Sunteți pe pagina 1din 3

BAROCUL ÎN PERIOADA VECHE

Originea cuvântului baroc este de dublă proveniență și utilizare:


1. termenul se aplică perlelor de formă neregulată importate de portughezi din India (perolas barrocas)
2. termenul se referă la o figură silogistică, scolastică = pedanteria
Utilizat în sens negativ, barocul desemnează un lucru care este exagerat, bizar, straniu, ciudat. În același
timp, barocul e inclus în categoriile esențiale ale spiritului, în tipologia fundamentală a concepțiilor de bază
și, în această ipostază, barocul devine „forma mentis”, adică o constantă a vieții spirituale. Apariția unui
asemenea tip de baroc supra-istoric e legată de acel moment al conștientizării sciziunii naturii umane, care
nu mai corespund cu aspirațiile spirituale ale Renașterii.
Barocul exprimă:
1. sentimentul universal al contradicțiilor vieții, conflictul tendințelor antagonice;
2. mobilitatea, fluiditatea, mișcarea
sens Wölffin = barocul cunoaște o desfășurare pe verticală, adică un impuls
ascensional și o tendință de „salt” pe orizontală, de ondulare infinită, concretizată de
succesiunea metamorfozelor. Consecința acestei instabilități pe orizontală, marcată de
insatisfacții, e un resort al vanității existenței, având ca termen final moartea → una dintre
marile teme ale barocului

3. percepția vieții ca amestec de realitate și irealitate/ fantasmagoric, de adevăr și iluzie, tema „viața
este vis” (Calderon de la Barca) sau „totul e iluzie”
Psihologia barocă este dominată, e prezidată de două arhetipuri: Circe și Păunul.
Circe = personaj homeric, vrăjitoarea Circe având rolul de a-i metamorfoza pe tovarășii lui Ulise =
metamorfoza
Păunul = ostentația

Spiritul baroc supralicitează forma, aparențele, emfaza, masca. Eul baroc e unul scindat, dedublat, sau
„spirit antinomic” (Alexandru Ciorănescu). Pe lângă această scindare, eul baroc este apăsat de incertitudini,
de neliniști rezumabile toate în formula memento mori.

Stilul baroc poate fi apreciat în funcție de două coordonate:


a. pe de-o parte, se poate vorbi de un stil baroc etern în funcție de istoricitatea barocului care se poate
manifesta în orice moment
b. pe de altă parte, există un baroc istoric, legat de o anumită perioadă, existent între anumite limite -
sfârșitul secolului al XVI-lea și tot secolul al XVII-lea (secol tipic baroc)
Prima recunoaștere a barocului ca stil aparține lui Burckhardt și a fost făcută în lucrarea sa „Cicerone”
(1885), unde barocul este definit prin trăsăturile sale de redundanță.
Barocul literar e caracterizat prin:
 instabilitate (=echilibrul care se desface permanent)
 mobilitatea
 metamorfozele
 dominarea decorului și a teatralității
 prezența impresiilor contrastante a antitezelor, analogiilor surprinzătoare

Simbolurile baroce (ele pot apărea și în artă)


 eroii metamorfozărilor și deghizărilor (Circe, Proteu, Calypso)
 clișeele instabilității și mobilității (apa)
 orologiul
 vântul
 norii
 curcubeul
 umbra
Simbolurile caducității, păcatelor, prăbușirii terestre: motivul labirintului , mormântului, ruinei, sepulturii
și a morții.
Căile prin care scriitorii români au venit în contact cu barocul sunt literatura neogreacă, prin care scriitorii
noștri au venit în contact cu barocul italian (Insula Creta) și canalul polono-ucrainian ale cărui urmări
imediate sunt reprezentate de interesul pentru un anumit gen literar: stihurile heraldice.
Speciile și motivele cultivate de literatura barocă:
 „poezia emblematică”, din care fac parte versurile stemmato sau stihurile heraldice, care vădesc un
interes special pentru blazon și sigiliu
 soarta alunecoasă (nestatornică) - e un motiv care apare în trei variante tematice în cuprinsul
literaturii baroce: fortuna labilis, vanitas vanitatum (et omnia vanitas), ubi sunt?
M. Costin dezvoltă o meditație focalizată asupra soartei schimbătoare în Viiața lumii. Poemul a luat naștere
dintr-o stare de spirit tipic barocă, pricinuită de impresiile unei lumi nestatornice, resimțită ca lume
înșelătoare unde timpul trece inexorabil. O iluzie îmbracă aici toate acțiunile omului („Fum și umbră, visuri
și părere”→ versul constituie o emblemă verbală a barocului românesc). Important este că impresiile
provocate de nestatornicie nu devastează convingerile lui M. Costin până într-atât încât să întrezărească o
șansă pentru om. Conștient de fragilitatea umană, Costin afirmă în finalul poemului posibilitatea omului de
a dăinui prin faptă.

