Sunteți pe pagina 1din 79

CRESTEREA ECONOMICA SI DEZVOLTAREA DURABILA

Cresterea economica consta in sporirea cantitativa a activitatilor si


rezultatelor acestora pe ansamblu economiilor nationale si in stransa legatura cu
factorii care contribuie la aceasta sporire. În literatura economică există
concepţii diferite referitoare la definirea creşterii economice.
Majoritatea manualelor de economie politică, din ţări cu economie de piaţă
dezvoltate, sintetizând părerea diferiţilor economişti, definesc creşterea
economică ca fiind “creşterea, în cadrul economiei, a produsului efectiv de
bunuri şi servicii”. Aşadar, conceptul de creştere economică este identic cu acela
de creştere a venitului naţional.
Creşterea economică exprimă procesul complex de evoluţie de lungă
durată, care se manifestă printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale unei
economii naţionale. Ea nu poate fi analizată decât într-o perioadă lungă.
Creşterea economică reprezintă mişcarea profundă a unei economii în întregime,
după ce se elimină mişcările sezoniere sau ciclice.
Pentru a exista creştere, nu trebuie doar ca producţia să crească, ci şi ca
mişcarea ascendentă să fie durabilă şi nu întâmplătoare. Din acest punct de
vedere, al perioadei în care are loc creşterea economică, ea nu se identifică cu
expansiunea, ca fază a ciclului economic ce desemnează mişcarea de sporire a
producţiei naţionale pe termen scurt (şi deci reversibilă), în timp ce creşterea
economică desemnează un fenomen pe termen lung, o mişcare ascendentă a
unor mărimi macroeconomice pe o perioadă îndelungată. Scăderea temporară a
producţiei nu înseamnă oprirea creşterii; în special recesiunile sunt, deci, parte
integrantă a creşterii economice. Prin urmare, creşterea economică include atât
expansiunea, cât şi recesiunea din mai multe cicluri economice succesive.
Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut
prin modificările cumulative ale condiţiilor de producţie. O creştere sensibilă a
PNB (PIB) nu va fi o dovadă a creşterii decât dacă rezultă dintr-o mărire a
potenţialului productiv. Nu se poate vorbi de creştere economică dacă un climat
favorabil face ca într-un an PNB să sporească, iar în anul următor un hazard
climatic anulează sporul respectiv. În schimb, va fi forba de creştere economică
dacă această sporire este rolul investiţiilor nete în creştere, modificării calificării
mâinii de lucru, încorporării progresului tehnic prin noile maşini, obiceiurilor
noi de consum.
În timp ce conceptul de creştere economică se referă la modificările
cantitative ale producţiei reale, totale şi pe locuitor, dezvoltarea economică,
reliefează aspectele calitative ale activităţii economice, respectiv modificările
intervenite în structurile teritoriale, organizaţionale, de producţie şi de ocupare a
forţei de muncă, în structurile mediului şi ale standardului de viaţă. Totodată, pe
o perioadă îndelungată, procesul creşterii economice determină modificarea
structurilor economice şi instituţionale, contribuind astfel la dezvoltarea
economică a societăţii.
Caracteristicile iniţiale ale teoriei creşterii economice - cu deosebire analiza
la nivel macroeconomic pentru o perioadă mai lungă de timp, stabilirea unor
combinaţii între factorii creşterii pentru obţinerea de ritmuri cât mai ridicate ale
produsului intern brut, analiza contribuţiei factorului progres tehnic - au suferit
schimbări, aducând în acest fel modificări conceptului formulat iniţial.
Printre virtuţile creşterii economice tradiţionale pot fi reţinute: amplificarea
avuţiei create şi, odată cu ea, sporirea bazei de ridicare a nivelului de trai, a
gradului de civilizaţie materiale şi spirituală; lărgirea posibilităţilor de acumulare
şi investire în vederea perpetuării activităţilor economico-sociale, culturale,
ştiinţifice, educaţionale pe scară mai mare; crearea de noi lcuri de muncă;
impulsionarea creşterii productivităţii factorilor, a progresului în toate planurile;
stimularea procesului de socializare a activităţilor economice, concomitent cu
generarea şi regenerarea de microcelule ale corpului economic; accentuarea
divizării şi specializării activităţilor, a cooperării dar şi a concurenţei între
agenţii economici; sporirea interdependenţelor dintre mărimile şi spaţiile
macroeconomice, evidenţiindu-se nevoia dezvoltării independente într-o lume
interdependentă.
Creşterea economică tradiţională este contestată astăzi din mai multe direcţii
şi în diverse planuri: micro, macro, zono şi mondoeconomic; al repartiţiei şi
folosirii resurselor; al decalajului de structuri şi nivel; al modului de concepere,
realizare şi măsurare a efectelor; al legăturilor dintre creşterea demo-economică,
resursele naturale şi calitatea mediului înconjurător; al proporţiilor dintre
activităţile industriale şi cele agricole, la scara ţărilor, zonelor şi mai ales a
lumii.
De la reacţiile critice faţă de aspecte şi/sau părţi ale creşterii economice
tradiţionale, astăzi s-a evoluat spre cele globale. Ele vizează schimbarea din
temelii a creşterii tradiţionale şi înlocuirea ei cu un asemenea mod sau gen de
creştere care să aducă armonie între om, societate şi natură; între clase şi grupuri
sociale; între economii şi state naţionale.
Pe baza diferitelor opinii din literatura de specialitate, exprimate în contextul
dezbaterilor pe probleme ale abandonării vechiului tip de creştere economică şi
fundamentării unui nou tip şi concept de creştere economică, definim creşterea
economică ca fiind procesul complex de lungă durată de sporire a producţiei
naţionale exprimată prin produsul intern brut real sau produsul naţional brut real
atât total, cât şi pe locuitor, în condiţiile folosirii cu eficienţă sporită a resurselor
economice în scopul ridicării nivelului de trai şi în condiţiile compatibilităţii
relaţiilor om - societate - natură, a intereselor generaţiilor prezente cu cele
viitoare.
Din punct de vedere al mărimii sporului într-o anumită perioadă de timp,
creşterea este liniară şi exponenţială. O mărime creşte liniar atunci când
creşterea respectivă, în mărime absolută, este constantă, într-o anumită perioadă
dată de timp. Creşterea exponenţială desemnează creşterea cu o rată constantă.
O mărime prezintă o creştere exponenţială atunci când creşte cu un procent
constant din valoarea ei totală, într-o perioadă constantă de timp. Creşterea
exponenţială generează foarte repede numere imense. Ea este un fenomen
dinamic, ce implică elemente care se modifică în timp (factorii creşterii).
Metoda “dinamica sistemelor” - o nouă metodă pentru înţelegerea dinamicii
comportării sistemelor complexe - recunoaşte faptul că în structura unui sistem
numeroasele relaţii circulare interdependente, uneori distanţate în timp, dintre
componentele acestuia, sunt adesea tot atât de importante pentru determinarea
comportării sistemului ca şi componentele individuale înşile.
Teoria modelării dinamice arată că oricare mărime care creşte exponenţial
este, într-un mod oarecare, legată de o buclă pozitiv de conexiune inversă. O
asemenea buclă este uneori denumită “cerc vicios”. Intr-o buclă pozitiv de
conexiune inversă, un lanţ de relaţii cauză - efect se include în el însuşi, în aşa
fel încât creşterea oricărui element în circuit declanşează o secvenţă de
modificări care are drept rezultat o creştere şi mai mare a elementului iniţial
modificat. De aceea, alegerea ratei de creştere economică constituie una din
opţiunile fundamentale a oricărei politici a dezvoltării economice la nivel
naţional.
Progresul economic şi social al oricărei ţări se află în strânsă dependenţă cu
creşterea economică. De sporirea continuă şi în ritm optim a venitului naţional
depinde realizarea obiectivelor pe care şi le propune societatea în etapa dată.
Ritmurile înalte de creştere economică permit obţinerea unor sporuri absolute
mai mari şi, prin urmare, duc la ridicarea mai rapidă pe trepte superioare de
civilizaţie materială şi spirituală. De la un anumit nivel de dezvoltare
economică, ritmurile mai înalte de creştere economică în ţările mai puţin
dezvoltate determină obţinerea unor sporuri ale producţiei pe locuitor egale şi
apoi mai mari ca în ţările dezvoltate economic, accelerarea reducerii decalajelor
relative, intrarea într-o nouă etapă, aceea a eliminării decalajelor absolute.
În general, timpul necesar eliminării decalajelor economice între două ţări cu
niveluri diferite de dezvoltare este direct proporţional cu mărimea decalajelor
economice şi invers proporţional cu ritmul mai înalt de creştere economică în
ţări mai puţin dezvoltate.
Cresterea economica zero reprezinta situatia in care rezultatele economice
absolute si populatia totala cresc sau sporesc in acelasi ritm, iar nivelul
rezultatelor raportat pe locuitor ramane constant.
In aceste conditii, cresterea economica caracterizeaza evolutia unor marimi
economice agregate specifice unei economii nationale valabile intr-un spatiu
temporal bine determinat si bine caracterizat.
Se poate vorbi de doua situatii distincte specifice cresterilor economice:
expansiunea si recesiune.
In aceste conditii, cresterea economica expansionista prezinta situatia reala a
cresterilor economice pozitive care reprezinta aspectul maririi valorii venitului
national net, respectiv valoarea produsului intern brut pe locuitor.
Situatia recesionista expliciteaza situatia de criza unde valoarea nominala a
venitului national este in scadere fata de valoarea momentului anterior.
Situatia de subsistenta expliciteaza situatia economiilor nationale aflate in
subdezvoltare socio-economica carora ridicarea nivelului cantitativ si calitativ al
valorii venitului national se realizeaza doar prin restructurare economica sau
dezvoltare sectoriala.
De fapt, cresterea economica reprezinta sansa pentru o viata mai buna,
evolutie pozitiva pe ansamblul societatii cat si cresterea nivelurilor acumularilor
individuale si colective.
Pentru o crestere reala, dinamica evolutiei indicatorilor macroeconomici
trebuie sa fie orientata pozitiv crescator si in conditii suportabile pentru
populatie.
Indicatorii utilizati sunt: PIB, PNB, VN raportati la total populatie precum si
la numarul de locuitori.
De obicei, in estimarea valorilor cresterii economice se utilizeaza
urmatoarele modele (modulatii):
Cresterea economica potentiala este conditionata de marirea valorica a
ofertei agregate si exprima situatia in care valorile indicatorilor economici sunt
obtinute la conditii optime si valori nominale anticipate ale costurilor utilizate.
Astfel, PIB-ul nominal reprezinta cel mai ridicat nivel realizat al productiei
care se poate obtine in mod continuu, la un nivel stabil al preturilor si in
conditiile mentinerii ratei naturale a somajului.
Cresterea economica raportata ca proces pe termen lung reprezinta
cresterea productiei potentiale, respectiv cresterea PIB-ului potential.
Principalele surse ale cresterii economice pot fi grupate sau clasificate in
functie de domeniul de raportare ale naturii resurselor, care prezinta conditiile
principale ale realizarii cresterii.
In functie de modul de utilizare ale resurselor potentiale existente putem face
urmatoarea ierarhizare a conditiilor de crestere economica si anume:
Factorii care intervin in mod direct asupra dimensiunii cresterii pot fi
incadrati astfel:
a. Resursele umane fac referinta asupra segmentelor, ofertelor de munca,
nivelului educatiei populatiei, pastrarea disciplinei conditiilor de munca si a
motivatiei, fata de obiectul si necesitatea muncii sau a domeniului de activitate.
b. Resursele naturale pot exprima cresterea economica pe motivatia
fundamentelor explicarii utilizarii acestora, si anume: natura si pamantul
spatiului prielnic productiei animaliere, resursele subsolului spatiu activitatilor
economiilor extractive, combustibilul ca bogatie nationala a utilizarii acestuia in
vederea transformarii lui, in conditii necesare existentei vietii si conditiile
climatologice ca mediu de dezvoltare si continuare a vietii.
c. Stocul de capital face raportare la numarul si natura bunurilor de capital
care motiveaza si expliciteaza cresterea economica (masinile, echipamentele,
cladirile, infrastructura, caile de comunicatie, transport).
d. Resursele tehnologice (stiinta ca atare, ingineria, organizarea,
managementul, cercetarea, invatamantul si anteprenoriatul) sunt elemente sau
resurse stintifice care pot dirija si/sau controla valorile cresterilor economice.
Aceste patru categorii de factori intervin in mod direct asupra nivelului de
dezvoltare si crestere economica, si in aceste conditii pot constitui elemente
cumulative sau separate de orientare a cresterii.

