,
împleticindu-se aproape de malul râului.
Am început să cobor cât am putut de repede.
Gândul meu era să-i tai calea mai înainte să
ajungă la cotul râului şi să o ia apoi către casa
Osoasei Lizzie. Am izbutit să ajung în locul ales şi
am stat acolo, cu râul în dreapta mea,
Uitându-mă ţintă în lungul cursului său. Însă
urma partea cea mai grea. Trebuia să dau piept
cu vrăjitoarea.
Tremuram tot şi mi se tăiase răsuflarea, de-ai fi
putut crede că timp de un ceas nu făcusem
altceva decât să alerg în sus şi în jos pe dealuri.
Era un amestec de frică şi încordare, şi mi se
părea că dintr-o clipă într-alta genunchii aveau
să mă lase. Numai sprijinindu-mă cu toată
greutatea în toiagul Vraciului am fost în stare să
rămân în picioare.
Râul nu era prea lat, dar era adânc, umflat de
ploile primăverii de mai avea puţin şi dădea pe
dinafară. Apa curgea cu repeziciune,
îndepărtându-se de mine prin bezna de sub
copaci, unde se afla vrăjitoarea. M-am uitat cu
foarte mare atenţie, dar mi-a luat câteva clipe
până s-o descopăr.
Mama Malkin venea drept spre mine. Era ca o
umbră mai întunecată decât umbra copacilor,
un soi de negură în care ai fi putut intra, un
întuneric care te-ar fi înghiţit pe veci. Apoi am
auzit-o, cu toată gălăgia pe care-o făcea râul
năvalnic. Nu era numai zgomotul picioarelor sale
desculţe, care scoteau un soi de târşit în timp ce
se apropia de mine prin iarba de pe malul râului.
Nu – erau alte zgomote pe care le scotea din gură
şi, probabil, din nas. Acelaşi soi de zgomote pe
care le auzisem când îi dădusem să mănânce
turta. Sforăituri şi pufneli care îmi aduseră din
nou aminte de porcii păroşi când mâncau din
troacă. Apoi un alt zgomot, diferit, de nas
smiorcăit.
Când ieşi dintre copaci în pajiştea deschisă,
lumina lunii căzu pe ea şi am văzut-o bine
pentru prima oară. Capul îi era foarte înfundat
între umeri, faţa ascunsă de o claie de păr
încâlcit şi sur, încât ai fi zis că îşi privea
picioarele, care abia se iveau de sub rochia
lungă, până la glezne. Purta, pe deasupra, o
pelerină neagră, de asemenea prea lungă pentru
ea, de parcă anii petrecuţi în pământul umed o
făcuseră să între la apă. Pelerina se târa pe
pământ, în urma ei, culcând iarba, şi părea că ea
lăsa dâra argintie.
Hainele îi erau zdrenţuite şi murdare, ceea ce nu
mă mira prea tare, dar aveau câteva pete
proaspete – întunecate, umede. Ceva picura pe
iarbă, într-o parte, iar picăturile veneau din ceea
ce ţinea strâns în mâna ei stângă.
Era un şobolan. Mânca un şobolan. Îl mânca de
viu.
Părea că nu mă văzuse încă. Ajunsese foarte
aproape şi, dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, ar fi
dat pur şi simplu peste mine. Deodată, am tuşit.
Nu ca s-o previn. A fost o tuse nestăpânită,
neplănuită dinainte.
Atunci s-a uitat la mine, ridicându-şi în lumina
lunii o faţă ca de coşmar, o faţă ce nu aparţinea
unei fiinţe vii. Oh, dar era cât se poate de vie!
Asta puteai spune şi după zgomotele pe care le
scotea când mânca şobolanul.
Dar mai era ceva care m-a înspăimântat la ea
atât de mult încât aproape că mi-am pierdut
cunoştinţa. Ochii! Erau ca doi tăciuni aprinşi,
înfundaţi în orbite, două puncte roşii ca de foc.
Şi apoi mi-a vorbit, cu un glas între şoaptă şi
croncănit. Semăna cu zgomotul scos de frunzele
uscate ciocnindu-se unele de altele în vântul
toamnei târzii.
— E un băiat, zise ea. Îmi plac băieţii. Vino aici,
băiete!
Nu m-am clintit, bineînţeles. Am stat nemişcat,
de parcă prinsesem rădăcini. M-am simţit ameţit
şi aiurit.

Ea continua să vină spre mine, iar ochii păreau


să i se fi mărit. Nu doar ochii, ci întregul trup
părea să se dilate. Se întinse ca un uriaş nor
întunecat, care, în câteva clipe avea să-mi
întunece mie ochii de-a pururi.
Fără să mă gândesc, am ridicat toiagul
Vraciului. Mâinile şi braţele mele l-au ridicat, nu
eu.
— Ce e asta, băiete, o nuia? Cârâi ea.
Apoi chicoti înfundat şi lăsă din mână şobolanul
mort, ridicându-şi ambele braţe către mine.
Pe mine mă voia. Îmi voia sângele. În culmea
groazei, trupul meu a început să se clatine. Eram
ca o mlădiţă scuturată de primele burzuluieli ale
vântului, primele pale de vânt ale unei furtuni de
iarnă întunecată, ce nu avea să se mai
sfârşească vreodată.
Aş fi putut muri acolo, pe malul râului acela. Nu
era nimeni să mă ajute şi mă simţeam prea
nevolnic să mă ajut eu însumi.
Dar, deodată, s-a întâmplat.
Toiagul Vraciului nu era o nuia, ba era mai mult
decât o baghetă magică. Braţele mele dobândiră
o calitate aparte, mişcându-se mai repede decât
mi-ar fi trecut vreodată prin minte c-ar fi putut
s-o facă.
Ridicară toiagul şi îl prăvăliră cu putere asupra
vrăjitoarei, nimerind-o, cu o lovitură teribilă,
peste ureche.
Scoase un soi de grohăit şi căzu într-o rână, în
râu. Urmă un plescăit puternic şi se duse drept
la fund, dar reapăru, foarte aproape de mal, la
vreo cinci sau şase paşi pe firul apei în jos. La
început, am crezut că ăsta fusese sfârşitul ei,
dar, spre groaza mea, braţul stâng îi ieşi din apă
şi se prinse de un smoc de iarbă. Apoi şi celălalt
braţ se apucă de mal şi vrăjitoarea începu să se
tragă afară din apă.
Am înţeles că trebuia să fac ceva mai înainte să
fie prea târziu. Aşadar, m-am folosit de toată
puterea voinţei ca să m-apropii câţiva paşi de ea,
în vreme ce ea îşi scosese şi mai mult trupul din
apă pe mal.
Când am ajuns destul de aproape, am făcut un
lucru despre care încă îmi mai amintesc de parcă
s-ar fi întâmplat adineauri. Mai am şi azi
coşmaruri despre momentul acesta. Dar ce
altceva puteam face? Era care pe care, ea sau eu.
Numai unul dintre noi avea să rămână în viaţă.
Am împins-o pe vrăjitoare cu vârful toiagului.
Am împins-o cu toată puterea, până când, în cele
din urmă, şi-a slăbit strânsoarea ghearelor
agăţate de mal şi s-a scufundat în negura râului.
Dar încă nu se terminase. Dacă izbutea să iasă
iarăşi, pe râu în jos? Încă mai putea ajunge la
casa Osoasei Lizzie. Trebuia să mă încredinţez că
nu se va întâmpla. Ştiam că nu era bine s-o ucid,
căci, într-o bună zi, avea să reînvie, poate mai
puternică decât înainte, dar nu aveam un lanţ de
argint, aşa că n-o puteam lega. Iar acum
prezentul conta, nu viitorul. Oricât de greu ar fi
fost, ştiam că trebuia să urmăresc cursul râului,
printre copaci.
Foarte încet, am început să merg de-a lungul
malului, oprindu-mă la fiecare cinci sau şase
paşi ca să trag cu urechea. Tot ce auzeam era
vântul, suspinând slab printre crengile de
deasupra. Era foarte întuneric, căci doar din
când în când o rază firavă de lună izbutea să
pătrundă prin frunzişul copacilor, semănând cu
o suliţă lungă de argint înfiptă în pământ.
A treia oară când m-am oprit, s-a întâmplat.
Fără niciun avertisment. N-am auzit nimic. Doar
am simţit. O mână s-a târât în sus pe gheata mea
şi, mai înainte să fac vreo mişcare, m-a apucat
foarte strâns de gleznă.
I-am simţit puterea în strânsoarea aceea. Era de
parcă glezna mi-ar fi fost strivită într-o
menghină.
Când m-am uitat în jos, tot ce-am putut vedea a
fost o pereche de ochi roşii uitându-se în sus la
mine, străpungând bezna. Îngrozit de moarte,
am împuns cu toiagul în jos, spre nevăzuta mână
care mi se încleştase de gleznă.
Prea târziu. Glezna mi-a fost smucită brusc şi
am căzut la pământ, izbitura lăsându-mă fără
aer în piept. Iar, ceea ce era şi mai rău, toiagul
îmi zburase din mână, şi rămăsesem complet
fără apărare.
Am zăcut acolo vreo câteva clipe, încercând
să-mi recapăt răsuflarea, până când am simţit că
sunt tras spre râu. Când am auzit plescăitul,
mi-am dat seama ce se petrecea. Mama Malkin
se folosea de mine ca să se scoată afară din râu.
Picioarele vrăjitoarei băteau apa şi am ştiut că
numai două lucruri puteau urma: fie reuşea să
iasă, fie aveam să sfârşesc în râu, laolaltă cu ea.
Disperat să scap, m-am rostogolit în partea
stângă, dându-mi glezna peste cap. S-a ţinut
bine, aşa că m-am rostogolit din nou şi am ajuns
să mă opresc cu faţa înfundată în malul mustind
de apă. Atunci, am văzut toiagul, capătul lui mai
gros fiind luminat de o rază de lună. Nu
ajungeam până la el, căci era la vreo trei sau
patru paşi mai încolo.
M-am rostogolit către el. Încă o dată şi încă o
dată, înfigându-mi degetele în pământul clisos,
răsucindu-mi corpul ca un tirbuşon. Mama
Malkin mă apucase de o gleznă şi mă ţinea
strâns, dar asta a fost tot ce a izbutit. Jumătatea
de jos a corpului ei era încă în apă, astfel că, în
pofida marii sale puteri, nu mă putea împiedica
să mă rostogolesc şi s-o răsucesc şi pe ea prin
apă, după mine.
În cele din urmă, am ajuns la toiag şi l-am înfipt
cu putere în vrăjitoare. Dar cealaltă mână a ei s-a
ridicat, sub razele lunii, şi s-a apucat de capătul
toiagului.
Atunci, am crezut că totul s-a sfârşit. Am crezut
că îmi bătuse ceasul, dar, spre marea mea
surprindere, Mama Malkin a ţipat deodată din
răsputeri. Tot trupul i-a înţepenit, iar ochii i s-au
rostogolit în cap. A scos un oftat lung, din
rărunchi, şi a împietrit.
Am rămas întinşi amândoi acolo, pentru o
vreme care mie mi s-a părut lungă cât veacul.
Numai pieptul meu se mai ridica şi cobora,
înghiţind aerul cu nesaţ. Mama Malkin nu mai
mişca deloc. Când, în cele din urmă, a făcut-o,
n-a fost pentru a respira. Foarte încet, o mână
mi-a dat drumul la gleznă, cealaltă a lăsat să-i
scape capătul toiagului, şi ea a alunecat de pe
mal în râu, căzând în apă cu un plescăit
puternic. Nu ştiam cum se întâmplase, dar
murise – de asta eram sigur.
I-am urmărit leşul, dus la vale de apă şi învârtit
chiar pe mijlocul râului. Încă luminat de lună,
capul i s-a scufundat cel din urmă. Mama Malkin
nu mai era. Murise şi dispăruse în adâncul
întunecat al râului.
CAPITOLUL 10
BIETUL BILLY
M-am simţit atât de sleit de puteri, încât am
căzut în genunchi şi, după alte câteva momente,
mi-era greaţă – mai greaţă decât îmi fusese
vreodată în viaţa mea – icnind o dată şi încă o
dată, până când toată gura mi s-a umplut de
fiere, icnind până când mi s-au întors pe dos
toate măruntaiele.
Într-un târziu, mi-a trecut şi am izbutit să mă
ridic în picioare. Dar s-a mai scurs multă vreme
până când respiraţia mi s-a domolit şi corpul a
încetat să-mi mai tremure din toate încheieturile.
Nu voiam decât să mă întorc la casa Vraciului.
Făcusem destul pentru o singură noapte. Oare?
Dar nu puteam să mă întorc – copilul răpit se
afla încă în casa lui Lizzie. Asta îmi spuneau
instinctele mele. Copilul era prizonierul unei
vrăjitoare în stare să-l omoare. Deci n-aveam de
ales. Nu mai era nimeni altcineva în afară de
mine şi, dacă eu nu-l ajutam, atunci cine?
Trebuia să mă duc la casa Osoasei Lizzie.

Dinspre apus venea o furtună – o linie zimţată


de nori negri care înghiţeau hulpavi stelele.
Foarte curând avea să înceapă să plouă, dar
când am pornit către ferma părăsită, luna încă
mai era pe cer – o lună plină, strălucind ca
niciodată.
Lumina ei îmi întindea umbra înaintea mea, în
timp ce mergeam. O priveam cum creşte, şi, cu
cât mă apropiam de casă, cu atât părea să se
lungească mai mult. Îmi trăsesem gluga peste
cap şi aveam în mâna stângă toiagul Vraciului,
astfel încât umbra mi se părea şi mie că nu mai
era a mea. S-a tot întins înaintea mea până când
a căzut pe casa Osoasei Lizzie.
Am aruncat atunci o privire peste umăr,
aproape aşteptându-mă să-l văd pe Vraci stând
în spatele meu. Nu era acolo. Era doar o
păcăleală de-a luminii.
Aşadar, mi-am continuat drumul, până când
am intrat în curte pe poarta deschisă.
M-am oprit în faţa uşii să mă gândesc. Dacă
ajunsesem prea târziu şi copilul fusese omorât?
Sau dacă dispariţia lui n-avea nimic de-a face cu
Lizzie şi eu mă vâram singur în gura lupului
degeaba? Mintea îmi stătea încă la îndoială, dar,
întocmai ca şi pe malul râului, corpul meu ştia ce
are de făcut. Mai înainte să mi-o pot stăpâni,
mâna mea stângă bătu puternic cu toiagul în
lemnul uşii, de trei ori.
Câteva clipe nu s-a auzit nimic, după care a
urmat zgomotul unor paşi şi o scăpărare bruscă
de lumină pe sub uşă.
Când uşa se deschise, încet, m-am dat un pas
înapoi. Spre marea mea uşurare, era Alice. Ţinea
un felinar în mână, ridicat până la nivelul
capului, astfel încât jumătate din faţă îi era în
lumină, jumătate în întuneric.
— Ce vrei? Întrebă ea, cu glasul clocotind de
mânie.
— Ştii ce vreau, i-am răspuns. Am venit după
copil. După copilul pe care l-ai furat.
— Nu fi prost, şuieră ea. Pleacă de aici până nu
e prea târziu. Ai casei au ieşit s-o întâlnească pe
Mama Malkin. S-ar putea întoarce în orice clipă.
Deodată, un copil începu să plângă, un scâncet
slab, venind de undeva din casă. Atunci am
împins-o în lături pe Alice şi-am intrat înăuntru.
Era doar o singură lumânare, pâlpâind pe
culoarul îngust, iar odăile erau cufundate în
beznă. Lumânarea era neobişnuită. Nu mai
văzusem niciodată una făcută din ceară neagră
până atunci, dar am înşfăcat-o, totuşi, şi m-am
condus după auz până în odaia cu pricina.
Am deschis cu grijă uşa. Odaia era goală, fără
nicio mobilă, iar copilul stătea pe podea, pe o
grămadă de paie şi zdrenţe.
— Cum te cheamă pe tine? L-am întrebat eu,
încercând cel mai drăguţ zâmbet al meu. Mi-am
sprijinit toiagul de perete şi m-am apropiat de el.
Copilul a încetat să plângă şi a făcut vreo câţiva
paşi nesiguri, cu ochii mari.
— Nu te teme. N-ai de ce să fii speriat, i-am zis
eu, încercând să-mi fac glasul cât mai liniştitor
cu putinţă. O să te duc acasă, la mama ta.
Am aşezat lumânarea pe podea şi am ridicat
copilul în braţe. Mirosea la fel de urât ca şi restul
odăii şi era îngheţat şi ud. L-am legănat cu mâna
dreaptă şi l-am înfăşurat cu pelerina, cât am
putut mai bine.

Deodată, copilul vorbi.


— Eu sunt Tommy, zise. Eu sunt Tommy.
— Ei bine, Tommy, i-am răspuns eu, ne cheamă
la fel. Şi pe mine mă cheamă tot Tommy. Acum
eşti în siguranţă. O să te întorci acasă.
Cu aceste cuvinte, mi-am luat toiagul şi am ieşit
pe culoar şi-apoi afară. Alice stătea în curte,
lângă poartă. Felinarul se stinsese, dar luna încă
strălucea, când m-am îndreptat către ea,
aruncându-mi umbra pe un perete al
hambarului, o umbră uriaşă, de zece ori mai
mare decât mine.
Am încercat să trec pe lângă ea, dar a făcut un
pas aţinându-mi calea, aşa că m-am văzut silit
să mă opresc.
— Nu te amesteca! Mă preveni ea, aproape
mârâind, cu dinţii lucind albi şi ascuţiţi în
lumina lunii. Nu te priveşte pe tine treaba asta!
Nu mă simţeam deloc dornic să pierd vremea
certându-mă cu ea şi, când pornii direct spre ea,
Alice nu încercă să mă oprească. Se dădu câţiva
paşi în lături şi apoi strigă după mine:
— Eşti un prost! Dă-l înapoi până nu e prea
târziu! Aia or să vină după tine. N-o să scapi
niciodată!
Nu m-am ostenit să-i răspund. Nu m-am uitat
nici măcar o dată în urmă. M-am îndreptat spre
poartă şi am început să urc dealul,
îndepărtându-mă de casă.
Atunci începu să plouă, repede şi des,
izbindu-mă drept în faţă. Era genul de ploaie pe
care tata obişnuia să-l numească „ploaie udă”.
Toate ploile sunt ude, bineînţeles, dar unele par
să-şi îndeplinească mai repede şi mai bine
funcţia de înmuiere decât altele. Aceasta de
acum era una udă, iar eu m-am îndreptat către
casa Vraciului cât de repede am putut.
Nu eram convins că aş fi fost în siguranţă nici
măcar acolo. Şi dacă Vraciul era într-adevăr
mort? Oare duhul avea să-i păzească mai
departe casa şi grădina?
Curând, am descoperit lucruri mult mai urgente
de care să mă îngrijorez. Am început să simt că
sunt urmărit. Prima oară când am simţit-o,
m-am oprit şi am tras cu urechea, dar n-am auzit
altceva decât geamătul vântului şi ploaia,
biciuind copacii şi răpăind pe pământ. Nici de
văzut n-am văzut mai mult, căci se lăsase o
beznă adâncă.
Atunci, am pornit mai departe, făcând paşii încă
şi mai mari, nădăjduind că mă mai îndreptam
încă în direcţia cea bună. Într-un rând, am dat
de un gard gros şi înalt de mărăcini şi a trebuit
să fac un mare ocol ca să găsesc o poartă, tot
timpul simţind că primejdia din urma mea se
apropia mai mult. Abia când am intrat într-un
pâlc de copaci, am fost sigur că era cineva în
spatele meu. Urcând un povârniş, m-am oprit
să-mi trag sufletul în vârful dealului. Ploaia se
oprise pentru un moment şi m-am uitat înapoi,
în întuneric, printre copaci. Am auzit foşnetul şi
trosnetul rămurelelor. Cineva se apropia, prin
pădure, foarte repede de mine, fără să-i mai pese
unde-şi punea piciorul.
Pe creasta dealului, m-am uitat din nou în
spate. Prima licărire de fulger a luminat cerul şi
pământul de dedesubt, şi atunci am văzut două
siluete ieşind din pădure şi începând să urce
panta. Una dintre ele era a unei femei, cealaltă
părea a unui bărbat înalt şi mătăhălos.
Când bubui şi tunetul, Tommy începu să
plângă.
— Nu p’ace tunetu’! Boci el. Nu p’ace tunetu’!
— Furtunile nu-ţi pot face nimic rău, Tommy,
i-am spus eu, ştiind că nu era adevărat. Mă
speriau şi pe mine la fel de tare. Unul dintre
unchii mei fusese lovit de trăsnet pe când era
afară, încercând să mâne nişte vite la adăpost. A
murit ceva mai târziu. Nu era bine să umbli pe-o
vreme ca asta. Dar, deşi fulgerele mă îngrozeau,
aveau şi-o parte bună: îmi arătau pe unde s-o
iau. Fiecare licăr orbitor îmi lumina calea înapoi
spre casa Vraciului.
Curând, răsuflarea deveni întretăiată şi în
gâtlejul meu, din amestecul de frică şi istovire,
căci mă căzneam să merg din ce în ce mai
repede, nădăjduind că o să fim în siguranţă de
îndată ce o să intrăm în grădina Vraciului.
Nimeni nu intra pe domeniul Vraciului, dacă nu
era poftit – continuam să mă încurajez la
nesfârşit astfel, pentru că era singura noastră
şansă. Dacă am fi putut ajunge acolo noi cei
dintâi, duhul casei ne-ar fi apărat.
Zărisem deja copacii, banca de sub coroanele
lor, grădina aşteptând dincolo de ei, când am
alunecat pe iarba udă. Căderea n-a fost cine ştie
ce, dar Tommy a început să plângă şi mai tare.
Când am izbutit să-l ridic, am auzit pe cineva
alergând în spatele meu, i-am auzit tropotul greu
al picioarelor.
Am aruncat o privire înapoi, cu răsuflarea
tăiată. A fost o greşeală. Urmăritorul meu era la
vreo cinci sau şase paşi înaintea lui Lizzie şi se
apropia cu repeziciune. Arăta de parcă ar fi avut
nişte coarne ce i-ar fi crescut din colțurile gurii
şi, în fugă, îşi bălăngănea capul dintr-o parte
într-alta. Mi-am amintit ceea ce citisem în
biblioteca Vraciului despre femeia moartă, care
fusese găsită cu coastele zdrobite. Dacă mă
prindea Colţ, asta avea să-mi facă.
Pentru o clipă, am rămas pironit locului, dar
atunci Colţ a început să scoată un soi de muget
fioros, întocmai ca un taur aţâţat, şi-asta m-a
făcut să mă mişc din nou. Acum aproape că
alergam. Aş fi luat-o pur şi simplu la fugă, dacă
aş fi putut, dar îl duceam şi pe Tommy şi eram
prea sleit de puteri, îmi simţeam picioarele grele
şi nesigure, şi respiram horcăind. Mă aşteptam
ca în orice moment să fiu înşfăcat din spate, dar
am trecut de banca unde Vraciul îmi dăduse
lecţii de atâtea ori şi, atunci, în sfârşit, am ajuns
la primul rând de copaci ai grădinii.
Dar eram oare salvat? Dacă nu, totul era pierdut
pentru amândoi, căci în niciun caz n-aş fi putut
să scap de Colţ fugind mai repede decât el până
la casă. M-am oprit din alergat şi tot ce-am mai
izbutit să fac a fost să mă târăsc încă vreo câţiva
paşi, până să mă opresc definitiv, chinuindu-mă
să-mi recapăt suflul.
În clipa aceea, am simţit ceva măturându-mi
picioarele. M-am uitat în jos, dar era prea
întuneric să desluşesc ceva. Mai întâi, am simţit
apăsarea, apoi am auzit ceva torcând, sunetul
unei profunde vibraţii care făcea şi pământul de
sub mine să tresalte. L-am simţit strecurându-se
în spatele meu, spre marginea şirului de copaci,
aşezându-se între mine şi cei care mă urmăreau.
Nu mai auzeam niciun fel de alergătură acum,
dar am auzit altceva.
Închipuiţi-vă miorlăitul furios al unui motan,
dar de o sută de ori mai puternic. Era ceva între
un mârâit tremurat şi un ţipăt, umplând
văzduhul cu somaţia sa, un sunet ce s-ar fi putut
auzi de la câteva mile depărtare. Era cel mai
cumplit şi mai ameninţător sunet pe care-l
auzisem în viaţa mea şi-am înţeles atunci de ce
sătenii nu se apropiau niciodată de locuinţa
Vraciului. Strigătul acela era încărcat de moarte.
Treci de linia asta, zicea, şi-o să-ţi smulg inima.
Treci de linia asta, şi-o să te sfârtec de n-o să mai
rămână din tine decât un terci de oase şi de carne
însângerată. Treci de linia asta, şi-o să-ţi doreşti
să nu te fi născut vreodată.
Astfel, în clipa aceea am fost salvaţi. În clipa
aceea, Osoasa Lizzie şi Colţ fugeau de le sfârâiau
călcâiele pe deal la vale. Nimeni n-ar fi fost atât
de nechibzuit încât să se încurce vreodată cu
duhul Vraciului. Nu era de mirare că avuseseră
nevoie de mine ca să-i duc de mâncare Mamei
Malkin turtele de sânge.

În bucătărie ne aştepta o supă fierbinte şi un foc


straşnic în vatră. L-am înfăşurat pe Tommy
într-o pătură călduroasă şi i-am dat să mănânce
nişte supă. Mai târziu, am adus vreo două perne
şi i-am aşternut un culcuş aproape de foc. A
dormit buştean, iar eu am stat să ascult vântul
vuind afară şi ploaia bătând în ferestre.
Fusese o noapte lungă – dar mi-era cald şi bine
şi mă simţeam atât de liniştit în casa Vraciului,
unul dintre cele mai sigure locuri din toată
lumea asta largă! Ştiam de-acum că niciun
nepoftit n-ar fi putut vreodată intra, nici în
grădina sa, darămite dincoace de prag. Locuinţa
aceasta era mai greu de cucerit decât orice castel
cu metereze înalte şi cu un şanţ larg de apărare.
Am început să-l socotesc pe duh prietenul meu,
ba chiar să mă gândesc la el ca la un prieten
foarte puternic.
Cu puţin înainte de amiază, l-am cărat în braţe
pe Tommy până jos, în sat. Oamenii se
întorseseră deja de la Obcinele Mari. Când m-am
dus la casa măcelarului, în clipa în care acesta a
văzut copilul, chipul său posomorât s-a
înseninat într-un zâmbet larg. I-am explicat în
două vorbe ce se întâmplase, fără să intru în
amănunte mai mult decât era nevoie.
Când am terminat, s-a înnegurat iarăşi.
— Astea trebuie puse la punct, o dată pentru
totdeauna, zise el.
N-am stat mult. După ce Tommy i-a fost
înapoiat mamei sale şi ea mi-a mulţumit a
douăzecea oară, a devenit evident ce urma să se
întâmple. Între timp, se adunaseră în jur vreo
treizeci de bărbaţi din sat. Unii aveau măciuci şi
bâte zdravene şi murmurau ameninţător despre
„omorât cu pietre” şi „dat foc”.
Ştiam că trebuia să se ia o măsură, dar nu
voiam să mă amestec. În ciuda a tot ce se
întâmplase, nu puteam îndura gândul că Alice o
să fie rănită, aşa că am pornit să mă plimb pe
dealuri vreun ceas, ca să-mi mai limpezesc
mintea, mai înainte de a mă întoarce, fără grabă,
către casa Vraciului. Mi-am propus să mă aşez
pe bancă şi să mai stau acolo o vreme,
bucurându-mă de soarele după-amiezii, dar
cineva şedea deja pe ea.
Era Vraciul. Nu păţise nimic, din fericire! Până
în momentul acela, nu voisem să mă gândesc la
ce aveam să fac după. Vreau să spun, că nu
ştiam cât aş fi stat în casa lui până când m-aş fi
hotărât să accept gândul că el n-avea să se mai
întoarcă. Acum totul se rezolvase, pentru că,
iată, era acolo, privind departe, printre copaci,
spre locul de unde se înălţa o trâmbă de fum
întunecat. Sătenii dăduseră foc casei Osoasei
Lizzie.
Când am ajuns lângă bancă, am observat că la
ochiul stâng Vraciul avea urma purpurie a unei
lovituri. M-a surprins Uitându-mă la vânătaie şi
mi-a zâmbit obosit.
— Ne alegem cu o grămadă de duşmani în
meseria asta a noastră, zise el, iar uneori ai
nevoie şi de ochi la ceafă. Totuşi, lucrurile n-au
ieşit prea rău, pentru că acum avem un duşman
mai puţin prin Pendle. Ia loc, zise el, bătând cu
palma pe bancă, alături de el. Ce-ai mai făcut?
Povesteşte-mi ce s-a întâmplat aici. Începe cu
începutul şi termină cu sfârşitul, fără să laşi
nimic deoparte.
Asta am şi făcut. I-am spus totul. Când am
încheiat, s-a ridicat în picioare şi s-a uitat în jos
la mine, adâncindu-şi ochii lui verzi până în
străfundurile sufletului meu.
— Mi-ar fi plăcut să ştiu şi eu că Osoasa Lizzie
s-a întors. Când am vârât-o pe Mama Malkin în
puţ, Lizzie a şters-o în goana mare şi am crezut
că nu va avea obrăznicia să-şi mai arate vreodată
faţa pe aici. Ar fi trebuit să-mi spui de întâlnirea
cu fata. Ai fi scutit pe toată lumea de o mulţime
de necazuri.
Mi-am plecat privirea în pământ, neîndrăznind
să mă uit în ochii lui.
— Ce a fost cel mai cumplit din toate? Mă
întrebă el.
Mi-a revenit deodată în minte, viu şi limpede,
momentul în care bătrâna vrăjitoare m-a
înşfăcat de gheată, încercând să se scoată afară
din apă. Mi-am amintit ţipătul ei când s-a agăţat
de capul toiagului.
Când i-am povestit asta, a oftat lung şi adânc.
— Eşti sigur că era moartă? Mă întrebă el.
Am ridicat din umeri.
— Nu mai respira. Apoi corpul i-a fost târât de
ape până la mijlocul râului şi acolo s-a dus la
fund.
— Ei bine, da, a fost o treabă urâtă, zise el, şi-o
să-ţi rămână în minte toată viaţa ta, dar va
trebui să te resemnezi. Ai avut noroc luând cel
mai mic dintre toiegele mele cu tine. Asta te-a
salvat, de fapt. E făcut din scoruş-de-munte, cel
mai nimerit lemn dintre toate când ai de-a face
cu vrăjitoarele. În mod normal, n-ar fi avut efect
asupra unei vrăjitoare atât de bătrâne şi de
puternice, dar căzuse într-o apă curgătoare. Ai
fost norocos, dar te-ai şi descurcat foarte bine
pentru un ucenic începător. Ai arătat curaj,
curaj adevărat, şi i-ai salvat viaţa copilului. Dar
ai făcut două greşeli mai grave.
Mi-am plecat fruntea. După mine, făcusem mai
mult de două, dar n-aveam de gând să-l
contrazic.
— Cea mai gravă greşeală a fost să ucizi
vrăjitoarea aceea, zise Vraciul. Ar fi trebuit adusă
înapoi aici. Mama Malkin este atât de puternică
încât ar fi putut scăpa din puţ chiar fără niciun
ajutor. Se întâmplă foarte rar, dar se mai
întâmplă. Spiritul ei poate renaşte odată cu o
altă fiinţă pe lumea aceasta, întreg, cu memoria
neştirbită. Şi atunci o să vină după tine, băiete,
şi o să vrea răzbunare.
— Dar până atunci o să mai treacă, totuşi, ani
buni, nu-i aşa? Am întrebat eu. Un copil
nou-născut nu poate face mare lucru. Trebuie să
crească, mai întâi.
— Asta e partea cea mai proastă, zise Vraciul, că
s-ar putea întâmpla mai curând decât crezi.
Spiritul ei poate pune stăpânire pe corpul oricui
şi să se folosească de el ca şi când ar fi al ei. Este
ceea ce se numeşte „posedare”, şi este o
nenorocire pentru toată lumea direct implicată.
Odată reîntrupată, n-ai să ştii niciodată când şi
din ce direcţie va veni pericolul.
Ar putea intra în trupul unei tinere femei, o
fecioară suavă cu un zâmbet năucitor, care ţi-ar
câştiga inima şi apoi ţi-ar lua viaţa. Ori şi-ar
putea folosi frumuseţea ca să pună stăpânire pe
vreun bărbat puternic care să-i îndeplinească
voinţa, un om de arme sau un judecător, care să
te arunce într-o temniţă unde ai fi la cheremul ei.
Apoi, de asemenea, şi timpul poate curge în
folosul ei. Ar putea să te atace când n-o să fiu aici
ca să te ajut – poate peste mulţi ani, când tu vei fi
trecut de mult de tinereţe, când lumina ochilor
tăi se va fi împuţinat, iar încheieturile tale vor fi
început să anchilozeze.
Dar, mai există şi un alt soi de posedare – una
mai demnă de crezare, în cazul de faţă. Mult mai
probabilă. Vezi tu, băiete, este o problemă când
ţii o vrăjitoare în viaţă într-un puţ ca acela în
care a fost închisă. Mai ales când este una atât
de puternică şi care şi-a petrecut îndelungata sa
viaţă practicând magia sângelui. S-a hrănit cu
râme şi alte vietăţi alunecoase, a căror limfă a
fost mereu absorbită, trecând în carnea ei. Deci,
la fel cum un copac se poate preface, încet-încet
în piatră, şi corpul ei o fi început să se
preschimbe, pe nesimţite. Când s-a apucat cu
mâna de toiagul de scoruş-de-munte, asta i-a
oprit inima, trecând-o pragul în moarte şi, fiind
luată de râu, asta poate că i-a grăbit
transformarea.
În cazul acesta, înseamnă că este încă legată de
oasele ei, ca majoritatea vrăjitoarelor nocive, dar
din pricina uriaşei sale puteri o să fie în
continuare în stare să-şi mişte leşul. Înţelegi tu,
băiete, o să fie ceea ce numim noi corp „parazit”.
Este un cuvânt vechi din graiul Comitatului
nostru, pe care îl cunoşti, fără îndoială, întocmai
cum părul capului poate fi parazitat de păduchi,
trupul ei mort este acum parazitat cu spiritul ei.
Se va umple – cum se umple blidul – de viermi, şi
se va îndrepta, alunecând ca râma sau
târându-şi corpul ca şopârlă, spre victima pe
care şi-a ales-o. Iar, în loc să fie dur, ca un copac
împietrit, trupul ei mort va fi moale şi maleabil,
în stare să se strecoare şi prin cea mai îngustă
crăpătură. Va fi în stare să pătrundă, picătură cu
picătură, în nasul cuiva sau în urechea lui şi să-i
ia în stăpânire corpul.
Există numai două căi să te asiguri că o
vrăjitoare de puterea Mamei Malkin nu mai poate
veni înapoi. Prima este s-o arzi. Dar nimeni nu
merită să îndure un astfel de supliciu. Cealaltă
cale este prea cumplită şi să te gândeşti la ea.
Este o metodă despre care au auzit foarte puţini,
pentru că se practica în vremurile străvechi şi pe
un meleag îndepărtat, de dincolo de mare.
Potrivit cronicilor din vechime, dacă mănânci
inima unei vrăjitoare, ea nu se mai poate
întoarce niciodată. Dar trebuie să i-o mănânci de
crudă.
Dacă ne-am folosi de oricare dintre aceste două
metode, n-am fi cu nimic mai buni decât
vrăjitoarea pe care am ucide-o, zise Vraciul.
Amândouă sunt barbare. Singura soluţie rămasă
este puţul. Şi aceasta e destul de crudă, dar o
facem ca să-i apărăm pe nevinovaţi, pe cei care
ar putea deveni viitoarele ei victime. Ei bine,
băiete, într-un fel sau altul, acum este în
libertate. Asta înseamnă că ne aşteaptă mari
necazuri, neîndoielnic, dar nu mai putem
îndrepta mare lucru acum. Tot ce putem face
este să fim cu ochii în patru.
— N-o să păţesc nimic, am zis eu. O să mă
descurc eu cumva.
— Atunci, mai bine ai începe prin a învăţa cum
să te porţi cu un duh rău, zise Vraciul, clătinând
trist din cap. Asta a fost cea de-a doua mare
greşeală a ta. Liber o duminică întreagă, în
fiecare săptămână? E mult prea generos! …
Oricum, ce trebuie să facem cu asta? Întrebă el,
arătându-mi cu mâna spre firul subţire de fum
care încă se mai vedea la sud-est.
Am ridicat din umeri.
— Bănuiesc că s-a terminat totul până acum,
am zis eu. Erau destul de mulţi săteni furioşi şi
vorbeau despre omorât cu pietre.
— S-a terminat totul? Să nu crezi asta, băiete. O
vrăjitoare ca Lizzie are simţul mirosului mai
ascuţit decât al oricărui copoi de vânătoare.
Poate adulmeca lucrurile mai înainte de a se
întâmpla şi probabil că şi-a luat tălpăşiţa mult
mai devreme de a se apropia cineva de ea. Nu,
n-a pierit. Trebuie să fi fugit înapoi la Pendle,
unde trăiesc mai toate odraslele ei. Ar trebui să o
urmărim neîntârziat, dar eu am fost tot pe
drumuri în ultimele zile şi sunt prea istovit şi
slăbit trupeşte, am nevoie să-mi recapăt puterile.
Dar n-o putem lăsa liberă pe Lizzie prea multă
vreme, altminteri va reîncepe să-şi arate colţii.
Va trebui să pornesc după ea până la sfârşitul
săptămânii, iar tu o să vii cu mine. N-o să fie
uşor, dar te-ai putea obişnui cu ideea. Acum, să
începem cu începutul: urmează-mă! …
În timp ce îl urmam, am observat că şchiopăta
uşor şi mergea mult mai încet decât de obicei.
Aşadar, cele ce se întâmplaseră la Pendle nu
trecuseră fără să-şi plătească şi el obolul. M-a
condus în casă, sus pe scări şi apoi în bibliotecă,
oprindu-se în faţa rafturilor din capătul cel mai
îndepărtat, de lângă fereastră.
— Îmi place să-mi ţin cărţile în biblioteca mea,
zise el, şi îmi place mai mult să sporesc numărul
cărţilor din ea, decât să înstrăinez vreuna. Dar,
din pricina celor întâmplate, o să fac o excepţie.
S-a suit pe scaun şi a luat o carte chiar din
vârful raftului, întinzând-o spre mine.
— Tu ai mai multă nevoie de ea decât am eu,
zise el. Mult mai multă.
Cum se întâmplă de regulă cu cărţile, nu era
foarte mare. Era chiar mai mică decât carnetul
meu de însemnări. Ca majoritatea cărţilor
Vraciului, era legată în piele şi avea titlul scris şi
pe copertă şi pe cotor. Se numea: Posedarea –
afurisitul ameţitul şi disperatul.
— Ce vrea să spună titlul? Am întrebat eu.
— Întocmai ceea ce spune, băiete, întocmai ceea
ce spune. Citeşte cartea şi-o să afli.
Când am deschis-o însă, am rămas dezamăgit,
înăuntru, fiecare cuvinţel de pe fiecare pagină
era scris în latină, o limbă în care nu puteam citi.
— Învaţ-o bine şi poart-o după tine mereu,
continuă Vraciul. Este lucrarea de căpetenie.
Trebuie să-mi fi observat încruntarea, pentru că
zâmbi şi bătu de câteva ori cu degetul în carte.
— De căpetenie înseamnă că, până în prezent,
este cea mai bună carte ce s-a scris vreodată
despre posedare, dar este un subiect foarte
complicat şi a fost aşternut pe hârtie de un tânăr
care mai avea încă o mulţime de lucruri de
învăţat. Aşadar, nu spune chiar totul despre
subiect şi mai sunt încă destule altele de
descoperit. Deschide-o la sfârşit!
Am făcut precum îmi ceruse şi am văzut că
ultimele zece pagini erau albe.
— Dacă afli ceva nou, atunci adaugă-l acolo.
Orice lucru, cât de neînsemnat, este de ajutor. Şi
nu-ţi face griji de faptul că e în latină. O să încep
să-ţi predau limba aceasta imediat după ce
mâncăm.
Am coborât la masa de după-amiază, care
fusese pregătită aproape perfect. Pe când îmi
înghiţeam ultimul dumicat, am simţit ceva
mişcându-se pe sub masă şi frecându-se de
picioarele mele. Deodată, se auzi sfârâitul unei
pisici care torcea. Încet-încet, a devenit mai
puternic, şi mai puternic, până când toate
farfuriile şi străchinile din dulap începură să
zăngăne.

— Nu-i de mirare că e fericit, zise Vraciul,


clătinând din cap. O zi liberă pe an ar fi fost mult
mai potrivit! Totuşi, nu-ţi face griji, e un târg ca
oricare altul şi viaţa merge înainte. Ia şi carnetul
de însemnări cu tine, băiete, fiindcă avem multe
subiecte de lămurit astăzi.
L-am urmat, aşadar, pe Vraci, pe potecă, până
la banca noastră, am scos dopul de la călimară,
mi-am muiat peniţa în cerneală şi m-am pregătit
să iau notiţe.
— Odată ce au trecut de încercarea din
Horshaw, zise Vraciul, începând să şontâcăie în
sus şi-n jos prin faţa băncii, de obicei încerc să le
uşurez introducerea ucenicilor în tainele
meseriei, cât mai mult cu putinţă. Dar acum, că
te-ai aflat faţă în faţă cu o vrăjitoare, ştii cât de
periculoasă şi de grea poate fi îndeletnicirea
noastră şi cred că eşti pregătit să afli ceea ce s-a
întâmplat cu ultimul meu ucenic. Are directă
legătură cu duhurile rele, un subiect de care
ne-am mai ocupat, şi poţi să tragi foarte multe
învăţăminte din povestea lui. Caută o pagină
neîncepută şi scrie, ca titlu…
Am făcut ce mi-a spus. Am scris:
— Cum se leagă un duh.
Apoi, pe măsură ce Vraciul depăna povestea, am
luat notiţe, chinuindu-mă să ţin pasul cu el, ca
de obicei.
Aşa după cum ştiam deja, a lega un duh
presupunea multă muncă pentru ceea ce Vraciul
numea „instalare”. Mai întâi trebuia săpat un
puţ, cât mai aproape cu putinţă de rădăcinile
unui copac mare şi viguros. După tot săpatul pe
care mă pusese Vraciul să-l exersez, am rămas
surprins să aflu că un vraci sapă foarte rar puţul
cu mâna lui. Asta se întâmplă numai în cazuri
foarte urgente. De obicei de treaba asta se
îngrijeau un ţapinar şi calfa lui, cu toate că nici
pentru ei nu era îndeletnicirea principală.
Apoi, trebuia să angajezi un meşter pietrar să
cioplească o lespede groasă de piatră, care să se
potrivească deasupra puţului şi să-l închidă ca o
piatră de mormânt. Era foarte important ca
piatra să fie cioplită exact la dimensiunile
trebuincioase, ca să-l pecetluiască bine. După ce
căptuşeai partea de jos a lespezii şi interiorul
puţului cu un strat gros de amestec de pilitură
de fier, sare şi clei vârtos, era timpul să
ademeneşti duhul în groapă şi să-l închizi bine
acolo.
Asta nu era prea greu de făcut. Sângele, laptele
sau un amestec din amândouă dădea rezultate
de fiecare dată. Partea cu adevărat grea era să
aşezi lespedea pe gura puţului în timp ce duhul
mânca. Reuşita depindea de priceperea
ajutoarelor pe care ţi le tocmeai.
Cel mai bine era să ai un cioplitor în piatră la
îndemână şi vreo doi ţapinari, care să se
folosească de lanţurile şi de scripeţii lor,
mânuindu-le de pe o schelă construită deasupra
puţului, şi să coboare lespedea repede şi cu
precizie.
Aici fusese greşeala lui Billy Bradley. Era pe la
mijlocul iernii, pe o vreme urâtă, iar Billy s-a
grăbit să se întoarcă în patul lui cald. Aşa că a
simplificat procedura.
A folosit muncitori de prin împrejurimi, care nu
mai făcuseră aşa ceva mai înainte. Pietrarul
plecase la masă, făgăduind să se întoarcă până
într-un ceas, dar Billy era nerăbdător şi n-a mai
putut să aştepte. A ademenit duhul în puţ fără
prea mare bătaie de cap, dar a dat de greu când a
fost să aşeze lespedea. Era o noapte ploioasă şi a
alunecat, prinzându-şi mâna stângă sub piatră.
Lanţurile s-au înţepenit, aşa că n-au mai putut
urni lespedea şi, după ce muncitorii s-au căznit
zadarnic s-o ridice, în timp ce unul dintre ei a dat
fuga după meşterul pietrar, duhul, furios că
fusese închis sub lespede, a început să-i muşte
degetele lui Billy. Vedeţi dumneavoastră, era
unul dintre cele mai periculoase duhuri. Acestea
sunt numite „Spintecătoare” şi de obicei se
hrănesc cu vite, dar al lui Billy dăduse de gustul
sângelui de om.
Până când lespedea a fost din nou ridicată, a
trecut aproape o jumătate de ceas, iar când au
izbutit, era deja prea târziu. Duhul îi rosese
degetele lui Billy până la a doua falangă, după
care, prin rănile făcute, i-a supt sângele din corp.
Ţipetele lui de durere se stinseseră, devenind mai
degrabă scâncete, iar când în sfârşit i-au scos
mâna, îi rămăsese numai degetul mare. La scurt
timp după aceea a murit, din pricina şocului şi a
sângelui pierdut.
— A fost o întâmplare tristă, zise Vraciul, iar
acum este îngropat sub gardul viu, imediat lângă
cimitirul din Layton – celor care au avut
îndeletnicirea de vraci nu le e îngăduit să-şi
odihnească oasele în pământ sfinţit. S-a
întâmplat acum un an, iar, dacă Billy ar fi trăit,
n-aş mai fi vorbit acum cu tine, pentru că el ar fi
fost încă ucenicul meu. Bietul Billy, a fost un
băiat bun şi nu merita aşa o soartă, dar meseria
noastră este una periculoasă şi, dacă nu este
făcută cum trebuie…
Vraciul se uită la mine mâhnit, apoi ridică din
umeri.
— Învaţă din asta, băiete. Avem nevoie de curaj
şi străduinţă, dar, mai presus de toate, nu
trebuie niciodată să ne grăbim. Ne folosim
mintea, cumpănim întâi cu grijă şi abia apoi
trecem la fapte. În mod normal, niciodată nu
trimit un ucenic să îndeplinească o misiune,
până când nu se încheie primul său an de
ucenicie. Bineînţeles, adăugă el cu un mic
zâmbet, asta dacă nu ia el singur taurul de
coame. Dar şi atunci trebuie să fiu eu convins că
este gata pentru ceea ce vrea să facă. Oricum,
fiecare lucru la vremea sa, zise el. Acum e timpul
pentru prima noastră lecţie de latină…
CAPITOLUL 11
PUȚUL
S-a întâmplat trei zile mai târziu…
Vraciul mă trimisese până-n sat, să iau cele
trebuincioase pentru o săptămână.
După-amiaza era pe sfârşite şi, când am ieşit din
casă, cu sacul gol, umbrele începuseră deja să se
lungească pe pământ.
Pe când mă apropiam de pârleaz, am văzut pe
cineva stând chiar la marginea şirului de copaci,
sus, în vârful drumeagului îngust. Când mi-am
dat seama că era Alice, am tresărit şi inima a
început să-mi bată mai repede. Oare ce căuta
acolo? Cum aşa, adică nu plecase la Pendle? Iar
dacă ea se afla încă aici, Lizzie unde era?
Mi-am încetinit paşii, dar oricum trebuia să trec
pe lângă ea ca să-mi continui drumul către sat.
Aş fi putut să mă întorc şi să apuc pe o altă cale,
mai ocolită şi mai lungă, dar nu voiam să-i dau
satisfacţia de a crede că eram speriat de ea.
Chiar şi aşa, odată ce-am trecut pârleazul, am
rămas pe partea stângă a drumului, ţinându-mă
pe lângă gardul înalt de păducel, chiar pe buza
şanţului care se întindea de-a lungul său.
Alice stătea în întuneric şi numai vârfurile
pantofilor ascuţiţi i se iţeau în lumina soarelui.
M-a chemat printr-un semn, dar am păstrat
distanţa, rămânând la mai bine de trei paşi de
ea. După tot ce se întâmplase, nu mai aveam
niciun dram de încredere în ea, dar mă bucuram
totuşi că nu fusese arsă ori omorâtă cu pietre.
— Am venit să-mi iau la revedere, zise Alice, şi
să te previn să nu te apropii niciodată de Pendle.
Acolo ne ducem. Familia lui Lizzie locuieşte
acolo.
— Sunt bucuros că ai scăpat, am zis eu,
oprindu-mă şi întorcându-mă cu faţa la ea. Am
văzut fumul, când ţi-au ars casa.
— Lizzie ştia că vin sătenii, zise Alice, aşa că am
plecat destul de devreme cât să nu fie nevoie să
ne grăbim. Dar pe tine nu te-a mirosit, nu! A
ştiut ce i-ai făcut Mamei Malkin, numai că a aflat
abia după ce se întâmplase. Nu te-a mirosit deloc
şi asta o îngrijorează. Şi zice că umbra ta are un
miros ciudat.
Am izbucnit în râs. Adică, era o trăsnaie. Cum
putea să aibă miros o umbră?
— Nu-i nimic nostim, mă certă Alice. Nu e nimic
de râs în asta. Ea chiar ți-a mirosit umbra, pe
hambar, unde îţi căzuse. Eu ţi-am văzut-o cu
ochii mei şi era cu totul înşelătoare. Luna a scos
la iveală adevărul despre tine.
Deodată, veni doi paşi mai aproape, intrând în
lumina soarelui, apoi se aplecă spre mine şi mă
adulmecă.
— Tu chiar miroşi ciudat, zise ea, cu nările
fremătând.
Păşi repede înapoi şi dintr-odată păru
înfricoşată.
Am zâmbit şi mi-am căutat un ton prietenos.
— Ascultă, i-am zis eu, nu te duce la Pendle.
Eşti mai în siguranţă fără ei. Nu e o tovărăşie
bună.
— Nu-mi pasă că nu e o tovărăşie bună. N-o să
mă schimbe, nu-i aşa? Sunt deja rea. Rea pe
dinăuntru. Nici n-ai crede ce-am fost şi ce lucruri
am făcut. Îmi pare rău, zise ea. Am fost iarăşi
rea. Dar n-am destulă tărie să zic nu…
Deodată, prea târziu, am înţeles adevăratul
motiv de spaimă de pe chipul lui Alice. Nu de
mine era speriată. Ci de ceea ce stătea chiar în
spatele meu.

Nu văzusem nimic, nu auzisem nimic. Iar când


mi-am dat seama, era deja prea târziu. Fără
veste, sacul gol mi-a fost smuls din mână şi mi-a
fost aruncat peste cap şi peste umeri, şi m-am
trezit în beznă. Mâini puternice m-au înşfăcat,
pironindu-mi braţele pe lângă corp. M-am zbătut
câteva clipe, dar în zadar – am fost ridicat şi luat
pe sus cu aceeaşi uşurinţă cu care mâna unui
fermier duce un sac de cartofi. În timp ce eram
purtat astfel, am auzit nişte voci – întâi vocea lui
Alice şi apoi vocea unei femei; mi-am zis că
trebuia să fie a Osoasei Lizzie. Persoana care mă
căra pe mine doar mârâia, aşa că trebuia să fie
Colţ.
Alice mă atrăsese într-o capcană. Totul fusese
plănuit cu grijă. Ceilalţi probabil se ascunseseră
în şanţ, când am coborât dealul dinspre casă.
Eram speriat, mai speriat decât fusesem
vreodată în viaţa mea. Vreau să spun, o
omorâsem pe Mama Malkin, iar ea fusese bunica
Osoasei Lizzie. Aşadar, ce aveau să-mi facă
acum?
***
După vreo oră sau cam aşa ceva, am fost
aruncat pe pământ, cu atâta putere de mi s-au
golit plămânii de aer.
De îndată ce am izbutit să-mi recapăt suflul,
m-am zbătut să scap de sac, dar cineva m-a lovit
de două ori în spinare – m-a lovit atât de rău că
n-am mai mişcat deloc. Aş fi făcut orice să nu
mai primesc vreo lovitură ca acelea, aşa că am
rămas acolo, abia îndrăznind să respir, în vreme
ce durerea mi s-a domolit treptat, devenind un
junghi surd.
Apoi m-au legat cu frânghii, petrecându-le peste
sac, în jurul braţelor şi al capului, şi
înnodându-le strâns. Atunci Lizzie a spus ceva
care mi-a îngheţat sângele în vene.
— Iac-aşa, l-am prins de-a binelea. Acum poţi
să începi să sapi.
Faţa ei s-a apropiat mult de mine, încât i-am
putut simţi izul răsuflării prin sac. Era
puturoasă, ca răsuflarea de câine sau de pisică.
— Ei, băiete, zise ea, cum te simţi când ştii că
n-o să mai vezi niciodată lumina zilei?
Când am auzit zgomotul îndepărtat al
săpatului, m-au trecut fiori de groază. Mi-am
amintit de povestea Vraciului despre nevasta
minerului, mai ales partea cea mai rea din toate,
când zăcea paralizată, incapabilă să strige, în
timp ce bărbatul ei îi săpa mormântul. Acum
urma să mi se întâmple mie. Urma să fiu
îngropat de viu şi eram gata să fac orice ca să mai
văd o dată lumina zilei, fie numai pentru o clipă.
La început, când mi-au tăiat frânghiile şi mi-au
scos sacul din cap, m-am simţit uşurat. Între
timp, soarele apusese, dar mi-am ridicat privirea
şi am văzut stelele şi luna în descreştere, foarte
jos, deasupra copacilor. Vântul îmi mângâia
obrazul şi m-am simţit mai bine ca niciodată.
Sentimentul meu de uşurare n-a durat totuşi
mai mult de câteva clipe, căci am început să mă
întreb oare ce anume aveau de gând cu mine. Eu
nu-mi puteam închipui nimic mai rău decât să
fiu îngropat de viu, dar Osoasa Lizzie probabil că
putea să se gândească şi la alte grozăvii.
Ca să fiu sincer, când l-am văzut pe Colţ
îndeaproape pentru prima oară, nu mi s-a părut
atât de fioros pe cât mă aşteptasem. Într-un fel,
arătase mai înspăimântător în noaptea în care
mă urmărise. Nu era atât de bătrân ca Vraciul,
dar obrazul îi era zbârcit, înăsprit de vânt şi
ploaie, iar hălăciuga de păr sur îi năpădise tot
capul. Avea dinţii prea mari ca să-i încapă în
gură, ceea ce înseamnă că nu şi-o putea închide
niciodată pe deplin, iar doi dintre ei se întorceau
în sus, ca doi colţi galbeni, de-o parte şi de alta a
gurii. Pe lângă acestea, era foarte vânjos, foarte
păros şi avea nişte braţe împănate cu muşchi de
oţel. Le simţisem strânsoarea şi-o socotisem
cumplită, dar ştiam că în umerii aceia avea
destulă putere să mă stoarcă până să-mi iasă şi
ultima gură de aer din plămâni, fărâmându-mi
coastele ca pe surcele.
Colţ avea la cingătoare un cuţit cu lamă
curbată, care părea foarte ascuţită. Dar cel mai
înfricoşător lucru la el erau ochii. Erau complet
întunecaţi. Arăta de parcă n-ar fi avut nimic viu
înăuntru ţestei sale – şi chiar n-avea, era doar o
unealtă ascultătoare în mâinile Osoasei Lizzie,
lipsită de orice gândire proprie. Ştiam că va face,
fără întrebări, orice îi va cere ea să facă, oricât de
cumplit ar fi fost.
Cât despre Osoasa Lizzie, era numai piele şi os
şi ştiam, din ceea ce apucasem să citesc din
biblioteca Vraciului, că probabil se numea aşa
din pricină că folosea magia oaselor. Îi simţisem
deja răsuflarea urât mirositoare, dar la prima
vedere n-ai fi luat-o niciodată drept vrăjitoare.
Nu era ca Mama Malkin, toată zgârcită de vârstă,
arătând cumva de parcă ar fi fost moartă deja.
Nu, Osoasa Lizzie era doar copia mai vârstnică a
lui Alice. Probabil că nu trecuse de treizeci şi
cinci de ani, şi avea aceiaşi ochi căprui frumoşi şi
părul la fel de negru ca nepoata sa. Purta un şal
cenuşiu şi o rochie neagră, strânsă pe talia ei
subţire cu o curea îngustă de piele. Avea cu
siguranţă trăsăturile familiei – mai puţin gura.
Nu atât în forma ei, ci în felul în care şi-o mişca,
în care şi-o schimonosea şi îşi dezvelea dinţii a
rânjet când vorbea. Am observat o singură
ciudăţenie: că nu mă privea niciodată în ochi.
Alice nu era aşa. Ea avea o gură frumoasă,
croită încă pentru zâmbet, dar am realizat atunci
că, în cele din urmă, avea să devină întocmai ca a
Osoasei Lizzie.
Alice mă înşelase. Ea fusese motivul pentru care
mă aflam acum aici şi nu teafăr şi nevătămat în
casa Vraciului, la masa de seară.
La un semn din cap din partea Osoasei Lizzie,
Colţ mă înşfăcă şi-mi legă mâinile la spate. Apoi
m-a apucat de un braţ şi m-a târât printre
copaci. Cel dintâi lucru pe care l-am văzut a fost
grămada de pământ negru, apoi groapa adâncă
de lângă ea şi am simţit mirosul de pământ
proaspăt săpat, reavăn, cleios şi înţepător.
Mirosea cumva a mort şi a viu, în acelaşi timp, cu
lucruri aduse la suprafaţă care într-adevăr
aparţineau lumii subpământene.
Groapa avea poate mai mult de şapte picioare
adâncime, dar nu semăna cu puţul în care
Vraciul o ţinuse închisă pe Mama Malkin. N-avea
o formă regulată, ci era doar o scobitură mare, cu
margini abrupte. Îmi amintesc că m-am trezit
spunându-mi în gând că, după câte exerciţii
făcusem, eu aş fi putut săpa una cu mult mai
bună.
În clipa aceea, luna mi-a arătat încă ceva – ceva
ce aş fi preferat să nu văd. Cam la vreo trei paşi
distanţă, în stânga gropii, era un petic de
pământ lunguieţ, proaspăt săpat. Semăna bine
cu un mormânt proaspăt.
Fără să am răgaz să-mi mai pun întrebări
despre acesta, am fost împins până la marginea
gropii şi Colţ mi-a tras capul pe spate. Am zărit
faţa Osoasei Lizzie aproape de a mea, ceva ca o
ţeavă mi-a fost vârâtă cu forţa în gură şi un lichid
rece, cu gust amar, mi-a fost turnat pe gât. Avea
un gust oribil şi mi-a umplut gâtlejul şi gura
până la refuz, revărsându-se peste tot şi chiar
ieşindu-mi pe nas, aşa că m-am înecat, n-am
mai putut să respir şi m-am zbătut după aer. Am
încercat să scuip, dar Lizzie mi-a strâns nările
între degetul mare şi arătător, astfel încât, dacă
voiam să respir, trebuia mai întâi să înghit.
Odată terminată şi aceasta, Colţ mi-a dat
drumul la cap şi m-a prins din nou de braţul
stâng, de la spate. Atunci am văzut din ce mă
siliseră să înghit – Osoasa Lizzie mi-a ridicat-o
până sub ochi, ca s-o văd bine. Era o butelcă
mică, din sticlă neagră, ca un clondir cu gâtul
lung şi subţire. A întors-o cu gura în jos şi câteva
picături s-au prelins pe pământ. Restul îmi
ajunsese deja în stomac.
Ce băusem? Vreo otravă?
— Asta-i ca să-ţi ţină ochii larg deschişi, băiete,
zise ea, cu un rânjet. N-am vrea să moţăi, nu-i
aşa? N-am vrea să pierzi ceva.
Fără veste, Colţ mă îmbrânci brusc în groapă şi
tot stomacul mi s-a urcat în gât, când m-am
prăbuşit în gol. Am căzut cu toată greutatea, dar
pământul de pe fundul gropii era moale şi, deşi
căderea îmi tăiase răsuflarea, n-am păţit nimic.
Apoi m-am răsucit în loc să mă uit în sus la stele,
gândindu-mă că aveam să fiu îngropat de viu.
Dar, în loc să văd o lopată de pământ căzând
peste mine, i-am zărit conturul capului şi-al
umerilor Osoasei Lizzie, aplecată să se uite în
groapă, o siluetă neagră pe fundalul cerului
înstelat. A început să îngâne un soi de litanie,
într-o şoaptă cântată, stranie, guturală, din care
n-am putut desluşi totuşi niciun cuvânt.
Apoi şi-a întins braţele deasupra gropii şi-am
putut vedea că ţinea ceva în fiecare mână.
Slobozind un ţipăt ciudat, şi-a desfăcut palmele
şi două obiecte albe au căzut lângă mine,
oprindu-se în noroi, aproape de genunchii mei.
În lumina lunii am văzut limpede ce erau.
Aproape că străluceau. Vrăjitoarea aruncase
două oase în groapă. Erau două degete mari – le
puteam vedea încheieturile falangelor.
— Bucură-te de ultima ta noapte pe această
lume, băiete, strigă ea în jos, spre mine. Dar
nu-ţi face griji, n-ai să fii singur, fiindcă te las în
tovărăşia cuiva de soi. Billy Mortul o să vină să-şi
ceară oasele înapoi. E vecin cu tine, da, vecinul
tău de alături, aşa că nu va avea prea mult de
umblat. O să fie curând împreună cu tine şi voi
doi aveţi multe în comun. El a fost ultimul ucenic
al Moşului Gregory şi n-o să se poarte cu tine
prea frumos, fiindcă i-ai luat locul. Apoi, chiar
înainte de a se crăpa de ziuă, o să-ţi facem o
ultimă vizită. O să venim să-ţi adunăm şi ţie
oasele. Sunt deosebite, oasele tale, da, chiar mai
bune decât ale lui Billy, şi, culese de proaspete,
or să-mi fie cel mai de folos, cum n-am mai avut
unele de multă vreme.
Şi-a tras capul înapoi şi-am auzit zgomotul
paşilor îndepărtându-se.
Aşadar, asta avea să mi se întâmple. Dacă Lizzie
îmi voia oasele, însemna că urma să mă omoare.
Mi-am amintit de cuţitul cu lama lungă şi
curbată pe care Colţ îl purta la cingătoare şi
m-am cutremurat.
Dar, mai înainte de asta, trebuia să dau piept cu
Billy Mortul. Când ea spusese „vecinul de
alături”, probabil se referise la mormântul de
lângă groapa mea. Dar Vraciul spusese că Billy
Bradley fusese îngropat în imediata apropiere a
cimitirului din Layton. Lizzie probabil îl
dezgropase, îi tăiase degetele şi îngropase restul
cadavrului aici, printre copaci. Acum mortul
avea să vină să-şi ia degetele înapoi.
Oare Billy Bradley voia să-mi facă rău? Eu nu-i
greşisem cu nimic, dar probabil că lui îi plăcuse
să fie ucenicul Vraciului. Poate că abia aştepta
să-şi încheie ucenicia şi să devină el însuşi un
vraci. Acum, eu îi luasem tot ce avusese el
înainte. Nu numai atât – mai era şi vraja Osoasei
Lizzie! Billy ar fi putut crede că eu fusesem cel
care îi tăiase degetele şi i le aruncasem aici, în
groapă…

M-am căznit să mă ridic în genunchi şi câteva


minute după aceea am încercat cu disperare
să-mi dezleg mâinile. Zadarnic. Eforturile mele
păreau să strângă sfoara şi mai tare.
Mă simţeam, totodată, foarte ciudat: ameţit de
cap şi cu gura uscată. Când mi-am ridicat iarăşi
privirile spre stele, mi se părură foarte
strălucitoare şi duble, de parcă fiecare avea o
soră geamănă. Dacă le priveam încordat,
izbuteam să le văd în câte un singur exemplar,
dar de cum mă relaxam, se desfăceau iarăşi în
două. Mă ardea tot gâtul, iar inima îmi bătea de
două sau trei ori mai repede decât de obicei.
Nu-mi ieşeau din minte spusele lui Lizzie. Billy
Mortul avea să vină să-şi caute oasele. Oase care
zăceau în noroi, la mai puţin de doi paşi de locul
unde îngenuncheasem eu. Dacă aş fi avut
mâinile libere, le-aş fi zvârlit afară din groapă.
Deodată, am sesizat o uşoară mişcare în stânga
mea. Dacă aş fi stat în picioare, mi-ar fi venit
chiar în dreptul ochilor. M-am uitat în sus şi-am
urmărit cum un cap lunguieţ, umflat, alb, de
vierme se îţi din peretele acela al gropii. Era cu
mult mai mare decât oricare alt vierme văzusem
eu vreodată. Capul lui orb, tumefiat se mişcă
încet în cerc, în timp ce se unduia ca să-şi tragă
şi restul trupului din pământ. Oare ce putea fi?
O fi fost otrăvitor? M-ar fi putut muşca?
Şi atunci s-a îndreptat către mine. Era un
vierme de sicriu! Era ceea ce trăise în sicriul lui
Billy Bradley, până se îngrăşase şi devenise
slinos. Ceva ce nu văzuse niciodată lumina zilei!
M-am înfiorat când viermele de sicriu s-a scos
din pământul negru şi-a căzut moale în noroi, la
picioarele mele. Pe urmă l-am pierdut din vedere,
căci s-a apucat să scormonească repede,
afundându-se în pământ.
Fiind atât de mare, viermele cel alb scosese
destul de mult din pământul peretelui gropii,
lăsând în urmă o gaură ca un tunel îngust. Acolo
am privit îndelung, îngreţoşat, dar fascinat,
pentru că înăuntru se mai mişca încă ceva. Ceva
care răscolea pământul, care îl prăvălea în
cascadă pe gura tunelului, ridicând o moviliţă
jos, pe fundul mocirlos al gropii.
Neştiind ce anume era, mă înfricoşa mai tare.
Trebuia să văd ce era înăuntru, aşa că m-am
chinuit să mă ridic în picioare. M-am clătinat,
simţind cum mi se învârte iarăşi capul, iar stelele
au început să-mi joace înaintea ochilor. Gata să
cad, am izbutit totuşi să fac un pas,
aplecându-mă în faţă şi apropiindu-mă astfel de
tunelul cel îngust, pe care acum îl aveam în
dreptul capului.
Când m-am uitat înăuntru, mi-a părut rău c-am
făcut-o.
Am văzut oase. Oase de om. Oase care se ţineau
laolaltă într-un schelet. Oase care se mişcau.
Două mâini fără degetele mari. Oase plescăind
prin noroi, întinzându-se spre mine, prin
pământul moale. Un craniu rânjind şi
clămpănind din dinţi.
Era Billy Mortul, dar în loc de ochi, găvanele lui
negre se căscau spre mine, adânci şi goale. Când
o mână albă, descărnată a ieşit la iveală, în
lumina lunii, şi a ţâşnit către faţa mea, m-am dat
un pas înapoi, cât pe ce să cad, sughiţând de
spaimă.
În clipa aceea, când am crezut că o să-mi pierd
minţile de groază, aerul deveni deodată rece ca
gheaţa şi am simţit ceva în dreapta mea. Mai
venea cineva la mine în groapă. Cineva care se
afla într-un loc unde era cu neputinţă să fie.
Numai jumătate din trup era la vedere, restul era
înfundat în peretele de pământ al gropii.
Era un băiat nu mai mare ca mine. Nu îi puteam
vedea decât partea cu mâna stângă a corpului
său, restul fiind undeva în spate, nedesprins
încă din pământ. Cu aceeaşi uşurinţă cu care ar
fi trecut pragul unei uşi, la un moment dat îşi
întoarse umărul drept spre mine şi veni cu totul
în groapa mea. Îmi zâmbi. Un zâmbet călduros,
prietenesc.
— Deosebirea între a fi treaz şi a visa, zise el.
Asta este una dintre cele mai grele lecţii de
învăţat. Învaţ-o acum, Tom! Învaţ-o acum, până
nu e prea târziu…
Abia atunci i-am văzut ghetele. Păreau foarte
scumpe şi fuseseră croite dintr-o piele de cea mai
bună calitate. Erau întocmai ca ale Vraciului.
Îşi ridică apoi mâinile pe lângă cap, cu palmele
întoarse în afară. De la fiecare mână îi lipseau
degetele mari. De la mâna stângă îi lipseau toate
degetele.
Era stafia lui Billy Bradley.
Îşi încrucişă mâinile pe piept şi zâmbi încă o
dată. Pe când dispărea, Billy părea fericit şi
împăcat.
Am priceput limpede ceea ce-mi spusese. Nu,
nu dormeam, dar, într-un fel, visam. Visam
coşmarurile întunericului care ieşiseră din sticla
pe care Lizzie mi-o turnase pe gât.
Când m-am întors să mă uit la tunel, dispăruse.
Nu fusese niciodată un schelet târându-se către
mine. Nici vreun vierme de sicriu.
Licoarea trebuie să fi fost un fel de narcotic, ceva
care te făcea să nu-ţi mai dai seama de diferenţa
dintre veghe şi vis. Asta îmi dăduse Lizzie să
beau. Îmi accelerase bătăile inimii şi făcuse cu
neputinţă să dorm. Îmi ţinea ochii larg deschişi,
dar totodată mi-i făcuse să vadă lucruri care nu
existau în realitate.

Curând după aceea, stelele dispărură şi începu


să plouă tare. A fost o noapte lungă, neplăcută şi
rece, în care m-am gândit continuu la ce urma să
mi se întâmple înainte de a se crăpa de ziuă. Cu
cât se apropia momentul, cu atât îmi era mai
frică.
Cu vreun ceas înainte de răsărit, ploaia se
domoli, prefăcându-se întâi într-o burniţă
măruntă, după care încetă de tot. Din nou
puteam zări stelele şi, de data aceasta, nu le mai
vedeam duble. Eram murat până la piele şi
înfrigurat, dar nu mă mai ardea pe gât.
Când peste marginea gropii s-a iţit un cap,
uitându-se în jos la mine, inima mi-a luat-o
razna, căci am crezut că venise Lizzie să-mi
adune oasele. Dar, spre uşurarea mea, era Alice.
— Lizzie m-a trimis să văd ce mai faci, zise ea
blând către mine. Billy n-a venit încă?
— A venit şi a plecat, i-am strigat eu mânios.
— N-am vrut să se întâmple ce s-a întâmplat,
Tom. Dacă nu te-ai fi amestecat, totul ar fi fost
bine.
— Ar fi fost bine? Am zis eu. Până acum încă un
copil ar fi fost mort şi poate chiar şi Vraciul, dacă
ar fi mers cum ai fi vrut tu. Iar turtele alea aveau
sângele unui copil în ele. Tu zici că asta
înseamnă a fi bine? Faci parte dintr-o familie de
ucigaşi şi tot o ucigaşă eşti şi tu!
— Nu-i adevărat. Asta nu-i adevărat! Protestă
Alice. N fost niciun copil. Tot ce am făcut a fost
să-ţi dau turtele.
— Chiar dacă ai făcut doar atât, am stăruit eu,
ştiai ce voiau să facă ei după aceea. Şi ai lăsat
lucrurile să se întâmple.
— N-am prea multă putere, Tom. Cum aş fi
putut să le opresc? Cum aş fi putut s-o opresc pe
Lizzie?
— Eu am ales ce vreau să fac, i-am spus. Dar tu
ce alegi, Alice? Vrăji cu oase ori vrăji cu sânge?
Pe care? Pe care dintre ele o să le faci?
— N-am să le fac nici pe unele, nici pe celelalte.
Nu vreau să fiu ca ei. O să fug. De îndată ce-o să
am prilejul, o s-o şterg.
— Dacă vorbeşti serios, atunci ajută-mă acum.
Ajută-mă să ies din groapă. O să putem fugi
împreună.
— E prea periculos acum, zise Alice. O să fug,
dar mai târziu. Poate peste vreo câteva
săptămâni, când ei n-o să se aştepte la una ca
asta.
— Vrei să spui, după ce-o să mor eu. După ce o
să-ţi mai pătezi mâinile cu sângele cuiva…
Alice nu răspunse. Am auzit-o începând să
plângă uşurel, dar, tocmai când credeam că e
gata să-şi schimbe intenţiile şi să mă ajute,
plecă.
Am stat acolo, în groapă, temându-mă de ce
avea să mi se întâmple, amintindu-mi de oamenii
spânzuraţi şi ştiind întocmai cum se simţiseră ei
înainte de a muri. Simţeam şi eu că niciodată nu
aveam să mă mai întorc acasă. Niciodată nu
aveam să-mi mai văd familia. Eram pe cale să-mi
pierd orice nădejde, când am auzit nişte paşi
apropiindu-se de groapă. M-am ridicat în
picioare, îngrozit, dar era Alice, din nou.
— Oh, Tom, îmi pare rău, zise ea. Îşi ascut
cuţitele…
Cea mai grea clipă din toate se apropia şi ştiam
că nu mai aveam decât o singură şansă. Singura
mea nădejde era Alice.
— Dacă îţi pare rău cu adevărat, atunci o să mă
ajuţi, am zis eu blând.
— Nu pot să fac nimic, strigă ea. Lizzie s-ar
putea răzbuna pe mine. Nu are încredere în
mine. Crede că sunt slabă.
— Du-te şi cheamă-l pe domnul Gregory, i-am
spus eu. Adu-l încoace.
— E prea târziu pentru asta, n-o să meargă,
suspină Alice, clătinând din cap. Oasele luate
ziua nu mai sunt de niciun folos pentru Lizzie.
Nu mai sunt bune de nimic. Cel mai bun moment
pentru a lua oase este cu puţin înainte de
răsăritul soarelui. Aşa că vor veni după tine
peste câteva minute. Doar atâta timp ţi-a mai
rămas.
— Atunci dă-mi un cuţit, i-am cerut eu.
— N-are rost, nici asta n-are rost, zise ea. Prea
puternici, sunt prea puternici. Nu te poţi lupta
cu ei, poţi?
— Nu, am răspuns eu. Îl vreau ca să-mi tai
legăturile. Vreau să fug.
Deodată, Alice plecă. Oare plecase să-mi aducă
un cuţit sau avea să-i fie prea frică de Lizzie ca să
mi-l aducă? Am aşteptat câteva clipe, dar văzând
că nu se întoarce, am căzut în disperare. M-am
zbătut, încercând din răsputeri să-mi îndepărtez
pumnii unul de altul, încercând să rup frânghia,
dar în zadar.
Când am zărit din nou o faţă uitându-se de la
marginea gropii în jos către mine, am crezut că o
să-mi sară inima din piept, dar era Alice şi ţinea
ceva întins deasupra gropii. L-a lăsat să cadă şi,
în cădere, am văzut o sclipire de metal în lumina
lunii.
Alice nu mă părăsise la ananghie. Era un cuţit.
Dacă aş fi putut să-mi tai frânghiile, aş fi fost
liber…
La început, chiar cu mâinile legate la spate,
n-aveam nicio îndoială că o să izbutesc. Singura
primejdie era să mă fi tăiat puţin, dar ce mai
conta asta, faţă de ce aveau să-mi facă ei înainte
de răsăritul soarelui? Nu mi-a luat mult ca să
apuc cuţitul. Să-l aşez pe frânghie a fost mai
greu şi să-l mişc, încă şi mai greu. Când l-am
scăpat a doua oară, am început să intru în
panică. Mai era cel mult un minut până să vină
după mine.
— Trebuie s-o faci tu pentru mine, i-am strigat
lui Alice. Vino, sări aici în groapă!
N-am crezut că o să sară, dar, spre surprinderea
mea, a făcut-o. N-a sărit, ci a coborât încet, cu
picioarele înainte, cu faţa spre peretele gropii şi
ţinându-se cu mâinile de margine. După ce a
ajuns cu braţele întinse de tot, şi-a dat drumul,
lăsându-se să cadă ultimele două sau trei
picioare.
Nu i-a luat prea mult ca să taie frânghia. Mi-am
simţit mâinile libere şi tot ce mai aveam de făcut
era să ieşim din groapă.
— Lasă-mă să mă urc pe umerii tăi, i-am cerut
eu. Apoi, o să te scot şi pe tine.
Alice nu s-a împotrivit şi, la a doua încercare,
am reuşit să mă ţin pe umerii ei şi să mă târăsc
în sus, pe iarba udă. Apoi, a venit partea cea mai
grea – s-o scot pe Alice din groapă.
Mi-am întins mâna stângă. S-a agăţat de ea cu
toată greutatea şi m-a strâns de încheietură cu
mâna ei dreaptă, ca să mi-o întărească. După
aceea, am încercat s-o ridic.
Prima problemă a fost iarba udă şi alunecoasă,
căci am descoperit că era greu să mă împotrivesc
să nu fiu tras înapoi în groapă. Apoi, am
descoperit că n-aveam destulă putere s-o ridic.
Făcusem o mare greşeală. Numai pentru că era
fată, asta nu însemna neapărat că are mai
puţină forţă decât mine. Mi-am amintit prea
târziu cum o văzusem trăgând de frânghia
clopotului Vraciului, cât pe-aci s-o rupă. Şi cum
o făcea aproape fără nicio sforţare. Ar fi trebuit
s-o las pe ea să se urce pe umerii mei. Ar fi
trebuit s-o las pe ea să iasă prima din groapă.
Alice m-ar fi ridicat apoi fără nicio problemă.

Atunci, am auzit glasuri. Osoasa Lizzie şi Colţ


veneau, prin pădure, drept spre noi.
Dedesubt, am văzut-o pe Alice zgârâind peretele
gropii, încercând să găsească un punct de
sprijin. Disperarea mi-a dat un plus de putere.
Am smucit-o deodată şi-a zburat peste marginea
gropii, aterizând lângă mine.
Am rupt-o la fugă, la ţanc, gonind cât ne ţineau
picioarele, cu tropăitul picioarelor celorlalţi după
noi. La început, erau departe în urma noastră,
dar, destul de repede, au început să se apropie.
Nu mai ştiu cât am fugit aşa. Mi s-a părut o
viaţă de om. Am fugit până când mi-am simţit
picioarele ca de plumb şi respiraţia ca de foc în
piept. Ne îndreptam în partea opusă de
Chipenden – asta puteam s-o spun după faptul
că de câteva ori zărisem dealurile printre copaci.
Alergam către răsărit. Cerul era cenuşiu şi se
lumina din ce în ce mai tare. Atunci, tocmai când
simţeam că nu mai pot face niciun pas, vârfurile
dealurilor au devenit aurii. Era lumina soarelui
şi m-am trezit gândindu-mă că şi dacă am fi fost
prinşi, cel puţin era ziuă şi, prin urmare, oasele
mele nu-i mai erau de niciun folos lui Lizzie.
Când am ieşit din pădure, la o pantă acoperită
cu iarbă pe care am început s-o urc, picioarele
m-au lăsat de tot. Parcă erau din piftie, şi o
vedeam pe Alice cum se îndepărta. Se uita înapoi
la mine, cu o faţă îngrozită. Puteam auzi cum
trosneau crengile sub picioarele urmăritorilor, în
pădure, în spatele nostru.
Atunci m-am oprit de tot şi deodată. M-am oprit
pentru că am vrut să mă opresc. M-am oprit
pentru că nu mai era nevoie să fug.
Acolo, stând în vârful pantei din faţa mea, se
afla o siluetă înaltă, îmbrăcată în negru, cu un
toiag lung. Era chiar Vraciul, dar, într-un fel
arăta diferit. Gluga pelerinei era lăsată pe spate,
iar pletele sale, poleite de razele soarelui de la
răsărit, păreau să-i curgă şiroaie din cap, ca
limbile de lavă ale unui vulcan.
Colţ scoase un soi de răget şi se repezi pe pantă
în sus, către el, agitându-şi cuţitul, urmat
îndeaproape de Osoasa Lizzie. Nu se mai
sinchiseau de noi doi, deocamdată. Ştiau cine
era duşmanul lor de căpetenie. De noi se puteau
ocupa şi mai târziu.
Între timp şi Alice se oprise, aşa că am mai făcut
vreo câţiva paşi tremurători, ca să ajung în
dreptul ei. Amândoi ne uitam cum Colţ îşi
încheia asaltul, ridicându-şi cuţitul deasupra
capului şi mugind furios, în timp ce se năpustea
asupra Vraciului.
Vraciul stătuse neclintit ca o statuie, dar în clipa
aceea, ca replică, a coborât doi paşi mari, în josul
pantei, către Colţ şi a ridicat toiagul mult
deasupra capului. Mânuindu-l ca pe o suliţă, l-a
repezit cu putere în capul lui Colţ. Cu puţin
înainte să-i atingă fruntea, s-a auzit un pocnet
scurt şi-o flacără roşie a apărut chiar în vârful
toiagului. S-a auzit o bufnitură grea când toiagul
şi-a atins ţinta. Cuţitul cu lama îndoită a zburat
prin aer, iar trupul lui Colţ a căzut ca un sac de
cartofi. Am ştiut că murise mai înainte să fi atins
pământul.
Apoi, Vraciul şi-a tras toiagul într-o parte şi l-a
ascuns în mantia sa. Când mâna stângă a
apărut din nou la vedere, ţinea strâns ceva pe
care l-a făcut să vâjâie prin aer, ca un bici. A
strălucit în soare şi am înţeles că era un lanţ de
argint.
Osoasa Lizzie s-a întors pe călcâie şi a dat să
fugă, dar era prea târziu – a doua oară când
Vraciul a vâjâit cu lanţul în aer, a urmat
numaidecât un zornăit ascuţit, înalt, metalic.
Lanţul a început să coboare, luând forma unei
spirale de foc, înfăşurându-se strâns în jurul
Osoasei Lizzie. Ea a scos doar un ţipăt îndurerat,
apoi s-a prăbuşit la pământ.
Am urcat la pas, împreună cu Alice, până în
vârful pantei. Acolo am văzut lanţul de argint
care se înfăşurase strâns în jurul vrăjitoarei din
cap până-n picioare. I se petrecuse la fel de
strâns chiar şi peste gură, dezvelindu-i dinţii. Ea
îşi rostogolea ochii în cap şi tot corpul i se
zvârcolea de efort, dar nu putea scoate niciun
sunet.
Am aruncat o privire spre Colţ. Zăcea întins pe
spate, cu ochii larg deschişi. Era mort de-a
binelea, iar în mijlocul frunţii avea o rană
purpurie. M-am uitat apoi la toiag, căutând
mirat flacăra pe care o văzusem strălucind în
vârful lui.
Magistrul meu arăta sfârşit, obosit şi
dintr-odată foarte bătrân. Clătina necontenit din
cap, de parcă se săturase şi de viaţă. În umbra
dealului, părul său îşi reluase culoarea sură
obişnuită şi atunci mi-am dat seama de ce părea,
mai devreme, că-i curge şiroaie pe umeri – era
năclăit de sudoare şi el şi-l dăduse pe spate, cu
mâna, ca să-l strângă pe după urechi. O făcu din
nou, în timp ce-l priveam. Broboane de sudoare îi
picurau de pe frunte şi respira foarte iute. Mi-am
dat seama că alergase.
— Cum ne-ai găsit? L-am întrebat.
Trecu un timp până-mi răspunse, dar, în cele
din urmă, răsuflarea i se domoli şi fu în stare să
vorbească.
— Există nişte semne, băiete. Urme care pot fi
luate, dacă ştii cum. Ăsta e încă un lucru pe care
va trebui să-l înveţi.
Se întoarse şi se uită la Alice.
— Cu doi dintre ei am încheiat socotelile, dar ce
facem cu tine? Întrebă el, privind-o încruntat.
— Ea m-a ajutat să scap, am zis eu.
— Adevărat? Întrebă Vraciul. Dar ce altceva a
mai făcut?
Se uită ţintă la mine şi am încercat să-i susţin
privirea. Când mi-am plecat ochii în vârful
ghetelor, el a plescăit o dată cu limba în gură. Nu
puteam să-l mint şi am înţeles că ghicise că şi ea
jucase un rol în ceea ce mi se întâmplase.
Se uită din nou la Alice.
— Deschide gura, fato, porunci el aspru, cu
mânia clocotindu-i în glas. Vreau să-ţi văd dinţii!
Alice se supuse şi Vraciul se repezi deodată spre
ea, apucând-o de bărbie. Îşi apropie faţa şi mai
mult de gura ei deschisă şi adulmecă zgomotos.
Când se întoarse iarăşi către mine, părea să-i fi
trecut valul de furie şi scoase un oftat adânc.
— Răsuflarea îi miroase destul de plăcut, zise el.
Le-ai simţit-o pe a celorlalţi? Mă întrebă el, dând
drumul bărbiei lui Alice şi arătând în jos spre
Osoasa Lizzie.
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Miasma vine de la ceea ce mănâncă, zise el.
Şi-ţi spune fără greş cu ce se ocupă. Cele care
practică magia cu oase ori cu sânge au un damf
de sânge şi carne crudă. Dar fata pare a fi în
regulă.
Îşi întoarse din nou privirile spre Alice.
— Uită-te în ochii mei, fato, zise el. Susţine-mi
privirea cât poţi de mult.
Alice făcu ce i se ceruse, dar nu se putu uita la el
multă vreme, deşi gura i se strâmba de efort. Îşi
lăsă ochii în jos şi începu să plângă.
Vraciul îşi coborî privirile către pantofii ei cu
vârful ascuţit şi clătină cu tristeţe din cap.
— Nu ştiu, zise el, întorcându-se iar spre mine.
Chiar nu ştiu ce ar fi cel mai bine să fac. Nu-i
vorba numai despre ea. Mai sunt şi ceilalţi de
care trebuie ţinut cont. Nevinovaţii care ar putea
suferi în viitor. A văzut prea multe şi ştie prea
multe pentru binele ei. Nu pot să hotărăsc în
niciun fel în privinţa ei şi nu ştiu dacă e bine s-o
las să plece. Dacă se duce în răsărit, ca să se
alăture familiei sale de la Pendle, atunci va fi
pierdută pentru totdeauna. Un suflet în plus
slujind Întunericul.
— N-ai unde să te duci în altă parte? Am
întrebat-o eu, blând, pe Alice. Nicio altă rudă?

— E un sat, lângă coastă. Se numeşte Staumin.


Mai am o mătuşă acolo. Poate că mă va primi la
ea…
— Este şi ea tot ce sunt ceilalţi? Întrebă Vraciul,
uitându-se din nou scrutător la Alice.
— Nu, după câte se pare, răspunse ea. Totuşi, e
cale lungă până acolo şi n-am mai fost niciodată
pe la ea. Mi-ar lua trei zile, poate mai mult, ca să
ajung acolo.
— Aş putea trimite băiatul cu tine, zise Vraciul,
cu vocea răsunându-i mult mai binevoitoare. A
scotocit destul prin hărţile mele, aşadar socotesc
că o să fie în stare să găsească drumul. Când o să
se întoarcă, o să înveţe să le împăturească la loc
cum se cuvine. Oricum, aşa rămâne! Eu îţi dau o
şansă, fato. Depinde de tine dacă o foloseşti.
Dacă însă o iroseşti, atunci ne vom reîntâlni,
într-o bună zi, şi a doua oară n-ai să mai fii atât
de norocoasă.
Apoi, Vraciul scoase ştergarul lui obişnuit din
buzunar. În el era o bucată mare de brânză
pentru călătorii.
— Asta numai ca să nu răbdaţi de foame, zise el,
dar să n-o mâncaţi pe toată odată.
Speram să găsim şi altceva mai bun de mâncare
pe drum, totuşi mi-am mormăit mulţumirile.
— Nu o lua drept spre Staumin, îmi zise Vraciul,
privindu-mă ţintă, fără să clipească. Vreau să
treci mai întâi pe la tine pe acasă. Ia fata asta cu
tine şi du-o să stea de vorbă mama ta cu ea.
Presimt că ar putea să fie de ajutor. Te aştept să
vii înapoi în cel mult două săptămâni.
Cuvintele acestea îmi aduseră zâmbetul pe faţă.
După toate câte se întâmplaseră, un prilej de a
mă duce acasă, pentru o vreme, era ca un vis
care ţi se împlineşte. Dar un singur lucru mă
nedumerea, pentru că mi-am amintit de
scrisoarea pe care mama i-o trimisese Vraciului.
El păruse nemulţumit de vreo câteva lucruri
dintre cele pe care i le scrisese ea. Aşadar, de ce
credea acum că mama ar fi în stare s-o ajute pe
Alice? N-am spus nimic, pentru că nu voiam să-i
dau Vraciului ocazia să se răzgândească. M-am
bucurat doar să pot pleca.
Înainte de a ne despărţi, i-am povestit despre
Billy. A dat din cap cu tristeţe, dar mi-a spus să
nu-mi fac griji, pentru că va face el tot ce trebuie.
Pe când ne îndepărtam, mi-am mai întors o dată
capul şi l-am zărit pe Vraci suind-o pe Osoasa
Lizzie pe umărul stâng şi luând-o apoi cu paşi
mari către Chipenden. Din spate, i-ai fi dat cu
treizeci de ani mai puţin.
CAPITOLUL 12
DISPERATUL ȘI AMEȚITUL
Pe când coboram Dealul Spânzuraţilor către
fermă, o ploaie caldă ne bătea în faţă. Undeva,
departe, un câine a lătrat de două ori, dar, la
picioarele noastre totul era liniştit şi nemişcat.
Era după-amiaza târziu şi ştiam că tata şi Jack
trebuie să fie ieşiţi la câmp, ceea ce îmi oferea
prilejul să stau de vorbă numai cu mama.
Vraciului i-a fost uşor să-mi spună să o duc pe
Alice acasă la mine, dar drumul până aici îmi
îngăduise să mă gândesc mai bine şi nu-mi
puteam închipui cum avea să o primească
mama. Nu eram deloc convins că o să fie fericită
să aibă în casă pe cineva ca Alice, mai ales când
aveam să-i povestesc cu ce anume se
îndeletnicea ea. Cât despre Jack, aveam o
imagine mai clară despre cum urma să
reacţioneze. Din cele ce-mi povestise Ellie, data
trecută când ne văzuserăm, despre modul în
care privea el noua mea meserie, să aibă în casă
nepoata unei vrăjitoare ar fi fost ultimul lucru pe
care şi l-ar fi dorit.
Când străbăteam curtea, i-am făcut semn spre
hambar.
— Mai bine te adăposteşti acolo puţin, i-am zis
eu. O să intru numai eu, ca să le explic.
Nici n-am închis bine gura şi ţipetele unui sugar
înfometat au izbucnit dinspre casă. Ochii lui
Alice se încrucişară scurt cu ai mei, apoi şi-i
plecă în pământ şi mi-am amintit că şi ultima
oară când fuseserăm împreună, un alt copil
plângea de foame.
Fără vreun cuvânt, Alice se întoarse şi se
îndreptă spre hambar. Mă aşteptasem la tăcerea
ei. Probabil credeţi că, după tot ce se întâmplase,
am avut o mulţime de lucruri de vorbit pe drum.
Noi abia de schimbaserăm câteva cuvinte. M-am
gândit că poate era supărată din pricina modului
în care o ţinuse Vraciul de bărbie şi îi cercetase
răsuflarea. Poate că asta o îndemnase să
chibzuiască la toate relele pe care le făcuse în
trecut. În orice caz, a părut cufundată în
gândurile ei şi foarte tristă, mai tot timpul
drumului.
Bănuiesc că ar fi trebuit să-mi dau mai mult
silinţa să îi dezleg limba, dar eram prea obosit şi
slăbit, aşa că merseserăm în tăcere până când
muţenia devenise o obişnuinţă. A fost o greşeală:
ar fi trebuit să fac efortul să o cunosc pe Alice
mai bine atunci – m-ar fi scutit de o grămadă de
necazuri mai târziu.
Cum am împins uşa din spate s-o deschid,
plânsul a încetat şi am putut auzi un alt sunet:
liniştitoarea bătaie a balansoarului mamei.
Balansoarul era lângă fereastră, dar draperiile
erau trase şi am putut vedea după expresia
chipului ei că iscodise prin îngusta crăpătură
dintre ele. Ne urmărise intrând în curte şi, când
am apărut eu în prag, a început să se legene mai
repede şi mai cu forţă, uitându-se la mine fără să
clipească, o jumătate de obraz fiindu-i în
întuneric şi cealaltă luminată de lumânarea
groasă, care pâlpâia în sfeşnicul ei de alamă, din
mijlocul mesei.
— Când aduci o musafiră cu tine, este
cuviincios s-o pofteşti în casă, zise ea, cu un
amestec de uşoară supărare şi surpriză în glas.
Am crezut că te-am educat mai bine în această
privinţă.
— Domnul Gregory mi-a spus s-o aduc aici, am
zis eu. O cheamă Alice, dar a trăit într-o familie
cu năravuri rele. Vraciul ar dori să stai tu de
vorbă cu ea, dar m-am gândit că ar fi cel mai bine
să-ţi povestesc întâi ce s-a întâmplat, că poate
n-ai vrea s-o inviţi înăuntru.
Aşadar mi-am tras un scaun mai aproape şi
i-am povestit mamei în amănunţime tot ceea ce
se petrecuse. Când am sfârşit, a oftat o dată lung
şi apoi un zâmbet firav i-a luminat trăsăturile.
— Ai făcut foarte bine, fiule, mi-a spus ea. Eşti
tânăr şi nou în meserie, aşa că greşelile tale pot fi
iertate. Du-te şi adu-o pe biata fată înăuntru,
apoi lasă-ne singure, să stăm de vorbă. Poate vrei
să urci la etaj şi să faci cunoştinţă cu nepoata ta.
Ellie cu siguranţă se va bucura să te vadă.
Prin urmare, am adus-o pe Alice înăuntru, am
lăsat-o cu mama şi am urcat.
Ellie se afla în dormitorul cel mare. De obicei,
acesta era folosit de mama şi tata, dar i-l
cedaseră ei şi lui Jack, din pricină că era destul
spaţiu pentru alte două paturi şi un ţarc de copil,
care aveau să devină foarte folositoare, de vreme
ce familia începuse să se mărească.
Am ciocănit uşor la uşa întredeschisă, dar
mi-am vârât numai capul înăuntru când Ellie
mi-a strigat să intru. Şedea pe marginea patului
dublu, alăptându-şi copilul, ce avea capul pe
jumătate ascuns în şalul ei roz. De îndată ce m-a
văzut, gura i se lărgi într-un zâmbet care mă făcu
să mă simt bine-venit, dar părea obosită, iar
părul îi atârna neîngrijit şi nespălat. Deşi mi-am
mutat repede privirea, Ellie era ageră şi am ştiut
că îmi văzuse nedumerirea, Citindu-mi expresia
din ochi, pentru că şi-a netezit iute părul,
dându-i la o parte de pe frunte.
— Oh, îmi pare rău, Tom, zise ea. De bună
seamă că arăt groaznic – toată noaptea n-am
dormit. Abia de-am furat o oră de somn. Trebuie
să te odihneşti pe apucate, cu un copil veşnic
flămând ca ăsta. Plânge mereu, mai ales
noaptea.
— Cât are? Am întrebat eu.
— În seara asta face şase zile. S-a născut
imediat după miezul-nopţii, duminica trecută.
Aceea fusese noaptea în care o omorâsem eu pe
Mama Malkin. Pentru o clipă, mă copleşi
amintirea acelei întâmplări şi-am simţit un fior
rece străbătându-mi şira spinării.
— Gata, acum a terminat de mâncat, zise Ellie,
zâmbind. Vrei s-o iei în braţe?
Era ultimul lucru pe care mi-l doream. Fetiţa
era atât de mică şi de firavă încât mă temeam să
n-o strâng prea tare sau s-o scap şi, în plus,
nu-mi plăcea că nu-şi ţinea prea bine capul. Era
însă greu să spun nu, pentru că aş fi rănit-o pe
Ellie. Până la urmă, n-a trebuit s-o ţin prea mult,
pentru că, în clipa în care s-a găsit în braţele
mele, feţişoara ei s-a înroşit toată şi a început să
plângă.
— Nu cred că mă place vietatea asta mică, i-am
zis eu lui Ellie.
— Este o fetiţă, nu o vietate, se răţoi Ellie la
mine, luându-şi un aer sever şi indignat. Nu te
teme, nu tu eşti de vină, Tom, zise ea, şi expresia
i se îmbună cu un zâmbet. Cred că îi este încă
foame, asta-i tot.
Fetiţa se opri din plâns în clipa în care Ellie o luă
înapoi în braţe, iar eu n-am mai zăbovit. Când
coboram scările, am auzit venind din bucătărie
zgomotul pe care-l aşteptam.
Era un râs, râsul nestăvilit, din toată inima, a
două persoane care se simt foarte bine
împreună. În momentul în care am deschis uşa
şi am intrat, chipul lui Alice deveni foarte serios,
dar mama a continuat să râdă tare şi, chiar şi
atunci când s-a oprit, faţa ei păstră lumina
voioşiei. Îşi spuseseră o glumă, o foarte
amuzantă glumă, dar n-am întrebat care, iar ele
nu mi-au împărtăşit-o. Privirea din ochii
amândurora mă făcu să bănuiesc că era ceva
de-ale femeilor.
Tata îmi spusese odată că femeile ştiu lucruri de
care bărbaţii n-au habar. Că uneori ele au o
anumită privire în ochi, dar când le-o observi, nu
trebuie să întrebi niciodată la ce se gândesc.
Dacă o faci, ar putea să-ţi răspundă ceva ce n-ai
vrea să auzi. Ei bine, de orice ar fi râs, asta le
făcuse să se simtă foarte apropiate; din clipa
aceea, se purtară de parcă s-ar fi cunoscut de ani
de zile. Vraciul avusese dreptate. Dacă putea
cineva s-o scoată la capăt cu Alice, aceea era
mama.
Totuşi, am mai băgat de seamă un lucru. Mama
i-a oferit lui Alice odaia din faţa odăii ei şi a tatei.
Erau cele două odăi din capătul primului şir de
trepte al scării. Mama avea urechea foarte
ascuţită şi asta însemna că, dacă Alice s-ar fi
răsucit de pe-o parte pe alta în somn, ar fi
auzit-o.
Aşadar, în pofida râsului aceluia, mama n-o
scăpa din ochi pe Alice.
***
Când s-a întors de la câmp, Jack mi-a aruncat o
privire foarte încruntată şi-a mormăit ceva în
barbă. Părea nemulţumit de ceva. Dar tata s-a
bucurat să mă vadă şi, spre surprinderea mea,
mi-a strâns mâna. Întotdeauna le strângea
mâinile, în chip de salut, celorlalţi fraţi ai mei
care părăsiseră casa părintească, dar era prima
oară când mi-o strângea şi mie. M-a făcut să mă
simt trist şi mândru, în acelaşi timp. Mă trata de
parcă aş fi fost un bărbat, pornit pe picioarele lui
să-şi croiască un drum în viaţă.
Jack nu intrase nici de cinci minute în casă,
când veni să mă caute.
— Vino afară, îmi zise el, cu o voce atât de joasă
încât să nu-l audă niciunul dintre cei de faţă.
Vreau să-ţi vorbesc.
Am ieşit în curte şi a luat-o înainte, ocolind
hambarul, către cocina porcilor, unde nu
puteam fi văzuţi din casă.
— Cine e fata pe care ai adus-o cu tine?
— O cheamă Alice. Este doar o fată care are
nevoie de ajutor, am zis eu. Vraciul mi-a spus s-o
aduc acasă, pentru ca mama să poată sta de
vorbă cu ea.
— Cum adică are nevoie de ajutor?
— A fost crescută într-un mediu nepotrivit,
asta-i tot.
— Ce fel de mediu nepotrivit?
Ştiam că n-o să-i placă, dar n-am avut încotro.
Trebuia să-i spun. Altminteri ar fi întrebat-o
direct pe mama.
— Mătuşa ei este o vrăjitoare, dar, nu-ţi face
griji – Vraciul a pus-o la locul ei şi, oricum, n-o să
rămânem aici decât vreo două-trei zile.
Jack luă foc. Niciodată nu-l mai văzusem atât de
furios.
— Nu mai ai nici pic din mintea cu care te-ai
născut? Urlă el. Nu mai gândeşti deloc? Nu te-ai
gândit la copil? Există un copil nevinovat în casa
asta şi tu aduci aici pe cineva dintr-o familie ca
aia! Este de necrezut!
Îşi ridică pumnul şi-am crezut că o să mă
pocnească. În loc de asta, şi-l repezi alături, în
peretele hambarului, bufnitura neaşteptată
stârnind panică printre porci.
— Mama crede că totul este în regulă, am
protestat eu.
— Da, da, mama crede, zise Jack, cu vocea
brusc coborâtă, dar încă asprită de mânie. Cum
ar putea să-i refuze ceva fiului ei preferat? Şi are
o inimă prea bună, după cum bine ştii. Tocmai
de-asta ar trebui ca tu să nu profiţi. Uite ce e, mie
o să-mi dai socoteală, dacă se întâmplă ceva.
Nu-mi place căutătura fetei ăleia. Pare prefăcută.
Am urmărit-o cu atenţie şi, de calcă strâmb,
amândoi o să vă căraţi de aici mai înainte să
clipiţi. Şi o să munciţi ca să vă plătiţi şederea
aici! Ea poate să dea o mână de ajutor prin
gospodărie, ca să o mai scutească pe mama, iar
tu poţi să-ţi pui osul la treabă într-ale fermei.