Referințe critice:

Un adevăr care va fi reluat pentru a i se da și mai multă valoare și acuitate - de un Gracian, un La


Rochefoucauld, un Corneiile sau de un Pascal și anume că omul este deghizare într-o lume care este teatru
și decor (p. 33)

Epoca aceasta, care a spus și a crezut, mai mult decât oricare alta, că lumea este un teatru și viața o comedie,
unde fiecare trebuie să joace un rol, era destinată să facă din metaforă realitate; teatrul părăsește sala de
spectacol, invadează lumea, o transformă într-o scenă pusă în mișcare de mașini, o subjugă propriilor sale
legi de mobilitate și metamorfoză.

Jean-Piere Camus: „Omul este un animal atât de schimbător și diferit…, acțiunile sale sunt atât de bizare,
de felurite, de amestecate … Suntem într-o oscilare și nesiguranță perpetuă” (p. 51)

Spectatorii din sală văd pe scenă o sală de spectacol și, în această a doua sală, actori care văd la rândul lor
sunt și ei spectatori care privesc la alți actori (p. 75); nesiguranța creată prin dedublarea între iluzie și
realitate teatrală prelungește pe aceea a eroului ezitând între planurile diferite pe care și le descoperă,
ezitând între mască și chipul său, între el însuși și iel însuși.

Arta este concepută ca un regizor de tragicomedii sau de piese cu mașinării; ea se reîncarnează în Proteu
deoarece nu este altceva decât deghizare și metamorfoză. (p.83)

CRITERIILE OPEREI BAROCE: (p. 185)

1. Instabilitatea unui echilibru pe cale de a se pierde pentru a se reface, a unor suprafețe care se umflă
sau se rup, a formelor evanescente, a curbelor și a spiralelor
2. Mobilitatea operelor în mișcare, cerând spectatorului să fie el însuși în mișcare și să multiplice
punctele de vedere (viziune multiplă)
3. Metamorfoza sau mai precis: unitatea mișcătoare a unui ansamblu multiform pe cale să se
metamorfozeze
4. Dominația decorului adică supunerea funcției de decor, substituirea structurii printr-o rețea de
aparențe care fug, printr-un joc de iluzii

Idei dominante ale gândirii și spiritului baroc: (p. 186-187)


a. Circe și Proteu, zei multiformi ai metamorfozelor, a universului în mișcare și ai lumii răsturnate
b. nestatornicia, simularea sentimentală, inima cu multiple măști care degajă o psihologie a
instabilității și a mobilității și propune personaje ca Hylas, Corisca și a urmașului lui Dorante, toți
preocupați să pară ceea ce nu sunt și să se constituie ca u decor
c. deghizarea, iluzia înșelătoare, jocurile de oglinzi ale teatrului în teatru în tragicomedia agitată de o
neîntreruptă mișcare scenică și dominantă de un erou nesigur de el însuși, deoarece este mereu tentat să
alunece spre o altă formă a lui însuși
d. moartea, pe de altă parte, justificând voga decorului funebru, se joacă precum un spectacol teatral
ce face din viață o deghizare a morții și din moarte o figură vie
e. viața și lumea se prezintă sub imaginile apei, flăcării, ale mingii și bulei, ale norilor și vântului la
numeroși poeți ai vieții fugitive care o tratează ca pe un miraj volatil, un joc de aparențe plutitoare ce trec
și se transformă; de la Montaigne la Pascal și Bernini, omul este definit în termeni de schimbare, de
deghizare, de nestatornicie și de mișcare
apa poetului baroc este imaginea metamorfozelor, a fluxului și a refluxului, a lumii în mișcare (p. 246)
zăpada este un vârtej, un dans de fluturi, de fantome zburătoare
se lansează oglinzile în spațiu, le sparge în cioburi pline de foc care sunt planetele

Barocul aleargă din instinct spre metaforele de mișcare; el le cere regnului vegetal și animal, norilor, apelor
curgătoare, ,a tot ce-i poate procura forme mișcătoare, sinuoase, volubile; lumea sa de imagini este animată
și concertă. (p. 246-247)

M. LUMII CA TEATRU = cel care vrea să fie un om deosebit, este sfătuit să privească lumea ca pe o
imensă scenă de teatru din care să înveţe ce e bine şi ce e rău. Motivul ar putea beneficia de mai multe
interpretări printre care: lumea este o imensă scenă de teatru pe care fiecare om joacă un rol prestabilit de
un regizor ascuns, fiecare om trebuie să-şi joace ”rolul” cât mai bine pentru a fi „aplaudat” în final, fiecare
om poartă o mască în spatele căreia se ascunde, rolurile se schimbă permanent.

(Literatura barocului în Franța. Circe și Păunul, Jean Rousset, în românește de Constantin Teacă, Prefață
de Adrian Marino, Editura Univers, București, 1976)