Factorul uman şi investiţiile în resurse umane

Factorul uman contribuie la creşterea economică prin sporirea volumului de


muncă prestată la scara macroeconomică de către populaţia ocupată în cadrul
timpului de muncă efectiv, precum şi prin calitatea acestui factor, exprimată
sintetic prin productivitatea muncii. La baza factorului uman se află resursele de
muncă.
Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări exprimă totalitatea
persoanelor în vârstă legală de muncă şi apte de muncă. Limitele vârstei de
muncă sunt convenţionale, fiind determinate în mod diferenţiat în fiecare ţară,
potrivit legislaţiei în vigoare.
Potenţialul de resurse de muncă depinde, în principal, de factorii
demografici, cum sunt: densitatea populaţiei, natalitatea, mortalitatea, mişcarea
migratorie internaţională a oamenilor, durata medie de viaţă, mai ales a vieţii
active, condiţiile de trai etc.
Spre deosebire de unii economişti care consideră creşterea populaţiei ca o
ameninţare pentru creşterea economică, iar pentru a se evita o catastrofă trebuie
să se recurgă la rata zero de creştere a populaţiei, Alfred Sauvy, cunoscut ca un
demograf de seamă, a pus un accent deosebit pe factorul demografic în creşterea
economică. Din resursele de muncă, o parte formează populaţia activă, iar
cealaltă parte constituie populaţia inactivă.
Populaţia activă reprezintă forţa nemijlocită de producţie a societăţii. În
definirea conceptului de populaţie activă există deosebiri naţionale.
În literatura de specialitate din ţara noastră, populaţia activă este considerată
ca fiind totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale în diferite
activităţi profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii şi
studenţii de la cursurile de zi, precum şi persoanele în curs de schimbare a
locului de muncă.
La o mărime dată a populaţiei totale, populaţia activă şi ponderea acesteia în
total depind de: evoluţia demografică anterioară, durata şcolarizării, structura pe
sexe a populaţiei, reglementarea vârstei de pensionare, normalitatea, respectiv
gradul de infirmitate a populaţiei.
Din populaţia activă, cea care-şi aduce efectiv contribuţia la crearea de noi
bunuri materiale şi servicii este populaţia ocupată. Aceasta cuprinde persoanele
care au un loc de muncă, prestează efectiv o muncă şi obţin un venit din
prestarea muncii.
Populaţia ocupată nu include militarii în termen, elevii şi studenţii,
persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Dinamica populaţiei
ocupate şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori:
capacitatea economiei naţionale de a crea noi locuri de muncă; raportul dintre
cererea şi oferta de braţe de muncă; motivaţia participării la muncă etc. }omajul
este unul dintre factorii care influenţează în permanenţă raportul dintre populaţia
ocupată şi cea activă.
Dimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate în
activitatea economică, cât şi de durata timpului de muncă. Pe termen lung,
durata săptămânii de lucru a înregistrat o importantă tendinţă de reducere.
Ca urmare a tuturor acestor modificări s-a produs o netă reducere a timpului
de lucru în timpul total al vieţii oamenilor şi creşterea timpului liber. Asemenea
schimbări în timpul de muncă au fost posibile şi vor fi posibile în viitor, în
principal, prin promovarea progresului tehnic şi a tuturor căilor care conduc la
creşterea productivităţii muncii.
Potenţialul de muncă este influenţat şi de calitatea factorului uman, care se
află în strânsă legătură atât cu nivelul de instruire profesională şi de cultură
generală, cât şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării. Între conţinutul
factorului uman şi nivelul general de dezvoltare a societăţii există permanent o
relaţie de interdependenţă, de intercondiţionare. Sporirea masei de cunoştiinţe
constituie factorul cel mai important al creşterii economice.
Intensificarea procesului de formare şi perfecţionare permanentă a resurselor
de muncă au devenit probleme esenţiale ale fiecărei ţări, a susţinerii creşterii
economice.
Creşterea calităţii factorului uman depinde în mod hotărâtor de dezvoltarea
învăţământului, a activităţilor cultural - artistice şi de ocrotirea sănătăţii. De
aceea, investiţiile în resurse umane sunt considerate cele mai eficiente investiţii
şi, totodată, factori importanţi ai creşterii economice.
Cheltuielile pentru învăţământ contribuie la sporirea eficienţei economice iar
expresia cea mai sintetică a eficienţei economice a cheltuielilor pentru
învăţământ o reprezintă contribuţia la creşterea economică. În ultimele decenii s-
au făcut numeroase încercări de a cuantifica această contribuţie. Desigur, aceste
mărimi trebuie tratate cu o anumită rezervă deoarece creşterea economică nu
este datorată în exclusivitate aportului învăţământului ci progresului tehnic,
cercetării ştiinţifice, organizării activităţii productive.
Activităţile social-culturale contribuie, alături de învăţământ, la creşterea
calităţii factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea
gusturilor şi idealurilor morale şi etice, ridicarea gradului de educaţie şi
civilizaţie. Prin urmare, resursele financiare destinate culturii şi artei intră în
componenţa “investiţiei în resurse umane”; ele au un efect indirect şi mai
îndepărtat, influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final,
contribuie la creşterea economică.
Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură
desfăşurarea vieţii şi activităţii. Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă
medicală, ci şi o problemă cu profund caracter social făcând parte integrantă din
ansamblul condiţiilor social economice de dezvoltare.
Eficienţa economică a ocrotirii sănătăţii se concretizează în reducerea
perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor,
eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea sănătăţii conduce la
creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea capacităţii de
muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la
creşterea venitului naţional.
Investiţiile în resurse umane, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale
exercită o anumită influenţă asupra economiei, asupra dezvoltării economice,
deasemenea, ele contribuie la întreţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de
muncă a indivizilor, la formarea şi ridicarea calificării acestora, la reproducerea
forţei de muncă.
Între cheltuielile pentru acţiuni social-culturale şi cele pentru creşterea
economică a ţării există relaţii de intercondiţionare: o ţară dezvoltată din punct
de vedere economic va dispune de mari resurse financiare şi va putea îndrepta o
mare parte din ele pentru finanţarea acestor acţiuni; la rândul lor, acţiunile de
învăţământ, cultură, vor conduce la instruirea şi calificarea indivizilor, la
păstrarea stării de sănătate a populaţiei sau la refacerea acesteia creând astfel
condiţii propice participării cu o productivitatea a muncii sporită la dezvoltarea
activităţii economice şi sociale.
Factorul natural. În cadrul resurselor economice, un rol deosebit revine
resurselor naturale.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural
este cel dintâi izvor al resurselor materiale şi cadrul existenţei şi al activităţii
oamenilor. Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare
existenţei omului şi progresului societăţii. Problemele folosirii raţionale, ale
conservării şi economisirii resurselor naturale de toate felurile au devenit tot mai
stringente în ultimul timp. Desfăşurarea unei creşteri economice într-un mod
realist sustenabil presupune cunoaşterea resurselor naturale, clasificarea lor
detaliată şi luarea în considerare a progresului ştiinţific şi tehnic care trebuie să
fie şi progres economic şi ecologic.
Clasificarea resurselor naturale din punctul de vedere al originii şi ritmului
de formare în resurse neregenerabile şi resurse regenerabile, oferă posibilitatea
unei politici economice bazate pe un orizont de timp adecvat şi unei alocări
eficiente a resurselor nu numai între producţii dar şi între generaţii.
Resursele neregenerabile cuprind zăcămintele de cărbune, petrol, minereuri
de fier, cupru, cositor, aur, argint etc., care nu se reproduc sau se produc în
cantităţi irelevante pentru creşterea economică. Resursele regenerabile se disting
prin capacitatea de a se reînnoi, fie în mod natural, fie prin intervenţia omului, în
conjugare cu opera naturii.
Aici se includ solurile, produsele agriculturii, apa, aerul, vegetaţia care
creşte natural şi fauna. Este important de ştiut că durata de reproducţie a
resurselor regenerabile diferă foarte mult de la o varietate la alta. Bunăoară, în
cazul culturilor care se repetă într-un an sau în cazul păsărilor, iepurilor şi altele,
ce se cresc în sistem intensiv, putem vorbi de cicluri subanuale. În cazul celor
mai multe culturi de câmp avem de-a face cu cicluri anuale. În cazul plantaţiilor
pomi-viticole sau al creşterii bovinelor, ciclurile sunt multianuale. În
silvicultură, ciclurile de reproducţie sunt mult mai largi: multidecenale, în cazul
unor specii ca plopul, salcia şi altele, şi seculare, în cazul răşinoaselor. Această
circumscriere urmăreşte să răspundă cerinţei, devenită acută, de gospodărire
judicioasă a patrimoniului de materii prime şi de resurse energetice, astfel încât
să nu ducă la epuizarea lor în ritmuri mai rapide decât pot ele să se regenereze
sau recicleze în cadrul ecosistemului. Atrase în circuitul economic, trecute, deci,
prin filtrul muncii, resursele naturale devin materii prime.
Având în vedere posibilităţile de recuperare şi refolosire a lor în producţie
sau în consum, resursele mai pot fi categorisite în recuperabile, parţial
recuperabile şi nerecuperabile. În condiţiile crizei de materii prime şi energie,
recuperarea oricărei resurse refolosibile, sub diferite forme, capătă asemenea
dimensiuni încât poate şi trebuie să fie înscrisă ca o măsură eficientă în orice
strategie care-şi propune drept ţel activizarea elementelor dispersate în procesele
de producţie, circulaţie şi consum, dar care pot fi revalorificate cu finalităţi
multiple.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană ridică noi probleme şi în relaţia
dintre acumulare şi progres tehnic, pe de o parte, şi protecţia mediului natural,
pe de altă parte. Creşterea economică în condiţiile neprotejării resurselor se
dovedeşte inacceptabilă atât din punct de vedere al mediului cât şi al dezvoltării
căci subminează baza unei dezvoltări durabile.
În procesul acumulării mijloacelor de producţie şi al creşterii economice pe
baza progresului tehnic este necesar ca societatea să protejeze eficient resursele
naturale, să ia măsuri pentru combaterea efectelor negative asupra naturii. |inând
seama de necesitatea obiectivă a protecţiei mediului natural, în scopul
satisfacerii nevoilor curente şi de perspectivă în procesul acumulării se impune
luarea în considerare a unor cerinţe, din care precizăm:
 descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse naturale, crearea de
înlocuitori, folosirea unor cantităţi cât mai reduse de resurse materiale prin
utilizarea unor tehnici şi tehnologii corespunzătoare şi a unor produse mici
consumatoare de materii prime şi energie; recuperarea şi refolosirea deşeurilor,
materialelor, pieselor; utilizarea cu prioritate a resurselor materiale regenerabile
şi luarea de măsuri care să asigure reînnoirea lor; la folosirea resurselor care nu
se reînnoiesc să se ia în considerare interesele generaţiilor viitoare şi posibilităţie
descoperirii de înlocuitori sau producerea pe cale artificială;
 aplicarea de tehnici şi tehnologii nepoluante şi antipoluante; creşterea
importanţei problemelor ecologice în selectarea tehnologiilor; refacerea
mediului înconjurător degradat;
 folosirea resurselor în scopuri paşnice, reducerea şi eliminarea
acumulărilor de mijloace de distrugere a societăţii şi naturii.
Din toate acestea se impune ca strategia acumulării şi dezvoltării pe termen
lung să integreze organic principiile ecologice şi să se finalizeze în progres
economic, social, tehnic şi ecologic.
Resursele naturale sunt limitate. Oamenii, în lupta lor pentru satisfacerea
nevoilor în continuă creştere şi diversificare, au căutat, au găsit şi au atras noi
resurse în circuitul economic. Privite absolut, acestea au sporit şi s-au
diversificat continuu. În raport de creşterea şi diversificarea nevoilor umane,
resursele au fost şi au rămas însă limitate.
Creşterea nevoilor nu poate fi însoţită de o creştere similară a resurselor.
Raritatea resurselor şi a bunurilor economice, privită cantitativ şi calitativ,
reprezintă o caracteristică generală a economiei. De unde decurge că
sustenabilitatea cu resurse naturale a creşterii economice solicită ca orice
acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie să se realizeze printr-o utilizare mai
bună, mai raţională, mai eficientă, a resurselor care sunt limitate. Premisa
creşterii eficienţei constă în dezvoltarea şi utilizarea în tot mai mare măsură a
cunoştiinţelor ştiinţifice în activitatea economică, ca de altfel, în orice activitate
umană, concomitent cu dezvoltarea unui progres tehnic care, în acelaşi timp, să
fie şi progres economic şi progres ecologic.
Capitalul real şi investiţiile (acumularea capitalului real). Fără a
absolutiza funcţiile acumulării în procesul creşterii economice, încadrând-o în
complexitatea factorilor şi condiţiilor care o determină, este de remarcat că
aceasta este procesul care exprimă cel mai cuprinzător factorii creşterii
economice. Acumularea declanşează efecte antrenante multiple, cantitative şi
calitative în toţi factorii creşterii economice şi, deci, asupra producţiei, venitului
naţional şi produsului social. De volumul, structura şi dinamica fondului de
acumulare, de nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor depinde, în mare măsură,
crearea de noi capacităţi de producţie şi modernizarea celor existente, sporirea
forţei de muncă atrasă în procesul de producţie şi calitatea acesteia, atragerea în
circuitul economic a noi resurse naturale. În etapa dezvoltării intensive, funcţiile
acumulării sporesc. Prin aceasta se realizează dotarea muncii cu mijloace
automatizate, cibernetizate, roboţi şi calculatoare, se ridică nivelul tehnic al
maşinilor şi utilajelor, se modernizează structura economiei naţionale şi, prin
toate acestea, se măreşte productivitatea muncii sociale, eficienţa fondurilor fixe
şi circulante, se intensifică legăturile calitative ale dezvoltării. Iată de ce putem
aprecia că acumularea capitalului real privit cantitativ, cantitativ şi structural
constituie factori hotărâtori ai creşterii economico-sociale.
Deşi creşterea economică depinde de numeroşi factori, din evoluţia istorică a
economiei diferitelor ţări se desprinde relaţia deosebit de strânsă dintre ritmul
creşterii economice şi rata acumulării, atestată de faptul că perioadele de
dezvoltare rapidă a forţelor de producţie se suprapun, de regulă, cu acelea în
care se alocă o parte însemnată din venitul naţional pentru desfăşurarea
reproducţiei lărgite, se realizează ritmuri înalte de creştere a investiţiilor.
Acumularea capitalului real poate avea loc la nivel tehnic-calitativ constant
sau prin încorporarea economică a progresului tehnic.
În condiţiile acumulării extensive, adică a sporirii capitalului fix şi circulant
la nivel tehnic constant, datorită relaţiei strânse existente între creşterea
economică şi acumulare, pare foarte plauzibilă ideea că, pe măsura sporirii
ponderii fondului de acumulare în venitul naţional, are loc ridicarea ritmului de
creştere economică deoarece vor fi puse în funcţiune mai multe mijloace de
muncă şi un număr mai mare de lucrători vor fi atraşi în procesul de producţie.
Dar în cazul acumulării la nivel tehnic constant se manifestă tendinţa de creştere
a raportului capital-producţie, deci, de scădere a efectului pe măsura măririi
efortului. Procesul se explică prin faptul că societatea atrage, de regulă, în
circuitul economic, mai întâi resursele economice cele mai favorabile şi apoi, pe
măsura insuficienţei lor în satisfacerea trebuinţelor trece la folosirea şi a
resurselor exploatabile în condiţii din ce în ce mai nefavorabile. Drept urmare,
dacă nivelul tehnic-calitativ al mijloacelor de producţie rămâne constant,
datorită scăderii eficienţei economice a acumulării, ritmurile de dezvoltare
devenind mai costisitoare, societatea, pentru a obţine acelaşi efect util, este
nevoită să aloce resurse materiale şi umane sporite.
În practica economică, tendinţa de scădere a efectului pe măsura sporirii
efortului pentru dezvoltare este anulată şi întrecută atunci când se aplică în
producţie rezultatele cercetării ştiinţifice, ale progresului tehnic. Acest proces se
observă de-a lungul întregii istorii a dezvoltării societăţii omeneşti.
Acumularea de mijloace de producţie care încorporează progresul ştiinţific şi
tehnic, deci acumularea intensivă, calitativă este calea hotărâtoare a dezvoltării
economice şi sociale pentru fiecare ţară. Prin înzestrarea tehnică superioară a
forţei de muncă se înregistrează creşterea productivităţii muncii, economisirea
muncii vii şi înfrângerea limitelor impuse de numărul populaţiei. Se realizează
importante economii de materii prime, materiale, combustibili pe unitatea de
produs concomitent cu atragerea largă a acestora în circuitul economic. Se
obţine sporirea eficienţei muncii sociale, cresc producţia şi consumul cu un total
mai redus de resurse. Se ridică continuu competitivitatea produselor pe plan
internaţional şi eficienţa participării la circuitul mondial de valori materiale.
Concomitent cu creşterea a capitalului fix are şi trebuie să aibă loc
îmbunătăţirea calităţii materiilor prime şi materialelor, diversificarea acestora,
folosirea noilor resurse de energie, perfecţionarea tehnologiilor care, în procesul
acumulării lor, trebuie să încorporeze cele mai noi cuceriri ale revoluţiei
ştiinţifice şi tehnice. Progresul tehnic promovat prin acumularea capitalului real,
pentru a fi acceptat de societate, trebuie să asigure creşterea eficienţei
economico-sociale privită în toată complexitatea sa.
Relaţia progres tehnic - acumulare intensivă impune economiei o anumită
structură tehnico-economică, capabilă să genereze şi să asimileze progresul
ştiinţific şi tehnic. În acest sens, un rol primordial revine cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice, învăţământului, industriei constructoare de maşini,
metalurgiei şi chimiei ca şi comerţului exterior, în vederea obţinerii de produse
cu nivel tehnic şi calitativ superior.
Nevoia socială are tendinţa de a depăşi resursele limitate existente la un
anumit moment dat. Din această cauză, trebuinţele în continuă creştere şi
diversificare nu pot fi satisfăcute integral cu resursele posibil a fi atrase în
circuitul economic într-o anumită perioadă. Rezultă deci, necesiatea trierii,
selectării nevoilor şi stabilirea priorităţilor în alocarea resurselor. În cazul
acumulării ideal ar fi ca toate investiţiile să fie realizate la nivelul tehnic suprem.
Dezideratul acesta este însă îngrădit de caracterul limitat al fondului de
acumulare, de problemele pe care le implică ridicarea calificării şi ocuparea
deplină a forţei de muncă. Drept urmare, devin necesare o serie de preferinţe şi
de priorităţi care să asigure înzestrarea sectoarelor decisive ale economiei cu
maşini şi utilaje la nivelul tehnicii celei mai înalte existente la nivel mondial. O
problemă dificilă constă în delimitarea şi selecţionarea acestor sectoare, astfel
încât, cu fondurile de investiţii date, să se obţină cel puţin pe termen mijlociu un
spor maxim al venitului naţional şi continuitatea progresului tehnic.
De asemenea, caracterul limitat al fondului de acumulare impune
identificarea posibilităţilor de sporire a producţiei fără investiţii sau cu investiţii
mult reduse. Chiar în interiorul ramurilor, care sunt principalele promotoare ale
progresului tehnic, sectorul lucrărilor auxiliare poate funcţiona cu o înzestrare
tehnică mai puţin costisitoare fără să afecteze creşterea nivelului tehnic general
al ramurii şi al produselor. Ideea aceasta poate fi generalizată pe întreaga
economie, în sensul că ridicarea nivelului tehnic va avea efecte maxime atunci
când se va da preferinţă înzestrării la cel mai înalt nivel sectoarelor producţiei de
bază faţă de sectoarele auxiliare şi de deservire unde substituţia capitalului fix
prin forţă de muncă are un spaţiu de joc mai mare. Aceasta nu are însă un
caracter nelimitat.
Dacă progresul economico-social rapid al oricărei ţări nu poate fi conceput
în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane decât prin asimilarea
celor mai noi cuceriri ale acesteia, experienţa tuturor ţărilor astăzi dezvoltate, ca
şi a ţării noastre, evidenţiază că acest progres nu se poate realiza fără o rată
înaltă a acumulării.
Funcţia nemijlocită a acumulării constă în asigurarea suportului material al
sporirii cantitative şi calitative a fondurilor productive şi neproductive în
întreaga viaţă socială.
Prin faptul că serveşte sporirii producţiei, acumulara este unul din “pilonii”
de bază ai ritmurilor înalte ale reproducţiei, ale creşterii venitului naţional şi
avuţiei naţionale.
De volumul, ritmul de creştere, destinaţia şi eficienţa acumulării depind
ritmurile de dezvoltare ale diferitelor ramuri ale economiei naţionale şi
proporţiile dintre acestea, structura teritorială şi de ramură a complexului
economic naţional.
Impulsionând progresul tehnic şi ridicarea calificării forţei de muncă,
acumularea serveşte nemijlocit la creşterea productivităţii muncii, la
îmbunătăţirea calităţii produselor, la reducerea costurilor de producţie şi
creşterea rentabilităţii.
Prin toare acestea sporeşte capacitatea de competitivitate a economiei pe
plan mondial, se asigură reducerea treptată a decalajelor faţă de ţările dezvoltate
din punct de vedere economic. Îmbogăţind economia cu noi fabrici, uzine,unităţi
de cercetare şi inginerie tehologică, utilaje şi aparate, acumularea determină
crearea de noi locuri de muncă, creşterea ponderii personalului muncitor în
totalul populaţiei ocupate.
În condiţiile exigenţelor impuse de actuala revoluţie ştiinţifică şi tehnică,
acumularea prezintă o importanţă crescândă, devine o pârghie hotărâtoare de
realizare a numeroase procese generate de aceasta.
Prin caracterul său multilateral această revoluţie îşi pune amprenta asupra
întregii sfere a activităţii umane, având conexiuni multiple directe şi inverse cu
toate sistemele din componenţa economiei naţionale, cu întregul sistem social-
economic al societăţii, cu spaţiul economiei mondiale. În sistemul forţelor de
producţie rolul ei se remarcă prin amploarea schimbărilor calitative provocate
simultan în mijloacele de producţie, în locul pe care îl ocupă omul în procesul
producţiei materiale, adâncind interdepenedenţele şi, totodată, contradicţiile
lăuntrice forţelor de producţie care acţionează ca un mobil al progresului
acestora în ansamblu.
Automatizarea, electronizarea şi robotizarea producţieie - cele mai
importante componente ale actualei revoluţii în ştiinţă şi tehnică - influenţează
profund toţi indicatorii economici, inclusiv volumul investiţiilor totale şi pe
unitatea de produs, dimensiunile producţiei.
Ponderea cheltuielilor pentru automatizare în totalul investiţiilor ce se
efectuează în principalele ţări dezvoltate este considerabilă.
Perfecţionările tehnicii de vârf din perioada actuală, deşi conduc la reducerea
consumurilor specifice, fac necesară sporirea deosebită a volumului de materii
prime şi materiale, îmbunătăţirea calităţii acestora, dezvoltarea pe scară largă a
producţiei de materii prime şi materiale noi. A crescut substanţial producţia de
mase plastice, fibre sintetice şi fibre celulozice etc. Toate acestea au stimulat
dezvoltarea industrie extractive cât şi producţia de înlocuitori, solicitând un
mare efort investiţional. Dezvoltarea mijloacelor de producţie moderne, a
producţiei contemporane a întregului sistem social, se găsesc într-o
interdependenţă complexă cu baza energetică, presupunând utilizarea unor mari
cantităţi de energie, gaze naturale, petrol, energie electrică, se folosesc noi surse
de energie, cea nucleară având perspectiva de a ocupa locul principal, ceea ce
necesită un efort de acumulare imens. Perfecţionările în domeniul tehnicii
implică şi creşterea calificării, modificări în structura profesională a forţei de
muncă, condiţii de bază pentru utilizarea cu randament maxim a maşinilor,
instalaţiilor şi utilajelor, premisă importantă pentru perfecţionarea lor continuă.
Toate acestea cer dezvoltarea puternică a învăţământului, a bazei sale tehnico-
materiale.
Ridicând nivelul compoziţiei organice a fondurilor de producţie, sporind
volumul cheltuielilor pentru echiparea unui loc de muncă, progresul tehnic
contemporan determină creşterea investiţiilor totale în economia naţională în
vederea folosirii depline a forţei de muncă.
Elementele constitutive ale forţelor de producţie se află într-o multilaterală şi
contradictorie interdepenedenţă. Toate aceste legături, în condiţiile adâncirii
diviziunii sociale a muncii, determină sporirea efortului făcut concomitent
pentru dezvoltarea optimă atât a mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii, a
surselor de energie, cât şi a forţei de muncă. Rapiditatea cu care au loc
perfecţionările în domeniul tehnicii, avalanşa descoperirilor ştiinţifice accelereză
fără precedent uzura morală a fondurilor fixe şi, totodată, procesul de
modernizare şi reînnoire la nivel tehnic superior a mijloacelor de muncă, a
tehnologiilor, ridicarea calităţii materiilor prime şi materialelor, ceea ce implică
sporirea cheltuielilor materiale şi băneşti pentru realizarea acestora.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană determină importante mutaţii în
structura producţiei materiale mărind rolul ramurilor moderne, noi, care solicită
mari fonduri de investiţii, continuându-se, totodată, dezvoltarea unor ramuri
tradiţionale. O puternică dezvoltare cunoaşte sectorul terţiar. Se produc
modificări în nivelul şi structura consumului populaţiei, determinând sporirea
resurselor alocate dezvoltării sectorului II şi, prin acesta, a sectorului I.
Nivelul tot mai ridicat al dezvoltării economiei naţionale, adâncirea
diviziunii sociale a muncii în condiţiile progresului tehnic contemporan,
intensifică raporturile şi condiţionările reciproce între ramurile, subramurile şi
sectoarele economiei naţionale, ridică pe un plan superior interdependenţa
subsistemelor în cadrul complexului economiei naţionale unitare, sporeşte
necesitatea unor noi eforturi în alte ramuri ale economie naţionale. Drept
urmare, nivelul minim al efortului de acumulare total necesar pentru dezvoltarea
optimă a economiei naţionale se ridică substanţial.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană creează posibilitatea valorificării
resurselor naturale din diferite zone zone şi localităţi şi, prin aceasta, dezvoltarea
raţională a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării.
Eforturile mari necesare pentru progresul economico-social general, în
condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi a adâncirii
interdependenţelor dintre ţări în cadrul economiei mondiale unice, ridică
problema resurselor acumulării.
Factorul informaţional tehnologic. Inovarea. Paternitatea ideii
corespunzător căreia inovaţia creează stimuli pentru creşterea capitalistă şi
permite explicaţia fluctuaţiei economice în ciclurile lungi este atribuită lui
Joseph Schumpeter.
Inovaţia, impulsionând un proces “de distrugere creatoare”, revoluţionează
permanent şi din interior structura economiei şi constituie deopotrivă factor de
progres şi de instabilitate pentru sistemul economic.
Mai mulţi economişti occidentali continuă, regândesc şi dezvoltă rolul
inovaţiei ca motor endogen al dezvoltării.
a) inovaţii fundamentale (radicale sau de bază) prin care înţelege acele
inovaţii care generează sectoare de producţie complet noi şi care schimbă radical
direcţia dezvoltării;
b) inovaţii de raţionalizare (îmbunătăţire) care au loc în perioadele în care
sectoarele noi se maturizează şi se manifestă o anumită saturare faţă de
produsele lor, care au ca scop să le prelungească viaţa. Inovaţiile fundamentale
au un rol major în procesul creşterii întrucât creând sectoare noi acestea se
extind rapid şi generează noi pieţe, sub impactul cererii şi al concurenţei, îşi
concentrează şi-şi dezvoltă capacităţile de producţie, promovează procese de
îmbunătăţire a produselor şi a proceselor de fabricaţie.
La un moment dat însă, epuizându-se posibilităţile de extindere a vânzărilor
produselor lor, (piaţa depăşind treptat cadrul naţional, atrage şi ţările în curs de
dezvoltare) capacităţile de producţie a acestor sectoare generatoare de inovaţii
fundamentale este în exces faţă de cererea care este complet saturată. Treptat, de
la acest punct începe recesiunea şi deprinderea mişcării ciclice.
Depresiunea este declanşatorul inovaţiilor fundamentale; acestea sunt
motorul dezvoltării viitoare iar la baza lor stă :
- raportul cerere ofertă;
- competiţia şi profitul;
- valorificarea şi dezvoltarea stocului de capital;
- înclinaţia capitalistului de a investi în acelaşi sector sau în sectoare noi.
Teoria sa este legată :
- de teoria microeconomică - a acţiunii;
- de teoria macroeconomică - a dezvoltării.

Consumul. Creşterea cantitativă şi mai ales calitativă a consumului - factor


al creşterii economice
Creşterea economică este adeseori privită ca un proces cantitativ care
depinde exclusiv de producţie, făcându-se abstracţie de consum. Analizarea
procesului de creştere devine astfel unilateral. În felul acesta se produce
sciziunea netă între producţie şi consum Ori, procesul de creştere economică
este un proces unitar, de sporire simultană atât a producţiei cât şi a
consumului.
Realizarea unui ritm optim de creştere economică presupune optimizarea
tuturor elementelor sistemului printre care şi crearea unui raport optim între
producţie şi consum.
Continuarea creşterii depinde de satisfacerea unor nevoi dinamice reale şi
relativ imediate, care se nasc pe măsura creşterii productivităţii muncii şi a
veniturilor. Absorbindu-i produsul, consumul determină reluarea neîntreruptă a
producţiei, creşterea ei, îmbunătăţirea calităţii şi structurii ei.
Practica demonstrează că societăţile în care consumul a crescut în strânsă
legătură cu producţia au cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au
asigurat un grad înalt de folosire a forţei de muncă. Stagnarea sau scăderea
consumului a fost, de regulă, însoţită de scăderea producţiei, de creşterea
şomajului şi a capacităţii de producţie nefolosite, de dezechilibre în economie.
Susţinerea creşterii economice presupune sporirea cantitativă dar mai ales
calitativă a consumului, schimbările structurii acestuia. Aceasta deoarece nevoile
fundamentale fiziologice ale omului (hrană, îmbrăcăminte, adăpost etc.) pot fi
satisfăcute relativ repede, ceea ce ar face inutilă creşterea productivităţii muncii
şi, pe acestă bază, a venitului. Se ştie însă că, simultan cu creşterea cantitativă,
consumul are o dinamică calitativă. Cercetările lui Engel, din secolul XIX, au
arătat schimbările structurale care au loc în domeniul consumului pe măsura
creşterii venitului. Dar şi această dinamică calitativă este plafonată de nivelul
tehnic existent. Pentru a ridica continuu acest plafon este nevoie de progres
tehnic care să susţină consumul de inovaţie de produs, simultan cu dinamica
producţiei în domeniul bunurilor de consum adică de inventarea continuă de
produse absolut noi, necunoscute, spre care să se îndrepte cererea care depăşeşte
nevoile satisfăcute. Se creează astfel noi posibilităţi de investire a capitalului,
noi locuri de muncă, creşte productivitatea factorilor şi, pe această bază, are loc
o creştere economică continuă. Deci, creşterea economică continuă trebuie să se
bazeze pe echilibrul dintre creşterea producţiei (bazată pe investiţii şi sporirea
productivităţii factorilor) şi a consumului (bazată pe creşterea veniturilor ca
urmare a sporirii productivităţii muncii).
2. Factorii care intervin in mod indirect asupra dezvoltarii cresterii
economiei nationale sunt de fapt, capacitati de exprimare sau metode de dirijare
ale principalelor activitati economice.
Dintre acesti factori amintim:
a. Dimensionarea cererii agregate, adica orientarea consumatorilor pe
anumite niveluri de cerere astfel incat sa nu existe temporar sau permanent
deficit economic si lipsa de produs.
b. Dirijarea capacitatii de absorbtie a pietei, adica dimensionarea
activitatilor comerciale (vanzare-cumparare) intre participantii din piata
(ofertant-consumator) astfel incat fiecare dintre acestia sa se prezinte si sa
reactioneze in functie de manifestarile celorlati participanti.
c. Evicientizarea sistemului economico-financiar in sensul usurarii
transferurilor monetare intre participantii din piata.
d. Pastrarea cat mai constanta a ratei economisirii si investitiilor in
sensul pastrarii fizice pe piata a unui volum constant de transfer bancar.
e. Competitivitatea producatorilor in sensul in care pe piata sa ramana
doar competitorii care prezinta valori reale si optimizare a utilizarii sau realizarii
productiei.
f. Migratia fortei de munca si migratia fortei de capital catre sectoare
care sunt capabile sa acopere excedentul.
3. Factorii reziduali ai determinarii cresterii economice sunt de fapt,
mecanisme sau politici de orientare si control asupra dezvoltarii reale
economice.
Dintre acesti factori amintim: politica fiscala a statului, politica bugetara a
statului, inclinatia marginala de export si import, reconversia profesionala si
orientarea populatiei catre sectoare economice neacoperite.
Analizand factorii dezvoltarii economice s-a demonstrat faptul prin care
cresterea economica cunoaste doua orientari si anume: crestere economica
cantitativa reprezinta cresterea capitalului si resurselor de munca care determina
o productivitatecrescuta, sporirea locurilor de munca si energie consumata mare;
cresterea economica calitativa reprezinta eficienta maxima cu consecinte asupra
mediului institutional si economic favorabil. Sub aceasta raportare, creste
productivitatea, se maresc investitiile si scade consumul specific.
Modul in care cele doua cresteri economice se imbina formeaza dimensiunea
structurala a cresterii economice care reprezinta o functie matematica raportabila
asupra dimensiunii muncii, a capitalului si a progresului tehnic analizat intr-un
spatiu determinat si intr-o anumita perioada de timp.
y = f(L,K,A)
L - dimensiunea muncii; K - dimensiunea capitalului; A- progres.
Cresterea economica extensiva se caracterizeaza prin contributia
preponderenta a laturii cantitative a sporului si aspectului economic determinat
prin utilizare, a factorilor directi de utilizare si utilizati la sporirea PIB-ului sau
altor indicatori macroeconomici care conditioneaza acumulari ale avutiei. In
aceste conditi, putem spune ca acumularile sunt sustinute sau au sustinere pe
piata ca efort al investitiilor si cresterii capacitatilor de productie.
Cresterea economica intensiva presupune o contributie preponderenta a
laturii cantitative a factorilor utilizati la sporirea PIB-ului sau a altor indicatori
macroeconomici, utilizand eficienta sustinuta, ceea ce orienteaza sau conduce la
cresterea progresului tehnic.
Cresterea economica necesita alocarea unor resurse importante pentru
sporirea bunurilor de capital, laturii educationale, aspectului cercetarilor
stiintifice cat si protectia mediului inconjurator. In aceste conditii, costul de
oportunitate (C.O) al cresterii economice la nivel macroeconomic consta in
mentinerea constanta in consumul curent a parametrilor sacrificati astfel incat
cresterile previzibile ale productiei sa pastreze aspecte si tendinte ce motiveaza
dimensiunea cresterii economice.
Raportand investitiile nete asupra consumului specific se observa o pastrare
a tendintelor evolutive intre consumul prezent si consumul viitor care pe
ansamblu sa pastreze aspectul cresterii sustinute.
Investitii
nete

Cv

Cp

Consum
specific

Dezvoltarea economica durabila reprezinta pe de-o parte crestere


economica sustinuta, cu pastrare si ameliorare a sanatatii natural umane a
evolutiei, traiului si conditiilor de munca, iar pe de alta parte asigura ambianta
democratiei din viata sociala.Ea se expliciteaza prin indicatorul: indicele
dezvoltarii umane care de fapt reprezinta expresia economica a dezvoltarii
societatii cantitativa si calitativa, cat si valoarea capitalului natural, uman si
social dezvoltat.
Dezvoltarea competitiva sau globalizarea dezvoltarii economice
reprezinta un concept economic teoretic care doreste realizarea dezvoltarii
continue unilaterale pentru toti membrii societatilor umane. Practic, acest
indicator este greu de rezolvat. Din aceste consideratii dezvoltarea durabila este
definita ca dimensiune naturala ce exista numai atata vreme cat mediul creat de
om este compatibil cu mediul natural.
Dimensiunea economica a dezvoltarii durabile poate fi explicata ca
competitivitate concurentiala intre participanti.
Dimensiunea socio-umana prezinta aspectul prin care toate iesirile din
mediul creat de om, trebuie sa raspunda direct nevoilor si necesitatilor sau
intereselor prezente si viitoare ale generatiilor care coexista si se succed. In
aceste conditii, generatia actuala face anticipat justificari asupra conditiilor si
mediilor de viata ale generatiilor viitoare.
Dimensiunea national strategica a dezvoltarii durabile reprezinta
compatibilitatea cresterii economice cu criteriile de optimizare ai randamentelor
cresterii atat pe plan natinal, cat si regional sau mondial. Compatibilitatea in
timp si spatiu a celor patru dimensiuni ale cresterii economice durabile confera
modelul matematic al dezvoltarilor viitoare sau caracterul justificativ durabil a
cresterilor economice.