Jack se întoarse şi făcu vreo câţiva paşi spre


casă, dar mai avea încă multe de spus.
— Fiind tu atât de ocupat cu lucruri mult mai
importante, adăugă el batjocoritor, poate că n-ai
observat cât de vlăguit arată tata. Se descurcă
din ce în ce mai greu cu munca la fermă.
— Bineînţeles că o să dau şi eu o mână de
ajutor, am strigat după el, şi Alice la fel!

La cină, în afară de mama, toţi ceilalţi au fost


foarte tăcuţi. Presupun că din pricină că aveam o
străină la masă cu noi. Cu toate că buna-creştere
a lui Jack nu-i îngăduia să protesteze făţiş, s-a
uitat urât la Alice, aproape la fel de urât cum s-a
uitat şi la mine. De aceea, s-a nimerit cum nu se
poate mai bine faptul că mama a fost veselă şi
vorbăreaţă, îndeajuns cât să însufleţească
întreaga atmosferă.
Ellie a fost nevoită să se ridice de la masă de
două ori ca să vadă de copil, care a continuat să
plângă de răsuna toată casa. A doua oară, a adus
fetiţa la noi, jos.
— N-am mai văzut un copil care să plângă atât
de mult, zise mama cu un zâmbet. Barem o să
aibă plămâni puternici şi sănătoşi.
Faţa micuţă a copilei era stacojie şi începu să se
schimonosească din nou a plâns. Nu i-aş fi
spus-o în ruptul capului lui Ellie, dar fata ei nu
arăta nici pe departe a copil drăguţ. Mi se părea
că are o faţă de bătrână mică şi furioasă. O dată
plângea, ţipând din toţi bojocii; apoi, dintr-odată,
devenea foarte cuminte şi liniştită. Stătea cu
ochii larg deschişi şi se uita ţintă spre mijlocul
mesei, unde şedea Alice, dincolo de marele
sfeşnic de alamă. La început, nu m-am gândit la
nimic anume. Am crezut că fetiţa lui Ellie este
doar fascinată de flacăra lumânării. Dar, mai
târziu, Alice o ajută pe mama să strângă masa şi,
ori de câte ori Alice trecea pe lângă ea, fetiţa o
urmărea cu ochii ei albaştri, până când, deodată,
deşi în bucătărie era cald, am început să tremur.
Mai târziu, am urcat în vechea mea odaie şi,
când m-am aşezat în scaunul de răchită, lângă
fereastră şi mi-am aruncat privirile afară, mi s-a
părut că nu plecasem niciodată de acasă.
Cum mă uitam înspre miazănoapte, spre Dealul
Spânzuraţilor, m-am gândit la cât de interesată
se arătase fetiţa de Alice. Când mi-am amintit
ce-mi spusese Ellie mai devreme, m-am înfiorat
din nou. Copilul ei se născuse după miezul
nopţii, în noaptea cu lună plină. Era prea bătător
la ochi să fie simplă întâmplare. Mama Malkin
fusese înghiţită de râu la aceeaşi oră când se
născuse fetiţa lui Ellie. Vraciul mă prevenise că o
să se întoarcă. Şi dacă se întorsese chiar mai
devreme decât prorocise el? El se aştepta să fie
parazită. Dar dacă se înşelase? Dacă se eliberase
de oasele ei şi spiritul ei o luase în stăpânire pe
fetiţa lui Ellie, chiar în clipa în care se năştea?

N-am dormit prea bine în noaptea aceea. Exista


o singură fiinţă căreia îi puteam împărtăşi
temerile mele şi aceea era mama. Dar era greu
s-o prind singură, fără să atrag atenţia asupra
faptului că o pândeam.
Mama a gătit şi a făcut toate celelalte treburi
gospodăreşti, care au ţinut-o ocupată aproape
toată ziua. În mod normal, n-aş fi avut probleme
să stau de vorbă cu ea în bucătărie, pentru că şi
eu aveam de lucru în apropiere. Jack îmi dăduse
sarcina să repar partea din faţă a hambarului şi
probabil că am bătut sute de cuie noi în el, până
la apusul soarelui.
Totuşi era o piedică: Alice. Mama a ţinut-o pe
lângă ea toată ziua, punând-o din greu la muncă.
Puteai să-i vezi broboanele de năduşeală pe
tâmple şi în cutele ce-i brăzdau fruntea, dar, cu
toate acestea, Alice nu s-a plâns nici măcar o
dată.
Abia după masa de seară, când au terminat de
zdroncănit vasele spălate şi şterse, am prins în
sfârşit momentul. În dimineaţa aceea, tata se
dusese la târgul de primăvară de la Topley. Cum
continuase să conducă treburile fermei, târgul îi
prilejuia rara ocazie de a se întâlni cu vreo câţiva
dintre prietenii lui vechi, aşa că urma să rămână
plecat vreo două sau trei zile. Jack avea dreptate.
Chiar arăta foarte obosit şi călătoria asta
însemna o pauză bine-venită.
Mama a trimis-o pe Alice sus, în odaia ei, să se
odihnească puţin, Jack se întinsese în pat în
odaia din faţă, iar Ellie era la etaj, încercând să
prindă o jumătate de oră de somn, mai înainte
s-o trezească din nou copilul şi să-i ceară de
mâncare. Aşadar, n-am mai pierdut nicio clipă
şi-am început să-i povestesc mamei ceea ce mă
îngrijora. Ea şedea în balansoar, dar nici n-am
isprăvit de rostit prima propoziţie, că s-a oprit
din legănat. A ascultat cu atenţie când i-am spus
temerile mele şi motivele de a bănui copilul. Dar
chipul ei a rămas atât de nemişcat şi de calm,
încât habar n-aveam ce gândeşte. Îndată ce am
terminat de vorbit, s-a ridicat în picioare.
— Aşteaptă aici, zise ea. Trebuie s-o lămurim o
dată pentru totdeauna.
A ieşit din bucătărie şi a urcat la etaj. Când s-a
întors, ţinea în braţe copilul, înfăşat în şalul lui
Ellie.
— Ia lumânarea! Uni zise ea, îndreptându-se
către uşă.
Am ieşit afară în curte, mama mergând repede,
de parcă ar fi ştiut foarte bine unde se ducea şi ce
urma să facă. Ne-am oprit în partea cealaltă a
grămezii de bălegar, stând în noroi, la marginea
iazului nostru, care era destul de adânc şi destul
de lat cât să adape toate vacile pe care le aveam,
chiar şi în cele mai secetoase luni de vară.
— Ridică lumânarea, ca să putem vedea bine,
zise mama. Vreau să nu existe nicio îndoială.
Atunci, spre groaza mea, şi-a întins braţele,
ţinând copilul deasupra apei întunecate şi
nemişcate.
— Dacă pluteşte, vrăjitoarea e în ea, zise mama.
Dacă se îneacă, e nevinovată. Bun, hai să
vedem…
— Nu! Am strigat, gura deschizându-mi-se de la
sine şi cuvântul ieşindu-mi mai repede decât aş
fi putut gândi. N-o face, te rog! E copila lui Ellie!
Pentru un moment, am crezut că avea să-i dea
oricum drumul copilului, apoi a zâmbit, l-a tras
din nou lângă ea şi l-a sărutat blând pe frunte.
— Bineînţeles că este copila lui Ellie, fiule. Poţi
s-o spui doar uitându-te la ea, nu? Oricum,
„proba înotului” o aplică numai proştii şi nu
foloseşte la nimic. De obicei, o leagă pe biata
acuzată de vrăjitorie de mâini şi de picioare şi o
aruncă într-o apă adâncă, stătătoare. Dar, dacă
se îneacă sau pluteşte depinde doar de noroc şi
de felul în care îi este alcătuit trupul. N-are nimic
de-a face cu vrăjitoria.
— Dar cum rămâne cu faptul că fetiţa s-a uitat
ţintă la Alice? Am întrebat eu.
Mama a zâmbit şi-a clătinat din cap.
— Ochii unui nou-născut nu sunt în stare să îşi
fixeze privirea cum trebuie, îmi explică ea.
Probabil că numai flacăra lumânării i-a atras
fetiţei atenţia. Adu-ţi aminte că Alice stătea
aproape de lumânare. După aceea, de fiecare
dată când Alice trecea pe lângă ea, ochii fetiţei se
poate să fi fost atraşi doar de schimbarea de
lumină şi atât. Nu înseamnă nimic. Nimic de care
să-ţi faci griji.
— Dar dacă fetiţa lui Ellie este posedată, totuşi?
Am întrebat eu. Dacă se află ceva înăuntrul ei,
ceva pe care noi nu-l putem vedea?
— Ascultă, fiule, eu am împărţit şi binele şi răul
pe lumea asta şi recunosc răul doar Uitându-mă
la el. Copilul ăsta este curat şi nu există nimic
înăuntrul lui care să te îngrijoreze. Absolut
nimic.
— Totuşi, nu e ciudată potriveala că Ellie a
născut copilul tocmai în momentul în care Mama
Malkin murea?
— Nu chiar, răspunse mama. Stă în firea
lucrurilor. Uneori, când ceva rău părăseşte
lumea, ceva bun îi ia locul. S-au mai văzut
dintr-astea şi înainte.
Bineînţeles că mi-am dat seama, în acel
moment, că mama nu se gândise nicio clipă
serios să arunce copilul în apă, ci doar încercase
să mă zgâlţâie, ca să mă întoarcă la sentimente
mai bune, dar, pe când ne întorceam spre casă,
traversând curtea, genunchii încă îmi mai
tremurau la gândul că ar fi putut s-o arunce,
totuşi. Şi abia atunci, când intram din nou în
bucătărie, mi-am amintit ceva.
— Domnul Gregory mi-a dat o cărţulie, toată
numai despre posedare, am zis. Mi-a spus s-o
citesc cu atenţie, dar necazul este că e scrisă în
latină şi eu n-am apucat să iau decât trei lecţii
până acum.
— Nu este limba mea preferată, zise mama,
oprindu-se la uşă. O să văd ce pot face, dar va
trebui să ai răbdare până mă întorc – aştept să se
trimită după mine, în noaptea asta. Până atunci,
de ce n-o rogi pe Alice să-ţi citească? Poate
te-ajută ea.

Mama a avut dreptate: a fost chemată la o


naştere. A venit un docar după ea, la puţin după
miezul nopţii, cu caii plini de spumă. Se părea că
nevasta unui fermier chiar dăduse de necaz, căci
deja se afla în durerile facerii de mai bine de o zi
şi-o noapte. Era, de asemenea, un drum lung de
făcut până acolo, aproape douăzeci de mile, spre
sud. Asta însemna că mama avea să lipsească de
acasă vreo două zile, poate chiar mai mult.
Nu mă trăgea inima s-o rog pe Alice să mă înveţe
latină. Cum să vă spun, ştiam că Vraciul n-ar fi
fost de acord. La urma urmelor, era o carte din
biblioteca lui şi nu cred că i-ar fi picat bine să o
ştie atinsă de Alice. Totuşi, ce altceva puteam
face? De când mă întorsesem acasă, mă
gândeam la Mama Malkin din ce în ce mai mult
şi chiar nu mai puteam să mi-o scot din minte.
Era ceva lăuntric, doar o presimţire, dar intuiam
că exista ceva, acolo, în întunericul de afară, care
se apropia cu fiecare noapte care trecea.
Aşadar, în seara următoare, după ce Jack şi
Ellie s-au dus la culcare, am bătut uşurel la uşa
odăii lui Alice. Nu puteam să-i cer ce voiam în
timpul zilei, pentru că avea întotdeauna treabă,
iar Ellie sau Jack ne-ar fi auzit şi nu le-ar fi
convenit deloc. Mai ales Jack, căruia nu-i
plăcuseră niciodată treburile vracilor.
A trebuit să bat de două ori până să-mi deschidă
Alice. Mă temusem să nu se fi vârât în pat şi să fi
adormit deja, dar încă nu se schimbase de haine
şi nu mi-am putut opri ochii să nu se îndrepte
spre pantofii ei ascuţiţi. Pe o măsuţă de toaletă
era o lumânare, aşezată aproape de oglindă.
Tocmai fusese stinsă – încă fumega.
— Pot să intru? Am întrebat-o, cu lumânarea
mea în mână, astfel încât faţa îi era luminată de
jos. Vreau să te rog ceva.
Alice îmi făcu semn din cap să intru şi închise
uşa după mine.
— Am o carte pe care trebuie s-o citesc, dar e
scrisă în latină. Mama a spus că s-ar putea să
m-ajuţi tu.
— Unde e? Întrebă Alice.
— În buzunar la mine. E o carte mică. Pentru
oricine ştie latina, n-ar dura mult s-o citească.
Alice scoase un oftat lung şi obosit.
— Am şi-aşa destul de multă treabă, se plânse
ea. Despre ce e?
— Posedare. Domnul Gregory crede că Mama
Malkin se poate întoarce după mine şi că o să
folosească posedarea.
— Hai s-o vedem, atunci, îmi ceru ea, întinzând
mâna. Mi-am aşezat lumânarea lângă a ei, apoi
mi-am vârât mâna în buzunarul pantalonilor şi
am scos micuţa carte. Ea a răsfoit paginile fără
niciun cuvânt.
— Poţi s-o citeşti? Am întrebat eu.
— Nu văd de ce n-aş putea. Lizzie m-a învăţat, şi
ea visează latina.
— Aşadar, o să m-ajuţi?
N-a răspuns. În schimb, şi-a apropiat cartea de
faţă şi a adulmecat-o zgomotos.
— Eşti sigur că e bună de ceva? M-a întrebat ea.
E scrisă de un popă, cartea asta, şi de obicei
popii nu ştiu prea multe.
— Domnul Gregory a numit-o „lucrarea de
căpetenie”, i-am zis eu, ceea ce înseamnă că este
cea mai bună carte scrisă vreodată despre acest
subiect.
Atunci, ea şi-a ridicat ochii din carte şi, spre
surprinderea mea, erau plini de mânie.
— Ştiu şi eu ce înseamnă de căpetenie, zise ea.
Mă crezi proastă sau ce? Am învăţat ani de zile,
ani, pe când tu abia rupeai primele cuvinte.
Lizzie avea o grămadă de cărţi, dar acum au ars
toate. Toate s-au făcut scrum.
Am bâiguit că-mi părea rău, iar ea mi-a răspuns
cu un zâmbet.
— Necazul e, zise ea, cu vocea îmblânzită brusc,
că o să-mi ia ceva timp să citesc toată cartea asta
şi sunt prea obosită să încep acum. Mâine,
mama ta va fi încă plecată şi eu o să am şi mai
multă treabă decât până acum. Cumnata aceea a
ta mi-a făgăduit că m-ajută, dar o să stea mai
mult pe lângă copil, iar gătitul şi curăţenia o
să-mi ia aproape toată ziua. Dar, dacă m-ai ajuta
tu…
Nu ştiam ce să-i răspund. Trebuia să-l ajut pe
Jack, aşa că nu aveam prea mult timp. Problema
era că bărbaţii niciodată nu găteau şi nu făceau
curăţenie şi asta nu se întâmpla numai la ferma
noastră. Era o regulă generală în Comitat.
Bărbaţii munceau la fermă, în afara casei, tot
timpul anului, iar când intrau înăuntru, femeile
aveau deja mâncarea caldă aşezată pe masă.
Singurul moment în care dădeam şi noi o mână
de ajutor era în ziua de Crăciun, când spălam
vasele, în semn de mare cinstire pentru mama.
Se pare că Alice mi-a citit gândurile, pentru că
zâmbetul ei s-a lungit.
— N-o să fie prea greu, nu-i aşa? Întrebă ea.
Femeile dau mâncare la găini şi participă la
strânsul recoltei, aşadar de ce n-ar ajuta şi
bărbaţii la bucătărie? O să mă ajuţi doar cu
spălatul vaselor, atâta tot. Şi unele tigăi trebuie
frecate bine înainte să m-apuc de gătit.
Până la urmă, am fost de acord cu ceea ce voia.
Ce altceva aveam de ales? Nădăjduiam doar să
nu mă prindă Jack. N-ar fi înţeles niciodată.

M-am trezit mai devreme ca de obicei şi-am


izbutit să curăţ tigăile mai înainte să coboare
Jack. Apoi, am tras de timp cu micul dejun,
mâncând foarte încet, ceea ce nu-mi stătea în
obicei şi a fost destul ca să m-aleg cu cel puţin o
privire bănuitoare din partea lui Jack. După ce el
a plecat la câmp, am spălat vasele cât am putut
eu de repede şi m-am apucat să le şterg. Ar fi
trebuit să ghicesc ce avea să se întâmple, tocmai
pentru că Jack n-avusese niciodată prea multă
răbdare.
A intrat în curte blestemând şi înjurând şi m-a
văzut pe fereastră, schimonosindu-şi faţa că nu-i
venea să-şi creadă ochilor. Apoi a scuipat în
curte, a venit la uşa de la bucătărie şi-a
deschis-o brusc.
— Când termini, zise el batjocoritor, ar mai fi
nişte treabă de bărbaţi de făcut. Şi poţi să începi
prin a controla şi-a repara cocina porcilor. Mâine
vine Rât. Sunt cinci de tăiat şi nu vrem să ne
pierdem vremea alergându-i pe câmp.
Rât era porecla noastră pentru tăietorul de porci
şi Jack avea dreptate. Porcii înnebuneau de frică
uneori, când Rât trecea la treabă şi, dacă era
vreo spărtură în îngrăditură, tocmai atunci o
găseau, negreşit.
Jack se întoarse dând să plece şi deodată înjură
cu foc. M-am apropiat grăbit de uşă, să văd ce se
întâmplase. Călcase din greşeală pe o broască
râioasă, făcând-o terci. Se zicea că aduce ghinion
să omori un brotac sau o broască râioasă, iar
Jack înjură din nou, încruntându-se atât de tare
încât sprâncenele lui stufoase i se uniră la
rădăcina nasului. Îi dădu o lovitură de picior,
trimiţând broasca moartă sub burlanul
spălătorului de vase şi ieşi afară, clătinând din
cap. Nu-mi puteam închipui ce-l apucase. Jack
niciodată nu fusese atât de întors pe dos.
Am rămas în bucătărie şi am şters toate vasele –
de vreme ce tot mă prinsese, puteam să-mi
termin măcar treaba. În afară de asta, porcii
puţeau şi nu mă atrăgea câtuşi de puţin să
m-apuc de însărcinarea pe care mi-o dăduse
Jack.
— Să nu uiţi cartea, i-am reamintit lui Alice,
când am deschis uşa să plec, dar ea mi-a
răspuns doar cu un zâmbet ciudat.

N-am mai izbutit să vorbesc cu Alice între patru


ochi decât seara târziu, după ce Jack şi Ellie se
duseseră la culcare. M-am gândit că trebuia s-o
vizitez iarăşi în odaia ei, dar m-am trezit cu ea
coborând în bucătărie şi aducând cartea,
aşezându-se în balansoarul mamei, aproape de
jarul din vatră.
— Ai făcut o treabă bună cu tigăile alea, da.
Probabil crăpi de nerăbdare să afli ce scrie aici,
zise Alice, bătând uşurel cu degetul în cotorul
cărţii.
— Dacă Mama Malkin se întoarce, vreau să fiu
pregătit. Trebuie să aflu ce aş putea face. Vraciul
zice că probabil va fi parazită. Ştii ceva despre
asta?
Alice făcu ochii mari şi dădu din cap.
— Ei, iată de ce trebuie să fiu pregătit. Dacă este
ceva în cartea asta care-mi poate fi de ajutor,
trebuie s-o ştiu şi eu.
— Preotul ăsta de-a scris-o nu este ca toţi
ceilalţi, zise Alice, întinzând cartea către mine. Îşi
cunoaşte bine meseria, da. Lizzie s-ar da în vânt
după ce scrie aici, i-ar plăcea mai mult decât
turtele de la miezul nopţii.
Am vârât cartea în buzunarul pantalonilor şi
mi-am tras un scăunel în colţul celălalt al vetrei,
cu faţa spre tăciunii care mai rămăseseră din foc.
Apoi, am început s-o descos pe Alice. A mers greu
de tot. Nu voia să vorbească neîntrebată şi ceea
ce am izbutit să scot de la ea m-a făcut să mă
simt doar şi mai neajutorat.
Am început de la titlul ciudat al cărţii: Afurisitul,
ameţitul şi disperatul. Ce însemna? De ce se
numea cartea aşa?
— Primul cuvânt este doar o vorbă de-a
preoţilor, zise Alice, lăsându-şi colţurile gurii în
jos, în semn de dezaprobare. Ei folosesc acest
cuvânt pentru oamenii care fac lucrurile altfel.
Pentru cei ca mama ta, care nu se duc la biserică
şi nu spun rugăciunile care trebuie. Oamenii
care nu sunt ca ei. Oamenii care se folosesc mai
mult de mâna stângă, zise ea, zâmbindu-mi cu
înţeles.
Cel de-ai doilea cuvânt este mai potrivit,
continuă Alice. Un trup care este luat de curând
în stăpânire de un spirit străin, nu se mai ţine
bine pe picioare. Cade mereu. Trebuie să treacă
un timp, vezi tu, pentru ca spiritul străin, după
ce a intrat, să se instaleze confortabil în noul său
trup. E ca atunci când încerci să încalţi o
pereche nouă de pantofi. Îi face pe posedaţi să fie
şi ameţiţi, şi iuţi la mânie, pe deasupra. Cineva
liniştit şi nepăsător, poate izbucni deodată, fără
veste. Aşadar şi după asta îl poţi recunoaşte pe
un posedat.
Cât despre al treilea cuvânt, lucrurile sunt
simple. O vrăjitoare care a stăpânit o dată un
trup de om sănătos, îşi doreşte cu disperare să
mai între într-unul. Apoi, după ce izbuteşte, îşi
doreşte cu disperare să-l ţină în puterea ei. Nu
renunţă fără luptă. O să facă orice să-l păstreze.
Orice! De aceea posedaţii sunt atât de periculoşi.
— Dacă Mama Malkin vine aici, cine o să fie?
Am întrebat eu. Dacă va fi parazită, pe cine va
încerca să ia în stăpânire? Pe mine? O să încerce
să-mi facă rău astfel?
— Ar face-o, dacă ar putea, zise Alice. Totuşi
nu-i uşor, câtă vreme tu eşti ce eşti. I-ar plăcea
să mă folosească şi pe mine, dar nu-i voi da
prilejul. Nu, îl va căuta pe cel mai slab. Prada cea
mai uşoară.
— Copilul lui Ellie?
— Nu, copilul nu-i e de niciun folos. Ar trebui să
aştepte până creşte mare. Mama Malkin n-a avut
niciodată prea multă răbdare şi faptul că a fost
închisă atâta timp în puţul acela de la Moş
Gregory, a făcut-o şi mai repezită. Dacă tu eşti
cel după care vine, mai întâi de toate îşi va găsi
un trup puternic şi sănătos.
— Atunci Ellie? O s-o aleagă pe Ellie?
— Tu chiar nu ştii nimic? Zise Alice, clătinând
din cap, nevenindu-i să creadă. Ellie este
puternică. I-ar face greutăţi. Nu, cu bărbaţii e
mult mai uşor. Mai ales cu un bărbat a cărui
inimă întotdeauna îi domină judecata. Cineva
care poate izbucni chiar fără să gândească.
— Jack?
— Sigur că va fi Jack. Gândeşte-te ce o să
însemne să-l ai pe Jack cel puternic pe urmele
tale. Dar cartea are dreptate, într-un anumit
punct. Un trup care e posedat de curând e mai
uşor de stăpânit. E disperat, dar e şi ameţit.
Mi-am scos carneţelul şi-am scris tot ce mi s-a
părut important. Alice nu vorbea la fel de repede
ca Vraciul, dar, în scurt timp, a prins apă la
moară şi n-a trecut mult până să înceapă să mă
doară mâna. Când a ajuns la lucrurile cu
adevărat importante – ce trebuie să faci când te
confrunţi cu un posedat – erau o mulţime de
avertismente cum că sufletul original era încă
închis înăuntrul trupului posedat. Aşadar, dacă
îi făceai rău trupului, îi făceai totodată rău şi
sufletului nevinovat. Adică, uciderea trupului
pentru a scăpa de spiritul care-l poseda era
totuna cu o crimă.
De fapt, partea aceea a cărţii era descurajatoare:
părea că nu prea ai multe de făcut. Fiind un
preot, autorul se gândea că o exorcizare, folosind
lumânări şi agheasmă, ar fi cea mai bună
metodă ca să-l alungi pe invadator şi să eliberezi
victima, dar recunoştea că nu toţi preoţii o pot
face şi că foarte puţini o făceau într-adevăr cum
trebuie. Mie mi se părea că acei câţiva preoţi care
puteau s-o facă erau, probabil, cei de-ai şaptelea
fii ai celor de-ai şaptelea fii, şi-asta era tot ce
conta.
După toate acestea, Alice a declarat că se simte
obosită şi a plecat la culcare. Şi mie mi-era somn.
Uitasem cât de grea era munca la fermă şi mă
dureau toate oasele, din cap până-n picioare.
Odată urcat la mine în odaie, m-am cufundat cu
plăcere în patul meu, abia aşteptând să dorm.
Dar jos, în curte, câinii începură să latre.
Gândindu-mă că s-ar putea să fie ceva care i-a
stârnit, am deschis fereastra şi m-am uitat afară,
spre Dealul Spânzuraţilor, luând o gură bună
din aerul nopţii, ca să mă învioreze şi să-mi
limpezească mintea. Treptat, câinii s-au mai
liniştit şi, în cele din urmă, s-au oprit din lătrat.
Când mă pregăteam să închid fereastra, s-a ivit
şi luna, de după un nor. Lumina lunii poate
arăta adevărul despre lucruri – Alice îmi spusese
asta – întocmai cum acea umbră pe care mi-o
lungise luna îi spusese Osoasei Lizzie că era ceva
deosebit cu mine. Nu era nici măcar lună plină,
ci doar o seceră palidă, în scădere, dar mi-a
arătat ceva deosebit, ceva ce n-aş fi putut vedea,
dacă n-ar fi fost ea. În lumina ei am putut vedea
o dâră slabă, argintie, şerpuind în jos dinspre
Dealul Spânzuraţilor. Se căţăra pe gard şi
traversa păşunea dinspre miazănoapte, apoi tăia
pajiştea de fân dinspre răsărit, şi se pierdea din
vedere undeva în spatele hambarului. M-am
gândit imediat la Mama Malkin. Văzusem dâra
argintie în noaptea în care o înecasem în râu.
Acum vedeam o altă dâră, întocmai ca aceea –
mă găsise!
Cu inima bătând de mai să-mi spargă pieptul,
am coborât scara în vârful picioarelor şi m-am
furişat pe uşa din spate, închizând-o cu grijă în
urma mea. Luna se ascunsese iarăşi după un
nor, aşa că, atunci când am dat ocol hambarului,
dâra argintie dispăruse, dar încă se mai
desluşeau urme că venise cineva dinspre deal
către clădirile fermei. Iarba era culcată de parcă
un melc uriaş se târâse peste ea.
Am aşteptat să apară iarăşi luna, ca să pot
cerceta partea pietruită a curţii din spatele
hambarului. Câteva clipe mai târziu, norul se
dădu la o parte şi-am văzut ceva care chiar m-a
băgat în sperieţi. Dâra argintie strălucea în
lumina lunii, iar direcţia în care se îndrepta era
neîndoielnică. Ocolea cocina porcilor şi şerpuia
până în faţa hambarului, descriind un arc larg,
ca să ajungă în capătul celălalt al curţii. Apoi, o
lua către casă, sfârşind chiar sub fereastra odăii
lui Alice, unde chepengul de lemn vechi închidea
intrarea spre scara care ducea jos, în pivniţă.
Cu vreo câteva generaţii în urmă, fermierul care
locuise aici obişnuia să facă bere, pe care o
vindea fermelor vecine şi chiar câtorva hanuri.
Din pricina aceasta, oamenii locului numeau
ferma noastră „Ferma berarului”, deşi noi o
numeam casa noastră. Scara pivniţei fusese
construită cu intrare dinspre curte, pentru ca
butoaiele să fie coborâte sau luate fără să se mai
treacă prin casă.
Chepengul închidea intrarea spre scară, un
lacăt greu, ruginit, îi unea cele două jumătăţi de
lemn, dar între ele rămânea o crăpătură îngustă,
unde marginile tăbliilor nu se lipeau una de alta.
Era o crăpătură nu mai groasă ca degetul meu
mare, dar dâra argintie se sfârşea exact acolo şi
am înţeles că ceea ce se târâse spre acel punct,
se strecurase cumva înăuntru prin deschizătura
aceea micuţă. Mama Malkin se întorsese şi era
parazită, cu trupul fără consistenţă şi destul de
maleabil cât să se strecoare prin cele mai înguste
crăpături.
Era deja în pivniţă!
Noi nu foloseam niciodată pivniţa aceea, dar
mi-o aminteam destul de bine. Avea podeaua
murdară şi ticsită cu butoaie vechi. Pereţii casei
erau groşi şi goi pe dinăuntru, ceea ce însemna
că, foarte curând, ar fi putut să ajungă oriunde
prin pereţi, oriunde în casă.
Mi-am aruncat privirea în sus şi-am văzut
pâlpâirea unei flăcări de lumânare în fereastra
odăii lui Alice. Nu se culcase încă. Am intrat în
casă şi, în clipa următoare stăteam în faţa uşii ei.
Trebuia să ciocăn destul de tare ca Alice să
înţeleagă că eram acolo, însă fără să mai trezesc
pe altcineva. Dar când mi-am apropiat mâna de
uşă, gata să bat, am auzit un murmur în odaie.
Am putut desluşi vocea lui Alice. Părea să stea
de vorbă cu cineva.
Nu-mi plăcea deloc ce auzeam, dar am ciocănit
totuşi la uşă. Am aşteptat o clipă, dar fiindcă
Alice n-a venit să deschidă, mi-am lipit urechea
de uşă. Cu cine putea oare să vorbească în
camera ei? Ştiam că Ellie şi Jack se culcaseră
deja, şi oricum nu auzisem decât o singură voce,
a lui Alice. Mi se păruse totuşi schimbată. Îmi
aminteam că parcă o auzisem şi altă dată. Când
în sfârşit mi-am amintit când mai auzisem ceva
asemănător, m-am dat brusc înapoi de lângă
uşă, de parcă mi-aş fi ars urechea.
Glasul ei urca şi cobora întocmai ca al Osoasei
Lizzie, când se aplecase peste marginea gropii,
ţinând cele două oase albe ale degetelor lui Billy
în fiecare mână.
Aproape mai înainte să înţeleg ce făceam, am
apucat de clanţă, am apăsat şi-am deschis larg
uşa.
Alice, cu gura deschizându-se şi închizându-se,
spunea un descântec la oglindă. Stătea pe
marginea unui scaun cu spătar drept,
uitându-se ţintă, peste flacăra unei lumânări, în
oglinda mesei de toaletă. Am tras aer în piept şi
m-am dat uşor mai aproape, ca să văd mai bine.
Fiind primăvară, şi după lăsarea serii, în odaie
era destul de răcoare, dar pe fruntea lui Alice se
vedeau broboane mari de sudoare. Chiar în clipa
în care mă uitam la ele, două s-au întâlnit şi s-au
prelins pe ochiul ei stâng, şi apoi pe sub el, pe
obraz, ca o lacrimă. Ea privea ţintă în oglindă, cu
ochii larg deschişi, dar când am strigat-o pe
nume, nici măcar n-a clipit.
M-am apropiat până în spatele scaunului şi am
văzut strălucirea sfeşnicului de alamă în oglindă,
dar, spre groaza mea, chipul din oglindă, de
deasupra flăcării, nu era al lui Alice.
Era un chip bătrân, slab şi scofâlcit, cu păr
aspru şi cânepiu căzând ca o perdea pe fiecare
dintre obrajii supţi. Era chipul cuiva care
petrecuse multă vreme în pământul jilav.
Ochii din oglindă s-au mişcat atunci, alunecând
spre stânga, ca să-mi prindă privirea. Erau ca
două puncte roşii de foc. Cu toate că faţa s-a
schimonosit într-un zâmbet, ochii au sclipit cu
furie şi ură.
Nu mai era nicio îndoială. Era chipul Mamei
Malkin.
Ce se întâmpla? Alice era deja posedată? Sau se
folosea cumva de oglindă ca să stea de vorbă cu
Mama Malkin?
Fără să mai stau pe gânduri, am apucat
sfeşnicul şi am lovit cu suportul său greu în
oglindă, care a explodat cu un trosnet asurzitor,
urmat de zornăitul cristalin al cioburilor căzând
în ploaie. Când oglinda s-a spart, Alice a ţipat,
tare şi ascuţit.
A fost cel mai sfâşietor ţipăt pe care vi-l puteţi
închipui. Era plin de suferinţă şi îmi amintea de
guiţatul pe care-l scot uneori porcii când sunt
înjunghiaţi. Dar n-am simţit părere de rău
pentru Alice, deşi acum plângea şi se trăgea de
păr, cu ochii înnebuniţi de groază.
Mi-am dat seama că toată casa se umpluse,
între timp, de alte zgomote. Mai întâi, plânsul
fetiţei lui Ellie; apoi glasul gros al unui bărbat
înjurând şi blestemând; apoi un tropăit de ghete
grele coborând scările.
Jack năvăli furios în odaie. Aruncă o privire spre
oglinda spartă, apoi se îndreptă către mine şi îşi
ridică pumnul. Presupun că a crezut că eu eram
de vină, pentru că Alice încă ţipa, iar eu ţineam
sfeşnicul în mână şi eram plin de mici zgârieturi,
de la cioburile care săriseră.
Chiar la moment, Ellie intră în odaie. Îşi legăna
copilul, care încă orăcăia din răsputeri, cu braţul
drept, dar cu mâna liberă l-a apucat de pumn pe
Jack şi a tras de el până când şi-a desfăcut
pumnul şi a lăsat braţul în jos.
— Nu, Jack, l-a rugat ea. Ce rost ar avea?
— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, strigă
Jack, mai să mă mănânce din priviri. Ştii cât de
veche era oglinda asta? Ce crezi că o să spună
tata acum? Cum o să se simtă când o s-o vadă?
Nu era de mirare că Jack era furios. Era destul
de rău că sculasem toată casa în picioare, dar
masa aceea de toaletă aparţinuse mamei tatălui
meu. Acum, după ce tata îmi dăruise mie cutia
cu amnarul, era ultimul obiect pe care-l mai avea
de la familia sa.
Jack făcu doi paşi spre mine. Lumânarea nu se
stinsese când spărsesem oglinda, însă când a
strigat el din nou, a început să pâlpâie agonic.
— De ce-ai făcut asta? Ce naiba ţi-a venit?
Ce puteam să spun? Am ridicat doar din umeri,
apoi mi-am plecat ochii.
— Ce cauţi în odaia asta, la urma urmei? Stărui
Jack.
Nu i-am răspuns. Orice aş fi zis, n-aş fi făcut
decât să torn gaz pe foc.
— Să rămâi în odaia ta de acum încolo, zbieră
Jack. Tare-mi vine să vă trimit pe amândoi să vă
faceţi bagajele în clipa asta.
M-am uitat la Alice, care tot mai stătea pe
scaun, cu faţa afundată în palme. Se oprise din
plâns, dar tremura din tot corpul.
Când mi-am întors privirile de la ea, furia lui
Jack se prefăcuse în îngrijorare. Se uita ţintă la
Ellie, care deodată păru că se clatină. Mai înainte
să se poată mişca, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu
spatele de perete. Jack uită de oglindă câteva
minute, cât se agită în jurul lui Ellie.
— Nu ştiu ce m-a apucat, zise ea, împleticit. Am
simţit deodată că mi se învârte capul. Oh! Jack!
Jack! Aproape c-am scăpat copilul din braţe!
— Nu l-ai scăpat, n-a păţit nimic. Nu-ţi face
griji. Ia, lasă-mă să-l iau eu…
Odată ce avu copilul în braţe, Jack se calmă.

— Deocamdată, strânge mizeria pe care ai


făcut-o, îmi zise el. O să stăm de vorbă
dimineaţă.
Ellie făcu doi paşi spre pat şi îşi puse mâna pe
umărul lui Alice.
— Alice, vino puţin până jos, cât strânge Tom
aici, zise ea. O să fac nişte ceai.
Puţin mai târziu, coborâră toţi în bucătărie,
lăsându-mă pe mine să adun cioburile. După
vreo zece minute, am coborât şi eu, ca să iau o
mătură şi-un făraş. Ei stăteau la masă,
sorbindu-şi ceaiul fierbinte; copilul adormise în
braţele lui Ellie. Nu vorbeau şi nimeni nu mă
pofti să beau şi eu o cană de ceai. Nimeni nu-şi
ridică măcar o dată ochii spre mine.
M-am întors la etaj şi-am măturat cât am putut
de bine, apoi m-am dus în odaia mea. M-am
aşezat pe pat şi m-am uitat în gol pe fereastră,
simţindu-mă speriat şi singur. Oare Alice era
deja posedată? La urma urmelor, văzusem în
oglindă chipul Mamei Malkin. Dacă intrase în
Alice, atunci copilul şi toţi ceilalţi erau cu
adevărat în primejdie.
Nu încercase să facă nimic pe moment, dar Alice
era firavă în comparaţie cu Jack, aşa că Mama
Malkin urma să fie plăpândă. Avea să aştepte
până va adormi toată lumea. Eu aveam să fiu
ţinta principală. Sau poate copilul. Sângele unui
nou-născut i-ar fi sporit puterile.
Sau spărsesem oglinda la ţanc? Rupsesem oare
vraja chiar în momentul în care Mama Malkin se
pregătea să între în Alice? O altă posibilitate era
ca Alice doar să fi stat de vorbă cu vrăjitoarea,
folosindu-se de oglindă. Chiar şi aşa, era destul
de grav. Însemna că am doi duşmani de care să
mă feresc.
Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Când
stăteam aşa, cu gândurile învălmăşite, încercând
să pun lucrurile cap la cap, am auzit o bătaie
scurtă în uşa odăii mele. Am crezut că era Alice,
aşa că nu m-am urnit din loc. Apoi am auzit o
voce strigându-mă încet pe nume. Era Ellie, şi
am sărit să-i deschid.
— Putem vorbi înăuntru? Mă întrebă ea. Nu
vreau să trezesc cumva fetiţa. Abia de-am
adormit-o la loc.
Am încuviinţat cu un semn din cap, iar Ellie a
intrat, închizând cu atenţie uşa în urma ei.
— Te simţi bine? Mă întrebă ea, părând
îngrijorată.
Am dat din cap amărât, dar nu m-am putut uita
în ochii ei.
— Vrei să-mi spui şi mie despre ce-a fost vorba?
Mă întrebă. Tu eşti un băiat cu capul pe umeri,
Tom, şi trebuie să fi avut un motiv întemeiat ca
să faci ceea ce ai făcut. Dacă vorbeşti despre
asta, s-ar putea să te simţi mai uşurat.
Cum aş fi putut să-i spun adevărul? Vreau să
zic, Ellie avea un copil de îngrijit, deci cum să-i fi
spus că exista o vrăjitoare pe aici, pe undeva,
ascunsă prin casă, care se dădea în vânt după
sângele de copii? Şi atunci mi-am dat seama că,
totuşi, pentru binele copilului, trebuia să-i spun.
Trebuia să ştie clar cât de primejdioasă era
situaţia. Trebuia să plece din casă.
— Este o problemă, Ellie. Dar nu ştiu cum să
ţi-o spun.
Ellie zâmbi.
— Dacă începi cu începutul va fi la fel de bine ca
oricare alt…
— Ceva m-a urmărit până aici, am întrerupt-o
eu, Uitându-mă drept în ochii ei. Ceva necurat,
care vrea să-mi facă rău. De aceea am spart
oglinda. Alice îi vorbea şi…
Ochii lui Ellie fulgerară deodată mânioşi.
— Spune-i asta lui Jack şi cu siguranţă o să-i
simţi puterea pumnului! Vrei să spui că ai adus
ceva aici, odată cu tine, când eu am un copil
nou-născut de îngrijit? Cum ai putut? Cum ai
putut să faci una ca asta?
— N-am ştiut că se va întâmpla, m-am apărat
eu. Am descoperit abia în seara aceasta. De
aceea îţi spun abia acum. Trebuie să părăseşti
casa asta şi să duci copilul într-un loc sigur.
Pleacă acum, până nu e prea târziu.
— Ce? Chiar acum? În toiul nopţii?
Am încuviinţat, dând din cap.
Ellie a clătinat negativ din cap, cu hotărâre.
— Jack n-o să vrea să plece. N-o să vrea să fie
scos din propria lui casă în puterea nopţii. Nici în
ruptul capului. Nu, o să aştept. O să rămân aici
şi o să-mi spun rugăciunile. Mama aşa m-a
învăţat. Zicea că, dacă te rogi din tot sufletul,
nimic din forţele Răului nu te poate atinge
vreodată. Iar eu chiar cred asta. Oricum, s-ar
putea să te fi înşelat, Tom, adăugă ea. Eşti tânăr
şi de-abia ai început să-ţi deprinzi meseria, aşa
că s-ar putea să nu fie chiar atât de rău precum
crezi. Iar mama ta se poate întoarce în orice
moment. Dacă nu în noaptea asta, cu siguranţă
că mâine seară va fi înapoi. Ea o să ştie ce e de
făcut. Până atunci, stai departe de odaia fetei
aceleia. Ceva nu-i în regulă cu ea.
Când am deschis gura să vorbesc, vrând să mai
încerc o dată s-o conving să plece, o expresie de
îngrijorare se zugrăvi deodată pe chipul lui Ellie,
care se clătină pe picioare, sprijinindu-se cu
mâna de perete, ca să nu cadă.
— Poftim, uite ce-ai făcut! Mă ia cu ameţeală
numai când mă gândesc la ce se întâmplă aici.
Se aşeză pe marginea patului meu şi-şi sprijini
capul în mâini câteva clipe, în timp ce eu o
priveam deznădăjduit, neştiind ce să fac sau ce
să spun.
După câteva momente, se ridică din nou în
picioare.
— Trebuie să stăm de vorbă cu mama ta de
îndată ce se va întoarce, dar, nu uita, stai
departe de Alice până atunci! Făgăduieşti?
I-am făgăduit şi, cu un zâmbet trist, Ellie s-a
întors în camera ei.
Abia când a plecat mi-am dat deodată seama…
Ellie se clătinase pentru a doua oară, spunând
că i se învârte capul. O dată ar fi putut să fie
întâmplător. Doar de la oboseală. Dar, de două
ori! Era ameţită. Ellie era ameţită şi acesta era
primul semn de posedare!
Am început să mă plimb în sus şi-n jos prin
odaie. Cu siguranţă mă înşelam. Nu Ellie! Nu era
cu putinţă să fie Ellie. Poate că Ellie era doar
obosită. La urma urmelor, copilul o ţinea trează
mai mereu. Dar Ellie era puternică şi sănătoasă.
Fusese crescută şi ea tot la o fermă şi nu era
femeia care să lase răul s-o îngenuncheze. Şi
toată cuvântarea aceea a ei despre rugăciuni!
Poate că mi-o ţinuse doar ca să n-o bănuiesc pe
ea.
Dar nu-mi zisese oare Alice că Ellie ar fi greu de
stăpânit? Mai zisese şi că, probabil, victima avea
să fie Jack, dar el nu dăduse încă niciun semn de
ameţeală. Totuşi, nu încăpea nicio îndoială că
devenise din ce în ce mai iute la mânie şi violent,
pe deasupra! Dacă Ellie nu l-ar fi oprit, mi-ar fi
zburat cu pumnul capul de pe umeri.
Dar, bineînţeles, dacă Alice era în cârdăşie cu
Mama Malkin, tot ce îmi spusese ea ar fi urmărit
numai să mă inducă în eroare. Nu puteam să am
încredere nici în ce îmi relatase ea din cartea
Vraciului! Se putea să-mi fi spus numai
minciuni! Eu nu puteam citi în latineşte, aşa că
n-aveam cum să-i verific spusele.
Am înţeles atunci că putea fi oricare dintre ei.
Un atac s-ar fi putut produce în orice moment,
iar eu n-aveam nicio cale de a afla din care parte
va veni!
Cu puţin noroc, mama avea să se întoarcă
înainte de a se crăpa de ziuă. Ea avea să ştie ce
era de făcut. Dar până la ziuă mai era o grămadă
de timp, aşa că nu-mi puteam îngădui să adorm.
Trebuia să veghez toată noaptea. Dacă Jack sau
Ellie erau posedaţi, n-aş fi putut să fac nimic. În
odaia lor nu mă puteam duce, aşa că tot ce-mi
rămânea de făcut era să o ţin pe Alice sub
supraveghere.
Am ieşit din odaie şi m-am aşezat pe scări, între
uşa odăii lui Ellie şi-a lui Jack şi uşa mea. De
acolo puteam să văd şi uşa odăii lui Alice,
dedesubt. Dacă ar fi ieşit din odaie, cel puţin aş fi
putut să dau de ştire.
M-am hotărât ca, în caz că mama nu avea să se
întoarcă, să plec eu în zori; în afară de ea, mai
exista doar o singură speranţă de ajutor pe
lumea asta…

A fost o noapte lungă şi, la început, tresăream şi


la cel mai mic zgomot – un trosnet al scărilor sau
un foşnet slab pe duşumeaua vreuneia dintre
odăi. Însă treptat m-am liniştit. Casa era veche şi
acelea erau zgomote cu care eram obişnuit –
zgomote la care te aştepţi, când casa se reaşază
în temelii şi se răceşte încet, în timpul nopţii.
Totuşi, spre dimineaţă, am început să fiu din
nou speriat.
Auzeam slabe râcâieli prin pereţi. Semănau cu
zgomotul de unghii încercând să se agaţe de
piatră şi nu întotdeauna în acelaşi loc. Uneori,
veneau de mai sus, din capul scărilor, din
stânga; alteori de mai jos, de lângă odaia lui
Alice. Erau atât de slabe că-mi era greu să spun
dacă erau cu adevărat sau doar în mintea mea.
Dar a început să mă ia cu frig, să-mi fie frig de-a
binelea, iar asta mă avertiza că primejdia era pe
aproape.
După aceea, s-au pornit să latre câinii şi, în
câteva minute, şi celelalte animale au luat-o
razna, porcii păroşi guiţând atât de tare încât ai fi
crezut că sosise deja tăietorul de porci. De parcă
n-ar fi fost de ajuns, hărmălaia trezi copilul, care
se porni din nou pe plâns.
Mi-era atât de frig încât tremuram din toate
mădularele. Trebuia să fac ceva.
Pe malul râului, în faţa vrăjitoarei, mâinile mele
ştiuseră singure ce să facă. De data aceasta,
picioarele mele au acţionat mai repede decât
mi-aş fi putut închipui. Am sărit în picioare
şi-am luat-o la fugă. Îngrozit, cu inima
bătându-mi nebuneşte, m-am repezit pe scări în
jos, sporind astfel hărmălaia. Era musai să ajung
afară şi să mă îndepărtez de vrăjitoare. Nimic
altceva nu mai conta. Tot curajul meu dispăruse.
CAPITOLUL 13
PORCII PĂROȘI
AM fugit afară din casă şi-am luat-o spre
miazănoapte, drept către Dealul Spânzuraţilor,
încă în toiul groazei, încetinind puţin doar când
am ajuns la pajiştea dinspre nord. Aveam nevoie
de ajutor şi încă repede. Mă duceam la
Chipenden. Numai Vraciul mă mai putea salva
acum.
Odată ce am ajuns la gardul de hotar, animalele
au amuţit deodată şi m-am întors să mă uit
înapoi spre fermă. Pe lângă ea puteam zări
drumul noroios şerpuind şi pierzându-se în
depărtare, ca o pată neagră pe un mozaic de
ogoare cenuşii.
Atunci am zărit o lumină pe drum. Un docar se
îndrepta spre fermă. Să fi fost mama? Pentru
câteva clipe, nădejdile mele prinseră aripi din
nou. Dar când docarul ajunse mai aproape de
fermă, am auzit o tuse hârâită şi puternică,
zgomotul flegmei adunate în gât şi apoi pe cineva
scuipând. Era doar Rât, tăietorul de porci. Urma
să se ocupe de cinci dintre cei mai mari porci
păroşi ai noştri; odată morţi, fiecare trebuia tăiat
în bucăţi, ceea ce lua o grămadă de timp, aşa că
trebuia să înceapă devreme.
Omul nu-mi făcuse niciodată nimic rău, dar
întotdeauna mă bucuram când îşi termina
treaba şi pleca. Nici mama nu-l avea la inimă.
Nu-i plăcea felul în care hârâia ca să-şi
desprindă flegma groasă din gât, scuipând-o apoi
în curte.
Era o namilă de om, mai înalt chiar şi decât
Jack, cu muşchii împletiţi ca şerpii pe braţe.
Muşchii erau necesari în îndeletnicirea sa. Unii
porci cântăreau mai mult ca un om şi se zbăteau
ca nebunii ca să scape de cuţit. În orice caz, Rât
avea şi o parte a corpului uitată în delăsare.
Cămăşile lui erau întotdeauna scurte, cu ultimii
doi nasturi desfăcuţi, iar burta lui împănată de
grăsime, albă şi păroasă atârna peste şorţul de
piele pe care îl purta ca să-şi ferească nădragii de
stropii de sânge. Cred că n-avea mai mult de
treizeci de ani, dar părul de pe capul lui era rar şi
lins.
Dezamăgit că nu era mama, l-am urmărit cum
îşi desprinde felinarul din cârligul căruţei şi
începe să-şi descarce uneltele. Se apucă de
treabă în faţa hambarului, imediat lângă cocina
porcilor.
Pierdusem destulă vreme şi-am dat să sar
gardul spre pădure când, cu coada ochiului, am
zărit o mişcare pe panta de sub mine. O umbră
venea întins în direcţia mea, grăbindu-se spre
pârleazul din capătul celălalt al păşunii de la
nord.
Era Alice. Nu voiam să mă urmărească, dar era
mai bine să termin povestea cu ea acum decât
mai târziu, aşa că m-am aşezat pe gardul de
hotar şi am aşteptat să ajungă la mine. N-am
avut mult de aşteptat, pentru că a ţinut-o tot
într-o fugă, urcând dealul.
N-a venit chiar lângă mine, ci s-a oprit la vreo
nouă sau zece paşi distanţă, căznindu-se să-şi
recapete suflul. Am măsurat-o din cap până-n
picioare, văzând-o din nou în rochia neagră şi cu
pantofii ascuţiţi. Probabil că o trezisem când o
zbughisem pe scări în jos; dacă mă prinsese atât
de repede din urmă, însemna că se îmbrăcase
foarte repede şi o luase după mine fără
întârziere.
— Nu vreau să stau de vorbă cu tine, i-am
strigat eu, tulburarea făcându-mi vocea
tremurătoare şi mai piţigăiată ca de obicei. Nu-ţi
mai pierde vremea urmărindu-mă. Ţi s-a dat o
şansă, ai irosit-o, aşadar de-acuma mai bine te
ţii departe de Chipenden.
— Mai bine ai sta de vorbă cu mine, dacă tot ştii
ce e bine pentru tine, zise Alice. Curând va fi prea
târziu, aşa că ascultă ceva ce-i mai bine să ştii.
Mama Malkin este deja aici.
— Asta ştiu, i-am răspuns eu. Am văzut-o.
— Nu-i doar în oglindă, totuşi. Nu-i doar în
oglindă. E undeva aici, undeva înăuntrul casei
ăleia, zise Alice arătând cu mâna înapoi, în josul
dealului.
— Ţi-am spus că ştiu asta, i-am replicat eu
furios. Lumina lunii mi-a arătat dâra pe care a
lăsat-o când a venit şi, când am intrat la tine în
odaie să te anunţ, ce-am găsit? Pe tine stând deja
de vorbă cu ea – şi probabil nu era prima oară.
Mi-amintisem de prima noapte când urcasem la
Alice în odaie şi îi dădusem cartea. Când
intrasem, lumânarea încă mai fumega în faţa
oglinzii.
— Probabil tu ai adus-o aici, i-am strigat eu în
faţă. Tu i-ai spus unde eram.
— Asta nu-i adevărat, nu, zise Alice, cu o mânie
în glas egală cu a mea.
Veni vreo trei paşi mai aproape de mine şi
continuă:
— Am adulmecat-o pe afară, da, şi m-am folosit
de oglindă ca să văd unde se află. Nu aveam cum
să-mi dau seama că era atât de aproape, nu? Era
mult prea puternică pentru mine, aşa că nu
puteam să-i scap. Noroc că ai intrat în odaie la
momentul potrivit. Norocul meu că ai spart
oglinda.
Aş fi vrut s-o cred pe Alice, dar puteam avea oare
încredere în ea? Când se mai apropie cu vreo
câţiva paşi, m-am ridicat pe jumătate, gata să
sar în iarbă, dincolo de gard.
— Mă duc înapoi la Chipenden ca să-l chem pe
domnul Gregory, i-am spus eu. El o să ştie ce-i
de făcut.
— Nu-i timp pentru asta, zise Alice. Când o să te
întorci, o să fie prea târziu. Trebuie să te gândeşti
la copil. Mama Malkin vrea să-ţi facă ţie rău, dar
o să-i fie foame de sânge de om. Sângele tânăr îi
place cel mai mult. Îi sporeşte cel mai mult
puterile.
Frica mea mă făcuse să uit de copilul lui Ellie.
Alice avea dreptate. Vrăjitoarea poate că nu voia
să între în trupul copilului, dar cu siguranţă îi
voia sângele. Până aş fi venit eu cu Vraciul, ar fi
fost prea târziu.
— Dar ce pot să fac? Am întrebat eu. Ce şansă
am eu împotriva Mamei Malkin?
Alice ridică din umeri şi îşi lăsă colţurile gurii în
jos.
— Asta-i treaba ta. Cu siguranţă, Moşul Gregory
te-a învăţat ceva care să-ţi fie de folos acum.
Dacă nu l-ai scris în carneţelul ăla al tău, atunci
poate că e în capul tău. Trebuie doar să-ţi
aminteşti, atâta tot.
— N-a vorbit prea mult despre vrăjitoare, am
zise eu, simţindu-mă deodată înciudat pe Vraci.
Cea mai mare parte a învăţăturilor mele de până
atunci fusese despre duhurile rele, în care se
strecuraseră doar câteva aluzii la spirite şi stafii,
în vreme ce toate problemele mele fuseseră
provocate de vrăjitoare.
Încă nu aveam încredere în Alice, dar acum,
după cele ce-mi spusese, nu mai puteam pleca la
Chipenden. N-aş fi izbutit în veci să-l aduc pe
Vraci la timp. Prevenirea ei despre primejdia
care-o păştea pe fetiţa lui Ellie părea bine
intenţionată, dar, dacă Alice era posedată sau îi
ţinea partea Mamei Malkin, atunci erau chiar
cuvintele care să-mi taie orice altă alegere şi să
mă aducă înapoi, pe deal în jos, spre fermă.
Chiar cuvintele care m-ar fi oprit să-i dau de ştire
Vraciului şi m-ar fi ţintuit, în schimb, în locul
unde vrăjitoarea ar fi putut să pună gheara pe
mine oricând ar fi vrut.
Când am coborât dealul, mi-am păstrat distanţa
faţă de Alice, dar când am intrat în curte şi am
luat-o către hambar, era lângă mine.
Rât îşi ascuţea cuţitele; îşi ridică privirile când
mă zări şi mă salută cu un semn din cap. I-am
răspuns la fel. După ce m-a salutat pe mine, a
holbat ochii la Alice, fără să spună vreun cuvânt,
doar măsurând-o de două ori din cap până-n
picioare. Apoi, cu puţin înainte să ajungem la
uşa de la bucătărie, fluieră lung şi tare. Rât
aducea la faţă mai curând cu un porc decât cu
un lup, dar fluieratul era dintr-acela foarte
zeflemitor.
Alice s-a prefăcut că nu-l aude. Înainte să
pregătească masa de dimineaţă, mai avea ceva
de făcut: se duse drept în bucătărie şi se apucă
să se ocupe de puiul pe care urma să ni-l
gătească pentru masa de prânz. Atârna de un
cârlig lângă uşă, cu guşa şi măruntaiele deja
scoase din ajun. Se puse pe treabă, curăţându-l
cu apă şi sare, cu ochii fixaţi cu încordare la ceea
ce făcea, astfel încât degetele sale harnice să nu
scape niciun locşor.

Atunci, în timp ce-o priveam, mi-am amintit în


sfârşit ceva care ar fi putut să aibă efect
împotriva unui posedat.
Sare şi fier!
Nu eram sigur, dar merita să încerc. Asta
folosea Vraciul când lega un duh într-un puţ şi
poate mergea şi împotriva unei vrăjitoare. Dacă
le-aş fi aruncat în cineva posedat, poate că aş fi
dat-o afară pe Mama Malkin.
N-aveam încredere în Alice şi nu voiam să mă
vadă luând sare, aşa că a trebuit să aştept până
când a terminat de curăţat puiul şi a ieşit din
bucătărie. Odată ce-am luat sarea, înainte să ies
afară să-mi văd de corvezile mele, am trecut pe la
atelierul tatălui meu.
Nu mi-a luat mult să găsesc ce-mi trebuia.
Dintr-o bogată colecţie de pile de pe raftul de
deasupra mesei sale de lucru, am ales-o pe cea
mai mare şi mai zgrunţuroasă dintre toate. Era
una numită „bastard” care, chiar şi când eram
mai mic, îmi oferea singura şansă de a folosi
vreodată acest cuvânt fără să primesc o
scatoalcă după ceafă. Curând pileam la un cap o
găleată veche de fier, cu un zgomot care-mi
strepezea dinţii. Dar, după puţin timp, un sunet
încă şi mai puternic sfâşie văzduhul.
Era strigătul de moarte al unui porc, primul din
cei cinci.
Ştiam că Mama Malkin putea fi oriunde şi, dacă
nu intrase deja în trupul cuiva, îşi putea alege
victima în orice clipă. Aşadar trebuia să mă adun
şi să fiu cu ochii în patru. Dar, cel puţin acum
aveam ceva cu care să mă apăr.
Jack mă chema să îl ajut pe Rât, dar
întotdeauna îmi găseam câte o scuză, zicând ba
că trebuia să termin una, ba că tocmai mă
pregăteam să fac alta. Dacă m-aş fi dus să
muncesc cu Rât, n-aş mai fi fost în stare să-i
supraveghez pe toţi ceilalţi. Cum eram fratele lui
venit numai în vizită pentru câteva zile, şi nu un
om tocmit să ajut la treabă, Jack nu putea
stărui, deşi mai avea puţin şi-o făcea.
Până la urmă, după masa de prânz, negru de
supărare, s-a văzut silit să-l ajute el însuşi pe
Rât, ceea ce era exact ce voiam. Dacă lucra în
faţa hambarului, puteam să ţin un ochi pe el de
la distanţă. Le supravegheam, folosindu-mă de
câte un pretext, şi pe Alice şi pe Ellie. Oricare
dintre ele putea fi posedata, dar, dacă era Ellie,
n-ar mai fi rămas prea multe şanse să scap
copilul: în cea mai mare parte a timpului, copilul
era ba în braţele ei, ba dormea în leagăn, aproape
de ea.
Aveam la mine sarea şi pilitura de fier, dar nu
eram sigur că vor fi de ajuns. Cel mai bun lucru
ar fi fost un lanţ de argint. Chiar şi unul scurt ar
fi fost mai bun decât nimic. Când eram micuţ, îi
surprinsesem o dată pe mama şi pe tata vorbind
despre un lanţ de argint care era al ei. N-o
văzusem niciodată purtându-i, dar putea să fie
prin casă, pe undeva – poate în magazia de sub
pod, pe care mama o ţinea întotdeauna încuiată.
Însă dormitorul lor nu era încuiat. În mod
normal, n-aş fi intrat niciodată în camera lor fără
să le cer voie, dar acum eram încolţit. Am căutat
caseta de bijuterii a mamei. Înăuntru am găsit
broşe şi inele, dar niciun lanţ de argint. Am
scotocit prin toată odaia. M-am simţit aproape ca
un hoţ Uitându-mă prin sertare, dar am făcut-o,
totuşi. M-am gândit că poate aş da de vreo cheie
de la magazie, dar n-am găsit nimic.
Când căutam aşa, am auzit ghetele grele ale lui
Jack urcând scările. Am rămas nemişcat, abia
îndrăznind să respir, dar a intrat în dormitorul
lui pentru câteva momente şi a coborât iar. După
asta, mi-am încheiat percheziţia, fără să găsesc
nimic, aşa că am coborât să-i mai controlez o
dată pe fiecare.
În ziua aceea, văzduhul fusese neclintit şi calm,
dar când m-am îndreptat spre hambar, s-a
stârnit din senin o pală de vânt. Soarele începuse
să coboare, îmbăind totul într-o lumină fierbinte,
învăpăiată, şi făgăduind vreme frumoasă pentru
ziua următoare. În faţa hambarului atârnau
acum de nişte cârlige, cu capul în jos, trei porci
morţi. Erau rozalii şi proaspăt spălaţi, din
ultimul încă scurgându-se sângele într-o
găleată, iar Rât era în genunchi, luptându-se cu
al patrulea, care îi dădea bătăi de cap – era greu
de spus care dintre ei icnea mai tare.
Jack, cu piepţii cămăşii năclăiţi de sânge, s-a
uitat pieziş la mine când am trecut pe acolo, dar
eu m-am mulţumit să-i zâmbesc şi să dau din
cap. Erau amândoi prinşi de treabă până peste
urechi, şi încă mai aveau multe de făcut, aşadar
aveau să rămână ocupaţi până mult după
apusul soarelui. Dar, până în momentul acela,
nu dăduse nimeni vreun semn de ameţeală cât
de mică, nici măcar vreo bănuială de posedare.
Coşmarul a început când m-am dus spre
şopron, în spatele hambarului, ca să iau un sac
de cartofi…
Am auzit un ţipăt. Era un ţipăt plin de groază.
Ţipătul unei femei în faţa celui mai rău lucru
care i s-ar fi putut întâmpla vreodată.
Am scăpat sacul de cartofi din mână şi-am dat
fuga în faţa hambarului. Acolo, m-am oprit ca
fulgerat, nevenindu-mi să cred ce vedeam.
Ellie stătea la vreo douăzeci de paşi distanţă,
ţinându-şi ambele mâini întinse în lături, ţipând
şi ţipând de parcă ar fi fost torturată. La
picioarele ei zăcea Jack, cu faţa numai sânge.
Am crezut că Ellie ţipa din cauza lui Jack – dar
nu, era din cauza lui Rât.
Stătea cu faţa spre mine, de parcă mă aştepta să
vin. În mâna stângă ţinea jungherul lui favorit,
lung şi ascuţit, pe care întotdeauna îl folosea să
taie gâtul unui porc. Am îngheţat de groază,
pentru că am înţeles ce auzeam în ţipătul lui
Ellie.
În mâna dreaptă, Rât legăna copilul.
Era un strat gros de sânge de porc pe ghetele lui
Rât, care încă mai erau îmbăiate de sângele care
îi picura de pe şorţul de piele. Îşi apropie
jungherul de copil.
— Vino încoace, băiete, îmi strigă el. Vino la
mine!
Şi începu să râdă.
Gura i se deschisese şi se închisese când
vorbise, dar nu glasul lui se auzise. Fusese glasul
Mamei Malkin. Nici râsul nu fusese al lui – de
obicei râdea gros, rostogolindu-şi hohotele din
pântece ca dintr-un butoi. Acesta de acum
fusese chicotitul unei cotoroanţe.
Am făcut, încet, un pas spre Rât. Apoi încă unul.
Voiam să mă apropii de el. Voiam să-i salvez
copilul lui Ellie. Am încercat să merg mai repede.
Dar n-am putut. Picioarele mi-erau ca de plumb.
Era ca atunci când încerci disperat să alergi
într-un vis urât. Picioarele mi se mişcau de parcă
nu erau ale mele.
Deodată mi-am dat seama de altceva, care m-a
scăldat într-o năduşeală rece. Nu mă îndreptam
către Rât numai pentru că aşa voiam eu. Ci
pentru că Mama Malkin îmi impunea să mă
apropii. Mă atrăgea spre Rât cu viteza pe care
voia ea s-o am, ducându-mă drept spre
jungherul lui în aşteptare. Nu mă duceam să
salvez. Mă duceam să mor. Eram în puterea unei
vrăji. O vrajă care mă silea să mă supun.
Mai simţisem ceva asemănător şi pe malul
râului, dar atunci, la moment, mâna mea stângă
şi braţul acţionaseră cu de la sine putere,
îmbrâncind-o pe Mama Malkin în apă. Acum tot
corpul meu era la fel de neputincios ca şi mintea.
Mă apropiam de Rât. Eram din ce în ce mai
aproape de jungherul lui care mă aştepta. Ochii
lui erau ochii Mamei Malkin, iar chipul îi era
îngrozitor de buhăit. Ca şi când vrăjitoarea
dinăuntrul lui îi deformase trăsăturile,
umflându-i obrajii mai-mai să-i crape,
bulbucându-i ochii gata să-i sară din orbite,
sfărâmându-i fruntea cu un ciocan nevăzut,
prefăcând-o într-o streaşină stâncoasă deasupra
ochilor cu globii ieşiţi în afară, ale căror pupile de
jăratic împrăştiau o lumină învăpăiată,
nimicitoare, în jurul lor.
Am mai făcut un pas şi mi-am simţit inima
bufnind. Încă un pas şi-a bufnit din nou.
Ajunsesem mult mai aproape de Rât. Buf, buf,
făcea inima mea, cu câte o bătaie la fiecare pas.
Când nu mai aveam decât vreo cinci paşi până
la jungherul care mă aştepta, am auzit-o pe Alice
venind în fugă spre noi, strigându-mi numele.
Am văzut-o cu coada ochiului, apărând din
întuneric şi intrând în conul de lumină
învăpăiată. Se îndrepta spre Rât, cu părul ei
negru unduind pe spate şi mi se păru că alerga
drept în para focului.
Fără să-şi potrivească paşii, îi dădu lui Rât o
lovitură de picior cu toată puterea ei. Ţintise
drept deasupra şorţului de piele şi i-am zărit
vârful ascuţit al pantofului ei afundându-se în
pântecele lui gras, de numai călcâiul i se mai
văzu.
Rât horcăi, se îndoi din şale şi scăpă copilul lui
Ellie din mână, dar, agilă ca o pisică de un an,
Alice se lăsă în genunchi şi-l prinse în braţe,
chiar înainte de a se izbi de pământ. Apoi se
întoarse pe călcâie, alergând înapoi către Ellie.
În clipa în care pantoful ascuţit al lui Alice se
împlântase în pântecele lui Rât, vraja se
destrămase. Eram din nou liber. Liber să-mi
mişc corpul din proprie voinţă. Liber să plec. Sau
liber să atac.
Rât era aproape frânt în două, dar se îndreptă
din nou de spate şi, cu toate că scăpase copilul,
încă mai ţinea jungherul. L-am urmărit atent în
timp ce se îndrepta spre mine. S-a şi împleticit
niţel – poate că era ameţit sau poate că era de la
durerea provocată de pantoful ascuţit al lui Alice.
Eliberat de vrajă, un noian de sentimente a
ţâşnit în mine. Era părerea de rău pentru ceea ce
păţise Jack, groaza de primejdia în care fusese
copilul lui Ellie şi furia că aşa ceva i se putuse
întâmpla familiei mele. Şi în momentul acela am
ştiut că fusesem născut să fiu un vraci. Cel mai
bun vraci care trăise vreodată. Puteam şi voiam
s-o fac pe mama să fie mândră de mine.
Cum să vă spun, în loc să fiu plin de spaimă,
eram foc şi gheaţă. În străfundul sufletului meu
turbam de mânie, clocoteam de o furie care
ameninţa să explodeze, în vreme ce pe-afară
eram rece ca gheaţa, cu mintea limpede şi
ascuţită, respirând măsurat.

Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor.


Apoi le-am scos repede, fiecare plină cu ceea ce
găsise înăuntru, zvârlindu-i pumnii plini drept în
capul lui Rât, ceva alb din mâna mea dreaptă şi
ceva negru din cea stângă. S-au amestecat,
într-un nor alb şi negru, chiar în clipa în care
i-au izbit faţa şi umerii.
Sare şi fier – aceeaşi combinaţie atât de eficace
împotriva unui duh rău. Fier ca să-l rănească şi
să-i soarbă puterile; sare ca să-l ardă. Pilitură de
fier din buza unei găleţi vechi şi sare din
proviziile de bucătărie ale mamei. Nădăjduiam că
vor avea acelaşi efect şi asupra unei vrăjitoare.
Presupun că un amestec ca ăsta primit în faţă
nu i-ar pica nimănui bine – cel puţin l-ar face să
tuşească şi să scuipe – dar efectul asupra lui Rât
a fost mult mai crunt. Întâi şi-a deschis pumnul
şi a lăsat să-i scape jungherul. Apoi ochii i s-au
rostogolit în cap şi s-a aplecat încet în faţă,
îngenunchind. După aceea şi-a izbit o dată, cu
toată puterea, fruntea de pământ şi faţa i s-a
strâmbat într-o parte.
Ceva vâscos şi cleios a început să îi şiroiască din
nara stângă. Eu înlemnisem acolo, privind,
nefiind în stare să fac vreo mişcare, în vreme ce
Mama Malkin bolborosea şi se scurgea din nasul
lui, reluându-şi apoi forma veche pe care i-o
ştiam. Era ea cea dintotdeauna, dar ceva din ea
era neschimbat, iar altceva era altfel.
În primul rând, avea mai puţin de o treime din
înălţimea pe care o avusese când o văzusem
ultima oară. Acum umerii abia îi treceau de
genunchii mei, dar încă mai purta mantia lungă,
pe care o târa pe pământ după ea, iar părul ei sur
îi cădea la fel pe umerii gârbovi, ca o perdea de
mucegai. Pielea îi era cu totul diferită. Toată
lucioasă, ciudată şi într-un fel boţită şi întinsă.
În orice caz, ochii ei roşii nu se schimbaseră, şi
Mama Malkin m-a privit o dată ucigător, mai
înainte de a se întoarce şi-a începe să se ducă
spre colţul hambarului. Părea să se micşoreze
din ce în ce şi m-am întrebat dacă sarea şi fierul
îi făceau asta. Nu mai ştiam ce altceva mai
puteam face, aşa că am rămas pe loc,
uitându-mă la ea cum pleacă, mult prea sleit de
puteri ca să mă mişc.
Alice nu suferea de aceeaşi oboseală. Între timp,
îi dăduse copilul în braţe lui Ellie, şi acum se
întoarse în fugă, ducându-se la foc. Alese o
bucată de lemn care ardea la un capăt şi se
repezi după Mama Malkin, cu ea întinsă în faţă.
Ştiam ce voia să facă. O singură atingere şi
vrăjitoarea ar fi luat foc. Ceva dinăuntrul meu nu
putea îngădui să se întâmple asta, pentru că era
prea cumplit, aşa că am prins-o pe Alice de braţ,
în timp ce trecea pe lângă mine, învârtind-o în loc
de scăpă lemnul arzând.
S-a întors către mine, cu o faţă furioasă şi-am
crezut că o să simt şi eu un pantof ascuţit în
pântece. În loc de asta, m-a apucat de braţ,
strângând atât de tare încât unghiile i s-au înfipt
adânc în carnea mea.
— Fii mai puţin milos, altminteri n-ai să rămâi
în viaţă! Îmi şuieră ea în obraz. Dacă faci doar
ce-ţi spune Moşul Gregory, n-o să fie de ajuns. O
să mori ca şi ceilalţi!
Îmi dădu drumul la braţ şi m-am uitat la el,
văzând urmele însângerate pe care mi le lăsaseră
unghiile ei în carne.
— Trebuie să arzi o vrăjitoare, zise Alice, cu
mânia din glas mai potolită, ca să fii sigur că nu
se mai întoarce. Dacă numai le vâri în pământ,
n-ai făcut nimic. Doar amâni lucrurile. Moşul
Gregory ştie asta, dar e prea milos ca să le ardă.
Acum e prea târziu…
Mama Malkin dispăruse după colţul
hambarului, în umbră, continuând să se
micşoreze cu fiecare pas, cu trena ei lungă
lăsând o dâră ca de melc în urma sa.
Abia atunci am priceput că vrăjitoarea făcuse o
mare greşeală. O apucase într-o direcţie
primejdioasă, trecând chiar prin cocina cea mare
a porcilor. Până să ajungă acolo, se făcuse destul
de scundă cât să încapă pe sub scândura cea
mai de jos a îngrăditurii.
Porcii avuseseră o zi foarte proastă. Cinci dintre
ei fuseseră înjunghiaţi şi treaba asta fusese
foarte zgomotoasă şi foarte urâtă, şi probabil îi
speriase destul de tare. Aşa că nu erau în toane
prea bune, ca să spun aşa, şi cu siguranţă că nu
era momentul potrivit să intri în padocul lor. Iar
marii porci păroşi ar fi mâncat orice, absolut
orice. Curând, fu rândul Mamei Malkin să ţipe, şi
o ţinu aşa multă vreme.
— Ar putea să fie la fel de bună ca arderea,
treaba asta, zise Alice, când vaietele se stinseră,
în cele din urmă.
Am citit uşurare pe chipul ei. Şi eu simţeam
acelaşi lucru. Amândoi eram bucuroşi că se
terminase totul. Eram foarte obosit, aşa că am
ridicat din umeri, neştiind ce să spun, dar deja
mă întorsesem să mă uit la Ellie şi nu mi-a
plăcut ce-am văzut.
Ellie era speriată şi zdruncinată. Se uita la noi
de parcă nu-i venea să creadă ce se petrecuse şi
ce făcuserăm. Era de parcă pentru prima oară
mă vedea cum trebuie. De parcă deodată îşi
dăduse seama cine şi ce eram.
Şi eu, de asemenea, înţelesesem ceva. Pentru
prima oară simţisem de-adevăratelea ce însemna
să fii ucenicul Vraciului. Văzusem oamenii
trecând pe partea cealaltă a drumului,
ferindu-se să se apropie de noi. Îi zărisem
înfiorându-se sau făcându-şi semnul crucii
pentru că treceam prin satul lor, dar n-o luasem
personal. În mintea mea, era doar atitudinea lor
faţă de Vraci, nu faţă de mine.
Dar pe asta de acum n-o mai puteam trece cu
vederea, nici scoate din minte. Mi se întâmplase
mie direct şi se întâmplase în casa mea.
Dintr-odată m-am simţit mai singur ca oricând.
CAPITOLUL 14
SFATUL VRACIULUI
Însă nu toate s-au dovedit aşa de rele. Jack nu
murise, totuşi. Nu-mi plăcea să pun prea multe
întrebări, pentru că asta supăra pe toată lumea,
dar se părea că, la un moment dat, Rât tocmai se
pregătea să despice burta celui de-ai cincilea
porc, împreună cu Jack, iar în clipa următoare
îşi ieşea din minţi şi îl ataca fără veste pe fratele
meu.
Pe faţa lui Jack era numai sânge de porc. Fusese
lovit cu un retevei în cap şi lăsat fără cunoştinţă.
Rât intrase apoi în casă şi înhăţase copilul. Voise
să-l folosească drept momeală, ca să mă dau eu
mai aproape şi să-şi poată înfige cuţitul în mine.
Bineînţeles, ce povestesc eu acum nu este
întocmai adevărat. Nu Rât înfăptuise toate aceste
grozăvenii. Fusese posedat, iar Mama Malkin se
folosise de trupul lui. După vreo două ceasuri,
Rât îşi venise în fire şi plecase acasă, zăpăcit şi
cu o cruntă durere de pântece. Nu părea să-şi
aducă aminte ceva din ce se petrecuse şi
niciunul dintre noi n-a simţit nevoia să-l
lămurească.
Nimeni n-a prea dormit în noaptea aceea. După
ce aprinsese un foc zdravăn, Ellie rămăsese jos,
în bucătărie, toată noaptea, neîngăduind să-şi
lase vreo clipă copilul de sub ochi. Jack s-a dus
la culcare suferind de o durere ascuţită de cap,
dar a rămas treaz şi a fost silit să dea buzna
afară, ca să verse în curte.
Aproape cu o oră înainte de răsăritul soarelui,
mama s-a întors acasă. Nu părea nici ea prea
fericită. Ca şi cum ceva n-ar fi mers cum trebuia.
I-am ridicat bagajul să-l duc în casă.
— Te simţi bine, mamă? Am întrebat eu. Pari
obosită.
— Nu-ţi face griji pentru mine, fiule. Ce s-a
întâmplat aici? Pot să spun că e ceva de rău doar
Uitându-mă la faţa ta.
— E o poveste lungă, mamă, am zis eu. Hai mai
bine înăuntru, deocamdată.
Când am intrat în bucătărie, Ellie s-a simţit atât
de uşurată văzând-o pe mama, că a început să
plângă, ceea ce l-a făcut şi pe copil să înceapă să
scâncească. Atunci a coborât şi Jack şi toată
lumea dădu să-i povestească mamei dintr-odată,
mai puţin eu, care am renunţat după câteva
secunde, fiindcă Jack se pornise într-una din
declamaţiile sale sforăitoare.
Mama i-a închis gura destul de repede.
— Vorbeşte mai încet, Jack, i-a zis ea. Aceasta
este casa mea încă şi nu îngădui nimănui să ţipe
aici.
Nu i-a picat lui prea bine să i se spună asta de
faţă cu Ellie, dar avea prea multă judecată ca să
protesteze.
Mama ne-a făcut pe toţi să-i spunem exact ceea
ce se petrecuse, începând cu Jack. Eu am fost
ultimul, iar, când mi-a venit rândul, i-a trimis pe
Ellie şi pe Jack sus, la culcare, astfel încât să
putem vorbi doar noi doi. Nu că ar fi avut ea
multe de spus. A ascultat doar în linişte, iar, la
sfârşit, mi-a strâns mâna.
În cele din urmă, a urcat la Alice în odaie şi a
petrecut multă vreme stând cu ea de vorbă, între
patru ochi.
Soarele răsărise de mai puţin de un ceas, când a
sosit Vraciul. Cumva îl aşteptam. A rămas în
poartă, iar eu am ieşit şi am spus din nou toată
povestea, în timp ce el mă asculta, sprijinit în
toiagul său. Când am terminat, a clătinat din
cap.
— Am simţit că se întâmpla ceva rău, băiete, dar
am ajuns prea târziu. Totuşi, ai făcut ce-a
trebuit. Ţi-ai folosit iniţiativa şi ai izbutit să-ţi
aminteşti unele lucruri din ce te-am învăţat.
Dacă toate celelalte dau greş, întotdeauna te poţi
bizui pe sare şi fier.
— Trebuia s-o las pe Alice s-o ardă pe Mama
Malkin? Am întrebat eu.
Oftă şi se scărpină în barbă.
— După cum ţi-am mai spus, este o mare
cruzime să arzi o vrăjitoare şi eu unul nu sunt de
acord cu asta.
— Bănuiesc că acum va trebui să dau iar piept
cu Mama Malkin, am zis eu.
Vraciul zâmbi.
— Nu, băiete, poţi să dormi liniştit, pentru că
n-o să se mai întoarcă pe lumea asta. Nu după ce
s-a terminat cum s-a terminat. Îţi aminteşti ce
ţi-am spus despre mâncatul inimii unei
vrăjitoare? Ei bine, porcii ăia ai tăi au făcut-o
pentru noi.
— Nu doar inima. Au mâncat-o cu totul, i-am
spus eu. Aşadar, am scăpat? Chiar am scăpat?
Nu se mai poate întoarce?
— Da, ai scăpat de Mama Malkin. Au rămas alte
primejdii, la fel de rele, dar deocamdată ai
scăpat.
Am simţit o imensă uşurare, de parcă o grea
povară mi s-a luat deodată de pe umeri. Trăisem
un coşmar continuu şi acum, odată înlăturată
ameninţarea Mamei Malkin, lumea mi se părea
un tărâm mai luminos şi mai fericit. Întunericul
se sfârşise, în cele din urmă, şi puteam să-mi
îndrept iarăşi privirile spre viitor.
— Ei bine, da, eşti în siguranţă, până când ai să
faci iarăşi o greşeală prostească, adăugă Vraciul.
Şi nu-mi spune că n-ai să mai faci. Cel care nu
face niciodată vreo greşeală înseamnă că nu face
nimic. Şi a greşi face parte din deprinderea
meseriei. Ei şi acum, ce trebuie făcut? Mă
întrebă el, mijindu-şi ochii spre soarele de la
răsărit.
— În legătură cu ce? Am zis eu, neştiind ce voia
să spună.
— În legătură cu fata, băiete, zise el. Se pare că
o aşteaptă un puţ. Nu văd nicio cale să-l
ocolească.
— Bine, dar l-a salvat pe copilul lui Ellie, în cele
din urmă, am protestat eu. Ba chiar mi-a salvat
şi mie viaţa.
— A folosit oglinda, băiete. E semn rău. Lizzie a
învăţat-o multe. Prea multe. Acum ne-a dovedit
că este pregătită să-şi folosească învăţăturile.
Care o să fie următoarea mişcare?
— Dar a avut intenţii bune. A folosit oglinda ca
să încerce s-o găsească pe Mama Malkin.
— Poate, dar ştie prea multe şi, pe deasupra, e
şi isteaţă. Acum este doar o fată, dar, într-o bună
zi, va fi femeie şi o femeie deşteaptă e
periculoasă.
— Şi mama este deşteaptă, i-am zis eu, supărat
de vorbele sale. Dar este şi bună, totodată. Tot ce
face ea, face pentru a fi şi mai bine. Îşi foloseşte
mintea pentru a ajuta oamenii. Într-un an, când
eram foarte mic, stafiile de pe Dealul
Spânzuraţilor m-au speriat atât de tare încât nu
puteam să dorm. Mama s-a dus până la ele,
după lăsarea întunericului, şi le-a făcut să tacă.
Au rămas mute luni în şir după aceea.
Aş fi putut să adaug că, în prima noastră
dimineaţă împreună, Vraciul îmi spusese că nu
se poate face mare lucru în privinţa stafiilor. Şi
că mama dovedise că el nu avea dreptate. Dar
n-am spus-o. Deja izbucnisem cu prea multă
patimă şi nu era nevoie s-o mai spun şi p-asta.
Vraciul nu mi-a răspuns. Se uita lung spre casă.
— Întreab-o pe mama ce părere are ea despre
Alice, i-am sugerat eu. Pare să se descurce foarte
bine cu ea.
— Oricum voiam să fac asta, zise Vraciul. A
venit timpul să stăm puţin de vorbă. Aşteaptă
aici până terminăm noi.

L-am urmărit pe Vraci străbătând curtea. Chiar


înainte să ajungă în faţa ei, uşa bucătăriei se
deschise şi mama îl întâmpină în prag.
Mai târziu am putut să deduc câte ceva din
lucrurile pe care şi le spuseseră unul altuia, dar
atunci n-am ştiut decât că au stat de vorbă
aproape o jumătate de oră. N-am aflat niciodată
dacă în discuţia lor amintiseră şi despre stafii.
Când, în cele din urmă, Vraciul ieşi din nou la
lumina soarelui, mama era în prag. Iar el a făcut
atunci ceva neobişnuit – ceva ce nu-l mai
văzusem făcând niciodată înainte. La început, mi
s-a părut că doar a dat din cap către mama, în
semn de rămas-bun, dar fusese mai mult decât
atât. Fusese şi o mişcare a umerilor, totodată.
Una uşoară, dar foarte precisă, aşa că nu există
nicio îndoială în privinţa asta. Luându-şi la
revedere de la mama, Vraciul i-a făcut o mică
plecăciune.
Când a traversat din nou curtea, venind spre
mine, părea că zâmbeşte în sinea lui.
— Eu o să mă întorc la Chipenden, acum, dar
cred că mamei tale i-ar plăcea să mai rămâi o
noapte. Oricum, o să te las pe tine să hotărăşti,
mai zise Vraciul. Fie o aduci pe fată înapoi şi-o
s-o legăm în puţ, fie că o conduci până la mătuşa
ei din Staumin. Alegerea e a ta.
Ascultă-ţi vocea lăuntrică pentru a face cum e
mai bine. O să ştii ce se cuvine să faci.
Cu acestea, a plecat, lăsându-mă cu mintea
învălmăşită. Ştiam ce voiam să fac eu în privinţa
lui Alice, dar mai trebuia să fie şi ce e bine.

Astfel, m-am întors să mai mănânc o dată la


masa mamei.
Tata venise şi el, între timp, dar, cu toate că
mama s-a bucurat să-l vadă, ceva nu era tocmai
în regulă, plutea un soi de nor invizibil deasupra
mesei. Aşadar n-a fost chiar o masă de petrecere
şi nimeni nu avea prea multe de spus.
Mâncarea era totuşi gustoasă, una dintre
tocanele fără egal ale mamei, şi de aceea pe mine
nu m-a deranjat lipsa conversaţiei – eram prea
ocupat să-mi umplu burta şi să-mi mai iau o
porţie, mai înainte ca Jack să apuce să-şi cureţe
farfuria cu pâine.
Jack îşi regăsise pofta de mâncare, dar era puţin
abătut, ca toţi ceilalţi. Trecuse prin multe şi
rămăsese cu o umflătură cât pumnul în frunte,
care o dovedea cu prisosinţă. Cât despre Alice,
nu îi împărtăşisem ce-mi spusese Vraciul, dar
simţeam că ştia oricum. N-a scos o vorbă toată
seara. Dar cea mai tăcută dintre toate a fost Ellie.
În pofida bucuriei de a-şi avea copilul înapoi,
ceea ce văzuse o răscolise îngrozitor şi eram sigur
că avea să mai dureze ceva până să-i treacă.
Când ceilalţi s-au dus la culcare, mama mi-a
cerut să mai rămân. M-am aşezat lângă foc, în
bucătărie, întocmai cum făcusem în seara de
dinainte să părăsesc casa părintească pentru
a-mi începe ucenicia. Dar expresia zugrăvită pe
chipul ei îmi spunea că discuţia noastră avea să
fie altfel. Înainte, se arătase severă faţă de mine,
dar plină de speranţă. Încrezătoare că lucrurile
aveau să iasă bine. Acum părea tristă şi nu la fel
de sigură.
— Aduc copii pe lume în Comitatul acesta de
aproape douăzeci şi cinci de ani, zise ea,
aşezându-se în balansoarul ei, şi am pierdut
foarte puţini. Cu toate că este foarte trist pentru
mama şi tatăl copilului, se mai întâmplă şi
necazuri dintr-astea. Se întâmplă şi cu animalele
din fermă, Tom. Ai văzut şi tu.
Am încuviinţat, dând din cap. În fiecare an,
câţiva miei se năşteau morţi. Era ceva la care te
aşteptai.
— De data aceasta, a fost mai rău, zise mama.
De data aceasta şi mama şi copilul au murit,
ceva ce nu mi s-a mai întâmplat niciodată până
acum. Ştiu ierburile de leac potrivite şi ştiu cum
să le combin. Ştiu cum s-o scot la capăt cu
sângerările puternice. Ştiu exact ce trebuie
făcut. Iar mama aceasta era tânără şi puternică.
N-ar fi trebuit să moară, dar n-am putut s-o
salvez. Am făcut tot ce ştiam, dar n-am izbutit
s-o salvez. Şi asta m-a durut. M-a rănit aici,
drept în inimă.
Mama scoase un soi de suspin şi îşi apăsă mâna
pe piept. Pentru o clipă, teribilă clipă, am crezut
că va începe să plângă, dar, până la urmă, a
răsuflat o dată adânc şi faţa i s-a înviorat.
— Dar, la naştere, şi oile mai mor, mamă, şi
uneori mai mor şi vacile, i-am spus eu. O mamă
este sortită să moară, până la urmă. Este un
miracol că atâta vreme ai ajutat la naşteri fără să
ţi se întâmple niciodată până acum.
Făceam tot ce puteam, dar era greu s-o împac. O
răvăşise profund. O făcea să vadă toate lucrurile
în negru.
— Se întunecă, fiule, îmi zise ea. Şi se întunecă
mai curând decât mă aşteptam. Nădăjduiam să fi
ajuns tu întâi un bărbat în toată puterea
cuvântului, cu ani de experienţă în cârcă. Prin
urmare, trebuie să asculţi cu mare atenţie tot
ce-ţi spune magistrul tău. Fiecare cuvinţel
contează. Va trebui să fii gata cât poţi de repede
şi să munceşti din greu să-nveţi latina.
După asta tăcu puţin, apoi întinse mâna.
— Dă-mi să văd şi eu cartea!
Când i-am înmânat-o, a frunzărit-o o vreme,
oprindu-se ici şi colo să citească vreo două
rânduri.
— Ţi-a fost de ajutor? Mă întrebă ea.
— Nu prea mult, am recunoscut eu.
— Magistrul tău a scris-o, cu mâna lui. Ţi-a
spus asta?
Am clătinat din cap.
— Alice mi-a zis că e scrisă de un preot.
Mama zâmbi.
— Magistrul tău a fost preot, odinioară. Aşa a
început. Fără îndoială că o să-ţi povestească
despre asta, într-o bună zi. Dar nu-l întreba tu.
Lasă-l pe el să ţi-o spună când va socoti că e
momentul.
— Despre asta aţi vorbit tu şi domnul Gregory?
Am întrebat.
— Despre asta şi despre altele, dar cel mai mult
despre Alice. M-a întrebat ce cred că ar trebui să
se întâmple cu ea. I-am răspuns că ar trebui să
te lase pe tine să hotărăşti. Aşadar, te-ai hotărât?
Am ridicat din umeri.
— Încă nu ştiu sigur ce să fac, dar domnul
Gregory a spus că trebuie să-mi ascult vocea
lăuntrică.
— Ăsta e un sfat bun, fiule, zise mama.
— Dar tu ce crezi, mamă? Ce i-ai spus tu
domnului Gregory despre Alice? Chiar este Alice
o vrăjitoare? Spune-mi măcar atât.
— Nu, zise mama cu încetineală, cântărindu-şi
cuvintele cu mare atenţie. Nu este o vrăjitoare,
dar va fi, într-o bună zi. A fost născută cu o inimă
de vrăjitoare şi n-are de ales, trebuie să-şi
urmeze calea.
— Atunci ar trebui s-ajungă în puţ la
Chipenden, am zis eu cu tristeţe, lăsându-mi
capul în jos.
— Aminteşte-ţi de lecţiile tale, zise mama cu
fermitate. Aminteşte-ţi ce te-a învăţat magistrul
tău. Sunt mai multe feluri de vrăjitoare.
— Aha, e „benignă”, am zis eu. Vrei să spui că
Alice ar putea deveni o vrăjitoare bună, care să-i
ajute pe ceilalţi?
— S-ar putea. Dar s-ar putea să nu. Ştii ce cred
eu cu adevărat? Poate că nu vrei să auzi.
— Ba vreau.
— Alice poate ajunge, până la urmă, o vrăjitoare
nici bună, nici rea. Poate rămâne undeva la
mijloc. Asta ar face-o foarte periculoasă, după
cum ştii. Fata asta poate fi blestemul vieţii tale, o
năpastă, o otravă pentru tot ce vei face tu. Ori
s-ar putea dovedi cea mai bună şi mai puternică
prietenă pe care ai s-o ai vreodată. Cineva care să
însemne cel mai mare câştig al tău pe lumea
asta. Pur şi simplu nu ştiu în ce direcţie o va
apuca. Nu pot să văd, oricât m-aş strădui.
— Dar cum faci tu să vezi lucruri dintr-astea,
mamă? Am întrebat-o eu. Domnul Gregory zice
că el nu crede în profeţii. Zice că viitorul nu e
gata stabilit.
Mama îşi puse o mână pe umărul meu şi mă
scutură uşor, ca să-mi dea încredere.
— Cu toţii avem putinţa de a alege, zise mama.
Dar poate că una dintre cele mai importante
hotărâri pe care le vei lua vreodată o să fie
aceasta, în privinţa lui Alice. Acum du-te la
culcare şi încearcă să dormi cât mai bine. Ia
hotărârea mâine, pe lumină.
Un singur lucru n-o întrebasem pe mama: cum
izbutise să le reducă la tăcere pe stafiile de pe
Dealul Spânzuraţilor. N-am întrebat-o pentru că
mi-am ascultat vocea interioară. Pur şi simplu
am ştiut că n-o să vrea să vorbească despre asta.
Într-o familie, sunt unele lucruri pe care nu le
întrebi. Ştii că o să ţi se spună când va sosi
timpul.