FLUCTUATIILE ECONOMICE SI CICLURILE AFACERILOR

Tendinţa naturală a oricărei mărimi economice este aceea de a varia continuu


în timp. Niciodată de la începutul activităţii economice, în înţelesul contemporan
al acestor termeni, viaţa economică nu a cunoscut un ritm regulat de creştere. Ca
orice organism viu, evoluţia economică şi socială este punctată de faze când
favorabile (expansiune) când nefavorabile (criză, recesiune, depresiune).
Evolutia principalelor laturi si indicatori ai activitatilor economice in orice
nivel micro, macro si mezoeconomic demonstreaza faptul ca in unele perioade
activitatile economice de ramura si subramura pot cunoaste situatii diferite si
distincte, adica: crescatoare, scazatoare si constante a trendului de activitate.
Fluctuaţiile economice reprezintă alternanţa fazelor de expansiune şi a celor
de depresiune sau de încetinire a activităţii economice, indiferent de ritmul şi
intensitatea diferitelor mişcări ascendente sau descendente (eventual, alternanţa
acestor mişcări după o periodicitate şi o amplitudine neregulată). Ansamblul
mişcărilor ascendente sau descendente ale activităţii economice sunt măsurate
prin evoluţia unor indicatori economici (producţie, preţuri, venituri, ocupare).
In viata reala se constata trei principale tipuri de fluctuatii, si anume:
- fluctuatiile sezoniere
- fluctuatiile accidentale(intamplatoare)
- fluctuatii ciclice
1. Fluctuatiile sezoniere - sunt determinate(sau infuentate) de factorii
naturali, psihologici sau preferintele consumatorilor care au evolutii specifice pe
parcursul unei perioade largi de timp, reducandu-se cu o anumita regularitate de
la o perioada la alta.
2. Fluctuatiile intamplatoare (accidentale) - se datoreaza unor factori
intamplator alesi sau evenimente neasteptate, cum ar fi cataclisme naturale,
evenimente sociale si politice, decizii neasteptate ale unor agenti economici
producatori sau consumatori, care isi schimba brusc comportamentul producand
fluctuatii sau blocaje economice.
3. Fluctuaii ciclice - sunt determinate de factorii care tin de variatiile
activitatilor economice, respectiv a interdependentelor intre partile sau
activitatile de productie si influenta partilor sau activitatilor de consum.
Acest tip de fluctuatii tin de mecanismele prin care se realizeaza reglarea si
corelarea comportamentelor si a interdependentelor similar cu echilibrul partilor
cerere-oferta. Acest tip de fluctuatii agregate se produc cu o anumita regularitate
desi nu pot fi incadrate riguros pe timpi clari si moduri de expansiune.
Ciclurile economice presupun existenţa unor fluctuaţii care prezintă o
anumită regularitate a mişcărilor ascendente şi descendente, precum şi o anumită
constanţă a intensităţii acestor mişcări. Adică presupun succesiunea şi
repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei care seamănă în linii generale
de la un ciclu la altul.
Folosirea termenului de ciclu a făcut obiectul unor critici în literatura de
specialitate. Sunt opinii potrivit cărora ar trebui utilizat doar conceptul de
fluctuaţii economice deoarece acesta este mai larg, înglobând în acelaşi timp atât
fenomenele pur ciclice cât şi fenomenele de recurenţă. Mai mult, seriile
economice nu prezintă caracterele de regularitate strictă, caractere observabile,
de exemplu, la fenomenele descrise de către ştiinţele fizice. De aceea, definind
anumite fluctuaţii economice drept mişcări ciclice, admitem faptul că în
economie, ciclurile nu descriu cu necesitate fenomene caracterizate printr-o
regularitate perfectă.
Pornind de la aceste precizări, prin definiţie, ciclul economic reprezintă
alternanţa, după o anumită periodicitate şi cu o amplitudine relativ constantă a
fazelor de expansiune şi recesiune (depresiune).
Ciclul implică existenţa a patru timpi: expansiunea I (mişcarea ascendentă);
boom II (punctul de inflexiune a curbei, de la tendinţa ascendentă la o evoluţie
descendentă); depresiunea III (descreşterea bruscă şi cumulativă a activităţii
economice) sau recesiunea (o uşoară reducere a activităţii economice sau o
încetinire a ratei de creştere economică); criza propriu-zisă IV (punctul de
inflexiune a curbei, de la tendinţa descendentă la o evoluţie ascendentă,
pozitivă); reluarea creşterii / reluarea mişcării ascendente, reluarea ciclului
economic.

VN

I II III IV I II
timp

Fazele ciclului economic

Fazele miscarilor ciclice se conditioneaza reciproc pregatindu-si totodata


premisele care asigura activitati economice sustinute prin schimbarile de progres
si calitate.
Teoria economica a dispus construirea si conditionarea ciclicitatilor
respective, adica forma normala de distributie a activitatilor economice.
In cadrul acestor fluctuatii, intalnim:
a. cicluri lungi sau seculare, care se desfasoara pe o perioada mare de timp
si influenteaza activitatile economice prin schimbarea comportamentelor, a
inclinatiei de consum ale populatiei.
b. ciclurile propriu-zise de tipul decanalelor 4-6 ani sau de tipul alcatuirii
afacerilor 10-12 ani.Aceste tipuri de cicluri influenteaza activitatile economice
prin faptul ca pe de-o parte pentru imbunatatirea calitatii productiei realizate,
adoptarea din mers la noile tehnologii si noile standarde cunoastem o perioada
de adaptare.
c. ciclurile scurte, cunoscute si sub denumirea de cicluri ale inflatiei sau
cicluri ale variatiei stocurilor.
In aceste forme de fluctuatii activitatea economica variaza functie de
marimea indicatorilor care le genereaza numele.
Ciclurile scurte se incadreaza in interiorul ciclului mediu intre doua crize
sau manifestari de criza si contribuie la modificarea amplitudinii, expansiunii
sau contractiei ciclurilor caracteristice.
In aceste conditii, se observa un inceput al fazei debutante care anunta o
schimbare de comportament a activitatilor economice, care poate fi motiv sau
decizie, de adaptare a dimensiunilor productive la noile conditii.
In termeni reali, se realizeaza o faza care anunta schimbarea de
comportament, ca in modelul urmator:

a. fluctuaţia debuteaza cu creşterea stocurilor

nivel critic viabil

b. daca faza începe cu descreştere sau incertitudine de producţie, avem


iar un nivel critic al productiei, care va demonstra o lipsa de produs scos pe
piata, o solicitare de produs.In acest moment, producatorul trebuie sa-si
mareasca dimensiunea productiei astfel incat el sa devina viabil.
nivel critic viabil

Ciclurile pe termen lung.

Similar fluctuatiilor ciclice scurte, pe termen mediu sau lung se urmareste


trendul dezvoltarii activitatii.In aceste conditii, variatiile alternative ale ciclurilor
economice pot manifesta o tendinta generala de crestere sau descrestere
economica. Demn de luat in seama sunt valorile nete ale veniturilor incasate
dintre momentul de debut si momentul raportat al analizei economice.

Venit
net CE

MF

∆V+
Moment de incertitudine

MD I
II I
III
∆V- DE IV
MF timp
ρ1

CE – crestere economica
DE – descrestere (degenerare) economica
MD – moment de debut
MF – moment final

Variatia pozitiva a venitului net pozitiv anunta (demonstreaza) cresterea


economica sau faza ascendenta a ciclului economic.
Variatia negativa a venitului net realizat(∆V-) prezinta descresterea sau
degenerarea economica, respectiv faza descendenta a ciclului economic.
In aceste conditii trebuie analizate momentele la care tendinta(trendul)
ciclului economic, cunoaste momentul de incertitudine. Pentru acest moment
sunt analizate dimensiunile fazelor economice specifice continuarii activitatilor
ulterioare.
In aceste conditii:
I – moment de depresie economica
II – moment de inviorare sau expansiune economica
III – moment boom economic (maxim economic)
IV – moment recesiune sau criza
si ciclul se reia.
Pentru aceste precizari se analizeaza momentul expansiunii economice sau
ale recesiunii economice.Daca faza de expansiune este cu abscisa mai mare cu
abscisa pe Y, atunci trendul este crescator.Pentru faza de expansiune mare,
activitatea economca este favorabila afacerilor cerere dinamica, optimism
economic si crestere economica.
Faza de recesiune mare demonstreaza cresterea inflatiei in fata evidentelor
contabile fenomenele inflationiste prin politicele economice si actiunile
agentilor economici sunt adoptate masuri pentru realizarea cererii globale, ceea
ce determina o limitare sau diminuare a investitiilor.
Efectul limitarii inceteaza atunci cind conditiile de solvabilitate sunt
echilibrate, adica cererea agregata = oferta agregata.
Distingem urmatoarele norme sau politici conjuncturale care avand ca obiect
influentarea cererii agregate conduc la principiul prin care cauza principala a
fluctuatiilor provine din modificarile nedorite ale cererii agregate in raport cu
posibilitatile si evolutia ofertei agregate, si anume:
1. politica cheltuielilor publice va conditiona cresterea economica
2. sistemul de taxe si impozite va contribui la marirea bugetului, adica
acoperirea partiala a cheltuielilor publice.
3. rata dobanzii va determina restrictii monetare sau cheltuieli apreciate.
4. moneda si creditul, precum si masa monetara disponibila influenteaza
consumul specific, adica cererea agregata astfel incat pe termen mediu si lung,
consumatorul sa se adapteze la noi standarde de viata si multumire.
5. fiscalitatea influenteaza ciclurile economice prin forma cheltuielilor sau
economisirii rezervelor proprii.
6. sistemul asigurarii sociale conditioneaza pe termen scurt si mediu forma
cauzala de existenta a populatiei aflata in impas economic.
In aceste conditii stabilizatorii automati de reglare ai cererii agregate sunt de
fapt mecanisme institutionalizate care impedica sau antreneaza fluctuatiile
cererii agregate in raport cu conjunctura economica monetara.Statul nu poate
substitui initiative sau orientari ale oamenilor intrucat tendinta acestora de
consum este dictata de propriile interese. In aceste conditii statul poate practica
anumite subventii catre producatori care sa le acorde acestora permisivitate de a
produce la un pret scazut.
Politica avansata pe oferta porneste de la conditia sau filosofia prin care
pentru a influenta conjunctia din sistemul economic nefavorabil (momentul de
incertitudine) favorizeaza ameliorarea stimulentilor pentru a-i incita pe
producatori sa mareasca oferta agregata.
In aceste conditii, statul practica urmatoarele forme:
a. orientarea de reforme catre extinderea concurentiala si preturi libere ale
participantilor din piata (permisiunea liberei negocieri in conditii conforme)
b. folosirea de parghii economice care sa imbunatateasca perspectivele de
profit ale producatorilor prin cresterea ofertei agregate.
c. ameliorarea decalajelor economice prin limitarea efectelor ciclice pe
termen mediu in evolutia aconomica.

Ciclul de afaceri

Ciclurile de afaceri fac parte din fluctuaţiile pe termen mediu ale căror faze
(expansiune, depresiune, reluare) sau momente (crize) pot fi explicate prin cauze
structurale apărute în procesul desfăşurării activităţii economice a firmelor.
Faza de expansiune sau de elan economic este marcată prin creşterea
generală a preţurilor de vânzare ca şi prin creşterea producţiei, dezvoltarea
uneori excesivă a operaţiunilor de credit, o creştere generală a veniturilor. Criza
înseamnă o inversare bruscă a mişcării de expansiune: preţurile se prăbuşesc, la
fel ca şi cursurile la bursă, băncile diminuează creditele industriale şi
comerciale. Firmele, afectate concomitent de scăderea preţurilor şi de restricţiile
privind creditele, riscă să intre în faliment. Faza de depresiune, succede crizei
propriu-zise (care poate să dureze câteva zile sau câteva săptămâni) şi este
caracterizată prin fenomene inverse celor observate în faza de expansiune:
preţurile scad, producţia şi volumul operaţiunilor de credit se diminuează,
şomajul creşte. Ca urmare a scăderii costurilor de producţie, apar condiţii de
relansare a creşterii. Întreprinzătorii, pentru a reveni la nivelul anterior al
producţiei, lansează cereri pe pieţele specifice de materii prime, capitaluri, forţă
de muncă şi, astfel, determină apariţia unei noi faze de expansiune şi un nou
ciclu economic apare.
În ceea ce priveşte crizele – fenomene esenţiale ale ciclurilor de afaceri -, ca
puncte de inversare a unor conjuncturi economice favorabile, acestea au câteva
trăsături esenţiale:
a) Crizele sunt periodice, în sensul că se repetă la fiecare 6-10 (11) ani, prin
această repetare oferind evoluţiei economice un caracter relativ ciclic; între anii
1825 şi 1938 au fost identificate 13 astfel de cicluri, cu o durată medie puţin
peste opt ani;
b) Crizele sunt specifice organizării producţiei pe principii capitaliste:
apariţia lor coincide cu avântul capitalismului industrial liberal. Se poate vorbi
de crize şi în sistemele precapitaliste, dar acestea sunt de altă natură, sunt crize
alimentare (foamete), rezultând din recoltele proaste, însoţite de creşteri ale
preţurilor. Crizele perioadei industriale se caracterizează prin scăderea preţurilor
şi supraproducţie industrială.
c) Crizele sunt generale, în sensul că afectează, evident în ritmuri diferite,
toate domeniile economice şi toate ramurile importante ale producţiei (cu
excepţia, uneori, a agriculturii). Sunt, de asemenea, generale în sensul că nu se
limitează la cadrul economic naţional ci afectează toate ţările dezvoltate
economic. Criza economică majoră, chiar atunci când apare într-un anumit
spaţiu, tinde să se difuzeze în întreaga economie mondială, prin inter-
condiţionarile care există între economiile naţionale.
Ciclul de creştere - după anul 1945, o lungă perioadă de timp, fluctuaţiile
economice au fost atenuate în asemenea mod încât s-a pus problema dacă
noţiunea de ciclu mai este de actualitate. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci, în
analiza economică se pleacă de la afirmaţia că, în mod sigur, crizele postbelice
s-au manifestat într-o formă diferită faţă de cele înregistrate în perioada
anterioară. Aceasta deoarece, creşterea indicilor care măsoară nivelul activităţii
economice a fost cvasi-continuă în Europa, America de Nord şi Japonia, chiar
dacă a suferit uneori încetiniri, calificate drept recesiuni (pentru a le distinge de
depresiunile din ciclurile tradiţionale).
Această transformare a evoluţiei conjuncturii, determinată de valul puternic
de creştere înregistrat în perioada postbelică a condus la două abordări esenţiale
a problemei ciclurilor economice:
 abordare care consideră declinul absolut al activităţii economice ca fiind
trăsătura esenţială a ciclurilor. Situaţia diferită în perioadele ante şi postbelice
rezultă din diferenţele de natură între fluctuaţiile de dinainte şi de după cel de-al
doilea război mondial. Ciclul tradiţional fie aparţine trecutului, fie a suferit o
amânare (o eclipsă) de aproximativ douăzeci şi cinci de ani.
 abordare care ia în considerare evoluţia economică nu în termeni absoluţi,
ci în termeni relativi. Potrivit acestei abordări, nu există, diferenţă între o
evoluţie care alternează o fază ascendentă cu o rată a creşterii şi o fază de
depresiune şi o fluctuaţie care include o fază de expansiune şi o fază de
încetinire a creşterii (recesiune).
În cea de-a doua abordare, există o problemă unică a fluctuaţiilor, dar
acestea s-au manifestat şi au fost percepute, începând cu debutul perioadei
industriale, prin două tipuri de cicluri: un tip de ciclu economic măsurat pornind
de la valorile absolute ale unor variabile economice – producţie, preţuri,
ocupare, venituri ş.a. (ciclul de afaceri tradiţional); un ciclu economic identificat
pornind de la ratele de variaţie a diferiţilor indicatori într-o economie în creştere,
fluctuaţie care poate fi considerată ciclu de creştere.
Între ciclul de creştere şi ciclul clasic de afaceri există atât similitudini, cât şi
diferenţe: ciclurile de creştere prezintă şi ele o evoluţie după un model similar
ciclurilor de afaceri (presupunând faze distincte de mişcare a economiei, limitate
de două puncte de inversare a tendinţei - unul la nivelul superioar şi altul la
nivelul inferioar); diferenţa majoră constă în faptul că ciclul de afaceri se
manifestă pe fondul unei tendinţe orizontale sau uşor crescătoare, în timp ce
ciclul de creştere se dezvoltă în jurul unui trend puternic crescător.
Cicluri specifice - spre deosebire de ciclurile generale, ciclurile specifice
afectează o singură ramură a economiei naţionale, un singur domeniu economic
sau un singur produs.
Fluctuaţiile de acest tip sunt, de obicei, explicate prin cauze endogene.
Atunci când durata ciclului nu depăşeşte un an, deumirea utilizată este de cicluri
sezoniere. Cele mai cunoscute cicluri specifice sunt ciclurile agricole şi ciclul
construcţiilor.
Manifestarea ciclului agricol depinde de tipul de producţie. Explicarea
variaţiilor ciclice în producţia agricolă porneşte de la modul concret în care
oferta se adaptează condiţiilor de pe pieţele specifice. Exemplul clasic de ciclu
agricol este ciclul porcului. Preţul cărnii de porc înregistrează, în ţările
dezvoltate economic, variaţii sensibile, perioadele de creştere alternând cu
perioadele de scădere. Acest ciclu durează în Statele Unite, în medie, circa
treizeci de luni.
Noţiunea de fluctuaţie economică desemneaza ansamblul mişcărilor de
creştere şi descreştere a activităţilor economice, măsurate prin variaţia câtorva
indicatori: preţ, producţie, grad de ocupare a forţei de muncă, venit naţional,
realizări economice în mărime absolută.
Distingem următoarele tipuri de fluctuatii
a) sezoniere, care:
- apar pe parcursul unui an;
- sunt explicabile si previzibile;
- au la baza factori naturali, sociali;
b) intamplatoare, accidentale, generate de factori aleatori precum:
- cataclisme naturale;
- evenimente sociale si politice deosebite;
- actiuni neasteptate ale unor agenti economici;
c) ciclice, caracterizate prin aceea ca:
- sunt determinate de factori interni ai activitatii economice;
- se reproduc cu o anumita regularitate de la inceputul secolului
XIX (1825).
Fenomenele economice au deci o evolutie:
- pulsatorie;
- ondulatorie;
- ciclică.
Definiţia şi cauzele ciclicităţii economice pot fi explicate urmărind
variabilele macroeconomice.
Ciclicitatea este acea forma de miscare a activitatii economice dintr-o tara
in care se succed alternativ perioadele de expansiune cu cele de contractie.
Se manifesta prin :
 cresterea cumulativa a:
- productie;
- veniturilor;
- ocuparii fortei de munca;
- descresterea cumulativa a acestora.
Cauzele ciclicităţii sunt numeroase, dar rolul determinant il are modul
specific de evolutie a eficientei (randamentului) utilizarii factorilor de productie.
Astfel ca:
- intr-o combinare data, factorii de o anumita calitate si structura
au o eficienta a utilizarii ascendenta, generand:
- expansiune;
- prosperitate economica;
- intr-o alta perioada, eficienta utilizarii factorilor de productie
stagneaza sau scade, activitatea economica cunoaste o contractie, se confrunta
cu dificultati, impunandu-se inlocuirea si ameliorarea calitativa a factorilor de
productie, schimbarea unor structuri tehnice, tehnico-economice si
organizatorice depasite.
Ciclicitatea este forma de evoluţie firească, normala a activităţiii economice.
In aceste conditii, creşterea economică exprimă procesul complex de
evoluţie de lungă durată, care se manifestă printr-o mărire a dimensiunilor
caracteristice ale unei economii naţionale. Ea nu poate fi analizată decât într-o
perioadă lungă. Creşterea economică reprezintă mişcarea profundă a unei
economii în întregime, după ce se elimină mişcările sezoniere sau ciclice.
Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin
modificările cumulative ale condiţiilor de producţie. O creştere sensibilă a PIB
nu va fi o dovadă a creşterii decât dacă rezultă dintr-o mărire a potenţialului
productiv. Nu se poate vorbi de creştere economică dacă un climat favorabil face
ca într-un an PIB să sporească, iar în anul următor un hazard climatic anulează
sporul respectiv. În schimb, va fi vorba de creştere economică dacă această
sporire este rodul investiţiilor nete în creştere, modificării calificării mâinii de
lucru, încorporării progresului tehnic prin noile maşini, obiceiurilor noi de
consum.
Principalele caracteristici ale creşterii economice tradiţionale, sunt:
 socotirea eficienţei activităţilor umane numai din punct de vedere al
sporului de venit şi câştig, fără luarea în considerare a calităţii mediului natural
şi a epuizării resurselor neregenerabile;
 modul rectiliniu de realizare a schimbului între oameni (organizaţi în
societăţi) şi natură;
 lipsa de preocupare sistematică privind integritatea resurselor şi
“sănătatea” naturii;
 luarea drept criteriu de promovare a progresului tehnic, tehnologic,
ştiinţific şi organizaţional, pe cel al eficienţei în sensul menţionat mai sus;
degradarea, chiar diminuarea, părţii naturale a avuţiei naţionale şi mondiale;
 realizarea creşterii economice în cadrul unor mecanisme care alimentează
mari discrepanţe de avere şi putere în interiorul ţărilor, dar şi la scara întregii
lumi, între continente, zone, regiuni şi ţări;
 realizarea ciclică a echilibrului, crizele fiind un moment iar şomajul un
aspect, ambele importante ale evoluţiilor fluctuante.
Printre avantajele creşterii economice tradiţionale pot fi reţinute:
 amplificarea avuţiei create şi, odată cu ea, sporirea bazei de ridicare a
nivelului de trai, a gradului de civilizaţie materială şi spirituală;
 lărgirea posibilităţilor de acumulare şi investire în vederea perpetuării
activităţilor economico-sociale, culturale, ştiinţifice, educaţionale pe scară mai
mare;
 crearea de noi locuri de muncă;
 impulsionarea creşterii productivităţii factorilor, a progresului în toate
planurile;
 stimularea procesului de socializare a activităţilor economice,
concomitent cu generarea şi regenerarea de micro-celule ale corpului economic;
 accentuarea divizării şi specializării activităţilor, a cooperării dar şi a
concurenţei între agenţii economici;
 sporirea interdependenţelor dintre mărimile şi spaţiile macroeconomice,
evidenţiindu-se nevoia dezvoltării independente într-o lume interdependentă.
Pe baza diferitelor opinii din literatura de specialitate, exprimate în contextul
dezbaterilor pe probleme ale abandonării vechiului tip de creştere economică şi
fundamentării unui nou tip şi concept de creştere economică, se poate defini
creşterea economică, ca un proces complex de lungă durată de sporire a
producţiei naţionale exprimată prin produsul intern brut real atât total cât şi pe
locuitor, în condiţiile folosirii cu eficienţă sporită a resurselor economice în
scopul ridicării nivelului de trai şi în condiţiile compatibilităţii relaţiilor om-
societate-natură, a intereselor generaţiilor prezente cu cele viitoare.
PIATA MONETARA

Banii - instrument social, general acceptat, necesar la măsurarea şi


compararea schimburilor, la mijlocirea directă şi indirectă a acestora, şi
instrument de transmitere a titlurilor de proprietate de la o persoană la alta.
Banii exprimă dreptul deţinătorilor lor de a cumpăra bunuri sau alte monede
naţionale sau nenaţionale pe teritoriul unei ţări emitente sau în afara acesteia.
Banii reprezintă un acord, o convenţie socială, prin care se convine asupra
instrumentelor general acceptate, de mijlocire a schimburilor şi de stingere a
datoriilor persoanelor fizice sau juridice. Fiecare din aceste instrumente poate fi:
deţinut, schimbat pe bunuri sau pe forme şi instrumente nenaţionale,
împrumutate, consumat şi conservate.
Natura banilor poate fi mai uşor înţeleasă pe baza trăsăturilor esenţiale şi ale
evoluţiei lor, în calitatea de instrument general al economiei de schimb, întrucât
are:
 caracter obiectiv, necesar al instrumentului monetar general este
acceptat de generaţii;
 natura lor, ca instrument social, nu este dependentă de forma şi
corpul lor material, ci numai de funcţiile sociale îndeplinite de ei;
 dematerializarea şi conversia lor de la un instrument la altul, a
facilitat desfăşurarea tranzacţiilor pe piaţă, cu respectarea fluxurilor economice
generale;
 realizarea funcţiilor, deţinerea, schimbul, imprumutul,
transferul, conservarea şi conservarea puterii lor de cumpărare, reprezintă, şi
se bazează pe, încrederea pe care o au faţă de ei posesorii efectivi sau potenţiali.
Această încredere se manifestă progresiv, devenind bani universali;
 instrumentele monetare au caracter nedeterminat, general şi
imediat.
În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme de
reprezentabilitate, printre care amintim:
1. banii marfa reprezinta cea mai veche forma a banilor, avand deseori
caracter de marfa ce insoteau tranzaciile tip troc. Banii marfă – (banii bunuri
corporale) existenţi sub forma bunurilor marfare, de regulă corporale, care, într-
o zonă economică, au îndeplinit funcţia de intermediar al schimbului,
comparativ cu măsura celorlalte bunuri economice (reprezintă forma de schimb
troc);
2. banul de metal (pretios sau nepretios) a reprezentat prima forma de
rezolvare a problemelor actelor comerciale sau ale problemelor sociale legate de
datorii. Ei, banii monedă metalică, materializaţi în piese tipizate confecţionate
din aur şi de argint sau metale comune, întâlniţi sub formă de lingouri sau de
monedă bătută erau specifice unor economii nationale sau unei regiuni istorice;
3. banii de hartie - insemne ale valorii. Banii de hârtie (însemne ale
valori) cunoscuţi ca bilete de bancă (bancnotă) şi hârtia monedă, banii
echivalenţi cunoscuţi sub formă de înregistrări bancare tip, valori nominale,
CEC-uri, cont-uri şi card-uri.

Biletele de bancă au următoarele trăsături:


 sunt convertibile la prezentare şi la purtător;
 se bucură de încredere unanimă;
 sunt emise în baza unor garanţii certe şi reale, care asigură valoarea
bunului economic.
Banii de hârtie reprezintă înscrisuri care în procesul circulaţiei înlocuiesc
banii cu acoperire în bunuri reale. Ei au următoarele trăsături:
 hârtia monedă nu este convertibilă;
 circulă în virtutea unui curs forţat, decretat de stat;
 nu este acoperită în metal preţios;
 se emit pentru finanţarea cheltuielilor neproductive, militare şi a
bugetelor;
 rezolva probleme de colaps economic.
Conturile bancare sunt înregistrări bancare electronice, reale şi/sau virtuale.
- inregistrari bancare, electronice, reale sau virtuale;
- confera detinatorilor lor dreptul de circulatie monetara pe tipul
ransferurilor conturilor bancare;
- faciliteaza asigurarea primirii drepturilor in conditiile blocajului financiar.
Moneda inscriptionata in card este moneda nationala si in conditiile in care
bancile nationale realizeaza tratate de cooperare aceasta este convertibila.In
aceste conditii moneda nationala reprezinta ansamblul mjlaocelor imediate
utilizabile si acceptate de toti membrii unei comunitati pentru reglarea
tranzactiilor. Altfel spus, moneda reprezinta un simbol cu putere de cumparare
care ii este oferit de conditiile exterioare, obiective ale productiei si circulatiei
marfurilor in cadrul carora se manifesta (circula) asigurari relative si nevoi
economice pe care le mijloceste sau le inlesneste. Cu aceste insusiri moneda
intra in angrenajul deosebit de complex si dinamic al relatiilor de schimb.
Puterea de cumparare a monedei respectiv valoarea ei este o insusire
generala si abstracta care evidentiaza faptul ca prin utilizarea unei unitati
monetare se poate comercializa o anumita valoare dintr-un anumit produs.In
conditiile in care valoarea economica si de utilizare a productiei ramane
neterminata, schimbata pe tot parcursul transferului economic vanzare –
cumparare. Valoarea unui produs reprezinta raportul cantitativ in care se
schimba doua marfuri obtinandu-se rezultatul muncii depuse pentru obtinerea
productiei si a utilitatii pe care marfa sau produsul il confera consumatorului.
In aceste conditii, valoarea reprezinta cantitatea pe care agentul economic o
poate tranzactiona in conditiile utilizarii unei unitati monetare si in conditiile
asigurarii multumirii fata de utilizarea celeilalte categorii de agenti economici.
Politicile monetare influenteaza activitatea economica in sensul in care
utilizarea masei monetare poate sa determine dezvoltarea economica prin
dezvoltare de produs si crestere a gradului de perfectionare economica.

Funcţiile banilor

Alături de capital şi specializare, banii constituie un al treilea aspect al vieţii


economice moderne. Fluxul de bani dirijează şi conduce sistemul economiei
generale astfel încât să desemneze, să furnizeze şi să numească etalonul de
măsura a valorilor.
Rolul şi importanţa banilor în organizarea şi desfăşurarea vieţii economice
a unei economii naţionale, ies în evidenţă prin analizarea funcţiilor pe care
aceştia le îndeplinesc. Ei reprezintă un instrument de stimulare a activităţilor
economice, care îndeplinesc simultan trei funcţii esenţiale: două în spaţiu
(instrument al circulaţiei mărfurilor = mijloc de schimb, şi etalon general de
măsurare al activităţii = mijloc de măsurare a activităţii economice şi
totodată al contracturilor de garanţii materiale) şi una în timp (permite o
rezervă a valorilor = mijloc de rezervă de valoare).
Această ultimă funcţie are două aspecte: păstrează şi acumulează valori, şi
permit realizarea valorilor viitoare.
Banii contemporani se prezintă într-o mare diversitate de stări: numerar –
sub formă de bancnote şi monede metalica, monedă scripturală – care
reprezintă banii aflaţi în cont. Ei îndeplinesc cel puţin două funcţii esenţiale:
mijloc al schimbului de mărfuri, măsură a valorii.
Aceste funcţii se realizează prin intermediul funcţiilor conexe: mijloc de
tezaurizare şi mijloc de plată. Aceste funcţii se manifestă în forme specifice, în
planul relaţiilor economice internaţionale, astfel:
 mijlocitor al schimburilor = mijloc de schimb;
 instrument de măsurare a activităţilor = mijloc de măsurare;
 rezervă a valorilor şi mijloc de economisire = mijloc de rezervă a
valorilor;
 formă de evaluare al eforturilor = mijloc de plată.
Perceperea şi realizarea funcţiilor banilor presupune o necesitate în existenţa
unei concordanţe, a unui echilibru sau raport optim permanent, între volumul şi
structura disponibilităţilor băneşti ale economiei şi ale populaţiei şi volumul şi
structura ofertei de bunuri şi servicii destinate consumului productiv şi
neproductiv.
Pentru ca un bun econbomic sa devina ban, acesta trebuie sa indeplineasca
simultam urmatoarele proprietăţi: sa aibe valoare şi să posede utilitate, deci să
devină marfă..
Noţiunea generală de bani, în literatura de specialitate, este des întâlnită sub
forma cunoscută generic, de „monedă”.
Încălcarea, perturbarea echilibrului monetar se reflectă în dereglarea
echilibrului economic general, a cărui componentă este.

Puterea de cumpărare a banilor

În prezent, moneda nu este o marfă în sensul propriu, caracteristic sau


specific al acestei categorii economice, deoarece:
 nu are o valoare integrală sau deplină în sine, în afara materialului
din care aceasta este confecţionată;
 nu satisface în mod direct nici o trebuinţă sau nevoie socio-umană,
deoarece utilitatea ei este indirectă, în sensul că şi-o manifestă numai prin
procesul schimburilor.
Are şi alte însuşiri faţă de celelalte mărfuri destinate consumului productiv
sau personal, întrucât fenomenul producerii acesteia nu se identifică cu
producerea mărfurilor pentru consum. Producerea monedei este supusă unor
reguli speciale, iar consumarea ei propriu-zisă nu există.

Rata de schimb „Rs”– reprezintă cantitatea, numărul de unităţi monetare de


un anumit fel (aparţinând unei economii naţionale) primit în schimbul unei
unităţi monetare de alt fel (aparţinând altei economii). Ea este cunoscută sub
denumirea de curs valutar sau curs de schimb. Se face distincţie între:
 rata de schimb nominală = preţul unei unităţi monetare exprimat
într-o altă unitate monetară, şi
 rată de schimb reală = preţul relativ al produselor străine în raport
cu produsele naţionale.
În procesul schimburilor, moneda nu circulă şi nu participă cu aceleaşi
însuşiri specifice mărfurilor concrete, ci ea devine o valoare abstractă, ilustrată
printr-o putere de cumpărare generală, în sensul că poate să exprime valoarea
unui bun economic raportat la celelalte bunuri economice.
Moneda – reprezintă ansamblul mijloacelor imediat utilizabile şi acceptate
de toţi membrii unei comunităţi pentru reglarea tranzacţiilor. Altfel spus,
moneda reprezintă un simbol cu putere de cumpărare, care îi este conferit de
condiţiile exterioare obiective ale producţiei şi circulaţiei mărfurilor, în cadrul
cărora se manifestă (circulă), asigurând relaţii şi nevoi economice, pe care le
mijloceşte sau le înlesneşte. Cu aceste însuşiri, intră în angrenajul deosebit de
complex şi dinamic al relaţiilor de schimb.
Puterea de cumpărare a monedei, respectiv valoarea ei, este o însuşire
generală şi abstractă. Spre deosebire de celelalte bunuri economice, moneda nu
are valoare proprie deplină, adică nu are valoare în sine intrinsecă, ci are o
valoare care derivă din funcţiile sale, din faptul că ea mijloceşte schimburile de
mărfuri, serveşte la efectuarea plăţilor.
Valoarea celorlalte bunuri economice este egală cu preţul lor, care poate fi
determinat uşor, întrucât preţul unui bun economic se exprimă întotdeauna prin
sumă bănească, sau unităţi monetare, care se obţin în urma realizării schimbul
său.
La monedă, determinarea valorii sale este mai dificilă, deoarece, valoarea
unei unităţi monetare este egală cu o anumită cantitate de bunuri economice,
care se pot obţine în schimbul lor. Pentru cunoaşterea valorii unei monede este
necesar să se enumere cantităţile de bunuri economice care se pot obţine, prin
schimbarea unei unităţi monetare. Pentru a determina valoarea unei unităţi
monetare, ar trebui să se enumere o infinitate de soluţii care justifică schimbul
acelei unităţi băneşti. Soluţionarea acestei probleme este posibilă doar dacă se
face distincţie între valoarea individuală şi valoarea generală a monedei.
Aceeaşi sumă de bani, nu are aceeaşi valoare pentru fiecare individ sau chiar
pentru toţi, în general. Valoarea ei poate fi apreciată individual, în funcţie de
necesitatea şi/sau gradul de mulţumire înregistrat de solicitant. Pentru a se putea
determina valoarea nominală a unei monede este absolut necesar să se facă
raportarea asupra valorii acesteia înregistrată şi considerată de întreaga
economie naţională, adică puterea ei de cumpărare generală ale diferitelor
categorii de bunuri obţinute în schimbul consumării sau înstrăinării unei unităţi
monetare, în sensul în care moneda exprimă nivelul general al preţurilor. Pe baza
nivelului general al preţurilor, se poate aprecia variaţia valorii monedei
naţionale.
Valoarea – reprezintă raportul cantitativ în care se schimbă două mărfuri
fiind rezultatul muncii depuse pentru obţinerea lor şi a utilităţii pe care i-o
conferă consumatorului. Ea este expresia interacţiunii dintre interesele
producătorilor şi consumatorilor unui bun sau serviciu.
Valoarea sau puterea de cumpărare a unei monede (a banului) nu se poate
fixa printr-un raport static care nu se poate aprecia, ci se exprimă sub forma unui
punct de vedere dinamic ce determină variaţia nivelului preţurilor, faţă de o
situaţie, anterioară şi cunoscută, dată. Altfel spus, puterea de cumpărare a unei
cantităţi de monedă este variabilă în timp şi în spaţiu, deoarece cantitatea
bunurilor materiale şi a serviciilor care pot fi achiziţionate cu aceeaşi cantitate
de monedă, nu este constantă.
A determina puterea de cumpărare a monedei înseamnă a preciza fluctuaţiile
preţurilor bunurilor economice, respectiv variaţia acestora în timp şi în spaţiu.
Fiind o modalitate de exprimare a cantităţilor de bunuri economice care ar
putea fi cumpărate cu o anumită cantitate de bani sau cu o unitate monetară,
puterea de cumpărare a banilor, valoarea relativă a acestora, poate fi exprimată
utilizând indicele puterii de cumpărare al banilor IPCB.
Acesta se determină cu ajutorul unor indici de preţuri Ipr, astfel:
1
I PCB   100%
I pr
Indicele IPCB reflectă gradul de apreciere a monedei, în interval de timp, în
sensul că puterea de cumpărare a acesteia s-a diminuat, ca urmare a creşterii
preţurilor, în proporţiile respective date. Astfel, se poate vorbi despre o apreciere
(sau o depreciere) a unei monede naţionale dacă se poate spune că utilizănd
aceeaşi cantitate monetară putem cumpăra cantităţi diferite dintr-un produs în
aceleaşi condiţii de piaţă.
Puterea de cumpărare internă a monedei poate fi calculată numai făcând
referire la valoarea şi importanţa acesteia raportându-ne la nivel economic
naţional şi mondial.
Valoarea monedei reprezintă puterea sa generală de cumpărare şi se
exprimă prin nivelul general al preţurilor, care se află într-un raport invers
proporţional cu acesta. Teoretic, puterea de cumpărare a monedei este reciproca
unui indice de preţ.
Indicii de preţ utilizaţi, pentru determinarea puterii de cumpărare a
monedei, pot fi: indici speciali - care se referă la preţurile bunurilor şi serviciilor
dintr-un anumit sector economic, indicele general al preţurilor - care
sintetizează nivelul preţurilor celor mai reprezentative produse şi servicii din
cadrul economiei naţionale, indici de consum - care se referă la preţurile
bunurilor de consum.
Determinarea puterii de cumpărare a monedei în raport cu un singur bun
economic este mai simplă. Ea se măsoară prin cantitatea din acel bun, care poate
fi cumpărată cu o unitate monetară. Raportarea puterii de cumpărare, la preţul
unei singure mărfi, nu este concludentă, edificatoare sau relevantă, deoarece cu
o monedă nu se procură un singur produs. Ca urmare a acestui fapt, puterea de
cumpărare a monedei se determină în raport cu toate bunurile sau cu cele mai
reprezentative mărfuri, denumite generic „coş” de bunuri economice.
Fiecărui bun economic i se acordă (stabileşte) un coeficient de importanţă
economică pe scara consumurilor, numit coeficient de ponderare, calculat în
funcţie de locul ocupat de acesta în volumul tranzacţiilor sau schimburilor
comerciale. Se ponderează (înmulţeşte) preţul fiecărui produs cu coeficientul său
de importanţă economică şi se însumează rezultatele. Se obţine astfel media
ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun economic component al
„coşului”, care poartă denumirea de „nivelul absolut al preţurilor” sau
„nivelul preţurilor”, care poate fi utilizată în determinarea puterii de cumpărare
a monedei.
Puterea de cumpărare externă a monedei rezultă din raportarea puterii de
cumpărare interne a monedei unei ţări, la puterea de cumpărare internă a altei
monede, din altă ţară. În aceste condiţii, se poate realiza un calcul estimativ, care
se bazează pe analiză diferenţială şi comparativă a structurii diferitelor mărfuri
şi servicii, pe baza întregii producţii naţionale a tuturor mărfurilor care fac
obiectul comerţului exterior şi a operaţiunilor necomerciale. Este vorba, practic,
de exprimarea în preţurile interne faţă de bunurile şi serviciile reprezentative
utilizate în cele două ţări, care caracterizează producţia naţională a fiecăreia
dintre ele, respectiv comerţul lor exterior. Puterea de cumpărare externă a
monedei este egală cu cantitatea de bunuri şi servicii care se pot achiziţiona
utilizând o unitate monetară de pe piaţa externă.
Indicii care sunt utilizaţi la calcularea puterii de cumpărare externe a
monedei sunt:
– indicele cursului real de schimb CRS, se calculează ca o medie a
cursurilor de revenire CRI a mărfurilor comercializate de o ţară, în tranzacţiile ei
cu altă ţară, utilizând următoarea formulă: C RS   ai  C RI , unde: ai = ponderea
produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale al unei ţări; CRI = cursul de
revenire realizat de produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă.
– indicele cursului de revenire CR, sau indicatorii de eficienţă ai comerţului
exterior, se calculează în doua variante:
PI  C C
- cursul de revenire brut la export CRE; C RE  PE
P  TI
- cursul de revenire brut la import CRI; C RI  I , în care:
PIV
PI = preţul produsului pe piaţa internă (în moneda ţării exportatoare);
CC = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în moneda ţării
exportatoare);
PE = preţul în valută la frontiera ţării exportatoare a mărfii vândute;
PIV = preţul de import exprimat în valută al mărfii la frontieră;
TI = taxele percepute în moneda ţării importatoare pentru marfa
comercializată.
– indicele raportului de schimb iRS, care la rândul sau poate fi:
I pex
- indice net – valoric Rn; Rn   100
I pi
V fe
- indice brut – cantitativ Rb; Rb   100 , în care:
V fi
Ipex = reprezintă indicele preţului unitar la export;
Ipi = reprezintă indicele preţului unitar la import;
Vfe = reprezintă indicele volumului fizic al exporturilor;
Vfi = reprezintă indicele volumului fizic al importurilor.
Relaţia dintre dimensiunile masei monetare şi puterea de cumpărare a
monedei, P.A.Samuelson arata: „limitarea ofertei de mijloace de plată este
condiţia "sine qua non" a valorii monedei. Dacă cantitatea acestor mijloace de
plată creşte fără limită, până la punctul în care devin bun liber, publicul este pus
în măsură să facă să crească nedefinit, până la „stratosferă” toate preţurile şi
remunerările. Iată de ce puterile constituţionale ale creaţiei monetare nu sunt
acordate niciodată unor grupuri private, ci sunt întotdeauna încredinţate
statului”.
Convertibilitatea monedei reprezintă fenomenul existenţial al realizării
comerţului mondial. Prin conversie (funcţia conversiei), o unitate monetară a
unei economii naţionale este substituită (schimbată) contra unei cantităţi de
monedă nenaţională.
1  M A  nM c
MA = valoarea monedei autohtone (naţionale);
MC = valoarea monedei de schimb (nenaţionale);
n = cantitate echivalentă de MC.
MA n
– indicele de conversie (schimb), iC; iC  
MC 1
– indicele de apreciere (depreciere), ia,d, reprezintă gradul (cantitatea) de
revenire înregistrat de indicele de conversie ic în interval de timp ΔT:
T  Tn  Tn 1 unde, ia ,d  iT  iT
n n 1

Acesta poate înregistra un trend crescător sau descrescător, funcţie de


realizările economice naţionale înregistrate.
Totalitatea operatiilor economice la nivelul economiei nationale formeaza
piata monetara.
Utilitatea pietei monetare, valutare si de capital implica urmatoarele aspecte
functionale economice, si anume:
1. unicitatea rolului monedei nationale sub toate formele concrete ale
acesteea si ale diviziunii acesteea valabile pe toate pietele al caror obiect il
formeaza sau il utilizeaza banii nationali.
2. caracterul unitar al procesului de asigurare a conomiei cu disponibilitati
banesti reprezinta un proces al suportului real unic valabil pentru economisiri
sau plasamente.
3. functia unica a unitatii bancar financiare si ale celor de asigurari, adica
intermedierea baneasca este realizata intre unitati economice, sociale non-
bancare sau intre categoriile sociale ale claselor populatie sau in mare masura
intre participanti, adica actorii economiei reale.
Din cauza acestor considerente piata monetara functioneaza si se bazeaza pe
reguli si mecanisme proprii specifice economiei nationale care le caracterizeaza.
Principalele unitati participante la si in piata monetara sunt analizate sau
grupate astfel:bancile, investitiile financiare, societatile de asigurari, agentii
economici speciali.
Toate aceste tipuri de unitati economice pot fi alcatuite pe criteriul public
privat si mixt, si reprezinta acel agent economic agregat care indeplineste rolul
de intermediar specializat intre ceilalti agenti economici gestionand instrumente
monetare si practicand parghii economice financiare ale economiei nationale sau
ale tarii din care acestea fac parte.
Functiile institutiilor financiare si ale societatilor de asigurari care reprezinta
generic sistemul bancar pot fi directionate astfel:
a. bancile garanteaza dispozitii de plata pentru cei ale caror economii sunt
tezaurizate. In aceste conditii spunem ca banca practica functia activa direct
implicata in mecanism monetar financiar.
b. banca acorda imprumuturi celor care doresc investitii realizand astfel
functia pasiva intrucat gestioneaza valori monetare ulterioare
c. acorda imprumuturi solicitantilor care indeplinesc conditii de creditare,
adica bonitate financiara
d. banca organizeaza si participa la infiintarea unor societati care pe
perioada imediat ulterioara se afla sub influenta decizionala bancara.
e. practica operatii cu titlu de valoare
f. creeaza instrumente financiare proprii de tipul ordinelor de plata
g. primeste spre pastrare economii acordand dobanda de depozitare
h. realizeaza operatii de plati la ordinul clientului
i. conduce operatiuni de casa ale intreprinderilor si institutiilor care
solicita asistenta economica
Fluctuatiile macroeconomce ale sistemului bancar sunt urmatoarele:
- banca de emisie coordoneaza plati si incasari ce se
efectueaza in societatile analizate astfel la nivelul economiei nationale cuantul
sau gradul de participare al unitatii econimice la valoarea economiei nationale
- banca are rolul de restrictionare a creditului intrucat in
anumite conditii disponibilitatea manageriala de cheltuieli (investitii) este mai
mare decat posibilitatile reale de productie (economisire)
- realizeaza corelarea intre puterea de cumparare sau
valoarea bunului cumparat (consumat) si valoarea de utilizare reala valabil
exprimata pe piata.
- poate realiza proiecte de investitii, de dezvoltare pe care
sa le sustina prin acordare de credite avantajoase.
Principalele categorii sau tipuri de banci sunt:
1. Bancile comerciale – reprezinta intreprinderi lucrative specializate in
ansamblul activitatilor economice care furnizeaza capital (bani) celorlalti agenti
economici.In aceasta categorie distingem:
a. banci depozite de capital care la randul lor pot fi banci propriu-zise
sau banci de afaceri care practica depozitare pe termen scurt urmand ca agentul
economic sa beneficieze de capitalul acumulat la momentul prescrierii
termenului si dupa realizarea sumei scontate.
b. banci ipotecare care practica emisii de obligatiuni si inscrisuri
ipotecare astfel incat agentul economic sa-si poata utiliza suma solicitata
ipotecar prin ipotecarea proprietatii dezvoltate
c. bancile societati de asigurare practica garantii asiguratorii in
schimbul achitarii politei de asigurare
Despagubirile specifice politei de asigurare pot fi integrale sau fractionare
½ in functie de specificul asiguratoriu sau contractul de asigurare.
2. Bancile de dezvoltare - sunt practic organizate pe principiul bancilor
comerciale dar practica cu desavarsire inclinatii pentru dezvoltarea sectoriala
sau ale ramurilor economiei nationale.In categoria bancilor de dezvoltare sunt
incluse si societatile ONG-uri care asigura calitatea mediului ambient sau
pastreaza sanatatea societatii.
3.Fondurile mutuale - sunt unitati economice de tipul bancilor de
dezvoltare dar practica asumarea riscurilor pe termen mediu si lung utilizand
acoperirea partipaciunii independente a fiecarui participant si majorand valoarea
odata cu devalorizarea monetara sau modificarea inflatiei.Privind ca stoc masa
monetara reprezinta totalitatea instrumentelor banesti de care dispune agentul
economic non-financiar intr-o economie la un moment dat destinata
achizitionarii de bunuri materiale si servicii, achitarea datoriilor, constituirea de
depozite in vederea investitiilor si a plasamentelor ulterioare.
Privita ca flux, masa monetara reprezinta masa medie a banilor care
functioneaza, ruleaza intr-o anumita perioada (an sau trimestru).
In aceste conditii masa monetara poate fi de tipul disponibilitatilor banesti
propriu –zise (bani lichizi caracterizati prin lichiditate perfecta) sau
disponibilitati semimonetare, adica aproape bani care sunt instrumente monetare
ce pot fi transformate in bani lichizi sau care indeplinesc functia acestora(de
obicei disponibilitatile semimonetare sunt considerate obiectele de valoare
:tablouri, bijuterii, proprietati, etc.).
Agregatul monetar desemneaza o parte constitutiva a masei monetare si
semimonetare care reprezinta parte automatizata ale transferurilor desemnate
prin :
- functii economice specifice
- agenti economici care emit instrumente de plata si de
schimb
- institutii financiar bancare
- fluxuri economice reale pe care disponibilitatile le
mijlocesc
Cererea de bani se defineste prin cantitatea de active pe care populatia o
detine sub forma de monede si instrumente monetare la o anumita perioada.
Oferta de moneda se defineste prin cantitatea de disponibilitati pe care
institutiile specializate le detin la un anumit moment dat sau intr-o perioada in
depozite.
Piaţa monetară – constă în ansamblul tranzacţiilor cu monedă sau
instrument monetrar, în confruntarea specifică directă dintre cererea şi oferta de
monedă (debitori şi creditori) în funcţie de preţul banilor sau puterea lor de
cumparare.
Politica monetara poate fi definita ca ansamblul de actiuni exercitate de
autoritati specializate de tipul Banca Nationala + Trezorarie asupra masei
monetare si asupra activitatii financiare in vederea orientarii economiei pe
termen mediu si scurt.
Pe plan intern reglarea cererii de moneda ca instrument de schimb si mijloc
de plata determina stabilitatea preţurilor, acoperirea ocupării cu foţă de muncă şi
determinarea realizării fazei primare a expansiunii economice.
Pe plan extern, incurajarea instrainarilor si a rezervei de capital poate fi
analizata prin prisma reechilibrarii balantei de plati fapt care determina gasirea
modalitatilor de a suporta presiuni voluntare ale miscarilor de capital la nivelul
general extern derulat cu specificatii.
La nivel general instrumentele clasice ale politicii monetare constau in :
- manevrarea taxei scontului si discontului(rascontului)
- manevrarea titlurilor de piete deschise ale agentilor de
marketing
- variatia cotelor rezervelor obligatiilor
In aceste conditii se poate spune ca manevrarea instrumentelor amintite
politica monetara impune plafonul de creditare pe termen mediu ulterior;se
stabileste rata de referinta a transferurilor bancare precum si practicarea
politicilor bancare de tipul:
- politica banilor ieftini, adica cumpararea de hartie in rezerva statului :
- reducerea ratelor legate de rezerva de stat;
- reducerea ratei sconturilor;
- politica banilor scumpi, adica reducerea afacerilor curente; reducerea
acordarii de imprumuturi sau vanzare de hartie bancara de valoare catre
trezorarii sau piata libera cat si cresterii ratei dobanzilor.
In aceste conditii piata monetara urmareste o corelare intre posibilitatile
consumatorilor si disponibilitatile utilizatorilor asistati si controlati de catre
institutiile specializate ce emit pretentii de banca.
PIATA FINANCIARA

Piaţa financiară cuprinde totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor (vânzări şi


cumpărări, directe sau indirecte – prin intermediari) cu titluri de valoare, în
scopul efectuării de plasamente de capital pe termen mijlociu şi lung.
Intermedierea finaciara se caracterizeaza sau reprezinta asigurarea retragerii
surplusului de fonduri ale unor participatii la tranzactii si utilizarea lor pentru
finantarea deficitelor de fonduri ale altor participatii la tranzactii.
In aceste conditii instrumentele financiare se grupeaza in depozite si credite
bancare.In practica economica se intalnesc urmatoarele tipuri sau forme de
instrumente financiare.
1. Instrumente finaciare care pot exprima relatia dintre debitor si creditor
Dintre acestea amintim:
- mijloacele de plata (banii)
- substituibile ale mijloacelor de plata(cvasibanii)
- titlurile de credit
- imprumuturile bancare propriu-zise
2. Instrumente financiare care nu exprima relatia dintre creditor si debitor
Dintre acestea amintim:
- participatiile de capital social la organizarea sau dimensionarea
societatii comerciale
- lichiditati aur monetar
- dispozitii si drepturi speciale de tragere
3. Instrumente financiare specializate
Acestea reprezinta inscrisuri economice care caracterizeaza activitatea
economica propriu-zisa ale societatilor comerciale.