Curând după răsărit, am plecat – eu, cu inima


mai mult decât grea.
Ellie m-a condus până la poartă. Acolo, eu
m-am oprit, dar Alice a continuat să meargă.
Ellie i-a spus la revedere, însă Alice a urcat agale
dealul, frământându-şi buzele, fără să întoarcă
nici măcar o dată capul.
— Trebuie să-ţi spun ceva, Tom, îmi zise Ellie.
Mă doare, dar trebuie să ţi-o spun.
Ghiceam din glasul ei că aveam să aud ceva de
rău. Am dat din cap cu amărăciune şi m-am
forţat s-o privesc în ochi. Am fost foarte tulburat
să descopăr că îi înotau în lacrimi.
— Eşti încă bine-venit aici, Tom, zise Ellie,
dându-şi părul la o parte de pe frunte şi
încercând să zâmbească. Asta nu s-a schimbat.
Dar trebuie să ne gândim la copilul nostru.
Aşadar, o să fii bine-venit aici, dar nu după
lăsarea întunericului. Vezi tu, asta l-a făcut pe
Jack să fie atât de întors pe dos, zilele astea.
Nu-mi face plăcere să-ţi spun cât de înverşunat
este, dar trebuie s-o afli acum. Nu-i place deloc
îndeletnicirea ta. Niciun pic. Îi dă fiori. Şi se teme
pentru copil.
Ne-am speriat, înţelegi? Ne e frică acum că, dacă
vei veni după ce se întunecă, vei putea să atragi
aici şi altceva. Ai putea să aduci Răul după tine
şi nu putem risca să se întâmple ceva familiei
noastre. Vino să ne vizitezi în timpul zilei, Tom.
Vino să ne vizitezi când soarele e sus pe cer şi
păsările cântă.
Cu acestea, Ellie m-a îmbrăţişat, ceea ce a
îngreunat şi mai tare despărţirea. Mi-am dat
seama că între noi intervenise ceva rău şi că
lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna. Am
simţit că-mi vine să plâng, dar, deşi nu ştiu cum
am izbutit, m-am abţinut. Aveam un nod dureros
în gât şi nu puteam scoate un cuvânt.
Am privit lung în urma lui Ellie, până a intrat în
casă, apoi m-am întors la gândurile mele şi la
hotărârea pe care trebuia s-o iau.
Ce trebuia să fac cu Alice?
Când m-am trezit, dimineaţa, aveam
convingerea că era de datoria mea s-o duc înapoi
la Chipenden. Aşa mi se părea cel mai drept. Cel
mai sigur. O simţeam ca pe o obligaţie. Când îi
dădusem Mamei Malkin turtele, mă lăsasem
condus de slăbiciunea inimii mele. Şi iată ce-mi
adusese! Aşadar, probabil cel mai bine ar fi fost
să rezolv problema cu Alice acum, mai înainte de
a fi prea târziu. După cum spusese Vraciul,
trebuia să mă gândesc la nevinovaţii care ar fi
putut să sufere în viitor.
În prima zi de călătorie, n-am schimbat prea
multe cuvinte. I-am spus numai că ne întoarcem
la Chipenden să-l vedem pe Vraci. Nu ştiu dacă
Alice a înţeles ce urma să i se întâmple, dar cu
siguranţă nu s-a împotrivit. Apoi, în a doua zi, pe
când ne apropiam de sat, mai precis când am
ajuns la poalele dealurilor, la mai puţin de o milă
de casa Vraciului, i-am mărturisit lui Alice ceea
ce ţinusem închis în mine până atunci, ceea ce
mă frământa încă din ziua în care pricepusem
din ce erau făcute turtele.
Ne aşezasem pe un tăpşan cu iarbă deasă, de la
marginea drumului. Soarele apusese, iar lumina
începuse să se împuţineze.
— Alice, tu minţi vreodată? Am întrebat-o eu.
— Toată lumea minte, uneori, răspunse ea. N-ai
mai fi om, dacă n-ai face-o. Dar, de obicei, spun
adevărul.
— Şi cum rămâne cu noaptea în care m-ai
ademenit, ca să fiu prins, şi închis în groapă? Şi
când te-am întrebat despre turte? Şi când ai
spus că nu mai exista niciun alt copil în casa lui
Lizzie? Asta a fost tot adevăr?
— Eu nu văzusem niciun copil.
— Cel dintâi care a dispărut din sat nu era decât
un nou-născut. N-ar fi putut să plece singur şi să
se rătăcească. Eşti sigură?
Alice dădu din cap şi apoi îşi plecă ochii,
aţintindu-şi-i în iarbă.
— Bănuiesc că a fost răpit de lupi, am zis eu. Cel
puţin aşa au crezut băieţii din sat.

— Lizzie a spus că ea n-a văzut lupi prin părţile


astea. Dar s-ar putea, încuviinţă Alice.
— Şi cum a fost cu turtele, Alice? Ce era în ele?
— Seu şi carne de porc. Şi câteva bucăţele de
pâine.
— Şi atunci sângele de unde era? Sângele de
animal n-ar fi fost destul de bun pentru Mama
Malkin. Nu când avea nevoie de atâta putere ca
să îndoaie drugii de fier de deasupra puţului.
Aşadar, de unde venea sângele, Alice – sângele
care a fost pus în turte?
Alice începu să plângă. Am aşteptat cu răbdare
să termine şi apoi am întrebat-o din nou.
— Ei bine, de unde venea?
— Lizzie a spus că eu sunt încă un copil, zise
Alice. Au folosit sângele meu de nenumărate ori.
Aşa că, încă o dată, n-avea să conteze. Nu doare
atât de tare. Nu când eşti obişnuit cu asta. Şi
cum aş fi putut eu s-o opresc, totuşi, pe Lizzie?
Cu acestea, Alice şi-a ridicat mâneca şi mi-a
arătat braţul. Era încă lumină afară, destulă cât
să pot vedea cicatricele. Avea o mulţime – unele
vechi, altele relativ proaspete. Cea mai nouă
dintre toate încă nu se vindecase. Încă supura.
— Am mai multe. Mult mai multe. Dar nu ţi le
pot arăta pe toate, zise Alice.
Nu mai ştiam ce să zic, aşa că am tăcut pur şi
simplu. Dar mă hotărâsem deja şi, peste puţină
vreme, porneam la drum, prin întuneric,
îndepărtându-ne de Chipenden.
Mă hotărâsem s-o duc pe Alice direct la
Staumin, unde locuia mătuşa ei. Nu puteam
îndura gândul că avea să sfârşească închisă de
vie într-un puţ din grădina Vraciului. Era prea
cumplit – şi-mi aduceam bine aminte de un alt
puţ. Îmi aduceam aminte cum Alice mă ajutase
să ies din puţul lui Colţ, chiar înainte ca Osoasa
Lizzie să vină să-mi ia oasele. Dar, mai presus de
toate, ultimele spuse ale lui Alice mă făcuseră să
mă răzgândesc. Odinioară, şi ea fusese printre
nevinovaţi. Alice era şi ea tot o victimă.
Am urcat Vârful Parlick, apoi ne-am îndreptat
către miazănoapte, spre Dealul Orbul-Pădurii,
mergând mereu pe creste.
Mă încânta că mă duceam la Staumin. Era în
apropiere de coastă şi eu nu văzusem niciodată
marea, decât din vârful dealurilor. Drumul pe
care îl alesesem ocolea cam mult, dar mi se părea
interesant să explorez şi îmi plăcea să fiu pe
culmea dealurilor, aproape de soare. În orice caz,
pe Alice părea să n-o deranjeze.
Era o călătorie plăcută şi mă bucuram de
tovărăşia lui Alice. Şi pentru prima oară am
vorbit, cu adevărat. Şi ea m-a învăţat destul de
multe. Cunoştea pe nume mai multe stele decât
mine şi era chiar foarte pricepută la prins iepuri.
Cât despre plante, Alice era specialistă în lucruri
pe care Vraciul nu mi le pomenise până atunci,
de pildă ştia că măselariţa şi mătrăguna sunt
otrăvitoare. Nu credeam eu tot ce-mi spunea ea,
dar le-am notat în carneţel, pentru că ea le
învăţase de la Lizzie şi m-am gândit că ar fi bine
să se ştie în ce credea o vrăjitoare. Alice era foarte
pricepută şi la a deosebi bureţii de ciupercile
otrăvitoare, unele dintre ele atât de periculoase
încât ţi-era de ajuns o singură muşcătură şi ţi
s-ar fi oprit inima în loc sau ţi-ai fi pierdut
minţile. În carneţelul pe care-l purtam mereu cu
mine, sub titlul Botanică, am adunat încă trei
pagini de informaţii folositoare.
Într-o noapte, când ne aflam la mai puţin de o zi
de mers de Staumin, ne-am oprit într-un luminiş
din pădure. Am fript doi iepuri pe jar, până când
aproape că ni se topea carnea în gură. După
ce-am mâncat, Alice a făcut ceva foarte ciudat.
S-a întors cu faţa la mine, s-a apropiat şi mi-a
luat mâna.
Am stat aşa un timp destul de lung. Ea îşi
pironise ochii în jar, iar eu mă uitam în sus, la
stele. Nu voiam chiar să pun capăt momentului,
dar eram foarte nedumerit. Îmi ţinea mâna
stângă cu mâna ei dreaptă şi mă simţeam
vinovat. Mă simţeam de parcă mă ţineam de
mână cu întunericul şi ştiam că Vraciului nu i-ar
fi plăcut asta.
Nu aveam cum să ocolesc adevărul. Alice avea
să fie vrăjitoare, într-o bună zi. Abia atunci
mi-am dat seama că mama avea dreptate. Asta
n-avea nicio legătură cu profeţia. Puteai s-o vezi
în ochii lui Alice. Întotdeauna fusese undeva la
mijloc, nici în întregime bună, nici în întregime
rea. Dar oare asta nu era adevărat pentru noi
toţi? Niciunul dintre noi nu era perfect.
Aşadar, nu mi-am tras mâna. Am stat pur şi
simplu nemişcat, o parte din mine bucurându-se
că o ţineam de mână, pentru că era cumva
plăcut după tot ce se întâmplase, iar cealaltă
parte scăldată în sudori reci de vinovăţie.
Alice a fost cea care i-a pus capăt. Şi-a tras
mâna dintr-a mea şi atunci eu mi-am atins
braţul în locul în care unghiile ei mi se
înfipseseră în carne, în seara când o nimiciserăm
pe Mama Malkin. Cicatricele se puteau vedea
limpede la lumina tăciunilor.
— Te-am însemnat, acolo, zise ea cu un zâmbet.
N-o să ţi se mai şteargă niciodată.
M-am gândit că era o afirmaţie ciudată, şi nu
eram prea sigur ce voia să spună. Acasă, noi ne
însemnam vitele. O făceam ca să arătăm că acele
vite ne aparţineau şi, prin urmare, ca să nu le
pierdem, când se amestecau printre vitele
vecinilor. Dar eu cum îi puteam aparţine lui
Alice?

În ziua următoare am coborât pe un şes întins.


O parte din el era mlăştinos, şi în multe părţi
dădeam peste smârcuri mustind de apă, dar în
cele din urmă ne-am croit drum către Staumin.
N-am izbutit să o văd cu ochii mei pe mătuşa lui
Alice, pentru că n-a ieşit din casă să stea de
vorbă cu mine. Totuşi, s-a învoit să o primească
pe Alice la ea, aşa că nu mă puteam plânge.
În apropiere de casă era un râu foarte mare şi,
înainte de a pleca spre Chipenden, ne-am
plimbat pe malul lui până la mare. Eram chiar
vrăjit de mare. Era o zi plumburie, cu vânt
puternic, apa avea aceeaşi culoare cu a cerului,
iar valurile erau mari şi zbuciumate.
— O s-o duci bine aici, am zis eu, încercând să
fiu vesel. O să fie foarte plăcut, în zilele însorite.
— Va trebui să-mi fac şederea cât mai plăcută,
zise Alice. Nu poate fi mai rău ca la Pendle.
Dintr-odată mi-a părut iarăşi rău pentru ea. Şi
eu mă simţeam singur, uneori, dar barem îl
aveam pe Vraci cu care puteam vorbi; Alice nici
nu-şi cunoştea mătuşa, iar marea ursuză făcea
să pară totul sterp şi rece.
— Uite, Alice, nu cred că ne vom mai vedea, dar,
dacă vreodată ai nevoie de ajutor, încearcă să-mi
dai de ştire, i-am propus eu.
Presupun că am spus asta pentru că Alice era
persoana cea mai aproape de a-mi fi prietenă pe
care o cunoscusem. Iar, ca promisiune, nu era
chiar atât de nesocotită cum fusese cea dintâi pe
care i-o făcusem. Nu mă angajam să fac nimic
anume. Dacă ea avea să-mi mai ceară vreodată
ceva, aveam să mă sfătuiesc mai întâi cu Vraciul.
Spre surprinderea mea, Alice zâmbi, cu o
ciudată lumină în ochii ei. Asta mi-a adus aminte
de ceea ce îmi spusese odată tata despre femei,
că ştiu lucruri de care bărbaţii n-au habar – şi
când le bănuieşti de aşa ceva, nu trebuie să le
întrebi niciodată la ce se gândesc.
— Oh, zise ea, ne vom mai întâlni fără nicio
îndoială!
— Acum trebuie să mă duc, am zis eu,
întorcându-mă să plec.
— O să-mi lipseşti, Tom, mai zise Alice. N-o să
mai fie la fel, fără tine.
— Şi tu o să-mi lipseşti, Alice, i-am răspuns eu,
zâmbindu-i.
Când le-am rostit, m-am gândit că spusesem
aceste cuvinte din politeţe. Dar nici nu pornisem
la drum de zece minute şi mi-am dat seama că
greşisem.
Vorbisem foarte serios şi mă simţeam deja foarte
singur.
Am scris majoritatea acestor pagini din
memorie, dar pentru vreo câteva m-am bizuit pe
carneţelul meu şi pe jurnal. Acum sunt din nou
la Chipenden, iar Vraciul este mulţumit de mine.
Crede că am făcut într-adevăr progrese.
Osoasa Lizzie se află în puţul în care Vraciul a
ţinut-o mai înainte pe Mama Malkin. Drugii au
fost îndreptaţi şi cu siguranţă n-o să primească
nicio turtă la miezul nopţii de la mine. În ceea
ce-l priveşte pe Colţ, este înmormântat în groapa
pe care mi-o săpase el mie.
Sărmanul Billy Bradley este din nou în
mormântul lui, la marginea cimitirului din
Layton, dar cel puţin acum are şi degetele mari.
Niciunul dintre aceste deznodăminte nu e fericit,
dar intră şi asta în natura îndeletnicirii de vraci.
Trebuie să-ţi placă sau s-o înghiţi ca pe doctorie,
cum spune tata.
Ar trebui să vă mai spun ceva. Vraciul este de
aceeaşi părere cu mama. Crede că iernile au
devenit mai lungi şi că Întunericul şi-a sporit
puterile. Este convins că meseria aceasta o să
devină din ce în ce mai grea.
Prin urmare, având acestea în minte, o să mă
îngrijesc să studiez şi să învăţ – căci, după cum
mi-a spus mama cândva, nu se ştie niciodată ce
poţi să faci sau nu, până ce nu încerci. Aşadar, o
să încerc. O să încerc. Din toate puterile, pentru
că vreau să fie cu adevărat mândră de mine.
Acum sunt doar un ucenic, dar într-o zi o să fiu
eu Vraciul.

Thomas J. Ward
JOSEPH DELANEY
BLESTEMUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 02

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT


ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
SPINTECĂTORUL DIN HORSHAW
Când am auzit primul ţipăt, m-am întors cu
spatele şi mi-am dus mâinile la urechi,
apăsându-le cât am putut de tare, de-am simţit
că-mi plesneşte capul. În clipa aceea, nu puteam
să-l ajut cu nimic. Cu toate acestea, am
continuat să-l aud – glasul unui preot în chinuri
– şi a trecut multă vreme până când, treptat, s-a
stins.
Am rămas tremurând în hambarul întunecat,
ascultând ploaia răpăind pe acoperiş, încercând
să-mi adun curajul. Era o noapte nesuferită şi se
pregătea să devină şi mai urâtă.
Zece minute mai târziu, când au sosit ţapinarul
şi ajutorul lui, am dat fuga la uşă să-i întâmpin.
Amândoi erau nişte zdrahoni, cărora eu de-abia
le ajungeam până la umeri.
— Ei, băiete, unde e domnul Gregory? Mă
întrebă ţapinarul, cu o undă de nerăbdare în
glas.
Îşi ridică felinarul şi îşi roti privirile în jur,
bănuitor. Avea ochi ageri şi inteligenţi. Niciunul
dintre ei nu părea sărac cu duhul.
— A căzut bolnav, am răspuns eu, încercând
să-mi stăpânesc încordarea care-mi făcea glasul
înăbuşit şi nesigur. A zăcut la pat, cu febră mare,
toată săptămâna, aşa că m-a trimis pe mine în
locul lui. Sunt Thomas Ward, ucenicul său.
Ţapinarul şi-a trecut rapid privirile peste mine,
din cap până-n picioare, ca un cioclu care-mi lua
măsurile pentru viitoarea sa comandă. Apoi şi-a
ridicat o sprânceană atât de sus încât i-a
dispărut sub cozorocul şepcii de pe cap, din care
încă se mai scurgeau picurii de ploaie.
— Ei bine, domnule Ward, zise el, cu o notă
accentuată de zeflemea în voce, aşteptăm
instrucţiunile dumneavoastră.

Mi-am vârât mâna stângă în buzunarul


pantalonilor şi-am scos schiţa pe care o desenase
meşterul pietrar. Ţapinarul puse felinarul jos, pe
pământ, şi cu un soi de lehamite de viaţă clătină
din cap, aruncând o privire scurtă tovarăşului
său, apoi, luând schiţa din mâna mea, se apucă
s-o cerceteze.
Instrucţiunile meşterului pietrar cuprindeau
dimensiunile puţului ce trebuia săpat şi
măsurile lespezii care avea să fie aşezată peste el.
După câteva clipe, ţapinarul clătină iarăşi din
cap şi îngenunche lângă felinar, apropiind hârtia
de lumină. Când se ridică din nou în picioare, era
încruntat.
— Puţul ar trebui să aibă nouă picioare
adâncime, zise el. Ăsta n-are decât şase.
Ţapinarul ştia bine ce avea de făcut. Deşi
sarcina lui era să manevreze cu precizie
lespedea, astupând cu ea, la momentul oportun,
gura puţului, de cele mai multe ori se
îndeletnicea şi cu săparea acestuia din urmă.
Puţul obişnuit pentru un duh rău este de şase
picioare, dar pentru un spintecător era nevoie de
unul adânc de nouă picioare. Cu siguranţă că
aici aveam de-a face cu un spintecător – ţipetele
preotului erau o dovadă – însă nu era timp de
săpat nouă picioare.
— Trebuie să meargă şi aşa, am zis eu. Trebuie
să fie gata până dimineaţă, altminteri va fi prea
târziu, preotul o să moară.
Până în momentul acela, amândoi păruseră
nişte oameni zdraveni, siguri pe pământul de
sub picioarele lor, răspândind încredere prin
fiecare por al făpturii lor. Acum dintr-odată
arătau intimidaţi. Cunoşteau situaţia din biletul
pe care li-l trimisesem, chemându-i la hambar.
Mă folosisem de numele Vraciului ca să fiu sigur
că vor veni neîntârziat.
— Ştii ce trebuie să faci, băiete? Mă întrebă
ţapinarul. Eşti pregătit pentru asta?
M-am uitat drept în ochii lui, încercând din
răsputeri să nu clipesc.
— Păi, am început cu dreptul, i-am răspuns eu.
I-am angajat pe cei mai buni ţapinari din
Comitat.
A fost cel mai nimerit răspuns, căci chipul
ţapinarului s-a încreţit într-un zâmbet.
— Când vine lespedea? Întrebă el.
— Înainte de a se lumina de ziuă. O aduce
pietrarul însuşi. Va trebui să fim gata până
atunci.
Ţapinarul încuviinţă cu un semn din cap.
— Atunci, condu-ne, domnule Ward! Arată-ne
unde vrei să fie săpat puţul.
De data aceasta nu mai era nici urmă de ironie
în glasul său. Rostise cuvintele ca un om pus pe
treabă. Voia să-şi vadă lucrarea făcută şi
încheiată. Cu toţii voiam acelaşi lucru, iar timpul
era scurt, aşa că mi-am tras gluga peste cap şi,
cu toiagul Vraciului în mâna stângă, i-am
condus afară, în ploaia rece, măruntă şi deasă.
Carul lor cu două roţi era în faţa hambarului,
echipamentul din car acoperit cu o prelată, calul
răbdător între ulube, scoţând aburi în ploaie.
Am traversat pajiştea noroioasă, apoi am luat-o
de-a lungul gardului de nuiele de porumbar, spre
locul unde tufele se răreau, sub ramurile unui
stejar secular de la marginea cimitirului. Puţul
trebuia să se afle aproape de pământul sfinţit,
dar nu foarte aproape. Primele pietre de
mormânt erau la douăzeci de paşi distanţă.
— Săpaţi puţul cât mai aproape de ăsta, le-am
zis eu, arătând spre trunchiul copacului.
Sub privirile atente ale Vraciului, şi eu săpasem
o mulţime de puţuri de probă. La nevoie, aş fi
putut face eu însumi această operaţiune, dar
oamenii aceştia erau de meserie şi aveau să
lucreze repede.
Când s-au întors la car după uneltele lor, eu am
trecut prin gard şi am luat-o printre pietrele de
mormânt spre biserica veche. Era foarte
dărăpănată: îi lipseau ţigle din acoperiş şi nu mai
primise un strat de vopsea de ani buni. Am
împins uşa laterală, care s-a deschis cu un
scrâşnet şi un scârţâit ascuţit.
Bătrânul preot rămăsese în aceeaşi poziţie,
întins pe spate, lângă altar. Femeia
îngenunchease pe dalele de piatră, aproape de
creştetul său, şi plângea. Singura deosebire era
că acum biserica era scăldată în lumină. Femeia
scotocise prin sacristie după rezerva de lumânări
şi le aprinsese pe toate. Erau pe puţin o sută,
grupate câte cinci sau şase. Le aşezase pe bănci,
pe pardoseală şi pe poliţele ferestrelor, dar cele
mai multe erau la altar.
Când am închis uşa, o pală de vânt a pătruns în
biserică, iar flăcările au pâlpâit toate deodată.
Femeia şi-a ridicat ochii spre mine, cu faţa udă
de lacrimi.
— Moare, a zis ea, cu vocea frântă de suferinţă
amplificată de ecou. De ce ţi-a luat atâta până să
vii?
După ce primisem mesajul acasă, la Chipenden,
avusesem nevoie de două zile ca să ajung până
aici. Erau mai bine de treizeci de mile între
Chipenden şi Horshaw şi nu pornisem la drum
imediat. La început, Vraciul, încă prea bolnav ca
să se dea jos din pat, nu-mi îngăduise să plec
numai eu.
De obicei, un vraci nu-şi trimite niciodată
ucenicii în misiune, să lucreze singuri, până
când nu i-a pregătit cel puţin un an. Eu tocmai
împlinisem treisprezece ani şi eram ucenicul lui
de mai puţin de şase luni. Era o îndeletnicire
grea, înfricoşătoare, care adeseori presupunea să
înfrunţi ceea ce numeam noi „Întunericul”.
Învăţasem cum s-o scot la capăt cu vrăjitoarele,
stafiile, duhurile rele şi celelalte creaturi ale
răului care bântuie noaptea. Dar eram oare
pregătit şi pentru încercarea asta?
Era vorba despre un duh rău care trebuia
închis, ceea ce, dacă treaba era făcută cum se
cuvenea, avea să se petreacă fără piedici. Îl
văzusem pe Vraci făcând-o de două ori. De
fiecare dată, tocmise oameni pricepuţi să îl ajute,
iar treaba mersese şnur. Dar misiunea mea de
acum era puţin diferită. Existau deja complicaţii.
Vedeţi dumneavoastră, preotul era chiar fratele
Vraciului. Îl văzusem o singură dată mai înainte,
când trecuserăm prin Horshaw, în primăvară.
Holbase ochii la noi şi făcuse un uriaş semn al
crucii în aer, cu faţa schimonosită de furie.
Vraciul nici măcar nu se uitase în direcţia lui,
pentru că era prea puţină dragoste frăţească
între ei şi nu-şi vorbiseră de mai bine de
patruzeci de ani. Dar familia era familie şi de
aceea, în cele din urmă, mă trimisese la Horshaw
să-l ajut.
— Preoţii! Izbucnise Vraciul. De ce nu se
mulţumesc oare cu ceea ce ştiu ei să facă? De ce
trebuie întotdeauna să se amestece unde nu le
fierbe oala? Ce-o fi fost în mintea lui când a
încercat să se ia de un spintecător? Să mă lase
pe mine să-mi văd de treaba mea şi ceilalţi să-şi
vadă de-ale lor.
Până la urmă, se potolise şi petrecuse ore în şir
dându-mi instrucţiuni despre ceea ce trebuia
făcut, spunându-mi numele ţapinarului şi
pietrarului pe care trebuia să-i tocmesc şi unde
locuiau. Îmi spusese, de asemenea, şi numele
unui doctor, stăruind că ar fi singurul potrivit.
Asta însemnase încă o piedică, fiindcă doctorul
locuia destul de departe de Horshaw. Fusesem
nevoit să-i trimit vorbă şi nădăjduiam că va porni
imediat spre noi.
M-am uitat la femeia îngenuncheată, care,
foarte blând, îi ştergea fruntea preotului cu o
cârpă umedă. Părul lui alb, rar şi lipicios, îi era
dat pe spate, şi îşi rostogolea delirant ochii în
cap. Nu ştiuse că femeia avea să trimită după
Vraci, cerându-i ajutorul. Dacă ar fi ştiut, s-ar fi
împotrivit, aşa că era mai bine că nu mă putea
vedea acum.
Din ochii femeii curgeau lacrimi care scânteiau
în lumina lumânărilor. Era doar menajera lui,
adică nu-i era rudă, şi îmi amintesc că m-am
gândit că preotul trebuie să se fi purtat cu foarte
multă bunătate faţă de ea, dacă plângea atât de
mila lui.
— Doctorul o să vină curând, i-am zis eu, şi o
să-i dea ceva ca să-i mai aline durerea.
— De durere a avut parte toată viaţa lui, îmi
răspunse ea. Şi eu i-am dat multă bătaie de cap.
Asta l-a făcut să se teamă de moarte. Este un
păcătos şi ştie unde o să se ducă.
Indiferent ce fusese sau făcuse, bătrânul preot
nu merita ce i se întâmpla. Nimeni n-ar fi
meritat-o. Cu siguranţă, fusese un om curajos.
Ori curajos, ori foarte prost. Când duhul se
săturase de sâcâielile lui, încercase să se
descurce singur, folosindu-se de mijloacele
preoţeşti: clopotul, scriptura şi lumânarea. Dar
nu aşa o scoţi la capăt cu Întunericul. În cele mai
multe cazuri, strădaniile lui nici n-ar fi contat,
pentru că duhul pur şi simplu l-ar fi ignorat pe
preot cu exorcismul lui cu tot. Cel mult s-ar fi
mutat mai încolo, şi atunci preotul, cum se
întâmplă adesea, ar fi câştigat prestanţă în ochii
enoriaşilor.
Dar acesta era un duh din cea mai periculoasă
categorie cu care ne-am fi putut noi confrunta.
De obicei, noi le ziceam „spintecători de vite”, din
pricina hranei lor de căpetenie. Dar când preotul
începuse să se amestece, devenise chiar el
victima duhului. Iată de ce duhul era acum un
spintecător de temut, care dăduse de gustul
sângelui de om, iar preotul ar fi avut mare noroc
dacă ar mai fi scăpat cu viaţă.
În pardoseala bisericii era o crăpătură în zigzag,
care ducea de la picioarele altarului până la vreo
trei paşi dincolo de preot. În locul unde era cel
mai mult căscată, semăna cu o prăpastie şi avea
aproape o palmă lăţime. După ce despicase
pardoseala, duhul îl prinsese pe bătrânul preot
de un picior şi i-l trăsese în pământ până la
genunchi. Acum, în Întunericul de dedesubt, îi
sugea sângele, scoţându-i viaţa din el încetul cu
încetul. Era ca o lipitoare enormă şi umflată,
care-şi păstra victima în viaţă cât mai mult cu
putinţă, pentru a-şi prelungi desfătarea.
Orice aş fi făcut eu, nu se putea şti dacă preotul
avea să supravieţuiască sau nu. În orice caz,
trebuia să închid duhul. De acum încolo, după ce
băuse sânge de om, nu avea să se mai
mulţumească doar cu spintecat vitele.
„Salvează-l dacă poţi”, îmi spusese Vraciul, când
mă pregăteam să plec. „Dar, orice altceva ai vrea
să faci, asigură-te întâi că ai terminat cu duhul.
Asta este prima ta îndatorire.”
***
Am început să mă pregătesc şi eu.
Lăsându-l pe ajutorul de ţapinar să sape mai
departe puţul, m-am întors cu ţapinarul la
hambar. Ştia ce avea de făcut: mai întâi de toate,
a turnat apă într-o căldare mare, pe care o
adusese cu el. Acesta era unul dintre avantajele
de a lucra cu oameni care aveau experienţă în
astfel de treburi: veneau ei cu echipamentul
greu. Căldarea era un adevărat hârdău, din
doage zdravene de lemn, prinse cu inele metalice,
şi destul de încăpător cât să-l foloseşti şi pentru
un puţ de douăsprezece picioare adâncime.
După ce l-a umplut pe jumătate cu apă,
ţapinarul a început să presare o pulbere ruginie
din uriaşul său sac, pe care îl adusese din car.
Turna puţin câte puţin şi, după ce punea o
mână, amesteca bine cu un băţ solid.
Curând a devenit o muncă dificilă, pentru că,
treptat, amestecul s-a prefăcut într-o pastă
groasă, care cerea din ce în ce mai mult efort. Pe
deasupra mai şi puţea ca un stârv vechi de vreo
câteva săptămâni, ceea ce nu era de mirare,
având în vedere că pulberea aceea era din oase
pisate.
Rezultatul final avea să fie un clei vârtos şi, pe
măsură ce ţapinarul amesteca, năduşea mai tare
şi răsufla mai greu. Vraciul întotdeauna îşi
amesteca singur cleiul şi mă pusese şi pe mine
să exersez, dar acum timpul era foarte scurt, iar
ţapinarul avea muşchii potriviţi pentru asta.
Ştiind acest lucru, se apucase de lucru fără să
mai aştepte să i-o cer.
Când cleiul a fost gata, am început să adaug
pilitura de fier şi sarea din sacii, mult mai mici,
pe care îi adusesem eu, amestecând încet, ca să
fiu sigur că se împrăştie uniform în toată
compoziţia. Fierul este periculos pentru un duh
rău, pentru că prin el i se scurg puterile, iar
sarea îl arde. Odată intrat în puţ, acolo avea să
rămână, din pricină că partea de dedesubt a
lespezii şi interiorul puţului urmau să fie
căptuşite cu acest amestec, silindu-l să se
ghemuiască şi să stea în limitele spaţiului
dinăuntru. Bineînţeles, problema era să aduci
duhul în puţ, în primul rând.
Deocamdată, nu-mi băteam capul cu asta. În
sfârşit, şi ţapinarul şi eu am fost mulţumiţi de
rezultat. Cleiul era gata.
***
Cum puţul încă nu era terminat, nu aveam
altceva de făcut decât să-l aştept pe doctor pe
drumul strâmt şi întortocheat care ducea spre
Horshaw.
Ploaia se oprise şi aerul părea neclintit. Era
sfârşitul lui septembrie, iar vremea se
înrăutăţea. Curând, urma să avem parte de-o
adevărată furtună şi primul bubuit, neaşteptat,
înăbuşit, al tunetului dinspre apus mi-a sporit
încordarea. După vreo douăzeci de minute, am
auzit tropotul copitelor în depărtare. Mânându-şi
calul de parcă ar fi avut pe urma lui toţi diavolii
din iad, doctorul se ivi de după colţ, în galop
nebun, cu pelerina fluturându-i în spate.
Eu mă sprijineam în toiagul Vraciului, aşa că
n-a mai fost nevoie de prezentări şi, în orice caz,
doctorul călărise cu o asemenea viteză că îşi
pierduse răsuflarea. Am dat doar din cap către
el, iar el şi-a lăsat calul în spume să pască în
iarba înaltă din faţa bisericii şi m-a urmat, până
la uşa laterală. I-am ţinut-o deschisă, în semn de
respect, lăsându-l pe el să între primul.
Tata mă învăţase să arăt tuturor respect, pentru
că în felul acesta şi ceilalţi aveau să mă respecte,
la rândul lor. Nu-l cunoşteam pe doctorul acesta,
dar Vraciul stăruise asupra lui, aşa că ştiam că
trebuie să fie bun în meseria lui. Se numea
Sherdley şi avea un sac mare de piele neagră.
Părea la fel de greu ca al Vraciului, pe care îl
adusesem cu mine şi îl lăsasem în hambar.
Doctorul l-a lăsat jos pe al lui la vreo şase
picioare de pacient şi, neluând-o în seamă pe
femeie, cutremurată încă de suspine fără lacrimi,
a început să-l examineze.
Eu am stat în spatele lui şi puţin mai într-o
parte, ca să văd cât mai bine. Cu multă băgare de
seamă, i-a ridicat preotului pulpana sutanei,
dezvelindu-i picioarele.
Dreptul era subţire, alb şi aproape fără păr, dar
stângul, cel prins de duh, era stacojiu şi umflat,
cu venele purpurii ieşite în afară, care se
închideau la culoare cu cât erau mai apropiate
de crăpătura din pardoseală.
Doctorul clătină din cap şi răsuflă lung. Apoi i se
adresă îngrijitoarei, cu voce atât de scăzută, că
abia de i-am prins cuvintele:
— Va trebui să-l scoatem de aici, zise el. Este
singura speranţă.
La acestea, lacrimile femeii se porniră din nou
să-i curgă pe obraji, iar doctorul se uită la mine,
făcându-mi semn spre uşă. Afară, se rezemă cu
spatele de zid şi suspină.
— Cât mai aveţi până sunteţi gata? Întrebă el.
— Mai puţin de un ceas, doctore, i-am răspuns
eu, dar depinde de pietrar. El vine cu lespedea.
— Dacă durează mai mult, o să-l pierdem.
Adevărul este că oricum nu-i dau prea multe
şanse. Nu-i pot da nimic împotriva durerii,
pentru că trupul lui n-o să reziste la două doze şi
va trebui să-i administrez una mai puternică
înainte să-l amputez. Chiar şi atunci, şocul ar
putea să-l ucidă pe loc. Iar pentru faptul că va
trebui să-l mutăm imediat după operaţie,
situaţia se complică şi mai tare.
Am ridicat din umeri. Nu-mi plăcea să mă
gândesc la asta.
— Ştii exact ce trebuie făcut? Mă întrebă
doctorul, cercetându-mi faţa cu atenţie.
— Domnul Gregory mi-a explicat totul, i-am zis
eu, încercând să par încrezător.
Adevărul este că, dacă Vraciul se apuca să-ţi
explice un lucru, ţi-l explica de zece ori. Mă
punea apoi să repet lecţia, încă o dată şi încă o
dată, până era el mulţumit.
— Acum vreo cincisprezece ani, am avut de-a
face cu un caz asemănător, zise doctorul. Am
făcut tot ce ne-a stat în puteri, dar omul tot a
murit, şi era un tânăr fermier, sănătos şi voinic,
în floarea tinereţii. Nu putem decât să-i ţinem
pumnii. Câteodată, însă, bătrânii sunt mult mai
dârji decât ai crede.
A urmat o lungă tăcere, pe care am întrerupt-o
ca să verific un lucru care mă frământa.
— Aşadar, ştii şi dumneata că îmi trebuie nişte
sânge de-ai lui.
— Învaţă oul găina, mormăi doctorul, apoi îmi
zâmbi obosit şi arătă în jos, pe drumul către
Horshaw. Se apropie pietrarul, aşa că mai bine te
duci să-ţi vezi de treaba ta. Poţi să laşi restul în
seama mea.
Am ciulit urechea şi am auzit, în depărtare,
zgomotul unei căruţe apropiindu-se, şi atunci
am dat fuga să văd unde ajunseseră ţapinarii cu
lucrul.
Puţul era gata şi ei deja asamblaseră platforma
de lemn sub copac. Ajutorul ţapinarului se
urcase în copac şi fixa braţul şi scripeţii de o
creangă groasă. Dispozitivul avea mărimea unui
cap de om, era făcut din fier şi de el atârnau
lanţurile şi un cârlig uriaş. Urma să avem nevoie
de el ca să ridicăm lespedea grea şi apoi s-o
aşezăm cât se putea de precis deasupra puţului.
— A sosit pietrarul, am zis eu.
Numaidecât, amândoi au lăsat totul deoparte şi
m-au urmat spre biserică.
Acum, încă un cal aştepta pe drum, lespedea
fiind pusă în căruţa la care era înhămat. Până în
momentul acela, totul mersese strună, dar
pietrarul nu arăta prea mulţumit şi îmi ocolea
privirile. Cu toate acestea, fără întârziere, am
întors căruţa de-a curmezişul drumului, cu faţa
către poartă şi am intrat pe pajişte.
Odată ce-am ajuns lângă stejar, pietrarul a
strecurat cârligul prin belciugul din mijlocul
lespezii şi aceasta a fost ridicată din căruţă. Dacă
avea sau nu să se potrivească pe gura puţului,
trebuia să aşteptăm să vedem. Pietrarul fixase
bine belciugul, pentru că lespedea atârna
orizontal în lanţ, într-un echilibru perfect.
A fost coborâtă cu grijă până la doi paşi
deasupra gurii puţului. Apoi meşterul pietrar
mi-a dat vestea proastă.
Fiica lui cea mai mică era foarte bolnavă, cu
febră mare, aceeaşi care bântuia prin Comitat şi
care-l ţintuise şi pe Vraci la pat. Nevasta lui
veghea la căpătâiul micuţei, iar el trebuia să se
întoarcă fără întârziere acasă.
— Îmi pare rău, zise el, uitându-se în ochii mei
pentru prima oară. Dar lespedea este bună şi n-o
să ai nicio problemă. Pot să-ţi dau cuvântul meu
în privinţa asta.
L-am crezut. Făcuse tot ce putuse şi se ocupase
de lespede fără zăbavă, când ar fi trebuit mai
degrabă să stea lângă fiica lui. Prin urmare, i-am
plătit şi l-am lăsat să plece, mulţumindu-i în
numele Vraciului şi-al meu şi urându-i
însănătoşire grabnică fiicei lui.
Cu acestea, m-am întors să iau în mâna mea
frâiele problemei. La fel cum ştiu să şlefuiască
lespedea, pietrarii sunt specialişti în poziţionarea
acesteia şi de aceea mi-ar fi plăcut ca meşterul să
rămână pe-aproape, în caz că n-ar fi mers totul
bine. Totuşi, ţapinarul şi ajutorul său erau foarte
pricepuţi. Tot ce trebuia să fac era să-mi păstrez
capul pe umeri şi să fiu atent să nu comit vreo
greşeală stupidă.
Mai întâi, trebuia să lucrez repede şi să
căptuşesc interiorul puţului cu clei, după care
aveam să repet operaţiunea pentru faţa de jos a
lespezii, cu puţin înainte de a fi coborâtă
definitiv.
Am sărit în puţ şi, cu o bidinea, lucrând la
lumina felinarului pe care mi-l ţinea ajutorul
ţapinarului, am trecut la treabă. Se cerea multă
atenţie. Nu-mi era îngăduit să ocolesc niciun
locşor, cât de mic, pentru că acela ar fi fost de
ajuns ca duhul să scape. Iar cu puţul de numai
şase picioare adâncime, în loc de nouă, cum se
obişnuia, trebuia să fiu şi mai atent decât de
obicei.
Amestecul se îmbiba în pământ, în timp ce
lucram, ceea ce era de bine, căci altminteri ar fi
crăpat cu uşurinţă şi s-ar fi scorojit când
pământul s-ar fi uscat, în vară. Partea proastă
era că îmi venea mai greu să apreciez cât de mult
să dau, astfel încât stratul să fie îndeajuns de
gros. Vraciul îmi spusese că priceperea aveam
s-o dobândesc cu vremea. Până atunci, stătuse
el lângă mine, ca, la sfârşit, să-mi verifice
lucrarea şi să mai dea câteva pensule, de
siguranţă. Acum, trebuia să fac totul singur.
Pentru prima oară.
Când am terminat, am ieşit din puţ şi m-am
apucat să aranjez şi marginea de sus. De la
suprafaţă în jos, primii treisprezece inci, cât
măsura lespedea în grosime, gura puţului era
mai lungă şi mai largă decât puţul propriu-zis,
alcătuind un soi de bordură pe care lespedea
avea să se sprijine fără să-i lase duhului nicio
crăpătură, cât de mică, prin care să se poată
strecura. Bordura aceasta cerea multă atenţie,
pentru că reprezenta locul unde lespedea se lipea
de pământ.
În clipa în care am fost gata, a fulgerat şi, peste
câteva secunde, s-a auzit şi uruitul gros al
tunetului. Furtuna venise întins drept spre noi.
M-am întors la hambar, să iau un obiect
important din sacul meu. Era ceea ce Vraciul
numea „farfuria-momeală”. Făcută din metal,
era special lucrată pentru ce aveam noi nevoie, şi
avea trei găuri mici, la distanţe egale, aproape de
margine. Am scos-o din sac, am lustruit-o cu
mâneca şi-apoi am alergat spre biserică, să-i
spun doctorului că noi eram gata.
Când am deschis uşa, am simţit un puternic
miros de catran şi, imediat în stânga altarului,
am zărit un mic foc. Deasupra flăcărilor, pe nişte
pirostrii de metal, o oală bolborosea şi împroşca.
Doctorul Sherdley avea să se folosească de
catran ca să oprească sângerarea. Ungând apoi
ciotul piciorului cu el, împiedica rana să facă
gangrenă.
Am zâmbit în sinea mea când am văzut de unde
îşi făcuse rost doctorul de lemnul pentru foc.
Afară toate erau ude, aşadar luase singurul lemn
uscat disponibil.
Tăiase cu toporul una dintre stranele bisericii.
Fără îndoială că preotul n-ar fi fost foarte
mulţumit, dar asta i-ar fi putut salva viaţa. În
orice caz, acum era lipsit de cunoştinţă,
respirând foarte adânc, şi avea să rămână astfel
câteva ceasuri bune, până când se ducea efectul
doctoriei.
Din crăpătura pardoselii se auzea duhul
hrănindu-se. Era un soi de gâlgâit îngreţoşător,
amestecat cu sorbituri, care dovedea că sugea în
continuare sânge din picior. Era prea preocupat
ca să-şi dea seama că ne aflam pe aproape şi că
ne pregăteam să punem capăt ospăţului său.
N-am vorbit. Eu doar am dat din cap către
doctor, iar el mi-a răspuns în acelaşi fel. I-am
întins farfuria adâncă de metal ca să strângă în
ea sângele de care aveam nevoie, iar el a scos din
sacul lui un mic ferăstrău de metal şi a apropiat
dinţii reci şi strălucitori de fluierul piciorului
preotului, imediat sub genunchi.
Menajera stătea la fel cum o lăsasem, dar ţinea
ochii strâns închişi şi murmura ceva ca pentru
sine. Probabil se ruga şi era limpede că nu avea
să-i fie de prea mare ajutor doctorului. Aşadar,
cu un fior de groază, am îngenuncheat eu lângă
el.
Acesta a clătinat însă din cap.
— Nu e nevoie să vezi şi tu asta, zise el. Fără
îndoială că ai să fii martor la nişte lucruri şi mai
rele, într-o bună zi, dar nu trebuie să începi de
acum. Pleacă, băiete. Întoarce-te la treaba ta. Pot
să mă descurc şi singur. Trimite-i doar pe ceilalţi
doi, să mă ajute să-l sui în car, după ce termin.
Scrâşnisem din dinţi, pregătindu-mă să rezist,
dar n-am aşteptat să-mi spună de două ori că
puteam pleca. Cu nespusă uşurare, m-am întors
la puţ. Mai înainte de a ajunge, un ţipăt sfâşietor
a spintecat văzduhul, urmat de un hohot de
plâns îndurerat. Dar nu era preotul. El era
inconştient. Era menajera.
Ţapinarul şi ajutorul lui deja înălţaseră singuri
lespedea, fixând-o să stea atârnată şi se căzneau
s-o cureţe de noroi. Apoi, când ei au plecat spre
biserică, eu am înmuiat pensula în ceea ce mai
rămăsese din clei şi am întins un strat uniform
pe partea de dedesubt a lespezii.
Abia am avut timp să-mi admir opera, când
ajutorul ţapinarului se întoarse în fugă. În urma
lui venea ţapinarul, mişcându-se mult mai încet,
căci aducea farfuria cu sânge, atent să nu verse
vreo picătură. Vasul-momeală era o piesă foarte
importantă a echipamentului nostru. Vraciul
avea o colecţie întreagă, acasă, la Chipenden,
toate făcute după indicaţiile lui.
Am scos un lanţ lung din sacul Vraciului.
Prevăzut cu un inel mare, la unul dintre capete,
la celălalt avea trei lanţuri mai mici, fiecare
terminându-se cu un cârlig de metal. Am vârât
cele trei cârlige în găurile de pe marginea
vasului.
Când am ridicat lanţul de inel, vasul-momeală
atârna dedesubt într-un echilibru perfect,
aşadar n-a fost nevoie de cine ştie ce îndemânare
ca să-l cobor în puţ şi să-l aşez, cu grijă, drept la
mijloc.
Nu, îndemânarea consta în scoaterea celor trei
cârlige. Trebuia să fiu foarte atent şi să las lanţul
liber astfel încât cârligele să cadă de pe marginea
farfuriei fără să dea peste ea şi să verse sângele.
Ore în şir exersasem treaba asta şi, cu toate că
eram foarte încordat, am izbutit să desprind
cârligele de la prima încercare.
Acum nu ne mai rămăsese decât să aşteptăm.
***
Cum am mai spus, spintecătorii sunt unele
dintre cele mai periculoase duhuri, pentru că se
hrănesc cu sânge. De obicei, gândirea lor este
foarte rapidă şi plină de viclenie, dar, când se
hrănesc, gândesc foarte greoi şi le ia mult până
pricep ce se întâmplă.
Piciorul amputat era încă înfipt în despicătură
din pardoseala bisericii, iar duhul sugea
preocupat sângele din el, dar foarte încet, ca
să-şi prelungească plăcerea cât mai mult. Aşa
procedează orice spintecător. Soarbe şi suge,
fără să se gândească la nimic altceva, până când,
treptat, descoperă că din ce în ce mai puţin
sânge îi ajunge în gură. El mai vrea sânge, dar
sângele de băut are multe arome diferite, iar lui îi
place gustul celui pe care îl suge în clipa aceea. Îi
place foarte mult.
Aşadar, duhul nostru avea să vrea să mai bea
tot din cel din care băuse şi, când avea să
înţeleagă că restul trupului a fost separat de
picior, avea să plece după el. Iată de ce fusese
nevoie ca ţapinarii să-l mute pe preot până la
docar. În momentul acela, docarul ajunsese
probabil la marginea târgului Horshaw, fiecare
trop-trop al copitelor calului îndepărtându-l de
duhul aţâţat, înnebunit să mai bea sânge
dintr-acela şi nu de alt fel.
Un spintecător este ca un câine de vânătoare.
Avea să adulmece fără greş direcţia în care
fusese dus preotul.
De asemenea, avea să priceapă că sursa lui de
hrană se îndepărta din ce în ce mai tare. Însă, tot
atunci, avea să simtă şi altceva. Şi anume că
sânge dintr-acela din care îşi dorea el se afla
undeva foarte aproape.
Iată de ce pusesem vasul în puţ. Iată de ce vasul
acela se numea farfurie-momeală. Era ispita care
avea să-l ademenească pe spintecător în
capcană. Odată ce avea să între în puţ şi să se
apuce de băut din vas, noi trebuia să acţionăm
repede şi nu ne permiteam să facem nicio
greşeală.
Mi-am ridicat privirile. Ajutorul ţapinarului
stătea în picioare, pe platformă, cu o mână pe
capătul scurt al lanţului, gata să înceapă să
coboare lespedea. Ţapinarul stătea vizavi de
mine, cu mâna pe lespede, gata s-o dirijeze la
coborâre. Niciunul dintre ei nu părea câtuşi de
puţin înfricoşat, nici măcar încordat, şi
dintr-odată am fost foarte mulţumit că lucrez cu
oameni ca ei. Oameni care ştiau exact ce făceau.
Toţi ne jucam rolul, toţi făceam ceea ce trebuia
făcut, cât mai repede şi mai eficient cu putinţă.
Asta mă făcea să mă simt bine. Mă făcea să mă
simt o parte dintr-un ansamblu, în linişte, îl
aşteptam pe duh.
După vreo câteva minute, l-am auzit venind. La
început, a fost aidoma foşnetului vântului
printre copaci.
Numai că nu sufla nicio boare de vânt.
Văzduhul era cu desăvârşire neclintit şi, pe o
fâşie îngustă de cer înstelat, undeva între
marginea norului de ploaie şi orizont, se vedea
secera lunii, adăugându-şi palida lumină la
aceea răspândită de felinare.
Ţapinarul şi ajutorul său nu puteau auzi nimic,
bineînţeles, fiindcă niciunul nu era al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu, ca mine. Aşadar,
trebuia să-i avertizez eu.
— A pornit, am zis eu. Vă spun eu când.
Între timp, zgomotul apropierii duhului devenise
mai ascuţit, aproape ca un ţipăt, şi puteam
desluşi încă ceva: un soi de mârâit profund,
tunător. Veni străbătând rapid cimitirul,
ţinând-o drept către vasul cu sânge din fundul
puţului.
Spre deosebire de un duh obişnuit, un
spintecător este un pic mai periculos decât un
spirit, mai ales atunci când se hrăneşte. Chiar şi
atunci, cei mai mulţi oameni, deşi nu-l pot vedea,
îl pot simţi perfect, dacă le atinge cumva trupul.
Nici măcar eu nu vedeam mare lucru – doar ceva
fără formă şi de-o culoare bătând în trandafiriu.
Apoi am simţit o pală de aer aproape de obrazul
meu, iar spintecătorul a intrat în puţ.
Am spus „Acum!” către ţapinarul care, la rândul
lui, i-a făcut un semn din cap tovarăşului său,
care a strâns mai tare de capătul lanţului. Chiar
înainte de a trage de el, din puţ s-a auzit un
zgomot. De data aceasta era destul de puternic
cât să-l auzim toţi trei. Am aruncat iute o privire
către însoţitorii mei şi le-am văzut ochii holbaţi şi
gurile pungite de spaima a ceea ce se afla la
picioarele noastre.
Zgomotul pe care-l auzeam era al duhului care
se hrănea din vas. Era ca leorpăitul unei limbi
monstruoase, împletit cu pufnelile şi fornăielile
lacome ale unui animal carnivor uriaş. Aveam la
dispoziţie ceva mai puţin de un minut până ce
avea să termine tot din vas. Apoi avea să ne
adulmece nouă sângele. De acum era aţâţat şi
toţi eram buni de mâncat.
Ajutorul ţapinarului începu să slăbească lanţul,
iar lespedea coborî drept. Eu o dirijam dintr-o
parte, ţapinarul din cealaltă. Dacă ei săpaseră
puţul cu precizie, iar lespedea avea întocmai
dimensiunile notate pe schiţă, nu trebuia să fie
nicio problemă. Asta îmi spuneam eu în gând –
dar nu mă puteam opri să nu mă gândesc şi la
ultimul ucenic al Vraciului, bietul Billy Bradley,
care murise încercând să închidă un duh rău din
categoria aceasta. Lespedea se înţepenise,
prinzându-i degetele sub muchia ei. Mai înainte
să-l poată elibera ceilalţi, duhul îi muşcase
degetele şi-i supsese sângele. Murise în scurt
timp, din pricina şocului prea marii pierderi de
sânge. Nu mi-l puteam scoate din minte, oricât
mă străduiam.
Cel mai important lucru era să potrivim
lespedea deasupra gurii puţului din prima – şi,
bineînţeles, eu să-mi feresc degetele.
Ţapinarul era stăpân pe situaţie, suplinind rolul
meşterului pietrar. La semnalul lui, lanţul se
opri, când lespedea mai avea doar un sfert de inci
până să atingă pământul. Atunci se uită la mine,
fără pic de emoţie pe faţă, şi îşi ridică o
sprânceană. M-am aplecat şi am împins uşor
lespedea, astfel încât marginea dinspre mine să
fie în poziţie perfectă. Am mai verificat o dată, ca
să fiu sigur, apoi am dat din cap către ţapinar,
care i-a făcut semn tovarăşului său.
Scripetele s-a mai învârtit de vreo două ori şi
piatra s-a lăsat în jos, intrând din prima exact în
lăcaş, pecetluindu-l pe duh în puţ. Un răcnet de
mânie s-a ridicat dinspre spintecător, pe care
l-am auzit toţi trei. Dar nu mai conta, fiindcă de
acum era închis şi nu mai aveam de ce ne teme
din partea lui.
— Bună treabă! A strigat ajutorul de ţapinar,
sărind de pe platformă, cu un rânjet lăbărţat de
la o ureche la alta, pe toată faţa. S-a potrivit la
fix!
— Da, zise ţapinarul, glumind sec, poate că era
făcută pentru asta!
Am simţit o imensă uşurare, fericit că se
terminase totul. Atunci, în bubuitul tunetului şi
în licărul fulgerului ţâşnind drept deasupra
capetelor noastre şi luminând lespedea, am
observat, pentru prima oară, ceea ce meşterul
pietrar gravase pe ea şi m-am simţit deodată
foarte mândru.

Marea literă grecească beta, tăiată cu o linie în


diagonală, era semnul care arăta că un duh rău
zăcea închis sub lespede. Dedesubtul ei şi mai la
dreapta, cifra romană unu însemna că era un
duh de primul nivel de periculozitate. Existau
zece nivele în total, iar duhurile între nivelul unu
şi patru te puteau ucide. Apoi, sub aceste două
caractere, era scris numele meu, Ward, ca o
recunoaştere a meritului pe care-l avusesem în
ceea ce se făcuse.
Tocmai întemniţasem primul meu duh rău. Şi
acesta era un spintecător, nici mai mult nici mai
puţin!
CAPITOLUL 02
TRECUTUL VRACIULUI
Două zile mai târziu, întors la Chipenden,
Vraciul m-a pus să-i povestesc, de-a fir a păr, tot
ce se întâmplase. Când am terminat, m-a pus să
o iau de la început. Sfârşind de repetat, s-a
scărpinat în barbă şi a scos un oftat lung şi
zgomotos.
— Ce a spus doctorul despre smintitul ăla de
frate-meu? Întrebă Vraciul. Crede că-şi va
reveni?
— A spus că părea să fi trecut de ce a fost mai
rău, dar că era prea devreme să se pronunţe.
Vraciul dădu din cap gânditor.
— Ei, băiete, te-ai descurcat bine, zise el. Nu
găsesc nici un singur lucru despre care să-ţi
spun că l-ai fi putut face mai bine. Aşadar, te poţi
odihni, ai program de voie până la sfârşitul zilei.
Dar vezi să nu ţi-o iei în cap. Mâine ai treabă, ca
de obicei. După toate emoţiile astea, trebuie să
reintri în rutina strictă.
Ziua următoare m-a muncit de două ori mai
mult ca de obicei. Lecţiile au început îndată după
răsărit şi au inclus ceea ce numea el „practică”.
Cu toate că, între timp, legasem de-adevăratelea
un duh, practica a însemnat săparea de puţuri.
— Chiar trebuie să mai sap încă un puţ de
duhuri? Am întrebat eu, plictisit.
Vraciul mi-a aruncat o privire ucigătoare, iar eu
mi-am plecat ochii, simţindu-mă foarte prost.
— Crezi că nu mai e de nasul tău aşa ceva,
băiete? Întrebă el. Ei bine, greşeşti, nu te culca
pe-o ureche! Încă mai ai o grămadă de învăţat.
Poate c-ai legat primul tău duh, dar ai avut
oameni foarte pricepuţi care să te ajute. Într-o
bună zi, s-ar putea să fii nevoit să sapi puţul tu
însuţi şi încă s-o faci repede, ca să salvezi o viaţă.
După săpatul puţului şi căptuşitul lui cu sare şi
fier, a trebuit să exersez aducerea şi coborârea
vasului-momeală în puţ, fără să vărs nicio
picătură de sânge.
Bineînţeles, pentru că era doar o parte a
antrenamentului meu, foloseam apă şi nu sânge,
dar Vraciul o lua foarte în serios şi de obicei se
supăra dacă nu izbuteam din prima. Dar, de
data aceasta, n-a avut prilejul. Reuşisem la
Horshaw şi am rămas la fel de bun şi la exerciţii,
izbutind de zece ori la rând. Cu toate acestea,
Vraciul nu mi-a spus niciun cuvânt de laudă
şi-am început să mă simt puţin nedreptăţit.
După aceea, a urmat un exerciţiu care îmi
plăcea cu adevărat – folosirea lanţului de argint
al Vraciului. Aveam un stâlp de şase picioare
înălţime, aşezat în grădina dinspre soare-apune,
şi ceea ce trebuia să fac consta în a înfăşură, din
aruncare, lanţul în jurul lui. Vraciul mă punea
să stau la diferite distanţe de stâlp şi să exersez
mai bine de un ceas, fără să uit că, la un moment
dat, s-ar putea să am de înfruntat o vrăjitoare
adevărată, când, dacă aş rata, n-aş mai avea
parte de o a doua şansă. Era o metodă specială
de a folosi lanţul. Îl încolăceai pe braţul stâng şi-l
aruncai cu o zvâcnire din încheietura pumnului,
astfel încât se rotea invers acelor ceasornicului,
căzând într-o spirală la stânga, pentru a se
înfăşură pe stâlp şi a se strânge în jurul lui. De la
o distanţă de opt picioare, puteam acum să
arunc lanţul peste stâlp de nouă ori din zece
încercări, dar, ca de obicei, Vraciul era zgârcit cu
laudele.
— Nu-i rău, presupun, zise el. Dar nu ţi-o lua în
cap, băiete. O vrăjitoare în carne şi oase n-o să-ţi
facă serviciul să stea nemişcată până ţi-arunci tu
lanţul. Până la sfârşitul anului, aştept să
reuşeşti de zece ori din zece, fără excepţie!
La acestea, m-am simţit mai mult decât agasat.
Muncisem din greu şi făcusem mari progrese. În
plus de asta, tocmai legasem primul duh rău şi-o
făcusem fără niciun fel de ajutor din partea
Vraciului. M-am trezit întrebându-mă dacă el
făcea mai bine pe vremea când era ucenic!
După-amiaza, Vraciul îmi dădea voie în
biblioteca lui, ca să lucrez de unul singur, să
citesc şi să iau notiţe, dar mă lăsa să citesc
numai anumite cărţi. Era foarte riguros în
această privinţă. Eu nu-mi încheiasem încă
primul an de ucenicie, aşadar duhurile rele erau
principalul meu subiect de studiu. Dar, uneori,
când era dus cu treabă, nu mă puteam opri de a
nu arunca o privire şi prin câteva dintre celelalte
cărţi ale sale.
Astfel, după ce mi-am citit seria dată ca temă
despre duhuri, m-am îndreptat către cele trei
rafturi lungi de lângă fereastră şi am ales unul
dintre marile caiete cu însemnări legate în piele
din vârful raftului de sus. Acolo erau jurnalele,
unele dintre ele scrise de nişte vraci cu sute de
ani în urmă. Fiecare caiet cuprindea o perioadă
de vreo cinci ani.
De data aceasta, ştiam precis ce anume căutam.
Am ales unul dintre cele dintâi jurnale ale
Vraciului, curios să văd cum se descurcase el în
tinereţe şi dacă fusese în stare să facă lucrurile
mai bine decât mine. Bineînţeles, el fusese preot
mai înainte de a se pregăti să devină un vraci,
aşadar când începuse era destul de bătrân
pentru un ucenic.
În orice caz, am ales câteva pagini la întâmplare
şi-am început să citesc. I-am recunoscut scrisul
de mână, fireşte, dar dacă un străin ar fi citit un
fragment, pentru prima oară, n-ar fi ghicit că
Vraciul fusese cel care îl scrisese. Când vorbea,
graiul îi era tipic cel din Comitat, direct la obiect
şi fără niciun fir din ceea ce tatăl meu numea
„ifose şi sclifoseli”. Când scria, era diferit. Ai fi zis
că toate cărţile pe care le citise îi alteraseră
vorbirea, în vreme ce eu, cel mai adesea, scriu
cum vorbesc: dacă tata mi-ar citi vreodată
notiţele, ar fi mândru de mine şi ar şti că am
rămas tot fiul lui.
La început, ceea ce am citit nu părea deosebit de
cele mai recente însemnări ale Vraciului, în afară
de faptul că făcea mai multe greşeli. Ca de obicei,
era foarte sincer şi de fiecare dată explica
întocmai cum şi unde greşise. După cum îmi
spunea el mereu, era important să aşterni totul
pe hârtie şi să înveţi din experienţele trecutului.
Descria de pildă cum, într-o săptămână,
petrecuse ceasuri întregi făcând exerciţii cu
vasul-momeală, iar magistrul său se supărase
rău pe el, pentru că nu izbutise o medie mai
bună decât opt din zece încercări! Asta m-a făcut
să mă simt mult mai bine. Apoi am dat de un
fragment care mi-a ridicat şi mai tare moralul.
Vraciul nu îşi legase primul său duh până ce nu
făcuse optsprezece luni de ucenicie. Ba, mai
mult, acela fusese un duh păros şi nu un
spintecător periculos!
Nici că s-ar fi putut să găsesc vreo altă pagină
care să mă binedispună mai mult: în mod vădit,
Vraciul fusese un ucenic ascultător şi muncitor.
Multe dintre însemnările peste care am dat se
refereau la rutină, aşadar am trecut repede peste
paginile acelea, până ce am dat de momentul în
care magistrul meu devenise Vraci, lucrând pe
cont propriu. Văzusem tot ce avusesem nevoie să
văd şi eram pe punctul de a închide caietul, când
ceva mi-a atras privirea. Am dat paginile înapoi,
până la începutul povestirii, ca să fiu sigur, şi
iată ce am citit. Nu o reproduc exact, cuvânt cu
cuvânt, dar am o memorie destul de bună şi
relatarea mea este destul de fidelă. În plus, după
ce-am citit ceea ce scrisese el, cu siguranţă că nu
aveam cum să mai uit.

Pe la sfârşitul toamnei, am călătorit până


departe, în nordul Comitatului, chemat să
înfrunt o creatură supranaturală, care semăna
groaza în district de mult prea multă vreme.
Multe familii din partea locului suferiseră de pe
urma nemiloaselor sale mâini pi multe morţi și
schilodiri avuseseră loc.
Am intrat în pădure pe înserat. Toate frunzele
căzuseră şi putreziseră ori se uscaseră pe
pământ, iar turnul era ca un deget negru de
demon arătând spre cer.
O fată fusese văzută făcând semne disperate de
la singura fereastră a acestui turn, cerând
înnebunită ajutor. Creatura o răpise de la ai săi
şi acum o ţinea prizonieră, la bunul său plac,
între zidurile acelea jilave de piatră.
Mai întâi, am aprins un foc şi am stat
uitându-mă fix în flăcările sale, ca să-mi adun
curajul. Scoţându-mi gresia din sac, mi-am
ascuţit lama până ce n-am mai putut s-o ating
cu degetele fără să-mi dea sângele. În cele din
urmă, la miezul nopţii, m-am dus la turn şi am
bătut provocator în uşă cu toiagul.
Creatura a apărut învârtind pe deasupra
capului o ghioagă uriaşă şi mugind mânioasă.
Era un demon îmbrăcat în piei de animale,
duhnind a sânge şi a seu, şi m-a atacat cu o furie
dezlănţuită.
La început, m-am dat înapoi, aşteptând clipa
potrivită, dar când s-a năpustit din nou asupra
mea, mi-am scos lama din lăcaşul secret al
toiagului meu şi, cu toată puterea, i-am înfipt-o
în frunte. A căzut ca fulgerat, mort, la picioarele
mele, dar n-am simţit nicio strângere de inimă
pentru faptul că îi luasem viaţa, căci el ar fi ucis
iar fi iar, fără să se sature vreodată.
Atunci m-a strigat şi fata, glasul ei de sirenă
ademenindu-mă să urc scările de piatră. Acolo,
în camera cea mai de sus a turnului, am găsit-o
pe un pat de paie, legată strâns cu un lanţ lung
de argint.
Cu pielea ca laptele şi plete lungi de aur, era fără
îndoială cea mai frumoasă femeie pe care o
văzuseră ochii mei vreodată. Se numea Meg şi
m-a rugat fierbinte s-o scot din lanţul acela, iar
vocea ei era atât de convingătoare încât mi-a luat
minţile şi s-a învârtit pământul cu mine.
De îndată ce am scăpat-o de lanţul încolăcit în
jurul ei, şi-a lipit pătimaşă buzele de buzele mele.
Şi atât de dulci erau sărutările ei, că n-am mai
ştiut de mine în braţele ei.
M-am trezit cu soarele revărsându-se pe
fereastră şi abia atunci am văzut-o desluşit
pentru prima oară. Era una dintre vrăjitoarele
lamia şi avea pe ea semnul şarpelui. Cu toată
faţa ei frumoasă, şira spinării îi era acoperită cu
solzi mari, verzi şi galbeni.
Clocotind de mânie pentru că fusesem înşelat,
am legat-o din nou cu lanţul de argint şi am
târât-o tot drumul până la Chipenden, ca s-o
închid definitiv într-un puţ.
Când am dezlegat-o, s-a zbătut cu atâta putere,
încât de-abia, de-abia am izbutit s-o ţin şi-am
fost silit s-o trag de lungile sale plete printre
copaci, în vreme ce ea răcnea şi ţipa să scoale şi
morţii din groapă. Ploua cu găleata, iar ea
aluneca pe iarba udă, dar am continuat s-o
târăsc pe pământ, deşi mărăcinii îi zgâriau
braţele şi picioarele ei goale. A fost o cruzime, dar
a trebuit s-o fac.
Dar când am încercat s-o împing peste marginea
puţului, mi-a îmbrăţişat strâns genunchi şi a
început să plângă sfâşietor.
Am stat astfel în cumpănă, pe marginea puţului,
o bună bucată de vreme, chinuit de nehotărâre,
gata să mă prăbuşesc eu însumi în puţ, până
când, în cele din urmă, am luat o decizie pe care
se prea poate s-o regret cândva.
Am ajutat-o să se ridice în picioare, am luat-o în
braţe şi am plâns amândoi. Cum aş fi putut s-o
închid în puţ, când mi-am dat seama c-o iubeam
mai presus de sufletul meu?
I-am cerut iertare, după care, ţinându-ne de
mână, ne-am îndepărtat împreună de puţ.
În urma acestei întâlniri am câştigat un lanţ de
argint, o unealtă scumpă, care, altfel, m-ar fi
costat multe luni de trudă ca s-o dobândesc. La
ceea ce am pierdut sau aş mai putea pierde încă,
nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
Frumuseţea este o primejdie cumplită; îl leagă
pe un bărbat mai strâns decât un lanţ de argint
pe o vrăjitoare.

Nu-mi venea să cred ce citisem! Vraciul îmi


spusese, nu o dată, să mă păzesc de femeile
frumoase, dar iată că el îşi încălcase propria
regulă! Meg era o vrăjitoare şi, cu toate acestea,
n-o închisese într-un puţ!
Am răsfoit în grabă restul caietului,
aşteptându-mă să mai găsesc vreun cuvânt
despre ea, dar nu mai era nimic – absolut nimic!
De parcă încetase să mai existe.
Ştiam destul de multe despre vrăjitoare, dar nu
auzisem niciodată până atunci despre o
vrăjitoare lamia, aşa că am pus caietul la loc şi
am căutat în raftul de dedesubt, unde cărţile
erau aranjate în ordine alfabetică. Am deschis-o
pe cea intitulată Vrăjitoare, dar n-am dat peste
nicio notiţă despre vreuna numită Meg. De ce
Vraciul nu scrisese despre ea? Ce se întâmplase
cu ea?
Mai era încă în viaţă? Se mai afla pe undeva, în
libertate, prin Comitat?
Ardeam de curiozitate şi mi-a venit încă o idee.
Am tras afară un registru mare, de pe raftul cel
mai de jos. Acesta era intitulat Bestiarul şi avea,
în ordine alfabetică, lista tuturor soiurilor de
făpturi, inclusiv vrăjitoare, în cele din urmă, am
găsit titlul pe care îl căutam: Vrăjitoarele lamia.
Se părea că vrăjitoarele lamia nu erau originare
din Comitat, ci veniseră de pe nişte meleaguri de
peste mare. Se fereau de lumina soarelui, dar,
noaptea, prindeau bărbaţii în cursă şi le beau
sângele. Îşi puteau schimba înfăţişarea şi se
împărţeau în două categorii distincte: sălbaticele
şi domesticele.
Sălbaticele erau vrăjitoarele lamia în starea lor
naturală, periculoase şi imprevizibile, cu foarte
puţine asemănări cu înfăţişarea omenească.
Toate aveau solzi în loc de piele şi gheare în loc de
unghii. Unele umblau pe pământ în patru labe,
în vreme ce altele aveau aripi şi pene în partea
superioară a trupului şi puteau zbura pe
distanţe scurte.
Dar o lamia sălbatică putea deveni o lamia
domestică, însoţindu-se cu oamenii şi
împărtăşindu-le traiul.
Încetul cu încetul, lua forma unei femei şi avea
înfăţişare omenească, mai puţin fâşia îngustă de
solzi verzi şi galbeni care rămânea vizibilă de-a
lungul şirei spinării. Era cunoscut faptul că
unele lamia domestice ajunseseră chiar să
adopte aceleaşi credinţe ca oamenii. Adesea
încetau să fie vrăjitoare rele şi deveneau benigne,
acţionând pentru binele celorlalţi.
Oare Meg devenise, în cele din urmă, benignă?
Avusese oare dreptate Vraciul să n-o închidă în
puţ?
Deodată, mi-am dat seama cât de târziu se
făcuse şi am ieşit în fugă din bibliotecă, la lecţiile
mele, cu creierul vuind. La câteva minute după
aceea, magistrul meu şi cu mine ne aflam la
marginea grădinii de la apus; pe sub copacii care
îngăduiau o vedere clară asupra dealurilor,
soarele de toamnă se scobora la orizont. M-am
aşezat, ca de obicei, pe bancă, gata să iau notiţe,
în vreme ce Vraciul dicta, plimbându-se cu paşi
mari încoace şi-ncolo. Dar nu mă puteam
concentra.
Am început cu lecţia de latină. Aveam un
carneţel special pentru regulile de gramatică şi
pentru cuvintele noi pe care mă învăţa Vraciul.
Erau o mulţime de liste, iar caietul era aproape
plin.
Voiam să-l provoc pe Vraci să vorbească despre
ceea ce tocmai citisem, dar cum aş fi putut? Eu
însumi încălcasem regula de a nu-mi vârî nasul
decât în cărţile pe care mi le indica el. N-ar fi
trebuit să-i citesc jurnalele acum şi îmi părea rău
că o făcusem. Dacă i-aş fi spus ceva despre asta,
ştiam că s-ar fi supărat.
Din pricina celor pe care le citisem în bibliotecă,
am descoperit că mi-e din ce în ce mai greu să fiu
atent la ceea ce-mi spunea. În plus, mi-era şi
foame şi nu mai aveam răbdare până la ora
mesei. De obicei, serile erau ale mele şi eram
liber să fac orice aş fi poftit, dar în ziua aceea mă
punea din greu la muncă. Totuşi, mai era mai
puţin de o oră până la apusul soarelui, iar partea
cea mai neplăcută a lecţiilor se dusese.
Atunci am auzit un sunet care m-a făcut să
bodogănesc în sinea mea.
Era dangătul unui clopot. Nu al unuia de
biserică. Nu, era un dangăt mai ascuţit, mai
subţire, al unui clopot mult mai mic – cel folosit
de vizitatorii noştri. Nimănui nu îi era îngăduit să
urce până la casa Vraciului, aşadar, când
oamenii voiau să-l anunţe pe magistrul meu că
aveau nevoie de ajutorul său, veneau doar până
la răscruce şi trăgeau clopotul de acolo.
— Du-te şi vezi ce e, băiete, zise Vraciul, făcând
un semn cu capul în direcţia clopotului.
În mod obişnuit, ne-am fi dus amândoi, dar el
era încă foarte slăbit după boală.
Nu m-am grăbit. Odată ce-am ieşit din raza
casei şi a grădinilor, am încetinit pasul, ca la o
plimbare de voie. Era prea în prag de asfinţit ca
să mai intervenim cumva în seara aceea, mai
ales că Vraciul nu era refăcut pe de-a-ntregul,
aşadar oricum până în dimineaţa următoare
n-avea să se mişte un pai. La întoarcere, aveam
să-i povestesc Vraciului care era necazul şi să-i
dau amănunte la masa de seară. Cu cât mă
întorceam mai târziu, cu atât mi-ar fi rămas mai
puţin de scris. Făcusem destule pentru o singură
zi şi mă durea încheietura mâinii de atâta scris.
Străjuită de sălcii, cărora pe la noi prin Comitat
li se zice „copăcei de nuieluşe”, răscrucea era un
loc sumbru chiar şi ziua în amiaza mare şi
întotdeauna îmi dădea fiori. Şi-asta mai ales din
pricină că nu ştiai niciodată cine te-ar fi putut
aştepta acolo; pe de altă parte, cei care te
aşteptau aproape întotdeauna îţi aduceau veşti
rele, căci de aceea şi veneau. Aveau nevoie de
ajutorul Vraciului.
De data aceasta, cel care aştepta era un băiat.
Purta ghete grosolane, de miner, şi-avea unghiile
foarte murdare. Arătând şi mai tulburat decât
mine, şi-a turuit povestea atât de repede, încât
n-am putut să-l urmăresc şi-a trebuit să-l rog s-o
repete. Când el a plecat, am pornit şi eu înapoi
către casă.
Nu mai mergeam agale, alergam.
Vraciul stătea pe bancă, ţinându-şi capul
plecat. Când m-am apropiat, şi-a ridicat privirile,
iar chipul lui părea întristat. Am ghicit că ştia
deja ce urma să-i spun, dar i-am spus-o totuşi.
— O veste rea din Horshaw, am zis eu,
încercând să-mi regăsesc suflul. Îmi pare rău,
dar este despre fratele dumitale. Doctorul n-a
putut să-l salveze. A murit ieri-dimineaţă, cu
puţin înainte de venirea zorilor, înmormântarea
este vineri dimineaţă.
Vraciul a suspinat o dată prelung şi adânc, dar
n-a scos niciun cuvânt, vreo câteva minute. Eu
nu ştiam ce să zic, aşa că am păstrat tăcerea.
Mi-era greu să deduc ce simţea. Cum nu-şi
vorbiseră de mai bine de patruzeci de ani, nu se
putea spune că fuseseră foarte apropiaţi, dar
preotul fusese totuşi fratele lui şi, foarte
probabil, Vraciul avea şi nişte amintiri plăcute
despre el – poate din vremea de dinainte de a se
certa sau de când erau amândoi copii.
În cele din urmă, Vraciul mai oftă o dată şi rupse
tăcerea:
— Vino, băiete, zise el. Putem să ne aşezăm la
masă şi mai devreme.

Am mâncat în tăcere. Vraciul abia de-a ciugulit


puţin, şi m-am întrebat dacă era din pricina
veştii despre moartea fratelui său ori pentru că
încă nu-şi regăsise pofta de mâncare după boală.
De obicei spunea câteva cuvinte, chiar dacă
numai pentru a mă întreba cum îmi plăcuse
mâncarea. Era aproape un ritual, pentru că
trebuia să-l lăudăm mereu pe duhul domesticit
al Vraciului, care ne pregătea toate mesele şi
care, altminteri, devenea ursuz. Lauda de la
masa de seară era foarte importantă, altfel ouăle
cu slănină ar fi fost scrum a doua zi dimineaţă.
— Iată cu-adevărat o tocăniţă gustoasă, am zis
eu, la sfârşit. Nici nu mai ştiu de când n-am mai
mâncat una la fel de bună.
Duhul era cel mai adesea invizibil, dar uneori se
mai arăta sub forma unui motan portocaliu
uriaş; dacă era cu adevărat mulţumit, se freca de
picioarele mele, pe sub masa din bucătărie. De
data aceasta, nu se auzi nici măcar torcând
încetişor. Ori n-o spusesem eu convingător, ori
păstra tăcerea din pricina veştii rele.
Vraciul îşi împinse deodată farfuria deoparte şi
se scărpină în barbă cu mâna stângă.
— Plecăm la Priestown, anunţă scurt. Pornim
chiar mâine, de cum se luminează.
Priestown? Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
Vraciul ocolea oraşul acela de parcă ar fi fost
ciumat şi îmi spusese, cândva, că n-ar pune
niciodată piciorul acolo. Nu-mi explicase
motivele, nici eu nu-l întrebasem, pentru că
întotdeauna îţi dădeai seama când nu voia să-ţi
explice ceva. Dar când ajunseserăm, într-un
rând, la o aruncătură de băţ de coastă şi trebuia
să trecem râul Ribble, ura Vraciului pentru
oraşul acela fusese chiar o pacoste. În loc s-o
luăm pe podul din Priestown, fuseserăm nevoiţi
să mergem mile întregi în direcţia opusă coastei,
până la următorul pod, ca astfel să ne ţinem cât
mai departe de el.
— De ce? Întrebai eu, şi vocea abia mi-era mai
mult de-o şoaptă, neştiind dacă vorbele mele
aveau să-l scoată din fire. Eu credeam că ar
trebui să mergem la Horshaw, pentru
înmormântare.
— Chiar la înmormântare mergem, băiete, zise
Vraciul, cu glasul foarte liniştit şi răbdător.
Neghiobul meu de frate doar a lucrat în Horshaw,
dar era un preot, iar când moare un preot în
Comitat, corpul îi este dus la Priestown şi i se
face o slujbă de înmormântare în marea
catedrală, mai înainte de a fi îngropat în cimitirul
de acolo. Aşadar, ne vom duce să ne luăm
rămas-bun cum se cuvine. Dar nu este singurul
motiv. Am lăsat o treabă neterminată în oraşul
ăla nenorocit. Ia-ţi carnetul de notiţe, băiete.
Alege o pagină nouă şi scrie, ca titlu…
Nu-mi terminasem tocana, dar am făcut ce mi-a
cerut fără întârziere. Când spusese „o treabă
neterminată”, am ştiut că se referea la o treabă
de vraci, aşa că mi-am scos din buzunar
călimara cu cerneală şi-am aşezat-o pe masă,
lângă farfurie.
Deodată m-a fulgerat un gând.
— E vorba de spintecătorul pe care l-am legat
eu? Crezi că a scăpat? Dar pe cuvânt că n-a fost
timp de săpat nouă picioare. Crezi că s-a mutat
în Priestown?
— Nu, băiete, tu ai făcut foarte bine. E ceva mult
mai rău decât ce-a fost acolo. Oraşul ăla e
blestemat! Blestemat cu o creatură pe care am
înfruntat-o ultima oară acum mai bine de
douăzeci de ani. Atunci m-a biruit şi m-a ţintuit
la pat pentru aproape şase luni de zile. De fapt,
aproape că m-a omorât. De atunci, n-am mai
trecut niciodată pe acolo, dar, de vreme ce acum
tot trebuie să vizităm acel loc, aş putea foarte
bine să încerc să închei socotelile. Nu, nu este un
simplu spintecător creatura care otrăveşte
oraşul acela blestemat. Este un demon străvechi,
numit „Urgia”, şi este singurul de felul lui. Îi tot
cresc puterile, aşa că trebuie făcut ceva şi eu nu
mai pot amâna.
Am scris Urgia în capul paginii noi, dar atunci,
spre marea mea dezamăgire, Vraciul a clătinat
deodată din cap şi a căscat zgomotos.
— Gândeşte-te la subiectul ăsta, băiete, căci o
să-l las pe mâine. Mai bine termini de mâncat. O
să pornim la drum devreme, în zori de zi, aşa că
ai face mai bine să te duci la culcare.
CAPITOLUL 03
URGIA
Am pornit îndată după răsăritul soarelui, eu
cărând sacul greu al Vraciului, ca de obicei. Dar
după vreun ceas mi-am dat seama că drumul
nostru avea să dureze pe puţin două zile. De
regulă, Vraciul mergea îngrozitor de repede,
Silindu-mă să fac eforturi ca să mă ţin de el, dar
acum era încă slăbit, îşi pierdea una-două
răsuflarea şi se tot oprea să se odihnească.
Era o zi frumoasă, însorită, cu doar o boare de
aer rece de toamnă. Cerul era senin, iar
păsărelele cântau, însă eu nu luam seama la
nimic. Nu-mi stătea mintea decât la Urgie.
Ceea ce mă îngrijora era faptul că Vraciul fusese
deja aproape ucis odată, când încercase să
supună demonul. Acum era mai bătrân şi, dacă
nu avea să-şi recapete forţele curând, cum putea
nădăjdui c-o să-l înfrângă de data aceasta?
Aşadar, pe la amiază, când ne-am oprit pentru
un popas mai lung, m-am hotărât să-i cer să-mi
spună totul despre acest spirit înfricoşător. Nu
l-am întrebat imediat, pentru că, spre
surprinderea mea, pe când şedeam amândoi pe
un trunchi de copac doborât, a scos o bucată de
pâine şi o halcă mare de şuncă din sacul lui,
tăind pentru fiecare câte o porţie zdravănă din
amândouă. De obicei, când porneam la drum să
rezolvăm o problemă, ne amăgeam foamea cu o
fărâmiţă de brânză, fiindcă regula era că trebuia
să posteşti înainte de a înfrunta Întunericul.
Totuşi, mi-era foame, aşa că n-aveam de ce mă
plânge. Mi-am spus că probabil era timp destul
să postim după ce se va încheia înmormântarea
şi că, deocamdată, Vraciul avea nevoie de hrană,
pentru a-şi reface forţele.
În cele din urmă, când am terminat de mâncat,
am tras adânc aer în piept, mi-am scos
carneţelul şi l-am întrebat, în sfârşit, despre
Urgie. Spre mirarea mea, mi-a cerut să las
carneţelul deoparte.
— Poţi să scrii şi mai târziu, când ne vom
întoarce, zise el. De altfel, şi eu mai am o
grămadă de învăţat despre Urgie, aşa că n-are
niciun rost să scrii ceva pe care s-ar putea să-l
modifici, mai târziu.
Cred că am rămas pur şi simplu cu gura
căscată. Vreau să spun, întotdeauna crezusem
că Vraciul ştie cam tot ce e de ştiut despre
Întuneric.
— Nu te mira aşa, băiete, zise el. După cum ştii,
continui să scriu şi eu într-un carnet de notiţe,
cum vei face şi tu, dacă vei ajunge la vârsta mea.
Niciodată nu încetăm să învăţăm în meseria asta
a noastră, iar primul pas către cunoaştere este
să ne recunoaştem propria neştiinţă. După cum
ţi-am mai spus, Urgia este un demon străvechi,
foarte primejdios, care până acum m-a biruit,
mărturisesc cu ruşine. Dar să sperăm că de data
aceasta nu va izbuti. Prima noastră problemă o
să fie să dăm de el, continuă Vraciul. Trăieşte în
catacombele de sub catedrala din Priestown –
mile întregi de tunele.
— La ce folosesc catacombele? Am întrebat eu,
curios să aflu de ce săpase cineva atâtea tunele.
— Sunt pline de cripte, băiete, camere mortuare
subpământene, în care sunt puse rămăşiţele
celor din vechime. Tunelele astea au existat cu
mult înainte de a fi construită catedrala. Dealul
era deja gol pe dinăuntru când au venit aici cei
dintâi preoţi, cu bărcile, dinspre apus.
— Păi şi catacombele cine le-a construit?
— Unii îi numesc pe constructorii acestora
„Poporul Mic”, din pricina înălţimii oamenilor
acelora, dar adevăratul lor nume era segantii. Nu
se ştie prea mare lucru despre ei decât că Urgia a
fost, cândva, zeul lor.
— Este o divinitate?
— Da, întotdeauna a fost o forţă redutabilă, iar
Poporul Mic de odinioară i-a recunoscut puterea
şi i s-a închinat. Socotesc că Urgiei i-ar plăcea să
fie din nou o divinitate. Vezi tu, s-a obişnuit să
hălăduie liber prin Comitat. De-a lungul
veacurilor, s-a schimbat, a devenit malefic şi a
chinuit Poporul Mic zi şi noapte, aţâţându-l pe
frate împotriva fratelui, nimicind ogoarele,
arzând casele, sfârtecându-i pe nevinovaţi. Îi
plăcea să vadă oamenii trăind în frică şi în
sărăcie, împilându-i până când să li se pară că
viaţa nici nu mai merită trăită. Acelea au fost
vremuri negre, cumplite pentru segantii.
Dar a făcut prăpăd nu doar în poporul de rând.
Segantii aveau un rege vrednic, pe nume Heys.
Acesta şi-a înfrânt toţi duşmanii în bătălii şi a
încercat să-şi facă poporul puternic şi prosper.
Dar exista un duşman pe care nu-l putea
înfrânge: Urgia. Fără veste, demonul i-a cerut
regelui Heys un tribut anual. Bietului om i s-a
poruncit să-şi sacrifice toţi cei şapte fii, începând
cu cel mai în vârstă. Câte un fiu în fiecare an,
până ce niciunul nu avea să mai fie în viaţă. Era
mai mult decât putea îndura un tată. Dar,
cumva, Naze, ultimul său fiu, a izbutit să-l
închidă pe demon în catacombe. Nu ştiu cum a
făcut-o – poate că dacă aş şti mi-ar fi mai uşor să
înving creatura aceasta. Ştiu numai că ieşirea în
lume i-a fost oprită cu o poartă de argint ferecată
– ca multe alte creaturi de-ale Întunericului,
n-are nicio putere în faţa argintului.
— Adică, după atâta timp, este încă prizonier
acolo?
— Da, băiete. Este închis acolo, jos, până când
cineva o să descuie poarta aceea şi o să-l
elibereze. Este un lucru cunoscut şi toţi preoţii îl
ştiu bine. Şi-l transmit din generaţie în generaţie.
— Şi nu mai există nicio altă cale pentru demon
de a ieşi afară? Cum de poate Poarta de Argint
să-l ţină închis?
— Nu ştiu, băiete. Tot ce ştiu este că Urgia e un
demon întemniţat în catacombe şi că poate scăpa
doar prin poarta aceea.
Mi-a stat pe limbă să-l întreb de ce nu îl lăsam
acolo, din moment ce era închis şi nu avea cum
să scape, dar mi-a răspuns mai înainte de a-mi
rosti întrebarea cu voce tare. Vraciul mă
cunoştea de-acum destul de bine şi ghicea fără
greş ce era în mintea mea.
— Mă tem, băiete, că nu putem lăsa pur şi
simplu lucrurile aşa cum sunt. Vezi tu, şi-a
recăpătat puterile. N-a fost dintotdeauna un
spirit şi atât. Asta i s-a întâmplat doar după ce a
fost închis. Mai înainte, când a fost în culmea
puterii sale, a avut şi un corp, de carne şi oase.
— Cum arăta? Am întrebat eu curios.
— O să afli mâine. Înainte de a intra în catedrală
la slujba de înmormântare, uită-te în sus, la
piatra sculptată chiar deasupra uşilor
principale. Este o bună reprezentare a
monstrului, aceeaşi înfăţişare sub care foarte
probabil ai să-l vezi.
— Vrei să spui că dumneata l-ai văzut?
— Nu, băiete. Acum douăzeci de ani, când am
încercat prima oară să-l nimicesc, Urgia era încă
spirit. Dar se zvoneşte că puterea i-a crescut atât
de mult, încât acum ia forma altor creaturi.
— Cum adică?
— Adică a început să-şi schimbe forma de spirit
şi nu va mai trece mult până când va fi destul de
puternic încât să-şi reia înfăţişarea lui
adevărată, originală. Atunci, va fi în stare să facă
ce vrea din oricine. Iar primejdia cea mare este că
ar putea sili pe cineva să descuie Poarta de
Argint. Acesta este cel mai îngrijorător lucru
dintre toate.
— Dar de unde îşi trage puterile? Am vrut eu să
aflu.
— În primul rând din sânge.
— Sânge?
— Da. Sângele de animale – şi de oameni. Setea
lui e de neostoit. Dar, din fericire, spre deosebire
de un spintecător, nu se poate hrăni cu sângele
de om decât dacă îi este dat de bunăvoie…
— De ce ar vrea cineva să-i dea sângele lui? Am
întrebat eu, uluit de această posibilitate.
— Pentru că Urgia intră în minţile oamenilor. Îi
ispiteşte cu bani, onoruri şi putere – numeşte-le
tu pe celelalte. Dacă nu poate obţine ce-şi
doreşte prin convingere, îşi chinuie victimele.
Uneori, le ademeneşte jos, în catacombe, şi le
ameninţă cu ceea ce numim noi „tescuirea”.
— Tescuirea? Am repetat eu.
— Da, băiete. Demonul se poate face atât de
greu, încât unele dintre victimele sale sunt găsite
turtite de tot, cu oasele fărâmate şi trupurile
strivite, una cu pământul – de trebuie să le râcâi
de pe jos ca să le poţi înmormânta. Asta
înseamnă că au fost „tescuite” şi nu e deloc o
privelişte plăcută. Urgia nu se poate hrăni cu
sângele nostru în pofida voinţei noastre, dar ţine
minte că suntem totuşi vulnerabili la tescuire.
— Tot nu înţeleg cum îi poate convinge pe
oameni să facă aşa ceva, când el este prizonier în
catacombe, am zis eu.
— Poate citi gândurile, poate trimite vise, poate
slăbi şi schimba voinţa fiinţelor de deasupra
catacombelor. Câteodată, poate chiar vedea prin
ochii lor. Influenţa lui se întinde în sus, până în
catedrală şi prezbiteriu, şi îi chinuie pe preoţi. În
felul acesta îşi înfăptuieşte blestemăţiile de ani
de zile.
— Prin mijlocirea preoţilor?