Funcţiile pieţei financiare realizează următoarele:

 mobilizează resursele financiare disponibile în favoarea diferitelor


firme sau agenţi economici;
 plasează titlurile de valoare emise;
 asigură mobilitatea capitalurilor şi posibilitatea schimbării
plasamentelor prin transformarea în lichidităţi a valorilor mobiliare şi invers (rol
de a transforma un produs financiar în altul);
 indică starea economiei şi perspectivele ei prin raportul care se
formează, la un moment dat, între cererea şi oferta de titluri;
 orientează disponibilităţile băneşti spre domeniile cele mai
profitabile.

Trăsăturile pieţei financiare:

1. Complexitatea pieţei este dată de cererea şi oferta de titluri de valoare.


Cererea de capital vine din partea guvernului şi statului, organelor
administraţiei centrale şi locale, agenţilor economici naţionali şi străini.
Oferta de capital corespunde “zonei” băncilor şi instituţiilor financiare, dar
şi firmelor şi persoanelor fizice.
2. Piaţa respectivă operează cu produse financiare diverse, încetăţenite pe
plan mondial. Ea asigură colectarea şi transferul surplusului de
disponibilităţi financiare ale agenţilor economici, spre cei care solicită
împrumuturi de acest gen.
3. În perimetrul pieţei au loc tranzacţii cu active fizice (bunuri de capital
fix) şi financiare (depozite monetare şi semimonetare, hârtii de valoare pe
termen mijlociu şi lung ş.a.), respectiv cu capital fictiv.
4. Piaţa financiară dă posibilitatea evaluării titlurilor de valoare la anumite
momente de timp, în diferite conjuncturi economice. Ea oferă şansa alegerii ca
plasament a unor activităţi şi / sau firme profitabile.
5. Piaţa financiară se referă la tranzacţii cu titluri de valoare care aduc
venituri fixe (în cazul obligaţiunilor şi al acţiunilor privilegiate sau
preferenţiale), respectiv venituri variabile (situaţia acţiunilor comune).
6. În vederea acoperirii nevoilor ce depăşesc posibilităţile lor financiare,
agenţii economici apelează la piaţa de capital, prin intermediul a două
operaţiuni:
- finanţare directă – caz în care emitentul titlului încasează contravaloarea
lui chiar de la investitor;
- finanţare indirectă – prin instituţii specializate.

Componentele pieţei financiare

Piaţa primară este componenta referitoare la emisiunea şi plasarea titlurilor


de valoare, operaţii realizate de obicei prin intermediul băncilor. Ea = mecanism
iniţial al desfăşurării libere a cererii şi ofertei. În acest “sector”, cursul (preţul)
titlurilor este egal chiar cu valoarea lor nominală (preţ ferm), deşi nu este exclus
un curs mai mic decât valoarea înscrisă pe produsul financiar.
Piaţa secundară vizează tranzacţiile (vânzări / cumpărări) cu titluri deja
emise, distribuite anterior pe piaţa primară. Ea asigură lichiditatea activelor
financiare. Aici, cursul titlurilor depinde mai ales de raportul dintre cererea şi
oferta de produse financiare, dar şi de alţi factori: nivelul ratei dobânzii în
economie, analiza veniturilor anterioare aduse de titluri şi anticiparea viitoarelor
asemenea câştiguri, conjunctura economică generală şi situaţia de ansamblu a
agentului economic în cauză. În general, piaţa secundară se conturează pe
scheletul şi activitatea burselor de valori.
Accesul pe piaţa bursieră nu este uşor, date fiind condiţiile ce trebuie
îndeplinite de agenţii care doresc acceptarea în acest cadru: capitalul social
semnificativ, oferirea pe piaţa bursieră a unei cote însemnate din acest capital,
situaţie generală prosperă (rentabilitate + solvabilitate), garanţii solide.
Pentru societăţile pe acţiuni care nu cumulează criteriile prevăzute de
intrarea pe piaţa oficială de capital – cea bursieră – există posibilitatea
participării pe piaţa O.T.C., a titlurilor necotate la bursă (denumirea provine de
la expresia “Over the Counter” ~ “dincolo de ghişeu”). Operaţiile pe această
piaţă se realizează prin intemediul reţelelor de calculatoare şi al diverselor
societăţi financiare, iar negocierea cursurilor se efectuează direct, între vânzător
şi cumpărător.

Piaţa capitalurilor

Conţinutul şi formele pieţei

Conceptul de capital în literatura economică s-a bucurat de o atenţie specială


fiind abordat într-o mare diversitate de sensuri. Aşa de exemplu au fost definite:
capitalul bănesc fix, nominal, productiv, real, social, uman etc.
Capitalul bănesc – formă a capitalului avansat în afacerile unei firme, parte a
capitalului în funcţiune care participă la un circuit specific, în funcţie de obiectul
de activitate al firmei;
Capitalul de risc - este capitalul investit în activităţi cu un grad ridicat de
risc şi care se individualizează pe proiecte, riscul fiind legat de evoluţia ratei
dobânzii.
Capitalul fictiv – este capitalul existent sub forma hârtiilor de valoare; el nu
afectează economia reală ci constituie numai un titlu asupra unui venit viitor.
Capitalul real – este capitalul existent în economia reală, sub forma de
mijloace de producţie şi care serveşte la producerea altor bunuri materiale.
Capitalul social – este volumul total de capital emis de o societate
comercială de capital sub forma de acţiuni sau “părţi sociale” în cazul S.R.L.
Capitalul uman – este stocul de cunoştinţe profesionale, deprinderi şi
abilităţi al unei persoane (sau colectivităţi) angajate într-o acţiune. Se vorbeşte şi
de capitalul uman al unei firme – forţa creatoare a personalului angajat.
Doctrina economică contemporană subliniază nu numai în teorie ci şi în
practică, existenţa unei acumulări de experienţă cu privire la proiectarea şi
evaluarea diverselor teorii legate de fenomenele şi procesele economice.
Piaţa financiară (a capitalurilor) reflectă un astfel de proces evolutiv; ea nu a
apărut odată cu celelalte segmente de piaţă (de exemplu odată cu pieţele
bunurilor de consum neproductiv); mai mult, chiar şi azi literatura de specialitate
aduce argumente prin care se susţine unitatea, care este esenţială, dintre piaţa
monetară, piaţa financiară şi piaţa valutară.
Sunt însa de subliniat şi particularităţile acestor trei segmente de piaţă, ceea
ce subliniază de fapt autonomizarea – independenţa lor în ciuda elementelor de
flexibilitate care le uneşte.
Piaţa financiară (a capitalurilor) se desprinde ca un segment special de piaţă,
avandu-se în vedere instrumentele financiare proprii şi rolul lor în creşterea
economică.
Ne referim la titlurile de valoare (titlurile mobiliare) cunoscute în teoria şi
practica economică sub numele de acţiuni şi obligaţiuni.
Acţiunile şi obligaţiunile au aparut în viaţa economică şi au început să
domine piaţa aşa cum societăţile mari şi foarte mari sunt cele constituite sub
forma juridică de “societăţi de capital”. Chiar dacă în procesul dezvoltării
economico-sociale şi societăţile de tip “I.M.M.” create sub aspectul formei
juridice sub forma unor societăţi “de persoane” şi “mixte” este de subliniat
faptul că forţa economică, tehnică, financiară, de cercetare-dezvoltare aparţine
“societăţilor de capital” în care unitatea divizionară a capitalului este “acţiunea”
iar posesorul ei “acţionarul”.
În procesul evolutiv al acumulării, concentrării şi centralizării capitalului
este nu numai posibil dar şi realizabil ca multe din societăţile “I.M.M.” să se
transforme în societăţi “S.A.” În activitatea comercială, performanţa
managerială face posibilă dezvoltarea economică şi odată cu aceasta creşterea
sau descreşterea firmelor, comasarea, fuziunea, asocierea, lichidarea sau
falimentul.
Pentru constituirea unor firme mari şi foarte mari este necesar un capital
financiar disponibil mare de care nu dispune un singur întreprinzător (sau un
grup restrâns). Astfel de firme se constituie pe baza lansării pe piaţă a unui
proiect de emisiune de acţiuni necesar pentru alcătuirea capitalului social iniţial
al respectivei firme. Orice individ interesat poate deveni acţionar – investitor
într-un astfel de proiect de constituire de firmă. O firmă existentă care nu are
resurse proprii financiare pentru a se dezvolta conform planului de afaceri, poate
apela la piaţa financiară lansând un proiect de majorare de capital şi invitând
astfel investitorii potenţiali – persoane fizice şi/sau juridice – să devină acţionari.
Comunităţile locale, administraţiile publice, în lipsa de fonduri proprii
necesare pentru soluţionarea problemelor vitale pentru comunitate, poate lansa
un prospect - proiect de emisiune de obligaţiuni prin intermediul pieţei
financiare rezolvând astfel problemele legate de resursele financiare de care au
presantă nevoie (în acest caz fondurile vor fi restituite posesorilor de obligaţiuni,
conform obligaţiilor asumate).
Piaţa financiară se deosebeşte astfel esential de piaţa monetară; în timp ce
piaţa monetară are ca obiect al tranzacţiilor banii – creditele -cambiile etc., piaţa
financiară operează cu (alte) instrumente proprii: acţiuni şi obligaţiuni, iar
relaţiile dintre operatorii de pe piaţa financiară sunt diferite de relaţiile stabilite
între operatorii de pe piaţa monetară.
Nevoia de finanţare, respectiv creditare poate fi într-o anumită masură
asemănătoare; deosebirile dintre sistemul de creditare şi sistemul de finanţare
sunt însă evidente.
Cererea pe piaţa financiară este legată direct de nevoia de investiţii
productive. Investitorii de pe piaţa financiară, atat persoane fizice cât şi persoane
juridice au cu totul alte intenţii şi interese decât beneficiarii de credite; totodată
băncile comerciale au pe piaţa financiară un rol secundar (minor).
Uneori sunt chiar ocolite de anumite segmente ale pieţei financiare unde
rolul preponderent este deţinut de alte instituţii publice şi/sau private.
Oferta de capital financiar disponibil poate proveni de la persoane fizice
şi/sau juridice. Preţul tranzacţiilor comerciale realizate pe piaţa financiară se
supune legilor şi principiilor economiei de piaţă, iar instituţia bursei de valori
este apreciată a se apropia cel mai mult modelului de piaţă cu concurenţa
perfectă.
Preţul acţiunilor, respectiv al obligaţiunilor pe piaţa financiară poartă
denumirea de curs bursier, care se determina pe baza relaţiei:

venitul anual obtenabil


Cursul bursier 
rata dobânzii

Acest curs bursier se modifică în funcţie de legea cererii şi a ofertei care se


manifestă pe această piaţă; în plus între piaţa financiară şi piaţa monetară (a
depozitelor) există o concurenţă directă: dacă volumul dobânzii acordată de
băncile comerciale este mai mare decât venitul sperat (pentru acţiunile deţinute)
sau dobânda acordată de obligaţiuni, operatorul îşi va muta capitalul financiar de
pe această piaţă spre piaţa depozitelor bancare (de altfel, o atare competiţie,
pentru atragerea de depozite suplimentare, se manifestă şi între băncile
comerciale).
Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a pieţei financiare este
necesară caracterizarea succintă a acţiunilor şi obligaţiunilor – principale
instrumente ale acestei pieţe.
Acţiunile, ca unităţi divizionare ale capitalului social al unei firme, sunt
înscrisuri (documente) de valoare (hârtii de valoare) purtătoare de însemne de
identificare speciale: numele firmei emitente, valoarea nominală, serie, data
emiterii, numărul de ordine, semnatura reprezentantului firmei emitente.
Ţinand cont de valoarea nominală a unei acţiuni şi de capitalul social total al
firmei constituite, rezultă prin raportare numărul total al acţiunilor emise
(respectiv numărul total ipotetic al acţionarilor dacă fiecare ar cumpara câte o
acţiune).
Cumpărătorul unei astfel de acţiuni este investitor în afacere; acţionar care se
bucură de drepturi şi are obligaţiile care decurg din statutul de acţionar conform
legii (dreptul de vot, conducere etc.)
Vânzarea pentru prima dată, după emitere a acţiunilor se realizează pe piaţa
primară financiară; emitentul poate să-şi vândă acţiunile fie direct, fie de regulă
folosind intermediari specializaţi pe piaţa financiară (bănci, S.I.F., Societăţi de
brokerage etc.).
Acţiunile sunt purtătoare de venituri variabile care poartă denumirea de
dividend: cu cât sunt mai mari profiturile firmei constituite, cu atât sunt mai
mari dividendele per acâiune (şi desigur per acţionar) şi invers un profit în
scădere sau zero generează un dividend diminuat sau zero.
Nivelul dividendului obţinut reprezintă criteriul esenţial de opţiune – alegere
pentru achiziţia unor acţiuni sau obligaţiuni (alegerea desigur a firmelor care
aduc dividende mari şi sigure).
Obligatiunile sunt titluri de valoare, unităţi divizionare ale unui credit total
angajat de o firmă (sau administraţie publică centrală/locală) pentru realizarea
unei investiţii. La scadenţă instituţia emitentă este obligată să restituie
contravaloarea obligaţiilor plus dobanda certă la care s-au angajat, indiferent de
situaţia economico-financiară. Deoarece garantează un venit anual ferm,
obligaţiile sunt denumite şi titluri de valoare cu venit fix. Cumpărătorii de
obligaţiuni (sau deţinătorii) sunt denumiţi şi obligatori şi au calitatea de creditori
faţă de emitent. Legislaţia juridică care reglementează – disciplinează regimul
emiterii şi supravegherea titlurilor de valoare pe piaţa financiară este mai
exigentă cu regimul obligaţiilor şi ceva mai permisivă cu regimul acţiunilor.
Explicaţia acestei diferenţe rezidă din chiar diferenţa dintre acţionari (care au
mai multe drepturi şi-şi asuma riscuri de investitori) şi obligatori, care au numai
calitatea de creditori. În egală masură statul, prin reglementările economico-
financiare, acordă o mai mare atenţie regimului creditării şi al credibilităţii în
economia de piaţă (fără păstrarea acestui principiu economia de piaţă nu ar fi
adus atâtea efecte pozitive).
O altă particularitate a pieţei financiare o reprezintă segmentarea sa în două
componente:
- a – piaţa financiară primară care cuprinde emisiunea şi atragerea –
cumpărarea de titluri de valoare noi; emitenţii intenţioneaza să facă rost de
capital lichid necesar creării de noi capacităţi de producţie; cumpărătorii doresc
să-şi plaseze economiile şi să devină investitori (creditori); preţul de vânzare
denumit curs poate fi valoarea nominală sau o valoare sub pari (mai mică)
respectiv al pari (peste valoarea nominală).
- b – piaţa financiară secundară – cuprinde ansamblul tranzacţiilor
financiare ale titlurilor deja existente pe piaţă, în circulaţie. Pe piaţa financiară
secundară au loc revânzări şi recumpărări de titluri de valoare după cum sunt
mai mult sau mai puţin interesaţi investitorii. Pe această piaţă tranzacţiile au loc
prin intermediari autorizaţi, denumiţi brokeri, angajaţi la societăţi de brokerage
sau independenţi. Piaţa financiară în totalitatea sa, dar îndeosebi piaţa secundară
este o piaţă reglementată şi supravegheată de organisme publice (C.N.V.M.) sau
private (A.N.S.V.M.)
Transferul capitalurilor băneşti de pe piaţa financiară pe piaţa monetară,
respectiv valutară evidenţiază extrema mobilitate şi intercondiţionare a acestor
segmente de piaţă prin intermediul cărora se asigură injecţiile de capital atât de
necesare pe pieţele reale.
Instituţii ale pieţei capitalurilor

Evoluţia şi performanţele pieţei financiare – a instituţiilor sale de specialitate


– Bursa de Valori, Societatile de Valori Mobiliare (S.V.M.), C.N.V.M.,
A.N.S.V.M., Fondurile Mutuale, Societăţile de brokerage etc. – reprezintă un
semnal al gardului de dezvoltare şi maturitate a economiei de piaţă, al
performanţelor sale în ansamblu.
Teoria economică asociază mecanismul de funcţionare al burselor de valori
cu modelul de economie cu concurenţa pura şi perfectă; acesta este un argument
al afirmaţiei de mai sus.
Bursa de Valori prin mecanismul sau de funcţionare asigură transformarea
rapida a capitalului bănesc în capital real (şi invers), mobilizează, într-un timp
rapid, resurse importante necesare pentru investiţii (creştere economică).
În egală masură B.V. poate genera sustragerea unor mari fonduri financiare
de la capitaluri reale prin intermediul “banilor fierbinti” (capitaluri speculative).
B.V. asigură şi concentrarea şi centralizarea capitalului social al unor firme
în mâna unui (catorva) acţionar(i), prin achiziţii treptate de pachete de acţiuni
sau prin O.P.C./O.P.V., O.P.S. Bursa de Valori prin mecanismul său de
funcţionare orientează tranzacţiile comerciale pentru anumite pieţe: preţul bursei
reprezinta un adevărat barometru al preţurilor pieţei.
Semnalul bursei – prin scăderea/creşterea cursului – este un semnal al
declanşării unei crize sau al unui reviriment pe piaţă.
Pe piaţa financiară operează firme specializate în mobilizarea şi plasarea
fondurilor financiare: S.I.F., S.V.M., Fonduri de Investiţii, Societăţi de brokerage
etc. Având în vedere interesul statului de a supraveghea şi menţine sub control
relaţiile economico-financiare dintre aceşti operatori, a fost înfiinţată o
Autoritate Publică profesională, dotată tehnic – material şi uman corespunzator,
căreia i-au fost conferite prin statutul de organizare şi funcţionare drepturi şi
obligaţii corelative menite a disciplina şi asigura funcţionalitatea şi echilibrul
pieţei valorilor mobiliare.
În acelaşi scop a fost editat un pachet de 4 acte normative privind regulile de
funcţionare ale pieţei valorilor mobiliare, cărora trebuie să se supună toţi
operatorii: vânzători, intermediari şi cumpărători de pe această piaţă.
S.V.M. în scopul de a-şi apăra interesele de grup au constituit o asociaţie
naţională profesională care are ca atribuţii principale:
- emiterea de norme de disciplină, conduită şi moralitate pe care să le
respecte toate S.V.M., inclusiv salariaţii acestora şi ai B.V.
- perfecţionarea cadrului legislativ al domeniului prin formularea de proiecte
proprii de acte normative sau prin participarea la dezbaterea de acte normative
iniţiate de alte instituţii publice şi/sau private.
Experienţa romanească a pieţei financiare, inclusiv a procesului evolutiv de
reglementare a domeniului, evidenţiază cateva concluzii/ experienţe care să
contribuie la perfecţionarea mecanismului pieţei financiare:
1 – reglementarea pieţei financiare româneşti s-a făcut cu întârziere şi în
mod fragmentar. Aceste lacune au făcut ca practica să o ia înaintea reglementării
şi disciplinării tranzacţiilor ceea ce a generat cazuri de tristă amintire: cazul
S.A.F.I., cazul F.N.I.
2 – întarzierea în apariţia C.N.V.M. ca organism public de supraveghere,
generată şi de un personal insuficient calificat;
3 – lipsa generală de pregatire pe piaţa financiară face ca intensitatea
activităţii bursiere să fie încă modestă..
Piaţa financiară în România nu funcţionează încă la parametrii optimi; am
putea spune că nivelul de afaceri (C.A.) este încă modest. Prin urmare piaţa
financiară încă nu-şi aduce decât o contribuţie modestă la relansarea economiei
naţionale.
Vânzările şi achiziţiile de active, firme, actiuni etc nu permite concentrarea
de capitaluri care să ducă la investiţii rapide materializate în noi capacităţi de
producţie (sau care să permită mutaţii structurale – sectoriale în consens cu
mutaţiile solicitate de piaţa/nevoia socială).
PIATA MUNCII SI SOMAJUL

Forta de munca-reprezinta totalitatea aptitudinilor fizice si intelectuale ce


exista in societatea omeneasca pe care factorul social uman le pune in functiune
atunci cand creaza bunuri economice sau servicii.
In aceste conditii, munca reprezinta cheltuirea constienta a fortei proprii de
munca.
Piata muncii reflecta legaturile reciproce dintre realitatile demografice care
determine oferta de munca si cereri ale dezvoltarilor,categoriilor economico-
sociale care genereaza cererea de munca.
Astfel piata muncii presupune negocierea permanenta dintre purtatorii
ofertei de munca si cei ai cererii de munca sub aspectul calitativ,cantitativ si
structural.
Distingem urmatoarele categorii:
1) Piata principala a muncii-se caracterizeaza prin nivelul ridicat a
stabilitatii si sigurantei lucului de munca garantat prin salarizare.
2) Piata secundara a muncii-se caracterizeaza prin parametrii specifici ai
activitatii economice,respectiv instabilitate accentuata,salarizare modesta si
perioada limitata.
3) Piata tertiara a muncii-se caracterizeaza prin activitati economice
specifice categoriilor serviciilor in care nivelurile salariale ating cote maxime in
perioada de maxima solicitare si niveluri reduse in conditiile utilizarii timpilor
limitati sau volumul scazut al dimensiunii productiei.
Piata muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere si oferta, se desfasoara
in doua trepte sau faze. Prima se manifesta pe ansamblul unei economii sau pe
segmente mari de cerere si oferta, determinate de particularitatiile tehnico-
economice ale activitatilor. In cadrul acestei faze, se formeaza coditiile generale
de angajare ale salariatilor, se contureaza principiile care actioneaza la stabilirea
salariilor si o anumita tendinta de stabilire a salariilor la un nivel inalt sau
scazut. A doua faza reprezinta o continuare a celei dintai si consta in intalnirea
cererii cu oferta de munca in termeni reali, in functie de conditiile concrete ale
firmei si salariatilor ei. Cererea se dimensioneaza precis, ca volum si structura,
pe baza contractelor si a altor angajamente asumate de firma, iar oferta se
delimiteaza si ea pornind de la programul de munca, numar de ore suplimentare
pe care salariatii accepta sa le efectueze sau nu, in functie de nevoile si
aspiratiile lor, de situatia sociala si economica etc. la momentul respectiv. Din
confruntarea cererii cu oferta de munca la acest nivel se determina marimea si
dinamica salariului nominal. Insuficienta ofertei la acest nivel se traduce pritr-o
cerere suplimentara care se manifesta pe prima treapta, iar insuficienta cererii,
printr-o oferta suplimentara pe aceeasi treapta.

Metodologia de calcul a resurselor de munca

Resursele de munca existente la un moment dat in societate exprima


numarul persoanelor capabile de munca, respectiv acea parte a populatiei care
poseda ansamblul capacitatilor fizice si intelectuale ce ii permit sa desfasoare o
activitate utila.
Volumul resurselor de munca (RM) se determina pe baza urmatoarei
relatii:
RM=PVM-PVMIM+PAVML;
unde:
PVM = populatia cuprinsa in limitele varstei de munca;
PVMIM = populatia cuprinsa in limitele varstei de munca, dar inapta de
munca;
PAVML = populatia din afara limitelor varstei de munca, dar care lucreaza.

Numărul populatiei in limitele varstei de munca (PVM) determina in mod


hotarator nivelul si structura resurselor de munca si cuprinde totalitatea
persoanelor a caror varsta este cuprinsa intre varsta de intrare si varsta de iesire
din activitate.
Limitele de varsta intre care o persoana se considera ca poate participa la
activitatea sociala se stabilesc prin legislatia fiecarei tari. In Romania, in prezent,
limitele varstei de munca sunt 16-59 ani pentru barbati si 16-54 ani pentru
femei. Avand in vedere ca in statisticele nationale limitele de varsta de intrare
si/sau de iesire sin activitate sunt diferite, in comparatiile internationale trebuie
utilizate limite standard.
Limitele varstei de munca sunt determinate de nivelul de dezvoltare
economica a fiecarei tari. Astfel, in tarile mai putin dezvoltate limita minima a
fortei de munca este mai scazuta, iar in tarile dezvoltate din punct de vedere
economic limita minima este mai ridicata (ca urmare a prelungirii duratei scolii
obligatorii), existand si posibilitatea ca limita maxima sa fie mai ridicata (ca
urmare a duratei de viata mai mare a acestei tari).
Pentru caracterizarea resurselor de munca se folosesc urmatorii indicatori:
 populatia apta de munca – se determina ca diferenta intre numarul total
al populatiei in varsta de munca si numarul populatiei cuprinse in limitele varstei
de munca, dar incapabila de munca;
 resursele de munca disponibile – exprima potentialul de munca care
poate fi folosit in activitatea economico-sociala si se determina scazand din
volumul resurselor de munca, populatia in varsta de munca cuprinsa in procesul
de invatamant si militarii in termen;
 populatia potential activa – cuprinde populatia in varsta de 15-64 ani si
exprima, intr-o forma generala, resursele de munca; acest indicator poate fi
folosit in comparatiile internationale.