— Da, mai ales prin aceia care sunt mai slabi de


minte. Ori de câte ori reuşeşte să ajungă la ei, îi
foloseşte să-şi întindă răul. Fratele meu, Andrew,
este lăcătuş în Priestown şi nu o dată mi-a trimis
veşti despre ce se întâmplă. Urgia ia în stăpânire
mintea şi voinţa. Îi împinge pe oameni să facă ce
vrea el, înăbuşindu-le vocea raţiunii şi
înclinaţiile spre bunătate: ei devin lacomi şi
nemiloşi, asupresc şi împilează, îi jefuiesc pe cei
săraci şi bolnavi. În Priestown, zeciuiala se
strânge acum de două ori pe an.
Ştiam ce era zeciuiala. O zecime din ceea ce se
producea în ferma noastră într-un an trebuia
plătită, ca taxă, bisericii locului. Aşa era legea.
— Şi s-o plăteşti o dată este destul de greu,
continuă Vraciul, dar, de două ori, te-aduce în
sapă de lemn. Da, încă o dată demonul i-a
îngenuncheat pe oameni sub jugul fricii şi al
sărăciei, întocmai cum le-a făcut cândva şi
segantii-lor. Este una dintre cele mai pure şi mai
funeste manifestări ale Întunericului pe care
le-am întâlnit vreodată. Însă situaţia aceasta nu
mai poate dura. Trebuie să-i pun capăt, o dată
pentru totdeauna, mai înainte de a fi prea târziu.
— Şi cum o să facem asta? Am întrebat eu.
— Păi, nu sunt sigur că ştiu într-adevăr cum,
deocamdată. Urgia este un vrăjmaş periculos şi
ager la minte; este în stare să ne citească
gândurile şi să ştie exact ce vrem să facem, mai
înainte de a ne da seama noi înşine.
Dar, în afară de argint, mai are un punct slab,
care-i dă serios de furcă. Femeile îl fac foarte
nervos şi încearcă să le ocolească. Nu poate sta
în preajma lor. Ei, neputinţa aceasta i-o pot
înţelege foarte bine, dar cum să mă folosesc de ea
în favoarea noastră, trebuie să mă mai gândesc.
Vraciul mă prevenise adeseori să mă feresc de
fete şi, din anumite motive, mai ales de cele cu
pantofi ascuţiţi. Aşadar, eram obişnuit să-l aud
spunând lucruri din acestea. Dar acum, când
ştiam despre el şi Meg, m-am întrebat dacă ea nu
jucase vreun rol, de ajunsese să vorbească în
felul acela.
Ei bine, magistrul meu îmi dăduse, cu
siguranţă, destule subiecte la care să mă
gândesc. Nu conteneam să mă mir de toate acele
biserici din Priestown, şi de preoţi şi de enoriaşi,
toţi crezând în Dumnezeu. Oare se putea ca toţi
să păcătuiască? Dacă Dumnezeul lor era atât de
puternic, de ce nu făcea el ceva în privinţa
Urgiei? De ce îi îngăduia el să-i ispitească pe
preoţi şi să-şi întindă puterea malefică în oraş?
Tata era credincios, deşi nu se ducea niciodată la
biserică. Niciunul din familia noastră nu se
ducea, din pricină că treburile fermei nu se
opreau duminica şi întotdeauna aveam ba de
muls, ba de făcut alte corvezi. Însă asta m-a
făcut să mă întreb deodată în ce credea Vraciul
oare, mai ales amintindu-mi ce-mi spusese
mama – că fusese, odinioară, el însuşi preot.
— Dumneata crezi în Dumnezeu? L-am întrebat
eu.
— Obişnuiam să cred în Dumnezeu, răspunse
Vraciul, cu un chip foarte gânditor. Când eram
copil, nu m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu
nicio clipă, dar, după aceea, m-am schimbat.
Vezi tu, băiete, când ai ajuns la vârsta mea,
începi să-ţi pui întrebări. Aşadar, acuma nu mai
sunt sigur, dar sunt încă deschis. Însă pot să-ţi
spun un lucru, continuă el. De vreo două sau trei
ori în viaţa mea am fost la mare ananghie, încât
n-aş fi crezut că mai scap cu viaţă. Înfruntasem
Întunericul şi aproape că mă resemnasem, deşi
nu de tot, cu gândul că aveam să mor. Ei, şi
atunci, când totul părea pierdut, am simţit cum
capăt noi puteri. De unde anume veneau, pot
numai încerca să ghicesc. Dar, odată cu puterile
acelea, venea şi un nou simţământ. Că era
cineva sau ceva alături de mine. Că nu mai eram
singur.
Vraciul se opri puţin şi suspină adânc.
— Nu cred în Dumnezeul despre care se predică
la biserică, zise el. Nu cred într-un bătrân cu
barbă albă. Dar există cineva care stă cu ochii pe
noi şi, dacă îţi trăieşti viaţa cum se cuvine, la
ceas de ananghie o să fie lângă tine şi o să-ţi
împrumute din puterile sale. Asta cred eu. Ei, hai
să mergem, băiete! Am tândălit pe-aici destul şi
ar fi mai bine să ne vedem de drumul nostru.
I-am ridicat sacul şi l-am urmat. Curând, am
părăsit drumul mare şi-am luat-o pe-o
scurtătură, care tăia o pădure şi apoi o pajişte
largă. A fost o călătorie destul de plăcută, dar
ne-am oprit cu mult înainte de apusul soarelui.
Vraciul era prea sleit de puteri ca să continue şi
poate că ar fi trebuit să se afle, în momentul
acela, la Chipenden, să se refacă după boală.
Aveam presimţiri negre despre ceea ce ne
aştepta, o puternică senzaţie de primejdie.
CAPITOLUL 04
PRIESTOWN
Priestown, construit pe malurile râului Ribble,
era cel mai mare oraş pe care îl vizitasem în viaţa
mea. Pe când coboram dealul, râul se vedea ca
un şarpe uriaş, lucind portocaliu în lumina
soarelui la apus.
Era un oraş de biserici, cu turle şi clopotniţe
ridicându-se la tot pasul printre rândurile de
case mici, lipite unele de altele. Aşezată chiar în
vârful unui deal, aproape în mijlocul oraşului,
era catedrala. Trei dintre cele mai mari biserici
pe care le-am văzut în viaţa mea ar fi încăput cu
uşurinţă în ea. Iar turla sa era încă un lucru
nemaivăzut până atunci. Făcută din piatră de
var, era aproape albă şi atât de înaltă încât mai
că-mi venea să cred că în zilele ploioase, crucea
din vârful ei era ascunsă de nori.
— Asta e cea mai mare turlă din lume? Am
întrebat eu, arătând spre ea, impresionat.
— Nu, băiete, răspunse Vraciul cu un rânjet
ciudat Dar este cea mai mare turlă din Comitat,
aşa cum se cuvine într-un oraş care se laudă cu
atâţia preoţi. Mi-aş fi dorit eu să fie mai puţini,
dar trebuie să riscăm.
Deodată, rânjetul i se şterse de pe faţă.
— Vorbeşti de lup! Zise el, scrâşnind din dinţi, şi
mă împinse printr-o deschizătură a gardului viu
de la marginea drumului în câmpul de dincolo de
el.
Apoi îşi lipi degetul de buze, în semn de tăcere,
şi mă făcu să mă ghemuiesc lângă el, ascultând
zgomotul unor paşi care se apropiau.
Era un gard gros de măceş şi încă mai avea
destule frunze, dar prin el am putut vedea foarte
clar o sutană neagră deasupra ghetelor. Era un
preot!
Am rămas acolo un timp, chiar şi după ce paşii
s-au stins în depărtare. Abia după aceea Vraciul
a dat semnalul de a ne întoarce pe drum. Nu
puteam să-mi dau seama de ce făcea atâta caz.
În călătoriile noastre, trecuserăm pe lângă mai
mulţi preoţi. Nu se arătaseră ei prea prietenoşi,
dar nu încercaserăm niciodată până atunci să ne
ascundem de ochii lor.
— Trebuie să fim prevăzători, băiete, mă lămuri
Vraciul. Preoţii aduc întotdeauna necazuri, dar,
în oraşul ăsta, sunt o adevărată primejdie. Vezi
tu, episcopul din Priestown este unchiul Marelui
Inchizitor. Fără îndoială că ai auzit de el.
Am dat din cap.
— Cel care vânează vrăjitoare, nu-i aşa?
— Da, băiete, asta face. Şi când prinde pe cineva
pe care îl socoteşte el vrăjitor sau magician, îşi
pune potcapul negru şi devine judecător în
procesul aceluia – un proces care se sfârşeşte, de
obicei, foarte repede. În ziua următoare, îşi pune
pe cap altă pălărie. Devine călău şi organizează
arderi pe rug. Şi-a câştigat faima de-a fi bun la
treaba asta şi, de obicei, se strânge multă lume
să-l privească. Se zice că aşază stâlpii din
mijlocul vreascurilor cu atâta grijă, încât
sărmanilor nenorociţi le ia foarte multă vreme
până să moară. Durerea se presupune că o ajută
pe vrăjitoare să se căiască pentru faptele sale şi
să implore iertarea dumnezeiască, astfel încât,
când îşi dă duhul, sufletul ei să fie izbăvit. Dar
este doar o scuză. Inchizitorului îi lipseşte
cunoaşterea pe care o are un vraci şi n-ar
recunoaşte o vrăjitoare adevărată nici dacă s-ar
ridica din mormântul ei şi l-ar apuca de gleznă!
Nu, el este doar un om crud căruia îi place să
provoace durere. Se delectează cu munca lui şi a
devenit putred de bogat din vânzarea caselor şi
proprietăţilor celor pe care îi osândeşte.
Mda, şi asta mă aduce la problema noastră. Vezi
tu, Inchizitorul îl socoteşte pe un vraci totuna cu
un vrăjitor. Biserica nu înghite pe niciunul dintre
cei care au de-a face cu Întunericul, nici dacă
luptă împotriva lui. Ea consideră că numai
preoţii au dreptul de a face asta. Inchizitorul are
puterea să aresteze pe oricine, cu gardienii lui,
oameni ai Bisericii înarmaţi, care îi îndeplinesc
poruncile – dar, fruntea sus, băiete, pentru că
numai astea sunt veştile rele!
Vestea bună este că Inchizitorul locuieşte
într-un mare oraş departe în sud, mult dincolo
de hotarele Comitatului, şi rareori vine în nord.
Aşadar, dacă am trezi bănuieli şi ar fi chemat
Inchizitorul, i-ar lua mai mult de o săptămână
până să ajungă aici, chiar dacă ar veni călare. De
aceea, sosirea mea în Priestown trebuie să fie o
surpriză. Ultimul lucru la care s-ar aştepta
oricine de aici este să vin eu la înmormântarea
unui frate cu care n-am mai schimbat o vorbă în
patruzeci de ani.
Dar cuvintele acestea nu mă liniştiră prea tare.
Coborând dealul, m-am înfiorat de cele pe care
tocmai mi le spusese. Să intrăm în oraş mi se
părea deosebit de periculos. Cu pelerina şi
toiagul său, se vedea de la o poştă că este un
vraci. Tocmai mă pregăteam să-i atrag atenţia,
când mi-a făcut semn cu degetul mare s-o iau
spre stânga, aşa că am părăsit drumul şi am
intrat într-o dumbravă. După nici treizeci de
paşi, magistrul meu s-a oprit.
— Ai dreptate, băiete, zise el. Scoate-ţi pelerina
şi dă-o încoace.
N-am stat la discuţii; din tonul vocii sale am
priceput că voia să mă pună la treabă, dar n-am
întrebat ce avea de gând. Şi-a scos şi el pelerina,
cu gluga prinsă în nasturi, şi a lăsat toiagul pe
pământ.
— Aşa, zise el. Acum, găseşte-mi nişte crengi
subţiri şi nişte nuieluşe. Dar să nu fie foarte
grele, băiete.
Peste alte câteva minute, îi aduceam ce-mi
ceruse şi l-am văzut cum îşi aşază toiagul între
crengi şi apoi înveleşte totul cu pelerina sa.
Bineînţeles, între timp, deja pricepusem ce voia
să facă. Beţele se iţeau şi la un capăt şi la celălalt
al legăturii sale, arătând întocmai ca vreascurile
de foc. Se deghizase.
— Sunt o mulţime de hanuri mici în apropiere
de catedrală, zise el, punându-mi în palmă un
ban de argint. Vei fi mai în siguranţă dacă n-o să
locuim în acelaşi han, altminteri, dacă vin după
mine, or să te aresteze şi pe tine. Cel mai bine ar
fi nici să nu ştii unde sunt, băiete. Inchizitorul
foloseşte tortura. Odată ce-l prinde pe vreunul
dintre noi, o să-l înhaţe, curând, şi pe celălalt.
Eu o să plec primul. Aşteaptă zece minute şi apoi
vino şi tu.
Alege orice han care n-are nicio legătură cu
bisericile în denumirea lui, ca să nu ne trezim că,
din întâmplare, tragem la acelaşi. De asemenea,
să nu mănânci nimic, fiindcă mâine lucrăm.
Înmormântarea este la ora nouă dimineaţa, dar
încearcă să vii mai devreme şi, în catedrală,
aşază-te cât mai în spate; dacă eu sunt deja
acolo, ţine-te la distanţă.
„A lucra” însemna a face o treabă dintr-ale
vracilor şi mă întrebam dacă o să coborâm în
catacombe, ca să înfruntăm Urgia. Nu-mi plăcea
ideea câtuşi de puţin.
— Oh, şi încă ceva, adăugă Vraciul,
întorcându-se din drum. O să ai tu grijă de sacul
meu, aşadar ce va trebui să-ţi aduci aminte când
îl cari printr-un oraş ca Priestown?
— Să-l ţin în mâna dreaptă, am răspuns eu.
A încuviinţat dând din cap, apoi şi-a ridicat
legătura de vreascuri pe umărul drept şi m-a
lăsat în pădure, s-aştept.
Amândoi eram stângaci, o trăsătură pe care
preoţii n-o înghiţeau. Stângacii erau ceea ce
numeau ei „sinisteri”, cei mai lesne ispitiţi de
către diavol sau chiar în cârdăşie cu el.
I-am dat zece minute şi mai bine, ca să fiu sigur
că era destulă distanţă între noi, apoi, cu sacul
lui cel greu în spinare, am coborât şi eu dealul, în
direcţia marii turle. Odată intrat în oraş, am
început să urc din nou, spre catedrală, iar când
am ajuns aproape de ea, am început să-mi caut
un han.
Erau într-adevăr din belşug; cele mai multe
străzi pavate aveau câte unul, dar necazul era că
toate denumirile lor făceau referire la Biserică,
într-un fel sau altul. Ba Cârja Episcopului, ba
Hanul Clopotniţei, ba Călugărul Vesel, ba Mitra,
Scriptura şi Lumânarea – asta ca să nu amintesc
decât vreo câteva. Denumirea celui din urmă
mi-a amintit motivul de căpetenie pentru care
veniserăm noi în Priestown. Aşa cum fratele
Vraciului o aflase, cu preţul vieţii sale, cărţile
sfinte şi lumânările nu au de obicei efect
împotriva Întunericului. Nici măcar dacă le
adaugi un clopot.
Curând mi-am dat seama că Vraciul îşi alesese
varianta mai uşoară, lăsându-mi-o mie pe cea
mai grea, căci am bâjbâit multă vreme prin
labirintul de străduţe strâmte ale Priestownului,
legate de altele mai largi. Am mers de-a lungul
Căii Cântărilor şi-apoi în sus pe o stradă largă,
numită Poarta Călugărului, unde nu era nici
urmă de vreo poartă. Străzile pavate erau pline
de oameni şi cei mai mulţi păreau grăbiţi. Piaţa
mare, din capul străzii Poarta Călugărului
tocmai se închidea pentru ziua aceea, dar câţiva
clienţi încă se mai îmbrânceau şi se mai târguiau
cu negustorii să mai lase din preţ. Mirosul de
peşte domina totul şi un stol uriaş de pescăruşi
flămânzi se rotea ţipând pe deasupra capetelor
noastre.
De fiecare dată când vedeam o siluetă îmbrăcată
într-o sutană neagră, coteam la primul colţ de
stradă. Am descoperit că era de necrezut cât de
mulţi preoţi puteau exista într-un singur oraş.
Apoi am coborât dealul, de-a lungul străzii
Poarta Pescarului, până ce am văzut, în
depărtare, râul, aşa că am luat-o iar înapoi. În
cele din urmă, m-am învârtit în cerc, dar fără
succes. Nu puteam să rog pe cineva să mă
îndrume către un han a cărui denumire să nu
aibă nicio legătură cu Biserica, fiindcă m-ar fi
crezut nebun. Să atrag atenţia asupra mea era
ultimul lucru pe care-l doream. Cu toate că
duceam sacul cel greu de piele neagră al
Vraciului în mâna dreaptă, mulţi ochi curioşi mă
petreceau cu privirea.
În cele din urmă, tocmai când începea să se
însereze, am găsit unde să stau, nu prea departe
de catedrala de la care uni începusem căutările.
Era un han micuţ, numit Taurul Negru.
Mai înainte de a deveni ucenicul Vraciului, nu
stătusem niciodată la un han, pentru că
niciodată nu avusesem de ce să mă îndepărtez de
ferma tatălui meu. De atunci însă, îmi
petrecusem noaptea în vreo şase. Ar fi trebuit să
fie mult mai multe, pentru că eram adesea pe
drum, uneori pentru mai multe zile la rând, dar
Vraciului îi plăcea să facă economie la bani şi,
dacă vremea nu era chiar nesuferită, alegea
vreun copac sau vreun şopron părăsit,
socotindu-le un adăpost destul de bun pentru
noapte. Totuşi, acesta era cel dintâi han în care
aveam să stau singur şi, când am împins uşa să
intru, eram puţin neliniştit.
Intrarea îngustă dădea într-o odaie mare,
întunecoasă, luminată de un singur felinar. Era
plină de scaune şi mese la care nu stătea nimeni,
cu o tejghea de lemn în celălalt capăt. Tejgheaua
trăsnea a oţet, dar curând am realizat că de fapt
era de la berea veche care se îmbibase în lemn. În
dreapta tejghelei era un clopoţel atârnat de o
frânghie, aşa că am sunat.
Numaidecât o uşă din spatele tejghelei s-a
deschis şi a ieşit un om chel, ştergându-şi
mâinile de un şorţ mare şi murdar.
— Aş dori o odaie pentru noapte, vă rog, am zis
eu, adăugând grăbit: S-ar putea să stau mai
mult.
El s-a uitat la mine de parcă aş fi fost ceva pe
care tocmai îl descoperise în fundul pantofului,
dar când am scos banul de argint şi l-am pus pe
tejghea, expresia chipului i-a devenit mult mai
binevoitoare.
— Sluga dumneavoastră. Doriţi şi ceva de
mâncare? Mă întrebă el.
Am clătinat din cap. Posteam oricum, dar o
privire aruncată spre şorţul lui mizerabil, îmi tăie
de tot pofta de mâncare.
Cinci minute mai târziu, eram sus, în odaia
mea, cu uşa încuiată. Patul arăta răvăşit, iar
cearşafurile erau jegoase. Ştiam că Vraciul s-ar fi
plâns hangiului, dar tot ce voiam eu era să dorm
şi mi se părea cu mult mai bine aici decât într-un
şopron prin care sufla vântul. În orice caz, când
m-am uitat pe fereastră, mi s-a făcut brusc dor
de Chipenden.
În locul potecii alburii străbătând pajiştea verde
din grădina de la apus şi priveliştea cu care mă
obişnuisem, spre Vârful Parlick şi spre celelalte
dealuri, tot ce puteam vedea era şirul caselor
posomorâte de peste drum, fiecare cu un horn de
şemineu scuipând valuri de fum negru jos, în
stradă.
Atunci m-am întins pe pat şi, încă ţinând strâns
în mână baierele sacului Vraciului, am adormit
repede.
A doua zi, îndată după ora opt dimineaţa, mă
îndreptam către catedrală. Lăsasem sacul
încuiat în odaia mea, pentru că ar fi părut
neobişnuit să-l car după mine la o slujbă de
înmormântare. Eram puţin îngrijorat că-l
lăsasem la han, dar sacul avea un lacăt, la fel şi
uşa, iar ambele chei erau la loc sigur, în
buzunarul meu. Tot acolo aveam şi cea de-a treia
cheie.
Vraciul mi-o dăduse când fusesem la Horshaw
să mă ocup de spintecător. Fusese făcută de
fratele lui, Andrew, lăcătuşul, şi deschidea
aproape toate încuietorile, dacă nu erau prea
complicate. Ar fi trebuit să i-o dau înapoi la
întoarcere, dar ştiam că Vraciul avea mai mult de
una şi, fiindcă nu mi-o ceruse, o păstrasem. Îmi
era foarte folositoare, la fel ca şi cutiuţa metalică
de iască, pe care tata mi-o dăruise când îmi
începusem ucenicia. Şi pe aceea o purtam
totdeauna în buzunar. Fusese a tatălui tatei şi
era o relicvă, o moştenire de familie, dar una
foarte trebuincioasă pentru cineva cu
îndeletnicirea de vraci.
Nu după mult, urcam dealul, cu turla cea mare
în stânga mea. Era o dimineaţă umedă, o ploaie
măruntă şi deasă lovindu-mă drept în obraji, iar
eu mă aflam chiar în faţa catedralei. Pe puţin o
treime din ea era ascunsă de norii sumbri,
cenuşii, care treceau în viteză pe deasupra,
venind dinspre sud-vest. În aer plutea o miasmă
grea de canal, iar fiecare casă avea un horn de
şemineu care scotea fum, cea mai mare parte a
acestuia găsindu-şi drum în jos, pe stradă.
Multă lume părea să se grăbească să urce
dealul. O femeie a trecut pe lângă mine aproape
în goană, târându-şi cei doi copii după ea, mai
repede decât puteau picioarele lor să se mişte.
— Hai odată! Mai repede! Îi certă ea. O să se
termine până ajungem!
Pentru o clipă, m-am întrebat dacă se duceau şi
ei la înmormântare, dar nu-mi venea să cred,
pentru că feţele lor erau luminate de entuziasm.
Chiar în vârf, dealul se teşea, iar eu am cotit la
stânga, spre catedrală. Aici, un mare număr de
oameni nerăbdători se aliniaseră de ambele părţi
ale drumului, de parcă aşteptau ceva.
Umpluseră toată strada şi am încercat să-mi
croiesc drum printre ei cât mai cu băgare de
seamă. Îmi tot ceream iertare, în dreapta şi-n
stânga, străduindu-mă din răsputeri să nu calc
pe cineva pe picior, dar, până la urmă, rândurile
lor deveniră atât de înghesuite, încât a trebuit să
mă opresc şi să aştept împreună cu ei.
N-am avut mult de aşteptat. Ropote de aplauze
şi urale au izbucnit, deodată, în dreapta mea.
Printre ele, am auzit tropa-tropul unor copite
care se apropiau. O lungă procesiune se îndrepta
către catedrală, primii doi călăreţi din frunte
fiind îmbrăcaţi în pelerine negre, cu pălării negre
pe cap şi purtând săbii la şold. După ei veneau
alţi călăreţi, înarmaţi cu pumnale lungi şi
ciomege uriaşe, zece, douăzeci, cincizeci, până
când, la sfârşit, a apărut un singur om, călărind
pe un armăsar alb uriaş.
Purta o sutană neagră, dar pe sub ea, o cămaşă
de zale scumpă se putea vedea la gât şi la
manşete, iar sabia de la şold avea un mâner
incrustat cu rubine. Cizmele sale erau din pielea
cea mai fină şi probabil costau mai mult decât
izbutea să producă un agricultor la ferma lui
într-un an de zile.
Hainele şi ţinuta acestui călăreţ îl arătau a fi un
conducător, dar şi dacă ar fi fost înveşmântat în
zdrenţe, n-ai fi putut avea vreo îndoială în
privinţa lui. Avea un păr foarte blond, coborând
în bucle de sub o pălărie cu boruri largi, de
culoare roşie, şi nişte ochi atât de albaştri, încât
ar fi făcut de ruşine un cer de vară. Am fost
fascinat de chipul lui. Era aproape prea frumos
ca să fie al unui om, dar inspira şi forţă, în
acelaşi timp, cu bărbia ieşită în afară şi fruntea
dreaptă. M-am uitat din nou la ochii aceia
albaştri şi am văzut cruzimea sclipind în ei.
Mi-a amintit de un cavaler pe care îl văzusem
trecând pe lângă ferma noastră, odinioară, pe
când eram mic. Nici măcar nu aruncase o privire
spre noi. Pentru el, nici nu existam. Sau, cel
puţin, aşa a zis tata. De asemenea, tata a mai zis
că omul era nobil, că putea să spună, doar
uitându-se la el, că provenea dintr-o familie care
îşi putea identifica strămoşii cu multe generaţii
în urmă, toţi bogaţi şi puternici.
La cuvântul „nobil”, tata scuipase în noroi şi-mi
spusese că eram norocos pentru faptul că eram
doar un băiat de fermier şi că mă aştepta o
muncă cinstită, de zi cu zi, în viitor.
Omul acesta, care călărea prin Priestown, era la
fel de evident nobil şi avea aroganţa şi
autoritatea întipărite adânc pe faţă. Spre marea
mea surprindere şi descumpănire, am înţeles că
ţanţoşul călăreţ la care mă uitam trebuia să fie
Inchizitorul, căci în spatele său venea o căruţă
mare, neacoperită, trasă de doi cai de povară, şi
în ea stăteau, în picioare, mai mulţi oameni legaţi
cu lanţuri.
Cele mai multe victime erau femei, dar erau şi
doi bărbaţi. Mai toţi arătau de parcă n-ar mai fi
mâncat bine de multă vreme. Erau îmbrăcaţi în
zdrenţe şi se vedea limpede că mulţi fuseseră
bătuţi. Toţi erau plini de vânătăi, iar o femeie
avea ochiul stâng ca o roşie putredă. Alte câteva
femei se tânguiau deznădăjduite, cu lacrimile
şiroindu-le pe obraji. Una ţipa, din când în când,
cât putea de tare, că era nevinovată. Dar în
zadar. Toţi erau prizonieri, iar curând aveau să
fie judecaţi şi arşi pe rug.
O tânără femeie se repezi deodată spre căruţă,
ajungând până la unul dintre prizonierii bărbaţi
şi încercând disperată să-i dea un măr. Probabil
era rudă cu el – poate fiica lui.
Am fost îngrozit când Inchizitorul şi-a strunit
pur şi simplu calul şi a trecut peste ea. Acum
ţinea mărul întins, în clipa următoare era căzută
într-o parte pe caldarâm, urlând de durere. Am
zărit expresia crudă de pe faţa lui. Îi plăcea s-o
facă să sufere. În vreme ce căruţa hurducănea
mai departe, urmată de o escortă din şi mai mulţi
călăreţi înarmaţi, uralele mulţimii s-au prefăcut
în ocări şi în îndemnuri ca „Ardeţi-i pe toţi!”
Atunci am văzut o fată înlănţuită printre ceilalţi
prizonieri. Avea cam aceeaşi vârstă ca mine, iar
ochii ei erau larg deschişi şi înspăimântaţi. Părul
ei negru era lipit de ploaie în şuviţe pe frunte, şi
apa îi picura de pe nas şi de pe bărbie de parcă ar
fi fost lacrimile ei. M-am uitat la rochia neagră pe
care o purta, apoi mi-am coborât privirile la
pantofii ei cu vârf ascuţit, fără să-mi vină să cred
ce vedeam.
Era Alice! Şi era prizoniera Inchizitorului!?
CAPITOLUL 05
ÎNMORMÂNTAREA
Mi se învârtea capul de cele la care fusesem
martor. Trecuseră mai multe luni de când o
văzusem ultima oară pe Alice. Mătuşa ei, Osoasa
Lizzie, fusese o vrăjitoare cu care eu şi Vraciul
avuseserăm de furcă, dar Alice, spre deosebire de
restul familiei sale, nu era chiar rea. Mai mult, ea
fusese probabil cea mai apropiată prietenă pe
care aveam s-o am vreodată, şi mulţumită ei
izbutisem, cu vreo câteva luni în urmă, s-o
nimicesc pe Mama Malkin – cea mai rea
vrăjitoare din Comitat.
Nu, Alice fusese doar crescută într-o familie cu
năravuri rele. N-o puteam lăsa să fie arsă ca
vrăjitoare.
Cumva trebuia să găsesc o cale s-o salvez, dar în
momentul acela n-aveam nici cea mai mică idee
cum. M-am hotărât ca, de îndată ce avea să se
sfârşească înmormântarea, să încerc să fac ceva
şi să-l conving pe Vraci să mă ajute.
Şi tocmai atunci picase şi Inchizitorul. Ce
groaznică potriveală ca vizita noastră la
Priestown să coincidă cu sosirea lui! Vraciul şi cu
mine ne aflam într-o mare primejdie. Cu
siguranţă că acum magistrul meu n-avea să mai
rămână aici după înmormântare. În adâncul
sufletului meu, îmi doream nespus ca el să vrea
să plece imediat şi să nu mai înfrunte Urgia. Dar,
pe de altă parte, nu-i puteam întoarce spatele lui
Alice, lăsând-o să moară.
După ce căruţa trecu, mulţimea se urni ca la un
semn şi începu să urmeze convoiul
Inchizitorului. Prins la mijloc ca în cleşte,
n-aveam ce face: a trebuit să merg şi eu cu
ceilalţi. Căruţa şi-a continuat drumul pe lângă
catedrală, oprindu-se în faţa unei case uriaşe, cu
trei etaje şi cu ferestre cu coloane. Mi-am spus că
probabil acolo era prezbiteriul – casa preoţilor –
unde aveau să fie judecaţi prizonierii.
Într-adevăr, au fost daţi jos din căruţă şi târâţi
înăuntru, dar eram prea departe ca s-o văd mai
bine pe Alice. Nu puteam face nimic, dar trebuia
să născocesc repede ceva, mai înainte de arderea
pe rug, care în mod sigur urma să aibă loc
curând.
Mâhnit, m-am întors şi mi-am croit drum prin
mulţime până ce am ajuns la catedrală şi la
înmormântarea părintelui Gregory. Clădirea
avea contraforţi masivi şi ferestre ogivale, cu
vitralii. Atunci, amintindu-mi ce-mi spusese
Vraciul, mi-am ridicat privirea spre marele
gargui de piatră de deasupra uşii principale.
Era o reprezentare a înfăţişării originale a
Urgiei, înfăţişare la care încerca acum,
încet-încet, să se întoarcă, pe măsură ce devenea
mai puternic, acolo jos, în catacombe. Corpul,
acoperit cu solzi, era ghemuit, cu muşchii
încordaţi şi împletiţi ca şerpii, şi cu ghearele
lungi şi ascuţite strângând buiandrugul de
piatră. Părea gata să sară jos.
Văzusem mai multe lucruri înspăimântătoare în
viaţa mea, câtă era, dar niciodată ceva mai urât
ca enorma căpăţână a demonului. Avea o bărbie
prelungă, care se întorcea mult în sus, aproape
atingându-i nasul lung, şi nişte ochi răi, care
păreau că mă urmăresc pe când mergeam spre
el. Urechile erau, de asemenea, ciudate, mai
potrivite pentru un câine mare sau chiar pentru
un lup. În orice caz, asta nu era o creatură pe
care s-o înfrunţi în Întunericul catacombelor!
Mai înainte de a intra, mi-am aruncat încă o
dată privirea, deznădăjduit, către prezbiteriu,
întrebându-mă dacă era într-adevăr vreo şansă
s-o salvez pe Alice.
Catedrala era aproape goală, aşa că mi-am găsit
uşor un loc în spate. În apropiere, două femei
bătrâne stăteau îngenuncheate, rugându-se, cu
frunţile plecate, şi un băiat de altar, ocupat să
aprindă lumânări.
Aveam destul timp să mă uit în jur. Catedrala
părea chiar mai mare, din interior, cu un
acoperiş înalt şi grinzi uriaşe de lemn; chiar şi
cea mai uşoară tuse părea să se repete la
nesfârşit în ecou. Era împărţită în trei nave, iar
cea din mijloc, naosul, se întindea până la
treptele altarului, fiind destul de încăpătoare cât
să aibă loc o căruţă cu cal cu tot. Totul era măreţ
aici: fiecare statuie era aurită şi până şi pereţii
erau placaţi cu marmură. Mi se părea o
deosebire ca de la cer la pământ între ce vedeam
aici şi ce văzusem în mica biserică din Horshaw,
unde fratele Vraciului se dusese să-şi practice
meseria.
În faţa naosului era aşezat sicriul deschis al
părintelui Gregory, cu o lumânare la fiecare colţ.
Nu mai văzusem asemenea lumânări în viaţa
mea. Fiecare dintre ele, înfiptă într-un sfeşnic
mare de alamă, era mai înaltă de-un stat de om.
Lumea începuse să se reverse în biserică. Intrau
câte unul sau câte doi şi, ca şi mine, alegeau
stranele din spate. M-am tot uitat după Vraci,
dar încă nu zăream nici urmă de el.
Nu mă puteam opri să nu arunc priviri în jur,
căutând dovezi de-ale Urgiei. În mod sigur nu-i
simţeam prezenţa, dar poate că demonul era
într-atât de puternic încât el o simţea pe a mea.
Şi dacă zvonurile erau adevărate? Dacă avea
puterea să se întrupeze şi acum stătea chiar aici,
între credincioşi? Tresărind, m-am uitat în jur,
dar m-am liniştit când mi-am amintit ce-mi
spusese Vraciul. Urgia era legată să rămână în
adâncul catacombelor, aşadar deocamdată
eram, neîndoielnic, în siguranţă.
Sau nu? Mintea sa era foarte puternică, aşa
zisese magistrul meu, şi putea răzbate până în
prezbiteriu sau în catedrală, ca să-i ia în
stăpânire şi să-i schimbe în rău pe preoţi. Poate
chiar în clipa aceasta demonul încerca să între în
capul meu!
Mi-am ridicat ochii, îngrozit, şi-am prins
privirea unei femei care se întorcea la strana ei,
după ce îşi luase ultimul rămas-bun de la
părintele Gregory. Am recunoscut-o imediat – era
menajera care plângea –, iar ea m-a recunoscut
în aceeaşi clipă. S-a oprit la capătul rândului
unde stăteam eu.
— De ce ai întârziat atâta? Mă întrebă ea, într-o
şoaptă indignată. Dacă ai fi venit de prima oară
când am trimis după tine, astăzi ar fi fost în
viaţă.
— Am făcut tot ce-am putut, am spus eu,
încercând să nu atrag atenţia asupra noastră.
— Uneori, tot ce puteţi voi nu-i de ajuns, asta
vrei să spui? Făcu ea. Inchizitorul are dreptate
despre tagma voastră, nu aduceţi decât necazuri
şi meritaţi tot ce vi se întâmplă!
La numele Inchizitorului am tresărit speriat, dar
deja şuvoiul celor care intrau se îngroşase, toţi
purtând sutane negre şi pelerine. Preoţi – zeci de
preoţi! N-aş fi crezut să văd atât de mulţi într-un
loc odată. Era de parcă toţi oamenii Bisericii din
întreaga lume se vorbiseră să vină la
înmormântarea bătrânului preot Gregory. Dar
ştiam că nu era adevărat şi că aceştia nu erau
decât cei care locuiau în Priestown – poate numai
vreo câţiva din satele şi oraşele din împrejurimi.
Menajera n-a mai zis nimic şi s-a grăbit să se
întoarcă la banca ei.
Atunci m-am speriat de-a binelea. Mă aflam
acolo, în catedrală, chiar deasupra catacombelor
care erau sălaşul celui mai de temut demon din
Comitat, în acelaşi timp în care avea loc vizita
Inchizitorului – şi fusesem recunoscut! În
culmea neliniştii, îmi doream să ajung cât mai
departe cu putinţă de acel loc şi mă uitam
nerăbdător în jur după vreun semn de la
magistrul meu, dar nu-l puteam zări. Tocmai îmi
spuneam că poate ar fi mai bine să plec, când
deodată marile uşi ale bisericii se dădură de
perete, deschizându-se larg, şi o lungă
procesiune începu să între. Nu mai aveam nicio
scăpare.
La început, am crezut că omul din fruntea
convoiului era Inchizitorul, căci semăna cu el.
Dar era mai în vârstă şi mi-am amintit că Vraciul
spusese că Inchizitorul avea un unchi, care era
episcopul din Priestown. Mi-am dat seama că el
trebuia să fie.
Slujba începu. Au fost multe cântări şi, cu toţii,
am stat în picioare, ne-am aşezat şi am
îngenuncheat la nesfârşit. Nici nu ne fixam bine
într-o poziţie că trebuia să ne mişcăm iarăşi.
Acuma, dacă slujba ar fi fost în greceşte, poate aş
mai fi înţeles ceva din cele ce se petreceau,
pentru că mama mă învăţase limba asta de când
eram mic. Dar cea mai mare parte a funeraliilor
părintelui Gregory era în latină. Am putut spicui
ceva din ea, dar mi-am dat seama că ar fi trebuit
să muncesc mai cu sârg la lecţiile mele.
Episcopul vorbi despre părintele Gregory care
ajunsese în Ceruri, spunând că merita să se afle
acolo, după toată lucrarea bună pe care o
îndeplinise în viaţă. Am fost puţin surprins că nu
a pomenit nimic despre cum murise părintele
Gregory, dar am presupus că preoţii voiau s-o
treacă sub tăcere. Probabil nu le plăcea să
recunoască faptul că exorcismul lui dăduse greş.
În cele din urmă, după aproape o oră, slujba de
înmormântare s-a sfârşit, iar procesiunea a
părăsit biserica, de data aceasta în frunte cu
şase preoţi cărând coşciugul. Cei patru zdrahoni
de preoţi care duceau lumânările aveau
misiunea cea mai grea, desigur, fiindcă se
clătinau sub greutatea acestora. Abia când a
trecut cel din urmă, mergând în urma
coşciugului, am observat suportul triunghiular
al marilor sfeşnice de alamă.
Pe fiecare dintre cele trei feţe ale sale era o
reprezentare fidelă a hidosului gargui pe care-l
văzusem deasupra uşii catedralei. Şi cu toate că,
probabil, era din pricina pâlpâirii flăcării, încă o
dată mi s-a părut că ochii săi mă urmăreau, în
vreme ce preotul trecea încet cu lumânarea prin
dreptul meu.
Toţi preoţii s-au înşiruit la ieşire, alăturându-se
procesiunii şi cei mai mulţi dintre oamenii care
stătuseră în spate îi urmară, numai eu am rămas
în biserică încă mult timp, din dorinţa de a mă
ţine la distanţă de menajeră.
Mă întrebam ce să fac. Nu-l văzusem pe Vraci şi
n-aveam habar la ce han trăsese, nici cum
trebuia să fac să-l întâlnesc din nou. Trebuia să-l
previn despre Inchizitor – şi, mai nou, şi despre
menajeră.
Afară, ploaia se oprise, iar curtea din faţa
catedralei era pustie. Aruncându-mi privirea în
dreapta, am putut vedea oamenii din coada
convoiului dispărând pe după catedrală, unde
am presupus că trebuia să fie cimitirul.
M-am hotărât să o iau în direcţie opusă, să ies
prin poarta din faţă în stradă, dar atunci am avut
o surpriză. În mijlocul străzii, doi oameni
discutau aprins. Mai precis, aprinderea venea
din partea unui preot furios, roşu la faţă, cu o
mână bandajată. Celălalt era Vraciul.
Amândoi părură că mă observă în acelaşi timp.
Vraciul mi-a făcut un semn cu degetul mare, să o
iau din loc imediat. Am făcut precum mi se
arătase şi magistrul meu mă urmă, ţinându-se
pe partea cealaltă a străzii.
Preotul a strigat după el:
— Gândeşte-te la asta, John, mai înainte de a fi
prea târziu!
Am riscat să arunc o privire înapoi şi am văzut
că preotul nu venea după noi, ci părea că se
holbează la mine. Era greu să-mi dau seama
exact, dar mi s-a părut mult mai interesat de
mine decât de Vraci.
Pentru câteva minute, am luat-o în josul
dealului, până când panta s-a sfârşit. La
început, nu erau prea mulţi oameni în jur, dar
curând străzile s-au îngustat şi au devenit mai
aglomerate, iar, după ce am schimbat de vreo
două ori direcţia, am intrat într-o piaţă pavată.
Era o piaţă mare, forfotind de lume, plină de
tarabe, adăpostite sub mari schele de lemn,
acoperite cu tende de prelată sură. De acolo,
l-am urmat eu pe Vraci prin mulţime, mergând
uneori chiar în spatele lui. Ce altceva puteam
face? Ar fi fost uşor să-l pierd într-un loc ca
acela.
În partea de nord a pieţei se afla o tavernă mare,
cu bănci goale afară, iar Vraciul o luă drept către
ea. La început, am crezut că avea să între
înăuntru şi mă întrebam dacă o să ne cumpărăm
ceva de mâncare. Dacă avea de gând să plece din
pricina Inchizitorului, atunci nu mai era nevoie
să postim. În loc de asta, a cotit într-o fundătură
îngustă, pietruită, m-a condus către un zid jos de
piatră şi a început să şteargă o bucată din acesta
cu mâneca. Când a înlăturat cea mai mare parte
din picăturile de apă, s-a aşezat şi mi-a făcut
semn să-i urmez exemplul.
M-am aşezat şi m-am uitat în jur. Fundătura
era pustie şi zidurile magaziilor ne înconjurau
din trei părţi. Ferestre erau puţine, toate crăpate
şi mânjite cu funingine, aşadar cel puţin eram la
adăpost de ochi iscoditori.
Vraciul îşi pierduse răsuflarea de atâta mers,
ceea ce-mi dădu prilejul să vorbesc eu cel dintâi.
— Inchizitorul e aici, l-am anunţat, cu
îngrijorare în glas.
Vraciul dădu din cap.
— Da, băiete, într-adevăr e aici. Am fost pe
partea cealaltă a drumului, dar erai prea ocupat
să caşti gura la căruţă ca să mă observi.
— Dar dumneata n-ai văzut-o? În căruţă era
Alice…
— Alice? Care Alice?
— Nepoata Osoasei Lizzie. Trebuie s-o ajutăm…
Aşa cum am mai spus, Osoasa Lizzie fusese o
vrăjitoare cu care ne confruntaserăm în
primăvară. Acum, Vraciul o ţinea închisă într-un
puţ, în fundul grădinii sale din Chipenden.
— Ah, acea Alice! Ei, păi, mai bine o dai uitării,
băiete, căci nu-i nimic de făcut. Inchizitorul are
pe puţin cincizeci de oameni înarmaţi.
— Dar nu-i drept, am zis eu, fără să-mi pot
crede ochilor că putea fi atât de calm. Alice nu
este o vrăjitoare.
— Puţine lucruri sunt drepte în viaţă, îmi
răspunse Vraciul. Adevărul este că niciuna
dintre prizoniere nu-i o vrăjitoare. După cum
bine ştii, o vrăjitoare adevărată ar fi adulmecat
venirea Inchizitorului de la mai multe mile
distanţă.
— Dar Alice este prietena mea. Nu pot s-o las să
moară! Am protestat eu, simţind valul de mânie
crescând în mine.
— Nu-i vremea acum de înduioşări. Datoria
noastră este să apărăm oamenii de Întuneric, nu
să ne lăsăm seduşi de fete frumoase.
Eram de-a dreptul furios – mai ales fiindcă
ştiam că Vraciul însuşi fusese cândva sedus de o
fată frumoasă, iar aceea chiar fusese o vrăjitoare.
— Alice m-a ajutat să-mi salvez familia de Mama
Malkin, dacă-ţi aduci aminte!
— Şi de ce era Mama Malkin liberă, în primul
rând? Răspunde-mi, băiete!
Mi-am plecat capul, ruşinat.
— Pentru că tu te-ai lăsat zăpăcit de fata asta,
continuă el, şi eu nu vreau să se întâmple din
nou. Mai cu seamă nu aici, în Priestown, cu
Inchizitorul suflându-ne în ceafă. Ţi-ai pune
viaţa în pericol – şi pe a mea, totodată. Şi
vorbeşte mai încet. Nu vrem să atragem atenţia
nepoftiţilor.
M-am uitat în jur. Dar, în afară de noi, în
fundătură nu era nimeni. Prin faţa intrării se
vedeau oameni trecând în sus şi-n jos, dar erau
la o bună distanţă ca să ne poată auzi şi nu
aruncau nici măcar o privire spre noi. Dincolo de
ei, se vedeau vârfurile acoperişurilor din capătul
celălalt al pieţei şi, înălţându-se deasupra
tuturor hornurilor căminelor, turla catedralei.
Dar când am deschis din nou gura, mi-am
coborât vocea.
— De fapt, ce caută Inchizitorul aici? L-am
întrebat eu. N-ai spus dumneata că îşi vede de
treabă prin sud şi vine în nord numai când se
trimite după el?
— În mare, este adevărat, dar uneori mai
porneşte în câte o expediţie şi prin nordul
Comitatului şi chiar dincolo de hotarele lui. Am
aflat că, în ultimele săptămâni, a măturat coasta,
adunând acea sărmană pleavă omenească pe
care a înlănţuit-o în căruţa sa.
Eram furios că spunea despre Alice că făcea şi
ea parte din acea pleavă, pentru că ştiam că nu
era adevărat. Totuşi nu era momentul potrivit să
continuăm cearta, aşa că mi-am ţinut limba în
frâu.
— Dar noi o să fim destul de în siguranţă acasă,
la Chipenden, urmă Vraciul. Până acum,
niciodată nu s-a aventurat spre dealuri.
— Adică mergem acasă? L-am întrebat eu.
— Nu, băiete, deocamdată nu. Ţi-am mai spus,
am o treabă neterminată în oraşul ăsta.
Mi s-a strâns inima şi m-am uitat neliniştit spre
intrarea fundăturii. Oamenii încă treceau grăbiţi
prin dreptul ei, ducându-se la treburile lor, şi-i
auzeam pe proprietarii de tarabe strigându-şi
preţurile mărfurilor. Dar, cu toate că era multă
zarvă şi forfotă, din fericire eram feriţi vederii. În
ciuda acestui lucru, nu mă simţeam în apele
mele. Ar fi trebuit să păstrăm distanţa unul faţă
de celălalt. Preotul de la ieşirea din catedrală îl
recunoscuse pe Vraci. Menajera mă recunoscuse
pe mine. Dacă acum mai trecea şi altcineva prin
faţa fundăturii, ne recunoştea pe amândoi şi
eram arestaţi? Mulţi preoţi din parohiile
Comitatului trebuie să se fi aflat în oraş şi
probabil că mulţi îl cunoşteau pe Vraci din
vedere. Singurul gând încurajator era că, în acel
moment, se mai aflau încă în cimitirul bisericii.
— Preotul acela, cu care vorbeai dumneata mai
devreme, cine era? Părea să te cunoască; oare nu
se va duce să-i spună Inchizitorului că eşti aici?
L-am descusut eu, întrebându-mă în gând dacă
exista vreun loc care să fie într-adevăr sigur,
pentru că, după părerea mea, preotul roşu la
faţă, de la ieşirea din catedrală, l-ar fi putut
îndruma pe Inchizitor drept spre Chipenden. Ah,
şi încă ceva! Menajera fratelui dumitale m-a
recunoscut la slujba de înmormântare. Era chiar
furioasă. Ar putea să-i spună cuiva că suntem
aici.
Mi se părea că ne asumam un mare risc
rămânând în Priestown, când Inchizitorul se afla
prin împrejurimi.
— Linişteşte-te, băiete. Menajera n-o să spună
un cuvânt nimănui. Ea şi fratele meu n-au fost
chiar fără de păcat. Cât despre preotul cu care
am vorbit, zise Vraciul cu un început de zâmbet,
era părintele Cairns. Mi-e rudă, e vărul meu. Un
văr care îşi vâră nasul în treburile altora şi
uneori îşi cam pierde cumpătul, dar este mereu
bine intenţionat. Întotdeauna încearcă să mă
salveze de mine însumi şi să mă readucă pe
„calea cea dreaptă”. Dar îşi pierde vremea de
pomană. Eu mi-am ales calea – şi bună sau rea,
pe ea voi merge.
În clipa aceea, am auzit paşi şi mi-a sărit inima.
Cineva cotise pe fundătură şi venea drept spre
noi!
— Fiindcă tot vorbeam despre rude, zise Vraciul,
fără nicio umbră de îngrijorare, iată un alt
membru al familiei mele. Este fratele meu,
Andrew.
Bocănind pe caldarâm, se apropia un bărbat
înalt, uscăţiv şi cu o faţă tristă şi colţuroasă.
Arăta mai în vârstă decât Vraciul şi-mi sugera o
sperietoare de ciori bine îmbrăcată, căci, deşi
purta cizme de bună calitate şi haine curate, îl
sufla vântul. Părea să aibă chiar mai multă
nevoie de o masă îmbelşugată decât mine.
Fără să se ostenească să şteargă picurii de
ploaie, se aşeză pe zid, lângă Vraci.
— Mi-am închipuit că te găsesc aici. Tristă
treabă, frate, zise el posomorât.
— Da, răspunse Vraciul. Am mai rămas numai
noi doi de acum. Cinci fraţi s-au dus pe lumea
cealaltă.
— John, trebuie să-ţi spun, Inchiz…
— Da, ştiu, zise Vraciul, cu o undă de nerăbdare
în glas.
— Atunci, trebuie să pled. Nu este un loc sigur
pentru niciunul dintre voi aici, zise fratele său,
salutându-mă cu o înclinare a capului.
— Nu, Andrew, nu plecăm nicăieri, până ce eu
nu voi face ceea ce trebuie făcut. Prin urmare, aş
vrea să-mi mai lucrezi o cheie specială, îi spuse
Vraciul. Pentru poartă.
Andrew tresări.
— Nu, John, nu te prosti, zise el, clătinând din
cap. Dacă aş fi ştiut că asta vroiai, n-aş mai fi
venit aici. Ai uitat de blestem?
— Sst! Îl opri Vraciul. Nu în faţa băiatului.
Păstrează-ţi aiurelile superstiţioase pentru tine.
— Blestem? Am întrebat eu, deodată foarte
curios.
— Vezi ce-ai făcut? Şuieră mânios magistrul
meu către fratele său. Nu-i nimic, zise el,
întorcându-se spre mine. Eu nu cred în prostii de
soiul ăsta şi nici tu n-ar trebui să crezi.
— Dar am îngropat un frate astăzi, zise Andrew.
Du-te acasă, mai înainte să mă trezesc că-mi mai
îngrop unul. Inchizitorul ar înflori de fericire să
pună mâna pe vraciul Comitatului. Întoarce-te la
Chipenden cât încă mai poţi.
— Nu plec, Andrew, şi e ultimul meu cuvânt. Am
o datorie de îndeplinit aici, cu sau fără Inchizitor,
zise Vraciul hotărât. Aşadar, vrei să ne ajuţi sau
nu?
— Nu asta-i problema, ştii doar! Stărui Andrew.
Te-am ajutat de fiecare dată mai înainte, nu-i
aşa? Când te-am lăsat eu vreodată de izbelişte?
Dar asta e o nebunie. Rişti să fii ars pe rug numai
pentru faptul că te afli aici. Nu este momentul
potrivit să te confrunţi din nou cu creatura
aceea, zise el, arătând către intrarea în
fundătură şi ridicându-şi ochii spre turla
catedralei. Şi apoi, gândeşte-te la băiat – nu poţi
să-l târăşti şi pe el în treaba asta. Nu acum.
Întoarce-te în primăvară, când Inchizitorul nu va
mai fi aici, şi o să vorbim din nou. Ai fi lipsit de
minte să încerci ceva acum. Nu poţi să înfrunţi şi
Urgia, şi Inchizitorul – nu mai eşti tânăr, nici cu
sănătatea nu stai prea bine, după cum arăţi.
În vreme ce vorbea, mi-am ridicat şi eu privirea
spre turlă. Bănuiam că se putea vedea aproape
din orice colţ al oraşului şi că întregul oraş se
vedea, de asemenea, ca-n palmă de la înălţimea
ei. Erau vreo patru ferestruici chiar în vârf,
imediat sub cruce. De acolo, ai fi putut să vezi
fiecare coamă de acoperiş din Priestown, cea mai
mare parte a străzilor şi multă lume, inclusiv pe
noi.
Vraciul îmi spusese că Urgia putea să se
folosească de oameni, să între în minţile lor şi să
iscodească prin ochii lor. M-am înfiorat,
întrebându-mă dacă vreunul dintre preoţi nu se
afla cumva acolo, sus, chiar în momentul acela,
folosit de Urgie ca să ne urmărească din
Întuneric, ascuns înăuntrul turlei.
Dar Vraciul nu avea de gând să-şi schimbe
hotărârea.
— Haide, Andrew, gândeşte-te puţin! De câte ori
mi-ai spus tu mie că Întunericul devine din ce în
ce mai puternic în oraşul acesta? Că din ce în ce
mai mulţi preoţi devin haini, că oamenii se tem?
Şi gândeşte-te la dubla zeciuială şi la Inchizitorul
care fură pământurile şi arde pe rug femei şi
copii nevinovaţi. Ce îi schimbă pe preoţi şi îi
înrăieşte atât de mult? Ce forţe cumplite îi
determină pe oamenii buni să le aducă semenilor
asemenea nenorociri ori să stea deoparte şi să le
lase să se petreacă?
Păi, nu mai departe de astăzi, băiatul acesta de
aici şi-a văzut prietena dusă cu căruţa la moarte
sigură. Ei, da, Urgia este de vină, şi Urgia trebuie
oprită acum. Chiar crezi că aş putea să las
lucrurile să continue încă o jumătate de an de
acum încolo? Câţi alţi nevinovaţi ar mai fi arşi
până atunci sau ar pieri în iarna asta de sărăcie,
foame şi frig, dacă eu aş sta cu mâinile-n sân?
Oraşul este împânzit cu zvonuri despre apariţii
şi vedenii din catacombe. Dacă sunt adevărate,
atunci Urgia a crescut în putere şi tărie,
schimbându-şi forma de spirit într-o fiinţă în
carne şi oase. Curând îşi va relua forma dintâi,
acea întrupare a spiritului rău care a asuprit
Poporul Mic. Şi atunci ce se va alege de noi toţi?
Nu-i va fi foarte uşor să îngrozească ori să înşele
pe cineva ca să-i deschidă poarta aceea? Nu, este
limpede ca lumina zilei. Trebuie să mă mişc
acum ca să scap Priestownul de Întuneric, mai
înainte ca puterile Urgiei să ajungă şi mai mari.
Aşadar, te mai întreb o dată, o singură dată. Vrei
să-mi faci o cheie?
Pentru o clipă, fratele Vraciului îşi îngropă faţa
în palme, întocmai ca una dintre bătrânele
care-şi rosteau rugăciunile în biserică. În cele
din urmă, îşi ridică fruntea şi dădu din cap.
— Încă mai am tiparul de data trecută. O să fie
gata mâine, la prima oră a dimineţii. Pesemne că
sunt mai scrântit decât tine, zise el.
— Bravo, răspunse Vraciul. Ştiam că mă pot
bizui pe tine. O să trimit după ea de cum se crapă
de ziuă.
— De data aceasta, nădăjduiesc că ştii ce faci
când coborî acolo!
Obrajii Vraciului se aprinseră de mânie.
— Tu vezi-ţi de treaba ta, frate, şi eu o să-mi văd
de-a mea! Zise el.
La acestea, Andrew se ridică în picioare, lăsă
să-i scape un oftat de om sătul de toate şi plecă,
fără să se mai uite o dată înapoi.
— Da, băiete, zise Vraciul, tu pleci primul.
Întoarce-te în camera ta şi rămâi acolo până
mâine. Atelierul lui Andrew este la capătul străzii
Poarta Călugărului. Eu o să iau cheia şi o să te
aştept la locul de întâlnire, la vreo douăzeci de
minute după ce se luminează. N-ar trebui să fie
prea mulţi oameni în picioare, la ora aceea. Mai
ştii unde ai stat mai devreme, când a trecut
Inchizitorul călare?
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Să fii la cel mai apropiat colţ de locul acela,
băiete. Să nu întârzii. Şi să ţii minte că trebuie să
postim în continuare. Oh, încă ceva: să nu-mi
uiţi sacul! Cred că s-ar putea să avem nevoie de
el.
Mi se învârtea capul pe drumul de întoarcere la
han. Oare de ce trebuia să mă tem mai tare: de
un om puternic, care m-ar fi vânat şi m-ar fi pus
la frigare, sau de o înspăimântătoare creatură
care îl învinsese pe magistrul meu în tinereţea sa
şi care, prin ochii vreunui preot, poate că mă
urmărea chiar în clipa aceea de la vreo fereastră
de sus, din vârful turlei?
Când mi-am ridicat privirile spre catedrală, am
zărit în fugă pata neagră a unei sutane preoţeşti
trecând pe lângă mine. Mi-am plecat ochii, dar
nu înainte de a-l recunoaşte pe preot: părintele
Cairns. Din fericire, strada era aglomerată şi el
se uita drept în faţa lui, fără să întoarcă o clipă
capul în direcţia mea. M-am simţit uşurat, căci
dacă m-ar fi văzut acolo, atât de aproape de
hanul la care trăsesem, nu i-ar fi luat mult să
deducă unde stăteam. Vraciul zisese că nu era
primejdios, dar eu socoteam, în sinea mea, că era
cu atât mai bine cu cât ştiau mai puţini cine
eram noi şi unde stăteam. Dar uşurarea mea a
fost de scurtă durată, căci, odată ajuns înapoi la
han, am găsit un bilet prins cu un cui în uşa
odăii mele.

Thomas,
Dacă vrei să salvezi viaţa magistrului tău, vino
la mine, la confesional, în seara asta, la şapte. Pe
urmă, va fi prea târziu.
Părintele Cairns

Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare.


Cum de aflase părintele Cairns unde stăteam
eu? Mă urmărise cineva? Menajera părintelui
Gregory? Sau hangiul? Nu-mi plăcuse deloc
înfăţişarea lui. Trimisese oare vorbă la catedrală?
Sau era Urgia? Oare monstrul îmi cunoştea
fiecare mişcare? Demonul îi spusese părintelui
Cairns unde să mă găsească? Orice s-ar fi
întâmplat, preoţii aflaseră unde stăteam eu şi,
dacă i-ar fi spus şi Inchizitorului, acesta ar fi
putut veni după mine în orice clipă.
Am deschis grăbit uşa şi am încuiat-o în urma
mea. Apoi am tras obloanele, nădăjduind
fierbinte să mă pot feri astfel de privirile curioase
din Priestown. Am verificat dacă sacul Vraciului
mai era unde-i lăsasem şi apoi m-am aşezat pe
pat, neştiind ce să fac. Vraciul îmi ceruse să stau
în odaia mea până dimineaţă. Ştiam că nu i-ar fi
plăcut deloc să mă duc să-l văd pe vărul lui.
Spusese că era un preot care-şi vâra nasul în
treburile altora. Oare tocmai şi-l vâra şi de data
aceasta? Pe de altă parte, îmi spusese şi că
părintele Cairns avea intenţii bune. Dacă preotul
chiar aflase despre ceva care-l ameninţa pe
Vraci? Dacă rămâneam pe loc, magistrul meu
putea sfârşi în mâinile Inchizitorului.
Totuşi, dacă mă duceam la catedrală, ar fi
însemnat să intru drept în vizuina Inchizitorului
şi a Urgiei! La slujba de înmormântare fusese
destul de periculos. Oare puteam să-mi forţez
norocul încă o dată?
Ceea ce s-ar fi cuvenit să fac într-adevăr, ar fi
fost să-i spun Vraciului despre bilet. Dar nu
aveam cum. Din simplul motiv că nu-mi spusese
unde stătea.
„încrede-te în instinctele tale”, mă învăţase
Vraciul mereu, de aceea, într-un târziu, m-am
hotărât. Aveam să mă duc să stau de vorbă cu
părintele Cairns.
CAPITOLUL 06
UN PACT CU DIAVOLUL
Luându-mi tot răgazul, am străbătut agale
străzile umede şi pietruite. Palmele mi-erau
foarte năduşite de încordare, iar picioarele
păreau că nu vor să mi se mişte spre catedrală.
De parcă ele ar fi fost mai înţelepte decât mine,
trebuia să-mi impun voinţa să aşez un picior în
faţa celuilalt. Dar seara era rece şi, din fericire,
nu umblau prea mulţi oameni pe afară. N-am
trecut pe lângă niciun preot.
Am sosit la catedrală cu vreo zece minute
înainte de ora şapte şi, pe când treceam de
poartă, ajungând în marea curte pavată din faţa
intrării, n-am putut să nu mă uit în sus, la
garguiul de deasupra uşii principale.
Capul cel hidos mi se păru mai mare ca înainte,
iar ochii, la fel de răi şi de vii, nu mă slăbiră o
clipă pe când mă îndreptam spre uşă. Lunga sa
bărbie se întorcea în sus atât de mult, încât
aproape că-i atingea nasul, făcând-o să arate
deosebită de orice altă creatură pe care o mai
văzusem vreodată. Pe lângă urechile sale de
câine şi limba care îi atârna afară din gură, am
mai remarcat de data aceasta şi două coarne
care i se arcuiau în sus, din ţeastă, ceea ce mi-a
amintit deodată de un ţap.
Mi-am întors privirile şi am intrat în catedrală,
înfiorându-mă de înfăţişarea cu totul
nepământeană a creaturii. Înăuntru, ochilor mei
le-a trebuit câteva momente ca să se adapteze la
Întuneric, dar, spre marea mea uşurare, am
văzut că biserica era aproape goală.
Mă temeam totuşi, din două motive. Mai întâi,
pentru că nu-mi plăcea să mă aflu în catedrală,
unde preoţii puteau apărea în orice clipă. Dacă
părintele Cairns mă înşela, atunci păşisem drept
în cursa pe care mi-o întinsese. În al doilea rând,
mă aflam acum pe teritoriul Urgiei. Curând, ziua
avea să se stingă şi, odată soarele apus, Urgia, ca
toate creaturile Întunericului, avea să fie cât se
poate de periculoasă. Probabil atunci mintea
avea să-i iasă din catacombe şi să mă caute.
Trebuia să termin povestea asta cât mai repede
cu putinţă.
Unde era confesionalul? Nu se aflau decât două
femei bătrâne în partea din spate a catedralei,
dar un bătrân stătea îngenuncheat în faţă,
aproape de mica uşă a unei cutii de lemn, care se
sprijinea cu spatele de zidul de piatră.
Asta mi-a spus tot ce voiam să ştiu. Exista o
cutie identică, puţin mai departe. Erau cabinele
confesionalului. Fiecare avea o lumânare
deasupra, aşezată într-un suport de sticlă
albastră. Dar numai cea de lângă omul
îngenuncheat era aprinsă.
Am străbătut naosul pe partea dreaptă şi am
îngenuncheat în strana din spatele bătrânului.
După vreo câteva clipe, uşa confesionalului s-a
deschis şi a ieşit o femeie care purta un văl
negru. A traversat naosul şi a îngenuncheat,
puţin mai în spate, în vreme ce bătrânul a intrat
în locul ei.
După alte câteva clipe, l-am putut auzi
murmurând. Niciodată nu mai fusesem la o
spovedanie în viaţa mea, dar aveam o oarecare
idee despre ce era vorba. Unul dintre fraţii tatălui
meu devenise foarte evlavios înainte să moară.
Tata întotdeauna îl numea „Sfântul Joe”, deşi
numele lui adevărat era Matthew. Se ducea la
spovedanie de două ori pe săptămână şi, după ce
îi asculta păcatele, preotul îi dădea câte un mare
canon. Asta însemna că, după aceea, el trebuia
să recite o mulţime de rugăciuni, repetându-le la
nesfârşit. Am bănuit că şi bătrânul îi povestea
preotului despre păcatele sale.
Uşa a rămas închisă o vreme care mi s-a părut
lungă de vreo câteva secole şi începusem să-mi
pierd răbdarea. Îmi fulgeră prin cap un alt gând:
dar dacă înăuntru nu era părintele Cairns, ci un
alt preot? Atunci, chiar ar fi trebuit să
mărturisesc ceva, altminteri ar fi bătut la ochi.
Am încercat să mă gândesc la vreo câteva păcate
care să poată suna convingător. Pofta de
mâncare era oare un păcat? Sau voi aţi numi-o
lăcomie? Ei bine, cu siguranţă că mi-ar fi plăcut
să mănânc, dar asta pentru că nu pusesem
nimic în gură toată ziua şi burta începuse să se
revolte. Deodată mi se păru o nebunie ce făceam.
Cât ai clipi aş fi putut sfârşi la închisoare.
Frica m-a copleşit şi m-am ridicat în picioare,
dând să plec. Abia atunci am observat, cu un
suspin de uşurare, o mică plăcuţă strecurată
într-o ramă de pe uşă. Pe ea era scris un nume:
PĂRINTELE CAIRNS.
În clipa aceea, uşa se deschise şi bătrânul ieşi,
aşa că i-am luat eu locul în confesional şi-am
închis uşa după mine. Cutia era strâmtă şi
întunecoasă, iar când am îngenuncheat, m-am
trezit cu faţa foarte aproape de un grilaj metalic.
În spatele grilajului era o draperie cafenie şi,
undeva dincolo de ea, o lumânare cu flacără
pâlpâitoare. Prin grilaj nu puteam zări faţa celui
de dincolo, ci doar conturul, ca o umbră, al unui
cap.
— Vrei să-ţi ascult mărturisirile?
Preotul avea un puternic accent din Comitatul
nostru şi o respiraţie zgomotoasă.
Eu am ridicat din umeri. Apoi am priceput că
n-avea cum să vadă prin grilaj cine eram.
— Nu, părinte, am zis eu, dar mulţumesc de
întrebare. Sunt Tom, ucenicul domnului
Gregory. Aţi vrut să mă vedeţi.
A fost o scurtă pauză înainte ca părintele Cairns
să vorbească.
— Ah, Thomas, mă bucur că ai venit. Te-am
chemat aici pentru că trebuie să stau de vorbă cu
tine. Trebuie să-ţi spun ceva foarte important, de
aceea vreau să rămâi, până ce voi termina. Îmi
făgăduieşti că n-o să pleci, până nu vei asculta ce
am de zis?
— O să ascult, am răspuns eu, cu îndoială.
Şovăiam acum să mai fac promisiuni. În
primăvară, îmi dădusem cuvântul o dată lui Alice
şi asta mă vârâse într-o grămadă de necazuri.
— Eşti băiat cuminte, zise el. Am pornit-o cu
dreptul într-o misiune importantă. Şi ştii tu care
este acea misiune?
Mă întrebam dacă se referea la Urgie, dar am
socotit mai înţelept să nu pomenesc de monstru
când mă aflam atât de aproape de catacombe,
aşadar i-am răspuns:
— Nu, părinte.
— Ei bine, Thomas, trebuie să stabilim
împreună un plan. Trebuie să ne gândim
împreună cum putem să-ţi salvăm sufletul
nemuritor. Iar tu ştii ce trebuie să faci, ca să
începem acest proces, nu-i aşa? Trebuie să te
desparţi de John Gregory. Trebuie să încetezi să
mai practici îndeletnicirea aceea drăcească. O să
faci asta pentru mine?
— Am crezut că m-ai chemat să vorbim despre
cum să-l ajutăm pe domnul Gregory, am zis eu,
începând să mă înfurii. Am crezut că este în
primejdie.

— Chiar este, Thomas. Suntem aici ca să-l


ajutăm pe John Gregory, dar trebuie să începem
prin a te ajuta pe tine. Aşadar, o să faci ce te-am
rugat?
— Nu pot, i-am răspuns. Tata a plătit bani mulţi
pentru ucenicia mea, iar mama ar fi chiar şi mai
dezamăgită. Ea spune că eu am un har şi că
trebuie să-l folosesc pentru a-i ajuta pe oameni.
Asta fac vracii. Mergem peste tot, ajutându-i pe
oameni când sunt ameninţaţi de creaturi de-ale
Întunericului care ies în lume.
A urmat o lungă tăcere. Tot ce puteam auzi era
răsuflarea preotului. Apoi, mi-a trecut un alt
gând prin minte.
— L-am ajutat pe părintele Gregory, ştii şi
dumneata, am izbucnit eu. A murit mai târziu,
este adevărat, dar l-am salvat de la o moarte şi
mai rea. Cel puţin a murit în patul lui, la căldură.
A încercat să scape de un duh rău, i-am explicat
eu, ridicând puţin tonul. Asta l-a vârât în necaz,
în primul rând. Domnul Gregory l-ar fi putut
scăpa de duhul acela. El poate face lucruri pe
care un preot nu le poate face. Preoţii nu pot
alunga duhurile, pentru că nu ştiu cum. Este
nevoie de ceva mai mult decât de câteva
rugăciuni.
Ştiam că n-ar fi trebuit să spun asta despre
preoţi şi mă aşteptam să-l văd ieşindu-şi din fire.
Nu şi-a ieşit.
A rămas calm, ceea ce a făcut ca situaţia să mi
se pară cu mult mai rea.
— Oh, da, este nevoie de mult mai mult, îmi
răspunse liniştit părintele Cairns. Mult, mult
mai mult. Ştii care este taina lui John Gregory,
Thomas? Ştii care este izvorul puterii sale?
— Da, am zis eu, cu glasul deodată mult mai
potolit. A studiat ani de-a rândul, de când s-a
apucat de această îndeletnicire. Are o întreagă
bibliotecă, plină de cărţi, şi a făcut, ca şi mine, o
ucenicie, ascultând cu atenţie ceea ce
învăţătorul său i-a spus, şi scriind totul în caiete,
la fel cum fac eu acuma.
— Crezi că noi facem altfel? Îţi ia ani buni, ani
lungi ca să te pregăteşti pentru preoţie. Iar
preoţii sunt oameni învăţaţi, pregătiţi de oameni
chiar şi mai învăţaţi. Aşadar, cum ai putut tu
duce la bun sfârşit ceea ce părintele Gregory n-a
izbutit, în ciuda faptului că el a citit din Cartea
Sfântă a lui Dumnezeu? Cum îţi explici faptul că
magistrul tău face de obicei şi în mod regulat
ceea ce fratele său n-a putut?
— Pentru că preoţii au un mod greşit de a se
pregăti, am răspuns eu. Şi pentru că şi magistrul
meu, ca şi mine, este un al şaptelea fiu.

Preotul scoase un zgomot ciudat în spatele


grilajului. La început am avut impresia că se
înecase; apoi mi-am dat seama că putea fi un
chicotit. Râdea de mine.
Am socotit-o o necuviinţă. Tata întotdeauna
spunea că trebuie să respecţi părerile celorlalţi,
chiar dacă uneori ţi se par neghiobii.
— Asta e simplă superstiţie, Thomas, zise
părintele Cairns, în cele din urmă. Să fii al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu nu înseamnă
nimic. Este doar o născocire de fete bătrâne.
Adevărata explicaţie pentru izvorul puterii lui
John Gregory este un lucru atât de cumplit,
încât mă înfior numai când mă gândesc. Vezi tu,
John Gregory a făcut un pact cu diavolul. Şi-a
vândut sufletul diavolului.
Nu puteam crede ceea ce-mi auzeau urechile.
Dar când am deschis gura ca să i-o spun, niciun
cuvânt nu mi-a ieşit de pe buze, aşa că am
continuat să clatin doar din cap.
— Este adevărat, Thomas. Toată puterea sa vine
de la diavol. Ceea ce tu şi ceilalţi oameni simpli
din Comitat numiţi duhuri rele sunt doar diavoli
mărunţi, care fac rele numai pentru că stăpânul
lor le-a poruncit astfel. Pentru diavol pactul a
meritat, fiindcă, în schimb, va pune gheara,
într-o bună zi, pe sufletul lui John Gregory. Iar
un suflet este un lucru de preţ în ochii
Domnului, un lucru de strălucire şi splendoare,
de aceea diavolul ar face orice să-l întineze cu
păcate şi să-l târască în flăcările veşnice ale
Iadului.
— Bine, şi eu? L-am întrerupt, înfuriindu-mă
din nou. Eu nu mi-am vândut sufletul. Dar l-am
salvat pe părintele Gregory.
— E simplu, Thomas. Tu eşti un servitor al
Vraciului, cum îl numeşti tu, care, la rândul său,
este un servitor al diavolului. Astfel, puterea
răului îţi este împrumutată când îl serveşti. Dar,
bineînţeles, dacă vei ajunge să-ţi închei
pregătirea într-ale răului şi să fii gata să-ţi
practici îndeletnicirea drăcească în calitate de
magistru, nu de ucenic, atunci va fi rândul tău.
Şi tu va trebui să-ţi arvuneşti sufletul. John
Gregory nu ţi-a spus-o deocamdată, pentru că
eşti prea tânăr, dar cu siguranţă o să ţi-o spună
într-o bună zi. Şi când ziua aceea va veni, nu va
mai fi nicio surpriză pentru tine, căci o să-ţi
aduci aminte de cuvintele mele de acum. John
Gregory a comis mai multe păcate grele în viaţa
lui şi a căzut departe, foarte departe de mila
cerească. Ştiai că a fost preot, odinioară?
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Am aflat-o deja.
— Şi ştii cum, de-abia hirotonisit ca preot, a
ajuns să se lepede de chemarea sa? Ştii de
ruşinea lui?
N-am răspuns. Ştiam că oricum părintele
Cairns avea să-mi spună.
— Unii teologi au susţinut că o femeie n-ar avea
suflet. Problema se discută şi în zilele noastre,
dar de un singur lucru putem fi siguri – un preot
nu-şi poate lua o nevastă, pentru că l-ar abate de
la a-şi închina dragostea lui Dumnezeu. Căderea
în păcat a lui John Gregory a fost de două ori mai
rea: nu doar că s-a lăsat abătut de la menirea sa
de către o femeie, dar femeia aceasta era deja
logodită cu unul dintre fraţii lui de sânge. A vârât
zâzania în familie. Fratele s-a ridicat împotriva
fratelui pentru o femeie numită Emily Burns.
Până în momentul acela, nu-mi plăcuse deloc de
părintele Cairns şi eram sigur că, dacă el ar fi
stat de vorbă cu mama mea, spunându-i despre
femei că nu au suflet, ea l-ar fi mâncat de viu,
dându-i un răspuns usturător. Dar îmi stârnise
curiozitatea în privinţa Vraciului. Mai întâi
aflasem despre Meg, iar acum mi se spunea că, şi
mai înainte de ea, se încurcase cu această Emily
Burns. Eram uluit şi voiam să ştiu mai multe.
— Domnul Gregory s-a însurat cu Emily Burns?
M-am mirat eu, întrebarea scăpându-mi fără
voie de pe buze.
— Niciodată înaintea lui Dumnezeu, răspunse
preotul. Ea era de fel din Blackrod, de unde se
trage familia noastră, şi tot acolo locuieşte
singură acum. Unii spun că s-au certat, dar, în
orice caz, John Gregory şi-a luat în cele din urmă
o altă femeie, pe care a cunoscut-o în capătul
dinspre miazănoapte al Comitatului, şi a adus-o
cu el în miazăzi. Numele acesteia este Margery
Skelton, o vrăjitoare faimoasă. Oamenii din
partea locului o ştiu de Meg, şi, în timp, ea a
devenit temută şi urâtă pe tot cuprinsul Mlaştinii
Anglezarke şi prin toate târgurile şi satele din
sudul Comitatului.
N-am zis nimic. Ştiam că se aştepta să fiu şocat.
Eram, de tot ce-mi spunea el, dar faptul că
răsfoisem jurnalul Vraciului, acasă, în
Chipenden, mă pregătise pentru partea cea mai
rea.
Părintele Cairns pufni din nou zgomotos, apoi
îşi drese glasul, din adâncul gâtlejului.
— Ştii faţă de care dintre cei şase fraţi ai săi a
greşit John Gregory?
Ghicisem deja.
— Faţă de părintele Gregory.
— În familiile cucernice, precum familia
Gregory, este o tradiţie ca unul dintre fii să între
în rândurile Bisericii. Când John s-a dezis de
consacrarea sa, un alt frate i-a luat locul şi a
început să se pregătească pentru preoţie. Da,
Thomas, acela a fost părintele Gregory, fratele
nostru, pe care l-am îngropat astăzi. Îşi pierduse
logodnica şi îşi pierduse şi fratele. Ce altceva
putea face decât să se întoarcă spre Dumnezeu?
Când intrasem, catedrala era aproape pustie,
dar, în timp ce vorbeam, începusem să aud
zgomote de dincolo de cabina confesionalului.
Erau zgomote de paşi şi un murmur din ce în ce
mai puternic de voci. Acum, deodată, un cor
începu să cânte. Trecuse cu mult de ora şapte,
iar soarele probabil apusese deja. M-am hotărât
să găsesc o scuză şi să plec, dar tocmai când am
deschis gura, l-am auzit pe părintele Cairns
ridicându-se în picioare.
— Vino cu mine, Thomas, zise el. Vreau să-ţi
arăt ceva.
L-am auzit apoi deschizând uşa şi ieşind din
confesional, aşa că l-am urmat.
M-a condus spre altarul unde, dirijat de un alt
preot, aliniat pe trei rânduri de câte zece, un cor
de băieţi de altar stătea pe trepte. Fiecare dintre
ei purta o sutană neagră şi un stihar.
Părintele Cairns se opri şi îşi aşeză mâna
bandajată pe umărul meu drept.
— Ascultă-i, Thomas. Nu seamănă glasurile lor:
u ale îngerilor din cer?
Nu auzisem niciodată un înger cântând, aşa că
nu-i puteam răspunde, dar cu siguranţă scoteau
sunete mai plăcute decât tatăl meu, care
obişnuia să înceapă să cânte când ne apropiam
de sfârşitul mulsului. Vocea lui era destul de
spartă cât să facă şi laptele să se acrească.
— Ai fi putut fi şi tu un băiat din acest cor,
Thomas. Dar acum e prea târziu. Vocea ta a
început deja să se îngroaşe şi o şansă de a-i sluji
Domnului s-a irosit.
Avea dreptate în această privinţă. Cei mai mulţi
dintre băieţii din cor erau mai mici decât mine ca
vârstă, iar glasurile lor erau mai curând de fete
decât de băieţi. Oricum, când cântam, nu eram
mai breaz ca tata.
— Totuşi, mai sunt şi alte lucruri pe care le-ai
putea face. Hai să-ţi arăt…
M-a condus dincolo de altar, pe o uşă şi pe un
culoar lung. Apoi am ieşit afară, în grădina din
spatele catedralei. Ei bine, ca întindere, era mai
curând un ogor decât o grădină, în care creşteau
mai mult legume decât flori şi trandafiri.
Deja începuse să se întunece, dar mai era
destulă lumină cât să văd un gard de măceş în
depărtare, şi lespezile mormintelor din cimitir
conturându-se prin el. Acolo, departe, un preot
stătea în genunchi, scoţând buruienile cu o
săpăligă. Şi era aşa o grădină mare şi doar o
săpăligă mică!
— Vii dintr-o familie de fermieri, Thomas. Este o
muncă bună, cinstită. O să te simţi ca acasă
muncind aici, zise el, arătând către preotul
îngenuncheat.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să fiu preot, i-am răspuns eu, fără
şovăială.
— Oh, n-ai putea s-ajungi niciodată preot! Zise
părintele Cairns, cu glasul plin de uimire şi
indignare. Ai fost mult prea aproape de diavol ca
să mai poţi s-o faci şi acum trebuie să te
supraveghezi îndeaproape, pentru tot restul
zilelor tale, ca să nu aluneci înapoi. Nu, bărbatul
acela este un frate.
— Un frate? Am întrebat eu, nedumerit,
gândindu-mă la vreun membru de-ai familiei
sale ori ceva pe-aproape.
Preotul zâmbi.
— Într-o catedrală mare cum e asta, preoţii au
asistenţi care le oferă ajutorul. Noi îi numim
fraţi, pentru că, deşi nu pot oficia sfintele slujbe,
pot îndeplini alte sarcini importante şi fac parte
tot din familia Bisericii. Fratele Peter este
grădinarul nostru şi este foarte priceput în
îndeletnicirea lui. Ce spui, Thomas? Ţi-ar plăcea
să fii un frate?
Ştiam totul despre ce însemna să fii un frate.
Fiind cel mai mic din şapte, mi se dădeau de
făcut toate sarcinile pe care niciun altul nu le
voia. Se părea că la fel stăteau lucrurile şi aici. În
orice caz, eu aveam deja o meserie şi nu credeam
ceea ce-mi spusese părintele Cairns despre
diavol şi despre Vraci. Mă pusese un pic pe
gânduri, dar în adâncul sufletului meu ştiam că
nu putea fi adevărat. Domnul Gregory era un om
bun.
Se întunecase mai tare şi se lăsase frigul, aşa că
mi-am zis că venise timpul să plec.
— Îţi mulţumesc pentru că ai stat de vorbă cu
mine, părinte, am zis eu, dar acum ai putea
să-mi spui, te rog, despre pericolul care îl paşte
pe domnul Gregory?
— Toate la timpul lor, Thomas, îmi zise el, cu un
uşor zâmbet.
Ceva din acel zâmbet mi-a şoptit că fusesem dus
de nas. Nu avusese nici cea mai mică intenţie
să-l ajute pe Vraci.
— O să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus, dar
acum trebuie să mă întorc, altminteri rămân fără
masa de seară, i-am zis eu.
Mi se părea o scuză convingătoare, în clipa
aceea. El n-avea de unde să ştie că posteam
pentru că trebuia să fiu pregătit să înfrunt Urgia.
— Avem de mâncare pentru tine aici, Thomas,
zise părintele Cairns. De fapt, ne-ar plăcea să
rămâi la noi, în noaptea asta.
Alţi doi preoţi ieşiră pe uşa laterală şi se
îndreptară către noi. Erau nişte oameni cât
muntele şi nu-mi plăcu expresia de pe chipurile
lor.
Apoi a fost prea târziu, pentru că preoţii mă
încadrară, unul de-o parte şi altul de cealaltă,
apucându-mă strâns de braţ între cot şi umăr.
Nu m-am zbătut să scap, pentru că n-avea
niciun rost. Mâinile lor erau mari şi grele, iar eu
simţeam că, dacă mai stăteam mult pe loc,
aveam să mă afund în pământ. Preoţii m-au dus
înapoi, în sacristie.
— E spre binele tău, Thomas, zise părintele
Cairns, venind după noi, înăuntru. Inchizitorul îl
va aresta pe Vraci în noaptea asta. O să aibă
parte de o judecată, bineînţeles, dar rezultatul
este sigur. Va fi găsit vinovat de cârdăşie cu
diavolul şi va fi ars pe rug. De aceea nu te pot
lăsa să te întorci la el. Pentru tine mai există o
şansă. Eşti încă un băiat, iar sufletul tău mai
poate fi salvat fără foc. Dacă însă ai fi găsit
alături de el când va fi arestat, ai suferi aceeaşi
soartă. Cum spuneam, e spre binele tău.
— Bine, dar este vărul dumitale! Am izbucnit eu.
Este rudă cu dumneata. Cum poţi să faci una ca
asta? Lasă-mă să mă duc să-l previn.
— Să-l previi? Repetă părintele Cairns. Crezi că
eu n-am încercat să-l previn? Îl previn de o viaţă.
Acum trebuie să mă gândesc însă mai degrabă la
sufletul decât la trupul lui. Flăcările o să-l
purifice. Prin durere, sufletul său poate fi
mântuit. Nu vezi? O fac tocmai ca să-l ajut,
Thomas. Sunt lucruri mult mai importante decât
scurta noastră existenţă pe lumea asta.
— L-ai trădat! Şi e rudă de aceeaşi carne şi
acelaşi sânge cu dumneata. I-ai spus
Inchizitorului că suntem aici!
— Nu despre amândoi, numai despre John.
Aşadar, alătură-te nouă, Thomas. Sufletul tău va
fi purificat prin rugăciuni, iar viaţa ta nu va mai
fi în pericol. Ce spui?
Nu avea niciun rost să mă cert cu cineva care
era atât de convins că are dreptate, aşa că n-am
mai pierdut timpul. Singurul sunet care se mai
auzea era ecoul paşilor noştri şi zornăitul cheilor
în timp ce mă duceau, din ce în ce mai departe,
în întunecimile catedralei.
CAPITOLUL 07
EVADEREA ȘI PRINDEREA
M-Au încuiat într-o încăpere mică şi jilavă, fără
nicio fereastră şi fără să-mi aducă mâncarea
despre care pomeniseră. În chip de pat exista
doar o mână de paie. Când uşa s-a închis în
urma mea, am rămas nemişcat, în beznă,
ascultând cheia care se întorcea în broască şi
ecoul paşilor stingându-se în lungul coridorului.
Era prea Întuneric şi ca să-mi văd mâinile sub
ochi, dar asta nu mă îngrijora prea tare. După
aproape şase luni petrecute ca ucenic al
Vraciului devenisem cu mult mai curajos. Fiind
al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu,
dintotdeauna văzusem lucruri pe care ceilalţi nu
le puteau vedea, dar Vraciul mă învăţase că în
marea lor majoritate, nu-mi puteau face prea
mult rău. Era o catedrală veche şi sub grădină
exista un mare cimitir, ceea ce însemna că era
firesc să bântuie nişte creaturi pe acolo – nişte
spirite care nu-şi găsiseră liniştea, precum
stafiile şi duhurile – dar nu-mi era teamă de ele.
Nu, ce mă speria cel mai mult era Urgia din
catacombele de dedesubt! Mă paraliza gândul că
putea pătrunde în mintea mea. Cu siguranţă nu
voiam să trec prin aşa ceva. Iar dacă acum
demonul era atât de puternic pe cât bănuia
Vraciul, însemna că ştia precis ce se întâmplă.
Era lesne de bănuit că tot Urgia îl schimbase şi
pe părintele Cairns, întorcându-i împotriva
propriului său văr. Poate că îşi înfăptuia relele
printre preoţi şi le asculta discuţiile. Ţinea morţiş
să afle cine eram eu şi unde mă aflam şi cu
siguranţă nu avea să se arate prea prietenos, ca
să spun aşa.
Bineînţeles, nu îmi pusesem în gând să rămân
toată noaptea acolo. Vedeţi dumneavoastră, încă
mai aveam cele trei chei în buzunarul meu şi
voiam să mă folosesc de cea specială, pe care o
meşterise Andrew. Părintele Cairns nu era
singurul care juca necinstit, cu aşi ascunşi în
mânecă.
Cheia nu m-ar fi ajutat să ajung dincolo de
Poarta de Argint, pentru că era nevoie de una
mult mai complicată şi mai bine lucrată ca să
deschidă încuietoarea aceea, dar ştiam că putea
să-mi deschidă drumul spre culoar şi, apoi, pe
oricare altă uşă, afară din catedrală. Trebuia
doar să aştept o vreme, până când toată lumea ar
fi adormit, ca să mă pot furişa. Dacă aş fi pornit
prea devreme, probabil aş fi fost prins. Pe de altă
parte, dacă amânam prea mult, aş fi ajuns prea
târziu ca să-l mai previn pe Vraci şi aş fi putut
primi şi o vizită de la Urgie. Iată, aşadar, un
calcul asupra căruia nu-mi îngăduiam să dau
greş.

Când Întunericul s-a înstăpânit pe deplin, iar


zgomotele de afară s-au stins, am hotărât să-mi
încerc norocul. Cheia s-a învârtit în broască fără
să întâmpine nici cea mai mică rezistenţă, dar,
chiar înainte de a deschide uşa, am auzit nişte
paşi. Am îngheţat şi mi-am ţinut respiraţia, dar,
treptat, paşii s-au pierdut în depărtare şi totul a
reintrat în tăcere.
Am aşteptat mult timp, ciulind urechea cu toată
atenţia. În cele din urmă, mi-am tras aer în piept
şi am crăpat uşurel uşa. Din fericire, s-a deschis
fără niciun scârţâit şi am păşit afară, pe culoar,
oprindu-mă şi ascultând din nou.
Nu ştiam foarte sigur dacă mai rămăsese cineva
prin catedrală şi prin acareturile sale. Probabil se
întorseseră cu toţii în casa cea mare a preoţilor?
Dar era greu de crezut că nu lăsaseră pe nimeni
de pază, aşadar am mers în vârful picioarelor
de-a lungul culoarului întunecat, temându-mă
să nu fac vreun zgomot cât de mic.
Când am ajuns la uşa laterală a sacristiei, am
tresărit, surprins. Nu aveam nevoie de cheia
mea. Era deja descuiată.
Cerul era senin acum şi răsărise luna, scăldând
aleea într-o lumină de argint. Am făcut vreo
câţiva paşi afară, mişcându-mă cu precauţie.
Abia atunci am simţit pe cineva în spatele meu;
cineva care stătea lângă uşă, ascuns în umbra
unuia dintre marii contraforţi de piatră, care
propteau până sus laturile catedralei.
Pentru o clipă, am îngheţat. Apoi, cu inima
bătându-mi tare de puteam s-o aud, m-am întors
încet pe călcâie. Silueta din umbră păşi în
lumina lunii. L-am recunoscut imediat. Nu era
preot, ci fratele pe care-l văzusem mai devreme în
genunchi, plivind grădina.
Tras la faţă, fratele Peter era aproape chel, cu
doar un tiv subţire de păr alb pe sub urechi.
Deodată vorbi.
— Anunţă-l pe magistrul tău, Thomas, zise el.
Du-te repede! Plecaţi amândoi din oraşul ăsta,
cât încă mai puteţi!
N-am răspuns. Doar m-am întors şi-am rupt-o
la fugă pe potecă, alergând cât mă ţineau
puterile. M-am oprit doar când am ajuns în
labirintul străzilor. Apoi mi-am potrivit pasul cât
să nu atrag prea mult atenţia asupra mea,
întrebându-mă oare de ce fratele Peter nu
încercase să mă oprească. Nu era asta datoria
lui? Nu fusese el lăsat de pază?
Dar n-am avut timp să chibzuiesc cum se
cuvine la această problemă. Trebuia să-l previn
pe Vraci despre trădarea vărului său, mai înainte
de a fi prea târziu. Nu ştiam hanul la care trăsese
Vraciul, dar mi-am spus că probabil îl ştia fratele
lui. Era un punct de pornire, pentru că văzusem
unde era Poarta Călugărului – una dintre străzile
pe care le străbătusem de la un capăt la altul,
când căutasem un han –, aşadar atelierul lui
Andrew nu avea să fie prea greu de găsit. M-am
grăbit să străbat străzile pietruite, conştient că
nu mai aveam prea mult timp, că Inchizitorul şi
oamenii săi trebuia să fi pornit deja la drum.
Poarta Călugărului era o stradă largă, în pantă,
cu două rânduri de prăvălii, unde am găsit-o cu
uşurinţă pe a lăcătuşului. Numele de deasupra
intrării prăvăliei anunţa andrew GREGORY, dar
clădirea era cufundată în Întuneric. A trebuit să
bat de trei ori până când o lumină a pâlpâit în
camera de la etaj.
Andrew deschise uşa şi ridică o lumânare spre
faţa mea. Era îmbrăcat într-o cămaşă lungă de
noapte, iar pe faţă avea zugrăvit un vălmăşag de
expresii. Arăta buimac, furios şi înfricoşat.
— Fratele dumitale este în primejdie, i-am spus
eu, încercând să vorbesc cât mai în şoaptă. L-aş
fi anunţat chiar eu, dar nu ştiu unde stă…
Mi-a făcut semn să intru fără vreun cuvânt şi
m-a condus în atelier. Pereţii erau căptuşiţi cu
chei şi încuietori de toate formele şi mărimile
posibile. Am văzut o cheie uriaşă, lungă cât
antebraţul meu, şi m-am întrebat ce mărime o
avea lacătul la care se potrivea. Fără să pierd
vremea, i-am povestit ce se întâmplase.
— I-am spus că e un prost dacă rămâne aici!
Exclamă el, buşind cu pumnul într-o masă de
lucru. Şi blestemat să fie acel trădător cu două
feţe de văr al nostru! Am ştiut tot timpul că nu
era de încredere. Urgia trebuie să fi pus gheara
pe el, în cele din urmă, scrântindu-i minţile ca
să-l dea la o parte pe John din calea sa – singura
fiinţă din întreg Comitatul care încă mai
reprezintă o adevărată ameninţare pentru el!
Urcă în odaia sa, dar nu-i luă mult să se
îmbrace. Curând, porneam înapoi împreună, pe
străzile pustii, îndreptându-ne pe cel mai scurt
drum către catedrală.
— Stă la Scriptura şi Lumânarea, murmură
Andrew Gregory, clătinând din cap. De ce
Dumnezeu nu ţi-o fi spus asta? Ai fi putut scuti
timp, ducându-te direct acolo. Să sperăm că
n-am întârziat prea mult!
Dar întârziaserăm. I-am auzit de la vreo câteva
străzi distanţă: vocile furioase ale mai multor
bărbaţi şi cineva bătând cu pumnul într-o uşă,
destul de tare cât să scoale şi morţii din somn.
Ne-am uitat de după un colţ, având grijă să nu
fim zăriţi la rândul nostru. Nu puteam face
nimic. Inchizitorul însuşi era de faţă, călare pe
uriaşul lui cal, şi avea vreo douăzeci de oameni
înarmaţi sub comanda sa. Toţi aveau ciomege şi
câţiva îşi scoseseră săbiile din teacă, de parcă
s-ar fi aşteptat să întâmpine rezistenţă. Unul
dintre ei bătu din nou în uşă cu mânerul sabiei.
— Deschideţi! Deschideţi! Hai mai repede! Strigă
el. Altfel o să sparg uşa!
Se auziră zgomote de ivăre trase şi hangiul
apăru în prag, în cămaşă de noapte, ţinând un
felinar în mână. Arăta aiurit, de parcă tocmai
fusese trezit dintr-un somn foarte adânc. Văzu
înaintea sa doar primii doi oameni, nu şi pe
Inchizitor. Probabil de aceea făcu o mare
greşeală: începu să protesteze şi să ameninţe.
— Ce-nseamnă asta? Răcni el. Nu mai poate
omul să se bucure de somn după o zi de muncă
grea? Să tulburi liniştea la ora asta din noapte!
Îmi cunosc drepturile. Există legi împotriva unor
astfel de fapte.
— Neghiobule! Tună Inchizitorul,
îndemnându-şi calul mai aproape de uşă. Eu
sunt legea! Un vrăjitor doarme sub acoperişul
tău. Un slujitor al diavolului! Să adăposteşti un
bine-cunoscut vrăjmaş al Bisericii se pedepseşte
cu cea mai mare asprime! Dă-te la o parte sau
plăteşti cu viaţa!
— Iertare, stăpâne. Iertare! Se tângui hangiul,
ridicându-şi mâinile a implorare, cu groaza
întipărită pe faţă.
Drept răspuns, Inchizitorul le făcu semn
oamenilor săi, care-l înşfăcară pe hangiu. Fără
multă vorbă, omul fu târât în stradă şi pus la
pământ.
Atunci, cu tot dinadinsul, cu toată cruzimea-i
zugrăvită pe chip, Inchizitorul îşi mână
armăsarul peste hangiu. O copită se înfipse
puternic în piciorul omului şi am auzit limpede
osul trosnind. Mi-a îngheţat sângele în vine.
Bietul nenorocit zăcea la pământ, gemând, în
vreme ce patru dintre gardieni dădeau buzna în
casă; bocancii lor tropăiră greoi în sus, pe scara
de lemn.
Când îl târâră pe Vraci afară, mi se păru
îmbătrânit şi firav. Poate şi puţin speriat, deşi
era prea departe ca să fiu sigur.
— Ei bine, John Gregory, al meu eşti, în sfârşit!
Strigă Inchizitorul, cu glas strident şi arogant.
Oasele astea uscate ale tale or să ardă bine!
Vraciul nu-i răspunse. I-am privit cum îi legau
mâinile la spate şi-l duceau de-a lungul străzii.
— Atâţia ani, ca să ajungă la asta, murmură
Andrew. A vrut mereu numai binele. Nu merită
să fie ars de viu.
Mie nu-mi venea să cred că toate acestea se
întâmplau de-adevăratelea. Aveam un nod în
gât, atât de dureros încât, până să dispară
Vraciul din vedere, la primul colţ de stradă, n-am
putut vorbi.
— Trebuie să facem ceva! Am zis eu, în cele din
urmă.
Andrew clătină din cap, foarte abătut.
— Ei bine, băiete, stoarce-ţi tu creierii şi apoi
spune-mi şi mie ce-am putea face. Pentru că eu
n-am nicio idee. Mai bine vii cu mine acasă şi, de
cum se crapă de ziuă, pleci cât mai departe poţi
de locul ăsta.
CAPITOLUL 08
CE A POVESTIT FRATELE PETER
Bucătăria era în spatele casei, dând către o
curte mică, pavată cu dale de piatră. Când cerul
se mai lumină, Andrew îmi oferi ceva de
mâncare. Nu era cine ştie ce, doar un ou şi o felie
de pâine prăjită. I-am mulţumit, dar am refuzat,
fiindcă tot mai posteam. Să fi mâncat ar fi
însemnat că acceptam faptul că Vraciul era
pierdut şi că nu aveam să mai înfruntăm
împreună Urgia. Oricum, nu-mi era deloc foame.
Făcusem precum mă îndemnase Andrew. De
când Vraciul fusese arestat, îmi petrecusem
fiecare clipă gândindu-mă cum am fi putut să-l
salvăm. M-am gândit şi la Alice, de asemenea.
Dacă nu făceam ceva, amândoi aveau să fie arşi
de vii.
— Sacul domnului Gregory a rămas în odaia
mea de la Taurul Negru, mi-am amintit eu
deodată, întorcându-mă către lăcătuş. Iar el
trebuie să fi lăsat toiagul şi pelerinele noastre în
odaia lui, de la han. Cum le luăm înapoi?
— Mda, iată o treabă la care te pot ajuta, zise
Andrew. Este prea periculos pentru oricare
dintre noi doi să meargă după ele, dar ştiu pe
cineva care le-ar putea aduce pentru tine. O să
mă îngrijesc de asta, mai târziu.
În timp ce-l priveam pe Andrew mâncând,
începu să bată un clopot în depărtare. Avea o
singură notă, mohorâtă, şi între fiecare două
bătăi se scurgea o lungă tăcere. Suna a doliu, ca
dangătul unui clopot funerar.
— E de la catedrală? Am întrebat eu.
Andrew dădu din cap şi continuă să-şi mestece
dumicatul, foarte încet. Părea să aibă la fel de
puţină poftă de mâncare ca şi mine.
Mă întrebam dacă acel clopot chema oamenii la
vreo slujbă de dimineaţă, dar, mai înainte să-mi
rostesc gândul cu voce tare, Andrew sfârşi de
înghiţit bucata de pâine şi-mi spuse:
— Anunţă încă o moarte la catedrală sau la vreo
altă biserică din oraş. Ori aici, ori în altă parte
din Comitat a murit vreun preot şi vestea a sosit
acum. A devenit un sunet obişnuit la noi, în
ultimele zile. Mă tem că orice preot care pune
sub semnul întrebării Întunericul şi stricăciunea
din oraşul nostru are foarte curând parte de
dangătul acesta.
M-am înfiorat.
— Toată lumea din Priestown ştie că Urgia este
pricina acestor vremuri negre? L-am întrebat eu.
Sau numai preoţii?
— Urgia este destul de bine cunoscută. În
împrejurimile catedralei, cei mai mulţi oameni
şi-au zidit uşile pivniţelor, iar frica şi superstiţia
domnesc nestingherite. Cine i-ar putea
învinovăţi pe orăşeni, când nici pe preoţi nu se
mai pot bizui să-i apere? Nu-i de mirare că
evlavioşilor le slăbeşte credinţa, zise Andrew,
clătinând trist din cap.
— Ai terminat cheia? L-am întrebat eu.
— Da, răspunse el, dar bietul John n-o să mai
aibă nevoie de ea acum.
— Am putea s-o folosim noi, am zis eu, vorbind
repede, astfel încât să pot termina ce aveam de
spus înainte să mă oprească. Tunelele
catacombelor trec drept pe sub catedrală şi
prezbiteriu, aşa că ar putea fi o cale de a ajunge
la acestea. Am putea aştepta până se întunecă şi
toată lumea se culcă, şi apoi să intrăm în
clădirea în care se află Vraciul.
— E o prostie, zise Andrew, scuturând din cap.
Prezbiteriul este uriaş, cu o puzderie de încăperi,
atât deasupra, cât şi sub pământ. Şi noi nici
măcar nu ştim unde sunt ţinuţi prizonierii. În
plus de asta, sunt păziţi de oameni înarmaţi. Vrei
să arzi şi tu de viu? Eu unul sunt sigur că nu
vreau.
— Merită o încercare, am stăruit eu. Ei nu se
aşteaptă să între cineva în casă venind de
dedesubt, cu Urgia acolo. O să avem surpriza de
partea noastră şi poate că paznicii or să fie
adormiţi.
— Nu, zise Andrew, clătinându-şi capul cu
hotărâre. E o nebunie. Nu merită să riscăm încă
două vieţi.
— Atunci dă-mi mie cheia şi am s-o fac eu.
— N-ai să găseşti niciodată calea fără mine. Este
un adevărat labirint de tunele acolo jos.
— Asta însemnă că dumneata ştii drumul? Am
zis eu. Ai mai fost vreodată pe acolo?
— Da, ştiu drumul până la Poarta de Argint. Dar
ea este cel mai îndepărtat punct până la care am
vrut vreodată să merg. Şi sunt douăzeci de ani de
când am coborât acolo, împreună cu John.
Creatura aceea de jos aproape că l-a omorât
atunci. Ar fi putut să ne omoare pe amândoi. L-ai
auzit pe John: se preschimbă, dintr-un simplu
spirit se întrupează în Dumnezeu ştie ce. Putem
întâlni orice acolo jos. Lumea vorbea despre nişte
câini negri şi fioroşi, care-şi arată colţii uriaşi,
despre şerpi veninoşi. Nu uita că Urgia îţi poate
citi gândurile şi poate lua înfăţişarea celor mai
cumplite spaime ale tale. Nu, e prea periculos.
Nu ştiu care soartă e mai rea – să fii ars de viu pe
rug de către Inchizitor sau strivit până-ţi dai
duhul de către Urgie. Nu este o alegere pentru un
băiat de vârsta ta.
— Nu-ţi face griji pentru asta, am zis eu.
Dumneata ocupă-te de încuietori, iar eu o să-mi
fac meseria mea.
— Dacă fratele meu n-a putut să-l biruie, tu ce
nădăjduieşti? El era pe atunci în floarea tinereţii,
iar tu acuma eşti doar un băiat.
— Nu sunt atât de smintit încât să încerc să
nimicesc eu Urgia, i-am zis. O să fac doar atât cât
este nevoie ca să-l eliberez pe Vraci.
Andrew clătină din cap.
— De cât timp eşti la el în ucenicie?
— De aproape şase luni, am răspuns eu.
— Ei bine, zise Andrew, asta spune totul, nu-i
aşa? Intenţia ta e bună, dar n-am face decât să
înrăutăţim lucrurile.
— Vraciul mi-a spus că moartea pe rug este
cumplită. Cea mai rea dintre toate. De aceea nu
este de acord să ardă vreo vrăjitoare. O să-l laşi
tocmai pe el să sufere una ca asta? Te rog,
trebuie să-l ajuţi. Este ultima lui şansă.
De data aceasta, Andrew nu mai zise nimic.
Rămase multă vreme adâncit în gânduri. Când
se ridică de pe scaunul său, îmi spuse doar că ar
fi mai bine să stau ascuns.
Ăsta mi s-a părut un semn bun. Cel puţin nu
mă trimisese să-mi fac bagajele.

Am stat pe scaun, în odaia din spate,


pocnindu-mi călcâiele, în timp ce dimineaţa se
scurgea cu încetineală. Nu închisesem o clipă
ochii şi eram obosit, dar somnul era ultimul
lucru la care-mi stătea capul, după întâmplările
de peste noapte.
Andrew lucra. Cea mai mare parte a timpului îl
auzeam în atelierul său, dar uneori mai răsuna
clinchetul clopoţelului de la uşă, când vreun
client intra sau ieşea din prăvălie.
Cu puţin înainte de amiază, Andrew se întoarse
în bucătărie. Pe chipul lui se citea o expresie
nouă. Părea gânditor. Şi, chiar în spatele lui, mai
venea cineva!
Am sărit în picioare, gata s-o zbughesc, dar uşa
din spate era încuiată şi cei doi bărbaţi se aflau
între mine şi cealaltă uşă. Apoi, l-am recunoscut
pe vizitator şi m-am calmat. Era fratele Peter,
care aducea sacul Vraciului, toiagul şi pelerinele
noastre.
— E în regulă, băiete, zise Andrew, înaintând şi
punând o mână pe umărul meu, ca să mă
liniştească. Lasă privirea asta înfricoşată şi
aşază-te înapoi pe scaun. Fratele Peter ne este
prieten. Uite, ţi-a adus lucrurile lui John!
El zâmbi şi îmi întinse sacul, toiagul şi
pelerinele. Le-am primit, cu un semn de
mulţumire din cap, şi le-am pus într-un colţ,
înainte să mă aşez la loc. Amândoi bărbaţii şi-au
tras câte un scaun de la masă şi s-au aşezat în
faţa mea.
Fratele Peter era un om care-şi petrecuse cea
mai mare parte a vieţii în aer liber, iar pielea de
pe creştetul pleşuv îi era asprită de la vânt şi
soare, ba chiar căpătase o nuanţă mai
întunecată. Era la fel de înalt cât Andrew, dar nu
se ţinea la fel de drept. Spatele şi umerii săi erau
aplecaţi, probabil de la prea mulţii ani de
scurmat în pământ cu săpăliga. Nasul era cel
mai izbitor element al feţei sale; era coroiat ca un
plisc de cioară, dar ochii erau foarte depărtaţi şi
aveau o sclipire blândă. Instinctele mele îmi
spuneau că era un om bun.
— Ei bine, zise el, ai avut noroc că eu am făcut
rondul azi-noapte şi nu unul dintre ceilalţi, căci
te-ai fi trezit înapoi în celula aceea! Chiar şi aşa,
părintele Cairns m-a chemat îndată după ce s-a
luminat de ziuă şi am avut de răspuns la câteva
întrebări neplăcute. N-a fost prea bucuros şi nu
sunt sigur că o să mă lase în pace!
— Îmi pare rău, am zis eu.
Fratele Peter zâmbi.
— Nu-ţi face griji, băiete. Sunt doar un grădinar
cu faima de-a fi tare de urechi. N-o să-şi bată
multă vreme capul cu mine. Nu când Inchizitorul
are deja atâţia alţii, gata pregătiţi pentru rug!
— De ce m-ai lăsat să scap? L-am întrebat eu.
Fratele Peter îşi înălţă sprâncenele.
— Nu toţi preoţii sunt sub stăpânirea Urgiei.
Ştiu că este vărul tău, zise el, întorcându-se spre
Andrew, dar eu n-am încredere în părintele
Cairns. Cred că Urgia a pus gheara pe el.
— M-am gândit şi eu la asta, zise Andrew. John
a fost trădat şi sunt sigur că Urgia se află în
spatele întregii afaceri. Demonul ştie că John
este o ameninţare pentru el, aşa că se foloseşte
de slabul nostru văr ca să se descotorosească de
John.
— Da, cred că ai dreptate. I-ai observat mâna?
El zice că s-a bandajat pentru că s-a ars cu o
lumânare, dar părintele Hendle avea o rană cam
în acelaşi loc, după ce Urgia l-a luat în stăpânire.
Cred că părintele Cairns îi dă creaturii sângele
său.
Trebuie să fi făcut o mutră îngrozită, pentru că
fratele Peter s-a apropiat şi şi-a petrecut braţul
peste umerii mei.
— Nu te speria, fiule. Au mai rămas totuşi vreo
câţiva oameni buni în catedrala aceea şi oi fi eu
doar un frate inferior, dar mă socotesc unul
dintre cei drepţi şi îndeplinesc lucrarea
Domnului ori de câte ori pot. O să fac tot ce-mi va
sta în puteri ca să vă ajut, pe tine şi pe magistrul
tău. Întunericul încă n-a învins! Aşa că hai să
trecem la treabă! Andrew mi-a spus că eşti destul
de curajos ca să coborî în catacombe. Este
adevărat? Mă întrebă el, frecându-şi gânditor
vârful nasului.
— Cineva trebuie s-o facă, aşa că eu sunt gata
să încerc, i-am răspuns eu.
— Şi dacă dai ochii cu…
N-a sfârşit propoziţia. Era de parcă nu
îndrăznea să rostească „Urgia”.
— Ţi-a spus cineva cu ce anume ai putea da
ochii? Despre schimbarea înfăţişării, despre
citirea gândurilor şi despre…
Şovăi şi se uită peste umăr mai înainte de a
şopti:
— Tescuire?
— Da, am auzit, am zis eu, cu un ton care suna
mult mai încrezător decât mă simţeam. Dar
există câteva lucruri cu care mă pot apăra. Nu-i
place argintul…
Am deschis sacul Vraciului, am scotocit prin el
şi le-am arătat apoi lanţul de argint.
— Aş putea să-l leg cu ăsta, am zis eu,
Uitându-mă drept în ochii fratelui Peter şi
încercând să nu clipesc.
Cei doi bărbaţi schimbară o privire între ei, iar
Andrew zâmbi.
— Ai exersat mult, nu-i aşa? Mă întrebă el.
— Ore în şir, i-am răspuns eu. Este un stâlp în
grădina domnului Gregory, de la Chipenden. Pot
să arunc lanţul ăsta peste el de la opt picioare
distanţă şi să-l înfăşor în jurul lui de nouă ori din
zece.
— Ei bine, dacă izbuteşti cumva să treci de
creatură şi să ajungi la prezbiteriu în noaptea
asta, vei avea o singură împrejurare de partea ta.
Va fi, cu siguranţă, mai linişte ca de obicei, zise
fratele Peter. Noaptea trecută, s-a întâmplat să
moară cineva la catedrală, aşa că trupul se află
deja acolo şi nu afară din oraş. În noaptea asta,
toţi preoţii vor fi în jurul lui, la priveghi.
Din lecţiile mele de latină, ştiam că „a priveghea”
însemna „a sta treaz”. Asta nu mă lămurea totuşi
cu ce urma să se ocupe ei.
— Spun rugăciuni şi veghează asupra mortului,
zise Andrew, zâmbind când văzu nedumerirea de
pe faţa mea. Cine a murit, Peter?
— Bietul părinte Roberts. Şi-a luat zilele. S-a
aruncat de pe acoperiş. Cu asta, sunt deja cinci
sinucideri pe anul acesta, zise el, aruncând o
privire spre Andrew, apoi uitându-se din nou
drept în ochii mei. Pătrunde în minţile lor, vezi
tu. Îi sileşte să facă lucruri ce sunt împotriva lui
Dumnezeu şi împotriva conştiinţei lor. Şi ăsta
este un lucru foarte rău pentru un preot care a
luat calea Bisericii pentru a-l sluji pe Dumnezeu.
Aşa că, atunci când nefericitul nu mai poate
îndura, uneori îşi ia viaţa. Iar aceasta este o faptă
groaznică. Să-ţi curmi viaţa este un păcat de
moarte, iar preoţii ştiu că nu vor mai ajunge
niciodată în Rai, că niciodată nu vor mai fi cu
Dumnezeu. Gândeşte-te cât de chinuitor trebuie
să fie ca să te împingă la una ca asta! Dacă
măcar am putea scăpa de răul ăsta cumplit mai
înainte ca în oraşul acesta să nu mai rămână
nimic bun pe care să-l strice el.
Se lăsă o scurtă tăcere, de parcă fiecare îşi aşeza
gândurile sale, dar atunci i-am zărit buzele
fratelui Peter mişcându-se şi am presupus că
probabil se ruga pentru bietul preot mort. Când
îşi făcu semnul crucii, am fost sigur.
Apoi, cei doi bărbaţi schimbară iarăşi o privire şi
amândoi dădură din cap. Fără să vorbească,
ajunseseră la o înţelegere.
— O să merg cu tine până la Poarta de Argint,
zise Andrew. După aceea, fratele Peter s-ar putea
să fie în stare să te ajute…
Mergea şi fratele Peter cu noi? Trebuie să fi citit
expresia de pe faţa mea, pentru că îşi ridică
ambele mâini, zâmbi şi clătină din cap.
— Oh, nu, Tom. Îmi lipseşte curajul să pun
piciorul în catacombe. Nu, ceea ce Andrew a vrut
să spună este că te pot ajuta în alt fel, şi anume
dându-ţi îndrumări. Vezi tu, există o hartă a
tunelelor. Este înrămată şi atârnată chiar pe
partea interioară a uşii prezbiteriului – aceea
care dă în grădină. Am pierdut numărul orelor
petrecute acolo, aşteptând să coboare unul
dintre preoţi şi să-mi transmită însărcinările
pentru ziua respectivă. De-a lungul anilor, am
ajuns să cunosc fiecare pătrăţică din harta
aceea. Vrei să-ţi notezi sau ţii minte?
— Am o memorie bună, i-am spus eu.
— Bine, dar să-mi spui dacă vrei să repet ceva.
Aşa cum zicea şi Andrew, el o să te călăuzească
până la Poarta de Argint. Odată ce treci de ea,
ţine-o tot înainte până se bifurcă tunelul. Ia-o pe
culoarul din partea ta stângă, până ce dai de
nişte trepte. Acestea conduc către o uşă, dincolo
de care se află marea chelărie, pivniţa de vinuri a
prezbiteriului. O să fie încuiată, dar asta n-ar
trebui să fie o problemă când ai un prieten ca
Andrew. Există numai o uşă care dă afară din
pivniţă şi se află la capătul zidului, lângă colţul
din partea dreaptă.
— Dar Urgia n-ar putea să mă urmărească până
în pivniţa de vinuri şi să scape pe acolo? Am
întrebat eu.
— Nu, nu poate părăsi catacombele decât prin
Poarta de Argint, aşa că eşti chiar în siguranţă
odată ce ai intrat pe uşa aceea, spre pivniţa de
vinuri. Acum, mai înainte de a pleca din pivniţă,
trebuie să mai faci ceva. Există un chepeng în
tavan, în partea stângă de uşă. Dă afară, spre
cărarea ce ocoleşte zidul de la nord al catedralei –
îl folosesc de obicei oamenii care se ocupă cu
proviziile, pentru a coborî vinul şi berea în
pivniţă. Descuie-l înainte de a face un pas mai
departe. S-ar putea dovedi o cale de scăpare mai
rapidă decât s-o iei înapoi până la poartă. E
limpede până acum?
— N-ar fi mai uşor să folosesc chepengul şi ca să
cobor? Am întrebat eu. Aşa aş putea ocoli Poarta
de Argint şi aş evita întâlnirea cu Urgia!
— Mi-ar fi plăcut să poată fi atât de simplu, zise
fratele Peter. Dar este prea periculos. Chepengul
se vede din drum şi din prezbiteriu. Te-ar putea
zări cineva când intri.
Am dat din cap, gânditor.
— Deşi nu poţi s-o foloseşti ca să intri, mai
există un motiv serios pentru care ar trebui
totuşi să încerci să ieşi pe calea aceea, zise
Andrew. Nu vreau ca John să rişte să se afle din
nou faţă în faţă cu Urgia. Vezi tu, acolo, jos, cred
că îi e frică – atât de frică încât nu-i e cu putinţă
să învingă…
— Frică? Am sărit eu, cu indignare. Domnului
Gregory nu îi e frică de nimic din ceea ce aparţine
Întunericului.
— Ce-i drept, n-ar recunoaşte-o, continuă
Andrew. De asta poţi fi sigur. Probabil că n-ar
recunoaşte-o nici în sinea lui. Dar a fost
blestemat, mai demult, şi…
— Domnul Gregory nu crede în blesteme, l-am
întrerupt eu din nou. Ţi-a spus asta şi dumitale.
— Dacă m-ai lăsa să vorbesc până la capăt, ţi-aş
explica, stărui Andrew. Este un blestem
periculos şi puternic. Cel mai mare din câte au
existat vreodată. Trei cete întregi de vrăjitoare
din Pendle şi-au dat mâna ca să-l facă. John s-a
amestecat prea mult în treburile lor, aşadar au
lăsat deoparte certurile şi supărările dintre ele şi
l-au blestemat. Au adus jertfă de sânge şi mai
mulţi nevinovaţi au fost sacrificaţi. S-a întâmplat
de Noaptea Valpurgiei, în ajun de întâi mai,
acum douăzeci de ani, şi după asta i l-au trimis
scris cu sânge pe o bucată de pergament. O dată
mi-a spus chiar el ce scria acolo: O să mori
într-un loc întunecat, departe sub pământ, fără
niciun prieten alături!
— Catacombele… am zis eu, într-o şoaptă care
abia s-a auzit. Dacă înfrunta Urgia singur, jos, în
catacombe, atunci condiţiile blestemului ar fi
fost îndeplinite.
— Da, catacombele, zise Andrew. Cum
spuneam, scoate-l afară prin chepeng. Zi mai
departe, frate Peter, şi iartă-mă că te-am
întrerupt…
Peter îi întoarse un zâmbet alb şi continuă:
— Odată ce ai descuiat chepengul, ieşi pe uşă,
în culoar. Aici începe partea riscantă. Există o
temniţă, în capătul celălalt, pe care ei o folosesc
să ţină prizonierii. Acolo îl vei găsi pe magistrul
tău. Dar ca să ajungi la uşa ei, va trebui să treci
pe lângă camera paznicilor. Este periculos, dar e
destul de beznă şi de rece pe acolo, prin pivniţă.
Or să facă un foc mare, în căminul din camera
lor, şi, cu voia lui Dumnezeu, uşa dinspre culoar
va fi închisă, ca să nu între frigul. Aşadar, n-o să
ai probleme. Eliberează-l pe domnul Gregory şi
scoate-l afară prin chepeng şi apoi du-l din
oraşul acesta, cât mai departe. O să vină înapoi
şi să-i facă de petrecanie creaturii infernale altă
dată, când Inchizitorul nu va mai fi aici.
— Nu! Zise Andrew. După toate acestea nu
vreau să-l mai văd pe aici.
— Dar dacă nu luptă el cu Urgia, atunci cine s-o
facă? Întrebă fratele Peter. Nici eu nu cred în
blesteme. Cu ajutorul lui Dumnezeu, John îl
poate înfrânge pe spiritul acela malefic. Ştii şi tu
că devine din ce în ce mai rău. Fără îndoială că
eu voi fi următoarea sa victimă.
— Nu tu, frate Peter, zise Andrew. Am întâlnit
puţini oameni atât de zdraveni la cap ca tine.
— Fac tot ce pot, zise el, cutremurându-se.
Când îi aud şoaptele înăuntrul capului meu, mă
rog şi mai fierbinte. Să ne dea Dumnezeu tăria de
care avem nevoie – asta, dacă vom avea şi minte
s-o cerem. Dar ceva trebuie să fie făcut. Nu ştiu
cum se vor sfârşi toate acestea.
— Or să sfârşească atunci când oamenii din
oraş or să se sature, zise Andrew. Trebuie doar
să aşteptăm să ajungă la capătul răbdării. Sunt
surprins că i-au răbdat cruzimea Inchizitorului
atâta vreme. Unii dintre cei care sunt osândiţi la
ardere pe rug au rude şi prieteni pe aici.
— Poate da sau poate nu, zise fratele Peter. Sunt
mulţi cei cărora le place să vadă arderi pe rug.
Nu putem decât să ne rugăm.
CAPITOLUL 09
CATACOMBELE
Fratele Peter s-a întors la treburile sale de la
catedrală, în vreme ce noi am aşteptat să apună
soarele. Andrew mi-a spus că, spre catacombe,
cea mai bună cale era prin pivniţa unei case
părăsite, din apropiere de catedrală; intrând pe
acolo, după lăsarea serii, se părea că aveam mai
multe şanse să nu fim observaţi.
Pe măsură ce orele treceau, deveneam din ce în
ce mai nervos. Când stătusem de vorbă cu
Andrew şi cu fratele Peter, încercasem să par
încrezător, dar Urgia chiar mă îngrozea. Am tot
scotocit prin sacul Vraciului, uitându-mă după
orice mi-ar fi putut fi de vreun folos.
Fireşte, am luat lungul lanţ de argint pe care îl
folosea de obicei să prindă vrăjitoarele, şi mi l-am
legat la brâu, ascunzându-l sub cămaşă. Dar
ştiam că una era să fii în stare să-l arunci peste
un stâlp de lemn şi cu totul alta peste Urgie.
Apoi, am luat sarea şi pilitura de fier. După ce
mi-am pus cutia de iască în buzunarul hainei,
mi-am umplut buzunarele pantalonilor – cel din
dreapta cu sare, cel din stânga cu fier. Amestecul
avea efect împotriva celor mai multe creaturi ale
Întunericului. Aşa izbutisem, până la urmă, să o
înving pe bătrâna vrăjitoare, Mama Malkin.
Nu-mi făceam iluzii că ele ar fi de ajuns ca să
nimicească o creatură aşa de puternică precum
Urgia; dacă ar fi fost, Vraciul ar fi terminat cu ea,
la ultima lor întâlnire, o dată pentru totdeauna.
Oricum, eram destul de încolţit cât să încerc
orice şi simplul fapt că aveam sarea şi fierul în
buzunare şi lanţul de argint la mine îmi dădea
puţină încredere. La urma urmelor, eu nu-mi
pusesem în cap să nimicesc Urgia de data
aceasta, ci să ţin demonul la distanţă o vreme,
atât cât să-mi eliberez magistrul.
În sfârşit, cu toiagul Vraciului în mâna stângă şi
cu sacul cu pelerinele noastre în mâna dreaptă,
l-am urmat pe Andrew pe străzile din ce în ce mai
întunecoase, spre catedrală. Deasupra capetelor
noastre, cerul era împovărat cu nori şi în aer se
simţea că ploaia nu era prea departe. Ajunsesem
să urăsc Priestownul, cu străduţele sale înguste
şi pietruite şi curţile din spatele caselor,
împrejmuite cu ziduri înalte. Îmi lipseau
dealurile şi spaţiile largi, deschise. Ce n-aş fi dat
să mă aflu în Chipenden, înapoi la programul
neschimbat al lecţiilor mele cu Vraciul! Era greu
să accept gândul că viaţa mea s-ar fi putut sfârşi
aici.
Pe când ne apropiam de catedrală, Andrew o luă
pe unul dintre strâmtele pasaje care treceau prin
spatele caselor lipite una de alta. Se opri la o uşă,
îi ridică încet zăvorul şi îmi făcu semn din cap
să-l urmez în curticica de dincolo de ea. După ce
închise cu grijă uşa curţii, se îndreptă către uşa
din spate a casei cufundate în Întuneric.
O clipă mai târziu, răsucea cheia în broască şi
intram, încuind-o la loc în urma noastră, aprinse
două lumânări şi-mi dădu una mie.
— Casa aceasta este părăsită de mai bine de
douăzeci de ani, zise el, şi o să mai rămână astfel,
căci, după cum ai putut să-ţi dai seama şi tu, cei
ca fratele meu nu sunt bine primiţi în oraşul
acesta. Este bântuită de o creatură destul de
periculoasă, aşa că oamenii se ţin departe de ea,
până şi câinii o ocolesc.
Avea dreptate că prin casa aceea umbla o
creatură destul de periculoasă. Vraciul scrijelise
un semn pe partea interioară a uşii din spate.

Era litera grecească gama, care se folosea şi


pentru o stafie şi pentru un duh. Numărul din
dreapta era unu, însemnând că era un duh de
prim rang, adică destul de periculos cât să-l
aducă pe un om în pragul nebuniei.
— Numele lui a fost Matty Barnes, zise Andrew,
şi a ucis şapte oameni în oraşul acesta, poate
chiar mai mulţi. Avea nişte mâini uriaşe, pe care
le folosea ca să-şi strângă victimele de gât.
Majoritatea erau tinere femei.
Se spunea că le aducea aici şi le lua viaţa chiar
în odaia aceasta. Până la urmă, una dintre femei
s-a zbătut, i-a scăpat şi l-a rănit, înfigându-i un
ac de pălărie în ochi. El a murit încet, din pricina
otrăvii care i-a pătruns în sânge. John se
pregătea să-i convingă stafia să plece de aici, dar
i-a venit o idee mai bună. Dintotdeauna a vrut să
se întoarcă în Priestown, într-o bună zi, şi să
înfrunte Urgia, aşa că s-a gândit că ar fi bine să
se asigure că această cale spre catacombe îi va
rămâne la îndemână. Nimeni nu vrea să cumpere
o casă bântuită.
Deodată, am simţit aerul devenind mai rece, iar
flăcările lumânărilor noastre începură să
pâlpâie. Era un spirit prin împrejurimi şi se
apropia cu fiecare secundă. Mai înainte să respir
a doua oară, sosi. Nu l-am putut chiar vedea, dar
am simţit ceva pândind din colţul îndepărtat al
bucătăriei; ceva ce se uita fix şi ameninţător la
mine.
Faptul că nu-l puteam vedea cum trebuie
înrăutăţea lucrurile. Cele mai puternice spirite
pot alege, după plac, să fie vizibile sau nu.
Spiritul lui Matty Barnes îmi arăta doar cât de
puternic era, ţinându-se ascuns, totuşi
dându-mi de veste că nu mă scăpa din ochi. Mai
mult, îi puteam simţi gândurile rele. Îşi dorea să
fim bolnavi şi, cu cât mai curând am fi plecat de
acolo, cu atât mai bine.
— Mi se năzare mie sau s-a făcut deodată foarte
frig aici? Întrebă Andrew.
— Este într-adevăr foarte rece, am zis eu, fără
să-i pomenesc despre prezenţa spiritului, căci
n-avea niciun rost să-l înfricoşez mai mult decât
era deja.
— Atunci, hai să ne mişcăm, zise Andrew,
pornind-o către scara pivniţei.
Casa nu se deosebea cu nimic de cele mai multe
case cu acoperişul plat din oraşele Comitatului:
două odăi la etaj, cu alte două odăi la parter şi o
mansardă pe sub streşini. Iar uşa din bucătărie
spre pivniţă era situată întocmai ca aceea de la
Horshaw, unde Vraciul mă dusese în cea dintâi
noapte când intrasem la el în ucenicie. Şi casa de
acolo era bântuită de o stafie şi, ca să vadă dacă
eram potrivit pentru viitoarea mea meserie,
Vraciul îmi poruncise să cobor în pivniţă la
miezul nopţii. Fusese o noapte pe care n-o mai
uitasem de atunci; şi acum mă trec fiorii când
mă gândesc la ea.
Andrew şi cu mine am coborât treptele până în
pivniţă. Podeaua cu dale de piatră era goală, în
afară de un morman de pături şi covoare vechi.
Părea destul de ferită de umezeală, deşi se simţea
un puternic miros de mucegai. Andrew mi-a
întins lumânarea lui, apoi a dat repede păturile
la o parte, descoperind o trapă de lemn.
— Sunt multe căi de a pătrunde în catacombe,
zise el, dar aceasta este cea mai simplă şi cea mai
puţin riscantă. Foarte probabil n-o să întâlneşti
prea mulţi oameni cotrobăind pe-acolo.
A ridicat trapa şi am putut vedea o scară de
piatră adâncindu-se în beznă. Se simţea un
miros de pământ jilav şi de putregai. Andrew şi-a
luat lumânarea înapoi şi a coborât el primul,
spunându-mi să aştept puţin. Apoi, a strigat:
— Vino jos, dar lasă trapa deschisă. S-ar putea
să avem nevoie să ieşim pe ea în cea mai mare
grabă.
Am lăsat sacul Vraciului, cu pelerinele, în
pivniţă şi l-am urmat, ţinând strâns în
continuare toiagul magistrului meu. Când am
ajuns jos, spre surprinderea mea, m-am trezit
călcând pe pietre de caldarâm şi nu în noroiul la
care mă aşteptasem. Catacombele erau pavate,
la fel ca şi străzile de deasupra. Oare aşa
fuseseră făcute de către oamenii care locuiseră
aici înainte de a se construi oraşul, oamenii aceia
care i se închinaseră Urgiei? Dacă aşa era, atunci
străzile din Priestown fuseseră copiate după
acelea ale catacombelor.
Andrew porni fără alte vorbe şi am avut senzaţia
că voia să termine odată cu toată treaba asta. Eu
unul asta voiam.
La început, tunelul era destul de larg pentru ca
doi oameni să păşească unul lângă altul, dar
bolta pietruită era joasă, iar Andrew era silit să
meargă cu capul plecat. Nu era de mirare că
Vraciul îi numise Poporul Mic. Constructorii
catacombelor fuseseră, cu siguranţă, mult mai
scunzi decât oamenii din zilele noastre.
Nu după mult, tunelul începu să se îngusteze;
pe alocuri era deformat, de parcă greutatea
catedralei şi a clădirilor de deasupra îl turtise. Ici
şi colo, pietrele de pavaj care căptuşeau
deopotrivă bolta şi pereţii căzuseră, îngăduind
noroiului şi mâzgii să se reverse prin crăpături şi
să se scurgă în jos, pe pereţi. Nu se auzea decât
un zgomot de apă care picura, în depărtare, şi
ecoul ghetelor noastre bocănind pe pietre.
Curând, galeria se îngustă şi mai mult. Am fost
nevoit să merg în spatele lui Andrew, până când
calea s-a împărţit în două tunele şi mai mici încă.
După ce am apucat-o pe cel din stânga, am ajuns
la o nişă, care se adâncea în zid, în stânga
noastră. Acolo Andrew se opri şi ridică
lumânarea, astfel încât să-i lumineze mai bine
interiorul. Am tresărit de groază la priveliştea
care mi s-a arătat. Erau câteva rânduri de
rafturi, toate pline cu oase: cranii cu găvanele
ochilor goale, oase de picioare, oase de mâini,
oase de degete şi oase pe care nu le-am
recunoscut, de diferite mărimi, toate de-a valma.
Şi toate de om!
— Catacombele sunt pline de cripte ca aceasta,
zise Andrew. Nu e deloc plăcut să te rătăceşti
prin bezna de pe aici.
Oasele erau, de asemenea, mici, ca de copii.
Erau neîndoielnic rămăşiţele Poporului Mic.
Am mers mai departe şi, curând, am putut auzi
o apă curgând vijelioasă în faţa noastră. Şi, după
primul colţ, am văzut-o – mai degrabă un pârâu
mic, decât un izvor subteran.
— Curge pe sub strada principală din faţa
catedralei, zise Andrew arătând spre apa
întunecată, şi o vom trece pe aici…
Erau nişte pietre de sprijin, nouă în total, late,
netede şi drepte, dar fiecare dintre ele sub apă, la
mică adâncime.
Din nou Andrew îmi arătă drumul, păşind fără
efort din piatră în piatră. În capătul celălalt se
opri şi se întoarse ca să mă urmărească
traversând.
— Este uşor în noaptea asta, zise el, dar după
câte o ploaie sănătoasă, nivelul apei poate fi mult
deasupra pietrelor. Atunci eşti cu adevărat în
primejdie de-a fi măturat de şuvoi.
Am continuat să mergem şi zgomotul apei
năvalnice începu să se stingă, pe măsură ce ne
îndepărtam.
Andrew se opri deodată şi am putut zări pe
deasupra umărului său că ajunseserăm la o
poartă. Dar ce poartă! Nu mai văzusem niciodată
una la fel! Din podea până-n tavan şi din perete
în perete, un grilaj de metal astupa complet
tunelul, un metal care strălucea în lumina
lumânării lui Andrew. Părea să fie un aliaj care
conţinea mult argint şi care fusese făurit de un
fierar cu o mare pricepere. Fiecare bară era
făcută nu dintr-o singură bucată groasă, ci din
mai mulţi drugi mai subţiri, răsuciţi ca să
închipuie o spirală. Lucrătura era foarte
complexă: erau sugerate modele şi forme diverse,
dar cu cât mă uitam mai atent, cu atât mi se
părea că se schimbă.
Andrew se întoarse şi îşi aşeză o mână pe
umărul meu.
— Iat-o, asta este Poarta de Argint! Acum
ascultă, zise el, e important. Este cineva pe
aproape? Vreo creatură a Întunericului?
— Nu mi se pare, răspunsei eu.
— Nu-i destul, pufni Andrew, cu glas răguşit.
Trebuie să fii sigur! Dacă îl lăsăm pe monstrul
acesta să scape, o să dea iama în tot Comitatul,
nu doar în preoţi!
Ei bine, eu nu simţeam frigul, avertismentul
obişnuit că vreo creatură a Întunericului era prin
apropiere. Aşadar, ăsta era un semn că nu exista
nicio primejdie. Dar Vraciul îmi spusese
întotdeauna să mă încred în instinctele mele,
prin urmare, ca să mă asigur încă o dată, am
tras adânc aer în piept şi m-am concentrat cât
am putut.
Nimic. Nu simţeam absolut nimic.
— Nu e nimeni, i-am spus lui Andrew.
— Eşti sigur? Eşti foarte sigur?
— Sunt sigur.
Andrew se lăsă deodată în genunchi şi îşi vârî
mâna în buzunarul pantalonilor. Era o uşiţă
mică, arcuită, în grilaj, dar încuietoarea sa
metalică era foarte aproape de pământ şi de
aceea îngenunchease Andrew. Cu foarte mare
băgare de seamă, strecură o cheiţă minusculă în
încuietoare. Mi-am adus aminte de uriaşa cheie
atârnată la vedere pe unul dintre pereţii
atelierului său. Ai fi crezut că o cheie cu cât era
mai mare, cu atât era mai importantă, dar aici
era pe dos. Care putea fi mai importantă decât
micuţa cheie pe care Andrew o ţinea acum în
mână? Una care ţinea întreg Comitatul la
adăpost de Urgie.
Părea că Andrew făcea eforturi s-o potrivească
în rosturi. În cele din urmă, o răsuci în
încuietoare, deschise poarta şi se ridică în
picioare.
— Tot mai vrei să faci asta? Întrebă el.
Am dat din cap, apoi am îngenuncheat, am
împins toiagul prin portiţa deschisă după care
am trecut dincolo, de-a buşilea. Numaidecât
Andrew încuie poarta în urma mea şi îmi întinse
cheiţa prin grilaj. Am vârât-o în buzunarul
pantalonilor, îndesând-o adânc în pilitura de
fier.
— Noroc, zise Andrew. O să mă întorc în pivniţă
şi o să aştept o oră, în caz că te întorci tot pe aici,
din cine ştie ce cauză. Dacă nu apari, mă duc
direct acasă. Aş fi vrut să-ţi fiu de ceva mai mult
ajutor. Eşti un băiat curajos, Tom. Sincer, mi-aş
fi dorit să am curajul să vin cu tine.
I-am mulţumit, m-am întors şi, cu toiagul în
mâna stângă şi lumânarea în cea dreaptă, am
luat-o prin beznă de unul singur. Peste câteva
clipe, întreaga grozăvie a ceea ce pornisem să fac
se pogorî asupra mea. Îmi pierdusem minţile?
Eram acum în bârlogul Urgiei, care putea să
apară în orice moment. Unde-mi fusese capul?
Poate că deja ştia că mă aflu aici!
Dar am tras adânc aer în piept şi mi-am făcut
curaj cu gândul că, dacă nu dăduse buzna pe
Poarta de Argint când o descuiase Andrew, poate
că demonul nu era chiar atoateştiutor. Şi dacă
într-adevăr catacombele erau într-atât de întinse
cum susţinea lumea, atunci Urgia putea fi în
clipa aceea la câteva mile distanţă. În orice caz,
ce mai puteam face altceva decât să merg mai
departe? Vieţile Vraciului şi a lui Alice depindeau
de ce izbuteam să fac eu.
Am mers vreo douăzeci de minute până să ajung
la o răscruce a tunelului. Amintindu-mi ce-mi
spusese fratele Peter, am ales calea din stânga.
Aerul din jurul meu deveni mai rece şi am simţit
că nu mai eram singur. În depărtare, dincolo de
bătaia razelor lumânării, erau nişte forme
mărunte, slăbuţe, luminoase, fâlfâind ca liliecii,
ba intrând, ba ieşind din criptele înşiruite de-a
lungul zidurilor tunelului. Nu s-au apropiat prea
mult de mine, dar am fost sigur că erau spiritele
unora din Poporul Mic. Spiritele acestea nu mă
îngrijorau prea tare; eu Urgia nu mi-o puteam
scoate din minte.
Am ajuns la colţ şi, când am luat-o la stânga,
am simţit ceva sub talpă şi mi-a fugit piciorul.
Călcasem pe ceva moale şi lipicios.
M-am dat înapoi şi am ridicat lumânarea ca să
mă uit mai atent. Când am văzut ce era, au
început să-mi tremure genunchii şi lumânarea
să-mi salte nebuneşte în mâna fără vlagă. Era o
pisică moartă. Dar nu faptul că era moartă mă
speriase aşa, ci modul în care murise.
Fără îndoială, găsise un loc prin care
pătrunsese în catacombe, în căutare de şoareci
sau de şobolani, dar dăduse peste un sfârşit
cumplit. Zăcea pe burtă, cu ochii ieşiţi din orbite.
Bietul animal fusese strivit, într-atât încât
nicăieri leşul n-avea mai mult de un deget
grosime. Fusese stropşită de pietrele pavajului,
dar limba ei, ieşită în afară, încă mai lucea,
aşadar nu murise de prea multă vreme. M-am
cutremurat de groază. Fusese „tescuită”, fără
îndoială. Dacă mă descoperea Urgia, urma să am
şi eu aceeaşi soartă.
Mi-am grăbit pasul, dornic să mă îndepărtez de
priveliştea aceea cumplită, şi, în cele din urmă,
am ajuns la picioarele unei scări abrupte cu
trepte de piatră, care conducea spre o uşă de
lemn. Dacă fratele Peter avea dreptate, în spatele
acesteia se afla pivniţa de vinuri din casa
preoţilor.
Am urcat scara până sus şi m-am folosit de
cheia Vraciului. În clipa următoare, împingeam
uşor de uşa descuiată. Odată intrat în pivniţă,
am închis uşa după mine, dar n-am mai
încuiat-o.
Pivniţa era foarte mare, cu nişte butoaie uriaşe
de bere şi rânduri-rânduri de stative prăfuite,
pline cu sticle de vin, unele care în mod vădit
stăteau acolo de multă vreme, căci erau învelite
în pânze de păianjen. Era o linişte de moarte
acolo, jos, şi, cel puţin dacă nu era cineva pitit,
care mă pândea, încăperea părea cu totul pustie.
Bineînţeles, lumânarea nu lumina decât până la
o mică distanţă în jurul meu şi, în spatele
butoaielor celor mai apropiate de mine, era o
beznă care ar fi putut ascunde orice.
Înainte de a pleca din casa lui Andrew, fratele
Peter îmi spusese că preoţii coborau în pivniţă o
dată pe săptămână, ca să ia sticlele de vin de
care aveau nevoie, iar celor mai mulţi dintre ei
nici prin vis nu le-ar fi trecut să coboare în
catacombe, de frica Urgiei. Dar nu putea băga
mâna-n foc şi pentru oamenii Inchizitorului: nu
erau de prin părţile locului şi nu ştiau destule cât
să se teamă. Mai mult de atât, se serveau
singuri, cât pofteau, cu bere şi foarte probabil că
nu se mulţumeau cu un singur butoi.
Am străbătut pivniţa în lung, cu multă grijă,
oprindu-mă la fiece zece paşi, ciulind urechea. În
cele din urmă, am putut vedea uşa care dădea în
culoar şi acolo, în tavan, în partea dreaptă, chiar
la muchia peretelui, era un chepeng mare de
lemn. Aveam şi noi unul la fel, acasă. Ferma
noastră se numise, odinioară, Ferma Berarului,
pentru că producea bere pentru toate fermele şi
tavernele din împrejurimi. După cum îmi
explicase fratele Peter, trapa aceasta se folosea
ca să se care butoaiele şi damigenele înăuntru şi
afară din pivniţă, fără să mai fie nevoie să treacă
prin prezbiteriu. Şi avusese dreptate că avea să
fie calea cea mai la îndemână de a evada. Dacă o
foloseam, cu siguranţă riscam să fiu zărit, dar ca
să mă întorc la Poarta de Argint ar fi însemnat să
mă întâlnesc probabil cu Urgia, iar, după ce
fusese închis, Vraciul poate că n-ar fi fost destul
de puternic ca să-l înfrunte. În plus, trebuia să
ţin cont şi de blestemul Vraciului. Chiar dacă el
credea sau nu în blestem, nu se cuvenea să
forţezi mâna sorţii.
Erau nişte butoaie mari de bere, puse în
picioare, care se ridicau până la chepeng.
Aşezând lumânarea pe unul dintre ele şi
rezemând toiagul de el, m-am căţărat pe un altul
şi am izbutit să ajung la încuietoare, care era
astfel fixată în lemnul chepengului, încât să
poată fi încuiată şi descuiată şi din afară şi
dinăuntru. Era destul de simplă şi cheia
Vraciului a funcţionat din nou, dar am lăsat
chepengul închis, deocamdată, în caz că i-ar fi
căzut cuiva din afară ochii pe el.
Am descuiat uşa dinspre culoar la fel de uşor,
răsucind cheia foarte încet, ca să nu scoată
niciun zgomot. Asta m-a făcut să-mi dau seama
cât de norocos era Vraciul să aibă un frate
lăcătuş.
După aceea, am crăpat uşa cu grijă şi am păşit
într-un culoar lung, îngust, cu dale de piatră pe
jos. Era pustiu, dar cam la vreo douăzeci de paşi
în faţa mea, pe partea dreaptă, puteam vedea o
torţă pâlpâind într-un suport de perete,
deasupra unei uşi închise. Acolo trebuia să fie
camera paznicilor despre care mă prevenise
fratele Peter. Dincolo de ea, pe culoar, era o a
doua uşă, iar, mai departe, o scară de piatră pe
care, foarte probabil, se ajungea la încăperile de
deasupra.
Am mers în vârful picioarelor pe culoar până la
prima uşă, ţinându-mă mereu în umbră.
Apropiindu-mă de camera paznicilor, am putut
auzi mai multe zgomote venind dinspre ea.
Cineva tuşea, altcineva râdea, pe fundalul
murmurului celor care vorbeau.
Deodată, mi-a sărit inima. Am auzit o voce
groasă, foarte aproape de uşă, dar, mai înainte
de a mă putea ascunde, uşa se deschise larg,
împinsă cu putere. A fost cât pe-aci să mă
izbească, dar m-am dat iute un pas înapoi şi
m-am lipit cu spatele de pietrele colţuroase ale
zidului. Nişte cizme grele răsunară pe culoar.
— Trebuie să mă întorc la munca mea, zise o
voce pe care am recunoscut-o imediat.
Era Inchizitorul şi îi vorbea cuiva care stătea
chiar în pragul uşii!
— Trimite pe cineva să-l aresteze pe fratele
Peter, continuă el, şi aduceţi-l la mine după ce
termin cu celălalt. Părintele Cairns poate că ne-a
păgubit de un prizonier, deşi ştie el cine-a fost de
vină, sunt încredinţat de asta. Barem a avut
bunul simţ să mi-l denunţe. Să-i legaţi bunului
frate mâinile strâns la spate, fără milă. Sfoara
să-i pătrundă adânc în carne, ca să ştie exact cu
cine are de-a face! O să primească mai mult
decât cuvinte mustrătoare, fiţi siguri de asta!
Fierul roşu o să-i smulgă curând limba din gură!
În loc de răspuns, izbucni un hohot de râs
zgomotos şi crud din partea gardienilor. Apoi,
curentul de aer pe care-l stârni când închise uşa,
îi umflă Inchizitorului pelerina lungă şi neagră,
iar el se îndreptă grăbit spre scara de piatră din
capătul culoarului.
Dacă ar fi întors capul, m-ar fi văzut negreşit!
Pentru o clipă, am crezut că avea să se oprească
la uşa celulei prizonierilor, dar, spre marea mea
uşurare, a continuat să urce treptele, dispărând
din vedere.
Bietul frate Peter! Avea să fie interogat, dar nu
exista niciun mijloc prin care să-l avertizez. Eu
fusesem prizonierul la care se referise
Inchizitorul. Urma să-l supună la cazne pentru
că mă lăsase să scap. Şi nu doar atât – părintele
Cairns îi spusese Inchizitorului despre mine.
Acum, că pusese mâna pe Vraci, Inchizitorul
avea să vină şi după mine. Trebuia să-mi salvez
magistrul mai înainte să fi fost prea târziu pentru
amândoi!
Aproape c-am făcut o mare greşeală atunci,
pornind pe culoar către celulă; în orice caz, în
ultima clipă mi-am dat seama că porunca
Inchizitorului avea să fie dusă la îndeplinire fără
întârziere. Într-adevăr, uşa camerei paznicilor se
deschise din nou şi doi oameni ieşiră pe culoar,
învârtind ciomegele în mâini, şi se îndreptară
către scară.
Când uşa fu închisă la loc de către cei
dinăuntru, am rămas din nou descoperit vederii,
dar norocul a ţinut încă o dată cu mine, căci nici
paznicii n-au întors capul. După ce au urcat
scara şi au dispărut, am mai aşteptat câteva
clipe, până când ecoul bocancilor li se stinse în
depărtare, iar. Inima mea încetă să mai
zvâcnească atât de nebuneşte. Atunci abia am
auzit celelalte glasuri, din celula din faţă. Cineva
plângea, altcineva îngâna o rugăciune. Am grăbit
paşii către acolo şi am ajuns la o uşă metalică
masivă, a cărei treime de sus era decupată şi
închisă cu bare de metal verticale.
Am ridicat lumânarea la zăbrele şi am aruncat o
privire înăuntru. În lumina şovăielnică, temniţa
arăta oribil, dar mirosea şi mai abitir. Erau
aproape douăzeci de oameni înghesuiţi în
încăperea aceea mică. Unii erau întinşi pe podea
şi păreau adormiţi. Alţii stăteau cu spatele
sprijinit de zid. O femeie stătea în picioare,
aproape de uşă – vocea ei o auzisem eu.
Bănuisem că îngâna o litanie, dar lălăia doar
silabe fără sens, iar ochii i se rostogoleau în cap
de parcă îşi pierduse minţile din pricina celor
prin care trecuse.
Nu-i vedeam nici pe Vraci, nici pe Alice, dar asta
nu însemna că nu erau înăuntru. Cei pe care îi
găsisem erau, fără nicio îndoială, prizonierii.
Prizonierii Inchizitorului, gata de a fi arşi pe rug.
Fără să mai pierd timpul, mi-am lăsat toiagul
jos, am descuiat uşa şi am deschis-o binişor.
Voiam să intru şi să-i caut pe Vraci şi pe Alice,
dar nici nu crăpasem bine uşa când femeia care
lălăia făcu un pas spre mine şi-mi tăie calea.
A strigat ceva, scuipându-mi cuvintele în obraz.
Nu puteam înţelege ce spunea, dar ridicase vocea
într-atât, încât mă tot uitam înapoi, speriat, spre
camera gardienilor. În câteva secunde, au venit
şi alţii în spatele ei, împingând-o pe uşă afară, în
coridor. În stânga ei era o fată, doar cu vreun an
mai mare ca Alice. Avea ochii mari şi căprui şi-o
faţă blajină, ceea ce m-a încurajat să-i vorbesc.
— Caut pe cineva… am început eu, aproape în
şoaptă.
Înainte să mai apuc să zic ceva, ea şi-a deschis
gura larg, parcă pregătindu-se să vorbească,
dezvelindu-şi două rânduri de dinţi stricaţi, unii
sparţi, alţii negri de carii. În loc de cuvinte, un
râs zgomotos îi gâlgâi din fundul gâtlejului şi
imediat se porni un tumult din partea celorlalţi
din jurul ei. Oamenii aceştia fuseseră schingiuiţi
şi petrecuseră zile, poate chiar săptămâni de-a
rândul sub ameninţarea morţii. Degeaba i-ai fi
rugat să se stăpânească ori să păstreze liniştea.
Mă împungeau cu degetele şi un vlăjgan
stângaci, cu membrele lungi şi ochi sălbatici,
m-a apucat strâns de mâna stângă şi a început
să mi-o smucească în sus şi-n jos.
— Mulţumesc! Mulţumesc! Strigă el, iar
strânsoarea deveni atât de puternică încât am
crezut c-o să-mi fărâme oasele.
Am reuşit să-mi smulg mâna dintr-a lui, mi-am
luat toiagul de jos şi m-am dat înapoi câţiva paşi.
În orice clipă paznicii ar fi putut auzi acum
gălăgia, ieşind pe culoar să vadă ce se întâmpla.
Şi dacă Vraciul şi Alice nu se aflau în celula
aceea? Dacă îi ţineau într-altă parte?
Acum era prea târziu, pentru că, împins violent
din spate, deja treceam înapoi prin dreptul uşii
paznicilor şi, peste alte câteva clipe, ajungeam la
uşa pivniţei de vinuri. Am aruncat o privire peste
umăr şi am văzut un şir lung de oameni
urmându-mă. Măcar acum nu mai striga nimeni,
dar încă făceau prea mult zgomot, după părerea
mea. Mai nădăjduiam doar că paznicii băuseră
zdravăn. Erau probabil obişnuiţi cu larma
prizonierilor; nu se aşteptau la o evadare.
Odată ajuns în pivniţa de vinuri, m-am urcat pe
un butoi şi, făcând echilibristică, am împins
repede chepengul în sus. Prin deschizătura
chepengului am zărit un contrafort de piatră de
la exteriorul zidului catedralei şi am simţit un val
de aer rece şi de apă lovindu-mă în obraz. Ploua
cu găleata.
Şi alţi oameni se urcaseră pe butoaie. Vlăjganul
care îmi mulţumise, mă îmbrânci cu umărul în
lături şi începu să se caţere prin gura
chepengului afară. Peste câteva clipe, era sus,
ţinând o mână întinsă către mine, oferindu-se să
mă ajute să urc.
— Hai odată! Şuieră el.
Am şovăit. Aş fi vrut să văd mai întâi dacă
Vraciul şi Alice ieşiseră din celulă. Apoi, a fost
prea târziu, fiindcă o femeie se căţărase pe butoi
lângă mine şi îşi ridică braţele către bărbatul
care, fără şovăire, o apucă de încheieturile
mâinilor şi o trase în sus, prin chepengul
deschis.
După aceea, mi-am ratat şansa. Veniră alţii şi
alţii, aproape luptându-se între ei, în disperarea
de a ieşi mai repede. Totuşi, nu toţi se
îmbulzeau. Un alt bărbat a culcat un butoi şi l-a
rostogolit spre cel pus în picioare sub chepeng,
astfel încât să servească drept treaptă şi să
uşureze căţăratul. Tot el o ajută şi pe o bătrână
să urce şi o împinse de picioare, în timp ce omul
de afară o apucă de încheieturile mâinilor şi o
ridică încet, până sus.
Prizonierii ieşeau prin chepeng, dar pe uşa
pivniţei de vinuri continuau să vină şi alţii, iar eu
mă tot uitam la fiecare, sperând să fie Vraciul
sau Alice.
Un nou gând îmi fulgeră atunci prin minte.
Dacă vreunul dintre cei căutaţi de mine era prea
bolnav sau prea slăbit ca să se mişte şi nu
putuse să părăsească temniţa?
N-aveam ce face. Trebuia să mă întorc şi să
verific. Am sărit de pe butoi, dar era prea târziu:
o exclamaţie, apoi nişte voci mânioase. Bocanci
tropăind de-a lungul culoarului. O namilă de
paznic năvălind în pivniţă, agitând un ciomag
deasupra capului. Se opri, se uită în jur şi, cu un
muget de furie, se repezi drept spre mine.
CAPITOLUL 10
SCUIPATUL FETEI
Fără nicio clipă de şovăială, am apucat toiagul şi
am suflat în lumânare, cufundând toată pivniţa
în beznă, mişcându-mă repede în direcţia uşii
care ducea spre catacombe.
În urmă s-a iscat un vălmăşag îngrozitor:
strigăte, ţipete şi zgomote de încăierare.
Uitându-mă înapoi, am văzut un alt paznic
venind cu o torţă în pivniţă, aşa că m-am
strecurat în spatele rafturilor de sticle,
adăpostindu-mă de lumina care venea dinspre
uşa din peretele îndepărtat.
Mă simţeam cumplit să-i las pe Vraci şi pe Alice
şi să plec. Nu vă pot spune ce era în sufletul meu:
ajunsesem până aici şi tot nu fusesem în stare
să-i salvez. Nu mai nădăjduiam decât că, fără să
fi băgat eu de seamă, izbutiseră, în zăpăceala
aceea, să iasă afară. Amândoi vedeau bine pe
Întuneric şi, dacă eu reuşisem să găsesc uşa
spre catacombe, la fel ar fi putut s-o găsească şi
ei. Am simţit că vreo câţiva dintre prizonieri îmi
urmaseră exemplul, îndepărtându-se de paznici,
adâncindu-se în ungherele întunecate ale
pivniţei. Câţiva păreau să fie chiar în faţa mea.
Poate că printre ei se aflau şi magistrul meu şi
Alice, dar nu puteam risca să-i strig şi să atrag
astfel atenţia paznicilor. Când îmi alesesem calea
de scăpare, strecurându-mă printre rafturile cu
sticle de vin, mi se păruse că văd, în faţa mea,
uşa dinspre catacombe deschizându-se şi
închizându-se repede, dar era prea Întuneric ca
să fiu sigur.
Câteva momente mai târziu, ieşeam pe acea
uşă. În clipa în care am închis-o în urma mea,
m-am trezit cufundat într-o beznă atât de groasă
că, pentru câteva secunde, nu mi-am putut zări
nici mâinile, oricât mi le apropiam de ochi. Am
stat nemişcat, în vârful scării, aşteptând disperat
să mi se obişnuiască ochii cu Întunericul.
Îndată ce am început să desluşesc treptele, am
coborât cu băgare de seamă şi am mers de-a
lungul tunelului, cât am putut de repede,
conştient că, până la urmă, cineva din pivniţă
avea să verifice şi uşa aceea: n-o încuiasem la
ieşire, gândindu-mă că Alice şi Vraciul ar fi putut
fi imediat în urma mea.
De obicei mă descurc să văd pe Întuneric, dar,
în catacombele astea, bezna părea să se facă din
ce în ce mai neagră, aşa că a trebuit să mă opresc
şi să scot cutia cu iască şi amnarul din
buzunarul hainei. Am îngenuncheat şi am
presărat o grămăjoară de iască pe pietre. Apoi
m-am folosit iute de amnar şi de fier ca să produc
o scânteie, iar, peste câteva secunde, izbuteam
să-mi aprind lumânarea.
Luminându-mi calea cu lumânarea, am înaintat
mai cu spor, dar aerul din jurul meu devenea din
ce în ce mai rece, cu fiecare pas şi, nu foarte
departe în faţa mea puteam vedea umbre sinistre
dansând pe ziduri. Din nou au apărut formele
luminoase albe, forfotind încolo şi încoace
printre umbre, dar, de data aceasta, erau mult
mai departe decât prima oară. Spiritele se
strângeau într-un ghem. Trecerea mea de mai
devreme prin tunele le tulburase.
M-am oprit. Asta ce mai era? Undeva, la
distanţă, am auzit urletul unui câine. Am
încremenit locului, cu inima bătându-mi de mai
să-mi spargă pieptul. Era un câine adevărat sau
Urgia? Andrew pomenise despre un câine uriaş,
negru, cu colţi ascuţiţi. Urgia era, într-adevăr,
un câine uriaş. Am încercat să-mi spun că în
clipa aceea auzeam doar un câine oarecare, unul
care descoperise cumva o cale de a pătrunde în
catacombe. La urma urmelor, dacă o pisică
putuse ajunge până aici, de ce n-ar fi putut şi un
câine?
Urletul se auzi din nou, adăstând în aer o vreme
destul de lungă, ecoul lui străbătând,
tremurător, lungile tuneluri. Oare se afla în faţa
sau în spatele meu? În tunelul acesta sau în
altul? N-aş fi putut spune. Dar cu Inchizitorul şi
oamenii lui pe urmele mele, nu aveam altă şansă
decât să mă îndrept spre poartă.
Aşadar am mers grăbit, tremurând de frig,
ocolind pisica stârcită, până când am ajuns în
locul unde braţele tunelului se întâlneau. În cele
din urmă, după o cotitură, am văzut Poarta de
Argint. Dar m-am oprit ca fulgerat, mi s-au tăiat
picioarele şi mintea mi-a paralizat de spaimă.
Căci în faţa mea, în bezna de dincolo de razele
lumânării, mă aştepta cineva. O siluetă
negricioasă stătea aşezată pe podea, lângă
poartă, cu spatele sprijinit de perete şi capul
plecat. Să fi fost unul dintre prizonierii evadaţi?
Cineva care ajunsese la poartă mai înaintea
mea?
Nu mă puteam întoarce înapoi, aşa că am mai
făcut vreo câţiva paşi către poartă, ţinând
lumânarea ridicată. Un obraz bărbos se întoarse
către mine.
— Ce te-a reţinut? Se auzi un glas, pe care l-am
recunoscut. Te aştept de aproape cinci minute!
Era Vraciul, teafăr şi nevătămat! M-am repezit
înainte, năpădit de un sentiment de mare
uşurare pentru faptul că izbutise să scape. Avea
o vânătaie urâtă deasupra ochiului stâng, iar
gura îi era umflată. În mod vădit fusese bătut.
— Te simţi bine? L-am întrebat eu, îngrijorat.
— Da, băiete. Mai lasă-mă doar câteva clipe, ca
să-mi recapăt răsuflarea şi-o să fiu ca bradul. Tu
deschide poarta şi o să plecăm de aici mintenaş.
— Alice a fost cu dumneata? L-am întrebat eu.
Aţi fost închişi în aceeaşi celulă?
— Nu, băiete. Mai bine o dai uitării. Nu-i nimic
de capul ei. Nu aduce decât necazuri şi oricum
nu mai putem face nimic ca s-o ajutăm în
momentul ăsta.
— Vocea lui suna nemiloasă şi tăioasă.
— Chiar merită ce o să i se întâmple.

— Rugul? Am întrebat eu. N-ai fost niciodată de


acord cu arderea unei vrăjitoare, ca să nu mai
vorbim că-i doar o fată, şi apoi chiar dumneata
i-ai spus lui Andrew că e nevinovată.
Eram uluit. El n-avusese niciodată încredere în
Alice, dar mă durea să-l aud vorbind în felul
acela, mai ales după ce el însuşi fusese la un pas
de a împărtăşi aceeaşi soartă. Dar cu Meg cum
fusese? Cu siguranţă că nu se arătase
întotdeauna atât de nepăsător şi de lipsit de
inimă…
— Pentru numele lui Dumnezeu, băiete, eşti
treaz sau visezi? Mă întrebă Vraciul, cu glasul
plin de enervare şi nerăbdare. Hai odată, ieşi din
starea asta! Scoate cheia şi deschide poarta!
Eu încă şovăiam, când el întinse mâna spre
mine.
— Dă-mi toiagul, băiete! Am stat în celula aia
jilavă mult prea mult, şi-n seara asta mă junghie
bătrânele mele oase…
Întinsesem mâna să i-l dau, dar când degetele
sale erau cât pe ce să se strângă în jurul lui, am
sărit deodată înapoi, îngrozit.
N-a fost doar surpriza că m-a îngreţoşat deodată
răsuflarea sa fierbinte, puturoasă, care m-a pălit
drept în faţă. Ci faptul că ţinea întinsă spre mine
mâna dreaptă! Mâna dreaptă, nu stânga!
Nu era Vraciul! Nu era magistrul meu!

În timp ce mă holbam, încremenit în loc, mâna îi


căzu din nou pe lângă trup şi apoi, ca un şarpe,
începu să se răsucească spre mine pe dalele de
piatră. Mai înainte de a putea eu face vreo
mişcare, braţul lui se subţie şi se întinse de
ajunse de două ori mai lung, iar mâna mă
înşfăcă de gleznă, strângând-o tare, dureros de
tare. Primul meu imbold a fost să încerc să mă
smulg din cumplita încleştare, dar ştiam că nu
aşa o să scap. Am rămas neclintit.
Am încercat să mă concentrez. Am strâns tare
toiagul în mână şi-am încercat să-mi supun
frica, amintindu-mi să respir. Eram îngrozit, dar,
deşi corpul nu mi se mişca, mintea îmi lucra
intens. Era o singură explicaţie pentru ceea ce mi
se întâmpla şi aceasta mă făcu să mă cutremur:
aveam în faţa mea Urgia!
Străduindu-mă din răsputeri să mă adun, am
cercetat cu atenţie creatura care-mi aţinea calea,
căutând disperat ceva care să mă fi ajutat cât de
puţin. Arăta întocmai ca Vraciul şi avea întocmai
glasul lui. Era cu neputinţă să spui care era
diferenţa, în afară de mâna ca şarpele.

După ce am privit-o câteva clipe, m-am simţit


niţel mai bine. Era un truc pe care Vraciul mă
învăţase: când suntem faţă în faţă cu spaimele
noastre cele mai mari, trebuie să ne concentrăm
puternic şi să ne lăsăm toate sentimentele
deoparte.
„Înăbuşe-le de fiecare dată, băiete!” îmi spusese
el odată. „Întunericul se hrăneşte cu frica
noastră, iar, cu o judecată rece şi o burtă goală,
bătălia este pe jumătate câştigată mai înainte
de-a o începe.”
Şi a mers! Corpul a încetat să-mi mai tremure şi
m-am simţit mai liniştit, aproape relaxat.
Urgia îmi dădu drumul la gleznă şi mâna i se
strânse la loc, până la mărimea normală.
Creatura se ridică în picioare şi făcu un pas spre
mine. Atunci am auzit un zgomot ciudat: nu
bocănitul ghetelor la care mă aşteptam, ci mai
degrabă râcâitul unor gheare uriaşe pe dalele de
piatră. Urgia, în mers, punea în mişcare şi aerul
din jur, de aceea flacăra lumânării începu să
pâlpâie, deformând umbra falsului Vraci pe
Poarta de Argint.
Am îngenuncheat iute şi-am pus lumânarea şi
toiagul pe podea, între noi doi. O clipă mai târziu,
eram din nou în picioare, cu mâinile vârâte în
buzunarele pantalonilor, umplându-mi pumnii
cu sare dintr-unul şi cu pilitură de fier din
celălalt.
— Pierzi vremea de pomană, zău, spuse Urgia, şi
glasul său nu mai semănă, dintr-odată, deloc cu
al Vraciului. Răguşit şi profund, se prelungi
zbârnâind prin pietrele catacombelor, vibrând în
sus prin tălpile ghetelor mele şi clănţănindu-mi
dinţii în gură. Trucuri vechi, care la mine nu ţin.
Sunt de prea multă vreme pe lumea asta, zău
aşa, ca să mai fiu rănit cu prafuri de-astea!
Bătrânul, magistrul tău, a încercat odată, dar nu
i-a fost de niciun folos. Dimpotrivă.
Am şovăit, însă numai o clipă. Poate că minţea
şi atât – oricum merita să încerc. Dar atunci, prin
pilitura de fier, mâna mea stângă a dat de un
obiect dur. Era cheiţa micii uşi din Poarta de
Argint. Nu puteam risca s-o pierd tocmai pe ea.
— Ahhh… ai dat de ce am eu nevoie, e la tine,
zise Urgia cu un zâmbet subţire.
Îmi citise gândurile? Sau probabil îmi citise
expresia de pe faţă sau poate ghicise? Oricum ar
fi fost, nimerise prea repede.
— Ascultă, zise el, cu o expresie vicleană pe
chip, dacă Bătrânul n-a putut să mă oprească,
atunci tu ce şanse ai? Niciuna! Ceilalţi or să vină
curând aici, să te caute. Nu auzi deja paznicii? O
să arzi pe rug! O să arzi laolaltă cu ceilalţi! Nu
există altă cale de scăpare decât prin poarta asta.
Nicio altă cale, vezi bine. Aşadar, foloseşte-te de
cheie acum, până nu e prea târziu!
Urgia stătea într-o parte, cu spatele la zidul
tunelului. Ştiam precis ce voia: să iasă odată cu
mine pe poartă, să se elibereze, să-şi semene
nelegiuirile prin tot Comitatul. Ştiam ce-ar fi zis
Vraciul; ce ar aştepta din partea mea. Era de
datoria mea să mă asigur că Urgia va rămâne
închisă în catacombe. Lucrul ăsta era mai
important decât viaţa mea.
— Nu fi prost! Şuieră Urgia, iarăşi cu un glas
mult mai puternic şi mai pătrunzător decât îl
auzisem vreodată pe al Vraciului. Ascultă-mă şi
o să fii liber! Şi răsplătit, totodată. Cu o mare
răsplată. Aceeaşi pe care i-am oferit-o şi
Bătrânului, acum mulţi ani, dar el n-a vrut să
asculte. Şi vezi unde l-a dus neascultarea asta?
Mâine, o să fie judecat şi găsit vinovat. Peste încă
o zi, o să fie ars de viu. Ia spune!
— Nu! Am zis eu. Nu pot s-o fac.
La acestea, chipul Urgiei se umplu de mânie.
Încă mai semăna cu Vraciul, dar trăsăturile pe
care le cunoşteam atât de bine se strâmbaseră şi
se schimonosiseră de răutate. Mai făcu un pas
spre mine şi îşi ridică pumnul strâns. Se poate să
fi fost doar de la lumina înşelătoare a lumânării,
dar mi se păru că demonul creştea. Şi am simţit
o greutate nevăzută începând să-mi apese capul
şi umerii. Silit să mă las în genunchi, mi-am
amintit de pisica sleită de caldarâm şi mi-am dat
seama că aceeaşi soartă mă aştepta şi pe mine.
Am încercat să trag aer în piept, dar n-am putut
şi am intrat în panică. Nu mai puteam respira!
Era sfârşitul!
Lumina lumânării s-a pierdut sub vălul negru
care mi-a acoperit deodată ochii. Încercam cu
disperare să spun ceva, să cerşesc îndurare, dar
ştiam că nu va fi nici vorbă de iertare dacă nu voi
deschide Poarta de Argint. Oare ce fusese în
capul meu? Ce neghiobie din partea mea să-mi
închipui că, după câteva luni de pregătire,
puteam să înving o creatură atât de malefică şi
de puternică precum Urgia! Muream – de asta
eram convins. Singur, în catacombe. Şi cel mai
rău era că dădusem greş în mod jalnic. Nu
izbutisem nici să-i salvez pe magistrul meu şi pe
Alice.
Atunci, am auzit ceva în depărtare: zgomotul
unui pantof târşindu-se de dalele de piatră. Se
spune că, în clipa în care mori, ultimul simţ care
piere este auzul. Şi pentru o clipă am crezut că
târşâitul acelui pantof avea să fie cea din urmă
amintire a mea din viaţa aceasta. Dar apoi
povara nevăzută care îmi zdrobea trupul se
ridică, încetişor. Vederea mi se limpezi şi deodată
am putut respira din nou. Am văzut Urgia
întorcându-şi capul şi uitându-se înapoi, spre
cotitura tunelului. Şi Urgia îl auzise!
Zgomotul se repetă. De data aceasta nu mai era
nicio îndoială. Paşi! Venea cineva!
M-am uitat din nou la Urgie şi am văzut că se
schimbase. Nu mi se năzărise mie mai devreme.
Chiar crescuse. Între timp, capul îi ajunsese
până la bolta tunelului, corpul i se cocârjase,
faţa i se remodelase de nu mai semăna deloc cu a
Vraciului. Bărbia i se lungise, ieşind în afară şi
întorcându-se în sus, închipuind vârful unui
cârlig, iar nasul i se coroiase, aproape
atingând-o. Oare avea să-şi reia adevărata sa
înfăţişare – cea a garguiului de piatră de
deasupra uşii principale a catedralei? Îşi
recăpătase deplinele puteri?
Am ascultat paşii apropiindu-se. Aş fi stins
lumânarea, dacă asta n-ar fi însemnat să rămân
singur, în beznă, cu Urgia. În cele din urmă,
zgomotul se desluşi ca fiind paşii unei singure
persoane şi nu ai unui grup de oameni de-ai
Inchizitorului. Nu-mi păsa ai cui erau acei paşi.
Deocamdată, ei mă salvaseră.
Am văzut mai întâi picioarele, când acel cineva
coti şi intră în bătaia lumânării. Pantofi ascuţiţi,
apoi o fată firavă, într-o rochie neagră, şi
unduirea şoldurilor sale, când trecu de colţ.
Era Alice!
Se opri, îmi aruncă o scurtă privire şi făcu ochii
mari. Când îşi ridică faţa spre Urgie, păru mai
curând mânioasă decât înfricoşată.
M-am uitat înapoi şi, pentru o clipă, ochii Urgiei
se încrucişară cu ai mei. Pe lângă furia care
ardea în ei, am mai putut zări şi altceva, dar, mai
înainte să înţeleg ce anume, Alice se repezi la
Urgie, şuierând ca o pisică. Apoi, spre uluirea
mea, îl scuipă în faţă.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea a fost prea
rapid ca să mai văd. O pală de vânt şi Urgia
dispăruse.
Am rămas nemişcaţi pentru o vreme care mi s-a
părut foarte lungă. Apoi, Alice se întoarse către
mine.
— Nu prea-i place scuipatul de fată, nu-i aşa?
Zise ea, cu un zâmbet slab. Bună treabă că am
ajuns când am ajuns.

N-am răspuns nimic. Nu-mi venea să cred că


Urgia fusese alungată atât de uşor, dar mă
ridicasem deja în picioare, chinuindu-mă să vâr
cheia în broasca Porţii de Argint. Mâinile îmi
tremurau şi mi se păru o treabă la fel de
anevoioasă cum i se păruse şi lui Andrew.
În cele din urmă, am izbutit să potrivesc cheia
cum trebuie şi am răsucit-o. Am deschis poarta,
am înşfăcat cheia şi toiagul şi m-am târât afară
în patru labe.
— Ia lumânarea! I-am strigat lui Alice şi, de
îndată ce-am văzut-o şi pe ea de partea cealaltă,
am strecurat cheia în broască şi m-am chinuit
s-o răsucesc.
De data aceasta, a durat o veşnicie; din clipă în
clipă mă aşteptam să văd Urgia întorcându-se.
— N-ai putea să te mişti mai repede? Mă întrebă
Alice.
— Nu-i aşa de uşor cum pare, am răspuns eu.
Într-un târziu am reuşit să încui şi-am scos un
lung suspin de uşurare. Atunci, mi-am amintit
de Vraci…
— Domnul Gregory n-a fost în aceeaşi celulă cu
tine? Am întrebat-o eu.
Alice clătină din cap.
— Nu era când ne-ai deschis tu uşa. Îl luaseră la
interogatoriu cu vreo oră mai înainte.

Fusesem norocos că scăpasem fără să fiu prins.


Norocos că îi scosesem pe prizonieri din celulă.
Dar norocul are un fel al său de a echilibra
balanţa. Ajunsesem cu o oră întârziere. Alice era
liberă, dar Vraciul era încă prizonier şi, dacă nu
aveam să fac ceva în această privinţă, urma să fie
ars pe rug.
Fără să mai pierd o clipă, am condus-o pe Alice
prin tunel până când am ajuns la râul năvalnic.
L-am trecut grăbit, dar, când m-am uitat în
urmă, Alice rămăsese încă pe mal, cu ochii ţintă
la apă.
— E adâncă, Tom, strigă ea. E prea adâncă şi
pietrele sunt alunecoase!
Am trecut înapoi, până la ea. Apoi, apucând-o
de mână, am ajutat-o să traverseze călcând pe
cele nouă pietre late de sprijin. Curând
ajungeam la chepengul descuiat care dădea în
casa părăsită şi, odată ce-am fost în pivniţă, am
încuiat chepengul în urma noastră. Spre marea
mea dezamăgire, Andrew plecase deja. Aş fi vrut
să stau de vorbă cu el, să-i spun că Vraciul nu
fusese în celulă, să-l avertizez că fratele Peter era
în primejdie şi că toate zvonurile erau adevărate
– Urgia îşi recăpătase puterile!
— Mai bine rămânem aici, o vreme. Inchizitorul
o să înceapă să scotocească prin tot oraşul, de
îndată ce o să-şi dea seama cât de mulţi dintre
voi au evadat. Casa asta e bântuită – aici, în
pivniţă, e ultimul loc unde s-ar încumeta careva
să ne caute.
Alice încuviinţă cu un semn din cap şi, pentru
prima oară, din primăvară, m-am uitat la ea mai
bine. Era cât mine de înaltă, ceea ce însemna că
mai crescuse cel puţin cu două degete, dar era
îmbrăcată la fel cum o văzusem când o
condusesem la mătuşa ei, la Staumin. Dacă nu
era aceeaşi rochie neagră, era copia ei identică.
Faţa ei era la fel de drăguţă ca întotdeauna, dar
mai trasă şi mai îmbătrânită, de parcă văzuse
lucruri care o siliseră să se maturizeze subit;
lucruri pe care nimeni n-ar fi trebuit să le vadă.
Părul ei negru era încâlcit şi îmbâcsit, iar pe
obraji avea dâre de jeg. Alice arăta de parcă n-ar
fi făcut baie de cel puţin o lună.
— Îmi pare bine să te văd din nou, am zis eu.
Când te-am zărit în căruţa Inchizitorului, am
crezut că n-o să ne mai întâlnim vreodată.
Ea nu răspunse. Doar mi-a luat mâna şi mi-a
strâns-o.
— Sunt moartă de foame, Tom. N-ai nimic de
mâncare, nu-i aşa?
Am clătinat din cap.
— Nici măcar o fărâmă de brânză mucegăită?
— Îmi pare rău, am zis eu. Nu mi-a rămas
niciuna.
Alice se întoarse şi apucă un colţ al covorului
vechi din vârful maldărului de zdrenţe.
— Ajută-mă, Tom, zise ea. Trebuie să stau jos şi
nu mă dau în vânt după dalele reci de piatră.
Am pus lumânarea şi toiagul jos şi, împreună,
am tras covorul pe pardoseală. Mirosul de
mucegai se simţi mai puternic ca înainte şi m-am
uitat lung la gângăniile şi păduchii de lemn pe
care îi dezveliserăm, cum fojgăiau zăpăciţi pe
podeaua pivniţei.
Fără să-i ia în seamă, Alice se aşeză pe covor şi
îşi ridică genunchii, sprijinindu-şi bărbia de ei.
— Într-o bună zi, o s-o păţesc şi eu, zise ea.
Nimeni nu merită să îndure aşa ceva.
M-am aşezat lângă ea şi mi-am pus mâna peste
mâna ei.
— Ce s-a întâmplat?
A rămas tăcută o vreme şi tocmai când credeam
că n-o să-mi mai răspundă, începu să vorbească.
— Odată ce a ajuns să mă cunoască, bătrâna
mea mătuşă s-a purtat frumos cu mine. M-a pus
la muncă grea, ce-i drept, dar întotdeauna mi-a
dat de mâncare pe săturate. Tocmai începusem
să mă obişnuiesc cu traiul de acolo, de la
Staumin, când a venit Inchizitorul. Ne-a luat
prin surprindere şi-a spart uşa. Dar mătuşa mea
nu era nici pe departe ca Osoasa Lizzie. Nu era
deloc o vrăjitoare.
Au aruncat-o în lac, la miezul nopţii, pe când o
mulţime de oameni priveau, toţi râzând şi
bătându-şi joc. Eram foarte speriată, crezând că
o să-mi vină şi mie rândul. I-au legat mâinile de
picioare şi au aruncat-o în apă. S-a dus la fund
ca un pietroi. Dar era Întuneric şi bătea vântul,
iar, în clipa în care a atins apa, s-a stârnit o
puternică rafală, care a stins multe torţe. Le-a
luat mult până au găsit-o şi au scos-o.
Alice îşi îngropă faţa în palme şi scoase un
suspin. Am aşteptat în tăcere să-şi revină şi să
continue. Când şi-a ridicat faţa din palme, ochii
îi erau uscaţi, dar buzele îi tremurau.
— Când au scos-o la mal, era moartă. N-a fost
drept, Tom. N-a plutit, s-a scufundat, aşa că
aveau dovada că era nevinovată, şi ei totuşi au
omorât-o! După asta, pe mine m-au lăsat în
pace, doar că m-au urcat în căruţă, cu ceilalţi.
— Mama mi-a spus că proba înecului, cu
vrăjitoarele care plutesc, oricum nu dovedeşte
nimic, am zis eu. Numai proştii o folosesc.
— Nu, Tom, Inchizitorul nu e prost. Există un
motiv pentru tot ce face, fii sigur de asta. Este
lacom. Lacom de bani. A vândut căsuţa mătuşii
mele şi a băgat banii în buzunar. L-am văzut cu
toţii când îi număra. Asta face el. Îi numeşte pe
oameni vrăjitori, îi mătură din calea lui şi le ia
casele, pământurile şi banii. Mai mult chiar, îi
place ocupaţia sa. Are sufletul întunecat. Spune
că face toate acestea ca să scape Comitatul de
vrăjitoare, dar este mai crud decât oricare
vrăjitoare pe care am cunoscut-o vreodată – şi
asta spune multe.
Era o fată, pe care o chema Maggie. Nu era cu
mult mai mare decât mine. Nu s-au mai ostenit
s-o arunce în apă. S-au folosit de altă probă şi
ne-au silit pe toţi să ne uităm. Inchizitorul a luat
un piron ascuţit. L-a înfipt în ea, o dată, şi încă o
dată, şi încă o dată, de nenumărate ori. Ar fi
trebuit să-i auzi ţipetele. Biata fată aproape că a
înnebunit de durere. Leşina mereu, dar ei aveau
o găleată cu apă, lângă masă, ca s-o readucă în
simţiri. În cele din urmă, au găsit ceea ce căutau.
Semnul diavolului! Ştii care e acela, Tom?
Am dat din cap. Vraciul îmi povestise că era
unul dintre lucrurile de care se foloseau
vânătorii de vrăjitoare. Dar era doar o altă
minciună, spunea el. Nu există niciun fel de
semn al diavolului. Oricine poseda adevărata
cunoaştere despre Întuneric ştia asta.
— Este o cruzime şi nu e drept, continuă Alice.
După o vreme, durerea e prea mare, iar corpul
amorţeşte, aşadar, când pironul intră în tine,
nu-l mai simţi. Atunci ei declară că acela este
locul unde te-a însemnat diavolul, aşadar eşti
vinovat şi trebuie să fii ars pe rug. Cel mai rău
era să-i vezi faţa Inchizitorului. Era atât de
mulţumit de el însuşi. O să fim chit! O să i-o
plătesc! Maggie nu merita să moară.
— Nici Vraciul nu merită să moară! I-am spus
eu, cu amărăciune. Toată viaţa lui s-a străduit să
lupte împotriva Întunericului.
— El este bărbat şi-o să primească o moarte mai
blândă decât restul, zise Alice. Inchizitorul le
osândeşte pe femei la pedepse mult mai aspre. Se
asigură că arderea lor pe rug o să dureze mult.
Spune că este mai greu să mântuieşti sufletul
unei femei decât pe-al unui bărbat. Că ele au
nevoie de mai multă durere, care să le facă să se
căiască pentru păcatele lor.
Atunci îmi veniră în minte spusele Vraciului
despre Urgie, că nu suporta femeile. Că ele îl
înspăimântau.
— Demonul pe care l-ai scuipat tu era Urgia,
i-am spus eu. Ai auzit de el? Cum ai reuşit să-l
sperii atât de uşor?
Alice ridică din umeri.
— Nu-i prea greu de spus când cineva nu se
simte bine în prezenţa ta. Aşa se întâmplă cu
unii bărbaţi – eu întotdeauna ştiu când nu sunt
bine-venită. Am simţit asta şi lângă Moş Gregory
şi la fel colo, jos. Iar scuipatul alungă cele mai
multe creaturi. Scuipă de trei ori la o broască şi
nimic cu pielea umedă n-o să te mai supere o
lună de zile sau chiar mai mult. Lizzie obişnuia
să blesteme cu scuipatul. Nu cred că o să meargă
şi cu Urgia, totuşi. Da, am auzit despre demonul
acesta. Şi dacă acum este în stare să-şi schimbe
înfăţişarea, atunci suntem cu toţii în mare
pericol. Adineauri l-am luat pe neaşteptate,
asta-i tot. Data viitoare o să fie pregătit, aşa că
n-am de gând să mai cobor acolo.
O vreme niciunul dintre noi n-a mai vorbit. Eu
îmi pironisem ochii pe vechiul covor mucegăit,
când mi-am dat deodată seama că respiraţia lui
Alice se adâncise. Când m-am uitat la ea, avea
ochii închişi; adormise în poziţia aceea, cu bărbia
sprijinită de genunchi.
Nu prea-mi dădea inima ghes să sting
lumânarea, dar nu aveam idee cât urma să mai
stăm în pivniţa aceea şi era mai bine să ne
păstrăm puţină lumină şi pentru mai târziu.
Odată ce-am stins-o, am încercat să dorm şi eu,
dar era greu. În primul rând pentru că mi-era frig
şi tremuram într-una. În al doilea, pentru că
nu-mi puteam lua gândul de la Vraci.
Dăduserăm greş în salvarea lui, iar Inchizitorul
de bună seamă că era foarte furios pentru ceea
ce se întâmplase. Nu va mai trece mult şi va
începe să ardă oamenii pe rug.
Până la urmă, trebuie să fi aţipit, căci m-a trezit
deodată vocea lui Alice, foarte aproape de
urechea stângă.
— Tom, zicea ea, cu glasul aproape şoptit, e ceva
acolo, în colţul pivniţei. Se uită fix la mine şi
nu-mi place deloc.
Alice avea dreptate. Puteam simţi şi eu ceva în
colţul acela şi mi-era frig. Părul de pe ceafă
începu să mi se zbârlească. Era, probabil, din
nou Matty Barnes, cel care strângea de gât.
— Nu-ţi fie teamă, Alice, i-am spus eu. Este doar
o stafie. Încearcă să uiţi de ea. Câtă vreme nu ţi-e
frică, nu-ţi poate face niciun rău.
— Nu mi-e frică. Cel puţin, nu acum.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
— Dar mi-a fost frică în temniţa aceea. N-am
închis ochii nicio clipă, cu toate strigătele şi
ţipetele acelea. Curând o să mă fure somnul iar.
Numai că vreau să plece ăla de aici. N-are
dreptul să se holbeze aşa.
— Nu ştiu ce să fac mai departe, am zis eu, cu
gândul din nou la Vraci.
Alice nu-mi răspunse, dar răsuflarea ei deveni
din nou rară şi adâncă. Adormise. Şi probabil că
am aţipit şi eu, la rândul meu, pentru că un
zgomot m-a trezit brusc.
Era bocănitul unor ghete grele. Era cineva în
bucătărie, deasupra noastră.
CAPITOLUL 11
JUDECATA VRACIULUI
Ușa scârţâi şi se deschise, iar lumina unei
lumânări inundă pivniţa. Spre marea mea
uşurare, era Andrew.
— M-am gândit eu c-o să te găsesc aici, zise el.
Avea în mână un mic pachet. Lăsându-l jos şi
aşezând lumânarea aproape de mine, dădu din
cap către Alice, care încă dormea adânc, dar
acum era culcată pe o parte, stând cu spatele la
noi şi cu palmele sub obraz.
— Ea cine e? Întrebă el.
— A locuit, într-o vreme, aproape de Chipenden,
i-am răspuns eu. O cheamă Alice. Domnul
Gregory nu era în celulă. Îl luaseră sus, la
interogatoriu.
Andrew clătină din cap cu tristeţe.
— Mi-a povestit fratele Peter. Nici c-ai fi putut
avea mai mult ghinion. O jumătate de oră mai
târziu şi ar fi fost înapoi, în temniţă, lângă
ceilalţi. Aşa, unsprezece au scăpat, dar cinci au
fost prinşi din nou, la puţin timp. Numai că
veştile rele sunt mai multe. Oamenii
Inchizitorului l-au arestat pe fratele Peter pe
stradă, îndată ce-a ieşit din atelierul meu. I-am
văzut de la fereastra odăii de sus. Prin urmare,
sunt un om terminat în oraşul ăsta. Probabil eu o
să fiu următorul după care or să vină, dar n-o să
rămân pe loc ca să le răspund la vreo întrebare.
Mi-am închis deja atelierul. Uneltele sunt în
căruţă şi mă duc în sud, înapoi la Adlington,
unde-am lucrat odinioară.
— Îmi pare rău, Andrew.
— N-ai de ce. Cine n-ar fi încercat să-şi ajute
propriul frate? De altfel, nu-i aşa o pierdere
pentru mine. Clădirea cu atelierul era doar
închiriată, iar eu am o meserie pe care o cunosc
foarte bine. O să-mi găsesc totdeauna ceva de
lucru. Uite, zise el, deschizând pachetul. Ţi-am
adus ceva de mâncare.
— Cât e ceasul? L-am întrebat eu.
— Mai sunt vreo două ore până se crapă de ziuă.
Am riscat venind aici. Cu tevatura stârnită,
jumătate din oraş e în picioare. O mulţime de
oameni s-a strâns la marele tribunal din capul
străzii Poarta Pescarului. După tot ce s-a
întâmplat aseară, Inchizitorul ţine un
proces-fulger pentru toţi prizonierii pe care încă
îi mai are.
— De ce nu aşteaptă până în zori? Am întrebat
eu.
— Pentru că atunci ar fi şi mai mulţi oameni de
faţă, răspunse Andrew. Iar el vrea să termine mai
înainte să întâmpine o împotrivire serioasă. Unii
dintre orăşeni nu sunt de acord cu ceea ce face.
Cât despre arderea pe rug, o să fie la noapte,
după lăsarea Întunericului, pe dealul farului, la
Wortham, pe malul sudic al râului. Inchizitorul o
să aibă o mulţime de oameni înarmaţi cu el, care
să intervină în caz de revoltă, aşadar, dacă ai
puţină minte, o să stai aici până la căderea nopţii
şi apoi porneşti la drum şi dus eşti.
Chiar mai înainte de a izbuti să desfac pachetul,
Alice se întoarse către noi şi se ridică în capul
oaselor. Poate adulmecase mâncarea sau poate
că trăsese cu urechea la tot ce vorbiserăm,
prefăcându-se că doarme. Erau nişte felii de
şuncă, pâine proaspătă şi două roşii mari. Fără
niciun cuvânt de mulţumire către Andrew, Alice
trecu imediat la treabă şi, după o clipă de
şovăială, i-am urmat exemplul. Îmi era foarte
foame şi nu mi se părea că are prea mult sens să
mai ajunez.
— Ei, eu am plecat, zise Andrew. Bietul John,
nu mai putem face nimic acum.
— Crezi că nu mai are rost o ultimă încercare de
a-l salva? Am întrebat eu.
— Nu, ai făcut destul. E prea periculos să te
apropii de tribunal. Şi curând bietul John va fi
laolaltă cu ceilalţi, păzit de oameni înarmaţi şi
dus pe drumul spre Wortham, ca să fie ars de viu
odată cu toţi acei sărmani nefericiţi.
— Şi cu blestemul cum rămâne? Am zis eu. Ai
spus chiar dumneata că este blestemat să moară
singur, sub pământ, nu sus pe dealul unui far.
— Deh, blestemul! Ca şi John, nu mai cred nici
eu în povestea asta. Eram doar disperat să-l
opresc să se ducă după Urgie, când se afla
Inchizitorul în oraş. Nu, mă tem că soarta
fratelui meu este pecetluită, aşa că tu vezi-ţi de
drum, singur. John mi-a spus odată că există un
vraci care lucrează pe undeva pe lângă Caster.
Are grijă de hotarele de la miazănoapte ale
Comitatului. Spune-i numele lui John şi poate o
să te ia la el. A fost, cândva, unul dintre ucenicii
lui John.
Cu un semn din cap, Andrew se întoarse să
plece.
— Îţi las lumânarea, zise el. Noroc pe drum! Şi
dacă vreodată ai nevoie de un lăcătuş priceput,
ştii la cine să vii.
Cu acestea, plecă. Am ascultat cum urcă
treptele pivniţei şi cum încuie uşa din spate.
Câteva momente mai târziu, Alice îşi lingea sucul
roşiei de pe degete. Mâncaserăm totul – nu
rămăsese nicio firimitură.
— Alice, am zis eu, vreau să merg la tribunal. Ar
mai putea fi o şansă să fac ceva ca să-l ajut pe
Vraci. Vrei să vii cu mine?
Alice făcu ochii mari.
— Să faci ceva? Ai auzit ce a spus el. Nu-i nimic
de făcut, Tom! Ce-am putea face noi împotriva
unor oameni înarmaţi? Nu, fii cu capul pe umeri.
N-are rost să rişti, nu-i aşa? De altfel, de ce aş
încerca eu să-l ajut? Moş Gregory n-ar face
acelaşi lucru pentru mine. El unul m-ar lăsa
liniştit să ard pe rug, ăsta-i adevărul.
Nu ştiam ce-i să răspund. Într-un fel, avea
dreptate. Îl rugasem pe Vraci s-o ajutăm pe Alice,
iar el refuzase. Aşadar, cu un oftat, m-am ridicat
în picioare.
— Eu mă duc oricum, i-am spus eu.
— Nu, Tom, nu mă lăsa aici. Nu cu stafia…
— Am crezut că nu ţi-e frică.
— Nu mi-e. Dar ultima oară când am adormit,
am simţit că începe să mă strângă de gât, pe
cuvânt. Ar putea face şi mai rău, dacă n-o să fii
aici.
— Atunci vino cu mine. N-o să fie atât de
periculos, fiindcă este încă Întuneric. Iar cea mai
bună ascunzătoare este în mulţime. Vino şi tu, te
rog. Ce zici?
— Ai vreun plan? Întrebă ea. Ceva despre care
nu mi-ai spus?
Am clătinat din cap.
— Bănuiam eu, zise ea.
— Uite, Alice, vreau doar să mă duc să văd.
Dacă nu-l pot ajuta, o să venim înapoi. Dar nu
mi-aş ierta-o niciodată, dacă n-aş încerca măcar.
Alice se ridică, fără tragere de inimă.
— O să vin să văd cum stau lucrurile, zise ea.
Dar trebuie să-mi făgăduieşti că, dacă este prea
primejdios, o să ne întoarcem imediat înapoi. Îl
cunosc pe Inchizitor mai bine decât tine.
Crede-mă, n-ar trebui să dăm târcoale pe unde
umblă el.
— Îţi făgăduiesc, i-am spus eu.
Am lăsat sacul şi toiagul Vraciului în pivniţă şi
am pornit-o către Poarta Pescarului, unde
trebuia să aibă loc judecata.
***
Andrew spusese că jumătate din oraş era în
picioare. Fusese o exagerare, dar pentru o oră
atât de matinală, erau foarte multe lumânări
licărind în spatele perdelelor, iar câţiva trecători
pe străzile întunecate păreau să se grăbească în
aceeaşi direcţie cu a noastră.
Aproape că mă aşteptam să nu izbutim să ne
apropiem de clădire, gândindu-mă că paznicii
vor lumina toată strada, dar spre surprinderea
mea, nu se vedea nici urmă de oamenii
Inchizitorului. Marile uşi de lemn erau larg
deschise şi un grup numeros de oameni
astupase intrarea, revărsându-se până afară, în
drum, de parcă n-ar mai fi fost loc înăuntru.
Mi-am croit drum mai aproape, cu multă băgare
de seamă, bucurându-mă de Întuneric. Când am
ajuns la ultimele rânduri ale mulţimii, mi-am dat
seama că nu era aşa mare înghesuială cum mi se
păruse la început. În tribunal aerul era îmbâcsit
cu o miasmă dulceagă, greţoasă. Nu era decât o
singură sală mare, cu lespezi de piatră pe jos,
peste care rumeguşul nu era împrăştiat uniform.
Nu puteam vedea prea bine peste capetele
oamenilor, pentru că aproape toţi erau mai înalţi
decât mine, dar părea să existe un mare spaţiu
gol în faţa lor, în care nimeni nu voia să
păşească. Am apucat-o pe Alice de mână şi
mi-am croit drum prin miezul mulţimii,
trăgând-o după mine.
Sala era mai întunecată în partea din spate, dar
în faţă era luminată de două torţe uriaşe, câte
una în fiecare capăt al unei platforme de lemn.
Inchizitorul stătea în picioare, în faţa ei,
uitându-se în jos. Spunea ceva, dar glasul îi
suna înfundat. M-am uitat la cei din jurul meu şi
am cercetat expresiile zugrăvite pe feţele lor:
mânie, tristeţe, amărăciune şi resemnare. Câţiva
arătau făţiş ostilitate. Mulţimea aceasta era
probabil alcătuită în principal din cei care se
împotriveau faptelor Inchizitorului. Unii dintre ei
poate chiar erau rudele şi prietenii celor acuzaţi.
Pentru o clipă, gândul acesta mi-a dat speranţa
că s-ar putea încerca un soi de răzmeriţă de
salvare.
Dar apoi speranţele mi s-au năruit: am văzut de
ce nimeni nu făcea un pas mai înainte. Mai jos de
platformă erau cinci bănci lungi de preoţi, care
stăteau cu spatele la noi, însă între ei şi noi, erau
două rânduri de oameni înarmaţi, care ne
rânjeau în faţă. Unii stăteau cu braţele
încrucişate pe piept, alţii îşi ţineau o mână pe
mânerul sabiei, de parcă abia se abţineau să n-o
scoată din teacă. Nimeni nu voia să se apropie de
ei.
Mi-am ridicat privirile spre tavan şi am văzut că
pereţii laterali ai sălii tribunalului aveau câte un
balcon lung; mai multe chipuri se zgâiau în jos,
nişte ovale palide, toate arătând la fel, privite din
sală. Acela era cel mai sigur loc şi care oferea şi o
vedere mult mai bună. În stânga erau nişte
trepte şi am dus-o pe Alice spre ele. Peste câteva
clipe, treceam de-a lungul balconului larg.
Nu era plin şi curând ne-am găsit un loc de
privit peste balustradă, cam pe la mijlocul
distanţei dintre uşi şi platformă.
În aer simţeam aceeaşi miasmă dulceagă, dar
mult mai puternică, pe care o simţisem şi când
ne aflaserăm jos. Deodată am înţeles ce era.
Tribunalul fusese folosit, aproape fără îndoială,
ca piaţă de carne. Era mirosul de sânge.
Inchizitorul nu era singura persoană de pe
platformă. Chiar în spatele lui, în umbră, un
mănunchi de paznici înconjurau prizonierii care
îşi aşteptau judecata, iar lângă Inchizitor erau
doi gardieni care ţineau de câte un braţ pe cineva
care plângea. Era o fată înaltă, cu părul lung şi
negru. Purta o rochie zdrenţuită şi era desculţă.
— Asta-i Maggie! Îmi şopti Alice la ureche. Cea
în care au tot înfipt piroane. Biata Maggie, nu e
drept! E de mirare că mai trăieşte…
Sus, se auzea mult mai bine, şi puteam desluşi
fiecare cuvinţel pe care-l rostea Inchizitorul.
— Această femeie s-a condamnat cu gura ei!
Striga el, cu vocea lui sonoră şi arogantă. A
mărturisit totul şi semnul diavolului a fost găsit
în carnea ei. O osândesc să fie legată pe rug şi
arsă de vie. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de
sufletul ei!
Maggie începu să plângă şi mai tare, dar unul
dintre cei care o ţineau o apucă de păr şi o târî
către o uşă din spatele platformei. De-abia
dispăruse pe acea uşă, când un alt prizonier,
purtând o sutană neagră şi având mâinile legate
la spate, fu îmbrâncit înainte, în lumina torţelor.
Pentru o clipă am crezut că mă înşel, dar nu
încăpea nicio îndoială.
Era fratele Peter. L-am recunoscut după cununa
subţire de păr alb care îi tivea ţeasta pleşuvă şi
după linia curbată a umerilor şi a spinării sale.
Dar faţa îi era atât de lovită şi brăzdată de sânge
încât n-aş fi zis că era el. Avea nasul spart,
îndesat în oasele feţei, şi un ochi închis din
pricina unei umflături vineţii, cu o crăpătură
roşie pe mijloc.
Văzându-l în halul acela, m-am simţit cumplit.
Totul i se trăgea din pricina mea. Mai întâi, mă
lăsase să evadez; apoi, îmi spusese cum puteam
ajunge până la celula prizonierilor, ca să-i salvez
pe Vraci şi pe Alice. Supus la cazne, probabil că
le povestise totul. Nu fusese decât vina mea şi mă
sfâşia mustrarea de cuget.
— Odinioară acesta a fost un frate, un
credincios slujitor Bisericii! Strigă Inchizitorul.
Dar uitaţi-vă acum la el! Uitaţi-vă la acest
trădător! Unul care i-a ajutat pe vrăjmaşii noştri
şi a intrat în cârdăşie cu forţele Întunericului.
Avem mărturisirea lui, scrisă de mâna lui. Iat-o!
Răcni el, ridicând în sus o foaie de hârtie, ca s-o
vadă cu toţii.
Nimeni nu avu ocazia s-o citească – se putea
foarte bine să nu fi mărturisit nimic. Chiar dacă
era o mărturisire, o singură privire către fratele
Peter m-a încredinţat că-i fusese smulsă cu
bătaia. Nu era drept. Asta nu era justiţie. Ăsta nu
era deloc un tribunal. Vraciul îmi spusese odată
că, atunci când oamenii erau judecaţi în castelul
de la Caster, cel puţin li se oferea o audiere – un
judecător, un procuror şi cineva care să-l apere.
Dar aici Inchizitorul făcea totul singur!
— Este vinovat. Vinovat dincolo de orice
îndoială. Prin urmare, îl osândesc să fie dus în
catacombe şi lăsat acolo. Şi Dumnezeu să se
milostivească de sufletul lui!
S-a auzit brusc o exclamaţie de groază din
partea mulţimii, dar cel mai tare a răsunat din
partea preoţilor aşezaţi în faţă. Ştiau foarte bine
care avea să fie soarta fratelui Peter. Avea să fie
ucis prin strivire de către Urgie.
Fratele Peter încercă să vorbească, dar buzele îi
erau prea umflate. Unul dintre gardieni îl bătu
uşurel cu palma pe creştet, în timp ce
Inchizitorul îi dărui un zâmbet crud. Îl târâră
spre uşa din spatele platformei şi îndată ce-l
scoaseră afară din clădire, un alt prizonier fu
împins în faţă, din Întuneric. Mi-a stat inima.
Era Vraciul!
La prima privire, în afară de câteva vânătăi de pe
faţă, Vraciul nu părea să fi trecut prin aceleaşi
chinuri ca fratele Peter. Dar apoi am observat
ceva care m-a îngheţat. Îşi mijea ochii în lumina
torţelor şi părea buimac, cu ochii lui verzi goliţi
de orice expresie. Părea rătăcit. Ca şi cum îşi
pierduse memoria şi nu mai ştia nici măcar cine
era. Am început să mă întreb oare cât de rău
fusese bătut.
— Înaintea dumneavoastră este John Gregory!
Strigă Inchizitorul, şi ecoul vocii sale trecu din
perete în perete de câteva ori. Un discipol al
diavolului, nici mai mult, nici mai puţin, care ani
de-a rândul şi-a practicat îndeletnicirea satanică
prin acest ţinut, luând bani de la oamenii săraci
şi creduli. Dar se căieşte, oare, acest om? Îşi
recunoaşte el păcatele şi cere iertare? Nu, este
îndărătnic şi nu va mărturisi nimic. Acum,
numai focul mai poate să-l cureţe de păcate şi
să-i dăruiască nădejde de mântuire. Afară de
toate acestea, nemulţumindu-se cu răul pe care
îl făcea singur, i-a pregătit şi pe alţii şi continuă
s-o facă. Părinte Cairns, îţi cer să te ridici în
picioare şi să depui mărturie!
Din primul rând de bănci, un preot păşi înainte,
în lumina torţelor, aproape de platformă. Stătea
cu spatele la mine, aşa că nu i-am putut vedea
faţa, dar i-am zărit mâna bandajată şi, când a
vorbit, am auzit acelaşi glas pe care îl ascultasem
în cutia confesionalului.
— Lord Inchizitor, John Gregory a adus un
ucenic cu el, să viziteze acest oraş, unul căruia
deja i-a stricat sufletul. Numele său este Thomas
Ward.
Am auzit-o pe Alice scoţând o exclamaţie
înăbuşită, iar genunchii au început să-mi
tremure. Dintr-odată mi-am dat seama foarte
limpede cât de primejdios era să mă aflu aici, în
tribunal, atât de aproape de Inchizitor şi de
oamenii săi înarmaţi.
— Prin mila Domnului, băiatul a căzut în
mâinile mele, continuă părintele Cairns, şi l-aş fi
predat într-ale dumneavoastră pentru
interogatoriu, dacă nu s-ar fi amestecat fratele
Peter, care i-a îngăduit să scape de judecată.
Însă l-am interogat eu însumi, lordul meu, şi
l-am găsit mai înrăit decât s-ar fi crezut pentru
vârsta lui şi pentru puterea de convingere a
cuvintelor mele. În ciuda strădaniilor mele, n-a
fost în stare să vadă calea greşită pe care a
apucat-o, lucru de care trebuie să-l învinovăţim
pe John Gregory, un om care nu se mulţumeşte
să-şi practice diavoleasca îndeletnicire, ci
lucrează înverşunat să-i ademenească pe cei
tineri. După cunoştinţele mele, mai mult de
douăzeci de ucenici au trecut prin mâinile sale şi
câţiva, la rândul lor, practică acum aceeaşi
îndeletnicire şi îşi iau şi ei ucenici. Prin aceste
mijloace răul se răspândeşte ca o ciumă prin tot
Comitatul.
— Mulţumesc, părinte. Poţi lua loc. Mărturia
dumitale este de ajuns ca John Gregory să fie
condamnat.
Când părintele Cairns se aşeză din nou pe
banca lui, Alice mă apucă de cot.
— Să mergem, îmi şopti ea la ureche, e mult
prea primejdios să rămânem!
— Nu, te rog, i-am şoptit drept răspuns. Încă
puţin!
Rostirea numelui meu mă speriase, dar voiam
să mai rămânem câteva minute, ca să aud ce
avea să se întâmple cu magistrul meu.
— John Gregory, pentru tine nu poate fi decât o
singură pedeapsă! Mugi Inchizitorul. O să fii
legat la stâlp şi ars de viu. O să mă rog pentru
tine. O să mă rog ca durerea să-ţi deschidă ochii
şi să vezi greşitele tale căi. O să mă rog ca tu să-i
ceri iertare lui Dumnezeu şi, astfel, în vreme ce
trupul tău o să se mistuie în flăcări, sufletul tău
o să fie izbăvit.
Inchizitorul se uitase fix la Vraci tot timpul cât
perorase, dar ar fi putut foarte bine să strige la
un zid de piatră. Nu exista niciun licăr de
înţelegere în spatele ochilor Vraciului. Într-un
fel, era o binecuvântare, pentru că nu părea să
ştie ce se întâmpla. Dar asta m-a făcut să pricep
că, şi dacă aş fi izbutit cumva să-l salvez, s-ar fi
putut să nu mai fie niciodată cel dinainte.
Un nod dureros mi s-a suit în gât. Casa
Vraciului devenise noul meu cămin şi mi-am
amintit lecţiile, şi discuţiile cu Vraciul, ba chiar
şi de vremurile de spaimă când avuseserăm de
înfruntat Întunericul. Urma să pierd toate
acestea şi gândul că magistrul meu avea să fie
ars de viu, îmi aduse lacrimi usturătoare în ochi.
Mama avusese dreptate. La început, stătusem la
îndoială dacă să primesc sau nu să devin
ucenicul Vraciului. Mă temusem de singurătate.
Dar ea îmi spusese că o să-l am pe Vraci cu care
să stau de vorbă; că, deşi el era profesorul meu,
avea să devină, până la urmă, prietenul meu. Ei
bine, nu ştiam dacă asta se întâmplase deja,
pentru că el se arăta încă adeseori foarte aspru şi
neîndurător, dar cu siguranţă aveam să-i simt
lipsa.
Când gardienii îl târâră către uşă, i-am făcut
semn cu capul lui Alice şi, ţinându-mi fruntea în
pământ, ca să nu-mi încrucişez privirile cu
nimeni, am pornit-o de-a lungul balconului şi
apoi am coborât treptele. Afară am descoperit că
începuse să se lumineze. Curând n-am mai fi
avut adăpostul Întunericului şi s-ar fi putut ca
vreunul dintre noi să fie recunoscut de careva.
Străzile forfoteau deja şi în jurul tribunalului era
de două ori mai multă lume decât atunci când
intraserăm. Mi-am croit drum cu greu prin
mijlocul mulţimii, astfel încât am putut privi în
lateral clădirea, spre uşa prin care fuseseră scoşi
prizonierii.
O singură privire mi-a spus că situaţia era fără
speranţă. N-am putut vedea niciun prizonier, dar
asta nu era de mirare, pentru că erau pe puţin
douăzeci de gardieni în jurul uşii. Ce şanse aş fi
avut împotriva atâtor oameni înarmaţi? Cu inima
strânsă, m-am întors spre Alice.
— Hai să ne întoarcem, i-am zis eu. Nu mai e
nimic de făcut aici.
Eram nerăbdător să ajung în pivniţa cea sigură,
aşa că mergeam repede. Alice mă urma fără
niciun cuvânt.
CAPITOLUL 12
POARTA DE ARGINT
Odată ajunşi înapoi în pivniţă, Alice se întoarse
spre mine, cu fulgere de mânie în ochi.
— Nu e drept, Tom! Biata Maggie. Nu merită să
fie arsă pe rug. Niciunul dintre ei nu merită.
Trebuie să facem ceva.
Am ridicat din umeri şi m-am uitat în gol, cu
mintea amorţită. După un timp, Alice se întinse
pe covor şi adormi. Am încercat să fac şi eu la fel,
dar am reînceput să mă gândesc la Vraci. Chiar
dacă părea să nu mai existe nicio speranţă, oare
nu trebuia să mă duc la execuţie şi să văd dacă
nu puteam fi cumva de ajutor? După ce, o vreme,
am răsucit problema pe toate părţile, în cele din
urmă m-am hotărât ca, pe înserat, să plec din
Priestown şi să mă duc acasă la mine, să stau de
vorbă cu mama.
Ea o să ştie ce trebuia să fac. Eram pe fundul
prăpastiei aici, şi aveam nevoie de ajutor. Aveam
să merg toată noaptea, fără să dorm deloc, aşa că
era mai bine să profit cât puteam acum. Mi-a
luat ceva timp până să încep să moţăi şi, aproape
imediat după aceea am început să visez, iar
următorul lucru de care mi-am dat seama era că
mă aflam din nou în catacombe.
În cele mai multe dintre vise, nu ştii că visezi.
Dar când ştii, se petrece de obicei una din două:
fie te trezeşti numaidecât, fie rămâi în vis şi faci
ce vrei tu. În orice caz, aşa mi se întâmplă mie de
obicei.
Dar acest vis era diferit. Se făcea că îmi controla
cineva toate mişcările. Mergeam printr-un tunel
întunecat, cu mucul de lumânare în mâna
stângă şi mă apropiam de intrarea întunecată a
uneia dintre criptele pline cu oasele Poporului
Mic. Nu voiam nicicum să mă apropii, dar
picioarele mele continuau să meargă.
M-am oprit la uşa deschisă, cu flacăra
pâlpâitoare a lumânării luminând oasele. Cele
mai multe erau pe rafturile din fundul criptei,
dar câteva oase rupte erau împrăştiate pe dalele
de piatră ale pardoselii şi alte câteva zăceau
îngrămădite într-un colţ. Nu voiam să intru
acolo, chiar nu voiam, dar se părea că nu am de
ales. Am păşit în criptă, auzind bucăţile mai mici
de oase cum trosnesc sub picioarele mele, când
deodată mi s-a făcut foarte frig.
Într-o iarnă, pe când eram eu mic, fratele meu
James m-a prins şi mi-a umplut urechile cu
zăpadă. Am încercat să mă apăr, dar el era doar
cu un an mai mic decât fratele meu cel mai mare,
Jack, şi la fel de solid şi de puternic, din care
pricină tata îl dăduse până la urmă ucenic la un
fierar. Avea până şi acelaşi simţ al umorului ca
Jack. Zăpadă în urechi fusese stupida inspiraţie
a lui James de a face o glumă, dar chiar mă
duruse şi toată faţa îmi amorţise şi mă înţepase
aproape un ceas după aceea. Exact aşa era şi în
visul de acum. Extrem de frig. Asta însemna că o
creatură a Întunericului se apropia. Frigul
începea din capul meu, până când mi l-am simţit
bocnă şi amorţit, de parcă nu mai era al meu.
Cineva îmi vorbi apoi din Întunericul din spatele
meu. Cineva care stătea aproape în spatele meu,
între mine şi uşă. Glasul era tăios şi profund şi
n-a fost nevoie să întreb cine vorbea. Chiar dacă
nu eram cu faţa la el, îi simţeam răsuflarea
împuţită.
— Mi-am recăpătat puterile, a zis Urgia. Dar
sunt legat. E singurul meu necaz.
N-am spus nimic şi tăcerea s-a prelungit. Era
un coşmar şi încercam să mă trezesc. Chiar
m-am zbătut, dar a fost în zadar.
— E o încăpere plăcută, aceasta de aici, a
continuat Urgia. Unul dintre ungherele mele
preferate. Plin de oase vechi. Dar eu îmi doresc
sânge proaspăt, iar sângele tânăr este cel mai
bun dintre toate. Însă, dacă nu pot obţine sânge,
atunci mă descurc şi cu oase. Oasele noi sunt
cele mai bune. Dă-mi oase noi de fiecare dată,
proaspete şi dulci şi pline de măduvă. Astea-mi
plac. Mă dau în vânt să sfărâm în dinţi oase
tinere şi să le sug măduva. Până şi oasele
bătrâne tot sunt mai bune decât nimic. Oasele
bătrâne, ca astea de aici. Sunt mai bune decât
foamea care-mi roade măruntaiele. Foamea, atât
de greu de îndurat.
Nu există măduvă în oasele bătrâne. Dar oasele
bătrâne, vezi tu, încă mai au amintiri. Sparg în
dinţi oasele bătrâne, şi le rod încet, ca să-şi lase
toate tainele. Văd carnea care odinioară le
acoperea, nădejdiile şi ambiţiile care au sfârşit în
fragilitatea lor de acum, uscată, moartă. Şi asta
mă satură, de asemenea. Îmi potoleşte foamea.
Urgia era foarte aproape de urechea mea stângă,
iar glasul său coborâse acum până la şoaptă. Am
simţit un imbold nestăpânit să mă întorc şi să
mă uit drept la el, dar probabil că mi-a citit
gândurile.
— Nu te întoarce, băiete, mă preveni el, căci n-o
să-ţi placă ce-o să vezi. Răspunde-mi numai la o
întrebare…
Se lăsă o lungă tăcere şi îmi puteam simţi inima
bătându-mi mai-mai să-mi spargă pieptul.
Într-un târziu, Urgia grăi:
— Ce urmează după moarte?
Nu ştiam răspunsul. Vraciul nu vorbea
niciodată despre lucruri dintr-acestea. Tot ce
ştiam era că existau stafii care încă mai puteau
gândi şi vorbi. Şi nişte fragmente de suflet,
numite spectre, rămase în urmă după ce sufletul
îşi lua zborul. Dar încotro îşi lua zborul? Nu
ştiam. Numai Dumnezeu ştia. Dacă exista un
Dumnezeu.
Am clătinat din cap. N-am zis nimic şi eram prea
speriat ca să mă întorc. În spatele meu simţeam
o creatură uriaşă şi înspăimântătoare.
— Nu există nimic după moarte! Nimic! Absolut
nimic! Mugi Urgia aproape de urechea mea. Este
numai Întuneric şi gol. Niciun fel de gândire.
Niciun fel de simţire. Doar uitarea. Asta e tot ce
te aşteaptă dincolo de pragul morţii. Dar fă
precum îţi cer, băiete, şi pot să-ţi dăruiesc o viaţă
lungă, foarte lungă! De trei ori câte douăzeci şi
alţi zece başca este cel mai bun număr de ani la
care nevolnicii oameni pot nădăjdui. Iar eu aş
putea să-ţi dăruiesc de zece ori câte douăzeci! Şi
tot ce ai de făcut pentru asta este să deschizi
poarta şi să mă laşi să ies! Numai deschide tu
poarta, că de restul mă ocup eu. Şi magistrul tău
poate fi liber, după aceea. Ştiu că asta îţi doreşti.
Şi o să poţi să te întorci înapoi, la traiul pe care îl
duceai înainte.
O parte din mine îşi dorea fierbinte să spun da.
Mi-am imaginat ce mă aştepta, în caz contrar:
Vraciul ars de viu şi o călătorie de unul singur
prin nord, spre Caster, fără nicio siguranţă că voi
fi în stare să-mi continui ucenicia. Ce bine ar fi
fost dacă lucrurile s-ar fi putut întoarce la cum
fuseseră înainte! Deşi eram ispitit să primesc,
ştiam totuşi că pur şi simplu nu era cu putinţă.
Chiar dacă Urgia s-ar fi ţinut de cuvânt, nu
puteam îngădui ca demonul să cutreiere liber
prin Comitat, ca să-i năpăstuiască pe oameni
după plac. Ştiam că Vraciul mai curând ar fi
murit decât să lase să se întâmple aşa ceva.
Am deschis gura ca să spun nu, dar chiar mai
înainte de a putea rosti cuvântul, Urgia vorbi din
nou.
— Cu fata ar fi uşor! Zise el. Tot ce vrea ea este
un foc care s-o încălzească. O casă în care să
trăiască. Haine curate. Dar ia gândeşte-te la ce-ţi
ofer eu! Tot ce vreau este sângele tău. Nu prea
mult, înţelegi. Şi nici n-o să doară prea tare. Cât
să fie de ajuns, e tot ce-ţi cer. Şi atunci o să
facem amândoi un pact. Lasă-mă numai să-ţi
beau sângele, ca să-mi recapăt pe deplin
puterile. Lasă-mă numai să ies pe poartă şi o
să-ţi închin ţie libertatea mea. De trei ori după
aceea o să-ţi îndeplinesc câte o dorinţă şi o să
trăieşti o viaţă lungă, foarte lungă. Şi sângele de
fată tot este mai bun decât nimic, dar de tine am
eu cu adevărat nevoie. Al şaptelea al celui de-ai
şaptelea, ăsta eşti tu. Numai o singură dată am
mai gustat un sânge atât de dulce ca al tău.
Şi-mi mai aduc şi acum aminte de el. Ah, dulcele
sânge al unui al şaptelea născut dintr-un al
şaptelea născut! Cât de puternic m-ar face! Ce
mare ar fi răsplata pe care ai primi-o! Nu e mai
bine decât nimicul morţii?
Oh, moartea o să vină şi la tine, într-o zi. O să
vină negreşit, în pofida a tot ce pot face eu, se va
târî spre tine ca ceaţa pe un mal de râu într-o
noapte rece şi ploioasă. Dar eu pot întârzia
momentul. Îl pot amâna ani şi ani de-a rândul. O
să treacă multă vreme până o să dai ochii cu
Întunericul acela. Cu bezna aceea. Cu neantul
acela! Aşadar, ce spui, băiete? Aş putea să mă
reîntrupez, însă sunt legat. Dar mă poţi ajuta tu!
Eram speriat şi am încercat din nou să mă
trezesc. Însă deodată cuvintele mi-au scăpat de
pe buze, aproape de parcă ar fi fost rostite de
altcineva:
— Nu cred că nu mai există nimic după moarte,
i-am spus eu. Am un suflet şi, dacă-mi trăiesc
viaţa cum se cuvine, o să continui să trăiesc
într-un fel. Trebuie să existe ceva. Nu cred în
neant. Nu cred!
— Nu! Nu! Tună Urgia. Tu nu ştii ce ştiu eu! Tu
nu poţi vedea ce văd eu! Eu văd dincolo de
moarte. Văd golul. Nimicul. Eu ştiu! Eu văd
cumplita stare de a fi nimic. Nimicul desăvârşit,
asta este! Nimicul absolut!
Inima a început să mi se domolească şi
dintr-odată m-am simţit foarte liniştit. Urgia era
tot în spatele meu, dar cripta începuse să se mai
încălzească. Acum înţelegeam. Acum îi
cunoşteam suferinţa Urgiei. Ştiam de ce avea
nevoie să se hrănească pe seama oamenilor, din
sângele lor, din nădejdile şi visurile lor…
— Eu am un suflet şi o să continui să trăiesc,
i-am spus eu Urgiei, păstrându-mi glasul foarte
calm. Şi în asta stă deosebirea. Eu am un suflet,
pe când tu, nu! Pentru tine este nimic după
moarte! Nimicul absolut!
Capul îmi fu împins cu putere în cel mai
apropiat zid al criptei şi se auzi un şuierat de
mânie în spatele meu. Un şuierat care se
preschimbă într-un răget de turbare.
— Neghiobule! Răcni Urgia şi glasul său umplu
întreaga criptă şi se repetă în ecou de-a lungul
nesfârşitelor şi întunecatelor tunele ale
catacombelor.
Îmi apucă violent capul din ambele părţi,
julindu-mi fruntea de pietrele zgrunţuroase şi
reci. În colţul ochiului stâng am putut zări mâna
uriaşă care îmi înşfăcase capul. În loc de unghii,
degetele aveau la vârf gheare uriaşe, galbene.
— Ai avut o şansă, dar ţi-ai pierdut-o pentru
totdeauna! Mugi Urgia. Dar mai există cineva
care mă poate ajuta. Aşadar, dacă pe tine nu te
pot avea, atunci o să mă descurc cu ea!
Am fost zvârlit cât colo, nimerind în grămada de
oase din colţ. Am simţit cum cad printre ele.
Cădeam şi cădeam, din ce în ce mai jos, într-un
puţ fără sfârşit, plin cu oase. Lumânarea se
stinsese, dar oasele păreau să lumineze singure
în Întuneric: cranii rânjind, cuşti de coaste, oase
lungi de braţe şi de picioare, bucăţi de mâini,
degete şi falange, şi necontenit pe faţă mi se
cernea praful uscat al morţii, intrându-mi pe
nări şi în gură, şi în jos pe gâtlej, până ce m-am
înecat şi abia de mai puteam respira.
— Asta este gustul morţii! Strigă Urgia. Şi asta
este înfăţişarea morţii!
Oasele îmi pieriră din vedere şi nu mai puteam
desluşi nimic. Absolut nimic. Începusem să cad
prin beznă. Cădeam în Întuneric. Eram îngrozit
de faptul că Urgia mă omorâse cumva în somn,
totuşi m-am zbătut cu îndârjire să mă trezesc.
Urgia stătuse de vorbă cu mine, în timp ce
dormeam, şi acum ştiam pe cine avea să încerce
să convingă de a primi ceea ce eu refuzasem.
Pe Alice!