Indicatorii numarului si structurii fortei de munca

Pentru caracterizarea numarului fortei de munca se utilizeaza urmatorii


indicatori:
 populatia activa
 populatia ocupata
 numarul salariatilor
 fondul de timp de munca efectiv lucrat
Populatia activa (PA) din punct de vedere economic include toate
persoanele de 14 ani si peste, apte de munca, care, intr-o perioada de referinta
specificata, furnizeaza forta de munca disponibila (utilizata sau neutilizata)
pentru producerea de bunuri si servicii in economia nationala.
Intr-o forma generala, populatia activa cuprinde populatia ocupata (PO) si
somerii (S), dupa urmatoarea structura:
Populatia ocupata
 salariati civili – persoana care isi desfasoara activitatea pe baza unui
contract de munca intr-o unitate economica sau sociala, inclusiv elevii si
studentii incadrati si pensionarii reincadrati in munca pe baza unui contract de
lucru;
 patron – persoana care, avand unul sau mai multi angajati (salariati),
conduce activitatea in propria sa unitate (intreprindere, agentie, atelier, magazin,
birou, ferma etc.);
 lucrator familial neremunerat, persoana care-si exercita activitatea intr-o
unitate economica familiala condusa de un membru al familiei sau o ruda,
pentru care nu primeste remuneratie sub forma de salariu sau plata in natura;
gospodaria taraneasca (agricola) este considerata o astfel de unitate;
 membru al unei societati agricole sau al unei cooperative, persoana care a
lucrat fie ca proprietar de teren agricol intr-o societate agricola constituita
conform legii 36/1991, fie ca membru al unei cooperative mestesugaresti, de
consum sau de credit;
 militarii de cariera;
 militarii in termen
Populatia activa neocupata (sau somerii)
- Persoane in cautarea unui alt loc de munca;
- Persoane in cautarea primului loc de munca.
Populatia inactiva din punct de vedere economic:
 persoane casnice;
 elevi si studenti, exclusiv cei care exercita o activitate economica sau
sociala pe baza unui contract de munca;
 pensionari, exclusiv cei reincadrati;
 persoane intretinute de alte persoane: copii prescolari, batrani, persoane
handicapate si invalizi;
 persoane intretinute de stat: copii si batrani aflati in intretinerea unor
institutii publice (casa copilului, camine pentru batrani etc.);
 persone care se intretin din alte venituri decat cele provenite din munca
(inchirieri, dobanzi, economii, rente, dividende).
In definirea populatiei active exista numeroase diferente de la o tara la alta,
precum si intre statisticile acestora si statistica organismelor internationale, fapt
ce impune precautie in folosirea indicatorului in comparatiile internationale.
In Romania, atat recensamantul populatiei din 7 ianuarie 1992, cat si
anchetele asupra fortei de munca, demarate din anul 1994, s-au bazat pe
conceptiile si definitiile recomandate de Oficiul de Statistica al O.N.U. si de
Biroul International al Muncii (B.I.M.).
In statistica O.N.U. se recomanda determinarea populatiei active in doua
variante: populatia obisnuit activa si populatia curent activa. Distinctia intre
aceste categorii se face prin raportarea la perioada de referinta, care este diferita
in functie de sursa de date (recensamant sau ancheta).
Orice persoana in orice moment se poate incadra – din punct de vedere al
pozitiei pe piata muncii – intr-una din urmatoarele trei categorii:
- Persoana ocupata - persoana activa inclusa in forta de munca
- Persoana neocupata (somer).
- Persoana inactiva (in afara fortei de munca)
Populatia obisnuit activa se determina cu ocazia recensamintelor, perioada
de referinta fiind de obicei anul caracteristic (sau precedentele 12 luni). Criteriul
in functie de care se stabileste categoria in care se include o persoana este
numarul saptamanilor:
- daca numarul saptamanilor in care persoana respectiva a avut statut de
“ocupat” si “neocupat” in perioada de referinta este preponderent, atunci se
include in populatia obisnuit activa;
- daca numarul saptamanilor in care persoana respectiva a fost inactiva (nici
ocupat, nici neocupat) este preponderent, atunci se include in populatia obisnuit
inactiva;
Populatia curent activa se determina cu ocazia anchetelor asupra fortei de
munca, perioada de referinta fiind de obicei o saptamana. Criteriul in functie de
care se stabileste categoria in care se include o persoana este “ora”:
- daca persoana respactiva a lucrat cel putin o ora in saptamana luata ca
perioada de referinta sau a fost in somaj, atunci ea se include in populatia curent
activa;
- daca persoana respectiva nu a lucrat nici cel putin o ora si nici nu era in
somaj in perioada de referinta, atunci se include in populatia curent inactiva.
Populatia activa, in cele doua variante, se calculeaza pe baza a trei surse de
date:
1. Recensamantul populatiei, caz in care se determina populatia obisnuit
activa, ca o media anuala a perioadei de referinta;
2. Ancheta asupra fortei de munca este metoda principala de investigare a
pietei fortei de munca, caz in care se determina populatia curent activa. In
Romania, prima ancheta asupra fortei de munca s-a organizat in luna
martie1994, urmand ca, in perspectiva, cercetarea sa devina bianuala si apoi
trimestriala, lucru impus de dinamica modificarilor pe piata muncii. Ancheta s-a
realizat pe un esantion reprezentativ la nivelul tarii, esantion ce a cuprins 15000
de locuinte, facand obiectul anchetei toate persoanele din gospodariile selectate;
3. Sursele administrative permit estimarea populatiei active prin insumarea
urmatoarelor elemente:
- populatia ocupata civila - POC, evaluata pe baza informatiilor inregistrate
la Ministerul Finantelor (in special in bilanturile contabile ale agentilor
economici);
- efectivele militare (militari de cariera si militari in termen) – M,
informatii furnizate de ministerele respective (MApN, MI, SRI etc);
- numarul somerilor – S, inregistrat la Ministerul Muncii si Protectiei
Sociale.
Utilizand aceste elemente se obtine populatia activa:
PA=POC+M+S
Sursele administrative prezinta dezavantajul unei estimari aproximative a
personalului nesalariat (patroni, lucratori pe cont propriu, lucratori familiali
neremunerati).
Informatiile care caracterizeaza populatia activa pot fi structurate dupa mai
multe criterii:
Structura dupa sexe a populatiei active permite evidentierea ponderii
barbatiilor (pM) si a femeilor (pF) in totalul populatiei active, atat pentru intreaga
economie nationala, cat si pe ramuri de activitate.
Structura dupa varsta a populatiei active.
Analiza unor asfel de serii cu distributie de frecvente permite calculul si
interpretarea unor indicatori cu o semnificatie deosebita: varsta medie a
populatiei active, intervalul median si mediana, intervalul modal si modulul.
Varsta medie se calculeaza ca o medie aritmetica ponderata:
v  VPA PA   V  YPA
Structura pe sectoare de activitate a populatiei active, respectiv gruparea
populatiei active pe cele trei sectoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura,
economia vanatului si pescuitul), secturul secundar (industria si constructiile) si
sectorul tertiar (serviciile).
Acesta repartitie este unul din criteriile de analiza a nivelului de dezvoltare
economica a unei tari. Asfel, compararea structurilor sectoriale ale populatiei
active din tari cu niveluri diferite de dezvoltare economice ne conduce la
constatarea ca tarile dezvoltate se caracterizeaza – in opozitie cu tarile mai putin
dezvoltate- printr-o pondere ridicata a populatiei active din sectorul tertiar si o
pondere foarte scazuta in sectorul primar.
Din acest punct de vedere, Romania prezinta o structura defavorabila, cu o
pondere mare si in crestere a populatiei active din sectorul primar si cu o
pondere inca redusa a serviciilor.
Structura pe ramuri a populatiei active permite stabilirea locului diferitelor
ramuri in ansamblul economiei nationale din punct de vedere al ponderii
populatiei active.
Populatia ocupata este segmentul cel mai important al populatiei active si
cuprinde toate persoanele de 14 ani si peste, care, in perioada de referinta, au
efectuat o activitate econiomica sau sociala producatoare de bunuri si servicii in
una din ramurile economiei nationale, in scopul obtinerii unor venituri sub
forma de salarii, plata in natura sau alte beneficii.
In comparatie cu populatia activa (PA), populatia ocupata (PO) nu cuprinde
somerii (S):
PO = PA – S

Populatia ocupata cuprinde atat personalul salariat, cat si personalul


nesalariat (patroni, lucratori pe cont propriu, lucratori familiali neremunerati,
membrii asociatiilor cooperatiste) care indeplinesc criteriile de baza:
- la recensamant: numarul saptamanilor lucrate in anul de referinta sa fie
preponderent;
- la ancheta: sa fi lucrat in saptamana de referinta cel putin o ora (pentru
lucratorii pe cont propriu si lucratorii familiali neremunerati care lucreaza in
agricultura, durata minima este de 15 ore).
Definirea populatiei ocupate la ancheta are un caracter extensiv, criteriul
impus fiind indeplinit si de numeroase persoane inscrise la oficiile de forta de
munca si somaj, dar care desfasoara activitati in timp redus, ocazionale sau
sezoniere. Asa se explica faptul ca intre populatia ocupata inregistrata la
recensamant si la ancheta exista – in general – o diferenta in defavoarea primeia.
De asemenea, in populatia ocupata se includ atat personele prezente la lucru,
cat si cele temporar absente de la lucru, dar care isi pastreaza legatura formata
cu locul de munca (concedii de odihna, de boala, de maternitate, fara plata, de
studii, pentru incapacitate temporara de munca; greve; cursuri de perfectionare
profesionala; suspendare temporara a lucrului datorita conditiilor meteorologice,
conjuncturi economice, penurie de materii prime si energie etc.).
Din aceste motive se poate aprecia ca populatia ocupata nu este cea mai
buna estimare a fortei de munca pentru calculul productivitatii sociale a muncii,
intre volumul productiei de bunuri si servicii si populatia ocupata (in calitate de
resursa de munca utilizata) neexistand intotdeauna o legatura directa.
Productivitatea sociala a muncii ar trebui sa se determine pe baza timpului
efectiv la nivelul economiei nationale (in ore om), insa acest indicator nu se
calculeaza decat la nivelul unor ramuri (industrie, constructii).
Intre structurile populatiei ocupate, cele mai utilizate pentru caracterizarea
unor proportii macroeconomice si pentru efectuarea comparatiilor internationale
sunt:
- structura dupa sex si dupa varsta
- structura pe sectoare de activitate
- structura pe ramuri
- structura pe forme de proprietate
Numarul salariatilor este un alt indicator care exprima volumul fortei de
munca, cuprinzand numai persoanele care isi desfasoara activitatea pa baza unui
contract de munca. In numarul salariatilor se cuprind atat persoanele prezente la
lucru, cat si cele care absenteaza din diferite motive, dar pastreaza relatii
contractuale cu unitatea economica.
Numarul salariatilor se determina ca existent la un momen dat, deci este un
indicator de stoc (de moment). Faptul ca, in caracterizarea activitatii desfasurate
de o unitate economica, numarul salariatilor se coreleaza cu indicatorii de
intervale (de flux) cum ar fi productia si consumul, face ca, pentru asigurarea
compatibilitatii, sa se calculeze si numarul mediu al salariatilor. Pe ramuri si la
nivelul economiei nationale, numarul mediu al salariatilor rezulta din insumarea
numarului mediu al salariatilor existent in unitatiile economice.

Cererea de munca poate fi aproximata ca fiind totalitatea disponibilului


neocupat in conditiile in care factorul social uman doreste si incearca gasirea
ocuparii in productie.
De obicei, pe piata muncii apar doua efecte specifice alocarii ocuparii
timpilor in productie.
a) .Efectul de venit - reprezinta dispozitia populatiei sau al unei persoane de
a renunta la timpii ocupati in productie, adica la o anumita valoare de venit
realizat in favoarea timpilor de odihna sau repaus care ii confera acestuia
dispozitie ulterioara.
b). Efectul de substituire - reprezinta optiunea factorului social uman de a
renunta la timpii de odihna, adica valoarea scazuta a venitului realizat pentru
marirea timpului ocupat, adica cresterea venitului.
Cele doua efecte sunt independente, una functie de cealalta, si in aceste
conditii se realizeaza practic permanenta ocuparii locurilor de munca.
Cererea de munca reprezinta nevoia de munca salariala ce se formeaza intr-
o economie cu piata concurentiala exprimata prin numarul de locuitori apti de
munca. In aceste conditii, personalul ocupat primeste salarizare sau remunerare.
Populatia totala este compusa din categoria populatiei active si populatie
inactiva.
In cadrul populatiei active sunt cuprinsi somerii, salariatii,transferantii si
persoanele accidental neocupate.
In general, in cadrul populatiei active sunt analizate categoria persoanelor
ocupate, cat si categoria persoanelor neocupate. La randul lor, persoanele
ocupate pot fi ocupate permanent sau ocupate temporar sau sezonier.
Din categoria populatiei ocupate permanent fac parte categoriile de salariati
cu contracte de munca pe perioade nedeterminate, respectiv populatia care
doreste si ocupa permanent unul sau mai multe locuri de munca.
Categoria populatiei ocupate temporar reprezinta populatia incadrata pe baza
unui contract de munca pe perioada determinata cat si populatia sezoniera care
desfasoara activitati numai in anumite perioade sau numai in anumite conditii.
Populatia neocupata reprezinta categoria da populatie care momentan se
afla in perioada de transfer, sau categoria somerilor, sau gravidele, studentii (cei
care nu au alta activitate) cat si accidentatii temporar.
Populatia inactiva reprezinta elevii, accidentatii permanenti, pensionarii cat
si zilierii aflati inafara perioadei de munca.
In analiza populatiei totale se tine cont de indicatorul socio-economic,
populatia lucrativa care reprezinta totalitatea persoanelor apte de munca si
dispuse sa presteze activitati economice in conformitate cu nivelul pregatirii
individuale.Astfel, capitalul uman reuneste stocul de cunostinte profesionale,
obligatii si aptitudini, care pot conduce o persoana la sporirea capacitatilor sale
creative, respective a veniturilor scontate ce pot fi obtinute.
Altfel spus, capitalul uman reprezinta conditiile psihice, motrice individuale
ale fiecarei unitati socio-economice care poate fi exploatat in productie.
Pentru marirea sau dezvoltarea capitalului uman se practica urmatoarele
forme de emancipare : investirea in capitalul uman prin educatie, nivelul de
pregatire profesional, grade de institutionalizare si forme de emancipare.
Capitalul uman se poate dezvolta si in urmatoarele conditii:
- cercetare de emancipare;
- acumularile cantitative ale stocurilor de cunostinte;
- progresul tehnic;
- programe flexibile de adaptare.
Tipurile de politici care dezvolta factorul social uman sau investitia in
capitalul uman pot fi incadrate astfel:
1. sustinerea financiara publica a invatamantului, adica acordarea de
gratuitati pentru diferite niveluri de pregatire
2. acordarea de imprumuturi si gratuitati(burse acordate studentilor)
3. investitii strategice de dezvoltare pentru diferite etape ale
institutionalizarii.
Mecanismele de functionare a pietei muncii reprezinta un ansamblu de
legaturi intre partenerii individuali, autonomi ca viitori salariati si patronatele
autonome care solicita si utilizeaza munca salariala angajata precum si legaturile
si negocierile dintre reprezentantii acestor doua parti, angajati si angajatori,
organizati in sindicate sau organizatii ale patronatelor care se realizeaza si se
deruleaza dupa anumite reguli nedeterminate.
Fiecare categorie angajat-angajator, sindicat sau patronat exercita functii
proprii si conforme categoriilor din care acestea fac parte.

SOMAJUL

Şomnajul, reprezinta un fenomen social foarte complex al dezechilibrului


economic care presupune un excedent al ofertei fortei de munca ce reprezinta o
stare de inactivitate econmica totala sau partiala proprie celor care nu au un loc
de munca, sunt in cautarea unui loc de munca, nu-si pot gasi loc de munca, sau
au conditia de salariat dar sunt angajati numai cu timp partial de munca.
In analiza aspectului somajului se tine cont de urmatoarele aspecte:
- marimea somajului : somaj de masa, somaj limitat;
- intensitatea somajului : de mare intensitate; de mica intensitate;
- durata somajului : pe perioada lunga sau pe perioada relativ scurta;
- structura somajului care poate fi determinata de categoria de explicitare a
fenomenului somaj.
Somerul reprezinta categoria populatiei apte de munca si neocupate in
productie, care temporar primeste alocatii de somaj ca efect al incertitudinii
gasirii unui loc de munca.
Distingem urmatoarele forme sau structuri ale somajului :
- somaj voluntar – este determinat de refuzul de a se angaja a celor ce
apreciaza ca salariul sau conditia de munca nu recompenseaza in mod
corespunzator eforturile pe care acestia le consuma in productie.
- somaj involuntar – apare atunci cand dispozitia de munca este impusa de
catre angajator.
- somaj natural sau somaj normal – reprezinta o forma de somaj care nu
este determinata de factorii conjuncturali sau monetari.
- somaj ciclic – reprezinta excedentul fortei de munca a carei geneza
ciclica este determinata de conjunctura economica cu caracter sezonier al
diferentelor activitatii economice.
- somaj structural – este determinat de tendinta de restructurarile
economice care au loc sub incidenta crizelor economice, sau ale revolutiilor
tehnico-stiintifice, sau inchiderii firmelor, sau restructurarii fundamentate si
orientate datorate modificarii gustului de consum, respectiv ale actiunii
consumatorilor.
- somaj tehnologic – determinat de inlocuirea vechilor tehnici si tehnologii
cu altele noi, precum si de centralizarea unor capitaluri ale sectoarelor
economice care conduc la restrangerea locurlor de munca.
- somaj tehnic – reprezinta o stare de inactivitate fortata impusa de
discontinuitatile care intervin in procesele de productie pe un timp determinat
(grevele, intreruperea energiei termice, electrice, clima defavorabila, defectiuni
in sistemul de productie).
- somaj de crestere economica – este provocat de cresterea cererii de
locuri de munca ca urmare a intrarii unor activitati economice in faza de
recesiune.In aceste conditii, fie se reduce timpul individual de munca, adica
diminuarea venitului personalului angajat, fie se reduce arbitrar valoarea
manoperei pe timpul lucrat, adica venit salarial scazut.
- somaj frictional (de tranzitie) – reprezinta starea de inactivitate
momentan temporara care corespunde unei situatii sau faze intermediare
datorate schimbarii locului de munca dintre doua activitati de la locul vechi la
viitorul loc de munca.
- somaj de inadaptare – reprezinta o forma determinata a populatiei
active, caracterizata prin imposibilitatea organizatorica de a se adapta la
tehnicile si tehnologiile dezvoltarii actuale care presupune viteza de executie si
flexibilitate crescuta.
- somaj apparent – reprezinta forma de contradictie dintre autoritatea
angajatoare si dreptul solicitantului la ajutorul social ce compenseaza partial
efectul pierderii salariului.Aceasta forma de somaj este caracteristica
persoanelor care sunt indecise de a ocupa sau nu o anumita functie sau loc de
munca precum si factorul social uman aflat in perioada de reconversie
profesionala.
- somaj deghizat – reprezinta existenta locurilor de munca cu
productivitate scazuta in care angajatii primesc un nivel redus de salariu, ei
nefiind de fapt nici someri, nici angajati.
In evaluarea somajului trebuie sa se tina cont de urmatoarele aspecte care il
caracterizeaza:
- numarul somajului si ratia somajului determina nivelul somajului.
- intensitatea somajului terbuie urmarita pe criteriul din total somaj al
somajului partial sau al somajului deghizat
Structura somajului face raportare asupra categoriei de someri analizati pe
grupe de varsta, sexe si ocupatii sau niveluri de pregatire.
Dintre masurile de diminuare a somajului amintim:
- politici de pregatire si calificare ale somerilor
- politici de reconversie profesionala
- politici ale protectiei populatiei active ocupate
- politici ale orientarii muncii intre angajati si agentii economici ofertanti in
vederea corelarii locurilor de munca(detasari sezoniere).

Tipologia şomajului

Cunoaşterea diferitelor forme de manifestare a şomajului reprezintă un


punct de referinţă esenţial asupra diferenţierii politicilor macroeconomice de
gestiune punctuală a pieţei muncii, după cum urmează:
(a) Şomajul involuntar prezent, în mod inevitabil, în orice sistem
economic este cauzat de discrepanţele inerente ce apar între cererea şi oferta de
mână de lucru segmentate în plan structural şi teritorial, fapt care necesită
politici sociale de realocare a resurselor dinspre anumite regiuni şi ocupaţii
înspre altele.
(b) Şomajul voluntar reprezintă o formă specifică de şomaj ce ia
naştere prin intermediul procesului de privatizare şi se manifestă prin faptul că
unii salariaţi renunţă la slujbă în favoarea deschiderii unei afaceri pe cont
propriu, considerată mai benefică din punct de vedere al câştigurilor individuale,
fapt care trebuie încurajat de către politicile sociale, deoarece acest tip de şomaj
este de scurtă durată.
(c) Şomajul natural rezultat din însumarea şomajului voluntar şi
involuntar este considerat a fi acel nivel inevitabil al şomajului faţă de care se
apreciază că o economie se află în stare de ocupare deplină. În expresie relativă
este cunoscut sub denumirea de rata naturală a şomajului. Aceasta diferă de la o
ţară la alta şi de la o perioadă la alta, studiile empirice situând-o între 4 şi 6%, în
condiţii de relativă stabilitate economică.
În economia României, rata naturală a şomajului a înregistrat valori cuprinse
între 8 şi 13,5% în intervalul 1992-1997 şi..... în 2006 devansând rata curentă a
şomajului. În literatura economică se face trimiterea că reducerea ratei curente
(efective) a şomajului, sub limitele ratei sale naturale, de pildă, prin promovarea
unor politici de forţare a creşterii cererii agregate, antrenează creşterea ratei
inflaţiei. De aici şi consacrarea termenului: Non Accelerating Inflation Rate of
Unemployment (NAIRU) sintagmă menită să exprime rolul şi importanţa
dinamicii, ratei naturale a şomajului, comparativ cu dinamica ratei curente. În
cadrul analizelor economice este pusă în balanţă dilema politicilor
guvernamentale în alegerea între două rele: creşterea şomajului sau creşterea
inflaţiei. În acest sens, cel mai cunoscut instrument de analiză este Curba
Philips, trasată într-un sistem rectangular bidimensional, care înscrie pe abscisă
ratele anuale ale şomajului şi pe ordonată ratele anuale ale inflaţiei;
(d) Şomajul fricţional ia naştere în cadrul fluxului continuu intrări-
ieşiri, în raport cu anumite segmente ale pieţei muncii. Acesta este un fenomen
de fluctuaţie relativă a forţei de muncă determinat, pe de o parte, de pensionare,
iar pe de altă parte, de căutările permanente ale salariaţilor de a găsi slujbe mai
bune şi ale firmelor de a angaja personal mai performant pentru locuri de muncă
vacante. Imperfecţiunile informaţiei şi costurile căutării ofertanţilor şi
angajatorilor creează un interval de aşteptare ce caracterizează în mod diferit
durata şomajului fricţional în timp şi spaţiu. Faţă de această categorie de şomaj,
politicile sociale apelează la o mai bună mediatizare privind locurile vacante
prin intermediul agenţiilor guvernamentale, teritoriale, locale, presă, radio, TV,
precum şi la serviciile de consiliere a celor aflaţi în căutarea unei slujbe, inclusiv
la sprijinul ONG, care se ocupă cu aceste probleme.
(e) Şomajul structural este, în mare parte, un şomaj involuntar, dar,
spre deosebire de şomajul fricţional, el se datorează, deopotrivă modificărilor ce
au loc în configuraţia sau compoziţia cererii şi a ofertei de mână de lucru, fapt
care generează două tipuri de discrepanţe legate de segmentare: (a) discrepanţe
socio-profesionale, atunci când calificările cerute de locurile de muncă vacante
nu coincid cu cele ale ofertanţilor de mână de lucru; (b) discrepanţe teritorial-
geografice, atunci când locurile vacante şi ofertanţii de mână de lucru se află
plasaţi spaţial în locuri diferite. Un paradox aparent al şomajului structural este
că tocmai progresul tehnic, tehnologic şi ştiinţific, şi viteza foarte mare de
încorporare a lui în procesul de producţie sunt percepute, uneori drept cauze care
îl amplifică în termeni de masă, dar îl contractă în termeni de durată, întrucât, pe
măsură ce anumite ocupaţii tradiţionale dispar, apar alte locuri de muncă ce
reclamă calificări şi ocupaţii noi. De fapt, aparentul paradox constă în
neconcordanţa dintre ritmuri de înnoire ale producţiei graţie progresului ştiinţei
şi tehnicii, şi inerţialitatea pieţei educaţiei, inhibată de conservatorism şi, adesea,
lipsită de resursele financiare necesare investiţiei în capitalul uman. Ca atare,
politicile sociale de combatere a acestui tip de şomaj cheltuiesc mai mult pentru
reconversia profesională şi mai puţin pentru ceea ce specialiştii numesc a fi cea
de-a IV-a revoluţie industrială – revoluţia educaţională a sistemelor de instruire
şi învăţământ.
(f) Şomajul ciclic reprezintă o formă de creştere a ratei şomajului
peste rata sa naturală, fiind cauzat de fluctuaţiile economice, în speţă persistenţa
stării de recesiune care duce la scăderea cererii agregate (şomajul keynesian) şi,
îndeosebi, a investiţiilor care grevează asupra relansării creşterii economice.
Există însă şi teorii care pun şomajul ciclic pe seama discrepanţelor ce apar între
ratele anticipate şi cele efective ale inflaţiei, cantonând încetinirea ritmului
creşterii economice în zona contracţiei masei monetare, respectiv în zona
insuficienţei ofertei de bani.
Din punct de vedere al politicilor sociale care se adresează pieţei muncii,
acestea sunt focalizate pe următoarele instrumente: f.1.) instrumente fiscale:
creşterea cheltuielilor guvernamentale destinate revigorării cererii agregate care,
de regulă, amplifică deficitul bugetar şi inevitabil, sporeşte fiscalitatea; f.2.)
instrumente monetare: creşterea ofertei de bani şi reducerea ratei dobânzii
pentru a atrage punerea în funcţiune a capitalurilor latente depuse în bănci; f.3.)
instrumente ale ofertei: crearea de locuri de muncă în sectorul public;
dezvoltarea infrastructurii comunicaţionale; investiţii publice în sănătate,
învăţământ, protecţia mediului; dezvoltarea zonelor defavorizate
monoindustriale prin combinarea programelor de dezvoltare regională cu cele de
reconversie sau recalificare profesională a şomerilor.