În cele din urmă, am izbutit să mă trezesc, dar


era deja prea târziu. Una dintre lumânări încă
mai ardea lângă mine, dar nu mai era decât un
muc. Dormisem ore în şir! Cealaltă lumânare
dispăruse, la fel şi Alice!
Mi-am vârât mâna în buzunar, însă doar mi se
adeveri ceea ce ghicisem deja. Alice furase cheia
Porţii de Argint…
Când m-am ridicat, clătinându-mă, în picioare,
mă simţeam ameţit şi mă durea capul. Mi-am
lipit dosul palmei de frunte şi când mi-am
retras-o, am descoperit-o udă de sânge. Cumva
Urgia mă rănise în vis. Putea, de asemenea, să
citească gândurile. Cum să înfrângi un demon
când ştie ce vrei să faci mai înainte de a avea
şansa să încerci vreo mişcare sau să spui vreun
cuvânt? Vraciul avea dreptate – demonul acesta
era cel mai periculos monstru cu care
avuseserăm vreodată de-a face!
Alice lăsase chepengul deschis şi, ridicând
lumânarea de jos, fără să pierd nicio clipă, am
coborât treptele spre catacombe. Peste câteva
minute, ajungeam la râu, care mi se păru puţin
mai adânc decât înainte. Apa, învolburându-se
la vale, acoperea acum trei dintre cele nouă
pietre de sprijin, chiar cele de la mijloc, şi
puteam simţi curentul trăgându-mă de ghete.
L-am traversat rapid, nădăjduind, cu
deznădejde ca să zic aşa, c-o să ajung la timp.
Dar când am cotit, am văzut-o pe Alice stând cu
spatele lipit de zid. Mâna ei stângă se odihnea pe
dalele de piatră şi degetele îi erau pline de sânge.
Iar Poarta de Argint era larg deschisă!
CAPITOLUL 13
ARDEREA PE RUG
— Alice! Am strigat eu, holbându-mă la poarta
deschisă, necrezându-mi ochilor. Ce-ai făcut?
Şi-a ridicat privirile spre mine, cu ochii înotând
în lacrimi.
Cheia mai era încă în broască. Furios, am
smuls-o şi-am vârât-o în buzunarul pantalonilor,
îngropând-o adânc în pilitura de fier.
— Vino! M-am răstit eu, aproape prea mânios ca
să pot vorbi. Trebuie să ieşim de aici!
I-am întins mâna stângă, dar ea nu m-a băgat în
seamă. În schimb, şi-o duse pe a ei, cea plină de
sânge, la piept, uitându-se la ea, chircindu-se de
durere.

— Ce ai păţit la mână? Am întrebat.


— Nu cine ştie ce, răspunse ea. Curând o să fie
ca nouă. Totul o să fie bine, de acum.
— Ba nu, Alice, i-am răspuns eu, n-o să fie.
Întregul Comitat este în pericol acum, mulţumită
ţie.
Am apucat-o blând de mâna nevătămată şi am
condus-o prin tunel până ce am ajuns la râu. La
marginea apei, şi-a smuls mâna dintr-a mea, iar
eu nu i-am luat gestul în niciun fel. Am traversat
grăbit. Abia când am ajuns pe malul celălalt,
m-am întors, şi atunci am văzut-o pe Alice stând
acolo unde o lăsasem, uitându-se ţintă la apă.
— Vino odată! Am strigat eu. Mai repede!
— Nu pot, Tom! Îmi strigă Alice drept răspuns.
Nu pot să trec dincolo!
Am pus lumânarea jos şi m-am întors după ea.
S-a dat înapoi, dar am prins-o şi-am ţinut-o
strâns. Dacă s-ar fi zbătut, n-aş fi avut nicio
şansă, dar în clipa în care am atins-o, Alice îşi
pierdu puterile şi căzu moale în braţele mele.
Fără să mai pierd vreo clipă, mi-am îndoit
genunchii şi-am aruncat-o pe un umăr, aşa cum
văzusem odată la Vraci că se cară o vrăjitoare.
Vedeţi dumneavoastră, nu mai aveam nicio
îndoială. Dacă nu putea trece o apă curgătoare,
însemna că Alice devenise ceea ce Vraciul se
temuse întotdeauna că o să devină. Pactul ei cu
Urgia o făcuse, până la urmă, să treacă de partea
Întunericului.
Jumătate din mine mă îndemna s-o las acolo.
Ştiam că Vraciul aşa ar fi procedat. Dar nu
puteam. Făceam un lucru care nu i-ar fi fost pe
plac, dar trebuia. Ea era încă Alice şi împreună
trecuserăm prin multe.
Uşoară cum era, a fost totuşi foarte dificil să
traversez râul cu ea pe umăr şi am făcut mari
eforturi să-mi menţin echilibrul pe pietre. Ce a
îngreunat şi mai mult toată acţiunea a fost faptul
că, de îndată ce am pus piciorul pe prima piatră
de sprijin, Alice a început să se vaite, ca şi când
ar fi fost supusă la cazne.
Când, în sfârşit, am ajuns pe malul celălalt, am
lăsat-o jos, pe picioarele ei, şi am luat
lumânarea.
— Hai să mergem! Am zis eu, dar ea stătea pe
loc, tremurând toată, şi a trebuit iar să o apuc de
mână şi s-o trag după mine până când am dat de
treptele care conduceau în pivniţă.
Odată intraţi în pivniţă, am pus lumânarea pe
podea şi m-am aşezat pe un colţ al vechiului
covor. De data aceasta, Alice nu s-a aşezat. Şi-a
strâns doar mâinile la piept şi s-a sprijinit cu
spatele de zid. Niciunul dintre noi n-a scos vreun
cuvânt. Nu era nimic de spus şi eu eram prea
adâncit în gânduri.
Dormisem un timp lung, atât înainte de vis, cât
şi după el. M-am dus să arunc o privire afară, din
vârful scării pivniţei, şi am văzut că soarele
asfinţea. Mi-am zis să mai las să treacă o
jumătate de oră, apoi s-o iau din loc. Voiam cu
disperare să-l ajut pe Vraci, dar mă simţeam
complet lipsit de putere. Mă îndurera şi gândul la
ce urma să i se întâmple, dar ce-aş fi putut să fac
eu împotriva a zeci de oameni înarmaţi? Şi nu
voiam să mă duc pe dealul farului doar ca să mă
uit la arderea pe rug. N-aş fi putut îndura
spectacolul. Nu, trebuia să mă duc acasă, s-o
văd pe mama. Ea ştia ce ar fi trebuit să fac mai
departe.
Poate că viaţa mea ca ucenic al Vraciului se
încheiase. Sau poate că mama avea să-mi
propună să mă duc la nord de Caster şi să-mi
găsesc singur un nou magistru. Era greu de spus
ce m-ar fi sfătuit ea să fac.
Când am socotit că venise timpul, mi-am scos
lanţul de argint pe care mi-l legasem la brâu şi
l-am vârât înapoi în sacul Vraciului, laolaltă cu
pelerina sa. După cum spunea întotdeauna tata:
„Nu risipeşti, nu duci lipsă!” Aşadar, am pus şi
sarea şi pilitura de fier înapoi, în pungile anume
cusute la interiorul sacului – cât am izbutit să
mai adun din buzunarele pantalonilor.
— Vino, i-am zis lui Alice. O să te scot afară.
Astfel, îmbrăcându-mi pelerina şi luând în
mâini sacul şi toiagul Vraciului, am urcat scările,
apoi m-am folosit de cealaltă cheie, ca să descui
uşa din spate a casei. Odată ieşiţi afară, în curte,
am încuiat-o la loc.
— La revedere, Alice, am zis eu, întorcându-mă
să plec.
— Ce? Nu vii cu mine, Tom? Întrebă Alice.
— Unde?
— La arderea pe rug, bineînţeles, ca să-l găsim
pe Inchizitor! O să-şi primească răsplata. Cea pe
care o merită. O să mă răzbun pentru ceea ce
le-a făcut sărmanei mele mătuşi bătrâne şi lui
Maggie.
— Şi cum ai de gând să faci?
— Vezi tu, i-am dat Urgiei sânge de la mine, zise
Alice, deschizându-şi larg ochii. Mi-am strecurat
degetele printre gratii şi demonul mi l-a supt pe
sub unghii. Poate că nu i-or plăcea lui fetele, dar
îi place sângele lor. Şi-a luat ce-şi dorea, aşa că
pactul este pecetluit şi acum trebuie să facă
întocmai ce-i spun eu. Trebuie să-mi
îndeplinească poruncile.
Unghiile degetelor de la mâna stângă a lui Alice
erau înnegrite de sânge uscat. Îngreţoşat, i-am
întors spatele şi am deschis poarta curţii, ieşind
în străduţa lăturalnică.
— Unde te duci, Tom? Nu poţi pleca acum!
Strigă Alice.
— Mă duc să stau de vorbă cu mama, i-am spus
eu, fără să-i arunc nici măcar o privire.
— Atunci du-te acasă, la mămica! Nu eşti decât
băiatul mamii, odorul mămicii, şi aşa o să rămâi
toată viaţa ta!
Nici nu făcusem zece paşi, când veni în fugă
după mine.
— Nu pleca, Tom! Te rog, nu pleca! Strigă ea.
Am continuat să merg. Nici măcar nu m-am
întors.
Data următoare când Alice strigă după mine,
glasul îi era de-a dreptul furios. Şi, în plus de
asta, suna disperat.
— Nu poţi pleca acum, Tom! N-o să te las. Eşti al
meu. Îmi aparţii!
Pe când alerga după mine, m-am întors şi am
oprit-o.
— Nu, Alice, i-am răspuns. Nu-ţi aparţin. Eu îi
aparţin Luminii, iar acum tu îi aparţii
Întunericului!
Se repezi la mine şi-mi apucă braţul stâng,
foarte strâns. I-am simţit unghiile înfigându-se
în carne. M-am îndoit de durere, dar am privit-o
drept în ochi.
— Nu ştii ce ai făcut! I-am zis eu.
— Ba da, ştiu, Tom. Ştiu exact ce am făcut şi
într-o bună zi o să-mi mulţumeşti pentru asta. Îţi
faci atâtea griji pentru nepreţuita ta Urgie, dar
crede-mă că demonul nu e mai rău ca
Inchizitorul, zise Alice, dându-mi drumul la braţ.
Ceea ce am făcut eu, am făcut pentru binele
nostru, al tuturor, al tău şi al meu, ba chiar şi-al
Moşului Gregory.
— Urgia o să-l ucidă. E primul lucru pe care o
să-l facă acum, că e liber!
— Nu, te înşeli, Tom! Nu Urgia vrea să-l omoare
pe Moş Gregory, ci Inchizitorul. În momentul
acesta, Urgia este ultima lui nădejde de-a mai
scăpa cu viaţă. Şi toate acestea, mulţumită mie.
M-am simţit zăpăcit.
— Ascultă-mă, Tom, vino cu mine şi-o să-ţi arăt.
Am clătinat din cap.
— Ei bine, chiar dacă vii sau nu cu mine,
continuă ea, eu o s-o fac oricum.
— O să faci ce?
— O să-i salvez pe prizonierii Inchizitorului. Pe
toţi! Şi o să-i arăt cum e să arzi de viu!
M-am uitat din nou încruntat la Alice, dar mi-a
susţinut privirea fără să clipească. În ochii ei
fulgera mânia şi, în clipa aceea, am simţit că i-ar
fi putut înfrunta şi privirea Vraciului – ceva ce,
de obicei, nu era în stare. Alice vorbea foarte
serios şi mi se părea şi mie că Urgia ar fi putut să
i se supună şi să ne fie de ajutor. La urma
urmelor, încheiaseră un soi de pact.
Dacă exista vreo şansă de a-l salva pe Vraci,
atunci trebuia să fiu şi eu de faţă, ca să-l ajut să
scape cu bine. Nu mă simţeam deloc liniştit că ne
bizuiam pe un demon atât de periculos ca Urgia,
totuşi ce altceva puteam face? Alice se întoarse
către dealul farului şi, încet-încet, m-am luat
după ea.

Străzile erau pustii şi mergeam repede,


îndreptându-ne spre miazăzi.
— Mai bine-aş renunţa la toiagul ăsta, i-am zis
eu lui Alice. Ar putea să ne dea de gol.
A încuviinţat din cap şi mi-a făcut semn către
un şopron vechi şi dărăpănat.
— Lasă-l acolo, în spate, zise ea. O să-l luăm la
întoarcere.
Mai era încă puţină lumină pe cer, spre apus,
care se răsfrângea în râul ce şerpuia printre
colinele de la Wortham. Ochii mei erau atraşi în
sus, către înfricoşătorul deal al farului. Pantele
sale joase erau acoperite cu arbori care
începuseră să-şi piardă frunzele, dar spre vârf
aveau doar iarbă şi tufe.
Am lăsat în urmă şi ultima casă şi ne-am
alăturat unui puhoi de lume ce traversa îngustul
pod de piatră de peste râu, înaintând încet prin
aerul umed şi neclintit. Era o pâclă alburie pe
malurile râului, dar curând ne-am ridicat
deasupra ei, urcând printre copaci, păşind cu
greutate prin mormanele de frunze ude,
mocirloase, ca să ieşim aproape de creasta
dealului. Un val de oameni aştepta deja acolo şi
mulţi alţii veneau să-i îngroaşe rândurile, în
fiecare clipă. În vârf erau trei grămezi uriaşe de
vreascuri şi crenguţe gata de a fi aprinse, cea mai
mare dintre ele fiind aşezată între celelalte două.
Din aceste ruguri se înălţau stâlpii groşi de lemn,
de care urma să fie legate victimele.
Sus, pe dealul farului, cu luminile oraşului
răspândite la picioarele noastre, aerul era mai
proaspăt. Zona era luminată de torţe legate de
stâlpi înalţi şi zvelţi de lemn, care se legănau
încet în briza uşoară dinspre apus. Dar erau şi
pete de Întuneric, unde feţele oamenilor erau în
umbră, şi spre una dintre acestea am însoţit-o pe
Alice, astfel încât să putem vedea ce se întâmplă,
fără a fi observaţi, la rândul nostru.
Stând de pază, cu spatele la ruguri, erau vreo
doisprezece haidamaci purtând cagule negre, cu
crăpături doar pentru ochi şi guri. În mâini
ţineau ciomege şi păreau gata să se folosească de
ele. Ei erau asistenţii călăilor, care aveau să-l
ajute pe Inchizitor la ardere şi, dacă ar fi fost
nevoie, la a ţine gloata la distanţă.
Nu prea ştiam cum avea să se comporte
mulţimea. Avea oare vreun rost să sper că ar fi
putut interveni cumva? Poate că vreunii dintre
prietenii şi rudele condamnaţilor ar fi vrut să-i
salveze, dar că ei ar fi fost destul de numeroşi ca
să încerce, nu mai eram sigur. De bună seamă,
după cum spusese şi fratele Peter, erau mulţi cei
cărora le plăcea spectacolul. Şi mulţi se aflau şi
aici, ca să aplaude.
De îndată ce acest gând îşi făcu loc în mintea
mea, am auzit duruitul tobelor în depărtare.
„Scrum-scrum-scrum să vă faceţi, vrăjitoare,
scrum!” păreau să scandeze tobele.
La semnalul acesta, mulţimea începu să
murmure, vocile lor umflându-se până ajunseră
ca tunetul şi spărgându-se, în final, în
zgomotoase miorlăituri şi fluierături. Inchizitorul
se apropia călărind drept pe marele său armăsar
alb, iar, după el, hurducăia căruţa cu prizonierii.
Alţi oameni călări încadrau căruţa, cu toţii având
săbii la brâu. În urma lor, veneau, pe jos, vreo
zece toboşari, păşind fuduli, ridicând şi
coborând braţele cu gesturi teatrale, în ritmul pe
care-l băteau.
„Scrum-scrum-scrum să vă faceţi, vrăjitoare,
scrum!”
Deodată, întreaga situaţie mi se păru fără
nădejde. Câţiva din primele rânduri ale mulţimii
începură să azvârle cu fructe putrede în
prizonieri, dar gardienii care îi flancau pe aceştia
din urmă, probabil îngrijoraţi de a nu fi nimeriţi
şi ei din greşeală, îşi scoaseră săbiile şi îşi
mânară caii drept spre cutezători, împingându-i
în gloată, făcând întreaga masă a privitorilor să
se dea înapoi.
Căruţa s-a apropiat şi s-a oprit; atunci, pentru
prima oară l-am putut vedea mai bine pe Vraci.
Câţiva dintre prizonieri se rugau, în genunchi.
Alţii jeleau sau îşi smulgeau părul din cap, dar
magistrul meu stătea drept şi înalt, uitându-se
ţintă înainte. Chipul său părea răvăşit şi obosit,
iar în ochi avea aceeaşi expresie goală, de parcă
n-ar fi înţeles ce i se întâmpla. Pe frunte,
deasupra ochiului stâng, avea o nouă vânătaie
întunecată, iar buza de jos era spartă şi
însângerată – în mod vădit primise o nouă bătaie.
Un preot ieşi în faţă, cu un sul de pergament în
mâna dreaptă şi ritmul tobelor se schimbă.
Deveni un ropot adânc, care se înălţă treptat şi
se curmă brusc, în clipa în care preotul începu să
citească pergamentul.
— Cetăţeni din Priestown, luaţi aminte! Ne-am
adunat aici ca să fim martori la legiuita
îndeplinire a osândei de ardere a douăsprezece
vrăjitoare şi a unui magician, păcătoşii
nemernici pe care îi vedeţi acum înaintea
voastră. Rugaţi-vă pentru sufletele lor! Rugaţi-vă
ca prin suferinţă să poată să-şi dea seama de
calea greşită pe care au urmat-o. Rugaţi-vă ca ei
să poată cerşi îndurarea lui Dumnezeu şi, astfel,
să îşi mântuiască sufletele nemuritoare!
Răsună un nou răpăit de tobe. Preotul nu
terminase încă şi, în tăcerea care urmă, continuă
să citească:
— Lordul nostru Protector, Marele Inchizitor,
doreşte ca aceasta să fie o lecţie pentru toţi cei
care ar fi ispitiţi să aleagă calea Întunericului.
Priviţi arderea acestor păcătoşi! Priviţi-le oasele
cum crapă şi grăsimea cum li se topeşte ca
lumânările de seu! Ascultaţi-le ţipetele şi, în tot
acest timp, amintiţi-vă că toate acestea sunt
nimic! Sunt nimic în comparaţie cu flăcările
iadului! Nimic în comparaţie cu veşnicia caznelor
care îi aşteaptă pe cei care nu caută iertarea!

Mulţimea amuţise la aceste cuvinte. Probabil


din pricina fricii de iadul de care pomenise
preotul, dar şi mai probabil, mi s-a părut mie,
din alt motiv. Cel care mă îngrozea pe mine: să
stai şi să priveşti oroarea celor ce se vor
întâmpla. Să-ţi dai seama că fiinţele acelea vii, de
carne şi sânge, aveau să fie aruncate în flăcări,
ca să îndure chinuri de nespus.
Doi dintre oamenii cu cagule înaintară şi îl
împinseră cu brutalitate pe cel dintâi prizonier
jos din căruţă – o femeie cu părul lung şi sur,
căzându-i bogat pe umeri, aproape până la brâu.
În timp ce o târau către cel mai apropiat rug, ea
începu să scuipe şi să blesteme, zbătându-se cu
disperare să se smulgă din strânsoarea lor.
Câţiva dintre privitori râseră şi o zeflemisiră,
strigându-i nume de ocară, dar, pe neaşteptate,
ea izbuti să scape şi o luă la fugă, adâncindu-se
în noapte.
Mai înainte ca gărzile să facă vreun pas în
urmărirea ei, Inchizitorul îşi mână calul la galop,
trecând peste ei, copitele acestuia muşcând din
pământul mustind de apă şi zvârlind noroiul
până sus. O apucă pe femeie de păr, înfigându-şi
adânc degetele în pletele ei, înainte de a i le
răsuci în pumnul strâns. Apoi o smuci în sus cu
atâta brutalitate încât spinarea ei se arcui şi
aproape că fu ridicată de la pământ. Femeia
scoase un vaiet ascuţit, slab, în timp ce
Inchizitorul o târî înapoi spre paznicii care o
apucară din nou şi o legară repede de unul dintre
stâlpii de la marginea rugului cel mare. Soarta ei
fusese pecetluită.
Inima mi s-a strâns dureros când am văzut că
Vraciul era următorul prizonier dat jos din
căruţă. L-au dus către rugul cel mare şi l-au
legat de stâlpul din mijloc, dar nici măcar o dată
el n-a încercat să se împotrivească. Doar se uita
în continuare în gol, pierdut. Mi-am amintit
iarăşi cum îmi spusese că arderea pe rug era una
dintre cele mai dureroase morţi imaginabile şi că
el nu era de acord să i se aplice nici măcar unei
vrăjitoare. Să-l văd acum legat aici,
aşteptându-şi sfârşitul, era de nesuportat.
Câţiva dintre oamenii Inchizitorului aveau torţe
şi mi-am închipuit cum o să aprindă cu ele
rugurile, şi cum o să salte flăcările în sus spre
Vraci. Gândul acesta era prea cumplit, iar
lacrimile începură să-mi şiroiască pe obraji.
Am încercat să-mi aduc aminte ce spusese
magistrul meu despre acel ceva sau cineva care
urmăreşte toate faptele noastre. Dacă îţi trăieşti
viaţa cum se cuvine, îmi zisese el, în clipa când te
afli la mare ananghie, o să-ţi stea alături şi o să-ţi
împrumute putere. Ei bine, el îşi trăise viaţa cum
se cuvine şi făcuse totul pentru ceea ce socotise
el că ar fi cel mai bine. Aşadar merita un ajutor.
Oare?
Dacă aş fi făcut parte dintr-o familie care ar fi
mers la biserică şi s-ar fi rugat mai mult, în clipa
aceea m-aş fi rugat. Dar nu deprinsesem această
obişnuinţă şi nu ştiam cum se face, dar, fără
să-mi dau seama, am şoptit ceva pentru mine.
Nu era chiar o rugăciune, dar presupun că valora
într-adevăr cât una.
„Ajută-l, te rog”, am şoptit eu. „Te implor,
ajută-l!”
Deodată a început să mi se ridice părul de pe
ceafă şi în aceeaşi clipă mi s-a făcut frig, foarte
frig. O creatură a Întunericului se apropia. Una
foarte puternică şi foarte periculoasă. Am auzit-o
pe Alice scoţând brusc o exclamaţie şi apoi un
geamăt adânc, şi imediat vederea mi s-a
întunecat într-atât încât, întorcându-mă şi
încercând să ajung lângă ea, nu mai vedeam nici
la o palmă distanţă. Murmurul mulţimii se
pierdu în depărtare şi totul încremeni în tăcere.
M-am simţit rupt de restul lumii, singur în
Întuneric.
Ştiam că sosise Urgia. Nu puteam vedea nimic,
dar îl simţeam lângă mine, un spirit uriaş şi
întunecat, o povară zdrobitoare, care ameninţa
să-mi stoarcă viaţa din mine. Eram îngrozit,
pentru mine şi pentru toţi oamenii nevinovaţi
adunaţi acolo, dar nu puteam face altceva decât
să aştept ca Întunericul să se destrame de la
sine.
Când ochii mi s-au limpezit, am văzut-o pe Alice
pornind înainte. Până să apuc eu s-o opresc, ieşi
din umbră şi se îndreptă hotărâtă spre Vraci şi
spre cei doi călăi de la rugul din mijloc.
Inchizitorul se afla nu departe, privind. Când
Alice se apropie, l-am văzut întorcându-şi calul
spre ea şi dându-i pinteni într-un scurt galop.
Pentru o clipă am crezut că are de gând să o
doboare, trecând peste ea, dar îşi struni calul,
oprindu-l atât de aproape de Alice, încât ea ar fi
putut întinde mâna să-l mângâie pe bot.
Un zâmbet crud îi schimonosi faţa şi am înţeles
că o recunoscuse ca fiind una dintre prizonierele
sale evadate. Ce a făcut în clipa următoare Alice,
o să-mi aduc aminte cât oi trăi.
În tăcerea ce se lăsase deodată, ea îşi ridică
braţele spre Inchizitor, îndreptând către el
arătătoarele de la ambele mâini. Apoi slobozi un
hohot de râs, lung şi tare, al cărui ecou străbătu
tot dealul, zburlindu-mi din nou părul de pe
ceafă. Era un hohot de triumf şi sfidare, şi m-am
gândit cât de ciudat era că Inchizitorul se
pregătea să-i ardă pe rug pe oamenii aceia,
acuzaţi pe nedrept, toţi nevinovaţi, în vreme ce în
faţa lui era o vrăjitoare adevărată, cu puteri
adevărate.
Apoi, Alice se răsuci pe călcâie şi începu să se
învârtească în loc, ţinându-şi braţele întinse în
lături, în timp ce priveam, pete negre începură să
se ivească pe botul şi pe capul armăsarului alb al
Inchizitorului. La început, am fost nedumerit şi
n-am înţeles ce se întâmpla. Dar apoi calul
necheză înspăimântat şi se ridică pe picioarele
de dinapoi, şi atunci am văzut că din mâna
stângă a lui Alice zburau picuri de sânge. Sânge
proaspăt, din locul de unde Urgia se hrănise de
curând.
Apoi veniră deodată un vânt nimicitor, un fulger
orbitor şi un bubuit de tunet atât de puternic
că-mi ţiuiră urechile. M-am trezit în genunchi şi
i-am auzit pe oameni ţipând şi răcnind. M-am
uitat din nou la Alice şi am văzut că încă se mai
învârtea, din ce în ce mai repede. Calul alb se
ridică din nou în două picioare, de data aceasta
zvârlindu-l din şa pe Inchizitor, care căzu pe
spate, în vreascurile rugului.
Încă un fulger şi deodată marginea rugului se
aprinse, flăcările trosniră şi se înălţară, iar
Inchizitorul fu în genunchi, înconjurat de flăcări.
I-am văzut pe câţiva dintre paznici repezindu-se
să-l ajute, dar şi mulţimea înainta, iar unul
dintre paznici fu tras jos de pe cal. În câteva clipe
izbucni o răzmeriţă generală. Pretutindeni,
oamenii se încleştau şi se luptau. Alţii încercau
să scape fugind şi tot văzduhul vuia de strigăte şi
ţipete.
Am lăsat sacul jos şi-am dat fuga la maestrul
meu, căci flăcările înaintau cu repeziciune,
ameninţând să-l înghită şi pe el. Fără să mă
gândesc, am luat-o drept prin mijlocul rugului,
simţind arsura flăcărilor, care deja începuseră să
muşte din bucăţile mai groase de lemn.
M-am chinuit să-l dezleg, cu degetele
încurcându-mi-se în noduri. În stânga mea, un
bărbat încerca s-o elibereze pe femeia cu părul
sur, care fusese legată cea dintâi. Am intrat în
panică, fiindcă n-aveam niciun spor. Erau prea
multe noduri! Erau prea strânse şi focul creştea.
Deodată am auzit un strigăt victorios în stânga
mea. Bărbatul o dezlegase pe femeie şi dintr-o
singură privire am înţeles cum izbutise: avea un
cuţit şi îi tăiase lesne sforile. Începuse s-o ajute
să coboare, când îşi aruncă privirile spre mine.
Aerul era înţesat de strigăte, de ţipete şi de
trosnetele flăcărilor. Chiar dacă aş fi strigat, nu
m-ar fi auzit, aşa că am întins pur şi simplu
mâna stângă spre el. Pentru o clipă, păru să
şovăie, uitându-se lung la mâna mea, dar apoi
azvârli cuţitul în direcţia mea.
A căzut undeva aproape, printre flăcări. Fără să
mă mai gândesc, mi-am afundat mâna în
lemnele care ardeau şi l-am găsit. În câteva
secunde, am retezat sforile.
Faptul că-l eliberasem pe Vraci, când fusese
atât de aproape de a fi ars pe rug, îmi dădu un
mare sentiment de uşurare. Dar bucuria avea
să-mi fie de scurtă durată. Eram încă departe de
a fi în siguranţă. Oamenii Inchizitorului erau
pretutindeni în jurul nostru şi se putea foarte
bine să fim observaţi şi prinşi. Iar, de data
aceasta, am fi fost amândoi arşi pe rug!
Trebuia să-l iau de lângă rugul în flăcări, şi să-l
duc la adăpostul Întunericului, într-un loc unde
să nu putem fi zăriţi. Mi s-a părut că durează o
veşnicie. Se sprijinea cu toată greutatea lui de
mine şi făcea paşi mici şi nesiguri. Mi-am amintit
de sacul lui, aşa că l-am îndreptat spre locul
unde îl lăsasem din mână. Numai dintr-un noroc
chior nu ne-am ciocnit de oamenii inchizitorului.
Din căpetenia lor nu se vedea nici urmă, dar în
depărtare puteam zări călăreţii doborând cu
sabia pe oricine întâlneau în cale. Mă aşteptam
ca în orice moment unul dintre ei să vină să se
ocupe şi de noi. Mi-era din ce în ce mai greu să
înaintez; apăsarea Vraciului pe umărul meu
părea să crească şi mai căram şi sacul lui greu în
mâna dreaptă. Dar atunci mai veni cineva care-l
sprijini de celălalt braţ şi împreună izbutirăm să
ajungem în Întunericul pădurii, la adăpost.
Era Alice.
— Am făcut-o, Tom! Am reuşit! Strigă ea,
înfierbântată.
Nu ştiam prea bine ce să-i răspund. Fireşte,
eram încântat, dar nu-i puteam lăuda metoda.
— Unde e Urgia acum? Am întrebat-o eu.
— Nu-ţi face griji, Tom. Pot să-ţi spun când e pe
aproape, dar acum nu-l simt pe nicăieri în jur.
Trebuie să fi irosit mult din puterile sale pentru a
face ceea ce tocmai a făcut, aşa că bănuiesc că
s-a întors în Întuneric, pentru o vreme, ca să-şi
refacă forţele.
Nu mi-a plăcut deloc să aud răspunsul acesta.
— Şi Inchizitorul? Am întrebat. N-am văzut ce
s-a mai întâmplat cu el. A murit?
Alice clătină din cap.
— Şi-a ars doar mâinile, când a căzut, atâta tot.
Dar acum ştie cum e să arzi!
Abia când spuse acestea, mi-am dat seama de
propria mea durere, din mâna stângă, cea cu
care îl sprijineam pe Vraci. M-am uitat la ea şi
am văzut că toată partea din afară era carne vie
şi plină de băşici. Cu fiecare pas, durerea părea
să crească.
Am trecut podul laolaltă cu o mulţime de
oameni înspăimântaţi care se îmbulzeau şi se
înghionteau, toţi grăbindu-se spre miazănoapte,
dornici să se ştie departe de locul răzmeriţei şi de
ceea ce avea să urmeze. Curând, oamenii
Inchizitorului aveau să se regrupeze, însetaţi să
pună iarăşi mâna pe prizonieri şi să pedepsească
pe oricine jucase vreun rol în eliberarea lor.
Oricine avea să le iasă în cale avea să sufere.
Cu mult înainte de a se lumina de ziuă,
ieşiserăm din Priestown şi am petrecut primele
ore ale dimineţii la adăpostul unui şopron de vite
dărăpănat, temându-ne că oamenii
Inchizitorului ar putea cutreiera prin
împrejurimi după prizonierii care le scăpaseră.
Vraciul nu scosese niciun cuvânt când îi
vorbisem, nici măcar după ce îi regăsisem toiagul
şi i-l înapoiasem.
Ochii lui erau încă goliţi de orice expresie şi ficşi,
de parcă gândurile îi erau în cu totul alt loc. Am
început să-mi fac griji că minţile îi fuseseră
serios zdruncinate, ceea ce nu mă încuraja deloc.
— Trebuie să-l ducem la noi la fermă, i-am spus
eu lui Alice. Mama o să poată să-l ajute.
— Totuşi n-o să se bucure prea mult să mă vadă
şi pe mine, nu-i aşa? Zise Alice. Mai ales când va
afla ce am făcut. Nici fratele acela al tău n-o să se
bucure.
Am dat din cap, tresărind la durerea din mâna
mea. Ce spusese Alice era foarte adevărat. Ar fi
fost mai bine să nu vină şi ea cu mine, dar aveam
nevoie de ea să mă ajute să-l duc pe Vraci, care
nu se ţinea nici pe departe pe picioare.
— Ce-ai păţit, Tom? Mă întrebă ea.
Îmi observase mâna şi se apropiase să se uite
mai bine.
— Se rezolvă numaidecât, zise ea, nu durează
mult…
— Nu, Alice, e prea periculos!
Dar mai înainte s-o pot opri, se strecurase afară
din şopron. Peste zece minute, era înapoi, cu
vreo câteva bucăţele de scoarţă de copac şi cu
frunzele unei plante pe care n-am recunoscut-o.
A mărunţit scoarţa cu dinţii până a prefăcut-o în
petice mici, aţoase.
— Întinde mâna! Porunci ea.
— Ce-i asta? Am întrebat eu, cu îndoială, dar
mâna mă durea foarte tare, aşa că i-am dat
ascultare.
Cu multă grijă, aşeză bucăţelele de scoarţă pe
arsuri şi îmi înfăşură mâna în frunze. Apoi rupse
o fâşie din rochia ei neagră şi mă bandajă, ca să
ţină frunzele cum le aşezase.
— Lizzie m-a învăţat asta, zise ea. Curând o să-ţi
treacă durerea.
Eram gata să protestez, dar aproape în aceeaşi
clipă durerea începu să mă lase. Era un leac pe
care Alice îl învăţase de la o vrăjitoare. Un leac
care avea efect. Ciudate mai sunt şi căile lumii!
Binele poate veni şi din partea răului. Şi nu
numai în ceea ce privea mâna mea. Datorită lui
Alice şi pactului ei cu Urgia, Vraciul fusese
salvat.
CAPITOLUL 14
POVESTEA TATEI
Am zărit ferma cu aproape un ceas înainte de
apusul soarelui. Ştiam că tata şi Jack tocmai
trebuia să fi început mulsul, aşa că era un
moment potrivit să ne facem apariţia. Aveam
nevoie de un răgaz să stau de vorbă cu mama
între patru ochi.
Nu mai trecusem pe acasă din primăvară, când
şi bătrâna vrăjitoare, Mama Malkin, îi făcuse o
vizită familiei mele. Mulţumită curajului lui Alice
cu acel prilej o nimiciserăm, dar întâmplarea îi
supărase pe Jack şi pe nevasta lui, Ellie, şi ştiam
că nu vor sări în sus de bucurie fiindcă aveam să
rămân şi după lăsarea serii. Îndeletnicirea de
vraci îi speria şi îşi făceau griji că i s-ar fi putut
întâmpla ceva rău copilului lor. Aşadar voiam
numai să-l ajut pe Vraci şi apoi să pornesc din
nou la drum, cât mai repede cu putinţă.
Eram, de asemenea, încredinţat că le puneam
tuturor viaţa în pericol aducându-i pe Vraci şi pe
Alice la fermă. Dacă oamenii Inchizitorului ne
urmăreau, n-ar fi avut niciun fel de milă faţă de
cei care dădeau adăpost unei vrăjitoare şi unui
vraci. Nu voiam să-mi expun familia la un risc
mai mare decât era necesar, aşadar am hotărât
să-i las pe Alice şi pe Vraci la marginea fermei.
Exista o colibă veche de păstor, aparţinând celei
mai apropiate ferme vecine. Proprietarii
renunţaseră la creşterea oilor, aşa că nu mai
fusese folosită de ani buni. Am ajutat-o pe Alice
să-l ducă pe Vraci înăuntru şi i-am spus să mă
aştepte acolo. După aceea, am străbătut câmpul,
îndreptându-mă direct către gardul care
împrejmuia curtea fermei noastre.
Când am deschis uşa de la bucătărie, mama
şedea în locul ei obişnuit, într-un colţ al
căminului, aproape de foc, în balansoarul ei.
Balansoarul nu se clintea, iar ea doar m-a privit
cu ochii mari când am intrat. Draperiile erau
deja trase, iar în sfeşnicul de alamă lumânările
din ceară de albine erau aprinse.
— Ia loc, fiule, mă pofti ea, cu glas scăzut şi
blând. Trage-ţi un scaun şi povesteşte-mi totul.
Nu părea câtuşi de puţin surprinsă să mă vadă.
Se petrecea totul întocmai cum eram obişnuit.
Mama era adeseori chemată în ajutor când
moaşele întâmpinau greutăţi la vreo naştere
dificilă, şi, în mod ciudat, întotdeauna ştia când
cineva avea nevoie de ajutorul ei cu mult înainte
ca mesajul să ajungă la fermă. Simţea lucrurile
acestea, la fel cum şi acum simţise că mă
apropiam eu. Era ceva special cu mama mea.
Avea unele însuşiri pe care cineva ca Inchizitorul
şi-ar fi dorit să le nimicească.
— S-a întâmplat ceva rău, nu-i aşa? Întrebă
mama. Şi la mână ce-ai păţit?
— Nimic, mamă. Doar o arsură. S-a ocupat Alice
de ea. Nu mă mai doare deloc.
Mama îşi ridicase sprâncenele când rostisem
numele lui Alice.
— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat, fiule.
Am dat din cap, simţind că mi se pune un nod în
gât. Am încercat de trei ori până ce-am fost în
stare să îngaim prima propoziţie. Când am
izbutit să articulez, i-am povestit totul, dintr-o
suflare.
— Domnul Gregory a fost aproape să moară ars
pe rug, mamă. Inchizitorul l-a prins în Priestown.
Am scăpat, dar o să vină după noi, iar Vraciul nu
e deloc în apele lui. Are nevoie de ajutor. Toţi
avem.
Lacrimile au început să-mi şiroiască pe obraji în
jos, când am recunoscut în sinea mea ce mă
supăra acum cel mai tare dintre toate. Motivul de
căpetenie pentru care nu voisem să mă duc pe
dealul farului fusese acela că mă speriasem. Îmi
fusese frică să nu mă prindă şi să nu mă ardă şi
pe mine.
— Ce naiba căutaţi voi în Priestown? Întrebă
mama.
— Fratele domnului Gregory a murit, iar
înmormântarea era acolo. A trebuit să ne ducem.
— Nu-mi spui tot, zise mama. Cum aţi scăpat de
Inchizitor?
Nu voiam să ştie mama ce făcuse Alice. Vedeţi
dumneavoastră, mama încercase, într-un rând,
s-o ajute pe Alice să-şi aleagă drumul şi nu
voiam să afle acum cum sfârşise, în cele din
urmă, întorcându-se la Întuneric, aşa cum se
temuse dintotdeauna Vraciul.
Dar nu aveam încotro. I-am depănat întreaga
poveste. Când am terminat, mama a oftat adânc.
— E rău, chiar foarte rău, zise ea. Urgia
eliberată nu prevesteşte nimic bun pentru
nimeni din Comitatul nostru – iar o tânără
vrăjitoare legată de voinţa lui – ei bine, mă tem
pentru noi. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în
puteri să fie bine. Asta e tot. O să-mi iau trusa şi
o să vin să văd ce pot să fac pentru bietul domn
Gregory.
— Mulţumesc, mamă, i-am zis eu, înţelegând
deodată că nu vorbiserăm decât despre
necazurile mele. Dar pe aici cum merg lucrurile?
Ce mai face copilul lui Ellie? Am întrebat-o eu.
Mama zâmbi, dar am desluşit o umbră de
tristeţe în ochii ei.
— Oh, copilul face foarte bine, iar Ellie şi Jack
sunt mai fericiţi ca niciodată. Dar, fiule, zise ea,
mângâindu-mi uşor mâna, am şi eu câteva veşti
rele pentru tine. Este vorba despre tatăl tău. A
fost foarte bolnav.
Am sărit în picioare, abia crezându-mi
urechilor. Expresia chipului ei mă încredinţa că
fusese grav.
— Stai jos, fiule, zise ea, şi ascultă cu atenţie,
mai înainte de a începe să te mâhneşti. Este grav,
dar ar fi putut fi mult mai rău. A început cu o
răceală zdravănă, dar apoi s-a mutat la plămâni
şi s-a prefăcut în pneumonie, de era cât pe-aci
să-l pierdem. Acum s-a făcut bine, sper, dar va
trebui să se înfofolească temeinic iama asta. Mă
tem că nu va mai putea să se mai ocupe de
treburile fermei. Jack va trebui să se descurce
fără el.
— Aş putea să ajut şi eu, o vreme, mamă.
— Nu, fiule, tu îţi ai meseria ta. Cu Urgia liberă
şi magistrul tău slăbit, Comitatul are nevoie de
tine mai mult ca niciodată. Ascultă, lasă-mă să
urc eu mai întâi şi să-l anunţ pe tatăl tău că eşti
aici. Dar n-o să-i spun niciun cuvânt despre
necazul tău. Nu vrem să-i dăm nicio veste rea
sau să-i facem vreo surpriză neplăcută. Astea să
rămână între noi.
Am aşteptat în bucătărie, dar peste numai vreo
două minute mama a coborât, ducând în mână
trusa ei.
— Ei bine, du-te sus să-l vezi pe tatăl tău, şi-n
timpul ăsta eu o s-o iau înainte şi-o să merg să-l
ajut pe magistrul tău. Vezi că tata se bucură că
te-ai întors, dar nu-l ţine prea mult de vorbă.
Este încă foarte slăbit.

Tata stătea în pat, în capul oaselor, sprijinit cu o


mulţime de perne. Zâmbi slab, aproape forţat,
când mă văzu intrând în odaie. La faţă arăta tras
şi ostenit şi avea pe obraz o barbă sură, nerasă
de mai multe zile, ceea ce îl făcea să pară mult
îmbătrânit.
— Ce surpriză plăcută, Tom. Ia loc, zise el,
arătându-mi cu capul un scaun de lângă pat.
— Îmi pare rău, am spus eu. Dacă aş fi ştiut că
eşti bolnav, aş fi venit mai curând să te văd.
Tata îşi ridică mâna, într-un gest care voia să
spună că nu asta conta. Începu să tuşească urât.
Şi mi se spusese că se făcuse mai bine! Cu
siguranţă că n-aş fi vrut să-l aud tuşind când
fusese bolnav rău. Odaia mirosea a boală. Un iz
pe care nu-l simţi niciodată afară, sub cerul
liber. Ceva care se întâlneşte numai în odăile în
care zace cineva.
— Cum merge îndeletnicirea ta? Mă întrebă el,
când se opri în sfârşit din tuşit.
— Nu prea rău. M-am obişnuit cu ea acum şi îmi
place mai mult decât ce se face într-o fermă, am
zis eu, alungându-mi tot ce mi se întâmplase în
ultima vreme în cel mai îndepărtat cotlon al
mintii.
— Treburile de la fermă sunt prea plicticoase
pentru tine, ai? Întrebă el, forţându-se din nou
să zâmbească. Dacă vrei să ştii, nici eu n-am fost
dintotdeauna un fermier.
Am dat din cap. În tinereţile sale, tata fusese
marinar. Ne povestea o mulţime de lucruri
despre locurile pe care le vizitase. Erau poveşti
frumoase, pline de culoare şi de neprevăzut.
Ochii lui străluceau întotdeauna de o lumină a
depărtărilor când îşi amintea de vremurile
acelea. Am vrut să văd scânteia aceea de viaţă
reapărând în ei.
— Da, tată, am zis eu. Spune-mi una dintre
poveştile tale. Cea despre balena uriaşă.
El a tăcut câteva clipe, apoi mi-a apucat mâna,
trăgându-mă mai aproape de el.
— Cred că mai am o poveste pe care trebuie să
ţi-o spun, fiule, mai înainte de a fi prea târziu.
— Nu vorbi prostii, am zis eu, tulburat de
întorsătura pe care o lua discuţia.
— Nu, Tom, nădăjduiesc să mai prind o
primăvară şi o vară, dar nu cred că mai am mult
de stat pe lumea asta. M-am gândit mult în
ultima vreme şi mi se pare că este timpul să-ţi
spun ce ştiu. Nu mă aşteptam să te văd aşa
curând, dar, de vreme ce tot eşti aici, acum… şi
cine ştie când te voi mai vedea pe urmă?
Se opri un timp, apoi continuă:
— Este despre mama ta – cum ne-am cunoscut
şi ne-am plăcut.
— O să prinzi mai multe primăveri, tată, i-am zis
eu, dar eram foarte surprins.
Dintre toate poveştile minunate ale tatălui meu,
era una pe care n-o spunea niciodată pe de-a
întregul: cum o cunoscuse el pe mama. Puteam
jura că niciodată n-ar fi vrut să vorbească despre
asta. Totdeauna schimba subiectul sau ne poftea
să mergem s-o întrebăm pe ea. Ceea ce noi
niciodată nu făceam. Când eşti copil, sunt
lucruri pe care nu le înţelegi, dar despre care nu
pui întrebări. Căci ştii dinainte că tata şi mama
n-or să-ţi răspundă. Dar, astăzi, lucrurile
stăteau altfel.
El clătină din cap ostenit, apoi şi-l plecă în piept,
de parcă o mare povară îl apăsa pe umeri. Când
se îndreptă din nou, zâmbetul slab i se
reîntorsese pe chip.
— Nu sunt sigur c-o să-mi mulţumească pentru
că-ţi spun toate acestea, aşa că hai să rămână
între noi. N-o să-i spun nici fratelui tău şi te-aş
ruga să faci şi tu acelaşi lucru, fiule. Dar cred în
calea pe care ai apucat-o tu, şi în faptul că eşti al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, şi, ei bine…
Se opri din nou şi închise ochii. Mă uitam
neclintit la el şi-am simţit un val de tristeţe,
dându-mi seama cât de bătrân şi de bolnav
arăta. Şi-a deschis din nou ochii şi a început să
vorbească.
— Am intrat odată într-un mic port, să luăm
nişte apă, zise el, începându-şi povestea de parcă
se grăbea să o depene până nu se răzgândea. Era
o aşezare singuratică, la poalele unor costişe
stâncoase şi înalte, alcătuită doar din casa
stăpânului portului şi alte vreo câteva căsuţe de
pescari, din piatră albă. Eram de multe
săptămâni pe mare şi căpitanul, cum era un om
bun, a zis că meritam un răgaz. Aşadar ne-a
îngăduit tuturor să coborâm pe uscat. Ne-a
împărţit în două grupe, iar eu am picat în cea
de-a doua, care a plecat cu mult după lăsarea
Întunericului.
Eram vreo zece inşi şi când am ajuns în sfârşit la
cea mai apropiată tavernă, care se afla la
marginea satului, aproape la jumătatea pantei
unui munte, am găsit-o gata de închidere. Aşa că
am băut repede, dând rachiul pe gât de parcă nu
mai exista o a doua zi, şi apoi am cumpărat
fiecare câte o butelcă de vin roşu, ca s-o bem pe
drumul de întoarcere la corabie.
Probabil că băusem prea mult, pentru că m-am
trezit singur, la marginea unui drumeag abrupt,
care cobora spre port. Soarele se pregătea să
răsară, dar asta nu mă deranja prea tare, fiindcă
nu aveam să ridicăm pânzele până la amiază.
M-am săltat cu greu în picioare şi mi-am
scuturat praful de pe mine. Ei, şi atunci am auzit
un plâns îndepărtat.
Am ascultat aproape un minut până să mă
hotărăsc. Vreau să spun că suna de parcă ar fi
fost al unei femei, dar cine ar fi putut băga mâna
în foc? Existau tot soiul de poveşti despre nişte
creaturi de prin părţile acelea de lume care îi
amăgeau pe călători. Eram singur şi nu mă dau
înapoi să-ţi spun că eram chiar speriat, dar, dacă
nu m-aş fi dus să văd cine plângea, n-aş fi
întâlnit-o niciodată pe mama ta şi tu n-ai mai fi
acum aici.
Am urcat panta abruptă, ţinându-mă de
drumeag, şi am coborât anevoie pe partea
cealaltă, până când am ajuns chiar pe marginea
unei faleze. Era o faleză înaltă şi stâncoasă, cu
valuri care se spărgeau zgomotos la picioarele ei,
de unde puteam zări corabia ancorată în golful
portului, dar atât de mică, încât mi se părea că
aş fi putut s-o cuprind în căuşul palmei.
O stâncă îngustă se avânta în sus din faleză, ca
un colţ de şobolan, şi o tânără femeie stătea cu
spatele sprijinit de ea şi cu faţa spre mare. Era
legată de stânca aceea cu un lanţ. Mai mult decât
atât, era goală-goluţă, ca în ziua în care se
născuse.
Spunând aceste cuvinte, tata roşi atât de tare,
încât faţa îi deveni aproape stacojie.
— Ea a început să vorbească şi a încercat atunci
să-mi spună despre ceva. Despre ceva de care se
temea. Ceva mult mai rău decât să fie înlănţuită
de stânca aceea. Dar vorbea pe limba ei, din care
eu nu pricepeam niciun cuvinţel – nici acum nu
pricep, dar pe tine te-a învăţat destul de bine; ştii
că tu ai fost singurul cu care şi-a bătut capul să
te înveţe? Este o mamă bună, dar niciunul dintre
fraţii tăi n-a auzit vreodată un cuvânt în
greceşte.
Am dat din cap. Câţiva dintre fraţii mei, în
special Jack, nu fuseseră prea încântaţi de
treaba asta, care îmi făcuse deseori viaţa grea.
— Nu, nu mi-a putut explica prin cuvinte ce
anume era, dar era ceva în largul mării care o
îngrozea. Nu-mi trecea prin minte ce-ar fi putut
fi, dar atunci discul soarelui a început să se
ridice deasupra liniei orizontului, iar ea a ţipat.
M-am uitat lung la ea, dar nu-mi puteam crede
ochilor: băşici mititele începuseră să-i apară pe
piele, până când, în mai puţin de un minut, era
toată numai o rană. De soare se temea ea. Până
în ziua de azi, după cum ai observat, probabil,
pentru ea e greu să umble pe afară, chiar şi-n
soarele palid de la noi din Comitat, dar pe
meleagurile acelea, soarele pârjolea de-a dreptul
şi, fără ajutor, ea ar fi murit.
El se opri să-şi tragă suflul, iar gândul meu se
îndreptă către mama. Dintotdeauna ştiusem că
se fereşte de lumina soarelui – dar era ceva pe
care îl luasem ca atare, fără să mă-ntreb de ce.
— Ce era să fac? Continuă tata. Trebuia să mă
gândesc repede, aşa că mi-am scos cămaşa şi am
acoperit-o cu ea. Nu era destul de mare şi,
fiindcă nu mai aveam nimic de care să mă
folosesc, în afară de pantaloni, i-am pus şi pe ei
la bătaie. Apoi m-am aşezat lângă ea, pe vine, cu
spatele la soare, astfel încât umbra mea să pice
pe ea şi s-o apere de razele arzătoare.
Am stat aşa până târziu după amiază, când
soarele în sfârşit a dispărut din vedere, în spatele
dealului. Între timp, corabia mea ridicase
pânzele fără mine, iar spatele mi-era tot o rană,
ars de soare, însă mama ta era vie, iar băşicile
deja îi trecuseră. M-am căznit să-i desfac lanţul,
dar cine o legase ştia mai multe decât mine
despre noduri, deşi eu eram marinar. Abia când
în sfârşit am izbutit s-o dezleg am observat ceva
atât de crud, încât abia de mi-a venit să cred.
Vreau să spun, este o femeie bună, mama ta –
cum de putuse cineva face una ca asta, şi încă
unei femei?
Tata tăcu, iar eu mi-am coborât privirile spre
mâinile lui şi am putut vedea că tremurau,
amintindu-şi de ceea ce văzuse. Am aşteptat
aproape un minut, apoi l-am îndemnat să
continue, cu blândeţe.
— Ce anume era, tată? Am întrebat. Ce îi
făcuseră?
Când şi-a ridicat faţa, ochii îi înotau în lacrimi.
— Îi pironiseră mâna stângă de stâncă,
răspunse el. Era un piron gros, cu floare mare şi
nu-mi trecea prin cap cum aveam să-i desprind
mâna de acolo, fără s-o rănesc şi mai tare. Dar ea
a zâmbit şi a tras de mână, sfâşiindu-şi carnea,
lăsând pironul înfipt în stâncă. Sângele îi şiroia
până pe pământ, la picioarele ei, dar ea s-a
ridicat şi s-a îndreptat către mine de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat.
M-am dat un pas înapoi, de-am fost gata să cad
în gol de pe faleză, dar ea şi-a aşezat mâna
dreaptă pe umărul meu, să mă ţină, apoi ne-am
sărutat. Fiind un marinar vechi, care vizitasem
zeci de porturi în fiecare an, mai sărutasem eu
femei până atunci, dar de obicei o făcusem după
ce îmi umplusem burdihanul cu bere şi eram
mort de beat, uneori gata să-mi dau duhul de-a
binelea. Niciodată nu sărutasem o femeie când
fusesem treaz şi, cu siguranţă, niciodată în plină
zi. Nu pot să-ţi explic, dar am ştiut numaidecât
că ea era jumătatea mea. Femeia cu care aveam
să-mi petrec tot restul vieţii.
A început din nou să tuşească şi a ţinut-o aşa
multă vreme. Când s-a oprit, abia mai respira şi
au trecut alte câteva minute până să poată vorbi
din nou. Ar fi trebuit să-l las să se odihnească,
dar m-am gândit că poate că nu voi mai avea o
altă şansă de a asculta această poveste până la
capăt. Mintea îmi clocotea. Unele lucruri din
povestea tatei îmi aminteau de ceea ce scrisese
Vraciul despre Meg. Şi ea fusese, de asemenea,
legată cu un lanţ. Când fusese eliberată, şi ea îl
sărutase pe Vraci, întocmai cum mama îl
sărutase pe tata. Mă întrebam dacă lanţul acela
fusese de argint, dar nu puteam rosti întrebarea
cu glas tare. O parte din mine nu voia să ştie
răspunsul. Dacă tata ar fi vrut să aflu, mi-ar fi
spus-o singur.
— Şi dup-aia ce s-a mai întâmplat, tată? Cum ai
reuşit să te întorci acasă?
— Mama ta avea bani, fiule. Locuia singură,
într-o casă mare, cu o grădină împrejmuită cu
un zid înalt. Nu era la mai mult de o milă
depărtare de locul unde o găsisem, aşa că ne-am
dus acolo şi acolo am rămas. Mâna ei s-a
vindecat repede, fără să-i rămână nici cea mai
mică cicatrice, iar eu am învăţat-o limba noastră.
Sau, ca să fiu cinstit, ea m-a învăţat cum s-o
învăţ pe ea. Îi arătam obiectele şi le numeam cu
voce tare. Când ea repeta întocmai cum
spusesem eu, eu doar dădeam din cap, ca să arăt
că zisese corect. O dată era de ajuns, pentru
fiecare cuvânt. Mama ta are o minte foarte
ascuţită, fiule. Foarte ascuţită. Este o femeie
deşteaptă şi nu uită niciodată nimic.
În orice caz, am stat în casa aceea câteva
săptămâni bune şi am fost destul de fericit, mai
puţin în acele nopţi ciudate în care veneau în
vizită surorile sale. Erau două femei, înalte şi cu
înfăţişare mândră, şi obişnuiau să facă un foc
afară, în spatele casei, şi să stea acolo până în
zori, vorbind cu mama ta. Uneori toate trei
dansau în jurul focului; în alte nopţi, jucau
zaruri. Dar de fiecare dată veneau puse pe ceartă
şi, treptat, lucrurile s-au înrăutăţit.
Ştiam că era ceva în legătură cu mine, pentru că
surorile ei se holbau la mine prin fereastră, cu
fulgere de mânie în ochii lor, iar mama ta îmi
făcea semne să mă dau mai înapoi, în fundul
odăii. Nu, nu mă aveau la inimă, şi acesta a fost
principalul motiv, cred eu, pentru care am
părăsit casa aceea şi am venit aici, în Comitat.
Pornisem pe mare ca angajat, un marinar
obişnuit, dar m-am întors ca un gentleman.
Mama ta a plătit pentru călătoria noastră şi am
avut o cabină numai a noastră. Apoi a cumpărat
ferma aceasta şi ne-am cununat în mica biserică
de la Meilor, unde sunt înmormântaţi mama şi
tatăl meu. Mama ta nu împărtăşea credinţa mea,
dar a primit să se mărite la biserică de dragul
meu, să nu bârfească vecinii, iar mai înainte să
se împlinească anul, s-a născut fratele tău, Jack.
Am avut o viaţă de invidiat, fiule, iar perioada cea
mai frumoasă a început în ziua în care am
cunoscut-o pe mama ta. Dacă îţi spun toate
acestea, e pentru că vreau să înţelegi. Îţi dai
seama, nu-i aşa, că într-o bună zi, când n-o să
mai fiu pe lume, ea o să se întoarcă acasă la ea,
în ţara de unde a venit?
Am rămas cu gura căscată când l-am auzit pe
tata spunând acestea.
— Dar familia ei? Am întrebat eu. Că doar n-o
să-şi părăsească nepoţii, nu?
Tata clătină trist din cap.
— Nu cred că se poate schimba ceva, fiule. Ea
mi-a spus, odată, că are ceea ce a numit ea nişte
„treburi neterminate” acolo, în ţara ei. Nu ştiu
despre ce este vorba, niciodată nu mi-a spus
pentru ce fusese legată de stânca aceea şi lăsată
să moară. Are o lume a ei şi o viaţă a ei, iar, când
va veni vremea, o să se întoarcă la ele, aşa că
nu-i face despărţirea grea. Uită-te la mine,
băiete. Ce vezi?
Nu ştiam ce să-i răspund.
— Ceea ce vezi este un om bătrân, care n-o să
mai facă mult timp umbră pământului. Văd
adevărul ori de câte ori mă privesc într-o oglindă,
aşa că să nu-mi spui că greşesc. Cât despre
mama ta, ea este încă în floarea tinereţii. Se
poate să nu mai fie chiar fata care a fost
odinioară, dar mai are încă mulţi ani de trăit.
Însă pentru ceea ce am făcut eu în ziua aceea,
mama ta n-a stat să se uite mai bine la mine.
Merită să fie liberă, aşa că las-o să plece cu
zâmbetul pe buze. O să faci asta, fiule?
Am dat din cap şi am rămas cu el până s-a
liniştit şi a aţipit.
CAPITOLUL 15
LANȚUL DE ARGINT
Când am coborât, mama deja se întorsese. Eram
nerăbdător s-o întreb cum se simţea Vraciul şi ce
făcuse pentru el, dar n-am mai avut când. Prin
fereastra bucătăriei, l-am zărit pe Jack
traversând curtea, însoţit de Ellie care-şi legăna
copilul în braţe.
— Am făcut tot ce-am putut pentru magistrul
tău, fiule, îmi şopti mama cu puţin înainte ca
Jack să deschidă uşa. Vorbim după cină.
Pentru o clipă, Jack încremeni în prag cu ochii
la mine, în timp ce un vălmăşag de expresii se
perindară pe chipul lui. În cele din urmă, zâmbi
şi veni spre mine, luându-mă cu braţul pe după
umeri.
— Mă bucur să te văd, Tom, zise el.
— Eram în drum spre Chipenden, i-am spus eu.
M-am gândit să trec pe aici şi să văd ce mai
faceţi. Aş fi venit mai devreme, dacă aş fi ştiut că
tata a fost atât de bolnav…
— Merge spre bine, acum, zise Jack. Ăsta e cel
mai important lucru.
— Oh, da, Tom, se simte mult mai bine acum,
încuviinţă Ellie. O să fie din nou pe picioare, în
câteva săptămâni.
Am putut vedea că expresia de pe chipul mamei
spunea exact pe dos. Adevărul era că tata ar fi
avut noroc dacă mai apuca primăvara. Ea o ştia
bine, şi eu la fel.
La cină, toţi păreau fără chef, chiar şi mama. Nu
mi-am putut da seama dacă din pricină că mă
aflam eu acolo sau din pricina bolii lui tata erau
cu toţii atât de tăcuţi, dar, cât am mâncat, Jack
abia dădea din cap către mine, iar când
deschidea gura, o făcea ca să arunce vreun
sarcasm.
— Pari mai palid, Tom, zise el. Trebuie să fie de
la atâta furişat pe Întuneric. O să ţi se tragă din
asta.
— Nu fi rău, Jack! Îl mustră Ellie. În orice caz,
Tom, ce părere ai despre Mary a noastră? Am
botezat-o luna trecută. A crescut mult de când ai
văzut-o tu ultima oară, nu-i aşa?
Am zâmbit şi am dat din cap. Fusesem uluit să
văd cât de mult crescuse copilul. Nu mai era
fiinţa aceea plăpândă, cu faţa roşie şi zbârcită, ci
era dolofană şi îndesată, cu mâini şi picioare
zdravene şi cu un chip atent şi vioi. Părea gata să
plece din poala lui Ellie şi să înceapă să umble de
colo-colo pe podeaua bucătăriei.
Nu-mi era foarte foame, dar în momentul în care
mama îmi umplu o farfurie cu vârf de tocană
aburindă, m-am apucat numaidecât de mâncat.
De îndată ce-am terminat masa, ea le zâmbi lui
Jack şi lui Ellie.
— Am ceva de discutat cu Tom, zise ea. Aşadar,
de ce nu vă duceţi voi doi sus şi să vă culcaţi
măcar o dată mai devreme? Şi nu-ţi face griji cu
vasele, Ellie. Le spăl eu.
Mai era încă nişte tocană rămasă în oală şi i-am
văzut ochii lui Jack alunecând către vas, apoi
întorcându-se către mama. Dar Ellie se ridicase,
iar Jack o urmă, cu încetineală. Mi-era limpede
că nu era prea încântat.
— Cred că o să iau câinii şi-o să dau o raită pe la
gardul de hotar, mai întâi, zise el. A trecut o
vulpe pe-acolo, ieri-noapte.
Imediat ce au ieşit din încăpere, am rostit
întrebarea la care muream să aflu răspunsul.
— Cum e, mamă? O să-şi revină domnul
Gregory?
— Am făcut pentru el tot ce-am putut, zise
mama. Dar rănile de la cap evoluează, de obicei,
fie într-un sens, fie în celălalt. Numai timpul o să
spună. După părerea mea, cu cât îl duci mai
repede înapoi, la Chipenden, cu atât va fi mai
bine. Eu l-aş primi cu drag aici, dar trebuie să le
respect dorinţele lui Jack şi Ellie.
Am dat din cap şi mi-am pironit ochii pe masă,
abătut.
— Crezi că faci faţă la încă o porţie, Tom?
Întrebă mama.
N-am aşteptat să fiu întrebat a doua oară, iar
mama zâmbi când m-am repezit la farfurie.
— Mă duc până sus, să văd cum se mai simte
tatăl tău, zise ea.
Curând, coborî înapoi.
— E bine, zise ea. L-a furat iarăşi somnul.
Se aşeză în partea cealaltă a mesei şi mă privi
mâncând, cu o faţă serioasă.
— Rănile pe care le-am văzut la degetele lui Alice
– de acolo a luat Urgia sânge de la ea?
Am dat din cap.
— Mai ai încredere în ea, după tot ce s-a
întâmplat? Mă întrebă ea deodată.
Am ridicat din umeri.
— Nu ştiu ce să zic. A făcut legământ cu
Întunericul, dar fără ajutorul ei, Vraciul şi o
mulţime de oameni nevinovaţi ar fi murit.
Mama oftă.
— E o situaţie neplăcută şi nu sunt sigură că
răspunsul este încă foarte clar. Aş vrea să pot
merge cu tine şi să te ajut să-l duci pe magistrul
tău înapoi la Chipenden, pentru că n-o să fie
deloc o călătorie uşoară, dar nu-l pot lăsa pe
tatăl tău acum. Fără o îngrijire atentă, i s-ar
putea întoarce boala şi nu pot risca să se
întâmple una ca asta.
Mi-am şters farfuria cu o bucată de pâine, după
care mi-am împins scaunul înapoi.
— Cred că ar fi mai bine s-o iau din loc, mamă.
Cu cât stau mai mult aici, cu atât vă pun pe toţi
într-un pericol mai mare. În niciun caz
Inchizitorul n-o să ne lase să ne vedem de drum
fără să ne urmărească. Iar acum, că Urgia e
liberă şi s-a hrănit din sângele lui Alice, nu pot
risca să vină până aici.
— Nu te grăbi să pleci imediat, zise mama. O
să-ţi tai nişte felii de şuncă şi pâine, ca să
mănânci pe drum.
— Mulţumesc, mamă.
Se apucă să taie pâinea, iar eu mă uitam la ea,
dorindu-mi să pot să mai stau. Mi-ar fi făcut bine
să mai rămân o dată acasă, fie şi pentru numai o
noapte.
— Tom, în lecţiile tale despre vrăjitoare, domnul
Gregory ţi-a spus ceva despre cele care se
folosesc de obişnuiţii casei?
Am dat din cap. Erau mai multe soiuri de
vrăjitoare, care-şi dobândeau puterile în mai
multe feluri. Unele foloseau magia oaselor, altele
magia sângelui; de curând, îmi povestise şi
despre a treia categorie, chiar mai periculoasă
decât celelalte. Acestea foloseau „magia casei”.
Vrăjitoarea îşi dăruia sângele unei vietăţi – putea
fi o pisică, o broască sau chiar un liliac. În
schimb, vietatea devenea ochii şi urechile
vrăjitoarei şi făcea tot ce i se poruncea. Uneori,
vrăjitoarea ajungea atât de puternică, încât
vietatea cădea cu totul în stăpânirea ei, fără să
mai aibă, decât prea puţin sau deloc, o voinţă
proprie.
— Ei bine, asta crede şi Alice că face acum, Tom
– foloseşte magia casei. A încheiat un pact cu
demonul acela şi se foloseşte de el ca să obţină
ceea ce vrea. Dar a intrat într-un joc periculos,
fiule. Dacă n-o să fie foarte atentă, o să
sfârşească aparţinându-i ea lui, iar tu nu vei mai
putea niciodată să ai încredere în ea. Cel puţin,
nu câtă vreme va mai exista Urgia.
— Domnul Gregory spunea că demonul a
început să fie mai puternic, mamă. Că foarte
curând va fi în stare să se întrupeze, în carne şi
oase, în forma lui originală. L-am văzut, acolo, în
catacombe – se preschimbase, luând înfăţişarea
Vraciului, şi a încercat să mă păcălească. Prin
urmare, nu există nicio îndoială că puterile sale
cresc, acolo, sub pământ.
— Asta e adevărat, dar ceea ce tocmai s-a
întâmplat, l-a dat puţin înapoi. Vezi tu, Urgia a
pus la bătaie multă energie pentru a scăpa
dintr-un loc în care a stat închis atâta amar de
vreme. Aşadar, deocamdată, o să fie ameţit şi
pierdut, probabil din nou un spirit, nu destul de
puternic să se mai întrupeze în ceva. După cât se
pare, n-o să-şi redobândească iarăşi deplina
putere până ce pactul sângelui cu Alice n-o să fie
complet îndeplinit.
— Poate să vadă prin ochii lui Alice? Am întrebat
eu.
Gândul acesta mă îngheţă. Mă pregăteam să
plec împreună cu Alice prin Întuneric. Îmi
aminteam cum îi simţisem greutatea Urgiei
apăsându-mă pe cap şi pe umeri, cum mă
aşteptasem să fiu strivit şi cum crezusem că-mi
venise clipa din urmă. Poate c-ar fi fost mai bine
să aştept până se lumina de ziuă…
— Nu, încă nu, fiule. Ea i-a dăruit sângele ei şi
libertatea. În schimb, el i-a făgăduit că îi va
asculta poruncile de trei ori, dar de fiecare dată îi
va cere mai mult sânge. L-a hrănit şi a doua
oară, la rugurile de la Wortham; de acum, Alice
se va simţi mai slăbită şi va descoperi că îi este
din ce în ce mai greu să i se împotrivească. Dacă
îl mai hrăneşte o dată, atunci Urgia o să fie în
stare să vadă prin ochii ei. În cele din urmă, după
ultima hrănire, ea îi va aparţine şi Urgia se va
întoarce la forma sa originală. Şi atunci nimeni
nu va mai putea face nimic s-o salveze pe Alice,
zise mama.
— Deci, oriunde s-ar afla, o s-o caute pe Alice?
— Da, fiule, dar pentru o scurtă vreme, cel puţin
dacă ea nu îl cheamă, şansele s-o găsească sunt
foarte mici. Mai ales când ea e în mişcare. Dacă
va sta într-un loc un timp mai lung sau mai
scurt, şansele Urgiei s-o găsească vor fi mai mari.
În fiecare noapte demonul o să devină, totuşi,
mai puternic, mai ales dacă îşi face rost de o
nouă victimă. Orice fel de sânge o să-i fie de folos,
fie de om, fie de animal. Cineva singur, în
Întuneric, va fi uşor de îngrozit. Uşor de a-i
supune voinţa. Peste un timp o va găsi pe Alice
şi, după aceasta, o să fie mereu în apropiere de
ea, mai puţin în timpul zilei, când probabil va sta
ascuns sub pământ. Creaturile Întunericului
rareori se aventurează pe afară când este ziuă.
Dar cu Urgia liberă, câştigând mereu noi puteri,
toată lumea din Comitat ar trebui să se teamă la
căderea serii.
— Cum o fi început totul, mamă? Domnul
Gregory mi-a spus că Heys, regele Poporului Mic,
a trebuit să-şi sacrifice fiii Urgiei şi că, nu se ştie
cum, ultimul fiu a izbutit să-l lege pe demon.
— Este o poveste tristă şi sângeroasă, zise
mama. Ce s-a întâmplat cu fiii regelui e de
neînchipuit. Dar cred că e mai bine s-o ştii, ca să
înţelegi contra cui te-ai ridicat tu. Urgia trăia în
tumulii lungi de la Heysham, printre oasele
morţilor. Mai întâi l-a luat acolo, la el, pe fiul mai
mare, ca să-l folosească după bunul lui plac, ca
pe-o jucărie, furându-i gândurile şi visurile din
minte, până când nu i-au mai rămas decât
nefericirea şi neagra disperare. Aşa a făcut apoi
cu toţi ceilalţi fii, unul după altul. Închipuie-ţi ce
trebuie să fi fost în sufletul tatălui lor! El era un
rege şi totuşi nu putea face nimic.
Mama oftă mâhnită.
— Niciunul dintre băieţii lui Heys, supus la
astfel de chinuri, nu rămânea în viaţă mai mult
de o lună. Trei s-au aruncat de pe stâncile din
apropiere, zdrobindu-se de bolovanii de la poale.
Doi n-au mai vrut să mănânce şi s-au stins din
picioare. Al şaselea a pornit să înoate în mare
până când n-a mai putut şi s-a înecat – trupul lui
a fost adus înapoi la ţărm de fluxul de după luna
nouă. Toţi şase sunt îngropaţi în morminte de
piatră, săpate în stâncă. Un mormânt ceva mai
îndepărtat închide rămăşiţele pământeşti ale
tatălui lor, care a murit la scurtă vreme după cel
de-ai şaselea fiu al său, de inimă rea. Aşadar,
numai Naze, ultimul copil, cel de-ai şaptelea fiu,
i-a supravieţuit.
Şi regele fusese un al şaptelea fiu, deci Naze era
ca tine şi avea harul. Era mărunţel, chiar şi
printre oamenii poporului său, iar sângele
strămoşesc curgea năvalnic prin venele sale. A
izbutit să lege cumva Urgia, dar nimeni nu ştie
cum, nici măcar magistrul tău. După un timp,
demonul l-a ucis pe Naze chiar acolo unde fusese
închis, strivindu-l de pietre, făcându-l una cu
pământul. Apoi, după ani de zile, pentru că
oasele lui Naze îi aduceau aminte demonului
cum fusese păcălit, le-a rupt bucăţi-bucăţele şi
le-a aruncat printre gratiile Porţii de Argint,
astfel încât, în cele din urmă, poporul lui Naze a
putut să-i facă o înmormântare cum se cuvine.
Rămăşiţele sale sunt, laolaltă cu celelalte, în
mormintele de piatră de la Heysham, locul care a
primit numele regelui de odinioară.
Câteva momente, n-am mai spus nimic,
niciunul, nici celălalt. Era o poveste înfiorătoare.
— Aşadar, cum l-am putea împiedica să mai fie
liber acum, mamă? Am întrebat eu, rupând
tăcerea. Cum l-am putea nimici?
— Lasă asta pe seama domnului Gregory, Tom.
Tu doar ajută-l să se întoarcă înapoi la
Chipenden, să se însănătoşească şi să-şi refacă
puterile. O să se ocupe el de ce trebuie făcut mai
departe. Cea mai uşoară cale ar fi ca demonul să
fie legat din nou, dar chiar şi atunci va putea să
mai facă destul rău, cum a şi făcut, ba încă din
ce în ce mai mult, în ultimii ani. Dacă a fost el în
stare să se întrupeze, în carne şi oase, şi mai
devreme, când încă mai era acolo, în catacombe,
atunci o s-o facă din nou şi, nu peste mult timp,
pentru că puterea lui tot creşte, se va întoarce la
forma lui dintotdeauna, supunând Priestownul
şi tot Comitatul. Aşadar, deşi am fi mai în
siguranţă cu el legat, asta n-ar fi o soluţie
definitivă. Magistrul tău are nevoie să afle cum
să-l nimicească, pentru binele tuturor.
— Dar dacă Vraciul nu-şi mai revine?
— Să sperăm că-şi va reveni, pentru că sunt mai
multe de făcut decât probabil eşti tu pregătit să
faci. Vezi tu, fiule, oriunde se duce Alice,
demonul se va folosi de ea ca să-i rănească pe
ceilalţi, aşa că magistrul tău nu are altă soluţie
decât s-o închidă într-un puţ.
Mama păru tulburată, apoi deodată se opri şi îşi
duse mâna la frunte, strângând din ochi de
parcă o apucase o subită durere de cap.
— Te simţi bine, mamă? Am întrebat-o eu,
neliniştit.
Ea dădu din cap şi zâmbi vag.
— Uite, fiule, mai stai jos puţin. Trebuie să scriu
o scrisoare, pe care s-o iei cu tine.
— O scrisoare? Pentru cine?
— O să vorbim mai mult după ce o termin.
M-am aşezat pe un scaun lângă foc,
Uitându-mă fix în jar, în vreme ce mama scria la
masă. Mă întrebam ce scria ea acolo. Când a
terminat, s-a aşezat în balansoarul ei şi mi-a
întins plicul. Era pecetluit şi pe el am putut citi:

Fiului meu mai mic, Thomas J. Ward

Am rămas surprins. Îmi închipuisem că era o


scrisoare pentru Vraci, pe care să i-o dau când se
va simţi mai bine.
— De ce îmi scrii mie, mamă? De ce nu îmi spui
acum ce vrei să-mi spui?
— Pentru că fiecare faptă măruntă de-a noastră
schimbă mersul lucrurilor, fiule, zise mama,
aşezându-şi blând mâna pe braţul meu stâng. Să
vezi viitorul este periculos şi să dezvălui ce vezi
este de două ori mai periculos. Magistrul tău
trebuie să-şi urmeze calea lui. Trebuie să-şi
găsească propria lui cale. Fiecare dintre noi are o
voinţă liberă. Dar există o întunecare înaintea
noastră şi trebuie să fac tot ce îmi stă în puteri să
preîntâmpin lucrurile cele mai rele care s-ar
putea întâmpla. Însă trebuie să deschizi
scrisoarea într-un moment de mare cumpănă,
când viitorul pare fără de speranţă. Încrede-te în
instinctele tale. O să ştii când a venit momentul
acela – deşi mă rog, pentru binele tău, să nu vină
niciodată. Până atunci, păstreaz-o ascunsă.
Ascultător, am strecurat-o în haină.
— Acum, vino cu mine, zise mama. Mai am ceva
pentru tine.
După tonul vocii sale şi purtarea neobişnuită,
am bănuit încotro ne îndreptam. Şi am avut
dreptate. Ducând în mână sfeşnicul de alamă,
m-a condus la etaj, în odaia unde îşi ţinea numai
ea lucrurile – odaia încuiată, de imediat de sub
pod. De când mă ştiam, nu văzusem pe nimeni
intrând în odaia aceea în afară de mama. Nici
măcar pe tata. Eu mai fusesem înăuntru cu ea,
de vreo două ori, când eram mic, deşi abia de îmi
mai aminteam.
Scoţând o cheie din buzunar, a descuiat uşa şi
am urmat-o înăuntru. Odaia era plină de cufere
şi lăzi. Ştiam că ea venea aici o dată pe lună. Ce
făcea, nu puteam ghici.
Mama a intrat şi s-a oprit în faţa celui mai mare
scrin de lângă fereastră. Atunci s-a uitat la mine
ţintă, până când am început să mă simt puţin
stingherit. Era mama mea şi o iubeam, dar cu
siguranţă nu mi-ar fi plăcut să fiu eu duşmanul
ei.
— Ai fost ucenicul domnului Gregory aproape
şase luni, aşa că ai avut destul timp să vezi
lucrurile cu ochii tăi, zise ea. Şi, între timp, te-a
observat şi Întunericul şi o să încerce să te
doboare. Aşa că eşti în primejdie, fiule, iar, o
vreme, primejdia aceasta o să tot crească. Dar
ţine minte ce-ţi spun. Şi tu creşti, de asemenea.
Şi creşti repede. Fiecare răsuflare, fiecare bătaie
a inimii tale te face mai puternic, mai curajos,
mai destoinic.