INFLATIA

Inflatia este procesul de crestere semnficativa si persistenta a nivelului


preturilor. Inflatia reprezinta acea stare de dezechilibru economic in care masa
monetara existenta in economie depaseste necesarul real de moneda, ducand la
cresterea generalizata a preturilor si la scaderea puterii de cumparare a banilor.
Nu orice sporire a preturilor inseamna inflatie. Inflatia este, inainte de toate, un
fenomen monetar, fiind legata de excedentul de masa monetara peste nevoile
reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri si servicii scazuta.
Procesul inflationist are o istorie indelungata si s-a manifestat de-a lungul
timpului cu intensitati diferite si cu schimbari de sens. Astfel, perioadele in care
inflatia s-a manifestat puternic in viata economica au fost consemnate de catre
istorici, prima astfel de mentiune datind din secolul al III-lea, cand Imperiul
Roman de Apus a traversat o grava criza economica.
Un alt moment istoric care a cunoscut o inflatie de proportii a fost trecerea
de la bani din metale pretioase la cei de hartie. Pe termen lung inflatia este
prezenta in orice economie. Fenomenul nu poate fi controlat in totalitate, si in
acelasi timp nu este dezavantajos pentru toata lumea. Cei care anticipeaza corect
evolutia inflatiei pot mereu gasi metode de a se imbogati, in detrimentul celor
care nu o pot anticipa. Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa
ramana insuficient conturata. Procesul inflationist a aparut, este unananim
acceptat acest punct de vedere, cu mult inainte ca stiinta economica. Fiind,
anainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflatiei se poate face in
corelatie cu formele istorice pe care le-au imbracat banii.
Initial s-a manifestat sub forma dezvoltarii mascate a monedelor din metale
pretioase, acest proces fiind cunoscut in prezent sub denumirea de inflatie
monetaro-baneasca. Elementele definitorii ale acestei inflatii sunt :separarea
continutului nominal al monedelor metalice (mai mare )de continutul lor real
(mai mic); transformarea existentei – aur a monedei in aparerenta –aur;
aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina ; scaderea puterei
de cumparare a monedelor falsificate.
Inflatia banilor de hartie convertibili in aur a fost cea de de-a 2-a forma de
inflatie. In perioada formarii economiei de piata in Europa, tinerele state au fost
preucupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale tarzii, haos ce
atins cote inalte in sec. XVI-lea.
S-a actionat pentru sisteme banesti stabile si o circulatie monetara sanatoasa
(normala) acestea bazandu-se pe etalonul aur. Cand banii de hartie inlocuiau
realmente aurul monetar, miscarea semnelor valorii oglindea legile circulatiei
banilor – aur cu valoare deplina. De altfel, acestea puteau fi convertiti liber in
aur. Corespunzator, cantitatea banilor de hartie se limitau la aurul pe care acesti
bani il reprezentau in circaulatie. In aceasta situatie, inflatia nu putea sa apara, ea
nu avea baza de desfasurare.
Dar, relativ repede, canalele circulatiei banesti au inceput sa se aglomereze.
Intr-o anumita perioada, acestea s-a datorat insuficientei cantitatii de marfuri
aflate in circulatie. Daca banii de hartie intreceau propria lor masura (daca ei
depaseau cantitatea monedelor de aur cu aceeasi denumire ce ar fi trebui sa
circule), acesestia se discreditau in fata agentilor economici. Scaderea puterii de
cumparare a banilor aflati in circulatie antrena crestera preturilor. Inflatia de
acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in circulatie o
depasea sensibil pe care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si
etalonul aur (o cantitate de aur ce era asezata la baza unei unitati banesti)
Prabusirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflatie –
inflatia banilor de hartie neconvenabil in aur. Acum, existenta functionala a
banilor de hartie o absoarbe pe cea materiala. Ca urmare, in conditiile cand
singurile elemente de stabilitate si normalitate monetara decurg din cursul fortat
al banilor si din increderea populatiei in buna lor functionare, inflatia poate sa
apara ca un proces ce “iese” din cadrul normalului monetar, ce pune in evidenta
un excedent de bani.

Descrierea conceptului

Inflatia este un fenomen si un proces economico-social complex, care a


devenit general si persistent in epoca noastra. Ea se caracterizeaza prin cresterea
relativ puternica si cumulativa a preturilor si deprecierea monetara (reducerea
puterii de cumparare a unitatii monetare) si provine din devansarea puterii de
cumparare a consumatorilor fata de cantitatea de bunuri si servicii puse la
dispozitia lor. Politicile antiinflationiste, de asigurare a unei stabilitati monetare
relative, de mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc de la premiza
asigurarii, simultan, si a cresterii economice si limitarii somajului. Astazi
expansiunea in stabilitate pare un ideal greu de atins, daca nu imposibil. In
atentia factorilor de decizie sta, mai intai, preocuparea tinerii sub control a
procesului inflationist, mentinerii acestuia la o rata redusa, franarea cresterii
masei monetare si a preturilor, concomitent cu realizarea obiectivelor de evitare
a stagnarii si de relansare economica.
Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a
combate efectiv inflatia dar, totodata suficient de suple pentru a nu afecta
cresterea economica, de a nu duce la deflatie si depresiune si accentuarea
somajului.
In logica strict cantitativa, deflatia pare a fi remediul inflatiei. Deflatia
urmareste reducerea, blocarea sau temperarea cresterii preturilor prin micsorarea
masei banilor in circulatie. In practica insa, perioada de deflatie este insotita de o
slabire a activitatii economice.
Datorita consecintelor negative, este putin folosita ca reforma monetara si
revalorizarea. Prin revalorizare se urmareste reintoarcerea monezii nationale la
paritatea pierduta si intarirea cursului oficial in raport cu alte monede.
In tara noastra revalorizarea a fost incercata, cu rezultate negative, in
perioada anilor 1923-1928. Virgil Madgearu a considerat o eroare monetara
revalorizarea din acea perioada de la noi, deoarece prin plafonarea emisiunii de
moneda, in conditiile tolerarii cresterii preturilor, s-a creat o lipsa de lichiditate
care a franat circulatia marfurilor, creditul si a redus posibilitatiile de procurare a
valutei, ingreunand exporturile, ca urmare a scumpirii monedei noastre pe piata
externa.
Revalorizarea a fost practicata, impreuna cu devalorizarea si pentru
reglementarea raporturilor valorice oficiale dintre principalele monede
internationale, in functie de raportul real existent intre puterile lor de cumparare.
Devalorizarea monetara reprezinta reducerea legala a valorii paritare a
monedei nationale ca urmare a deprecierii sale in procesul de desfasurare a
activitatii economice.
Experienta practica a aratat ca stabilizarea monetara, oprirea ferma a
inflatiei, inclusiv prin devalorizare, a dat rezultate in general favorabile.
Reformele monetare pentru a da rezultate de durata, trebuie sustinute puternic
prin cresterea productiei, asigurarea echilibrului bugetar, a unei balante
comerciale si de plati echilibrate, control riguros al emisiunilor monetare si al
acoperirii lor temeinice
Statul trebuie sa actioneze energic si la timp pentru a frana inflatia, mai ales
atunci cand aceasta tinde sa ia dimensiunile ingrijoratoare a inflatiei galopante.
Masurile de combatere a inflatiei merg, de regula, in sensul invers al cailor care
au dus la inflatie si se bazeaza atat pe instrumente monetare, cat si economice si
financiare.
Caile principale de reducere a cererii sunt:
 reducerea cheltuielilor publice
 reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate
 majorarea impozitului
Bancile reduc creditul acordat intreprinderilor si guvernul ia masuri de
reducere a cheltuielilor. Este era economiilor si dezvoltarii increderii in moneda.
J.K. Galbraith observa ca primele cheltuieli bugetare vizate de austeritate,
sunt cele prevazute la capitolele destinate bunastarii, locuintelor, serviciilor
urbane, educatiei si altora de acest fel. In ceea ce priveste cheltuielile bugetare
destinate marilor firme, cele concretizate in cheltuieli militare, acestea nu sunt in
general afectate. Asupra cererii se poate actiona si prin inghetarea salariilor.
Reducerea creditelor si implicit a investitiilor sunt influentate de majorarea ratei
dobanzii. Si de aceasta data marile firme, care se bazeaza in proportii
considerabile pe autofinantare, sunt putin afectate. Impactul principal, aceste
mariri, il au aspra firmelor mici si mijlocii-fermierii, micii comercianti, micii
oameni de afaceri, negustorii.
Majorarea impozitelor afecteaza, de asemenea, in cea mai mare masura, tot
firmele mici; cele mari, controland preturile, transfera asupra societatii
majorarile fiscale. Strategia de combatere a inflatiei prin cerere vizeaza si
reducerea cererii si descurajarea consumului unor produse deficitare, precum si
revitalizarea cererii pentru produse ce se pot substitui produselor deficitare. In
aceasta privinta mentionez rolul avut de petrol si implicit de reducere a pretului
la acest produs, de politica de economisire a energiei. Se stie ca in aceasta
directie s-a trecut la crearea si utilizarea de tehnologii mici consumatoare de
energie, la introducerea in activitatea economica pe scara tot mai mare a surselor
alternative de energie, precum si la schimbari in structura productiei si
consumului mondial.
Imbunatatirea raportului dintre cerere si oferta, in cadrul pietei unor materii
prime si materiale deficitare, este posibila si prin recuperarea, reciclarea si
refolosirea materialelor continute in deseuri de hartie, sticla, fier otel, zinc etc.
Micsorarea cererii ramane chiar cand nu contribuie la scaderea preturilor, un
factor de moderare a cresterii lor. In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva
inflatiei trece insa prin o crestere economica mai lenta si prin o presiune asupra
costurilor salariale. In toate tarile industrializate, incetinirea inflatiei, la
inceputurile anilor 80, a fost rezultatul acestei combinari.
Micsorarea cererii slabeste influenta cererii asupra activitatii economice si
nu faciliteaza resorbirea somajului. J.M. Albertini exprima insa opinia ca
somajul s-ar datora in proportie mai mica insuficientei cererii si mai mult
insuficientei productiei si inadaptarii fortei de munca. El releva faptul ca in
Franta, la aceasta perioada, chiar in timpul inviorarii economice reducerea
proportiilor somajului este limitata, fiind un obiectiv aproape de neatins.
Contra inflatiei prin costuri politica monetara sau politica bugetara sunt
considerate ineficace. Tinand seama ca nu numai revendicarile salariale
necorelate cu cresterea productivitatii muncii, ci si profiturile excesive, marja de
beneficii prea ridicata, materiile prime prea scumpe, pot constitui cauze ale
inflatiei prin costuri, toate trebuie luate in considerare pentru evitarea sau
combaterea acestui fenomen. Este foarte natural de a duce o politica de preturi si
de venituri care sa evite distribuirea in economie a unor sporuri de castiguri
superioare celor create prin cresterea productivitatii.
Politica de control a preturilor imbraca atat forme radicale, de blocare a
preturilor, cat si forme mai suple. Uneori este inevitabila recurgerea temporara la
blocarea preturilor, pentru evitarea exploziei preturilor. Un control permanent al
preturilor insa, poate afecta mecanismele pietei, bazate pe concurenta si optiunea
consumatorilor, si inlocui logica economica cu procedee administrative, care
conduc la preturi in intregime administrate, cu efecte negative in ce priveste
orientarea productiei si cresterea productivitatii muncii. Politica inflationista,
vizand problema veniturilor, ia mai ales, forma politicii salariale.
Este vorba cum s-a mai aratat, de corelarea salariilor cu cea a productivitatii
muncii. Insa, cum se exprima un economist francez (Pierre Masse), politica
veniturilor este clara in intentiile sale, imprecisa in continutul sau si incerta
in procedeele sale. Exista de asemenea, cauze ale inflatiei in structura
economiei si in conditile reale de functionare ale acesteia. Se poate imputa,
inflatia, capacitatii insuficiente a productiei de a raspunde incitatiilor cererii,
precum si dezechilibrelor sectoriale si regionale.
Remediul il constituie o politica de diminuare a acestor disparitati, cresterea
productivitatii muncii in aceste sectoare din urma, in special in sectorul
serviciilor care ocupa, in multe tari, ponderea cea mai mare a populatiei. Inflatia
are si o dimensiune sociologica si psihologica. Cauzele si respectiv, remediile
inflatiei se afla si in comportamentul grupurilor sociale si in anticiparile
agentilor economici: salariati, intreprinzatori etc. Grupurile sociale pot avea
reactii de adaptare sau de refuz, fata de modificarile economice si nemonetare
care se produc. In cazul in care indeplinirea unor dorinte nu poate fi realizata,
poate aparea fenomenul de contestare, exprimat, mai ales, in revendicarea de
venituri suplimentare.
Satisfacerea revendicarilor duce la modificari in repartitia existenta a
veniturilor in societate. Daca acest lucru este acceptat ca just de alte grupuri
participante la repartitie, inflatia poate fi prevenita, dar daca si ele se inscriu cu
revendicari, inflatia este inevitabila. Crestera preturilor insa, anuleaza castigurile
obtinute peste surplusul global datorat cresterii productivitatii muncii.
Reluarea revendicarilor face ca spirala inflationista sa nu se mai opreasca.
Cercetarile economice si sociologice au evidentiat o anumita corelatie intre
numarul si amplitudinea grevelor si inflatiei. Remediul inflatiei trebuie cautat si
in consensul social asupra repartitiei veniturilor si beneficiilor rezultate din
cresterea economica.
Combaterea inflatiei presupune si instaurarea unui climat de incredere, de
reducere a incertitudinilor, atat pentru salariati, pentru consumatori in general,
cat si pentru intreprinzatori, preocupati de securitatea firmelor, de mersul
afacerilor, de oportunitatea si eficienta investitiilor. In promovarea si, mai ales,
in desfasurarea inflatiei, un rol important il are, ceea ce se numeste efectul de
anticipare, teama de o evolutie defavorabila, incertitudinea, ceea ce determina
agentii economici sa-si ia unele masuri de precautie.
Exista opinia altor autori ca un rol moderator in desfasurarea inflatiei
deschise il are mecanismul de indexare, respectiv legarea marimii nominale a
salariilor, a capitalurilor, de evolutia preturilor, a productiei sau productivitatii
muncii. Sunt si opinii opuse, care combat scara mobila, prezentand ca o
incercare de a crea aparente false sau de a fi un remediu periculos care
transforma inflatia curenta in inflatie instalata.
Inflatia este un fenomen produs de reactiile organismului economic la
dezechilibrele existente inlauntrul sau, o forma prin care raporturile si
proportiile economice si monetare cauta sa se echilibreze automat.
Dat fiind faptul ca societatea nu poate trai deasupra posibilitatiilor sale,
cererea globala este adusa, prin cresterea preturilor si erodarea puterii de
cumparare a unitatii monetare, la dimensiuni reale, in concordanta cu marimea
efectiva a ofertei globale.
Politicile economice de combatere a inflatiei trebuie sa asigure refacerea
echilibrului economic, in conditii de stabilitate a preturilor, si monetara, luand
masuri de crestere a ofertei, in primul rand prin cresterea productiei, precum si
masuri de reducere a cererii la un nivel rezonabil, evitand, pe cat posibil, in
procesul redistribuirii veniturilor, deteriorarea situatiei economice a grupurilor
sociale defavorizate.
Cercetarea economica scoate in relief faptul ca, in prezent, la nivel national,
exista o cvasi-disparitie a mecanismelor spontane de limitare a inflatiei. Totodata
exista preocupari de a gasi modalitati de incorporare a mecanismelor auto-
reglatoare direct la nivelul intreprinderilor, la nivelul unde se formeaza preturile.
De asemenea, ca urmare a intensificarii influentei, in ultimele 2 decenii, a
curentelor liberale, in tarile occidentale, cat si in restul lumii, s-au adoptat
masuri de liberalizare a economiei, accentuarii rolului mecanismelor automate
ale pietii in reglarea economiei. Probabil ca aceste mecanisme vor avea un rol
mai mare si in sfera inflatiei, in sensul absorbirii si temperarii automate, in mai
mare masura, a fenomenelor inflationiste.
Deocamdata in toate tarile exista un control central in domeniul monetar si
al creditului, precum si programe guvernamentale de stavilire a inflatiei, statul
fiind principalul factor al luptei pentru combaterea inflatiei.

Inflaţia constituie:
 este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat
de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de
cumpărare a monedei naţionale;
 un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile
guvernamentale monetare, fiscale, legislative, alături de politicile Băncii
Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.
Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient
conturata.
Procesul inflationist a aparut, este unananim acceptat acest punct de vedere,
cu mult inainte ca stiinta economica.
Fiind un fenomen deosebit de complex , inflatia se poate masura si ilustra
prin utilizarea simultana a mai multor inidici si indicatori, fiecare din acestia
evidentiind o anumita fateta a inflatiei.
Cei mai importanti sunt:
- diferenta dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri, bunuri si
servicii
- indicele general al preturilor
- indicele preturilor de consum
- indicele costului vietii
- scaderea de cumparare a banilor pe piata interna si cea externa
- depasirea de catre masa monetara in circulatie a produsului national
Din punct de vedere al intensitatii intalnim:
 inflatia moderata caracterizata printr-o crestere medie anuala a
preturilor si serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lenta si progresiva a
banilor , fara zguduiri economice
 inflatia deschisa in care cresterea anuala a preturilor este intre 5% si
10% si este insotita de cresteri economice mai reduse sau chiar stagnari
 inflatia declarata, in care preturile cresc anual cu 10%-15%
 inflatia galopanta, in care preturile si tarifele cresc annual cu mai mult
de 15% , provocand mari dezechilibre economice si sociale
 hiperinflatia, forma cea mai periculoasa si excesiva a inflatiei la care
preturile cresc la intervale scurte de timp, antrenand dezechilibre generale in
economia nationala
 dezinflatia se manifesta prin incetinirea durabila si autointretinuta a
ritmului de crestere a nivelului general al preturilor
 cresterea economica neinflationista este o inflatie moderata insotita de
o crestere economica mai mare decat inflatia
 cresterea economica inflationista releva un ritm pozitiv de crestere a
productiei nationale , insotit de o rata a inflatiei mai inalta decat cea a dinamicii
economice
 stagflatia desemneaza acea situatie din economia in care coexista
inflatia cu lipsa de crestere economica
 slumpflatia sintetizeaza coexistenta inflatiei galopante cu recesiunea
economica
Exprimarea absoluta a inflatiei se determina ca diferenta dintre cererea
absoluta nominala si cantitatea reala de bunuri si servicii pe care le pot oferi spre
vanzare agentii economici.
Indiferent de cauza declansarii inflatiei, desfasurarea ei, perpetuarea si
agravarea inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei
actuale, inflatia are la baza factori de ordin economic, monetar socio-politic , de
natura interna si externa care actioneaza simultan si se influienteaza reciproc.

Cauzele inflatiei

Inflatia contemporana reprezinta un dezichilibru structurat monetaro-real,


care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile
economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor
neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si generalizata a preturilor. In
manuale si tratate, cauzele inflatiei sunt analizate pe rand (dupa principiul
caeteris parsibus), fiecare dintre acestea generand o forma specifica de inflatie.
Indiferent de cauza declansarii inflatiei, desfasurarea ei, perpetuarea si
agravarea inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei
actuale, inflatia are la baza factori de ordin economic, monetar socio-politic, de
natura interna si externa care actioneaza simultan si se influienteaza reciproc.
Emisiunea excesiva de moneda peste oferta reala de bunuri si servicii.
Aceasta atrage dup sine un ”surplus de cerere” si, ca urmare, cresterea
ansamblului preturilor. Marirea preturilor are loc nu prin simpla sporire a
cantitatii de bani, ci prin cresterea cereerii pe care acesta o face posibila.
Cresterea masei monetare, insotita de cresterea productiei, poate conduce la
cresterea ratei dobanzii, de aici la cresterea cererii pentru investitii si implicit la
cresterea preturilor.
Excedentul de cerere agregata (inflatie prin cerere) -este un fenomen de
crestere a pretului provocata de o situatie de dezechilibru intre o cerere agregata
solvabila prea mare in raport cu oferta agregata la un anumit pret. In conditii
normale , excesul de cerere stimuleaza marirea productiei. Daca insa cresterea
volumului cererii nu determina o crestere corespunzatoare a productiei, a ofertei,
preturile cresc si se manifesta fenomenul inflational.
Excesul cererii de consum a populatiei poate constitui, uneori , factorul
principal al inflatiei. Cresterea cererii de consum a populatiei pote sa provina
dintr-o utilizare excesiva a economiilor banesti.
Ea pote avea ca sursa si cresterea excesiva a salariilor, fara o crestere
corespunzatoare a productiei sau a productivitatii muncii. O alta cauza a inflatiei
prin cerere este excesul cererii guvernamentale peste posibilitatile bugetare
curente.Ea apare datorita cresterii cererii agregate, in conditiile in care oferta
agregata ramane in urma cererii sau se micsoreaza. Cererea agregata poate sa
creasca si in conditiile in care masa monetara nu se modifica.
Acest lucru se poate intampla in mai multe cazuri si anume:
• sporesc veniturile banesti ale populatiei, ducand la marirea puterii de
cumparare a acesteia (in Romania mare parte din banii populatiei provin din
afara, deoarece un numar mare de persoane lucreaza peste granita, insa continua
sa trimita bani familiei aflate in tara)
• se diminueaza inclinatia spre economisire
• se extinde creditul de consum (exista o tendinta accentuata de a lua credite,
fie pentru nevoi personale, fie pentru achitizitii imobiliare, de masini etc)
• are loc cresterea salariilor neinsotita de sporirea rezultatelor muncii
Cresterea costurilor de productie (inflatie prin costuri). Marirea costurilor
nu stimuleaza productia si, ca urmare oferta de marfuri scade, iar preturile cresc.
Costurile de productie se maresc atunci cand remunerarea factorilor de productie
creste mai mult decat productivitatea lor; un loc important, in acest sens, il
ocupa sporirea cheltuielilor pentru salarii neinsotita de o crestere superioara a
productivitatii muncii. In acelasi sens, al cresterii costurilor, actioneaza si
marirea preturilor la materii prime, materiale.
Inflatia prin costuri, exprima acea crestere inflationista a preturilor datorata
cresterii elementelor ce intra in preturi (materii prime, salarii, beneficii).
Consecintele inflatiei sunt examinate prin prisma deprecierii monetare:
 consecintele inflatiei sunt receptionate in primul rand de agentii
economici cumparatori
 sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici
diminuandulise resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.
 inflatia ii dezavantajeaza pe creditori
 in timpul inflatiei productia scade
 inflatia elimina o parte din resursele accumulate
 inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale
reale
 inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii
nationale
 descurajeaza investitiile productive , de lunga durata
 genereaza si extinde somajul
 afecteaza caderea societatii civile
 accentuiaza deprecierea monedei nationale
Inflatia prin cerere si inflatia prin costuri se pot manifesta simultan.
Interdependenta dintre acestea este pusa in evidenta cu ajutorul instrumrntului
spirala inflationista. (Presupuem ca un grup puternic de interese determina in
mod constant cresteri ale costurilor.
Oferta agregata se deplaseaza in mod constant catre stanga. Daca in acelas
timp autoritatea guvernamentala stimuleaza cererea globala pentru a preveni
sporirea somajului, cererea agregata se va deplasa constant catre dreapta. Efectul
acestor confruntari de interese se va concretiza intr-un proces inflationist
puternic. Daca deplasarile aratate au amplitudini din ce in ce mai mari, va
rezulta o spirala inflationista cu rate crescande ale preturilor).
- Inflatia monetara - se datoreaza introducerii si mentinerii in circulatie a
unei mase monetare excedentare raportata la cantitatea de bunuri si servicii de
pe piata.
Excedentul de masa monetara poate fi determinat de:
- emisiunea de moneda;
- crearea de moneda scripturala;
- controlul insuficient al puterii asupra emisiunii de moneda;
- cresterea vitezei de circulatie a banilor;
- scaderea increderii in moneda nationala.
Inflatia prin oferta - reprezinta dezechilibrul inflationist dintre cerere si
oferta este explicat adeseori prin insuficienta ofertei , prin penuria de bunuri
materiale si servicii pe piata. Pentru combaterea inflatiei factorii de decizie
trebuie sa aiba in atentie franarea cresterii masei monetare si a preturilor ,
atragerea economiilor banesti si transformarea lor in capitaluri active ,
revalorizarea banilor , reducerea cererii agregate , reducerea incertitudinilor
e.t.c. Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri in pachete care sa se
completeze cat mai bine pe termen mediu si lung.
Formele inflaţiei sunt:
 inflaţia târâtoare (sau liniştită) presupune creşterea preţurilor până la
max. 3%;
 inflaţia moderată -- reprezintă creşterea anuală a preţurilor cu 15-30%.
Definiţia inflaţiei moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor
la MIT şi Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI;
 criza inflaţionistă -- reprezintă acea perioadă de timp, de cel puţin doi
ani, pe parcursul căreia rata anuală a inflaţiei depăşeşte 40%. Definiţia crizei
inflaţioniste a fost propusă de către Michael Bruno şi William Easterly,
economişti la Banca Mondială;
 inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%;
 inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual;
 hiperinflaţia -- reprezintă creşterea preţurilor de peste 50% pe lună;
începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină, dacă rata
creşterii preţurilor scade sub 50% şi timp de un an se menţine sub acest nivel.
După alţi autori, hiperinflaţia presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste.