John Gregory se luptă cu Întunericul de ani de


zile, pregătind calea pentru tine. Pentru că, fiule,
când o să fii bărbat în toată firea, va fi rândul
Întunericului să se teamă de tine, pentru că
atunci tu vei fi vânătorul, nu vânatul. Tocmai de
aceea ţi-am dat viaţă.
Mi-a zâmbit pentru prima oară de când
intrasem în odaia aceea, dar a fost un zâmbet
trist. Apoi, ridicând capacul scrinului, ţinu
lampa sus, ca să pot vedea ce era înăuntru.
Un lanţ lung de argint, cu zale fine, strălucind
orbitor în lumina lumânării.
— Ridică-l tu, zise mama. Eu nu pot să-l ating.
M-am înfiorat la cuvintele ei, căci ceva îmi
spunea că era acelaşi lanţ cu care fusese legată
de stâncă. Tata nu pomenise că ar fi fost de
argint, o omisiune capitală, fiindcă lanţul de
argint era folosit pentru legarea vrăjitoarelor. Era
una dintre uneltele importante în meseria unui
vraci. Să fi însemnat asta că mama era o
vrăjitoare? Probabil o lamia, ca Meg? Lanţul de
argint, felul în care îl sărutase pe tata – totul îmi
sunase foarte cunoscut.
Am scos lanţul afară din scrin şi l-am legănat în
mână. Era subţire şi uşor, de o mai bună calitate
decât lanţul Vraciului, cu mult mai mult argint
în aliaj.
De parcă ghicise la ce mă gândeam, mama zise:
— Ştiu că tatăl tău ţi-a povestit cum ne-am
cunoscut. Vreau să-ţi aminteşti întotdeauna,
fiule, că niciunul dintre noi nu este în întregime
bun sau în întregime rău – toţi suntem undeva
pe la mijloc. Însă există momente în viaţa
fiecăruia dintre noi când facem un pas
important, fie către Lumină, fie către Întuneric.
Uneori, este o alegere pe care o facem doar
pentru că aşa gândim noi, în mintea noastră.
Alteori poate fi înrâurirea unei persoane pe care o
întâlnim. Din pricina celor făcute de tatăl tău
pentru mine, eu am păşit pe calea cea bună şi de
aceea mă aflu acum, aici. Lanţul ăsta este al tău,
de azi înainte. Aşadar ia-l şi ascunde-l bine, până
când o să ai nevoie de el!
Mi-am înfăşurat lanţul pe mână, apoi l-am vârât
în buzunarul interior de la haină, lângă
scrisoare. Când am terminat, mama a închis
capacul la loc şi am urmat-o afară din odaie,
aşteptând-o să încuie uşa.
În bucătărie, mi-am luat pachetul cu sendvişuri
şi m-am pregătit să-mi iau rămas-bun.
— Hai să ne uităm la mâna aia a ta, înainte să
pleci!
Am întins-o şi mama a dezlegat cu grijă cârpele,
dând la o parte frunzele. Arsura părea să se fi
vindecat deja.
— Fata aia îşi cunoaşte meseria, zise ea.
Recunosc. Lasă aerul să pătrundă la rană şi o să
fie ca nouă în câteva zile.
Mama m-a îmbrăţişat şi, după ce i-am mulţumit
încă o dată, am deschis uşa din spate şi am ieşit
afară, în noapte. Pe la jumătatea drumului peste
câmp, îndreptându-mă către gardul de hotar, am
auzit un câine lătrând şi am văzut o siluetă
venind către mine, prin Întuneric.
Era Jack şi, când s-a apropiat, am văzut la
lumina stelelor că faţa îi era schimonosită de
furie.
— Mă crezi prost? Strigă el. Spune! Nu le-a luat
nici cinci minute câinilor să dea de ei!
M-am uitat la câini, care se pitiră amândoi pe
după picioarele lui Jack. Erau câini vrednici şi
deloc blânzi, dar mă cunoşteau şi mă aşteptasem
la un soi de salut din partea lor. Ceva îi speriase
din cale-afară.
— Da, uită-te la ei, zise Jack. Fata aia a şuierat
şi a scuipat la ei, iar ei au şters-o de parcă
diavolul însuşi îi trăgea de coadă. Când i-am
cerut eu să plece, a avut neobrăzarea să-mi
spună că se afla pe pământul altcuiva şi n-avea
nicio legătură cu mine.
— Domnul Gregory este bolnav, Jack. N-am
avut încotro, decât să trec pe aici şi să-i cer
ajutor mamei. Eu i-am lăsat, pe el şi pe Alice,
dincolo de hotarul fermei. Ştiu ce părere ai tu,
aşa că am făcut tot ce-am putut.
— Nu zău! Sunt ditamai omul, dar mama m-a
trimis la culcare ca pe-un copil mic. Cum crezi că
m-am simţit? Şi în faţa nevestei mele, pe
deasupra. Uneori mă întreb dacă ferma va fi
vreodată într-adevăr a mea.
Între timp îmi ieşisem şi eu din ţâţâni şi mă
simţeam îmboldit să-i spun că probabil o s-o aibă
şi încă mult mai curând decât credea. Avea să fie
toată a lui, după ce tata murea şi mama avea să
plece acasă la ea, pe meleagurile sale natale. Dar
mi-am muşcat buzele şi n-am pomenit nimic
despre asta.
— Îmi pare rău, Jack, dar acum trebuie să plec,
i-am spus eu, luând-o către coliba unde îi
lăsasem pe Vraci şi pe Alice.
După vreo zece paşi, m-am întors, dar Jack era
deja cu spatele la mine şi se îndrepta hotărât
spre casă.

Am pornit la drum fără niciun cuvânt. Aveam o


grămadă de lucruri la care trebuia să mă
gândesc şi cred că Alice ştia asta. Vraciul doar se
uita ţintă în gol, dar părea să meargă ceva mai
uşor şi nu mai avea nevoie să se sprijine de noi
doi.
Cu aproape o oră înainte de răsăritul soarelui,
am fost cel dintâi care a rupt tăcerea:
— Ţi-e foame? Am întrebat-o eu. Mama ne-a
pregătit o gustare de dimineaţă.
Alice dădu din cap şi ne-am aşezat pe un tăpşan
cu iarbă, să mâncăm. I-am oferit ceva şi
Vraciului, dar mi-a dat mâna la o parte cu
mânie. După câteva clipe, s-a dus vreo câţiva
paşi mai încolo şi s-a aşezat pe un pârleaz, de
parcă nu ne suferea în preajma lui. Sau cel puţin
pe Alice.
— Pare mai în puteri. Ce i-a făcut mama? Am
întrebat eu.
— I-a spălat fruntea şi s-a uitat fix în ochii lui.
Apoi i-a dat să bea o licoare. Eu am stat la
distanţă, iar ea n-a aruncat nici măcar o privire
în direcţia mea.
— Asta pentru că ştie ce ai făcut. A trebuit să-i
spun. Nu pot s-o mint pe mama.
— Am făcut ce am făcut ca să fie bine. I-am
plătit Inchizitorului cu aceeaşi monedă, da, şi
i-am salvat pe oamenii aceia. Am făcut-o pentru
tine, Tom. Ca să poţi să ţi-l iei înapoi pe Moşul
Gregory şi să-ţi continui învăţătura. Asta voiai,
nu-i aşa? N-am făcut eu ceea ce trebuia?
Nu i-am răspuns. Alice îl împiedicase pe
Inchizitor să-i ardă de vii pe nişte oameni
nevinovaţi. Salvase multe vieţi, inclusiv pe a
Vraciului. Ea singură făcuse toate acestea şi
toate erau lucruri bune. Nu, nu i se putea
reproşa ce făcuse, ci cum ajunsese să le facă.
Voiam s-o ajut, dar nu ştiam cum.
Alice aparţinea de acum Întunericului, iar când
Vraciul îşi va regăsi puterile, o să vrea s-o
închidă într-un puţ. Ştia asta, la fel cum o ştiam
şi eu.
CAPITOLUL 16
UN PUȚ PENTRU ALICE
Într-un târziu, când soarele scăpăta din nou la
asfinţit, am avut dealurile drept în faţa noastră
şi, apoi, urcam printre copaci către casa
Vraciului, apucând-o pe cărarea ce ocolea satul
Chipenden.
M-am oprit abia în faţa porţii. Vraciul se afla la
vreo douăzeci de paşi în urmă, uitându-se în sus
la casă, de parcă atunci o vedea pentru prima
oară.
M-am întors către Alice.
— Mai bine pleci, am zis eu.
Alice dădu din cap. Trebuia să ţinem seama de
duhul domesticit al Vraciului. El păzea casa şi
grădinile. Un singur pas dincolo de poartă şi ea
ar fi fost în mare primejdie.

— Unde o să stai? Am întrebat-o eu.


— Nu-ţi face nicio grijă pentru mine. Şi totodată
încetează să crezi că îi aparţin deja Urgiei. Nu
sunt proastă. Trebuie să-l mai chem la poruncă
încă de două ori până să se întâmple, nu-i aşa?
Vremea nu s-a răcit încă, aşa că o să stau pe aici,
pe aproape, vreo câteva zile. Poate în ce a mai
rămas din casa lui Lizzie. Apoi, cel mai probabil o
s-o iau spre răsărit, către Pendle. Ce altceva să
fac?
Alice încă mai avea rude în Pendle, dar erau
toate vrăjitoare. În pofida spuselor sale, Alice
aparţinea de acum Întunericului. Acolo s-ar fi
simţit ea cel mai bine.
Fără alte cuvinte, se întoarse şi se îndepărtă,
prin umbrele înserării. Mâhnit, am privit-o până
ce a dispărut din vedere, apoi m-am întors şi am
deschis poarta.
Am descuiat uşa din faţă, iar Vraciul m-a urmat
înăuntru. L-am condus către bucătărie, unde un
foc vesel ardea în sobă şi unde masa era pusă
pentru două persoane. Duhul ne aştepta. Era o
cină uşoară, numai două străchini cu supă de
mazăre şi nişte felii groase de pâine. Eram
flămând după lunga noastră călătorie pe jos, aşa
că m-am apucat imediat de mâncat.

Pentru o vreme, Vraciul a stat doar şi s-a uitat


ţintă la strachina lui cu supă aburindă, dar apoi
a luat o bucată de pâine şi a muiat-o în supă.
— A fost greu, băiete. Şi e bine să fii acasă, zise
el.
Am fost atât de uluit că vorbea din nou, încât
aproape că am căzut de pe scaun.
— Te simţi mai bine? L-am întrebat eu.
— Da, băiete, mai bine ca înainte. Un somn bun
la noapte şi o să fiu ca nou. Mama ta este o
femeie pricepută. Nimeni din Comitat nu-şi
cunoaşte mai bine leacurile sale.
— Nu credeam c-o să-ţi mai aminteşti ceva, am
zis eu. Păreai dus departe. Aproape ca un
somnambul.
— Aşa am şi fost, băiete. Puteam vedea şi auzi
totul, dar nu mi se părea adevărat. Era ca
într-un coşmar. Şi nu puteam vorbi. Mi se părea
că nu-mi mai găsesc cuvintele. Abia când am
ajuns aici, şi am stat Uitându-mă la casa asta,
m-am dezmeticit. Mai ai cheia de la Poarta de
Argint?
Surprins, m-am scotocit în buzunarul din
dreapta al pantalonilor şi am scos cheia. I-am
întins-o Vraciului.
— Asta a pricinuit o mulţime de necazuri, zise
el, răsucind-o în palmă. Dar te-ai descurcat bine,
ţinând seama de toate împrejurările.
Am zâmbit, simţindu-mă fericit cum nu mă mai
simţisem de zile în şir, dar când magistrul meu
vorbi din nou, glasul i se înăsprise.
— Unde e fata? Întrebă aproape ţipând.
— Probabil nu foarte departe, am recunoscut
eu.
— Bine, o să ne ocupăm de ea mai târziu.
Tot restul mesei nu m-am gândit decât la Alice.
Ce-o să găsească de mâncare? Păi, era pricepută
la prins iepuri, aşa că nu avea să flămânzească –
asta era, deci, rezolvată. Pe de altă parte, în
primăvară, după ce Osoasa Lizzie răpise un
copil, oamenii din sat îi puseseră foc la casă şi
ruinele nu puteau să-i ofere prea mult adăpost
într-o noapte de toamnă ca aceea. Totuşi, după
cum spusese şi Alice, vremea încă nu se răcise.
Nu, cea mai mare ameninţare pentru ea venea
din partea Vraciului.

După cum s-a dovedit după aceea, a fost ultima


noapte călduţă a anului: în dimineaţa următoare
aerul era cu mult mai rece. Vraciul şi cu mine
ne-am aşezat pe bancă, uitându-ne la dealuri, în
timp ce vântul se înteţea. Frunzele cădeau din
belşug. Vara se dusese definitiv.
Îmi scosesem deja carneţelul pe genunchi, dar
Vraciul părea că nu se grăbeşte să înceapă lecţia.
Nu-şi revenise de pe urma caznelor la care-l
supusese Inchizitorul. În timpul mesei de
dimineaţă, vorbise puţin şi stătuse mai mult
uitându-se în gol, de parcă era adâncit în
gânduri.
Eu fusesem cel care rupsesem, până la urmă,
tăcerea.
— Ce-şi doreşte Urgia acum, că e liberă? Ce o să
le facă celor din Comitat?
— E uşor de răspuns, zise Vraciul. Mai întâi de
toate, vrea să crească mai mare şi mai puternic.
Atunci n-o să mai fie nicio limită în groaza pe
care o va răspândi. O să arunce o umbră
malefică peste întreg Comitatul. Şi nicio fiinţă vie
nu va fi în stare să se ascundă de el. O să bea
atâta sânge şi-o să citească atâtea gânduri până
ce puterile lui vor fi depline. O să vadă prin ochii
oamenilor care pot merge prin lumina soarelui,
în vreme ce el este silit să se ascundă la
Întuneric, undeva sub pământ. Dacă mai înainte
îi stăpânea numai pe preoţii din catedrală şi îşi
întindea influenţa doar prin Priestown, acum
nicăieri în tot Comitatul nu va mai exista vreun
loc sigur.
Caster ar putea fi următorul care o să sufere.
Dar mai înainte, Urgia ar putea da iama în câteva
cătune mai mici, strivindu-i pe toţi până la
moarte, doar ca să arate ce poate el face! În felul
acesta i-a supus şi pe Heys, şi pe regii care
domniseră înaintea lui. Neascultarea ar atrage
după sine o întreagă aşezare strivită până la
ultimul suflet.
— Mama mi-a spus că o s-o caute pe Alice, am
zis eu cu jale în glas.
— Aşa e, băiete! Pe neghioaba ta prietenă Alice!
Urgia are nevoie să îşi refacă puterile. Ea i-a
dăruit de două ori sângele, aşa că, atâta vreme
cât rămâne în libertate, este în primejdie să între
foarte repede sub completa lui stăpânire. Dacă
nu se întâmplă nimic care s-o oprească, o să
devină o parte din Urgie şi abia de-o să-i mai
rămână vreo urmă de voinţă proprie. Va putea
s-o pună în mişcare şi s-o folosească la fel de
uşor cum îmi pot eu îndoi degetul mic. Urgia ştie
asta – o să facă totul ca să se mai hrănească din
ea. Pe ea o s-o caute acum.
— Dar e puternică, am protestat eu. Şi, oricum,
credeam că Urgiei îi e frică de femei. Ne-am
întâlnit amândoi cu demonul, în catacombe, pe
când încercam să te salvez pe dumneata. Luase
înfăţişarea dumitale, ca să mă păcălească.
— Aşadar zvonurile erau adevărate – a învăţat
să ia o formă fizică, acolo, jos.
— Da, dar când Alice l-a scuipat, a fugit. Poate
va izbuti să mai facă asta.
— Da, Urgia trebuie să considere că e mai greu
să supui o femeie decât un bărbat. Femeile îl
sperie, pentru că sunt făpturi îndărătnice şi
imprevizibile. Dar odată ce a băut din sângele
unei femei, toată perspectiva i s-a schimbat. O să
vină după Alice şi n-o să-i mai dea pace. O să-şi
facă drum ca un vierme în visele ei şi o s-o
ispitească, arătându-i toate lucrurile pe care
le-ar putea avea – lucrurile care ar putea fi ale ei,
doar să le ceară –, până când, în cele din urmă,
ea va fi convinsă că este nevoie să-l invoce iarăşi.
Fără îndoială că vărul acela al meu era în
puterea Urgiei. Altminteri nu m-ar fi trădat
niciodată aşa.
Vraciul se scărpină în barbă.
— Da, Urgia o să crească şi o să tot crească, şi
n-o să se prea poată face mare lucru ca să fie
oprit să-şi mai împrăştie veninul în ceilalţi şi,
aşa, totul va deveni putred în Comitat. Asta s-a
întâmplat şi cu Poporul Mic, până când, într-un
târziu, au apelat la măsuri disperate. Trebuie să
aflăm exact cum a fost legat Urgia – poate, mai
mult, cum să fie nimicit. Iată de ce trebuie să
mergem la Heysham. Există un mare osuar
acolo, un tumul funerar, iar trupurile lui Heys şi
ale fiilor lui sunt în mormintele de piatră din
apropiere.
De îndată ce o să fiu destul de în putere, acolo o
să mergem. După cum ştii, cei care suferă de-o
moarte violentă, uneori au greutăţi în părăsirea
acestei lumi. Aşa că o să vizităm acele morminte.
Dacă suntem norocoşi, poate mai găsim vreun
spectru sau două, dând încă târcoale pe acolo.
Poate chiar stafia lui Naze, cel care a înfăptuit
legarea. Asta ar putea fi ultima noastră nădejde,
pentru că, să fiu sincer, băiete, în momentul
acesta n-am nicio idee cum o s-o scoatem la
capăt.
Cu aceste cuvinte, Vraciul îşi lăsă capul în jos.
Părea într-adevăr trist şi îngrijorat. Nu-l mai
văzusem niciodată atât de abătut.
— Ai mai fost pe acolo vreodată? Am întrebat eu,
nedumerit că nu le vorbise stafiilor,
convingându-le să-şi ia tălpăşiţa.
— Da, băiete, o singură dată. Eram ucenic, pe
atunci. Magistrul meu fusese chemat să se ocupe
de năbădăioasa fantomă a unui marinar care
bântuia portul. Când am terminat, am trecut pe
lângă mormintele de pe dealul de deasupra
falezei, şi am simţit că mişuna ceva pe acolo,
pentru că, dacă până în clipa aceea fusese o
noapte caldă de vară, deodată se făcuse foarte
frig. Văzând că magistrul meu îşi continua
drumul, l-am întrebat de ce nu ne opream să
facem ceva.
„Lasă-le în pace”, mi-a răspuns el. „Nu supără
pe nimeni. De altfel, unele dintre aceste stafii
stau pe acest pământ fiindcă au o datorie de
îndeplinit. Aşa că mai bine le lăsăm să-şi vadă de
treaba lor.” Nu ştiam ce însemna asta pe atunci,
dar, ca de obicei, avea dreptate.
Am încercat să mi-l închipui pe Vraci pe când
era ucenic. Fusese un ucenic mult mai copt
decât mine, pentru că mai înainte de asta se
pregătise să fie preot. M-am întrebat ce fel de om
fusese magistrul său, cel care îşi luase un ucenic
atât de în vârstă.
— În orice caz, zise Vraciul, o să plecăm la
Heysham foarte curând, dar mai înainte de asta,
trebuie să mai facem ceva. Ştii ce?
M-am înfiorat. Ştiam ce avea să spună.
— Trebuie să încheiem povestea cu fata, aşa că
trebuie să aflăm unde se ascunde. Eu bănuiesc
c-ar fi în ruinele casei lui Lizzie. Tu ce crezi? Mă
descusu Vraciul.
Era cât pe ce să-i spun că nu sunt de acord, dar
se uită la mine atât de pătrunzător, încât am fost
silit să-mi plec privirea în pământ. Nu-l puteam
minţi.
— Acolo stă, probabil, am recunoscut eu.
— Ei bine, băiete, nu poate rămâne acolo multă
vreme. Este un pericol pentru toată lumea. Va
trebui să fie închisă într-un puţ. Şi cu cât mai
repede, cu atât mai bine. Aşa că, hai să începi să
sapi…
M-am uitat la el, abia venindu-mi să cred că
auzisem bine.
— Uite ce e, băiete, este o cruzime, dar trebuie
să fie îndeplinită. Este de datoria noastră să
facem Comitatul sigur pentru ceilalţi, iar fata aia
a fost dintotdeauna o ameninţare.
— Dar nu e drept! Am zis eu. Ea ţi-a salvat viaţa!
Mai devreme, în primăvară, tot ea mi-a salvat şi
mie viaţa. Tot ce-a făcut ea s-a dovedit a fi foarte
bine, în cele din urmă. Ea vrea să facă binele.
Vraciul şi-a ridicat mâna, în semn să tac.
— Nu spune vorbe-n vânt! Porunci el, cu chipul
ca de piatră. Ştiu că ea a împiedicat arderea pe
rug. Ştiu că a salvat vieţi, inclusiv pe a mea. Dar
tot ea a eliberat Urgia şi mai bine aş fi murit,
decât să îl avem pe demonul acela feroce liber şi
făcându-şi mendrele nestingherit. Aşa că vino cu
mine şi hai să terminăm odată!
— Dar dacă îl nimicim pe demon, Alice va fi
liberă! Ar trebui să mai aibă o şansă!
Chipul Vraciului se învineţi de mânie, iar când
vorbi, glasul îi răsună tăios şi ameninţător.
— O vrăjitoare care foloseşte magia casei este
întotdeauna primejdioasă. Cu timpul, când va
ajunge la maturitate, va fi cu mult mai otrăvită
decât cele care folosesc sângele sau oasele. Dar,
de obicei, unealta aleasă este doar un liliac sau o
broască – o făptură măruntă şi debilă, care
treptat creşte în putere. Însă gândeşte-te ce şi-a
ales fata asta! Tocmai Urgia, dintre toate
creaturile! Şi ea-şi închipuie că Urgia este la
cheremul voinţei ei! E ageră la minte şi temerară;
nu există ceva pe care să nu îndrăznească să-l
facă. Şi, da, este şi arogantă! Dar chiar şi după
nimicirea Urgiei, tot nu se va termina. Dacă i se
îngăduie să ajungă o femeie, nestrunită din
vreme, va fi cea mai periculoasă vrăjitoare văzută
vreodată prin Comitat! Trebuie să o punem la
punct acum, mai înainte de a fi prea târziu. Eu
sunt magistrul, tu eşti ucenicul. Urmează-mă şi
fă ce ţi se spune!
Cu acestea, mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat
cu paşi furioşi. Fără niciun pic de tragere de
inimă, l-am urmat până în spatele casei, ca să
iau cazmaua şi metrul de tâmplar. Ne-am dus
direct în grădina de la răsărit şi acolo, la mai
puţin de cincisprezece paşi de puţul întunecat în
care zăcea Osoasa Lizzie, am început să sap un
nou puţ pătrat, de patru picioare latura şi de opt
picioare adâncime.
Apusese soarele, când am terminat de săpat şi
de îndreptat până ce Vraciul a fost mulţumit.
M-am căţărat afară din puţ, simţindu-mă foarte
neliniştit, ştiind că Osoasa Lizzie se afla în puţul
ei, nu foarte departe.
— Deocamdată ajunge, zise Vraciul. Mâine
dimineaţă, te duci în sat şi-l aduci pe meşterul
zidar să ia măsurile.
Meşterul avea să zidească un ghizd de pietre în
jurul puţului, în care treisprezece drugi zdraveni
de fier aveau să fie fixaţi, în final, ca să prevină
orice şansă de scăpare. Vraciul trebuia să fie cu
ochii în patru, cât lucra zidarul, ca să-l apere de
duhul casei.
Pe când îmi târam picioarele către casă,
magistrul meu îşi puse pe neaşteptate mâna pe
umărul meu.
— Ţi-ai făcut datoria, băiete. Asta-i tot ce poate
să ceară cineva de la noi, iar eu vreau numai
să-ţi spun că, până acum, ai făcut mai mult
decât să împlineşti promisiunea mamei tale…
M-am uitat la el uluit. Mama îi trimisese
odinioară o scrisoare, în care îi făgăduise că eu
voi fi cel mai bun ucenic pe care îl va avea el
vreodată, dar lui nu-i plăcuse că mama îi
spusese asta.
— Ţine-o tot aşa, continuă Vraciul, şi când o
veni ziua să mă retrag, sunt sigur că o să las
Comitatul pe mâini foarte bune. Nădăjduiesc că
asta te face să te simţi ceva mai bine.
Vraciul era întotdeauna zgârcit cu laudele şi să-l
aud acum vorbind aşa era într-adevăr ieşit din
comun. Am presupus că voia doar să mă mai
împace puţin, dar nu-mi puteam scoate din
minte puţul şi pe Alice, şi mă tem că lauda lui nu
m-a ajutat cu nimic.
***
În noaptea aceea n-am putut să dorm, aşa că
eram cât se poate de treaz când s-a întâmplat.
La început, am crezut că a izbucnit o furtună. Se
auzeau un muget şi un vuiet, şi întreaga casă
părea să se zdruncine şi să tremure, scuturată
parcă de un vânt năprasnic. Ceva a izbit în
fereastra mea cu o forţă grozavă şi am auzit
limpede geamul spărgându-se. Speriat, m-am
ridicat în genunchi în mijlocul patului şi-am tras
draperiile în lături.
Marea fereastră era împărţită în opt ochiuri
inegale, cu geamuri atât de groase, încât nu
puteai vedea mai nimic prin ele, nici măcar pe
vreme însorită; totuşi era o jumătate de lună pe
cer şi la lumina ei am putut desluşi vârfurile
copacilor îndoindu-se şi răsucindu-se de parcă
trunchiurile lor ar fi fost zgâlţâite de o puzderie
de uriaşi furioşi. Şi trei dintre ochiurile mele de
geam erau sparte. Pentru o clipă, am fost ispitit
să pun mâna pe sfoara care ridica jumătatea de
jos a ferestrei şi s-o deschid, ca să pot vedea mai
bine ce se întâmplă. Dar m-am răzgândit. Luna
strălucea pe cer, aşa că era greu de crezut că ar fi
fost o furtună naturală. Ceva ne ataca. Să fi fost
Urgia? Oare ne găsise?
Apoi am auzit nişte bufnituri şi-un pârâit de
rupere venind de undeva exact de deasupra
capului meu. Suna de-ai fi zis că bătea cineva în
acoperiş, buşind în el cu nişte pumni grei. Am
auzit ţiglele începând să se desprindă şi să se
spargă pe dalele de piatră care mărgineau
pajiştea dinspre apus.
M-am îmbrăcat în doi timpi şi trei mişcări şi-am
dat buzna pe scări în jos, sărind treptele câte
două. Uşa din spate era larg deschisă şi-am ieşit
în fugă afară, pe pajişte, drept în ghearele unui
vânt atât de puternic încât era aproape cu
neputinţă să respiri, darămite să mai faci vreun
pas. Dar m-am străduit, din răsputeri, să
înaintez, mişcându-mă cu mare greutate,
chinuindu-mă să ţin ochii deschişi în vântul ce
mă izbea drept în faţă.
La lumina lunii l-am putut vedea pe Vraci stând
la jumătatea distanţei între casă şi pădure, cu
pelerina sa neagră fluturând în vijelia sălbatică.
Îşi ţinea toiagul ridicat în faţa lui, parcă gata să
pareze o lovitură. Mi s-a părut o veşnicie până
am ajuns lângă el.
— Ce-i asta? Ce-i asta? Am strigat eu, când în
sfârşit am fost alături de el.
Răspunsul a venit imediat, dar nu din partea
Vraciului. Un sunet groaznic, ameninţător, a
umplut deodată văzduhul, ceva între un ţipăt
furios şi un mârâit înfiorător, care s-ar fi putut
auzi de la mai multe mile distanţă. Era duhul
domestic al Vraciului. Mai auzisem strigătul
acesta şi înainte, în primăvară, când el o
împiedicase pe Osoasa Lizzie să mă urmărească
prin grădina de la apus. Aşadar ştiam că acolo,
în bezna dintre copaci, se confrunta cu un
duşman care ameninţa casa şi grădinile.
Care altul putea fi decât Urgia?
Am stat acolo, tremurând de frică şi de frig, cu
dinţii clănţănindu-mi în gură şi cu dureri în tot
corpul din pricina loviturilor primite de la rafale.
Dar după câteva momente, vântul se potoli şi,
încetul cu încetul, totul redeveni nemişcat şi
tăcut.
— Înapoi în casă, zise Vraciul. Nu se poate face
nimic până dimineaţă.
Când am ajuns la uşa din spate, m-am oprit,
Uitându-mă la cioburile ţiglelor care acoperiseră
dalele.
— A fost Urgia? Am întrebat eu.
Vraciul dădu din cap.
— Nu i-a luat mult până să ne găsească, nu-i
aşa? Zise el, clătinând din cap. Fără îndoială că
fata e de vină pentru asta. Trebuie s-o fi găsit pe
ea mai întâi. Ori asta, ori ea l-a chemat.
— Nu l-ar mai fi chemat ea din nou, am zis eu,
încercând s-o apăr pe Alice. Cine ne-a salvat,
duhul? L-am întrebat repede, schimbând
subiectul.
— Da, de data asta a izbutit, dar cu ce preţ o să
aflăm abia dimineaţă. Însă eu n-aş băga mâna-n
foc că va mai reuşi şi a doua oară. O să rămân de
pază aici, zise Vraciul. Du-te sus, la tine în odaie,
şi încearcă să dormi. Mâine, orice se poate
întâmpla, aşa că o să ai nevoie de-o minte
odihnită.
CAPITOLUL 17
SOSEȘTE INCHIZITORUL
Am coborât din nou, cu puţin înainte de ivirea
zorilor. Cerul senin al nopţii era acum acoperit
de nori, văzduhul era neclintit, iar pajiştile albite
cu cea dintâi brumă adevărată de toamnă.
Vraciul era în apropierea uşii din spate, stând
parcă în aceeaşi poziţie în care îl văzusem ultima
oară. Arăta obosit, tras la faţă şi cenuşiu ca şi
cerul.
— Ei, băiete, zise el cu glas frânt, hai să mergem
să cercetăm stricăciunile.
Am crezut că se referea la casă, dar el o luă spre
copacii din grădina de vest. Stricăciuni erau,
desigur, dar nu atât de mari pe cât ai fi crezut
după iureşul de peste noapte. Erau câteva crengi
mari doborâte la pământ, altele mai mici
împrăştiate peste iarbă, iar banca fusese
răsturnată. Vraciul îmi făcu semn şi l-am ajutat
să ridicăm banca şi s-o aşezăm la locul ei.
— Nu-i aşa de rău, am zis eu, încercând să-l
înviorez, căci arăta într-adevăr posomorât, cu
colţurile gurii căzute.
— Este destul de rău, zise el încruntat. Ştiam că
Urgia avea să devină tot mai puternic, dar s-a
întâmplat mult mai repede decât m-am aşteptat.
Mult prea repede. N-ar fi trebuit să fie în stare s-o
facă atât de curând. Nu ne-a mai rămas prea
mult timp!
Vraciul porni înapoi către casă. Am văzut
porţiuni întregi de acoperiş unde lipseau ţiglele,
iar unul dintre hornuri fusese dărâmat.
— Va trebui să aştepte până vom găsi vreme să-l
reparăm, zise el.
Tocmai atunci se auzi sunetul clopoţelului din
bucătărie. Pentru prima oară în dimineaţa aceea,
Vraciul zâmbi puţin. Părea uşurat.
— Nu eram sigur că vom mai avea un mic dejun
în dimineaţa asta, zise el. Poate că nu e chiar atât
de rău cum am crezut eu…
Când am intrat în bucătărie, primul lucru care
mi-a sărit în ochi au fost petele de sânge de pe
pardoseală, întinse între masă şi vatră. Iar
bucătăria era de-a dreptul îngheţată. Apoi am
văzut şi de ce. Eram ucenicul Vraciului de
aproape şase luni, dar aceasta era prima
dimineaţă în care nu ardea focul în cămin. Iar pe
masă nu erau nici ouă, nici şuncă, ci doar o felie
subţire de pâine prăjită pentru fiecare.
Vraciul mi-a pus o mână pe umăr, ca să-mi
atragă atenţia.
— Să nu spui nimic, băiete. Mănâncă şi fii
mulţumit cu ceea ce ni s-a dat.
Am făcut cum mi-a spus, dar când am înghiţit şi
ultima îmbucătură de pâine prăjită, stomacul
meu încă ghiorţăia de foame.
Vraciul se ridică în picioare.
— A fost un mic dejun nemaipomenit. Pâinea a
fost cât se poate de bine prăjită, zise el către
aerul din jur. Şi-ţi mulţumesc pentru tot ce ai
făcut noaptea trecută. Amândoi îţi suntem adânc
recunoscători.
De cele mai multe ori, duhul nu se arăta vederii,
dar acum luă din nou înfăţişarea unui motan
portocaliu uriaş. Se auzi torcând foarte uşor şi
apăru brusc, aproape de vatră. În orice caz, nu-l
mai văzusem niciodată arătând ca acum.
Urechea stângă îi era sfâşiată şi sângera, iar
blana de pe gât era năclăită de sânge. Dar cel mai
rău dintre toate era ce păţise la faţă. Nu mai avea
un ochi. În locul unde se aflase până atunci
ochiul lui stâng, acum nu mai era decât o
spintecătură verticală, însângerată.
— N-o să se mai facă niciodată bine pe de-a
întregul, zise Vraciul cu tristeţe, când am ieşit pe
uşa din spate. Ar trebui să fim mulţumiţi că
Urgia încă nu şi-a redobândit puterile pe deplin,
că altminteri am fi murit, astă-noapte. Duhul
nostru ne-a mai dat un scurt răgaz. Trebuie să-l
folosim acum, până nu e prea târziu…
Nici nu termină bine de spus, când începu să
bată clopotul de la răscruce. Misiune pentru
Vraci. După tot ceea ce se întâmplase, şi
ameninţaţi cum eram de Urgie, m-am gândit că
n-o să-l ia în seamă, dar m-am înşelat.
— Ei bine, băiete, zise el, du-te şi vezi cine e şi ce
vrea.
Clopotul se opri din sunat cu puţin înainte de a
ajunge eu acolo, dar sfoara încă se mai legăna.
Printre sălciile de la răscruce era o umbră deasă,
ca de obicei, dar nu mi-a trebuit decât o secundă
să-mi dau seama că nu se cerea ajutor de la
Vraci. Acolo aştepta o fată îmbrăcată într-o
rochie neagră.
Alice.
— Ai riscat mult! I-am spus eu, clătinând din
cap. Ai noroc că domnul Gregory n-a coborât cu
mine până aici.
Alice zâmbi.
— Nu mă putea prinde Moş Gregory, în halul în
care e acuma. Nu mai e nici pe jumătate omul
care a fost.
— Nu fii atât de sigură pe asta! Am zis eu
mânios. M-a pus să sap un puţ. Un puţ pentru
tine. Şi acolo o să sfârşeşti, dacă nu eşti atentă.
— Puterea lui Moş Gregory s-a dus. Nu-i de
mirare că te-a pus pe tine să-l sapi! Mormăi
Alice, în bătaie de joc.
— Nu, i-am zis, m-a pus să-l sap eu ca să accept
astfel ce trebuie făcut. Este de datoria mea să te
închid acolo.
Tonul lui Alice deveni deodată trist.
— Şi chiar mi-ai face mie una ca asta, Tom?
Întrebă ea. După ce-am trecut împreună prin
atâtea încercări? Eu te-am salvat pe tine
dintr-un puţ. Nu-ţi mai aduci aminte când
Osoasa Lizzie îţi voia oasele? Când Lizzie îşi
ascuţea cuţitul?
Îmi aminteam foarte bine. Fără ajutorul lui
Alice, aş fi murit în noaptea aceea.
— Ascultă, Alice, du-te la Pendle acum, cât nu e
prea târziu, i-am spus eu. Du-te cât mai departe
de aici cu putinţă!
— Urgia nu este de acord. El crede că ar trebui
să stau prin apropiere ceva mai multă vreme.
— Urgia e o creatură, nu-i un el! Am izbucnit eu,
enervat de spusele lui Alice.
— Nu, Tom, nu-i doar atât, zise Alice. Miroase-l,
eu am făcut-o, şi ai să vezi că este o făptură
omenească, în mod sigur!
— Urgia a atacat casa Vraciului, azi-noapte. Ar
fi putut să ne omoare. Tu l-ai trimis?
Alice clătină cu hotărâre din cap.
— N-am niciun amestec în treaba asta, Tom. Îţi
jur. Am stat de vorbă, atâta tot, iar el mi-a spus
lucruri interesante.
— Am crezut că n-o să mai ai de-a face cu el! Am
zis eu, fără să-mi vină să cred ce-mi auzeau
urechile.
— M-am străduit din răsputeri, Tom, m-am
străduit. Dar a venit şi mi-a şoptit nişte lucruri.
A venit la mine pe Întuneric, da, pe când
încercam să adorm. Şi mi-a vorbit până şi-n
somn. Mi-a promis unele lucruri.
— Ce fel de lucruri?
— Nu-i uşor, Tom. Nopţile s-au făcut mai reci.
Zilele s-au scurtat. Urgia a spus că aş putea avea
o casă, cu un foc mare în cămin, cu mulţi
cărbuni şi multe lemne de foc, şi că niciodată nu
voi duce lipsă de nimic. A spus că aş putea avea,
de asemenea, nişte haine frumoase, astfel încât
oamenii nu vor mai strâmba din nas la mine,
cum fac acum, gândind că sunt o sălbăticiune
care tocmai a scăpat dintr-o tufă de mărăcini.
— Nu-l asculta, Alice. Trebuie să te străduieşti
mai mult!
— E o treabă bună să-l asculţi pe el, din când în
când, zise Alice cu un început de zâmbet destul
de ciudat pe faţă, altminteri s-ar putea să-ţi pară
foarte rău. Eu ştiu ceva, vezi tu. Ceva care ar
putea salva viaţa Moşului Gregory, la fel ca şi
pe-a ta.
— Spune-mi! Am îndemnat-o eu.
— Nu văd de ce aş face-o, de vreme ce tu
plănuieşti să-mi petrec restul zilelor într-un puţ.
— Asta nu-i drept, Alice.
— O să te ajut din nou, da. Însă mă întreb dacă
tu ai face la fel pentru mine? …
Tăcu o clipă şi-mi zâmbi.
— Vezi tu, Inchizitorul se îndreaptă încoace,
spre Chipenden. Şi-a ars doar mâinile în focul de
atunci, atâta tot, iar acum vrea să se răzbune.
Ştie că Moşul Gregory locuieşte pe undeva pe aici
şi vine cu oameni înarmaţi şi câini. Nişte câini de
vânătoare, mari şi sângeroşi, cu colţi zdraveni. O
să fie aici cel târziu pe la amiază. Aşa că du-te şi
spune-i Moşului Gregory ce ţi-am zis. Nu mă
aştept să aud totuşi vreun mulţumesc.
— O să mă duc şi-o să-i spun, am zis eu, şi am
pornit imediat, alergând pe deal în sus, către
casă. În timp ce alergam, mi-am dat seama că nu
îi mulţumisem lui Alice, dar cum aş fi putut să-i
mulţumesc pentru că se folosea de Întuneric ca
să ne ajute pe noi?
Vraciul aştepta imediat lângă uşa din spate.
— Ei bine, băiete, zise el, trage-ţi răsuflarea, mai
întâi. Citesc pe faţa ta că aduci veşti rele.
— Inchizitorul e pe drum, vine încoace, am
turuit eu. A aflat că locuim pe lângă Chipenden!
— Şi cine ţi-a spus asta? Mă întrebă Vraciul,
scărpinându-se în barbă.
— Alice. A zis că o să ajungă aici pe la amiază.
Urgia i-a spus…
Vraciul oftă adânc.
— Ei bine, atunci mai bine plecăm cât mai
repede cu putinţă. Mai întâi de toate, coboară
până-n sat şi anunţă-l pe măcelar că o luăm spre
nord, peste dealuri, către Caster şi că nu ne vom
întoarce prea curând. Treci apoi şi pe la băcan şi
spune-i acelaşi lucru, ca să ştie că nu vom avea
nevoie de niciun fel de provizii, săptămâna
următoare.
Am coborât în fugă în sat şi am făcut întocmai
precum îmi ceruse. Când m-am întors, Vraciul
mă aştepta deja în prag, gata de plecare. Îmi
întinse sacul lui.
— Mergem în sud? Am întrebat eu.
Vraciul clătină din cap.
— Nu, băiete, mergem în nord, cum am zis.
Trebuie să ajungem la Heysham şi, dacă avem
noroc, să vorbim cu stafia lui Naze.
— Dar le-am spus tuturor încotro ne ducem. De
ce nu i-am păcălit, zicându-le că o luăm spre
sud?
— Pentru că sper că Inchizitorul va trece prin
sat, mai înainte de a urca până aici. Atunci, în
loc să mai caute casa asta, o să se îndrepte spre
nord, iar câinii ne vor lua urmele. Trebuie să-i
atragem cât mai departe de casă. Unele dintre
cărţile din biblioteca mea sunt de neînlocuit.
Dacă ajunge aici, oamenii săi ar putea jefui casa
şi poate chiar i-ar pune foc, arzând-o din temelii.
Nu, nu pot risca să li se întâmple vreo nenorocire
cărţilor mele.
— Dar duhul? N-ar păzi el casa şi grădinile?
Cum ar putea ei pune piciorul aici, fără să rişte
să fie sfârtecaţi? Sau e prea slăbit acum?
Vraciul oftă şi îşi plecă privirile în pământ.
— Nu, are destulă putere să se descurce şi cu
Inchizitorul, şi cu oamenii lui, dar nu vreau eu
să-mi încarc cugetul cu moartea cuiva, dacă nu
este neapărată nevoie. Şi chiar dacă îi omoară
numai pe cei care intră, unii ar putea scăpa,
totuşi. De ce altă dovadă mai clară ar avea atunci
nevoie ca să mă osândească, pe drept, la ardere
pe rug? S-ar întoarce apoi cu o armată. Şi toată
povestea asta nu s-ar mai termina. N-aş mai
avea pace până la sfârşitul zilelor mele. Ar trebui
să părăsesc Comitatul.
— Păi, aşa n-o să ne prindă?
— Nu, băiete. Nu, dacă o luăm pe drumul peste
dealuri. Nu vor avea cum să se mai folosească de
cai, iar noi vom avea câteva ore bune avans.
Avantajul este de partea noastră. Noi cunoaştem
Comitatul ca-n palmă, dar oamenii Inchizitorului
nu-s de prin părţile locului. Oricum, hai să
plecăm! Am pierdut destul timp!
Vraciul o luă înainte, către dealuri, mergând cu
paşi foarte iuţi. Eu l-am urmat, cât de repede am
putut, cărându-i sacul cel greu, ca de obicei.
— Dar n-o să trimită nişte oameni de-ai lui,
călare, ca să ne aştepte la Caster? Am zis eu.
— Fără îndoială c-o să trimită, băiete, iar dacă
am merge la Caster, ar putea fi o problemă. Nu,
noi o să trecem de oraş prin partea de est. Apoi o
s-o luăm spre sud-vest, cum ţi-am spus, către
Heysham, ca să vizităm mormintele de piatră.
Tot de Urgie trebuie să scăpăm în primul şi-n
primul rând, iar timpul zboară. Să vorbim cu
stafia lui Naze este ultima noastră şansă ca să
aflăm cum să facem.
— Şi după aceea? Unde o să mergem? O să ne
mai putem vreodată întoarce aici?
— Nu văd niciun motiv pentru care n-am putea,
în timp. La un moment dat, o să-l facem pe
Inchizitor să ne piardă urma. Sunt mai multe căi
pentru asta. Oh, ne va căuta îndârjit şi îşi va face
inimă rea, fără îndoială. Dar nu va trece mult şi o
să se ducă înapoi de unde a venit. Acolo unde
poate sta la căldură, pe timpul iernii care bate la
uşă.
Am dat din cap, dar nu eram în întregime
mulţumit. Întrezăream tot soiul de fisuri în
planul Vraciului. De pildă, o fi pornit-o el la drum
în forţă, dar încă nu era vindecat pe deplin şi
trecerea dealurilor avea să fie o treabă
anevoioasă. Iar urmăritorii noştri ne-ar fi putut
prinde mai înainte să ajungem la Heysham. Pe de
altă parte, ei ar fi putut să caute totuşi casa
Vraciului şi să-i dea foc, de ciudă, mai ales dacă
aveau să ne piardă urma. Apoi mai era şi anul
următor care mă îngrijora. În primăvară, mai
mult ca sigur că Inchizitorul avea să vină din nou
în nord. Părea un om dintr-aceia care nu
renunţă niciodată. Nu vedeam nicio cale prin
care viaţa s-ar fi putut întoarce vreodată la
normal. Apoi, mă fulgeră un alt gând…
Dacă m-ar fi prins pe mine? Inchizitorul îi
supunea pe oameni la cazne, ca să-i facă să
răspundă la întrebări. Dacă mă sileau şi pe mine
să le spun unde e casa mea părintească? De
obicei confiscau sau ardeau casele vrăjitoarelor
şi-ale descântătorilor. M-am gândit la tata, la
Jack şi la Ellie, cum vor rămâne pribegi. Şi ce-or
să facă oamenii Inchizitorului atunci când or s-o
vadă pe mama? Ea nu putea ieşi în lumina
soarelui, şi le ajuta adeseori pe moaşele de prin
partea locului care întâmpinau naşteri dificile, şi
avea o ditamai colecţia de ierburi şi alte plante de
leac. Mama ar fi fost în mare pericol!
Nu i-am spus Vraciului nimic din toate aceste
frământări, pentru că mi-am dat seama că deja
se săturase de întrebările mele.
***
Într-o oră, eram sus, pe creasta dealurilor.
Vremea era stabilă şi se părea că vom avea parte
de o zi frumoasă.
Dacă aş fi putut să-mi scot din minte motivul
pentru care ne aflam noi acolo, sus, m-aş fi
bucurat, pentru că era o vreme potrivită pentru o
călătorie pe jos. Nu întâlneam decât ploieri şi
iepuri de câmp şi, mult spre nord-vest, marea
îndepărtată scânteia în soare.
La început, Vraciul mersese voiniceşte, înaintea
mea. Dar, mai devreme de amiază, îşi pierdu
puterile şi când în sfârşit ne-am oprit şi ne-am
aşezat aproape de o movilă de pietre, arăta din
cale-afară de vlăguit. În timp ce despăturea
brânza din ştergar, am băgat de seamă că îi
tremurau mâinile.
— Ţine, băiete, zise el, întinzându-mi o bucăţică
mică. N-o mânca pe toată deodată.
Urmându-i sfatul, am ronţăit-o încet,
mestecând-o îndelung.
— Ştii că fata ne urmăreşte? Mă întrebă Vraciul.
Am făcut ochii mari la el şi-am clătinat din cap.
— E la aproape o milă în urmă, îmi spuse el,
arătându-mi spre miazăzi. Acum, că ne-am oprit,
s-a oprit şi ea. Ce crezi că vrea?
— Cred că nu are unde să se ducă, în afară de
Pendle, şi nu prea vrea să se ducă acolo. Iar altă
şansă nu mai are, decât să plece din Chipenden.
N-ar fi deloc în siguranţă, când vor sosi
Inchizitorul şi oamenii lui.
— Şi de asta, dar probabil şi din pricină că are o
slăbiciune pentru tine şi tot ce vrea este să
meargă unde mergi şi tu. Ce bine ar fi fost dacă
am fi avut timp să încheiem socotelile cu ea mai
înainte de a pleca din Chipenden! Este o
ameninţare, pentru că oriunde se află ea, nici
Urgia nu-i prea departe. Se ascunde deocamdată
sub pământ, dar odată ce se va înnopta, o să fie
atras spre ea ca molia spre flacăra lumânării şi o
să dea târcoale şi prin jur, în mod sigur. Dacă îl
mai hrăneşte o dată, o să crească în puteri şi o să
înceapă să vadă prin ochii ei. Mai înainte de asta,
şi-ar putea încerca norocul şi cu alte victime –
oameni sau animale, efectul va fi acelaşi. După
ce se va ghiftui cu sânge, va fi încă şi mai
puternic şi, curând, va fi în stare să se întrupeze
iar. Noaptea trecută a fost doar începutul.
— Dacă n-ar fi fost Alice, n-am mai fi plecat
niciodată din Chipenden, i-am atras eu atenţia.
Am fi fost prizonierii Inchizitorului.
Dar Vraciul preferă să nu mă bage în seamă.
— Acuma, zise el, cel mai bine e să mergem mai
departe. Nu întineresc dacă lâncezesc aici.
Dar după încă o oră, ne odihneam din nou. De
data aceasta, Vraciul stătu jos ceva mai multă
vreme, până când să se sforţeze să se ridice iar în
picioare. Aşa am ţinut-o toată ziua, cu perioade
de repaus din ce în ce mai lungi şi cu un timp de
mers din ce în ce mai scurt. Pe la asfinţit, vremea
se schimbă. În văzduh mirosea puternic a ploaie
şi, curând, începu să bureze.
La căderea serii, coboram către zidul cârpăcit de
piatră al unei grădini. Panta dealului era abruptă
şi amândoi ne pierdeam echilibrul, la fiecare pas,
pe iarba alunecoasă. În plus, ploaia se înteţi, iar
dinspre apus se porni să bată vântul.
— O să ne odihnim puţin, ca să-mi trag suflul,
zise Vraciul.
Se îndreptă către cea mai apropiată spărtură în
zid. Trecurăm dincolo şi ne ghemuirăm pe partea
dinspre răsărit, ca să ne apărăm cât de cât de
izbiturile ploii.
— Umezeala te pătrunde până-n măduva
oaselor, când ai vârsta mea, zise Vraciul. Asta te
aşteaptă după o viaţă întreagă petrecută în clima
Comitatului. Ne şubrezeşte pe toţi, în cele din
urmă. Ori suferă oasele tale, ori plămânii.
Stăteam ghemuiţi, ca vai de noi, cu spatele lipit
de zid. Eram obosit şi plictisit, şi, în pofida
faptului că eram sub cerul liber pe-o astfel de
noapte, era un chin să rămân treaz. Nu după
mult timp, am căzut într-un somn profund şi-am
început să visez. Era unul dintre acele vise lungi,
care par să dureze toată noaptea. Iar, spre
sfârşit, s-a prefăcut într-un coşmar…
CAPITOLUL 18
COȘMARUL DE PE DEAL
În mod neîndoielnic, a fost cel mai rău coşmar
pe care l-am avut vreodată. Şi, cu o îndeletnicire
ca a mea, am avut o mulţime. Mă rătăcisem şi
încercam să găsesc drumul către casă. Ar fi
trebuit să-l descopăr cu destulă uşurinţă, fiindcă
totul era scăldat în lumina lunii pline, dar de
fiecare dată când coteam şi mi se părea că
recunosc vreun punct de reper, curând ieşea la
iveală că mă înşelasem. În cele din urmă, am
ajuns în vârful Dealului Spânzuraţilor şi am
văzut, la poale, ferma noastră.
În timp ce coboram dealul, am început să mă
simt foarte neliniştit. Deşi era noapte, toate erau
prea încremenite şi prea mute, şi nimic nu se
mişca în vale. Gardurile arătau foarte părăginite,
ceva ce tata şi Jack n-ar fi răbdat niciodată să se
întâmple, iar uşile hambarului atârnau pe
jumătate ieşite din balamale.
Casa părea pustie: câteva ferestre erau sparte şi
din acoperiş lipseau mai multe ţigle. M-am căznit
să deschid uşa din spate şi când a cedat, cu
obişnuitul ei scârţâit, am intrat într-o bucătărie
care arăta de parcă n-ar mai fi trecut nimeni pe
acolo de ani de zile. Era praf peste tot şi mari
pânze de păianjen atârnau din tavan.
Balansoarul mamei se afla chiar în mijlocul
încăperii şi pe el era o bucată de hârtie
împăturită, pe care am luat-o şi am ieşit cu ea
afară, s-o citesc la lumina lunii.

Mormintele tatălui tău, al lui Jack, al lui Ellie şi


al lui Mary sunt sus pe dealul spânzuraţilor. Pe
mama ta o s-o găseşti în hambar.

Inima mi s-a strâns dureros, gata să-mi


plesnească, şi-am străbătut curtea în fugă.
Lângă hambar m-am oprit, ascultând cu atenţie.
Totul era cufundat în tăcere. Nu era nici măcar o
adiere de vânt. Am păşit temător în beznă,
neştiind prea bine ce mă aşteptam să găsesc
acolo. Un mormânt? Mormântul mamei?
Era o spărtură în acoperiş, aproape chiar
deasupra capului meu şi, în bătaia unui
mănunchi de raze de lună, am văzut capul
mamei mele. Se uita ţintă la mine. Corpul ei era
în Întuneric, dar din poziţia feţei, mi se păru că
stătea în genunchi.
De ce făcea asta? Şi de ce arăta atât de
nefericită? Nu se bucura că mă vedea?
Deodată, mama scoase un ţipăt de durere.
— Nu te uita la mine, Tom! Nu te uita la mine!
Întoarce-te imediat! Strigă ea, parcă torturată.
În momentul în care mi-am întors capul, mama
s-a ridicat de la podea şi cu coada ochiului am
zărit ceva ce mi-a tăiat picioarele. De la gât în jos,
mama era diferită. Am văzut aripi şi solzi şi o
sclipire de gheare ascuţite, în timp ce ea s-a
ridicat în zbor, drept în sus, croindu-şi drum cu
forţa prin acoperişul hambarului, luând cu ea
jumătate din acesta. M-am uitat în sus,
ferindu-mi faţa de bucăţile de lemn şi moloz care
cădeau peste mine, şi am văzut-o pe mama, o
siluetă întunecată pe discul argintiu al lunii
pline, cum se desprindea dintre dărâmăturile
acoperişului hambarului, zburând drept în sus.
— Nu! Nu! Am strigat. Nu este adevărat, nu se
întâmplă asta!
Drept răspuns, un glas a vorbit în capul meu.
Era şuieratul gros al Urgiei.
— Luna arată adevărul despre lucruri, băiete. O
ştii deja. Tot ce ai văzut este adevărat sau
urmează să se petreacă. Mai trebuie doar să
treacă puţin timp.
Cineva începu să mă zgâlţâie de umăr şi m-am
deşteptat scăldat de o sudoare rece. Vraciul
stătea aplecat asupra mea.
— Trezeşte-te, băiete! Trezeşte-te! Striga el. E
doar un coşmar. Este Urgia care încearcă să
între în mintea ta, străduindu-se să-ţi zdruncine
tăria.
Am dat din cap, dar nu i-am povestit Vraciului
ce se întâmplase în vis. Era prea dureros ca să
vorbesc. Am aruncat o privire spre cer. Ploua în
continuare, dar norii se destrămaseră pe ici, pe
colo, şi se vedeau câteva stele. Era încă
Întuneric, însă zorii nu erau prea departe.
— Am dormit toată noaptea?
— Asta am făcut, răspunse Vraciul, deşi nu
plănuisem aşa.
Se ridică băţos.
— Mai bine o luăm din loc cât mai putem, zise el
îngrijorat. Îi auzi?
Am ciulit urechea şi, în cele din urmă, printre
zgomotele vântului şi-ale ploii, am auzit lătratul
îndepărtat al câinilor de vânătoare.
— Da, nu sunt prea departe, zise Vraciul.
Singura noastră şansă este să ne piardă mirosul.
Avem nevoie de-o apă curgătoare, dar trebuie să
fie destul de puţin adâncă, să putem merge prin
ea. Fireşte, va trebui să ne întoarcem pe pământ
uscat, la un moment dat, dar vor fi nevoiţi să
plimbe câinii în sus şi-n jos pe mal, ca să
regăsească mirosul. Şi dacă ar mai fi încă un
pârâu prin apropiere, ne-ar uşura şi mai mult
treaba.
Ne-am căţărat şi am trecut peste un alt zid, apoi
am coborât pe panta vertiginoasă, mergând cât
de repede îndrăzneam pe iarba udă, alunecoasă.
Era o colibă de oier mai jos de noi, al cărei contur
abia se desluşea, iar alături, un bătrân arbust de
porumbar, aplecat spre ea de atâtea şi atâtea
vijelii, cu ramurile sale golaşe agăţându-se, ca
nişte gheare, de streşini. Am continuat să
coborâm către colibă pentru câteva momente,
dar apoi ne-am oprit brusc.
Era un ţarc de lemn în faţa noastră şi în stânga.
Şi între timp se făcuse destulă lumină cât să
vedem că înăuntru era închisă o mică turmă de
oi, de vreo douăzeci de capete. Dar toate erau
moarte.
— Nu-mi place deloc cum arată, băiete.
Nici mie nu-mi plăcea priveliştea. Dar apoi am
înţeles că nu se referea la oile moarte. El se uita
la coliba de dincolo de ele.
— Probabil am ajuns prea târziu, zise el,
aproape şoptit. Dar este de datoria noastră să
intrăm şi să vedem…
Cu acestea, se îndreptă spre colibă, strângând
toiagul în mână. L-am urmat, cărându-i sacul.
Când am trecut de ţarc, am aruncat o privire
spre cea mai apropiată dintre oile moarte. Lâna
ei albă era pătată de sânge. Dacă aceea era opera
Urgiei, atunci se ospătase pe cinste. Cât de
puternic devenise oare?
Uşa din faţă era deschisă larg, aşa că am intrat
fără ceremonie, Vraciul cel dintâi, eu după el. Nu
făcuse decât un pas dincolo de prag, când se
opri, trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia. Se
uita ţintă în partea stângă. Era o lumânare pe
undeva, mai înăuntrul odăii şi la lumina aceea
nesigură am putut desluşi ceea ce, la prima
vedere, am luat-o drept o umbră de păstor. Dar
era prea solidă ca să fie doar o umbră. Avea
spatele lipit de perete şi măciulia bâtei sale era
ridicată deasupra capului, de parcă ne
ameninţa. Mi-a luat ceva timp până să înţeleg la
ce anume mă uitam, dar când am înţeles, mi
s-au înmuiat genunchii şi aproape că mi-a stat
inima în piept.
Pe chipul omului era o expresie incertă, de
mânie şi groază. Dinţii îi erau dezveliţi, dar unii
dintre ei erau sparţi şi sângele îi mânjise toată
gura. Era în picioare, dar nu stătea. Fusese
turtit, făcut una cu peretele din spatele lui. Stors
şi lipit de pietre. Era opera Urgiei.
Vraciul mai făcu un pas în încăpere. Şi încă
unul. L-am urmat, ţinându-mă aproape de el,
până când am putut vedea întregul coşmar
dinăuntru. Într-un colţ era şi un leagăn de copil,
dar fusese zdrobit de perete şi printre resturi se
vedeau nişte pături şi un scutecel stropite cu
sânge. De copil, nici urmă. Magistrul meu se
apropie de pături şi le ridică, precaut. Ceea ce a
văzut, în mod vădit l-a zguduit, fiindcă mi-a
cerut să nu mă uit, şi apoi a pus păturile la loc,
cu un oftat.
Între timp, o zărisem şi pe mama bebeluşului.
Trupul femeii era pe podea, în parte ascuns de
un balansoar. Am fost uşurat că nu-i vedeam
faţa. În mâna dreaptă ţinea strânsă o andrea, şi
un ghem de lână se rostogolise în vatră, aproape
de tăciunii care se stingeau sub cenuşă.
Uşa bucătăriei era deschisă şi m-a cuprins
deodată spaima. Eram sigur că acolo stătea
cineva la pândă. De îndată ce gândul mi s-a
închegat în minte, aerul din odaie îngheţă. Urgia
era încă de faţă. Îl puteam simţi în oasele mele.
Îngrozit, aproape că am zburat afară din colibă,
dar Vraciul nu s-a clintit din loc, şi, de vreme ce
el a rămas, cum puteam eu să-l las singur şi să
nu mă întorc?
În clipa aceea, lumânarea s-a stins deodată, de
parcă flacăra fusese apucată între două degete
nevăzute, cufundându-ne în Întuneric, iar o voce
profundă se auzi din bezna desăvârşită de
dincolo de uşa bucătăriei. O voce care răsună
prin aer şi vibră de-a lungul pardoselii de piatră a
colibei, încât am putut-o simţi în picioare.
— Bine te-am găsit, Bătrâne. În sfârşit ne
întâlnim din nou. Te-am căutat. Ştiam că eşti pe
undeva prin apropiere.
— Da, şi acum m-ai găsit, zise Vraciul ostenit,
punând toiagul în podea şi sprijinindu-se cu
toată greutatea în el.
— Întotdeauna ai fost un băgăcios, nu-i aşa,
Bătrâne? Că te-ai amestecat o dată, mai
treacă-meargă, dar acum ai început să te
amesteci cam des. O să-l omor mai întâi pe băiat,
iar tu o să stai şi-o să te uiţi. Apoi, o să-ţi vină ţie
rândul.
O mână nevăzută m-a ridicat de la pământ şi
m-a trântit cu spatele de perete, atât de tare că
mi s-a tăiat respiraţia. Apoi a început apăsarea, o
forţă constantă, atât de mare că mi-am simţit
coastele gata să crape. Însă cel mai rău era să
simt cumplita apăsare de pe frunte şi mi-am
amintit de faţa păstorului, turtită şi sleită de
pietre. Eram mai mult decât îngrozit, fără să pot
face nicio mişcare, nici măcar să respir. Un văl
negru mi s-a aşternut pe ochi şi ultimul lucru pe
care l-am mai priceput a fost că Vraciul se
repezise în bucătărie, cu toiagul ridicat.

Cineva mă scutura blând de un umăr.


Am deschis ochii şi l-am văzut pe Vraci aplecat
deasupra mea. Zăceam întins pe podeaua
colibei.
— Eşti bine, băiete? Mă întrebă el îngrijorat.
Am dat din cap. Mă dureau toate coastele. La
fiecare respiraţie, simţeam câte un junghi
ascuţit. Dar respiram. Eram încă în viaţă.
— Ia, hai să vedem dacă te putem pune pe
picioare…
Sprijinit de Vraci, am izbutit să stau în picioare.
— Poţi să mergi?
Am dat din cap şi am făcut un pas înainte. Nu
mă simţeam prea sigur pe mine, dar puteam să
merg.
— Bun băiat.
— Îţi mulţumesc că m-ai salvat, am bâiguit eu.
Vraciul clătină din cap.
— Eu n-am făcut nimic, băiete. Urgia a dispărut
brusc, de parcă ar fi fost chemat. L-am văzut
luând-o în sus, pe deal. Arăta exact ca un norişor
negru care acoperă şi ultima stea. Cumplit măcel
a fost săvârşit aici, zise el, aruncând o privire la
grozăvia din colibă. Dar trebuie să plecăm cât de
repede putem. Mai întâi de toate, trebuie să ne
salvăm pe noi înşine. Om fi noi în stare să
scăpăm de Inchizitor, dar cu fata aceea pe
urmele noastre, Urgia se va afla mereu prin
preajmă şi puterile îi vor creşte necontenit.
Trebuie să ajungem la Heysham şi să aflăm cum
putem să învingem odrasla asta a iadului o dată
pentru totdeauna!
Cu Vraciul călăuză, am părăsit coliba şi am
continuat să coborâm dealul. Am mai sărit alte
două ziduri împrejmuitoare, până ce am putut
auzi şipotul unei ape curgătoare. Magistrul meu
se mişca acum cu mult mai repede, aproape la fel
de repede ca atunci când porniserăm din
Chipenden, aşadar am presupus că somnul îi
făcuse totuşi bine. În schimb pe mine mă dureau
toate mădularele şi făceam eforturi să nu cad, cu
sacul lui greu în mână.
Am dat peste o potecă abruptă, îngustă, de-a
lungul unui pârâu de munte, cu un curs lat de
apă, care se năpustea la vale sărind din stâncă în
stâncă.
— La vreo milă în jos, torentul acesta se varsă
într-un iezer, zise Vraciul, pornind să coboare pe
potecă. Dealurile se nivelează şi din iezer pornesc
două pâraie. Este întocmai ceea ce căutam noi.
L-am urmat, târâş-grăpiş. Părea să plouă mai
tare ca niciodată, iar pământul de sub picioare
era înşelător. O dată să fi alunecat şi-ai fi căzut
de-a dreptul în pârâu. M-am întrebat dacă Alice
era pe aproape şi dacă ea putea coborî pe o
cărare ca asta, la o palmă distanţă de o apă
curgătoare aşa năvalnică. Şi Alice era în
primejdie. Câinii i-ar fi putut amuşina urmele.
Cu tot zgomotul pârâului şi al ploii, puteam auzi
câinii de vânătoare; păreau să se apropie din ce
în ce mai mult. Deodată, am auzit ceva care m-a
îngheţat.
Un ţipăt!
Alice! M-am întors şi m-am uitat înapoi, pe
potecă, dar Vraciul m-a înşfăcat de braţ şi m-a
împins înainte.
— Nu putem face nimic, băiete! Mi-a strigat el.
Absolut nimic! Aşa că mergi mai departe!
Am făcut precum mi se poruncise, încercând să
nu iau în seamă sunetele care veneau de pe
costişa dealului din spatele nostru. Au fost
strigăte şi zbierete şi urlete mai înfiorătoare,
până când, treptat, totul s-a cufundat în tăcere şi
n-am mai auzit decât apa bolborosind. Cerul era
mult mai luminos acum şi, înaintea noastră, la
primele raze ale dimineţii, am putut vedea
undele palide ale iezerului întinzându-se printre
copaci.
Inima mi se strângea dureros gândindu-mă la ce
i se putuse întâmpla lui Alice. Nu merita una ca
asta.
— Mergi mai departe, băiete, repeta Vraciul.
Şi atunci am auzit ceva pe potecă în spatele
nostru – dar venind din ce în ce mai aproape.
Suna ca un animal care cobora în fugă spre noi.
Un câine mare.
Nu mi se părea drept! Eram atât de aproape de
iezer şi de cele două pâraie! Numai zece minute,
şi am fi fost în stare să îi facem pe câini să ne
piardă urma! Dar, spre marea mea mirare,
Vraciul nu-şi grăbi pasul. Ba dimpotrivă, păru să
încetinească. În cele din urmă se opri de-a
binelea şi mă împinse într-o parte a potecii; mă
întrebam dacă nu cumva rămăsese dintr-odată
fără puteri. Dacă aşa era, atunci se sfârşise totul
pentru noi.
M-am uitat la Vraci, nădăjduind că va scoate
ceva din sacul lui care să ne salveze. Dar nici n-a
cerut sacul. Câinele alerga acum către noi
mâncând pământul.
Totuşi, pe măsură ce se apropia, am observat
ceva ciudat la el. În primul rând că mai degrabă
scheuna, decât lătra îndârjit ca un câine de
vânătoare în plin atac. Iar ochii lui erau aţintiţi
mai degrabă înainte, decât asupra noastră. A
trecut pe lângă noi atât de aproape că, dacă aş fi
întins mâna, l-aş fi atins.
— Dacă nu mă înşel, este înnebunit de frică, zise
Vraciul. Păzea! Mai vine unul!
Şi acesta trecu, scheunând ca şi primul, cu
coada între picioare. Îndată după aceea, mai
veniră încă doi. Apoi, urmându-i îndeaproape, al
cincilea câine. Toţi fără să ne dea nicio atenţie, ci
năpustindu-se cu capul înainte pe poteca
noroioasă, drept în iezer.
— Ce s-a întâmplat? M-am întrebat eu cu glas
tare.
— O să aflăm îndată, zise Vraciul. Hai să
mergem!
Curând ploaia se opri şi ajunserăm la iezer. Era
destul de întins şi, în mare parte, liniştit. Dar
lângă noi, pârâul se vărsa în lac, azvârlindu-se
de pe o stâncă verticală, ca să-i învâltoreze
luciul, stârnind un tăvălug alb de apă. Am stat
puţin, uitându-ne la căderea de apă, unde crengi
de copaci, frunze şi, din când în când, chiar câte
un buştean rătăcit erau aruncate jos, în iezer.
Deodată, ceva mai mare lovi apa, cu un plescăit
puternic. A fost târât mult în adânc, dar a
reapărut la suprafaţă cam la vreo treizeci de paşi
în josul apei, după care a pornit, mânat de
curent, către malul dinspre apus al iezerului.
Arăta ca un corp de om.
M-am repezit spre malul lacului. Şi dacă era
Alice? Dar mai înainte să pot să mă arunc în apă,
Vraciul îmi puse mâna pe umăr şi mă strânse
tare.
— Nu este Alice, zise el blând. Corpul ăla e prea
mare. De altfel, cred că ea a chemat Urgia. Ce
altceva l-ar fi putut face pe demon să plece atât
de brusc de lângă noi? Cu Urgia de partea ei, o să
câştige orice luptă care se va isca în spatele
nostru. Mai bine mergem pe lângă lac, până în
capătul celălalt, şi ne uităm mai îndeaproape.
Am urmat malul arcuit până când, după vreo
câteva minute, stăteam pe malul dinspre apus,
sub ramurile unui sicomor uriaş, îngropaţi de-o
palmă în covorul de frunze uscate de la poalele
sale. Corpul neînsufleţit din apă era încă la
distanţă, dar se apropia. Nădăjduiam că Vraciul
are dreptate, că leşul era prea mare să fie al lui
Alice, dar era încă prea Întuneric ca să fiu sigur.
Şi dacă nu era al ei, atunci al cui era?
Am început să mă simt înfricoşat, dar nu
puteam face nimic decât să aştept, în vreme ce
bolta cerului se lumina treptat, iar leşul era adus
de apă din ce în ce mai aproape.
Încetul cu încetul, negura nopţii se destrămă şi
curând cerul era destul de luminos ca să putem
să ne dăm seama, fără umbră de îndoială, al cui
era acel corp.
Al Inchizitorului!
M-am uitat lung la trupul ce plutea pe iezer. Era
întins pe spate şi numai faţa era ieşită din apă.
Gura îi rămăsese deschisă, ca şi ochii. Pe faţa lui
albă de mort era întipărită groaza. Arăta de parcă
nu i-ar mai fi rămas niciun strop de sânge în
corp.
— A înecat destui nevinovaţi la viaţa lui, zise
Vraciul. Săraci, bătrâni, singuratici. Mulţi dintre
cei care munciseră din greu, toată viaţa lor, şi
meritau măcar un strop de pace şi de tihnă la
bătrâneţile lor, şi un dram de respect, de
asemenea. Iar acum, i-a venit rândul. A primit
exact ce-a meritat.
Ştiam că proba înecului pentru acuzaţii de
vrăjitorie era doar o superstiţie prostească, dar
nu puteam să nu bag de seamă faptul că
Inchizitorul plutea. Nevinovaţii se scufundau;
vinovaţii pluteau. Nevinovaţii, ca mătuşa lui
Alice, care murise de spaimă.
— Alice a făcut asta, nu-i aşa? Am zis eu.
Vraciul dădu din cap.
— Da, băiete. Unii ar zice că ea a făcut-o. Dar în
realitate a fost Urgia. Cu asta, s-au făcut două
invocări. Puterea lui asupra ei va creşte, şi tot ce
vede ea, vede şi el.
— N-ar trebui să ne continuăm drumul nostru?
Am întrebat eu nervos, Uitându-mă înapoi peste
lac, spre locul unde pârâul se arunca năvalnic în
el; alături, era poteca. Oamenii lui n-or să vină
până aici?
— Până la urmă, poate c-or să vină, băiete.
Bineînţeles, dacă mai are vreunul viaţă în el. Dar
ceva îmi spune că n-or să fie în stare să facă prea
multe, o vreme. Nu, eu aştept pe altcineva şi,
dacă nu mă înşel, iat-o că vine…
I-am urmărit privirea Vraciului către pârâu,
unde o siluetă măruntă a coborât poteca şi apoi a
stat, un timp, urmărind căderea de apă. Apoi
privirea lui Alice se întoarse către noi şi a început
să meargă de-a lungul lacului, în direcţia
noastră.
— Ţine minte, mă preveni Vraciul, Urgia vede
acum prin ochii ei. Îşi întăreşte forţele şi
abilităţile, aflându-ne slăbiciunile. Ia seama la ce
spui sau faci.

O parte din mine ar fi vrut să strige şi s-o anunţe


pe Alice să fugă cât încă mai putea. N-aveam de
unde să ştiu ce i-ar fi putut face acum Vraciul. O
altă parte din mine era deodată îngrozitor de
înfricoşată de ea. Dar ce puteam face? În adâncul
sufletului meu, ştiam că Vraciul era singura ei
speranţă. Cine altcineva ar fi putut s-o mai
scoată de-acum din ghearele Urgiei?
Alice se opri la malul apei, aşezându-se între
mine şi Vraci. Se uita ţintă spre trupul
Inchizitorului. Pe chip i se zugrăvise o expresie
de groază şi victorie, amestecate.
— Poţi să te uiţi mai bine, fato, zise Vraciul.
Studiază opera mâinilor tale pe îndelete. A
meritat?
Alice dădu din cap.
— Inchizitorul a primit ceea ce merita de mult,
zise ea cu hotărâre.
— Da, dar cu ce preţ? Întrebă Vraciul. Tu aparţii
din ce în ce mai mult Întunericului. Mai invocă o
dată Urgia şi-o să fii pierdută pe vecie.
Alice nu-i răspunse şi-am mai stat acolo multă
vreme în tăcere, doar uitându-ne la apă.
— Ei, băiete, zise Vraciul, mai bine ne vedem de
drum. Va trebui să se ocupe altcineva de mort,
pentru că noi avem treabă. Cât despre tine, fato,
o să vii cu noi, dacă îţi mai dai seama ce este bine
pentru tine. Da, acum mai bine asculţi cu
atenţie, pentru că ceea ce îţi propun eu este
singura ta nădejde, singura şansă pe care o vei
avea vreodată de a te elibera de monstrul acela.
Alice se uită în sus, cu ochii foarte mari.
— Ştii bine în ce primejdie ai intrat? Vrei să fii
liberă? Întrebă el.
Alice dădu din cap.
— Atunci, vino aici! Îi porunci el sever.
Alice se apropie supusă de el.
— Oriunde o să te afli tu, Urgia nu va fi prea
departe în urma ta, aşa că, deocamdată mai bine
vii cu mine şi cu băiatul. Mai degrabă descopăr
pe pielea mea unde este creatura aceea, decât s-o
ştiu cutreierând pe oriunde are chef prin
Comitat, îngrozindu-i pe oamenii cumsecade.
Aşa că ascultă-mă, şi ascultă-mă bine. De acum
încolo este important ca tu să nu vezi şi să nu
auzi nimic. În felul acesta Urgia nu va afla nimic
de la tine. Dar trebuie s-o faci de bunăvoie, ţine
seama. Dacă trişezi câtuşi de puţin, o să fie rău
de noi toţi.
Îşi deschise sacul şi începu să scotocească prin
el.
— Aceasta este o legătură pentru ochi, zise el,
ridicând o fâşie de pânză neagră, pentru ca Alice
s-o poată vedea. Vrei s-o porţi? Întrebă el.
Alice dădu din cap şi Vraciul îi întinse mâna
stângă cu palma desfăcută spre ea.
— Vezi astea? Zise el. Sunt dopuri de ceară
pentru urechile tale.
Fiecare dop avea un mic cui de argint cu floare
mare, învelit în ceară, ca să poată fi scos cu
uşurinţă.
Alice se uită la ele cu îndoială, dar apoi îşi aplecă
supusă capul, iar Vraciul îi vârî, uşor, în ureche
primul dop. După ce îi puse şi al doilea dop, îi
legă eşarfa neagră strâns la ochi.
Am pornit la drum, îndreptându-ne spre
nord-est, cu Alice călăuzită de către Vraci, care o
ţinea de braţ. Am sperat să nu ne întâlnim cu
nimeni pe drum. Ce ar fi zis lumea? Cu siguranţă
am fi atras atenţia multor nepoftiţi.
CAPITOLUL 19
MORMINTELE DE PIATRA
Era ziuă, aşadar nu aveam deocamdată de ce ne
teme de Urgie. Ca majoritatea creaturilor
Întunericului, în timpul zilei se ascundea sub
pământ. Iar cu Alice legată la ochi şi cu urechile
astupate, nu se mai putea uita prin ochii ei, nici
asculta ceea ce vorbeam. Nu avea să ştie unde ne
aflam.
Bănuiam că ne aşteaptă încă o zi de mers
obositor şi mă întrebam dacă vom ajunge la
Heysham înainte de căderea serii. Dar, spre
surprinderea mea, Vraciul ne conduse pe un
drum care ducea la o fermă mare, unde am
aşteptat la poartă, până când un bătrân fermier
veni şchiopătând la noi, sprijinindu-se într-un
baston. Pe chipul lui se citea o expresie
îngrijorată.
— Îmi pare rău, croncăni el. Îmi pare sincer rău,
dar nu s-a schimbat nimic. Dacă trebuie să-l
dau, va fi al tău.
Se părea că, în urmă cu cinci ani, Vraciul îl
scăpase pe omul acesta de un duh rău care-i
făcea necazuri şi încă nu-i plătise. Magistrul meu
îşi cerea acum plata, dar nu în bani.
În mai puţin de o jumătate de oră, călătoream
într-o căruţă trasă de unul dintre cei mai mari
cai din Comitat pe care-i văzusem vreodată;
căruţa o mâna fiul fermierului. La început, mai
înainte de a porni la drum, se uitase lung la Alice
legată la ochi, cu o expresie nedumerită pe faţă.
— Nu te mai holba la fată şi vezi-ţi de treaba ta!
Îl admonestă Vraciul, iar flăcăul îşi întoarse
repede ochii.
Părea foarte fericit să ne ducă pe noi, bucuros să
scape de corvezile sale vreo câteva ore, iar
curând treceam pe drumurile lăturalnice pe la
est de Caster. Vraciul o convinsese pe Alice să
stea culcată în căruţă şi o acoperise cu paie,
astfel încât să nu poată fi văzută de ceilalţi
drumeţi.

Fără îndoială că marele cal era obişnuit să tragă


o căruţă încărcată, căci numai cu noi trei în
spate, mergea la trap cu uşurinţa unui bătrân
alergător obişnuit să câştige întrecerile. În
depărtare puteam vedea oraşul Caster, cu
vechiul său castel. Multe vrăjitoare muriseră şi
aici, după un lung proces de judecată, dar lumea
din Caster nu ardea vrăjitoarele, ci le spânzura.
Aşadar, ca să folosesc una din expresiile
marinăreşti ale tatei, „am virat în larg” şi,
curând, eram dincolo de el şi treceam pe un pod
peste râul Lune, după care ne-am schimbat
direcţia spre sud-vest, către Heysham.
Am stabilit cu băiatul fermierului să ne aştepte
la capătul drumului care înconjura satul.
— O să ne întoarcem pe la asfinţit, zise Vraciul.
Nu-ţi face griji. O să vezi că a meritat osteneala.
Am urcat pe un drumeag îngust panta unui
deal, cu o biserică veche şi un cimitir pe partea
dreaptă. Acolo, pe costişa aceea adăpostită de
vânt, totul era încremenit şi tăcut, iar copaci
seculari înalţi umbreau lespezile mormintelor.
Dar când am trecut de o poartă, urcând mai sus,
pe stânca din vârf, am fost întâmpinaţi de o briză
puternică şi de vuietul mării. Înaintea noastră
erau ruinele unei mici capele de piatră, cu numai
trei pereţi rămaşi în picioare. Ne aflam chiar în
vârful vârfului şi, la picioarele noastre, am văzut
un golf, cu o plajă de nisip aproape înghiţită de
flux, şi valurile mării spărgându-se de un mic
promontoriu, ceva mai departe.
— În mare parte, ţărmurile vestice sunt plate,
zise Vraciul, iar acesta este cel mai înalt din tot
Comitatul. Se spune că aici au debarcat primii
oameni care au populat Comitatul. Veneau
dintr-o ţară îndepărtată, de la apus, iar bărcile
lor s-au lovit cu fundul de recifele de dedesubt.
Urmaşii lor au construit această capelă.
Zicând acestea, a făcut semn către ea şi, chiar
lângă ruine, am văzut mormintele de piatră.
— Nu mai sunt altele la fel nicăieri în Comitat,
zise Vraciul.
Chiar pe buza falezei abrupte, era un şir de şase
sicrie, cioplite într-o uriaşă lespede de piatră,
fiecare având forma unui trup de om şi un capac
de piatră care intra într-un şănţuleţ de îmbinare,
închizându-le perfect. Aveau diferite forme şi
mărimi, dar în general erau mici, parcă dăltuite
pentru nişte copii, şi erau mormintele a şase
oameni din Poporul Mic. Cei şase fii ai regelui
Heys.
La căpătâiul fiecărui mormânt era o scobitură
pătrată. Vraciul îngenunche lângă cel mai
apropiat şi îşi plimbă degetul pe conturul
scobiturii. Apoi îşi răşchiră degetele mâinii
stângi. Deschiderea palmei sale acoperea în
întregime scobitura.
— Ei, la ce or fi folosit oare astea? Murmură el în
barbă.
— Cât de înalţi erau oamenii din Poporul Mic?
Am întrebat eu.
Mormintele erau de mărimi diferite şi,
privindu-le acum mai de aproape, am văzut că
nu erau chiar atât de mici cum crezusem la
început.
În loc de răspuns, Vraciul îşi deschise sacul şi
scoase un metru de tâmplărie. Îl desfăcu şi
măsură mormântul.
— Ăsta are aproape cinci picioare lungime,
anunţă el, şi aproape treisprezece inci şi
jumătate lăţime la mijloc. Dar Poporul Mic
obişnuia să îngroape lângă mort şi unele dintre
lucrurile care îi aparţinuseră, ca să le folosească
pe lumea cealaltă. Doar câţiva depăşeau cinci
picioare înălţime, cei mai mulţi erau mult mai
scunzi. Cu trecerea anilor, fiecare generaţie a
crescut mai mult, pentru că se făceau căsătorii
între ei şi invadatorii de pe mare. Aşadar, spiţa
lor nu s-a stins cu adevărat. Sângele lor încă mai
curge prin venele noastre.
Vraciul se întoarse către Alice şi, spre
surprinderea mea, îi dezlegă ochii. Apoi, îi scoase
şi dopurile din urechi, punându-le, împreună cu
eşarfa, înapoi în sacul lui. Alice clipi des şi apoi
se uită în jurul ei. Nu părea prea fericită.
— Lui nu-i place aici, se plânse ea. Ceva nu e în
regulă. Se simte rău.
— Serios, fato? Zise Vraciul. Ei bine, ăsta este
cel mai interesant lucru pe care l-ai spus toată
ziua. Şi este ciudat, pentru că eu socotesc locul
acesta cu adevărat plăcut. Nimic nu se compară
cu o gură înviorătoare de aer de mare!
Pe mine nu părea să mă învioreze. Briza se
stinsese şi acum fuioare de ceaţă şerpuiau
dinspre mare spre uscat. Începuse să se facă frig.
În mai puţin de o oră avea să se însereze. Ştiam
ce voia să spună Alice. Era un loc pe care mai
bine îl ocoleai după apusul soarelui. Puteam
simţi deja o vizită şi nu mi se părea prea
prietenoasă.
— Ne pândeşte ceva de pe lumea cealaltă, de
undeva de aproape, i-am spus eu Vraciului.
— Hai să ne aşezăm colo şi să-i dăm timp să se
obişnuiască puţin cu noi, zise Vraciul. În niciun
caz n-am vrea s-o speriem…
— Este stafia lui Naze? Am întrebat eu.
— Nădăjduiesc, băiete! Nădăjduiesc să fie chiar
ea. Dar o să aflăm repede. Ai doar puţină
răbdare.
Ne-am aşezat pe un tăpşan înierbat la o
oarecare distanţă, în timp ce lumina zilei se
împuţina. Neliniştea mea creştea cu fiecare clipă.
— Ce-o să facem când se întunecă de tot? L-am
întrebat pe Vraci. N-o să apară Urgia? Acum,
dacă i-ai scos legătura de la ochi lui Alice, o să
ştie unde ne aflăm.
— Eu cred că suntem destul de în siguranţă aici,
băiete, zise Vraciul. Acesta este probabil singurul
loc din Comitat de care trebuie să se ţină
departe. Aici s-a făcut ceva şi, dacă nu greşesc,
Urgia n-o să se apropie la mai mult de o milă de
acest loc. Poate că ştie unde suntem, dar asta
nu-l ajută cu nimic. Am dreptate, fato?
Alice se înfioră şi dădu din cap.

— Încearcă să-mi vorbească, da. Însă vocea lui


este foarte slabă şi îndepărtată. Nu poate nici
măcar să între în capul meu.
— Este întocmai cum am sperat, zise Vraciul.
Asta înseamnă că n-am bătut drumul până aici
de pomană.
— Îmi cere să plec numaidecât de aici. Vrea să
mă duc la el…
— Şi asta vrei şi tu?
Alice clătină din cap şi se cutremură.
— Mă bucur să aud asta, fato, pentru că, după
următoarea hrănire, cum ţi-am mai spus, nimeni
nu va mai fi în stare să te ajute. Unde este el
acum?
— Adânc sub pământ. Într-o grotă întunecată şi
umedă. A găsit câteva oase, dar îi e foame şi
oasele nu-i sunt de ajuns.
— Bine! A venit timpul să trecem la treburile
noastre. Voi doi găsiţi-vă un loc de odihnă, la
adăpost, printre zidurile astea, zise Vraciul şi ne
făcu semn spre ruinele capelei. Încercaţi să
dormiţi puţin, în timp ce eu voi sta de pază aici,
lângă morminte.
N-am protestat şi ne-am ghemuit jos, pe iarbă,
printre dărâmăturile capelei. Din pricina zidului
lipsă, încă îl mai puteam vedea pe Vraci, la
morminte. Am crezut că o să se aşeze şi el, dar a
rămas în picioare, cu mâna stângă sprijinită pe
toiag.
Eram frânt de oboseală şi n-a trecut mult până
am adormit. Dar m-am trezit brusc. Alice mă
zgâlţâia de umăr.
— Ce s-a întâmplat? Am întrebat.
— Îşi pierde vremea aici, zise Alice, arătând spre
Vraciul care acum se ghemuise printre
morminte. Dă târcoale ceva, dar e dincolo,
aproape de gard.
— Eşti sigură?
Alice dădu din cap.
— Du-te tu şi spune-i. Dacă vine din partea
mea, n-o să-i placă.
Am luat-o către Vraci şi l-am strigat:
— Domnule Gregory!
Nu s-a clintit şi m-am întrebat dacă nu cumva
adormise, stând aşa, pe vine. Însă, foarte încet,
s-a ridicat şi s-a întors pe jumătate spre mine,
ţinându-şi picioarele nemişcate.
Erau câteva spărturi în nori, dar acele petice
luminate de stele nu erau de ajuns ca să-i
desluşesc chipul Vraciului. Apărea doar ca o
umbră întunecată sub gluga pelerinei sale.
— Alice zice că dă ceva târcoale colo, în spate,
lângă gard, i-am spus eu.
— Ştie ea, mormăi Vraciul. Atunci, hai să
mergem să aruncăm o privire.
Ne-am întors către gard. Pe când ne apropiam,
se făcu parcă mai frig, aşa că am ştiut că Alice
avea dreptate. Exista un soi de spirit care stătea
la pândă, în apropiere.
Vraciul arătă în jos, apoi deodată se lăsă în
genunchi, trăgând de smocurile lungi de iarbă.
Am îngenuncheat şi eu şi-am început să-l ajut.
Am dezvelit astfel alte două lespezi de mormânt.
Una era de aproape cinci picioare lungime, dar
cealaltă era doar pe jumătatea ei. Era cel mai mic
mormânt dintre toate.
— Aici a fost îngropat cineva prin venele căruia a
curs sângele strămoşesc pur, zise Vraciul. Din
acesta va veni puterea. Pe acesta îl căutam. Şi va
fi într-adevăr stafia lui Naze! Dă-te puţin mai
înapoi, băiete. Stai deoparte.
— Nu pot rămâne să ascult şi eu? L-am întrebat.
Vraciul clătină din cap.
— N-ai încredere în mine? M-am mirat eu.
— Tu ai încredere în tine? Îmi răspunse el.
Pune-ţi întrebarea asta! Pentru început, cred că
va fi mai uşor de înduplecat să se arate, dacă va
fi numai unul dintre noi de faţă. Oricum, e mai
bine pentru tine să nu auzi ce urmează. Urgia
poate citi gândurile, mai ţii minte? Ai destulă
tărie să-l împiedici să le citească pe ale tale? Nu-i
putem îngădui să ştie că am dat de fir, că avem
un plan, că îi cunoaştem slăbiciunea. Când intră
în visele tale, scociorându-ţi prin creier după
indicii şi planuri, mai ai încredere în tine că n-ai
să-i dezvălui nimic?
Nu eram sigur.
— Eşti un băiat curajos, cel mai curajos care a
fost vreodată în ucenicie la mine. Dar eşti numai
atât, un ucenic, şi nu trebuie să pierdem din
vedere acest lucru. Aşadar, dă-te înapoi! Zise el,
făcându-mi semn să plec.
Am făcut cum mi se spusese şi mi-am târşit
picioarele, fără tragere de inimă, înapoi la capelă.
Alice dormea, aşa că m-am aşezat lângă ea,
pentru câteva clipe, dar nu m-am putut linişti.
N-aveam stare, pentru că muream să ştiu şi eu
ce avea să povestească stafia lui Naze despre el
însuşi. Cât despre temerea Vraciului că Urgia îmi
putea scotoci prin minte în timpul somnului, pe
mine nu mă îngrijora prea tare. Aici eram la
adăpost de Urgie, şi dacă Vraciul avea să afle
ceea ce avea nevoie să ştie, până mâine seară
totul avea să fie pierdut pentru Urgie.
Aşadar, am plecat din nou dintre ruine şi m-am
furişat de-a lungul zidului cel mai apropiat de
Vraci. Nu era prima oară când nesocoteam
porunca magistrului meu, dar era prima oară
când erau atât de multe în joc. M-am aşezat,
lipindu-mă cu spatele de zid, şi am aşteptat. Dar
nu foarte mult. Chiar de la distanţa aceea, am
început să mă simt foarte înfrigurat şi să tremur.
Cineva de pe tărâmul morţilor se apropia, dar era
oare stafia lui Naze?
O slabă aură luminoasă începu să apară
deasupra celui mai mic dintre cele două
morminte. Nu avea o formă chiar omenească,
mai mult o coloană de lumină ce abia îi ajungea
Vraciului până la genunchi. Imediat l-am auzit
începând să-i pună întrebări. Aerul era îngheţat
şi, cu toate că Vraciul vorbea pe un ton reţinut,
puteam auzi fiecare cuvinţel pe care îl spunea.
— Vorbeşte! A zis Vraciul. Vorbeşte, îţi
poruncesc!
— Lasă-mă în pace! Lasă-mă să mă odihnesc!
Veni răspunsul.
Deşi Naze murise de tânăr, în floarea tinereţii
sale, glasul stafiei suna ca al cuiva foarte bătrân.
Cârâia şi scrâşnea şi părea cât se poate de sătul
de toate cele. Dar asta nu însemna neapărat că
nu putea fi chiar stafia lui. Vraciul îmi spusese
că stafiile nu vorbesc cum au făcut în viaţă. Ele
comunică direct cu mintea ta şi de aceea poţi s-o
înţelegi şi pe a unuia care a trăit cu mulţi ani în
urmă; a unuia care a vorbit o limbă cu totul
diferită de a ta.
— Numele meu este John Gregory, şi sunt al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, zise Vraciul,
ridicându-şi glasul. Am venit aici să fac ceea ce
ar fi trebuit să fie făcut de mult, şi anume să-i
pun capăt prăpădului Urgiei şi să-ţi redau, în
sfârşit, pacea. Dar sunt câteva lucruri pe care
trebuie să le ştiu. Întâi, trebuie să-mi spui
numele tău!
Se scurse o lungă tăcere şi am crezut că stafia
n-avea de gând să-i mai răspundă, dar, în cele
din urmă, vorbi.
— Sunt Naze, cel de-ai şaptelea fiu al lui Heys.
Ce vrei să ştii?
— A sosit timpul să terminăm o dată pentru
totdeauna cu nenorocirea aceasta, zise Vraciul.
Urgia este liberă şi, curând, îşi va redobândi
întreaga putere şi va ameninţa întregul pământ.
Trebuie nimicit. De aceea am venit la tine, să aflu
cum. Cum l-ai legat tu în catacombe? Cum poate
fi ucis? Poţi să-mi spui?
— Eşti puternic? Scrâşni vocea lui Naze. Poţi
să-ţi închizi mintea şi să împiedici Urgia să-ţi
citească gândurile?
— Da, pot să fac asta, zise Vraciul.
— Atunci poate că e o rază de speranţă. O să-ţi
spun ce am făcut eu. Cum l-am legat eu pe Urgie.
Mai întâi, am făcut un pact, dându-i să bea din
sângele meu. El putea să mai bea de încă trei ori,
iar, drept răsplată, de trei ori trebuia să asculte
de poruncile mele. În cel mai adânc cotlon al
catacombelor din Priestown este o cameră
mortuară, unde se află urnele cu cenuşa
strămoşilor noştri, descoperitorii şi întemeietorii
poporului nostru. În camera aceea am chemat
Urgia şi i-am dat să bea sângele meu. În schimb,
m-am arătat un stăpân care i-a dat de îndeplinit
porunci foarte aspre.
Prima oară i-am cerut Urgiei să nu se mai
întoarcă niciodată în tumulii de aici şi să stea
departe de această bucată de pământ, unde sunt
înmormântaţi tatăl şi fraţii mei, pentru că voiam
ca ei să se odihnească în pace. Urgia a gemut
îngrozită, pentru că tumulii aceştia erau sălaşul
cel mai drag inimii sale, unde putea să-şi
petreacă toată ziulica strângând în braţe oasele
morţilor şi sugând şi ultimele amintiri pe care le
mai păstraseră în ele. Dar pactul era pact şi
n-avea ce-i face, trebuia să se supună. Când
l-am chemat a doua oară, l-am trimis în toate
colţurile pământului să adune cunoaştere, şi a
fost plecat o lună şi o zi, dându-mi astfel tot
răgazul de care aveam nevoie.
Căci, între timp, mi-am pus oamenii la muncă,
să făurească şi să şlefuiască Poarta de Argint.
Dar nici măcar când s-a întors, Urgia n-a aflat
nimic despre toate acestea, pentru că mintea
mea era puternică şi îmi puteam ţine gândurile
ascunse.
După ce i-am dat să bea din sângele meu pentru
ultima oară, i-am adus la cunoştinţă Urgiei ceea
ce îi ceream, strigându-i răspicat preţul pe care
trebuia să-l plătească.
„Să fii legat de locul acesta!” i-am poruncit eu.
„Să fii închis în rărunchii catacombelor, fără
nicio cale de ieşire.
Dar, pentru că n-aş vrea ca vreo făptură, oricât
de vătămătoare, să îndure o pedeapsă fără măcar
un licăr de speranţă, uite, am pus o Poartă de
Argint. Dacă vreodată va fi cineva atât de neghiob
încât să deschidă acea poartă în prezenţa ta, poţi
trece prin ea şi să-ţi recapeţi libertatea. În orice
caz, dacă, după aceea, te mai întorci vreodată în
locurile acestea, o să fii legat aici pentru vecie!”
Aşa mi-a impus blândeţea inimii mele şi de
aceea legarea demonului n-a fost desăvârşită
cum ar fi putut să fie. De-a lungul vieţii mele am
simţit totdeauna o mare milă pentru ceilalţi. Unii
consideră asta o slăbiciune şi, iată, în cazul de
faţă, s-a dovedit că ei au avut dreptate. Căci
n-am putut să osândesc nici măcar Urgia la
temniţă pe vecie, fără să-i ofer barem o slabă
şansă de a scăpa.
— Mi-ai spus destul, zise Vraciul. Acum o să
termin eu lucrarea. Dacă îl vom putea ademeni
înapoi acolo, va fi legat pe vecie! Ăsta este un
început. Dar cum poate fi ucis? Poţi să-mi spui
asta? Demonul acesta este acum atât de
vătămător încât doar legatul nu mai este de
ajuns. Trebuie să-l nimicesc.
— În primul rând, trebuie să se întrupeze, să fie
din carne şi sânge. În al doilea rând, trebuie să se
afle în mijlocul catacombelor. În al treilea rând,
inima trebuie să-i fie străpunsă cu o lamă de
argint. Numai dacă sunt îndeplinite toate cele
trei condiţii, Urgia va pieri definitiv. Dar este o
mare primejdie pentru cei care încearcă asta. La
moartea lui, Urgia va elibera atât de multă
energie, încât ucigaşul său aproape sigur va
muri.
Vraciul scoase un oftat adânc.
— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai împărtăşit
această taină, îi zise el stafiei. O să fie greu, dar
trebuie făcut, oricât ar costa. Însă misiunea ta
este acum încheiată. Mergi în pace! Poţi trece
pragul, spre lumea cealaltă!
Drept răspuns, stafia lui Naze gemu atât de
adânc, încât mi se zburli părul de pe ceafă. Era
un geamăt plin de suferinţă.
— Nu va fi pace pentru mine, se jelui stafia cu
glas frânt. Nu va fi pace până când Urgia nu va
pieri…
Şi, cu aceste cuvinte, micuţa coloană de lumină
se stinse. Fără să pierd nicio clipă, am luat-o
înapoi pe lângă zid şi m-am strecurat din nou în
capela ruinată. După câteva momente, Vraciul
veni înăuntru, se aşeză pe iarbă şi închise ochii.
— Trebuie să mă gândesc serios la câteva
lucruri, şopti el.

Eu n-am spus nimic. Dintr-odată m-am simţit


vinovat că trăsesem cu urechea la discuţia lui cu
stafia lui Naze. Acum ştiam prea mult. Mi-era
teamă că, dacă îi mărturisesc, o să mă trimită să
înfrunt singur Urgia.
— O să-ţi explic de cum se crapă de ziuă, şopti
el. Dar, deocamdată, încearcă să dormi. Nu e
bine să părăsim locul acesta până ce soarele nu
va fi sus pe cer!

Spre surprinderea mea, am dormit chiar bine.


Cu puţin înainte de răsărit, am fost trezit de un
râcâit ciudat. Era Vraciul care îşi ascuţea lama
cu arc din vârful toiagului său, cu o piatră de
tocilă pe care o scosese din sac. Muncea fără
grabă, încercându-i din când în când tăişul cu
degetul. În cele din urmă fu mulţumit, căci se
auzi un declic şi lama intră repede înapoi în
toiag.
M-am ridicat greoi în picioare şi mi-am întins
oasele, câteva clipe, în vreme ce Vraciul se
aplecase, îşi dezlegase sacul şi scotocea după
ceva înăuntru.
— Acum ştiu exact ce să fac, zise el. Putem
înfrânge Urgia. Este cu putinţă, dar o să fie cea
mai grea misiune pe care am avut-o de îndeplinit
vreodată. Dacă dau greş, n-o să ne ierte pe
niciunul.
— Ce trebuie făcut? Am întrebat eu,
simţindu-mă foarte prost, pentru că ştiam deja.
El n-a răspuns, ci, trecând pe lângă mine, s-a
dus la Alice, care şedea îmbrăţişându-şi
genunchii.
I-a legat din nou eşarfa la ochi şi i-a vârât primul
dop de ceară în ureche.
— Acum, şi celălalt, dar mai înainte, ascultă-mă
bine, fato, pentru că este important, zise el. Când
o să-ţi scot astea, diseară, o să-ţi vorbesc
numaidecât şi tu va trebui să faci precum îţi
spun eu, imediat şi fără alte întrebări. Înţelegi?
Alice dădu din cap şi el îi potrivi şi-al doilea dop.
Încă o dată, Alice nu mai putea nici vedea, nici
auzi. Iar Urgia nu avea să afle ce ne pregăteam să
facem sau încotro aveam să mergem. Cel puţin
dacă nu izbutea, cumva, să-mi citească mie
gândurile. Am început să mă simt foarte
neliniştit pentru ceea ce făcusem. Ştiam prea
multe.
— Acuma, zise Vraciul, întorcându-se către
mine, o să-ţi spun un lucru care n-o să-ţi placă.
Trebuie să ne întoarcem la Priestown. Înapoi la
catacombe.
Apoi s-a întors pe-un călcâi şi, apucând-o pe
Alice de braţul stâng, a condus-o către locul
unde băiatul fermierului cu căruţa şi calul încă
ne mai aştepta.
— Trebuie să ajungem la Priestown cât poate
calul să ne ducă de repede, zise Vraciul.
— De-asta nu mi-a spus nimeni nimic, zise
băiatul. Tata mă aşteaptă înapoi până-n prânz.
Avem multă treabă.
Vraciul îi întinse o monedă de argint.
— Uite, ia asta. Dacă ne duci acolo mai înainte
de a se însera, mai primeşti una. Nu cred că tatăl
tău se va supăra prea tare. Îi place să-şi numere
banii.
Vraciul o ajută pe Alice să se întindă la
picioarele noastre şi o acoperi din nou cu paie, ca
să nu fie văzută de niciun om cu care ne-am fi
întâlnit, şi-am pornit la drum. La început, am
trecut pe la marginea oraşului Caster, dar apoi,
în loc s-o luăm înapoi către dealuri, am cotit spre
drumul principal ce ducea direct la Priestown.
— N-o să fie primejdios să ne întoarcem acolo pe
lumină? Am întrebat eu, plin de îngrijorare.
Drumul este foarte circulat şi o să trecem pe
lângă o mulţime de căruţe şi călători. Dacă ne
recunosc oamenii Inchizitorului?
— N-o să spun acuma că nu e primejdios, zise
Vraciul. Dar cei care ne caută sunt probabil
ocupaţi cu aducerea mortului la poalele
dealurilor. Fără îndoială că-l vor aduce la
Priestown pentru înmormântare, dar asta nu va
avea loc decât mâine; până atunci, se va sfârşi
totul şi o să fim pe drum. Fireşte, trebuie să mai
punem la socoteală şi furtuna. Oamenii cu capul
pe umeri vor sta în casele lor, la adăpost de
ploaie.
M-am uitat la cer. Spre miazăzi se strângeau
norii, dar nu mi se păreau ameninţători. Când
i-am spus părerea mea, Vraciul a zâmbit.
— Mai ai încă multe de învăţat, băiete, zise el.
Asta o să fie cea mai grozavă furtună pe care ai
văzut-o vreodată.
— După atâta ploaie, crezusem că am merita
câteva zile de vreme bună, m-am plâns eu.
— Fără îndoială c-am merita, băiete. Dar nu are
nici pe departe o cauză naturală. Dacă nu mă
înşel prea tare, a fost chemată de Urgie, la fel
cum a chemat şi vântul să-mi dea casa peste
cap. Este încă o dovadă despre cât de puternic a
devenit. Se ajută de furtună ca să-şi arate mânia
şi ciuda că nu-i în stare s-o folosească pe Alice
după cum vrea. Ei, dar asta e bine pentru noi:
cât timp se concentrează la furtună, n-o să ne
dea prea multă atenţie, mie şi ţie. Ceea ce ne va
ajuta ca să intrăm în oraş fără probleme.
— De ce trebuie să mergem neapărat la
catacombe ca să ucidem Urgia? Am întrebat eu,
socotind că-mi va spune ceea ce deja ştiam şi că,
în acest fel, nu mai trebuia să mă prefac.
— Doar pentru cazul în care dau greş, băiete.
Cel puţin, odată atras înapoi acolo, cu Poarta de
Argint încuiată, Urgia va fi din nou prins în
capcană. De data aceasta pentru totdeauna.
Asta mi-a spus stafia lui Naze. Astfel, chiar dacă
nu izbutesc să-l nimicesc, barem o să aduc
lucrurile la starea lor de dinainte. Şi acum gata
cu întrebările. Am nevoie de puţină tihnă, ca să
mă pregătesc pentru ce urmează să fac…
N-am mai vorbit până ce am ajuns în
împrejurimile oraşului Priestown. Între timp,
cerul se făcuse negru ca antracitul, spintecat de
marile zigzaguri ale fulgerelor, în vreme ce
bubuiturile de tunet explodau aproape drept
deasupra creştetelor noastre. Ploaia curgea drept
şi deasă ca o pânză, udându-ne până la piele, iar
eu eram leoarcă şi nu mă simţeam deloc bine.
Îmi părea rău pentru Alice, fiindcă ea tot mai
stătea întinsă pe fundul căruţei, în care acum
băltea aproape de un deget apa. Trebuie să fi fost
într-adevăr foarte neplăcut să nu poţi să vezi ori
să auzi, să nu ştii încotro te duci sau când
urmează să se încheie călătoria.
În ceea ce mă priveşte, călătoria avea să se
sfârşească mult mai curând decât m-aş fi
aşteptat. La marginea oraşului, când am ajuns la
ultima răscruce, Vraciul i-a strigat băiatului
fermierului să oprească.
— Aici tu te dai jos, zise el, uitându-se sever la
mine.
M-am holbat la el uluit. Ploaia îi picura de pe
vârful nasului şi i se scurgea prin barbă, dar nici
n-a clipit, ci a continuat să mă privească
ameninţător.
— Vreau să te întorci la Chipenden, zise el,
arătând spre drumul îngust, plin de hârtoape,
care ducea spre nord-vest. Te duci la bucătărie
şi-i spui duhului ăluia al meu că eu s-ar putea să
nu mă mai întorc. Spune-i că, dacă aşa o să se
întâmple, va trebui să ţină casa în bună stare
până o să fii tu gata. S-o păzească bine până ce-ţi
vei termina tu ucenicia şi vei fi potrivit s-o preiei.
După asta, te duci la nord de Caster şi-l cauţi pe
Billy Arkwright, vraciul ţinutului. E cam tipicar,
dar e foarte cinstit şi o să te pregătească în
următorii patru ani sau pe-aproape. La sfârşit, o
să fie nevoie să te întorci la Chipenden şi să
studiezi mult mai mult. Trebuie să te cufunzi cu
sârguinţă în cărţile acelea, ca să compensezi
faptul că nu voi fi acolo să te pregătesc chiar eu.
— De ce? Ce s-a întâmplat? De ce n-o să te mai
întorci? Am întrebat eu.
Era o altă întrebare la care cunoşteam deja
răspunsul.
Vraciul clătină din cap mâhnit.
— Pentru că există o singură cale sigură de a
scăpa de Urgie şi s-ar putea să plătesc cu viaţa
mea. Şi cu a fetei, de asemenea, dacă nu mă
înşel. Este trist, băiete, dar trebuie s-o facem.
Poate că, într-o zi, peste ani şi ani, o să fii pus şi
tu în faţa unei astfel de îndatoriri. Eu sper să nu,
dar se mai întâmplă, uneori. Magistrul meu a
murit făcând ceva asemănător, iar acum este
rândul meu. Istoria se repetă şi, dacă se repetă,
trebuie să fim gata să ne jertfim vieţile. Este în
natura îndeletnicirii noastre, aşa că mai bine te
obişnuieşti de pe acum.
Mă întrebam dacă Vraciul se gândea la blestem.
Oare se aştepta să moară din pricina lui? Dacă el
murea, atunci n-ar mai fi fost nimeni s-o apere
pe Alice, care rămânea acolo, la cheremul Urgiei.

— Dar Alice? Am protestat eu. Lui Alice nu i-ai


spus ce urmează să se întâmple! Ai înşelat-o!
— A trebuit. Fata este probabil mult prea prinsă
ca să mai poată fi salvată. E spre binele ei. Cel
puţin spiritul ei va fi liber. E mai bine aşa, decât
să fie legată de creatura aceea oribilă.
— Te rog, lasă-mă să vin cu dumneata. Lasă-mă
să fiu de ajutor.
— Cea mai bună cale în care poţi să fii de ajutor
este să faci ce-ţi spun eu! Zise Vraciul
nerăbdător şi, apucându-mă de mână, mă
îmbrânci din căruţă.
Mi-am pierdut echilibrul şi-am căzut în
genunchi. Când m-am ridicat în picioare, căruţa
pornise deja şi Vraciul nu s-a mai uitat înapoi.
CAPITOLUL 20
SCRISOAREA MAMEI
Am aşteptat până când căruţa aproape că
dispăruse din vedere şi am luat-o după ea, cu
răsuflarea tăiată de suspinele care mi se opreau
în gât. Nu ştiam ce trebuia să fac, dar nu puteam
îndura gândul la ceea ce mă aştepta. Vraciul
părea să se fi resemnat cu moartea lui, iar biata
Alice nici nu ştia ce urma să i se întâmple.
Nu prea aveam motive să mă tem că o să fiu
văzut – continua să plouă torenţial, iar norii
negri de deasupra întunecaseră pământul de-ai
fi zis că era miezul nopţii. Dar simţurile Vraciului
erau ascuţite şi, dacă m-aş fi apropiat prea mult,
ar fi ştiut-o imediat. Aşadar ba alergam, ba
mergem la pas, păstrând distanţa, dar încă
izbutind să mai zăresc pentru o clipă căruţa, din
când în când. Străzile din Priestown erau pustii
şi, în pofida ploii, chiar şi când căruţa se
îndepărta binişor de mine, tot mai puteam auzi
tropăitul copitelor şi hurducăielile roţilor căruţei
pe caldarâm.
Curând, turla văruită începu să apară pe
deasupra acoperişurilor, întărindu-mi bănuielile
despre direcţia şi destinaţia Vraciului. După cum
mă aşteptasem, se îndrepta către casa bântuită,
cu pivniţa care se deschidea spre catacombe.
În clipa aceea am simţit ceva foarte ciudat. Nu
era obişnuita senzaţie de frig, care mă amorţea şi
care îmi vestea apropierea vreunei făpturi de-a
Întunericului. Nu, aceasta de acum era mai mult
ca un mic sloi de gheaţă intrat brusc în capul
meu. Nu mai simţisem niciodată ceva
asemănător, totuşi avertismentul acesta mi-a
fost de ajuns. Am ghicit ce anume era şi am
izbutit să-mi limpezesc mintea, cu puţin înainte
ca Urgia să vorbească.
— Te-am găsit, în sfârşit!
Instinctiv m-am oprit şi am închis ochii. Chiar
dacă mi-am dat seama că n-ar fi avut cum să
vadă prin ei, eu tot i-am ţinut închişi. Vraciul îmi
spusese că Urgia nu vedea lumea aşa cum o
vedeam eu. Deşi ar fi putut să te găsească,
întocmai ca un păianjen legat de prada sa
printr-un fir de mătase, tot n-ar fi ştiut unde te
afli. Prin urmare, trebuia s-o ţin tot aşa. Orice ar
fi văzut ochii mei, ar fi fost cernut de gândurile
mele şi, în scurtă vreme, Urgia ar fi început să
cerceteze împrejurimile prin ei. Ar fi fost în stare
să găsească semne după care să ştie că eram în
Priestown.
— Unde eşti, băiete? Ai putea să-mi spui. Mai
devreme sau mai târziu tot o să aflu. Poţi să-mi
spui de bunăvoie sau silit. Tu alegi…
Sloiul de gheaţă creştea şi tot capul meu
amorţise. Asta m-a făcut să mă gândesc din nou
la fratele meu James şi la fermă. La cum mă
alergase, în iarna aceea, şi îmi umpluse urechile
cu zăpadă.
— Sunt pe drumul către casă, am minţit eu. Mă
întorc la familia mea, să mă odihnesc.
În timp ce vorbeam, mi-am închipuit cum intru
în curtea fermei, cu Dealul Spânzuraţilor abia
vizibil la orizont, prin beznă. Câinii începuseră să
latre şi eu mă apropiam de uşa din spate,
plescăind prin noroi, cu ploaia bătându-mi în
faţă.
— Unde e Bătrânul? Spune-mi. Unde se duce cu
fata?
— Înapoi la Chipenden, am zis eu. Se duce s-o
închidă pe Alice într-un puţ. Am încercat să-l
conving să n-o facă, dar n-a vrut să asculte. Aşa
procedează el întotdeauna cu o vrăjitoare.
Mi-am închipuit cum mă opintesc să deschid
uşa din spate şi cum intru în bucătărie.
Draperiile erau trase şi lumânarea de ceară de
albine era aprinsă în sfeşnicul de alamă de pe
masă. Mama şedea în balansoarul ei. Când am
intrat, ea şi-a ridicat ochii şi mi-a zâmbit.
Imediat Urgia a dispărut şi frigul a început să se
risipească. Nu-l oprisem de a-mi citi gândurile,
dar îl păcălisem. Reuşisem! Câteva clipe mai
târziu, entuziasmul meu pieri. Oare o să mă mai
viziteze o dată? Sau, mai rău de atât, o să facă o
vizită familiei mele?
Am deschis ochii şi-am rupt-o la fugă spre casa
bântuită. După câteva minute, auzeam din nou
zgomotul căruţei şi am început iarăşi ba să merg
la pas, ba să alerg.
În cele din urmă, căruţa se opri, dar aproape
imediat porni din nou şi m-am pitit pe o alee
lăturalnică, fiindcă venea huruind drept către
mine. Băiatul fermierului stătea pe capră, cu
capul vârât între umeri şi mâna smucind din
frâie, făcând copitele zdravănului său cal de
povară să ropotească zgomotos pe pietrele ude
ale străzii. Se grăbea să ajungă acasă şi n-aş fi
putut să-l condamn pentru asta.
Am aşteptat vreo cinci minute, ca să-i las pe
Alice şi pe Vraci să între în casă, după care am
alergat pe stradă şi am apăsat pe clanţa uşii care
dădea în curtea din spate. După cum mă
aşteptasem, Vraciul încuiase uşa din spate, dar
eu încă mai aveam cheia de la Andrew şi, în clipa
următoare, stăteam în bucătărie. Mi-am scos
mucul de lumânare din buzunar, l-am aprins şi,
după aceea, nu mi-a luat prea mult ca să cobor
în catacombe.
Am auzit un ţipăt undeva înaintea mea şi am
ghicit ce se întâmplase. Vraciul o trecuse pe Alice
peste râu. Chiar şi legată la ochi şi cu urechile
astupate, ea fusese probabil în stare să simtă
apa curgătoare.
Curând traversam şi eu râul, pe la pietrele de
sprijin, şi ajungeam la ţanc la Poarta de Argint.
Alice şi Vraciul erau deja de partea cealaltă, iar el
îngenunchease, gata s-o încuie.
Şi-a ridicat mânios capul, văzându-mă alergând
spre el.
— Trebuia să-mi închipui! Strigă el, cu vocea
clocotind de furie. Mama ta nu te-a învăţat deloc
ce înseamnă să asculţi de alţii?
Privind înapoi, cu mintea mea de acum,
recunosc că Vraciul avea dreptate, că nu voise
decât să mă apere. Atunci, însă, am alergat mai
departe, m-am apucat cu mâinile de poartă
şi-am tras de ea s-o deschid. Vraciul s-a
împotrivit un moment, dar apoi i-a dat pur şi
simplu drumul şi a trecut din nou în partea unde
eram eu, cu toiagul în mână.
Nu ştiam ce să spun. Nu mă gândisem prea
bine. N-aveam nicio idee despre ce speram să
obţin mergând cu ei. Dar deodată mi-am amintit
din nou de blestem.
— Vreau să te ajut, am zis eu. Andrew mi-a spus
despre blestem. Că o să mori singur, în
Întuneric, fără niciun prieten alături. Alice nu
este prietena dumitale, dar eu sunt. Dacă eu
sunt aici, atunci n-o să se împlinească…
Îşi ridică toiagul deasupra capului, de parcă se
pregătea să-mi tragă una. Mi se păru că se
măreşte, că se dilată până ce mă acoperi ca o
cupolă. Nu-l mai văzusem niciodată atât de
furios. În clipa următoare, spre surprinderea şi
mâhnirea mea, a coborât toiagul, a făcut un pas
spre mine şi mi-a dat o palmă. M-am împleticit
câţiva paşi înapoi, nevenindu-mi să cred ce se
întâmplase.
Nu fusese o palmă grea, dar lacrimile mi-au
înecat ochii şi au început să-mi curgă pe obraji.
Tata nu mă pălmuise niciodată aşa. Nu puteam
crede că Vraciul o făcuse şi mă simţeam rănit
până în adâncul sufletului. Mă durea mai mult
ca orice altă rană fizică.
S-a uitat încruntat la mine vreo câteva
momente, apoi a clătinat din cap, de parcă aş fi
fost o mare dezamăgire pentru el. După care a
trecut din nou prin poartă, închizând-o şi
încuind-o în urma sa.
— Fă cum ţi-am spus! Porunci el. Te-ai născut
pe lumea asta pentru un motiv. Nu strica tot
pentru ceva ce nu poţi schimba. Dacă n-ai
făcut-o pentru mine, atunci fă-o de dragul
mamei tale. Du-te înapoi la Chipenden! Apoi
du-te la Caster şi fă ce ţi-am cerut. Asta ar vrea şi
ea. Fă-o să fie mândră de tine.
Cu aceste cuvinte, Vraciul mi-a întors spatele şi,
călăuzind-o pe Alice de cotul stâng, a condus-o
de-a lungul tunelului. I-am urmărit până au
ajuns la colţ şi au dispărut din vedere.
Trebuie să fi rămas acolo vreo jumătate de oră
sau pe aproape, Uitându-mă lung la poarta
încuiată, cu mintea înceţoşată.
În cele din urmă, pierzându-mi orice speranţă,
m-am întors şi-am luat-o înapoi pe unde
venisem. Nu ştiam ce urma să fac. Probabil doar
să-l ascult pe Vraci, îmi ziceam eu. Să mă duc la
Chipenden şi apoi la Caster. Ce altă cale aş fi
putut alege? Dar nu-mi puteam scoate din minte
faptul că Vraciul mă pălmuise. Aceea fusese,
probabil, ultima oară când ne mai văzuserăm şi
ne despărţiserăm cu mânie şi dezamăgire.
Am traversat râul, am urmat culoarul pietruit şi
am urcat în pivniţă. Odată ajuns acolo, m-am
aşezat pe covorul vechi şi mucegăit, încercând să
iau o hotărâre. Deodată mi-am amintit de
cealaltă cale de a pătrunde în catacombe şi care
m-ar fi dus mult dincolo de Poarta de Argint.
Chepengul care dădea în pivniţa de vinuri, cel
prin care scăpaseră prizonierii! Oare aş fi putut
intra pe acolo fără să fiu văzut? Era foarte
posibil, dacă toată lumea era în catedrală.
Dar şi dacă aş fi putut intra în catacombe, nu
ştiam ce-aş fi putut face să ajut. Oare avea vreun
rost să nesocotesc iarăşi porunca Vraciului şi
totul să fie degeaba? Să-mi irosesc viaţa, când
datoria mea era să mă duc la Caster şi să-mi văd
de învăţătura mea ca să devin vraci? Dacă
Vraciul avea dreptate? Oare mama ar fi fost de
părere că acesta era cel mai bun lucru pe care-l
puteam face? Gândurile mi se învălmăşeau
năvalnic în cap, dar nu mă conduceau către
niciun răspuns clar.
Nu mai eram sigur pe nimic, dar Vraciul
întotdeauna îmi spusese să mă încred în
instinctele mele, iar ele păreau să-mi spună că
trebuia să încerc şi să fac ceva ca să ajut.
Gândindu-mă la asta, mi-am amintit deodată de
scrisoarea mamei, pentru că era exact cum îmi
spusese ea.
„Deschide-o doar când eşti la mare ananghie.
Încrede-te în instinctele tale.”
Tocmai eram la mare ananghie, aşadar, foarte
tulburat, am scos plicul din buzunarul hainei.
M-am uitat la el vreo câteva clipe, apoi i-am rupt
pecetea şi am scos scrisoarea din el. Ţinând-o
aproape de lumânare, am început s-o citesc.

Dragă Tom,
Te afli într-un moment de mare cumpănă. Nu
m-am aşteptat să fi la o astfel de răscruce atât de
curând şi acum tot ce pot să fac este să te
pregătesc sufleteşte, spunându-ți cu ce anume te
confrunţi şi să-ți descriu urmările care depind de
hotărârea pe care o vei lua.
Sunt multe lucruri pe care nu le pot vedea, dar
unul este sigur, magistrul tău ca coborî în
camera mortuara din cel mai adânc cotlon al
catacombelor şi acolo se va lupta cu urgia pe
viaţă şi pe moarte. La nevoie va folosi pe Alice să-l
ademenească pe demon în locul acela. El nu are
de ales.
Dar tu ai de ales. Poţi să coborî în camera
funerară şi să încerci să ajuţi. Dar atunci, din
trei care vor sta față-n faţă cu Urgia, numai doi
vor mai ieşi din catacombe.
Însă, dacă întorci spatele acum, cei doi care se
află jos vor muri, cu siguranţă. Şi vor muri
zadarnic.
Uneori, în viaţa aceasta, este nevoie să se
sacrifice unul pentru binele celorlalţi. Aş vrea
să-ți ofer mai multă încredere, dar nu pot. Fii tare
şi fă ce-ţi spune conştiinţa. Indiferent ce vei
alege, eu voi fi întotdeauna mândră de tine.
mama

Mi-am amintit ce-mi spusese odată Vraciul, la


scurtă vreme după ce mă primise la el în
ucenicie. Vorbise cu atâta convingere, încât mi se
întipărise în minte.
„Mai presus de toate, noi nu credem în profeţie.
Noi nu credem că viitorul este deja stabilit.”
Aş fi dat oricât să cred în spusele Vraciului,
pentru că, dacă mama avea dreptate, unul dintre
noi – Vraciul, Alice sau eu – avea să moară acolo,
în Întuneric. Dar scrisoarea din mâna mea îmi
arăta, fără nicio umbră de îndoială, că profeţia
era posibilă. Altminteri cum ar fi putut mama să
ştie că Vraciul şi Alice vor fi acum sub pământ, în
camera mortuară, gata să dea piept cu Urgia? Şi
cum s-ar fi putut ca eu să citesc scrisoarea ei
exact la momentul potrivit?
Intuiţie? Era oare de ajuns ca s-o explice? M-am
cutremurat şi m-am simţit mai înspăimântat ca
niciodată de când începusem să lucrez pentru
Vraci. Mă simţeam de parcă rătăceam printr-un
coşmar unde totul fusese hotărât dinainte, iar eu
nu puteam interveni cu nimic şi nu puteam face
nicio alegere. Cum să fie vreo alegere când, dacă
îi părăseam pe Alice şi pe Vraci şi îmi vedeam de
drum, rezultatul ar fi fost moartea lor?

Şi mai era un motiv pentru care trebuia să cobor


din nou în catacombe. Blestemul. De aceea oare
mă pălmuise Vraciul? Se înfuriase pentru că, în
taină, credea în el şi se temea? Un motiv în plus
să-l ajut. Mama îmi spusese odată că el avea să
fie profesorul meu şi că, în cele din urmă, vom
deveni prieteni. Era greu de spus dacă timpul
acela sosise sau nu, dar eu cu siguranţă eram
mult mai prieten cu el decât Alice, iar Vraciul
avea nevoie de mine!

Când am ieşit din curte şi-am pornit-o pe alee,


încă mai ploua, dar cerul era liniştit. Am simţit
că avea să urmeze o rupere de nori sau, ca să
repet o vorbă de-a tatei, că „furtuna pusese ochii
pe noi”. Şi atunci, în acea aparentă linişte, am
auzit clopotul catedralei. Nu era dangătul
funebru pe care-l auzisem din casa lui Andrew,
bătând pentru preotul care se sinucisese. Era un
sunet radios, plin de speranţă, care chema
credincioşii la slujba de seară.
Aşa că am aşteptat pe alee, lipindu-mă cu
spatele de un zid, ca să mă apăr cât de cât de
ploaie. Nu ştiu de ce mă mai feream, căci eram
deja ud până la piele. În sfârşit, clopotul se opri
din sunat, ceea ce nădăjduiam că însemna că
toată lumea era acum înăuntrul catedralei şi
drumul meu era liber. Aşadar am început să mă
îndrept şi eu, încet, către catedrală.
Am cotit şi am coborât spre poartă. Lumina
începuse să scadă, iar norii negri încă mai erau
îngrămădiţi deasupra oraşului. Atunci, deodată
cerul se lumină, brăzdat de un fulger, şi m-am
încredinţat dintr-o privire că porţiunea din faţa
catedralei era pustie. Puteam vedea faţada
întunecată a clădirii, cu masivii săi contraforţi şi
înaltele sale ferestre ascuţite. Lumânările
dinăuntru luminau vitraliile, iar în fereastra din
stânga uşii era imaginea Sfântului Gheorghe,
îmbrăcat în armură, ţinând o sabie şi un scut
împodobit cu o cruce roşie. În dreapta era
Sfântul Petru, stând înaintea unei bărci de
pescar. Iar la mijloc, deasupra uşii, era funestul
chip cioplit în piatră al Urgiei, al cărui cap-gargui
se holba la mine.
Sfântul al cărui nume îl purtam eu nu era acolo.
Sfântul Toma. Toma Necredinciosul. Nu ştiam
dacă mama sau tata îmi alesese acel nume, dar
mi-l aleseseră bine. Nu credeam în ceea ce
credea Biserica; într-o bună zi, aveam să fiu
înmormântat în afara unui cimitir, nu înăuntru.
Odată ce am devenit vraci, oasele mele nu se vor
mai odihni niciodată în pământ sfinţit. Dar nu
mă deranja câtuşi de puţin. După cum spunea
Vraciul adesea, preoţii nu ştiu nimic.
Puteam auzi cântările din interiorul catedralei.
Probabil era corul pe care îl ascultasem
repetând, după ce îl vizitasem pe părintele
Cairns în confesionalul său. Pentru o clipă,
le-am invidiat religia. Erau norocoşi că aveau
ceva în care puteau să creadă toţi deopotrivă.
Era mai uşor să fii în catedrală, cu toţi aceşti
oameni, decât să intri în catacombele jilave şi
reci de unul singur.
Am străbătut curtea pavată şi am luat-o pe
poteca largă, pietruită, care mergea paralel cu
zidul dinspre miazănoapte al bisericii. Cât ai
clipi, când tocmai mă pregăteam să cârmesc
după colţ, mi-a sărit inima din piept. Era cineva
stând jos, în partea opusă de chepeng, cu spatele
sprijinit de perete, adăpostindu-se de ploaie.
Alături de el era o ghioagă uriaşă de lemn. Era
unul dintre paznicii bisericii.
Când am gemut, aproape că s-a auzit. Ar fi
trebuit să mă aştept la asta. După ce scăpaseră
atâţia prizonieri, fireşte că erau mai grijulii cu
paza – şi cu pivniţa lor plină cu vin şi bere.
Eram disperat şi gata să mă dau bătut, dar, de
cum m-am întors, cu gând să mă îndepărtez în
vârful picioarelor, am auzit un zgomot şi am
ascultat mai atent, ca să fiu sigur. Nu mă
înşelasem. Era un sforăit. Paznicul adormise!
Cum naiba adormise în mijlocul tuturor
tunetelor acelora?
Abia crezându-mi norocului, m-am dus către
chepeng încet, foarte încet, străduindu-mă să
calc astfel încât să nu scârţâie pietrişul sub
ghetele mele, temându-mă că paznicul s-ar
putea deştepta dintr-o clipă într-alta şi că va
trebui s-o şterg în goană.
M-am simţit mult mai bine când m-am apropiat.
Am văzut lângă el două sticle de vin goale. Era
probabil beat şi n-avea să se trezească prea
curând. Totuşi nu puteam risca. Am
îngenuncheat şi am strecurat cu multă grijă
cheia de la Andrew în încuietoare. În clipa
următoare, am ridicat chepengul şi m-am
strecurat spre butoaiele de dedesubt, lăsând
apoi uşor capacul jos.
Încă mai aveam cutia cu iască şi amnar şi un
muc de lumânare dintre cele pe care întotdeauna
le iau cu mine. Nu peste multă vreme, l-am
aprins. Acum puteam vedea – dar tot nu ştiam
cum aveam să găsesc camera mortuară.
CAPITOLUL 21
UN SACRIFICIU
Mi-am croit drum printre butoaiele şi rafturile
de vin până am ajuns la uşa care ducea spre
catacombe. După aprecierile mele, mai erau vreo
cincisprezece minute sau poate mai puţin până
la căderea nopţii, aşa că trebuia să mă grăbesc.
Ştiam că de îndată ce va apune soarele,
magistrul meu o va pune pe Alice să cheme Urgia
pentru ultima oară.
Vraciul avea să încerce să-l înjunghie pe demon
în inimă cu lama din toiagul său, dar urma să
aibă doar o singură şansă, în cel mai bun caz.
Dacă reuşea, energia eliberată probabil că avea
să-l omoare. Era foarte curajos din partea lui că
se pregătea să-şi jertfească viaţa, dar dacă dădea
greş, avea să sufere şi Alice, deopotrivă.
Înţelegând că a fost înşelat şi că era, de acum,
închis în spatele Porţii de Argint pentru
totdeauna, Urgia avea să turbeze de furie; Alice şi
magistrul meu cu siguranţă urmau să plătească
amândoi cu viaţa, dacă nu izbuteau să-l
nimicească destul de repede. Demonul avea să le
strivească trupurile de pietrele pavajului.
În capul scării m-am oprit o clipă. În care parte
s-o apuc? Numaidecât întrebarea mea şi-a găsit
răspuns – îmi venise în minte una dintre vorbele
tatii: „întotdeauna porneşte cu piciorul pe care
eşti cel mai sigur!”
Ei bine, piciorul meu cel mai sigur era stângul,
aşa că, în loc să merg pe tunelul care ducea drept
înainte, cel care conducea la Poarta de Argint şi
la râul subteran de dincolo de ea, l-am urmat pe
cel care cotea la stânga. Acesta era îngust, doar
cât să treacă un om o dată, şi atâta cotea şi se
adâncea în pantă abruptă, încât aveam senzaţia
că, de fapt, coboram o spirală.
Cu cât mergeam mai în adânc, cu atât se făcea
mai frig şi am ştiut că se adunau morţii. Zăream
în treacăt diverse apariţii: spiritele Poporului
Mic, forme mărunte, aproape nişte pete de
lumină care se tot mişcau, ba intrând, ba ieşind
din zidurile tunelului. Şi aveam o bănuială cum
că erau mai numeroase în urma mea decât în
faţă – senzaţia că mă urmăreau şi că şi eu, şi ele,
ne îndreptam spre aceeaşi cameră mortuară.
În cele din urmă, am văzut pâlpâirea unei flăcări
de lumânare înaintea mea şi am ajuns în camera
mortuară. Era mai mică decât mă aşteptasem, o
încăpere rotundă, de cel mult douăzeci de paşi în
diametru. De jur împrejur o poliţă înaltă,
îngropată în stâncă, pe care erau aşezate marile
urne de piatră cu rămăşiţele strămoşilor morţi.
În mijlocul tavanului era o deschidere circulară
grosolană, ca un gât de şemineu, o gaură neagră
căreia lumina lumânării nu reuşea să-i lumineze
capătul. Din gaura aceea atârnau mai multe
lanţuri şi un cârlig.
Din piatra tavanului picura apă şi pereţii erau
acoperiţi cu o mâzgă verde. Se simţea şi o
miasmă grea, de putregai şi apă stătută.
O bancă de piatră se curba de-a lungul zidului;
pe ea stăteau Vraciul, cu ambele mâini sprijinite
pe toiag, iar, în dreapta sa, Alice, încă având
ochii legaţi şi urechile astupate.
Când m-am apropiat, el a făcut ochii mari la
mine, dar n-a mai părut furios, ci doar foarte
trist.
— Eşti chiar mai nesăbuit decât credeam, zise el
liniştit, când m-am oprit în faţa lui. Du-te înapoi
acum, cât încă mai poţi. În câteva momente o să
fie prea târziu.
Am clătinat din cap.
— Te rog, lasă-mă să rămân. Vreau să te ajut.
Vraciul scoase un lung suspin.
— Ai putea să înrăutăţeşti lucrurile, zise el.
Dacă Urgia primeşte vreun semn cât de mic de
primejdie, o să se ţină departe de locul acesta.
Fata nu ştie unde se află, iar eu pot să-mi închid
mintea împotriva lui. Tu poţi? Dacă îţi citeşte
gândurile?
— Urgia a încercat deja să-mi citească
gândurile, ceva mai devreme. Voia să ştie unde te
afli dumneata. Şi, de asemenea, unde mă aflu
eu. Dar am rezistat şi a dat greş.
— Cum l-ai oprit? Mă întrebă el, pe un ton asprit
deodată.
— L-am minţit. M-am prefăcut că eram pe
drumul spre casa mea şi i-am spus că dumneata
eşti în drum spre Chipenden.
— Şi te-a crezut?
— Aşa mi s-a părut, am zis eu, simţindu-mă
deodată mai puţin sigur.
— Ei bine, o să aflăm foarte curând, când o să fie
chemat. Să te dai un pic mai înapoi în tunel, zise
Vraciul, cu glas mai îmblânzit. O să poţi vedea şi
de acolo. Dacă lucrurile ies prost, poate mai ai o
fărâmă de şansă să scapi. Du-te, băiete! Nu
şovăi. E aproape timpul!
Am făcut cum mi se spusese, dându-mă înapoi,
la o bună distanţă în tunel. Ştiam că, la ora
aceea, soarele se scufundase dincolo de orizont,
iar amurgul începuse să-şi îndesească umbrele.
Urgia îşi va părăsi ascunzătoarea de sub
pământ. În forma sa de spirit, putea să zboare
nestingherit prin văzduh şi să treacă şi prin cea
mai tare stâncă. Odată chemat, va zbura drept
spre Alice, mai iute ca un şoim cu aripile strânse,
picând ca piatra asupra prăzii sale. Dacă planul
Vraciului ţinea, demonul nu-şi va da seama
unde îl aştepta Alice. Odată intrat aici, va fi prea
târziu. Dar tot aici vom fi şi noi, în faţa furiei sale,
când va înţelege că a fost păcălit şi prins în
cursă.
L-am urmărit pe Vraci cum se ridică în picioare
şi se opreşte în faţa lui Alice. Şi-a înclinat capul
şi a rămas neclintit multă vreme. Cândva fusese
preot şi m-am gândit că se roagă. În cele din
urmă, s-a apropiat de Alice şi l-am văzut
scoţându-i dopul din urechea stângă.
— Cheamă Urgia! Strigă el cu glas tare, care
umplu camera şi al cărui ecou răsună de-a
lungul tunelului. Fă-o acum, fato! Fără
întârziere!
Alice nu vorbi. Nici măcar nu se mişcă. Nu avea
nevoie, pentru că îl chema cu mintea, invitându-l
să vină.
N-a fost niciun semn care să-i anunţe sosirea. O
clipă a fost tăcere; în clipa următoare, o rafală
îngheţată şi Urgia a apărut în cameră. De la gât
în sus era aidoma garguiului de deasupra uşii
catedralei: bot căscat arătându-şi colţii, limbă
atârnând, uriaşe urechi de câine şi coarne
drăceşti. De la gât în jos, era un nor negru uriaş,
inform, clocotitor.
Dobândise puterea să-şi reia forma originală! Ce
şanse mai avea Vraciul să-l învingă acum?
Pentru un scurt moment, Urgia rămase
neclintit, plimbându-şi ochii de jur împrejur.
Ochi cu pupile de un verde întunecat, despicate
vertical. Pupile de forma celor unui ţap.
Apoi, dându-şi seama unde se află, scoase un
muget de durere şi groază care bubui de-a lungul
tunelului, pe care l-am simţit vibrând chiar şi
prin tălpile ghetelor mele şi apoi prelungindu-se,
ca un fior, în sus prin oasele mele.
— Legat din nou! Sunt legat! Strâns legat! Striga
el, cu glasul şuierând aspru ca viforul, amplificat
de ecoul camerei, şi care mă îngheţa.
— Da, zise Vraciul. Acum eşti aici şi aici vei
rămâne, legat pentru totdeauna de locul ăsta
blestemat!
— Bucură-te de ceea ce ai făcut! Trage pentru
ultima oară aer în piept, Bătrâne. M-ai păcălit,
nu-i aşa, dar pentru ce? Ce-o să câştigi în afară
de bezna morţii? Nimic, şi nimic o să fii şi tu, pe
când eu voi mai avea încă înrâurirea asupra celor
de deasupra. Încă îi voi mai supune voinţei mele,
da. Şi ei o să-mi trimită sânge proaspăt, aici, jos,
la mine! Aşadar, totul a fost în zadar!
Capul Urgiei crescu şi mai mare, chipul îi deveni
încă mai hidos, bărbia i se lungi şi i se întoarse în
sus, atingându-i nasul coroiat. Norul întunecat
bolborosea dedesubt, închegându-se în carne,
astfel că acum apăru un grumaz şi partea de sus
a unor umeri largi, puternici, musculoşi. Dar, în
loc de piele, erau acoperiţi cu solzi groşi, verzi.
Ştiam ce aştepta Vraciul. Clipa în care pieptul
avea să fie bine definit, ca să-l poată străpunge
drept în inimă. Sub ochii mei, norul clocotitor
coborî mai departe, strângându-se în forma
trupului de la umeri în jos, până la brâu.
Dar greşisem! Vraciul nu-şi folosi lama
toiagului. Ca apărut de nicăieri, lanţul de argint
sclipi în mâna lui stângă, iar el îşi ridică braţul
pentru a-l zvârli asupra Urgiei.
Îl mai văzusem făcând asta. Îl privisem
aruncându-i spre vrăjitoarea Osoasa Lizzie,
astfel încât să descrie o spirală perfectă şi să pice
asupra ei, legându-l braţele pe lângă corp. Ea
căzuse la pământ şi nu mai putuse să facă nimic
decât să zacă acolo, mârâind, cu lanţul înfăşurat
strâns până şi-n jurul gurii.
Acelaşi lucru avea să se petreacă şi aici, de asta
eram sigur, şi avea să fie rândul Urgiei să zacă la
pământ, neajutorat. Dar chiar în clipa în care
Vraciul se pregătea să zvârle lanţul de argint,
Alice ţâşni în picioare şi-şi scoase legătura de la
ochi.

Ştiam că nu asta voise să facă, dar cumva


ajunsese între Vraci şi ţinta lui şi-i devie lovitura.
În loc să coboare peste capul Urgiei, lanţul de
argint îi căzu peste umăr. La atingerea lui, bestia
scoase un strigăt de agonie, dar lanţul pică la
pământ.
Încă nu se terminase şi Vraciul smuci toiagul în
sus. Ţinându-l ridicat, pregătindu-se să îl înfigă
în inima Urgiei, se auzi un pocnet scurt şi lama
dinăuntru, făcută dintr-un aliaj ce conţinea şi
argint, se ivi sclipind în lumina lumânării. Lama
pe care îl privisem ascuţind-o la Heysham. Îl mai
văzusem folosind-o o singură dată, mai înainte,
când îl înfruntase pe Colţ, fiul bătrânei vrăjitoare
Mama Malkin.
Acum Vraciul îşi înfipse toiagul repede şi cu
putere, drept în pieptul Urgiei, ţintindu-i inima.
Urgia încercă să se ferească, răsucindu-se, dar
prea lent ca să scape de a fi rănit. Lama îi
străpunse umărul stâng şi scoase un geamăt
agonic. Alice se dădu câţiva paşi înapoi, cu o
expresie de groază întipărită pe faţă, în timp ce
Vraciul îşi trase toiagul pregătindu-l pentru o a
doua împunsătură, cu faţa crispată şi hotărâtă.
Dar brusc ambele lumânări se stinseră,
cufundând camera mortuară şi tunelul în beznă.
Înnebunit, am scos cutia de iască şi amnarul, ca
să-mi aprind lumânarea, dar aceasta a pâlpâit,
readusă la viaţă, ca să mi-l arate pe Vraci, singur
în cameră. Urgia pur şi simplu dispăruse! La fel
şi Alice!
— Unde e Alice? Am strigat eu, alergând spre
Vraci, care clătină numai cu tristeţe din cap.
— Stai pe loc! Îmi porunci el. Încă nu s-a sfârşit!
Se uita în sus, acolo unde lanţurile se pierdeau
în gaura neagră din tavan. Unul avea un ochi cu
nod, ca un laţ, iar lângă el atârna un altul, la
capătul căruia era fixat un cârlig. Era un soi de
mecanism de ridicat greutăţi cu scripeţi,
asemănător celor folosite de ţapinari să coboare
şi să dirijeze lespedea pentru duhuri peste gura
puţului.
Vraciul părea să asculte ceva.
— E pe undeva pe acolo, pe sus, şopti el.
— Ăsta e un horn? Am întrebat eu.
— Da, băiete. Cam aşa ceva. Sau cel puţin în
scopul ăsta a servit cândva. Chiar şi la multă
vreme după ce demonul a fost legat şi Poporul
Mic s-a stins, oamenii slabi de înger şi neghiobii
îi aduceau sacrificii Urgiei chiar în locul acesta.
Hornul ducea fumul drept în bârlogul bestiei şi
se foloseau de lanţul acesta ca să-i trimită sus
ofranda friptă. Unii dintre ei erau storcoşiţi,
drept răsplată pentru osteneală!
Începuse să se întâmple ceva. Am simţit un
curent venind din horn şi aerul a îngheţat
deodată. Mi-am ridicat privirile spre ceea ce
arăta ca un fum şi care vălurea încet în jos,
umplând cotloanele din partea de sus a camerei.
Era de parcă toate ofrandele care fuseseră arse în
locul acela s-ar fi întors!
Dar era mult mai dens decât fumul obişnuit;
apărea ca o apă, ca un vârtej de apă neagră,
rotindu-se deasupra capetelor noastre. În câteva
secunde, se domoli, apoi rămase nemişcat,
semănând cu luciul unei oglinzi întunecate.
Chiar puteam să ne vedem pe noi doi reflectaţi în
ea: eu stând lângă Vraci, el cu toiagul pregătit,
cu lama îndreptată în sus, gata să o împlânte.
Ceea ce s-a petrecut după aceea a fost prea
rapid ca să văd cum se cuvine. Faţa oglinzii de
fum se umflă spre noi şi ceva îşi făcu loc trecând
iute prin ea, ceva destul de greu, care-l răsturnă
pe Vraci la pământ. În cădere, toiagul îi zbură din
mână şi se rupse în două, cu un trosnet ascuţit.
La început am rămas pe loc, ca împietrit, abia
fiind în stare să gândesc, dar incapabil să mişc
vreun muşchi; în cele din urmă, tremurând din
toate încheieturile, am străbătut camera să văd
dacă Vraciul păţise ceva.
Zăcea pe spate, cu ochii închişi, cu un firişor de
sânge scurgându-i-se din nas în gura căscată.
Respira adânc şi regulat, aşa că l-am scuturat
încetişor, încercând să-l trezesc. N-a răspuns.
M-am dus apoi la toiagul rupt şi am cules de jos
bucata mai scurtă, cea cu lama fixată în vârf,
care era cam de un cot lungime şi pe care am
vârât-o la cingătoare. M-am apropiat apoi de
lanţul din mijlocul odăii, Uitându-mă în sus.
Cineva trebuia să încerce s-o ajute pe Alice şi să
nimicească acest monstru o dată pentru
totdeauna, iar eu eram singurul rămas. N-o
puteam părăsi în ghearele Urgiei. Aşadar, mai
întâi am încercat să-mi curăţ mintea. Dacă era
goală, Urgia nu-mi mai putea citi gândurile.
Vraciul probabil exersase asta zile la rând, dar eu
aveam s-o fac acum pentru prima oară, cât
puteam mai bine.

Mi-am vârât lumânarea în gură, ţinând-o între


dinţi, apoi m-am apucat cu mâinile de lanţul
simplu, cu grijă, încercând să-l ţin cât mai
nemişcat cu putinţă. Apoi mi-am pus piciorul pe
cârlig şi am strâns lanţul între genunchi. Eram
bun la căţăratul pe frânghie, iar un lanţ nu putea
fi prea deosebit.
Am început să urc, şi încă destul de repede, pe
lanţul rece, care-mi rănea mâinile. La marginea
fumului gros am tras adânc aer în piept şi,
ţinându-mi respiraţia, mi-am vârât capul în
întunecimea aceea. Nu puteam vedea nimic şi, în
ciuda faptului că nu respiram, fumul îmi intra pe
nări şi în gura deschisă, lăsându-mi un gust
acru şi înţepător în fundul gâtului, care-mi
amintea de cârnaţii fripţi.
Deodată, am ieşit cu capul deasupra fumului şi
m-am săltat în sus pe lanţ, ridicându-mi din fum
şi umerii şi pieptul. Eram într-o încăpere
circulară, aproape la fel cu aceea de dedesubt,
mai puţin faptul că, în loc de horn deasupra, aici
era o gură de aerisire aproape de podea, iar
fumul umpluse jumătatea de jos a camerei.
Un tunel se deschidea în peretele opus, ducând
în Întuneric. În încăpere era o altă bancă de
piatră, pe care stătea Alice, cu fumul
ajungându-i aproape până la genunchi. Ţinea
mâna stângă întinsă către Urgie. Cumplita
creatură era îngenuncheată în fum, aplecată
peste mâna fetei, iar arcuirea spinării sale goale
îmi amintea de o broască râioasă uriaşă. Pe când
o priveam aşa, i-a luat mâna şi a dus-o la botul
său imens şi am auzit-o pe Alice strigând de
durere, când începu să-i sugă sângele de sub
unghii. Era a treia oară când Urgia se hrănea din
sângele lui Alice de când îl eliberase ea. Când va
termina, Alice îi va aparţine!
Mi-era frig, îngheţasem de tot, iar mintea îmi era
goală. Nu mă gândeam la absolut nimic. M-am
ridicat mai departe în mâini şi am pus piciorul pe
pardoseala de piatră a odăii de deasupra,
desprinzându-mă de lanţ. Urgia era prea prinsă
de ocupaţia sa din momentul acela, ca să-şi dea
seama de prezenţa mea. Fără îndoială că, din
acest punct de vedere, semăna cu spintecătorul
de la Horshaw: când se hrănea, nimic altceva nu
mai conta.
M-am apropiat câţiva paşi şi am scos bucata de
toiag a Vraciului de la cingătoare. Am ridicat-o şi
am ţinut-o o clipă deasupra capului, cu vârful
îndreptat spre spinarea solzoasă. Tot ce trebuia
să fac era să o reped în jos cu putere şi să-i
străpung inima. Bestia avea acum un trup de
carne şi sânge şi lovitura avea să-i aducă
sfârşitul. Avea să moară. Dar exact când îmi
încordam braţul, mi s-a făcut brusc frică.
Ştiam ce mi se va întâmpla. Avea să elibereze
atâta energie, încât aveam să mor şi eu. Urma să
ajung un spectru ca bietul Billy Bradley, care
murise după ce un duh rău îi mâncase degetele.
Şi el fusese, odinioară, fericitul ucenic al
Vraciului, dar acum era îngropat imediat lângă
cimitirul de la Layton. Gândul acesta era prea
greu de îndurat.
Eram îngrozit – îngrozit de moarte – şi am
început din nou să tremur. Tremurul mi-a
început de la genunchi şi mi-a străbătut tot
corpul în sus, până la mâna care ţinea lama şi
care a început să-mi salte.
Urgia trebuie să fi simţit frica mea, fiindcă îşi
întoarse deodată capul, cu degetele lui Alice în
bot şi cu sângele şiroindu-i pe bărbia lui
încârligată. Dar atunci, când aproape era prea
târziu, frica mea pur şi simplu se risipi.
Dintr-odată am realizat de ce mă aflam acolo,
înfruntând Urgia. Mi-am amintit ce spusese
mama în scrisoare:
„Uneori, în viaţa aceasta, este nevoie să se
sacrifice unul pentru binele celorlalţi.”
Mă prevenise că din trei care vor sta faţă-n faţă
cu Urgia, numai doi vor mai ieşi vii din
catacombe. Mă gândisem că Vraciul sau Alice
avea să fie cel care va muri, dar acum îmi
dădeam seama că eu voi fi acela! Niciodată nu
aveam să-mi mai închei ucenicia, niciodată nu
aveam să fiu un vraci. Dar, sacrificându-mi viaţa
acum, aş fi putut să-i salvez pe ceilalţi doi. Eram
foarte calm. Acceptasem pur şi simplu ce trebuia
făcut.
Eram sigur că, în acea ultimă clipă, Urgia a
înţeles ce eram pe cale să fac, dar în loc să mă
ucidă pe loc, strivindu-mă de podea, şi-a întors
capul înapoi către Alice, care i-a dăruit un
zâmbet ciudat, misterios.
Am lovit scurt, cu toată puterea mea, înfigând
lama până în inimă. N-am simţit lama
întâmpinând rezistenţă, dar o întunecime
înfiorătoare se ridică înaintea ochilor mei; trupul
îmi tremura ca varga din cap până-n picioare, de
nu-mi mai puteam controla muşchii. Lumânarea
mi-a căzut din gură şi m-am simţit şi eu
prăbuşindu-mă. Nu-i nimerisem inima!
Pentru o clipă, am crezut că am murit. Totul era
Întuneric, dar acum Urgia părea să fi dispărut.
Am bâjbâit pe jos după lumânare şi am aprins-o
din nou. Ciulind urechea cu atenţie, i-am făcut
semn lui Alice să nu scoată vreun cuvânt, şi am
auzit un zgomot venind din tunel. Zgomotul
labelor unui câine uriaş alergând.
Mi-am vârât vârful de toiag la loc în cingătoare.
Am scos lanţul de argint al mamei mele din
buzunarul jachetei şi l-am înfăşurat pe mâna
stângă, la încheietură, gata să-l arunc. Cu
cealaltă mână am ridicat lumânarea şi, fără să
mai pierd vremea, am pornit după Urgie.
— Nu, Tom! Lasă-l! Strigă Alice din spatele meu.
S-a terminat! Poţi să te întorci la Chipenden!
Veni în fugă spre mine, dar am împins-o hotărât
înapoi. S-a clătinat, gata să cadă. Când făcu din
nou un pas spre mine, mi-am ridicat mâna
stângă, ca să-mi poată vedea lanţul de argint.
— Înapoi! Acum eşti a Urgiei. Păstrează distanţa
sau te leg şi pe tine!
Urgia se hrănise pentru ultima oară şi acum nu
mai puteai avea încredere în nimic din ceea ce
spunea Alice. Bestia ar fi trebuit ucisă mai
devreme, căci atunci fata ar fi fost liberă.
I-am întors spatele şi m-am îndepărtat grăbit.
Puteam auzi Urgia înaintea mea; în urma mea,
ţac-ţacul pantofilor ascuţiţi ai lui Alice, care se
luase după mine, prin tunel. Deodată, fuga celui
din faţa mea s-a oprit.
Oare Urgia se făcuse iarăşi nevăzut şi se dusese
în altă parte a catacombelor? M-am oprit şi-am
ascultat, apoi am continuat să înaintez,
mişcându-mă cu grijă. Atunci am zărit ceva.
Ceva zăcând pe podeaua tunelului. M-am oprit la
doi paşi distanţă şi mi s-a întors stomacul pe
dos. Aproape că m-am îmbolnăvit pe loc.
Fratele Peter zăcea întins pe spate. Fusese
tescuit. Capul îi era încă neatins; ochii holbaţi
arătau groaza pe care în mod vădit o simţise în
clipa morţii. Dar de la gât până la tălpi, trupul îi
fusese turtit pe pardoseală.
Priveliştea mă îngrozi. În timpul primelor mele
luni ca ucenic, văzusem multe lucruri
înspăimântătoare şi fusesem la un pas de moarte
şi de morţi de atâtea ori încât nici nu mai ţineam
minte. Dar aceasta era prima oară când vedeam
mort pe cineva la care ţinusem – şi de o moarte
atât de cumplită.
Am rămas aşa, puţin, răscolit de vederea fratelui
Peter, iar Urgia îşi alese tocmai momentul acela
ca să se repeadă, cu un salt, din Întuneric
asupra mea. S-a oprit o clipă şi s-a uitat ţintă la
mine, crăpăturile verzi ale ochilor săi luminând
prin beznă. Corpul lui masiv, plin de muşchi, era
acoperit cu solzi groşi şi cu o blană neagră
ţepoasă, iar botul larg deschis îşi arăta şirurile
de colţi ascuţiţi şi galbeni. Ceva îi şiroia din limba
lungă, care îi atârna afară din gură, până sub
fălcile clămpănitoare. Dar nu erau bale, ci sânge!
Deodată Urgia atacă, pornind spre mine. Îmi
pregătisem lanţul şi atunci am auzit-o pe Alice
ţipând în spatele meu. Mi-am dat seama, la ţanc,
că îşi schimbase unghiul de atac. Nu eu eram
ţinta! Ci Alice!
Eram uluit. Eu eram ameninţarea pentru Urgie,
nu Alice. Şi atunci de ce ea şi nu eu?
Instinctiv, mi-am potrivit aruncarea. De nouă
ori din zece puteam nimeri stâlpul din grădina
Vraciului, dar aici era altă poveste. Urgia se
mişca repede, deja începându-şi ultimul salt.
Atunci am şfichiuit prin aer cu lanţul şi l-am
zvârlit spre bestie, Urmărindu-l cum se deschide
ca o plasă şi cade în spirală. Toată practica mea
şi-a arătat roadele: lanţul a căzut peste Urgie ca
la carte şi s-a înfăşurat strâns în jurul corpului
său. S-a rostogolit de colo-colo, urlând,
zbătându-se să scape.
Teoretic, nu putea să se elibereze singur, nici nu
putea fugi ori să-şi schimbe forma. Dar nu voiam
să risc. Trebuia să-i străpung inima cât mai
repede. Trebuia să-l ucid în clipa aceea. Aşadar
am alergat către el, am tras lama de la cingătoare
şi m-am pregătit să i-o împlânt, de sus în jos, în
piept. Ochii lui se ridicară spre mine când îmi
pregăteam lovitura. Erau plini de ură. Dar era şi
teamă, de asemenea – groaza morţii absolute;
groaza de neantul care-l aştepta – şi porni să
vorbească în capul meu, rugându-mă înnebunit
să-i las viaţa.
— Milă, milă! Striga el. Pentru noi e nimicul, şi
atât! Numai Întuneric. Asta vrei tu, băiete? O să
mori şi tu!
— Nu, Tom, nu! N-o face! Strigă Alice din spatele
meu, unindu-şi rugăminţile cu ale Urgiei.
Dar n-am plecat urechea nici la unul, nici la
celălalt. Indiferent cât m-ar fi costat pe mine,
Urgia trebuia să moară. Se zvârcolea, cu lanţul
încolăcit în jurul lui, şi a trebuit să îl înjunghii de
două ori până să-i nimeresc inima.
A treia oară când am lovit, Urgia pur şi simplu
dispăru, dar am auzit un ţipăt puternic. Dacă
Urgia, Alice sau eu scosesem ţipătul acela, n-am
să ştiu niciodată. Poate că toţi trei.
Am simţit o explozie în piept, urmată de o
ciudată senzaţie de scufundare. Totul se învălui
în tăcere şi am simţit cum mă prăbuşesc în
Întuneric.
Următorul lucru de care-mi aduc aminte este că
stăteam la malul unei nesfârşite întinderi de apă.
În pofida vastităţii sale, era mai curând un lac
decât o mare, căci, deşi o briză plăcută sufla
către ţărm, apa rămânea neclintită, ca o oglindă,
reflectând aidoma albastrul cerului.
Bărci mici erau împinse la apă de pe o plajă cu
nisip auriu, iar dincolo de ele puteam vedea o
insulă, destul de aproape de ţărm. Era înverzită,
cu arbori şi pajişti vălurite, şi mi se păru mai
frumoasă decât tot ce-mi fusese dat să văd
vreodată până atunci. Printre copaci, în vârful
unei coline, era o clădire asemănătoare cu acel
castel pe care îl zărisem de pe dealurile joase,
când trecuserăm pe lângă Caster. Dar, în loc să
fie construită din piatră cenuşie rece, strălucea
de culoare, de parcă ar fi fost făcut din fâşiile
unui curcubeu, iar razele sale îmi încălzeau
fruntea ca un soare mândru.
Nu respiram, dar eram liniştit şi fericit, şi-mi
aduc aminte că m-am gândit că, dacă murisem,
atunci era plăcut să fii mort şi că trebuia să
ajung neapărat la castelul acela, aşa că am
alergat către cea mai apropiată barcă, dornic să
mă urc în ea. Când m-am apropiat, oamenii s-au
oprit şi n-au mai împins barca spre apă, ci s-au
întors toţi cu faţa la mine. În clipa aceea am ştiut
cine erau. Erau scunzi, foarte scunzi, şi aveau
părul negru şi ochii căprui. Poporul Mic!
Segantii!
Mi-au zâmbit de întâmpinare, s-au repezit la
mine şi au început să mă împingă către barcă.
Nu mă mai simţisem în viaţa mea atât de fericit,
atât de bine primit, atât de dorit, atât de
acceptat. Dar tocmai când să urc la bord, am
simţit o mână rece apucându-mă de braţul
stâng.
Când m-am întors, nu era nimeni, dar
strânsoarea de pe braţul meu crescu până când
începu să mă doară. Puteam simţi unghiile cum
îmi intră în carne. Am încercat să mă smulg şi să
mă urc în barcă, iar cei din Poporul Mic au
încercat să mă ajute, dar încleştarea de pe braţul
meu era acum o durere ascuţită. Am strigat şi
am tras aerul pe gură, inspirând adânc şi
chinuit, iar răsuflarea mi se opri în gât şi îmi
dădu înţepături în tot corpul, care-mi deveni din
ce în ce mai fierbinte, şi mai fierbinte, de parcă
luasem foc pe dinăuntru.

Zăceam întins pe spate, în beznă. Ploua foarte


tare şi putem simţi stropii de ploaie răpăindu-mi
pe pleoape şi pe frunte, şi căzându-mi în gura
larg căscată. Eram prea slăbit să-mi deschid
ochii, dar i-am auzit vocea Vraciului, venind din
depărtare.
— Lasă-l, acuma! Zicea el. Lasă-l în pace, fato!
Asta e tot ce putem face pentru el, deocamdată.
Mi-am deschis ochii şi am văzut-o pe Alice
aplecată asupra mea. În spatele ei puteam zări
zidul negru al catedralei. Ea îmi strângea braţul
stâng, cu unghiile adânc înfipte în carnea mea.
Se aplecă şi mai mult şi-mi şopti la ureche:
— Nu pleci tu de-aici aşa de uşor, Tom. Acum
te-ai întors înapoi. Înapoi unde ţi-e locul!
Am tras adânc aer în piept şi atunci se apropie
Vraciul, cu ochii rotunzi de mirare. Când
îngenunche lângă mine, Alice se ridică şi se dădu
la o parte.
— Cum te simţi, băiete? Mă întrebă el blând,
ajutându-mă să mă ridic în capul oaselor. Am
crezut că ai murit. Când te-am scos afară din
catacombe, pot să jur că nu aveai nici urmă de
suflu în tine!
— Urgia? Am întrebat eu. E mort?
— Da, mort, băiete. L-ai ucis şi aproape că şi el
te-a omorât pe tine, când şi-a dat duhul. Dar poţi
să mergi? Trebuie să plecăm de aici.
În spatele Vraciului, l-am putut vedea pe
paznicul cu sticlele de vin goale alături. Încă mai
era cufundat în somnul beţiei sale, dar se putea
trezi în orice clipă.
Cu sprijinul Vraciului, am izbutit să mă ridic în
picioare şi toţi trei am părăsit curtea catedralei şi
ne-am văzut de drum pe străzile pustii.

La început eram neputincios şi nesigur, dar


când am urcat dealul, părăsind şirul de case
înghesuite şi lăsând în urmă oraşul, am început
să mă simt mai înviorat. După o vreme, m-am
întors şi m-am uitat înapoi, la Priestown, care se
răsfira la picioarele noastre. Norii se ridicaseră şi
ieşise luna. Turla catedralei părea să
strălucească.
— Arată deja mai bine, am zis eu, oprindu-mă
s-o admir.
Vraciul se opri lângă mine şi-mi urmări direcţia
privirii.
— Multe lucruri arată mai bine de la distanţă,
zise el. De altfel, şi mulţi oameni.
Părea să fie o glumă, aşa că am zâmbit.
— Ei, oftă el, ar trebui să fie un loc cu mult mai
bun de acum încolo. Dar, cu toate acestea, n-o să
ne grăbim să ne întoarcem pe aici.
După vreo oră sau două, am găsit pe drum un
hambar vechi şi dărăpănat, ca să ne adăpostim
în el. Era ciuruit ca sita, dar cel puţin era uscat,
şi acolo am primit şi o bucăţică de brânză
galbenă, de mestecat. Alice a căzut numaidecât
într-un somn adânc, dar eu am stat treaz multă
vreme, gândindu-mă la ce cele întâmplate.
Vraciul nu părea nici el foarte obosit, dar şedea
tăcut, îmbrăţişându-şi genunchii. Într-un târziu,
vorbi:
— De unde ai ştiut cum să ucizi Urgia? Mă
întrebă el.
— Te-am urmărit, am răspuns eu. Te-am văzut
ţintindu-i inima…
Dar deodată am fost copleşit de ruşine din
pricina minciunii mele şi am lăsat capul în jos.
— Nu, îmi pare rău, am zis. Nu e adevărat.
M-am furişat înapoi, când ai vorbit dumneata cu
stafia lui Naze. Am auzit tot ce-ai spus.
— Atunci chiar să-ţi pară rău, băiete. Ai riscat
foarte mult. Dacă Urgia ar fi izbutit să-ţi citească
gândurile…
— Îmi pare sincer rău.
— Şi nu mi-ai spus că aveai şi tu un lanţ de
argint, zise el.
— Mi l-a dat mama, i-am răspuns.
— Mda, a fost foarte bine că ţi l-a dat. Oricum,
este în sacul meu, la loc sigur, deocamdată. Până
ce-o să ai din nou nevoie de el… adăugă el pe un
ton ce nu prevestea nimic bun.
A urmat o altă pauză lungă, de parcă Vraciul se
adâncise în gânduri.
— Când te-am scos afară din catacombe, păreai
mort de-a binelea, zise el, într-un târziu. Am
văzut morţi de prea multe ori ca să fiu sigur că
nu mă înşel. Apoi, fata te-a înşfăcat de braţ şi ai
reînviat. Nu ştiu ce-a fost la mijloc.
— Am fost cu oamenii din Poporul Mic, am zis
eu.
Vraciul dădu din cap.
— Da, zise el, şi-au găsit cu toţii liniştea, acum,
că Urgia a murit. Şi Naze la fel. Dar cu tine cum a
fost, băiete? Cum arăta? Ţi-a fost frică?
Am clătinat energic din cap.
— Am fost mai speriat după ce am citit
scrisoarea de la mama, i-am spus eu. A ştiut ce
urmează să se întâmple. Am simţit că nu aveam
de ales. Că totul era dinainte stabilit. Dar, mă
întreb eu, dacă totul a fost deja stabilit, atunci ce
rost mai are să trăieşti?
Vraciul se încruntă şi întinse mâna.
— Dă-mi scrisoarea, ceru el.
Am scos-o din buzunar şi i-am dat-o. A stat
mult timp citind-o, dar, în cele din urmă, mi-a
întins-o înapoi. O vreme n-a scos un cuvânt.
— Mama ta este o femeie deşteaptă şi foarte
ageră, zise Vraciul, în cele din urmă. Asta,
judecând după multe dintre cele scrise acolo. A
ghicit exact ce urma să fac eu. De bună seamă că
are mai mult decât destulă învăţătură ca să facă
asta. Nu este niciun fel de profeţie. Viaţa este
şi-aşa destul de rea, fără să mai credem şi-n
asta. Tu ai ales să coborî în catacombe. Dar ai
avut şi o altă variantă. Puteai să pleci şi atunci
totul ar fi ieşit altfel.
— Dar odată ce am ales, a avut dreptate. Dintre
noi trei care am fost faţă-n faţă cu Urgia, numai
doi au rămas în viaţă. Eu am fost mort. Ştii bine,
pentru că dumneata m-ai scos la suprafaţă. Ei,
cum putem explica asta?
Vraciul n-a răspuns, iar tăcerea dintre noi s-a
prelungit. După un timp, am căzut într-un somn
fără vise. Nu i-am pomenit de blestem. Ştiam că
era un subiect despre care n-ar fi vrut să
vorbească.
CAPITOLUL 22
UN TÂRG E UN TÂRG
Era aproape miezul nopţii şi cornul lunii se
ridicase deasupra copacilor. În loc s-o ia spre
casă pe cel mai scurt drum, Vraciul a ocolit,
apropiindu-se apoi de ea pe la est. M-am gândit
la grădina de la răsărit dinaintea noastră şi la
puţul care o aştepta acolo pe Alice. Puţul pe care
eu îl săpasem.
Că doar nu vrea s-o mai închidă în puţ acuma?
După tot ce făcuse ea ca să ne ajute, el tot mai
voia să o pedepsească? Alice îi îngăduise s-o lege
la ochi şi să-i astupe urechile cu ceară. Şi apoi
stătuse ore în şir în tăcere şi beznă, fără să se
plângă nici măcar o dată.
Dar apoi am văzut izvorul şi m-am simţit plin de
speranţă. Era îngust, dar iute, apa scânteind
argintiu în lumina lunii, şi nu avea decât o
singură piatră de pus piciorul, în mijloc.
Vraciul avea de gând s-o pună la încercare pe
Alice.
— Da, fato, zise el, cu chipul ca de piatră.
Condu-ne tu! După tine!
Când m-am uitat la faţa lui Alice, mi s-a strâns
inima. Părea îngrozită şi mi-am amintit cum a
trebuit s-o trec în braţe peste râul de lângă
Poarta de Argint. Urgia nu mai era, vraja lui
asupra lui Alice se rupsese, dar oare răul deja
făcut era chiar fără nicio speranţă de îndreptare?
Se apropiase Alice prea tare de Întuneric? Nu va
mai putea niciodată să fie liberă? Nu va mai fi în
stare niciodată să treacă peste o apă curgătoare?
Devenise pe de-a întregul o vrăjitoare
periculoasă?
Alice şovăia la marginea apei şi începuse să
tremure. De două ori ridică piciorul să facă pasul
simplu până la piatra lată din mijlocul izvorului.
De două ori îl puse înapoi. Broboane de sudoare
îi acoperiseră fruntea şi începuseră să se
rostogolească în jos, peste nasul şi ochii ei.
— Hai, Alice, poţi s-o faci! I-am zis eu, încercând
să-i dau curaj.
Pentru amestecul meu, am primit din partea
Vraciului o privire care m-a făcut să pălesc.
Cu un efort brusc, impresionant, Alice păşi pe
piatră şi îşi avântă imediat piciorul stâng înainte,
trecând pe malul celălalt. Odată ajunsă acolo, se
aşeză grăbită jos şi îşi îngropă faţa în palme.
Vraciul plescăi o dată din gură, trecu izvorul şi o
apucă iute pe deal în sus, către copacii de la
marginea grădinii. Am aşteptat în spatele lui
Alice până şi-a revenit şi s-a ridicat în picioare,
apoi am urcat împreună până în locul unde
Vraciul ne aştepta, cu braţele încrucişate.
Când am ajuns la el, Vraciul făcu deodată un
pas înainte şi o înhăţă pe Alice. Apucând-o de
picioare, o azvârli peste umăr. Ea începu să se
jeluiască şi să se zbată, dar, fără niciun cuvânt,
el o strânse şi mai tare, apoi se întoarse şi intră
cu paşi hotărâţi în grădină.
L-am urmat, disperat. El înaintă până în
adâncul grădinii de la răsărit, îndreptându-se
direct către mormintele în care erau închise
vrăjitoarele, către puţul gol. Nu mi se părea
drept! Alice doar trecuse testul, nu-i aşa?
— Ajută-mă, Tom! Ajută-mă, te rog! Strigă Alice.
— Nu-i mai putem da încă o şansă? M-am
milogit eu. Numai una? A trecut apa. Nu este o
vrăjitoare.
— Ba dimpotrivă, l-a trecut ca să scape, de data
asta, mârâi Vraciul peste umăr. Dar răul este
înăuntrul ei, pândind momentul să acţioneze.
— Cum poţi să spui asta? După tot ce-a făcut…
— Aceasta este cea mai sigură metodă. Este cel
mai bun lucru pentru toată lumea!
Am socotit că venise timpul pentru ceea ce
numea tata „câteva adevăruri usturătoare”.
Trebuia să-i spun ce ştiam despre Meg, chiar
dacă m-ar fi putut un pentru asta şi nu m-ar mai
fi vrut ucenicul său. Probabil că o reamintire a
trecutului său l-ar fi putut face să-şi schimbe
intenţia. Gândul că Alice va fi închisă în puţ era
de nesuportat, iar faptul că fusesem pus să-l sap
chiar eu, mi-l făcea de sute de ori mai neplăcut.
Vraciul ajunse la puţ şi se opri la marginea lui.
Când dădu s-o coboare pe Alice în Întuneric,
i-am strigat:
— Lui Meg nu i-ai făcut asta!
Se întoarse către mine cu o expresie de stupoare
pe faţă.
— N-ai închis-o pe Meg într-un puţ, nu-i aşa?
Am continuat eu să-i strig. Şi ea era o vrăjitoare!
Dar n-ai făcut-o, pentru că ţineai prea mult la ea!
Deci, te rog, nu i-o face nici lui Alice! Nu e drept!
Expresia de stupoare de pe faţa Vraciului se
schimbă într-una de furie şi el rămase acolo, pe
buza puţului, clătinându-se; pentru o clipă n-am
fost sigur dacă avea s-o arunce pe Alice jos ori
avea să cadă el însuşi în puţ. A stat aşa o vreme
care mi s-a părut nesfârşită, dar apoi, spre
marea mea uşurare, furia sa păru să-i facă loc
altui sentiment, şi se întoarse şi plecă, ducând-o
mai departe pe Alice pe un umăr.
Se îndepărtă de puţul nou, gol, trecu pe lângă
cel în care era întemniţată Osoasa Lizzie, trecu
printre mormintele în care erau îngropate cele
două vrăjitoare moarte şi o luă pe cărarea cu
pietriş alb care ducea către casă.
În ciuda recentei sale boli, a tuturor celor prin
care trecuse şi a greutăţii lui Alice de pe umărul
său, Vraciul păşea atât de repede încât făceam
eforturi să mă ţin de el. Scoase cheia din
buzunarul stâng al pantalonilor, descuie uşa din
spate a casei şi fu înăuntru mai înainte ca eu să
pun piciorul pe prima treaptă.
Se duse direct în bucătărie şi se opri lângă
cămin, unde flăcările scoteau scântei până sus,
pe horn. Bucătăria era încălzită, lumânările
aprinse, cu tacâmurile şi farfuriile aşezate pe
masă pentru două persoane.
Încet, Vraciul îi dădu drumul din strânsoare şi o
lăsă pe Alice jos. În clipa în care pantoful ei
ascuţit atinse dalele de piatră, focul se stinse,
lumânarea pâlpâi şi aproape-şi dădu duhul, iar
aerul deveni vădit îngheţat.
În clipa următoare, izbucni un mârâit mânios
care făcu să zăngăne văsăraia şi vibră chiar şi
prin pardoseală. Era duhul domestic al
Vraciului. Dacă Alice ar fi mers prin grădină,
chiar şi cu Vraciul alături, ar fi fost sfâşiată
mărunt. Dar pentru că Vraciul o dusese pe
umăr, abia când piciorul ei atinsese pământul
duhul îşi dăduse seama de prezenţa ei. Şi nu se
arăta deloc mulţumit.
Vraciul îşi aşeză mâna stângă pe creştetul
capului lui Alice. Apoi, bătu de trei ori tare în
pardoseală, cu piciorul stâng.
Aerul încremeni şi Vraciul spuse, ridicându-şi
glasul:
— Ascultă la mine! Bagă bine la cap ce-o să-ţi
spun!
Nu se auzi niciun răspuns, dar focul se mai
însufleţi niţeluş, iar aerul parcă nu mai era aşa
de îngheţat.
— Câtă vreme copila asta se află în casa mea, să
nu te atingi de nici măcar un fir de păr din capul
ei! Porunci Vraciul. Dar n-o scăpa din ochi şi
asigură-te că ea îmi îndeplineşte întocmai
poruncile.
Cu acestea, mai bătu de trei ori cu piciorul în
pardoseală. Drept răspuns, focul se înălţă vioi în
vatră, iar bucătăria deodată păru încălzită şi
primitoare.
— Acum pregăteşte de mâncare pentru trei!
Porunci Vraciul.
Apoi ne făcu semn din cap şi îl urmarăm afară
din bucătărie şi pe scări în sus. Se opri în faţa
uşii încuiate a bibliotecii sale.
— Câtă vreme stai aici, fato, o să munceşti în
schimbul găzduirii, mormăi Vraciul. În biblioteca
asta sunt unele cărţi de neînlocuit. N-o să ai voie
să intri niciodată aici, dar o să-ţi dau câte o carte
şi tu o să-i faci o copie. S-a înţeles?
Alice dădu din cap.
— A doua ta îndatorire va fi să-i spui băiatului
meu tot ce te-a învăţat pe tine Osoasa Lizzie. Şi
când spun tot, spun tot. El o să aştearnă totul pe
hârtie. O mare parte or să fie prostii, bineînţeles,
dar nu contează, pentru că şi astea se adaugă la
arhiva cunoaşterii noastre. Eşti gata s-o faci?
Alice dădu din cap, cu o expresie foarte serioasă.
— Bun, aşadar ne-am înţeles, zise Vraciul. O să
dormi în odaia de deasupra odăii lui Tom, cea din
vârful casei. Şi acum, ţine bine minte ce îţi spun.
Duhul acela de jos, din bucătărie, ştie cine eşti şi
ce aproape c-ai devenit. Aşadar, nu călca nicio
clipă strâmb, pentru că el o să te urmărească şi-o
să ştie tot ce faci. Şi nimic nu i-ar plăcea mai
mult decât să…
Vraciul oftă lung şi zgomotos.
— Nici nu pot să mă gândesc la asta, zise el.
Aşadar, nu-i da ocazia. O să faci precum îţi cer,
fato? Se poate avea încredere în tine?
Alice dădu din cap, iar buzele i se lungiră
într-un zâmbet.
***
La masă, Vraciul a fost neobişnuit de tăcut. Era
precum calmul de dinaintea furtunii. Nimeni n-a
vorbit prea mult, dar ochii lui Alice săgetau
pretutindeni şi se întorceau, mereu şi mereu,
spre imensul buştean arzând în vatră, care
umplea încăperea de căldură.
În cele din urmă, Vraciul îşi împinse farfuria în
lături şi oftă.
— Gata, fato, zise el, la culcare cu tine! Am
câteva lucruri pe care trebuie să i le spun
băiatului.
După ce Alice plecă, Vraciul se ridică de la masă
şi se îndreptă spre cămin. Se aplecă şi îşi încălzi
mâinile la foc, apoi se întoarse să mă privească în
faţă.
— Ei bine, băiete, tună el, spune tot! De unde ai
aflat despre Meg?
— Am citit într-unul dintre jurnalele dumitale,
am răspuns eu cu supuşenie, plecându-mi
capul.
— M-am gândit eu! Nu te-am avertizat despre
treaba asta? Iar nu m-ai ascultat! Sunt unele
lucruri în biblioteca mea pe care n-ai încă voie să
le citeşti, zise Vraciul aspru. Lucruri pentru care
nu eşti chiar pregătit să le afli. Eu voi hotărî ce e
potrivit pentru tine să citeşti. S-a înţeles?
— Da, domnule, am zis eu, adresându-mă lui cu
titlul acesta pentru prima oară după atâtea luni.
Dar aş fi aflat oricum despre Meg. Părintele
Cairns mi-a pomenit despre ea şi mi-a povestit şi
despre Emily Burns, de asemenea, şi cum ai
luat-o dumneata de la fratele dumitale,
învrăjbind astfel familia.
— Nu pot să ţin ascuns de tine mai nimic, nu-i
aşa, băiete?
Am ridicat din umeri, simţindu-mă uşurat că
dădusem pe faţă toate tainele care-mi împovărau
cugetul.
— Ei bine, zise el, venind înapoi la masă, am
trăit până la o vârstă înaintată şi nu sunt
mândru de tot ce am făcut, dar fiecare poveste
are mai mult de o faţetă. Niciunul dintre noi nu e
perfect, băiete, şi într-o bună zi o să afli tot ce
trebuie să ştii şi atunci o să poţi să-ţi faci o
părere a ta despre mine. E mai puţin important
să scormoneşti în cenuşa trecutului acum, dar,
în ceea ce o priveşte pe Meg, ai s-o cunoşti când o
să ne ducem la Anglezarke. Şi asta o să fie mai
curând decât crezi, pentru că, în funcţie de
vreme, o să plecăm la casa mea de iarnă peste
vreo lună sau două. Ce altceva ţi-a mai îndrugat
părintele Cairns?
— Că ţi-ai vândut sufletul diavolului…
Vraciul zâmbi.
— Ce ştiu preoţii? Nu, băiete, sufletul meu îmi
aparţine încă. M-am luptat mulţi, mulţi ani să
mi-l păstrez şi, în pofida tuturor greutăţilor, este
încă al meu. Cât despre diavol, ei bine,
obişnuiam să cred că răul e mai degrabă
înăuntrul fiecăruia dintre noi, ca un praf de iască
aşteptând scânteia ca să se aprindă. Dar, în
ultima vreme, am început să mă întreb dacă,
totuşi, nu există ceva în spatele tuturor celor cu
care ne confruntăm, ceva ascuns în inima
Întunericului. Ceva care creşte cu atât mai
repede cu cât Întunericul devine mai puternic.
Ceva pe care un preot l-ar putea numi diavol…
Vraciul se uită la mine încruntat, cu ochii lui
verzi sfredelind într-ai mei.
— Şi dacă ar exista o astfel de creatură ca
diavolul, băiete? Ce-ar trebui să facem împotriva
lui?
M-am gândit câteva clipe înainte de a-i
răspunde.
— Ar fi nevoie să săpăm un puţ foarte mare, am
zis eu. Un puţ mai mare decât a săpat oricare alt
vraci vreodată. Apoi ar fi nevoie de saci peste saci
cu sare şi cu pilitură de fier şi de o lespede cu
adevărat uriaşă.
Vraciul zâmbi.
— Dacă aşa am face, băiete, le-am da de lucru la
jumătate din zidarii, ţapinarii şi ajutoarele de
ţapinari din Comitat! Una peste alta, acum te
duci imediat la culcare. Mâine te întorci la lecţiile
tale, aşa că o să ai nevoie de un somn bun în
noaptea asta!
Când am deschis uşa odăii, Alice ieşi din umbră,
pe scară.
— Chiar îmi place aici, Tom, zise ea,
zâmbindu-mi larg. E-o casă frumoasă, mare,
primitoare. Un bun adăpost în care să te afli
acum, când se apropie iarna.
I-am zâmbit şi eu. Aş fi putut să-i spun că vom
pleca la Anglezarke, peste puţină vreme, la casa
de iarnă a Vraciului, dar era fericită şi n-am vrut
să-i stric prima ei noapte la noi.
— Într-o bună zi, casa asta va fi a noastră, Tom.
Nu simţi şi tu? Mă întrebă ea.
Am ridicat din umeri.
— Nimeni nu ştie ce-o să se întâmple în viitor,
am zis eu, încercând să nu mă mai gândesc la
scrisoarea mamei.
— Moşul Gregory ţi-a spus asta, nu-i aşa? Ei
bine, sunt multe lucruri pe care el nu le ştie. Tu o
să fii un vraci mai bun decât a fost el vreodată.
Nu există nimic mai sigur ca asta!
Alice se întoarse şi urcă scările unduindu-şi
şoldurile. Deodată îşi întoarse capul.
— Urgia era înnebunită după sângele meu, zise
ea. Aşa că am încheiat târgul chiar mai înainte
de a bea. Am vrut doar să fac totul să fie bine din
nou, aşa că i-am cerut ca tu şi Moşul Gregory să
puteţi pleca. Urgia a fost de acord. Un târg e un
târg, aşa că de aceea n-a putut să-l omoare pe
Moşul Gregory şi n-a putut să-ţi facă nici ţie rău.
Tu ai omorât Urgia, dar eu am făcut să fie cu
putinţă. De aceea m-a atacat pe mine, la sfârşit.
De tine nu se putea atinge. Totuşi nu-i spune
Moşului Gregory. N-ar înţelege.
Alice mă lăsă pe scări, în vreme ce tot ceea ce
făcuse ea deveni limpede, încetul cu încetul, în
mintea mea. Într-un fel, se sacrificase pe sine.
Urgia ar fi ucis-o, la fel cum îl ucisese şi pe Naze.
Dar ea ne salvase, pe mine şi pe Vraci. Ne salvase
vieţile. Iar eu nu aveam s-o uit niciodată.
Uluit de spusele sale, am intrat în odaia mea şi
am închis uşa. Mi-a luat mult până să adorm.
Din nou am scris cea mai mare parte a acestei
relatări din memorie, folosindu-mă, la nevoie, şi
de însemnările din carneţelul meu.
Alice s-a dovedit pricepută, iar Vraciul este chiar
încântat de modul în care îşi îndeplineşte ea
datoria. Scrie foarte repede, totuşi scrisul ei
rămâne citeţ şi îngrijit. De asemenea, după cum
a făgăduit, îmi povesteşte lucrurile pe care
Osoasa Lizzie a învăţat-o, astfel încât eu să le pot
aşterne pe hârtie.
Bineînţeles, cu toate că Alice n-o ştie încă, n-o
să rămână cu noi prea multă vreme. Vraciul mi-a
spus că ea va începe să-mi sucească minţile şi că
eu n-o să mai fiu în stare să mă concentrez
asupra învăţăturii. Nu-i deloc încântat să aibă o
fată cu pantofii ascuţiţi care să locuiască în
aceeaşi casă cu el, mai ales una care a fost atât
de aproape de Întuneric.
Acum este sfârşitul lui octombrie şi, curând, ne
vom muta la casa de iarnă a Vraciului, din
Mlaştina Anglezarke. În apropiere există o fermă
condusă de nişte oameni în care Vraciul are
încredere. El crede că oamenii aceştia or s-o lase
pe Alice să stea la ei. Bineînţeles, m-a pus să-i
promit că n-o să-i spun încă nimic lui Alice. În
orice caz, o să fiu trist când o s-o văd plecând.
Şi bineînţeles că o s-o cunosc pe Meg,
vrăjitoarea lamia. Poate că o s-o cunosc şi pe
cealaltă femeie din viaţa Vraciului. Blackrod este
aproape de mlaştină şi acolo se zice că încă ar
mai locui Emily Burns. Am sentimentul că există
încă multe alte lucruri în trecutul Vraciului
despre care n-am aflat încă.
Eu aş prefera să rămân aici, în Chipenden, dar
el este Vraciul, iar eu sunt doar ucenicul. Şi am
ajuns să-mi dau seama că există un motiv foarte
întemeiat pentru tot ce face el.

Thomas J. Ward
JOSEPH DELANEY
SECRETUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 03

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT


ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
UN VIZITATOR NEAȘTEPTAT
Era o noapte de noiembrie, neagră şi îngheţată,
iar Alice şi cu mine stăteam la focul din
bucătărie, împreună cu magistrul meu, Vraciul.
Vremea se răcea din ce în ce mai tare şi ştiam că
în orice zi, de acum încolo, Vraciul putea hotărî
că era timpul să ne mutăm în „casa lui de iarnă”,
din mohorâtul Anglezarke.
Eu nu eram deloc nerăbdător să plecăm. Eram
ucenicul Vraciului numai din primăvară încoace
şi e drept că nu văzusem niciodată casa din
Anglezarke, dar cu siguranţă nu mă ardea
curiozitatea. Mi-era bine şi cald în casa din
Chipenden şi, dac-ar fi fost după mine, mai
degrabă aici mi-aş fi petrecut iarna.
Mi-am ridicat ochii din cartea cu verbele
latineşti pe care mă căzneam să le învăţ, şi Alice
mi-a întâlnit privirea. Stătea pe un scăunel
scund, aproape de vatră, cu faţa scăldată în
lumina dogorâtoare a focului. Ea mi-a zâmbit, şi
eu i-am răspuns tot cu un zâmbet. Alice era
celălalt motiv pentru care n-aş fi vrut să mai
plecăm din Chipenden. Îmi era cel mai apropiat
prieten pe care îl avusesem vreodată şi îmi
salvase viaţa de mai multe ori, în ultimele câteva
luni. Chiar mă bucuram că locuia şi ea aici, cu
noi. Făcea singurătatea vieţii de vraci mult mai
uşor de îndurat. Dar magistrul meu îmi spusese,
între patru ochi, că, foarte curând, urma să ne
despărţim. El, unul, niciodată nu avusese cu
adevărat încredere în Alice, din pricină că
provenea dintr-o familie de vrăjitoare. De
asemenea, se temea că va începe să-mi distragă
atenţia de la lecţiile mele, de aceea, când Vraciul
şi cu mine urma să plecăm la Anglezarke, Alice
nu avea să ne însoţească. Biata Alice nu ştia de
hotărârea aceasta, iar eu nu avusesem inima să
i-o spun, aşa că, deocamdată, mă bucuram doar
de încă una dintre preţioasele noastre seri
împreună la Chipenden.
Dar, după cum s-a dovedit, avea să fie chiar
ultima noastră seară din anul acela, căci, pe
când eu şi Alice stăteam citind la lumina focului,
iar Vraciul moţăia în jilţul său, dangătul
clopotului care ne anunţa un vizitator ne tulbură
deodată tihna. La auzul acelui sunet deloc
bine-venit, mi s-a tăiat toată pofta de viaţă. Nu
însemna decât un singur lucru: o nouă misiune
pentru Vraci.
Vedeţi dumneavoastră, nimeni nu venea
vreodată până sus, la casa Vraciului. Şi asta în
primul rând pentru că ar fi fost sfâşiat
bucăţi-bucăţele de duhul domestic care păzea
casa şi grădinile. De aceea, în pofida înserării
şi-a vântului rece, era sarcina mea să cobor până
la clopotul din pâlcul de sălcii, ca să aflu cine
avea nevoie de ajutor.
Mi-era cald şi bine înăuntru, după cina de mai
devreme, iar Vraciul probabil că mi-a simţit lipsa
de chef de-a mă dezlipi de locul meu. A clătinat
din cap de parcă ar fi fost dezamăgit de mine şi
ochii lui verzi au sclipit ameninţător.
— Mişcă-te până jos, băiete, a mârâit el. E o
noapte urâtă şi oricine o fi acolo, nu se face să fie
lăsat să aştepte.
Când m-am ridicat şi mi-am luat haina, Alice
mi-a aruncat un zâmbet fugar, de înţelegere. Îi
părea rău pentru mine, dar i-am văzut cumva şi
mulţumirea că ea rămânea aşezată la gura sobei,
încălzindu-şi mâinile, în vreme ce eu trebuia să
ies afară, în vântul tăios.
Am tras uşa cu hotărâre după mine şi, cu un
felinar în mâna stângă, am pornit prin grădina
de la apus, apoi în josul dealului, înfruntând
vântul care se străduia din răsputeri să-mi
smulgă haina de pe mine. În cele din urmă, am
ajuns la sălciile plângătoare de la răscruce. Era
Întuneric şi felinarul meu arunca umbre
neliniştitoare, prefăcând trunchiurile şi ramurile
sălciilor în braţele cu gheare şi feţele unor
spiriduşi răutăcioşi. Deasupra capului meu,
crengile golaşe dansau şi tremurau în vântul
scâncind şi tânguindu-se ca o cobe prevestitoare
de moarte.
Însă genul acesta de lucruri pe mine nu mă
neliniştea prea tare. Mai fusesem pe Întuneric în
acest loc şi, prin călătoriile mele cu Vraciul, mă
confruntasem cu asemenea grozăvii, că vouă vi
s-ar fi făcut părul măciucă. De aceea, nu mă
puteam înfricoşa acum de câteva umbre; mă
aşteptam să mă întâlnesc cu cineva mult mai
speriat decât eram eu. Probabil vreun argat de la
vreo fermă, trimis de tatăl lui, chinuit de vreo
fantomă şi disperat să primească ajutor; un
băiat probabil îngrozit de faptul că s-a apropiat la
mai puţin de o jumătate de milă de domeniul
Vraciului.
Dar la sălciile plângătoare nu aştepta un băiat,
şi atunci m-am oprit locului, uluit. Acolo, sub
frânghia clopotului, stătea o siluetă înaltă,
înfăşurată într-o mantie întunecată, cu glugă,
ţinând un toiag în mâna stângă. Era un alt vraci!
Omul nu s-a clintit, aşa că m-am apropiat de el,
până la vreo doi paşi distanţă. Avea umerii largi
şi era o idee mai înalt decât magistrul meu, dar
din faţă nu i-am putut desluşi mare lucru, căci
şi-o ţinea ascunsă în umbră. A vorbit el primul,
mai înainte de a mă prezenta.
— Fără îndoială că el stă frumuşel la căldurică,
în vreme ce tu umbli prin frigul de afară, zise
străinul, cu un sarcasm evident în glas. Nu s-a
schimbat nimic!
— Dumneavoastră sunteţi domnul Arkwright?