Măsurarea inflaţiei

 în mărime absolută - Excedentul de masă monetară peste oferta reală de


mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce
prin majorări ale preţurilor efective;
 în expresie relativă - Este raportul între excedentul sau surplusul de
monedă (respectiv, de cerere)şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie,
căruia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.
In acest context, masurarea inflatiei se realizeaza prin:
 Indicele general al preţurilor IGP;
 Indicele preţurilor de consum IPC;
 Indicele puterii de cumpărare a banilor IPCB.
Măsuri antiinflaţioniste

A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:


- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în
economie;
- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar,
spre menţinerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre
ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze
creşterea cererii şi a preţurilor;
- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o
micşorare artificială a ratei dobânzii şi la ieftinirea creditului;
B) Măsuri de stimulare a creşterii ofertei:
- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin
muncă, prin care să se evite creşterea costurilor medii;
- creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţii;
- stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în
mijloacele de producţie performante, prin forţa de muncă într-o structură de
calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de producţie.

Efectele inflatiei

Inflatia poate fi anticipata sau neanticipata. Daca ea este anticipata, atunci


toate unitatile si agentii economici o prevad si pot obtine o compensatie
integrala a acesteia. Intr-un astfel de caz, inflatia nu va avea urmari importante
asupra distributiei venitului si averii in economie. Inflatia poate fi totusi si
neanticipata din urmatoarele trei motive:
 Daca economia in ansamblu esueaza in prezicerea corecta a inflatiei,
astfel incat rata reala a inflatiei depaseste rata expectata;
 Daca anumite unitati economice sau agenti conomici nu reusesc sa
anticipeze corect inflatia, incat solicitari mai mici ale salariilor nominale decat
cresterile necesare pentru a mentine salariile reale;
 Daca o anumita unitate economica sau agenti economici, chiar daca au
prevazut corect inflatia, nu pot obtine o compensare integrala a acestuia.
Cand inflatia este neanticipata, exista un effect de redistribuire: adica unii
vor putea profita, in vreme ce altii vor fi dezavantajati.
Politici antiinflationiste
“Urmarind aducerea inflatiei in limite normale, problemele antiinflationiste
trebuie sa stabileasca si modalitatile trecerii de la stabilire economica monetara
la cresterea aconomica autentica” (Milton Ffriedmann)
Combaterea inflatiei trebuie realizata prin masuri de presiune asupra masei
monetare, prin reducerea acesteia cu ajutorul unor restrictii in domeniul
creditului si dobanzii. Inflatia a fost si a ramas un proces preponderent negativ,
un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare in economia reala. Agentii
ecnomici sunt preocupati sa evite efectele negative ale procesului.
Politicile antiinflationiste de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de
mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc simultan de la premiza
asigurarii, si a cresterii economice si limitarii somajului.
In atentia factorilor de decizie sta, mai intai:
 preocuparea tinerii sub control a procesului inflationist
 mentinerea acestuia la o rata redusa
 franarea cresterii masei monetere
 franarea cresterii preturilor.
Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a
combate efectiv inflatia dar totodata suficient de suple pentru a nu afecta
cresterea economica, a nu duce la deflatie, depresiune si la accentuarea
somajului. Statul poate influenta in sensul depasirii inflatiei exercitand masuri
antiinflationiste de ordin strategic sau de ordin tactic.
Politicile antiinflationiste se clasifica dupa mai multe criterii:
A.Dupa intensitatea si sensul procesului
 Politici de lupta cu criza inflationista
 Politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate
sub controlul factorilor responsabili
B. Dupa doctrina social-eonomica ce sta la baza lor
 Politicile de combatere a inflatiei de control a cererii agregate
 Politici de stimulare a ofertei agregate
C.Dupa metodele si instrumentele folosite
Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a
instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor
publice si/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa
prin diminuarea si temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea
nivelului impozitelor si taxelor.
Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe
cea a ratei dobanzii.
Deoarece consecintele fenomenului inflationist sunt negative este evident ca
in politicile guvernamentele obiectivele de combatere a inflatiei vor fi prioritare,
cu atat mai mult cu cat ea afecteaza intreaga populatie a tarii.

Masuri de ordin strategic


1. diminuarea cererii, stimularea dezvoltarii productiei de marfuri de consum
si de servicii, modificandu-se structura economiei nationale, ridicandu-se
eficienta economica. Caile principale de reducere a cererii sunt:
 reducerea cheltuielilor publice
 reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate
 majorarea impozitului
In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa printr-o
presiune asupra costurilor salariale.
2. aplicarea unei politici monetare juste de lunga durata, orientata spre
franarea cresterii masei monetare si a preturilor si insotita de procesele de
etapizare a economie, de demonopolizare si de extindere a infrastructurii de
piata
3. reducerea deficitului bugetar, care se poate realiza pe doua cai:
 pe calea micsorarii cheltuialilor publice
 pe calea majorarii impozitilor
Masuri de ordin tactic
1. marirea continua a volumului ofertei pe baza aplicarii unui sistem de
impozitare favorabil producatorilor:
 crearea de conditii normale pentru realizarea bunurilor si sviciilor
 acordarea de subventii intreprinzatorilor. etc.
2. privatizatrea proprietatii de stat, ceea ce ar contribui la procurarea de
actiuni in intreprinderile private si la realizarea cererii
3. marirea dobanzii pentru depunerile banesti ale populatiei in casele de
economii, dobanda care nu trebuie sa fie mai mica decat ritmul de crestere al
preturilor
4. majorarea volumului marfurilor de comsum de import, ceea ce ar frana in
mare masura inflatia.
5. realizarea reformei banesti si stoparea devalorizarii monetare.

IMPLICATII ECONOMICE, POLITICE SI SOCIALE

Consecinţele inflaţiei sunt: Inflatia ca stare de dezechilibru economic este


preponderent negativa, avand numeroase consecinte asupra populatei, agentilor
economici si asupra mersului de ansamblu al economiei.
 scăderea puterii de cumpărare a populaţiei;
 redistribuirea veniturilor şi avuţiei;
 este stimulata inclinatia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre
economisire;
 inflaţia avantajează debitorii (in moneda naţională); rata dobânzii este
influenţată de rata inflaţiei.
 ’fuga’ de lichiditati si preferinta pentru plasarea disponibilitatilor banesti
in bunuri durabile neproductive
Examinate prin prisma deprecierii monetare consecintele inflatiei:
 sunt receptionate in primul rand de agentii economici cumparatori
 sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici
diminuandulise resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.
 inflatia ii dezavantajeaza pe creditori
 in timpul inflatiei productia scade
 inflatia elimina o parte din resursele accumulate
 inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale reale
 inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii nationale
 descurajeaza investitiile productive , de lunga durata
 genereaza si extinde somajul
 afecteaza caderea societatii civile
 accentuiaza deprecierea monedei nationale
Pentru combaterea inflatiei factorii de decizie trebuie sa aiba in atentie
franarea cresterii masei monetare si a preturilor, atragerea economiilor banesti si
transformarea lor in capitaluri active, revalorizarea banilor, reducerea cererii
agregate, reducerea incertitudinilor e.t.c. Succesul presupune inglogarea unor
astfel de masuri in pachete care sa se completeze cat mai bine pe termen mediu
si lung.
Sporirea veniturilor, indeosebi a salariatilor, nu-I compensata printr-o
crestere corespunzatoare a productivitatii. Apare, astfel o penurie de bunuri
materiale si de servicii. Specialistii numesc un asemenea dezichilibru inflatie
reala.
Cresterea substantiala a creditului duce relativ repede la dezichilibrul
inflationist, la excesul de crestere nominala pentru bunurile de consum (inflatie
pe credit). In anumite conditii, profiturile cresc mai incet decat masa
economiilor disponibile ale inreprindelor. Ca urmare, guvernele cauta sa
promoveze programe proprii de investitii, pe seama bugetului.
Inflatia - contemporana reprezinta un dezechilibru major structurat
monetaro-material care exprima deprecierea banilor neconvertibili in aur si a
celor neconvertibili in general si cresterea durabila care genereaza marimi
disproportionate ale preturilor ce pot fi identificate ca existente in circulatie
datorate unei mase monetare care depaseste nevoile economico-sociale reale.
Deflatia - contemporana consta in procesul monetaro-material caracterizat
prin scadere durabila pe termen lung a nivelului preturilor, scaderea rezultand
dintr-un ansamblu de masuri care vizeaza restrangerea cererii nominale ale
preturilor pentru a reduce tensiunile acumulate asupra dinamicii crescatoare a
preturilor. Deflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, oferta de
bunuri şi servicii este mai mare decăt cererea, avănd loc scăderea preţurilor. Este
opusul inflaţiei – scăderea susţinută a nivelului general al preţurilor.
Dezinflaţie – procesul de eliminare sau de reducere a inflaţiei. O asemenea
inflatie face obiectul acestui capitol. Aceasta delimitare istorica nu inseamna
nicidecum ca sarcina noastra se simplifica foarte mult. Formele pe care le-a
cunoscut inflatia banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general
au fost si sunt destul de diferite in timp si spatiu. Ele s-au diversificat si mai
mult pe seama realitatilor din tarile foste socialiste. Ca urmare, problema naturii
inflatiei ramane actuala si complexa. Dezimflatia consta in procesul monetaro-
real care semnifica incetinirea durabila, constanta si autointretinuta a ratei de
crestere a nivelurilor generale ale preturilor.
Stagflatia: reprezinta si exprima acea situatie din economia nationala care
nu se caracterizeaza prin influenta rapida si prin lipsa de crestere nationala
monetara a economiilor. In acest caz se spune ca avem crestere economica zero
si recesiune economica, sau stagflaţia este caracterizată de stagnarea producţiei,
fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându–se dezechilibrul dintre
cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.
Sumflatia: caracterizează un dezechilibru economic tip al declinului
economic, adica o scadere a productiei nationale de bunuri economice, fapt care
determina o inflatie rapida de tip galopant. Slumpflaţia se caracterizează prin
declinul economiei, timp în care producţia naţională scade iar inflaţia se
manifestă cu intensitate ridicată.
Hiperinflaţia – acea formă a inflaţiei caracterizată de o rată de creştere
anuală a preţurilor foarte înaltă.
In practica economica se intalnesc urmatoarele forme generatoare de inflatie:
1.Inflatie prin costuri (inflatia ofertei) – apare in situatia in care costurile
de productie cresc independent de volumul cererii agregate.In aceste conditii,
firmele se confrunta cu o sporire a costului de productie si ca urmare acestea
raspund partial la inflatie prin cresterea preturilor de vanzare, si partial prin
reducerea volumului de activitati economice fapt care implica somaj.
2.Inflatie prin cerere – este acel tip de inflatie care rezulta din cresterea
cererii agregate ale produsului la nivel macroeconomic.Cresterea cererii
agregate este explicat de unii specialisti ca fapt datorat cresterii veniturilor
banesti ale populatiei.Cresterea veniturilor va determina cresteri ale preturilor,
rezulta inflatie.

Măsuri de apreciere a intensităţii inflaţiei sau măsuri de diminuare a


inflaţiei

Masurarea fenomenului inflationist reprezinta ecartul sau decalajul absolut si


relativ dintre cererea solvabila nominala si oferta reala de bunuri materiale si
servicii.
In mod absolut, ecartul sau decalajul reprezinta dferenta dintre cererea
absoluta nominala si oferta reala de marfuri pe care le pot oferi agentii
economici spre vanzare in mod real si cantitati totale.
In mod relativ, ecartul sau decalajul reprezinta raportul procentual dintre
marimea absoluta monetara atrasa pe piata si masa ofertei de moneda ale
bunurilor economice reale(valorile nominale ale bunurilor economice).

Indicele pretului de consum

Exprima modificarea procentuala a cheltuielilor pe care o familie de conditie


medie le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta in concordanta cu
nivelul si structura nevoilor sociale permanente, continui si determinate.
Inflatia: reprezinta dezechilibru de ansamblu al economiei care consta in
aparitia sau cresterea discrepantei dintre masa monetara si oferta de bunuri fata
de situatia existenta anterior. Procesul poate fi sesizat prin doua tendinte majore
strans legate intre ele: cresterea generalizata a preturilor si scaderea puterii de
cumparare a banilor.
Corelat cu acest concept sunt de interes si urmatoarele concepte:
Cresterea economică neinflationista: reprezinta o influenta moderata,
adica controlul de guvern si factorul de decizie macroeconomic insotita de o rata
a cresterii economice relativ inalte.
Cresterea economică inflationistă: exprima sporuri de productie nationala
sau cresterea volumului de produs fizic obtinut insotit de o rata a inflatiei care
depaseste acest spor.
Rata inerţială a inflaţiei – acea rată a inflaţiei care este anticipată şi luată în
considerare în cadrul contractelor şi aranjamentelor informale.
Taxa pe inflaţie – decizia guvernului de a tipări cantităţi suplimentare de
bani determină o creştere a preţurilor şi, implicit, a sumelor ce pot fi folosite
pentru finanţarea cheltuielilor guvernamentale.
Senioray – valoarea resurselor obţinute de guvern, datorită capacităţii sale
de a tipări bani.
Distingem urmatoarele anticipări inflaţioniste :
Þ sub forma predicţiilor, prognozelor, anticipărilor raţionale rezultate din
analiza corelată a tendinţei de evoluţie a indicatorilor macroeconomici pe
anumite orizonturi de timp determinate, operate de regulă de Banca Centrală,
institutele de prognoză, bazate pe date statistice raportate (înregistrate);
Þ anticipaţii personale (subiective) asupra percepţiei privind creşterea
preţurilor în viitor;
Þ anticipaţii ale mediului de afaceri referitoare la pulsul pieţei, politicile
guvernamentale, politica monetară a Băncii Centrale (credite, dobânzi, curs de
schimb), precum şi asupra evoluţiei preţurilor pe piaţa mondială.
• gap inflaţionist – situaţia când nivelul cheltuielilor agregate depăşeşte
producţia potenţială (nivelul de echilibru al producţiei este mai mare decât
producţia potenţială), fapt ce are drept consecinţă apariţia unor presiuni
inflaţioniste. Economiştii sunt de părere că economia poate să elimine un gap
inflaţionist în mod automat; astfel, prin creşterea preţurilor, puterea de
cumpărare scade, consumul şi cheltuielile totale se diminuează, ceea ce face ca
producţia de echilibru să scadă la nivelul de ocupare deplină. Într-un mod mai
rapid, un gap inflaţionist poate fi eliminat prin folosirea unor politici de
stabilizare. În acest sens, cheltuielile totale pot fi diminuate prin reducerea
cheltuielilor guvernamentale, creşterea impozitelor şi taxelor sau prin reducerea
ofertei de bani, care să determine o creştere a ratelor dobânzii şi deci o scădere a
cheltuielilor pentru investiţii. Aceste politici de stabilizare depind însă de
dimensiunea gapului inflaţionist şi de mărimea multiplicatorului. Există încă
aprinse controverse între specialişti, referitoare la faptul dacă politicile de
stabilizare pot preveni fluctuaţiile economiei sau, dimpotrivă, creează
numeroase alte probleme.
• gap deflaţionist – situaţia în care cheltuielile agregate sunt mai mici decât
nivelul de producţie de ocupare deplină (producţia de echilibru este mai mică
decât producţia potenţială). Mai este denumit şi ca „echilibru de sub-ocupare”.
Economiştii de orientare keynesiană sunt de părere că guvernul trebuie să
intervină pentru eliminarea gapului deflaţionist, prin creşterea cheltuielilor
guvernamentale, micşorarea impozitelor sau creşterea ofertei de bani, în scopul
reducerii ratelor dobânzii şi a creşterii, în acest fel, a cheltuielilor pentru
investiţii.
 În concluzie teoria cantitativă a banilor sugerează o relaţie strânsă între
bani şi preţuri – de fapt între creşterea ofertei de bani şi inflaţie. În fapt, o rată
înaltă de creştere a masei monetare este cauza principală a unei inflaţii ridicate
pe termen lung. Pe termen scurt însă, cauzele pot fi mult mai numeroase (orice
factor care are drept efect o modificare fie a cererii agregate, fie a ofertei agregat
 Tocmai de aceea, „pilotajul” politicilor guvernamentale privind abordarea
relaţiei inflaţie-şomaj este asociat sintagmei „a naviga între Scylla şi
Charybda”.
In conditiile existentei inflatiei reale echilibrul macroeconomic national se
depreciaza, fapt care determina institutiile abilitate sa ia masuri specifice
fenomenului pentru echilibrarea conditiilor macroeconomice reale ele economiei
nationale.
Efectele inflatiei se analizeaza astfel:
1. Deprecierea inflationista a banilor existenti la populatie, adica scaderea
valorii nominale a banilor tezaurizati si nu depozitati.
2. Calculari si recalculari ale preturilor bunurilor de consum si corelarea
acestora cu nivelurile actuale reale ale utilizatorilor.
3. Viciarea corelarii dintre preturile istorice relative si preturile reale de
utilizare.
4. Incertitudine si risc in practica economica.
5. Redimensionarea si redistribuirea arbitrara a avutiilor nationale si a
veniturilor intre firme, gospodarii si stat pentru a se realiza fluctuatii sau circuit
economic.
6. Inflatia determina si socuri ale economiei
Prin notiunea de socuri economice situatia generala macroeconomica a
economiei nationale sufera modificari crescatoare sau descrescatoare conform
dispozitiei, cresteri sau scaderi ale inflatiei.
Distingem urmatoarele tipuri de socuri economice:
Socul cererii si al ofertei – aceste socuri au efecte diferite datorita faptului
ca sunt indeplinite sau nu urmatoarele posibilitati:
a.socurile sunt izolate sau sustinute
b.socurile sunt sau nu validate
c.socurile sunt sau nu acordate monetar
In general distingem urmatoarele forme:
Pentru socul cererii se considera cazul cand legea economica a cererii se
deplaseaza spre dreapta generand o crestere continua sustinuta. In aceste conditii
distingem urmatoarele posibilitati: la cresterea cererii se raspunde cu cresterea
nivelului preturilor produselor de baza sau venitul national relativ este mai mare
decat venitul national preconizat, sau curba posibilitatilor consumului este
modificata artificial, caz in care cererea nu este controlata. In toate aceste situatii
se analizeaza atat nivelul socului izolat nevalidat monetar cat si cazul socului
repetat validat monetar(validat monetar inseamna ca guvernul si institutiile
abilitate recunosc sau nu deprecierea valorii reale monetare a banilor).
Pentru fiecare situatie in parte la inflatie pretul este crescator, iar venitul
national relativ va scadea sub nivelul venitului national obtinut (y ; y*).

P
Soc izolat P
Ci Ci+1 nevalidat
monetar y y*
*
y>y
decalaj inflationist
stoc repetat P
validat y oscileaza y*
disponibilitati monetar
artificiale
Similar cu socul cererii, socul ofertei se demonstreaza cum graficul legii
ofertei s-ar deplasa catre stanga exprima o majorare a ofertei.In aceasta situatie,
in toate cazurile existente nivelul pretului este crescator fapt care determina un
venit national relativ mai mic decat venitul national anticipat,adica decalaj
recesionist cu deplasare posibila a manifestarii ofertei.Si in acest caz socurile
izolate sau repetate validate sau nu monetar pot manifesta conditii care
genereaza situatii specifice speciale.Specific acestei situatii de soc este faptul
prin care manifestarile ulterioare pot fi de tipul celor prevazute sau scontate,
adica similar situatiei din diagram.

Qi+1 Qi - neacordate P
P soc monetar y y*
izolat
- acordate P
monetar y→y*
y < y*
decalaj soc P
recisionist repetat
acordate
curba deplasata monetar y<y*

 Noţiunea clasică asociază inflaţia dereglărilor de pe piaţa monetară.


Noţiunea modernă (keynesistă) consideră inflaţia ca o formă de manifestare a
dezechilibrului economic global (macroeconomic) şi se referă la creşterea
nominală a elementelor preţ, salarii, profituri ca urmare a dezechilibrului
menţionat.
Mecanismul inflaţiei explică fenomenul prin complexitatea corelaţiilor
dintre cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor.
Þ inflaţia prin cerere este însoţită de creşterea preţurilor, dar şi a
producţiei (a activităţii economice)
Þ inflaţia prin costuri se produce atunci când din diverse motive (cauze)
costurile de producţie cresc independent de cererea agregată.
Þ inflaţia combinată este rezultatul interacţiunii celor două cauze
anterioare-cererea şi costurile.
Politicile de combatere a inflaţiei sunt determinate de cauzele majore care
provoacă fenomenul şi în consecinţă au în vedere fie controlul cererii agregate,
fie controlul ofertei agregate, evident în sensurile corespunzătoare, fie la
controlul ambelor cauze.
• fenomenul inflaţionist este o altă formă de manifestare a dezechilibrelor
macroeconomice şi în consecinţă controlarea lui constituie o componentă majoră
a managementului guvernamental.
• pentru ca politicile macroeconomice să fie eficiente (şi pe această latură a
lor) este necesară estimarea corectă a fenomenului şi cunoaşterea mecanismului
şi a cauzelor care îl determină.
Mecanismul este complex. Înţelegerea lui permite evaluarea consecinţelor.
Inflaţia prin cerere poate avea, pentru perioade determinate, şi efecte pozitive în
sensul că stimulează creşterea producţiei. Inflaţia prin costuri şi cea combinată
au efecte profund negative care se conjugă şi se amplifică reciproc ducând la
„spirala inflaţionistă”.
• urmările inflaţiei, cunoscute sub denumirea generică de „costuri”, sunt
negative atât pentru indivizi, cât şi pentru economia şi societatea în ansamblu.
Ele se manifestă în mai multe direcţii şi afectează în sens negativ întreaga
populaţie a ţării şi în special pe cei cu venituri fixe. De aici apare necesitatea-
economică şi socială- de promovare a politicilor de combatere a inflaţiei.
• politicile de combatere a inflaţiei se referă, după caz, fie la controlul cererii
agregate (influenţând-o să scadă sau să crească) prin instrumente fiscale şi
monetare, fie la controlul ofertei agregate (influenţând-o să scadă sau să crească)
prin instrumente de venituri şi preţuri combinate cu cele fiscale, bugetare,
monetare şi de credit.
Inflaţia a fost o problemă neabordată frontal de Keynes, ea fiind tratată doar
colateral în cazul excesului de cerere, al „ecartului inflaţionist”. Una din
problemele majore cu care se confruntă economiile multor ţări ale lumii este
coexistenţa inflaţiei şi a şantajului, ceea ce, la nivelul politicilor guvernamentale
ridică problema opţiunii pentru obiective şi instrumente de absorbţie a şomajului
sau pentru cele de ţintire a inflaţiei care nu pot fi aplicate concomitent fiind
reciproc inconsistente.
Rezolvarea dilemei: şomaj temperat- inflaţie sporită versus şomaj în
creştere- inflaţia temperată a pus problema tratării relaţiei inflaţie-şomaj în mod
diferenţiat pe termen scurt şi pe termen lung cu ajutorul Curbei Philips care
sugerează că:
Þ pe termen scurt, o rată mai înaltă a inflaţiei este acompaniată de o rată
mai scăzută a inflaţiei şi invers;
Þ pe termen lung, curba Philips este verticală, indicând că şomajul va
reveni întotdeauna la rata sa naturală, astfel încât orice încercare a statului de a
stimula economia naţională va avea drept efect unic şi inevitabil creşterea
preţurilor şi deci revigorarea inflaţiei.

Rata şomajului compatibilă cu o inflaţie zero


Curba Philips

• relaţia reprezentată în graficul de mai sus arată clar că politicile economice


puse în practică de puterile publice se situează „între două focuri”: şomaj şi
inflaţie. Acest fapt a fost deseori dovedit de realitate: lupta ucontra şomajului a
dus la creşterea inflaţiei şi invers.
• acest fenomen se explică prin faptul că efortul de creare a noi locuri de
muncă generează un mare volum de cheltuieli care deseori sunt acoperite
inflaţionist. Invers, măsurile de austeritate promovate în lupta contra inflaţiei
duc la reducerea la strictul necesar a numărului de angajaţi şi implicit la
creşterea şomajului. Această relaţie ar permite să dea modelului Keynesian
ecuaţia de preţuri care îi lipseşte. Dacă relaţia se verifică, rezultă că nu există
decât o singură rată a şomajului compatibilă cu o inflaţie zero, ceea ce ar sugera
existenţa unei „rate naturale a şomajului”.
Întrucât inflaţia reprezintă un fenomen extrem de complex care se complică
şi mai mult prin conjugarea relaţiei inflaţie-şomaj, politicile macroeconomice
au în vedere, pe lângă o bună cunoaştere a cauzelor şi o evaluare corectă a
efectelor, numeroase alte aspecte de identificare a formelor sub care se manifestă
inflaţia măsurată ca rată pe un interval determinat de timp (de regulă un an),
calculându-se procentul de creştere a nivelului general al preţurilor.
În afară de formele deja definite ale inflaţiei: prin monedă, prin costuri, prin
cerere, prin importuri (import de inflaţie), inflaţie combinată. este necesar să
cunoaştem şi anumite fenomene atipice legate de inflaţie, precum şi a unor
noţiuni teoretice cum sunt: