Sunteți pe pagina 1din 8

TEOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT

Cursul 4.
Fața lui Dumnezeu

Determinări semantice

FAȚĂ ‫פָּ נִ ים‬ πρόσωπον facies


(panim) (prosopon)

‫( פָּ נִ ים‬panim) – (subs.) față provine din rădăcina panah care se traduce cel mai frecvent prin a
întoarce; acest verb poate asuma următoarele nuanțări: a se întoarte înspre – o
direcție (Deut 2,3), o persoană (Ier 50,16); un lucru (Ieș 16,10); a se întoarce
înapoi (Ios 8,20); a se întoarce spre (Fac 18,22); a se întoarce de jur împrejur (Ieș
2,12); a căuta spre, a aștepta (Ag 1,9); a acorda atenție la (Iov 6,28).

 în textul masoretic panim apare de 400 de ori (40 dintre locuri se referă la lucruri,
200 dintre locuri se referă la om, iar 160 de locuri sunt cu referire la Yahwe);
 substantivul panim apare întotdeauna la plural și indică o sumă de caracteristici;
fața reprezentă elementul de indentificare a unei persoane care reflectă atitudinile
sau sentimentele acesteia;
 fața poate fi un substitut al sinelui sau al trăirilor sinelui:
 față dură poate indica sfidare (Ier 5,3), impertinență (Pilde 7,13) sau
răutate (Deut 28,50);
 față strălucitoare indică bucurie (Iov 29,24);
 față rușinoasă indică frustrare, umilință (2Rg 19,5);
 a ascunde fața de la cineva indică o aversiune sau un dezgust (Is 53,3);
 a întoarte fața de la cineva înseamnă respingere (Ps 131,10).

πρόσωπον (prosopon) – (subs.) față unui om (Mt 17,2), persoană (2Co 1,11), suprafață
(unui obiect) – Lc 21,35, prezența (unei persoane într-un loc) – (Fap 2,28), în fața
(cuiva) – 1Co 13,12.
 în limba greacă termenul persoană este compus din prepoziția pros care înseamnă
către, spre, in direcția, și substantivul op care semnifică privire, ochi, chip,
înfățișare, față.
 în acest înțeles, plecând de la sensul etimologic, persoana exprimă, potrivit lui Ch.
Yannaras, sensul: „am privirea, fața ațintită spre cineva sau spre ceva, mă aflu
față-în-față cu cineva sau cu ceva.”
Robert L. Harris, TWOD, 727.
J. Swanson, DBLG, 4725.
Ch. Yannaras, Persoană și eros, 21.

Ocurențe scripturistice:

 Fc. 16,13 – „Şi a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele acesta: Ata-
El-Roi, căci zicea ea: "N-am văzut eu, oare, în faţa pe Cel ce m-a văzut?"”

1
 Fc. 32,30 – „Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică faţa lui
Dumnezeu, căci şi-a zis: "Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul
meu!"”
 Iş. 33,11 – „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu
prietenul său. După aceea Moise se întorcea în tabără; iar tânărul său slujitor
Iosua, fiul lui Navi, nu părăsea cortul.”
 Iş. 33,18-20 – „Şi Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Zis-a Domnul către Moise:
"Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta
şi pe cel ce va fi de miluit îl voi milui şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela
Mă voi îndura".Apoi a adăugat: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate
vedea omul faţa Mea şi să trăiască".”

Pasajul scripturistic clasic pentru atribuirea conceptului panim lui Dumnezeu se


găseşte în Ieş 33,18-20. Acest text arată convergenţa semnificativă care există între kavod şi
panim şi a fost foarte mult abordat exegetic de către toţi cercetătorii cărţii Ieşirea.
Conţinutul teologic al pasajului este mai amplu. La solicitarea lui Moise, Domnul îi
răspunde, spunându-I că va trece prin faţa sa (kol tovi) toată bunătatea/frumuseţea Lui”
(expresie sinonimă cu cea din Fac 1,31), că va proclama în faţa sa numele Său (vekarati
beşem Yehwa – este acelaşi verb ca în referatul creării), dar faţa Sa (et panai) nu va putea să
o vadă. Şi îi arată spatele Său. Din acest text reiese faptul că cele două concepte (kavod și
panim) sunt în fapt quasi-sinonime.

Ioan Chirilă, Kavod și Șekina, 23.

 Nm. 10, 35 – „Când se ridica chivotul, ca să plece la drum, Moise zicea: "Scoală,
Doamne, şi să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să fugă de la faţa Ta cei ce Te urăsc
pe Tine!"”
 Jd. 6, 22 – „Şi a cunoscut Ghedeon că acesta este îngerul Domnului, şi a zis
Ghedeon: "Vai de mine, Stăpâne Doamne, că am văzut pe îngerul Domnului faţa
către faţa!"”
 Ps. 26, 13-14 – „Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat faţa mea;
faţa Ta, Doamne, voi căuta. Să nu-ţi întorci faţa Ta de la mine şi să nu Te abaţi
întru mânie de la robul Tău;”
 Is. 8, 17 – „Voi aştepta deci pe Domnul, Care îşi ascunde faţa Sa de la casa lui
Iacov şi voi nădăjdui întru El.”

 Mt 18,10 – „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că


îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
 2Co 4,6 – „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: "Strălucească, din întuneric, lumina" –
El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu,
pe faţa lui Hristos.”
 1Pt 3,12 – „Căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre
rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor ce fac rele.”
 Apoc 1,16 – „În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o
sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui [a Fiului Omului] era ca soarele, când
străluceşte în puterea lui.”

Ce indică termenul panim în Vechiul Testament

2
„Datorită faptului că faţa unei persoane exprimă cel mai bine sentimentele şi
atitudinile acesteia, a fost firesc ca şi în cazul lui Dumnezeu, chipul să fie perceput ca mijloc
de manifestare a sentimentelor Sale, ca adânc al fiinţei.”
Allen MYERS, TEDB, 373.

„Panim este termenul pe care aghiografii vechitestamentari îl folosesc cel mai


frecvent pentru a sublinia prezenţa unei persoane.”

David FREEDMAN, TABD II, 744.

„Dintre toate părțile corpului, chipul este cel care exprimă cea mai mare varietate de
sentimente și atitudini: luminează fața (Ps 103,17), mânia o face posomorâtă (Fac 4, 5, Nee
2,2). Prin urmare, e firesc ca fața lui Dumnezeu să dețină în Vechiul Testament un loc foarte
important ca manifestare a sentimentelor Sale. Întreaga persoană a lui Yahve se
concentrează în fața sa, atât iubirea cât și mânia, chiar dacă aceasta din urmă este exprimată
mai degrabă prin întoarcerea feței sau absența feței lui Dumnezeu. Fața lui Dumnezeu este,
deci, prezența Lui integrală.”

Edmond JACOB, Theologie, 62.

Fața lui Dumnezeu – mijloc de revelare

„Trebuie să remarcăm că fața nu a încetat niciodată să fie considerată o revelație


divină; căutarea feței lui Iahve, cu alte cuvinte prezența Sa personală, rezumă atât cultul de la
Templu, cât și comuniunea cu Dumnezeu pe calea rugăciunii personale (Ps 62,3-4; 99,3;
17,14) și credincioșii aveau certitudinea că această căutare a feței avea ca răsplată
binecuvântarea lui Iahve, care consta tocmai în îndreptarea feței Sale înspre ei: „Să caute
Domnul asupra ta cu față veselă și să te miluiască!” (Num 6,25; Ps. 79,4.8.20).”

Edmond JACOB, Theologie, 63.

Fața – semn al prezenței personale a lui Dumnezeu

„În pasajul cel mai explicit pentru studierea noțiunii, Ieșirea 33, unde Yahve îi
promite lui Moise că fața Sa va merge cu Israel, este vorba despre prezența personală a lui
Yahve în mijlocul poporului Său; dar acest pasaj este plasat într-un context care permite
presupunerea unei exploatări teologice a noțiunii, din moment ce fața pare a fi un substitut
al lui Iahve Însuși care afirmă limpede refuzul Său de a însoți poporul în peregrinarea prin
pustie (Ieș. 33, 3-5) și intenția Sa de a trimite în locul Său un înger.”

Edmond JACOB, Theologie, 62.

Comunicare față către față a omului cu Dumnezeu

Comunicarea faţă către faţă denotă familiaritatea dintre interlocutori și presupune


aşezarea într-o stare de comuniune.

„Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său.” (Iş.
33,11)„Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică faţa lui Dumnezeu, căci şi-a zis:
"Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!"” (Fac 32,30)

3
„Numele de Penuel, care atestă faptul că patriarhul Iacov L-a văzut pe Dumnezeu faţă
către faţă, şi exemplul lui Moise care vorbea cu Dumnezeu faţă către faţă, ne arată faptul că
vederea feței nu constituia o problemă pentru gândirea iudaică (Ieș 33,11; Num 12, 7-8;
14,14).”
Edmond JACOB, Theologie, 62.

Interdicția de a vedea fața lui Dumnezeu

„Textele care relatează viziunea lui Iacov și a lui Moise au fost îndreptate pentru a
arăta că nu era vorba acolo decât de un fenomen excepțional la care Iacov fusese martor
numai cu prețul unei răni a șoldului, și că Moise nu l-ar fi văzut decât din spate. În încercarea
de a rezolva această problemă, masoreții au înlocuit forma de qal ra’ah cu forma de niphal
yeraeh, fața lui Dumnezeu fiind obiectul vederii (Ieș 23,15-17;24,11; Ps 41,2). […] Aceste
modificări se înscriu în linia generală a atenuării antropomorfismelor...”
Edmond JACOB, Theologie, 62.

„Pentru a împăca ideea prezenței lui Dumnezeu cu faptul că El este nevăzut și cu


unitatea sa, noțiunile de înger și de slavă – care aveau amândouă un substrat material, unul în
umanitate, celălalt în natură – au eclipsat treptat noțiunea de față ca formă de arătare a lui
Dumnezeu.”

Edmond JACOB, Theologie, 62.

Repere biblografice:

 Chirilă, Ioan, Kavod și Șekina – Slava lui Dumnezeu pre luminarea creaturii, în
Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, vol 17 (2013-2014), Vasile Stanciu ed.
(Cluj-Napoca: Renașterea, 2015).
 Harris, Robert et al., Theological Wordbook of the Old Testament (Chicago: Moody
Press, 1999).
 Jacob, Edmond, Theologie de L’ancien Testament (Neuchatel: Delachaux & Niestle,
1955).
 Swanson, James, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains: Greek
(New Testament) (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
 The Anchor Bible Dictionary II, ed. David N. Freedman et al. (New York :
Doubleday, 1996).
 Yannaras, Chistos, Persoană și eros, trad. De Zenaida Luca (București: Anastasia,
2000).

Surse auxiliare:

 Walther Eichrodt, Theology of the Old Testament, vol. 2 (Philadelphia: S.C.M.


Press, Ltd., 1961).

„In this expression, too, we are presented with a term for God’s self-manifestation
which was originally thought of in a completely naive and concrete way. In paganism it was
possible to speak of the face with absolute realism, since in the Temple the face of the statue
of the god was always there in front of one.”, p. 35.

4
„It is true that a concrete conception of the pānīm is also found in the popular tales of
ancient Israel. Thus Jacob was astounded that he should have escaped with his life in spite of
having seen the divine being, with whom he had been wrestling, face to face, and he called
the scene of his adventure Peniel (Face of God). The same idea is present in Judg. 6.22. It
was not long, however, before objections were raised to this naive view; according to Ex.
33.20 no one, not even such an elect man of God as Moses, can in any circumstances look
upon the panim of God.” , p. 35.

„There could, however, of course be no objection to speaking of seeing the face of


Yahweh in a metaphorical sense—hence the extremely frequent use of the expression to
mean ‘enter the sanctuary’. This particular application of the phrase, despite there being no
visible image of God in the Israelite cult, was made all the easier by the fact that in secular
life admittance to an audience with a superior was described as ‘seeing the countenance’ of
the person in question, a usage exactly paralleled in Babylonian.”, p. 36

„Indeed, the metaphorical use of pānīm, which in this way came to predominate, may
at an early stage have repressed its independent value as a form of the divine self-
manifestation, and caused it to fall into oblivion. Only in relatively few passages is it-still
discernible. The disappearance of the Ark into the cella of the Temple, and its consequent
withdrawal from the worshipping life of the nation, must have assisted this process. With the
kābōd at any rate the pānīm had no connection; the two concepts derive from different roots,
and were never combined with one another.”, p. 38.

„Gen. 33.10, where Jacob says to Esau: ‘To see your face is like seeing the face of
God, with such favour have you received me/ God’s gracious countenance is therefore mani-
fested in a man when the latter shows favour in God’s stead, as it were; and in this way it
comes to be an expression for God’s representative.”, p. 39.

 Gerhard Von Rad, Old Testament Theology, vol 1 (London: S. C.M. Press, Ltd.,
1975).

„However, the truths that in the last resort God cannot be visibly represented, that his
worship is a matter of the heart rather than of the eye, and that men must learn to accept the
invisible as really invisible, are of course all general truths of religion which, just because of
their generality, are quite inapplicable to the real problem.”, p. 213.

„Jahweh lets his Presence (Panim) accompany them. About the last of these little can
be said, for this almost hypostatising independence here given to the “face”….. as a special
form of manifestation between Jahweh and Israel is unique. It is possible that the passage
served as the aetiology of a cultic mask (why is Jahweh only present in the Panim?). But
while this idea of the Panim accompanying Israel is isolated, the other idea, that of the
guiding angel, rests on a much broader basis. The idea that in the wilderness Israel was led by
the angel of Jahweh was obviously firmly rooted in the tradition, since it occurs in various
contexts (Ex. xiv. 19, xxiii. 20, 23, xxxii. 34, xxxiii. 2; Num. xx. 16).”, p. 285.

 Horst Dietrich Preuss, Old Testament Theology, vol. 1 (Louisville: Westminster


John Knox Press, 1995).

5
„When the reference to YHWH’s countenance…=pānîm, a so-called plural of
extension, occurs, then it has to do, not with a hypostasis, but primarily with a graphic
manner of expression that is close to the secular use of the word. If one “looks” (….=ra’a) for
or wishes to “seek” (….= bāqaš) “YHWH’s countenance, “then one searches for a cultic
place and prays to or makes a request of YHWH (2 Sam.21:1; Hos.5:15; Pss.24:6; 27:8;
105:4; 1 Chron. 16:11; and 2 Chron. 7:14). As the original source of this expression, the
seeking of YHWH’s countenance in the cultic place may resonate perhaps with the thoughts
about a divine image existing there. In any case, this view no longer plays a role anymore in
Old Testaments texts and consequently also provides no help in interpreting the meaning of
the expression. Thus the socalled shewbread (…..= lehem [hap]pānîm, “bread of presence”)
is present only before YHWH (Exod 25:30), although one did not belive that he would
consume it (Exod. 25:30; 35:13; 39:36; 1 Sam. 21:7; 1 Kings 7:48; and 2 Chron. 4:19; cf.
Num. 4:7; then Ps. 50: 12ff., which expressly denies that YHWH needs nourishment). Who
desires to look at YHWH’s countenance.”, p.163.

„Furthermore, one even encounters YHWH’s countenance as a subject acting in


history (Exod. 33:14; Deut. 4:37; Isa. 63:9; and Lam. 4:16) that expresses, as to do the
“sovereignty of YHWH” and other figures aof speech, the personal presence of God. This
divine activity through the countenance of YHWH is always a positive occurrence that leads
to the well-being of the one concerned. Whether YHWH’s countenance “appears” or one
“looks” at it in order then to receive divine judgment or punishment is never actually said
within the Old Testaments texts. Perhaps it is precisely this positive semantic content that
explains why there is relatively seldom a discussion of the “face of YHWH” within the
prophetic books (Hos. 5:15; Micah 3:4; Isa. 8:17; 54:8; Jer. 33:5; Ezek. 39:23f; Zech. 7:2 and
8:21f.)”, p. 164.

„Therefore the “face of God” stands for the gift of his grace. When he conceals his
face, he thus withdraws this grace (cf. Exod. 33:14f). This analogously reflects the secular
use of…= pānîm (“countenance’, Gen. 33:10). And the light of the divine countenance means
also his concrete,helping intervention. If YHWH promises his accompanying presence, then
he himself goes again with his rebellious people, be it through his angel (Exod. 32:34; 33:32)
or through his countenance (…=pānîm, “countenance”, Exod. 33:14f.), both of which
incorporate YHWH’s presence and carry out his guidance. Thus, …= pānîm (“countenance”)
stands “for a kind of synecdoche” for his “personal presence, relationship, and encounter (or
denial of the same)”.”, p. 165.

 Gerhard et Kittel al., Theological Dictionary of the New Testament, vol. 6,


electronic ed. (Michigan: Grand Rapids, Eerdmans, 1964-c1976).

„Sometimes the manner of speech is anthropomorphic. When God lifts His


countenance over man He has pity and gives peace: ἐπάραι κύριος τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ἐπὶ
σέ, Nu. 6:26. Prayer is made that He will cause His face to shine on the Israelites: ἐπιφάναι
κύριος τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ἐπὶ σέ, Nu. 6:25. When He hides His face He withdraws His
grace: ἀποστρέψω τὸ πρόσωπόν μου, Dt. 32:20; cf. Mi. 3:4. Anxious prayer is made: ἕως
πότε ἀποστρέψεις τὸ πρόσωπόν σου ἀπʼ ἐμοῦ; ψ 12:2; cf. 29:8; 43:25. If God has not turned
away His countenance, grateful confession is made: οὐδὲ ἀπέστρεψεν τὸ πρόσωπον αὐτοῦ
ἀπʼ ἐμοῦ, ψ 21:25. Prayer is also made to God μὴ ἀποστρέψῃς τὸ πρόσωπόν σου ἀπʼ ἐμοῦ, ψ
101:3; 142:7. In penal wrath God turns His face against those who do evil: πρόσωπον δὲ
κυρίου ἐπὶ ποιοῦντας κακά, ψ 33:17. His wrathful glance smites transgressors of the Law:

6
ἐπιστήσω τὸ πρόσωπόν μου ἐπὶ τὴν ψυχὴν τὴν ἔσθουσαν τὸ αἷμα καὶ ἀπολῶ αὐτὴν ἐκ τοῦ
λαοῦ αὐτῆς, Lv. 17:10, cf. Lv. 20:3, 6; 26:17; Ez. 14:8; 15:7.

It is often said that men have seen the face of God: εἷδον γὰρ θεὸν πρόσωπον πρὸς
πρόσωπον, Gn. 32:30; cf. Ju. 6:22. Because he had seen God face to face Jacob called the
place of meeting ‫פְּ נִ יאֵ ל‬, Gn. 32:30 f. LXX == εἶδος θεοῦ. Seeing God involves the greatest
peril, for man necessarily perishes before God’s holiness. The OT does not dispute the fact
that man may see God’s face in certain circumstances, yet in general he may not do so, since
the consuming holiness of God destroys man. Thus Moses is warned οὐ δυνήσῃ ἰδεῖν μου τὸ
πρόσωπον· οὐ γὰρ μὴ ἴδῃ ἄνθρωπος τὸ πρόσωπόν μου καὶ ζήσεται, Ex. 33:20. Moses can see
only from behind when the glory of God passes by: ὄψῃ τὰ ὀπίσω μου, τὸ δὲ πρόσωπόν μου
οὐκ ὀφθήσεταί σοι, Ex. 33:23. In distinction from the religion of the Greeks, according to
which the gods can reveal themselves to the eye of man, the OT insists that God reveals
Himself through the Word, not through seeing His face”.

„Alongside this use of “God’s countenance” there is a second series of instances in


which πρόσωπον (θεοῦ) is employed cultically. “To see God’s face” is “to visit the cultic
site.” This expression was probably taken over from non-Israelite cults which had an idol in
the temple for the veneration of worshippers. It then passed into OT usage in a transferred
sense. The yearning question is asked in prayer: πότε ἥξω καὶ ὀφθήσομαι τῷ προσώπῳ τοῦ
θεοῦ; ψ 41:3; 94:2. Believers seek the face of the Lord and find it when they attend the
temple: ἐκζητῆσαι τὸ πρόσωπον κυρίου, Zech. 8:21 f. There is often reference to δεηθῆναι
τοῦ προσώπου (God’s), ψ 118:58; 4 Βασ. 13:4; Bar. 2:8; Zech. 8:21 Cf. ἐξιλάσκεσθε τὸ
πρόσωπον τοῦ θεοῦ ὑμῶν, Mal. 1:9. In these expressions the accent is not on seeing. To see
the face of God is to be certain of His presence and grace. Hence ψ 104:4 can say with
reference to the everyday life of the righteous: ζητήσατε τὸ πρόσωπον αὐτοῦ (sc. God’s) διὰ
παντός. Here the expression breaks away from the cultic world and stresses the need to keep
up a daily relation with God. When the Psalmist says: τὸ πρόσωπόν σου, κύριε, ζητήσω (ψ
26:8), he means that he wants to make Yahweh’s grace and help a matter of supreme
concern.”

„It may be mentioned in conclusion that the shewbread is called ἄρτοι τοῦ προσώπου
in 1 Βασ. 21:7 because it is kept in the holy place, the place of God’s presence.” p. 772-774.

 William Dyrness, Themes in Old Testament Theology (Illinois: InterVarsity Press,


Downers Grove, 1977).

„The Face of God. In the account of Moses’ request to see the glory of God, the face
of God appears as the presence of God without restriction (Ex. 33;20). Human beings cannot
see God’s face and live (though Jacob claims to have seen the face of God, in Gen. 32:30).
More common is the use of God’s face in a metaphoric way for his presence in general. To
have his face shine upon one is to experience God's blessing (Num. 6:25), to have his face
hidden from one is to experience pain and sorrow (Ps. 13:1). When Adam fled from God in
the garden, the Hebrew has it "he hid himself from the face of God” (Gen. 3:8). But the later
understanding is that the face of God is his immediate presence, the experience of which is
not to be known in this life (Ps. 17:15). As with angel usage of this word is on a line from a
metaphoric to a more literal understanding.”, p. 42.

 P. von Imschoot, Theologie de L’Ancien Testament (Belgia: Desclee & Cie, 1954).

7
„L’expression «voir la face de Yahweh», qui s’emploie indépendamment de toute
perception corporelle d’une statue ou figure divine, finit par être détachée même du
sanctuaireoù Dieu réside, pour désigner la jouissance de la présence divine, la communion
avec Dieu par la prière et la contemplation; ainsi dans le Ps. 17,15 : « dans la justice je verrai
ta face » (cf. Ps. 11, 7; Job, 33, 26). De même « rechercher la face de Dieu » signifie tantôt
recourir à Dieu dans son sanctuaire pour obtenir sa protection (Ps. 24, 6; cf. I Chron., 21, 30)
ou pour l’interroger (II Sam., 21, 1), tantôt simplement l’invoquer en dehors de tout acte
cultuel, voire revenir à lui par une conversion sincère (Ps. 105, 4; Os., 5, 15; Chron., 7,14; cf.
Amos, 5,6 ; Jer., 29, 12,13). Enfin « la face » est parfois simplement l’équivalent de la
personne : ainsi dans Prov 7, 15: « je cherchais ta face et je t’ai trouvé»; dans Ez., 6, 9 : «ils
prendront leurs faces en dégoût», c’est-à-dire ils se prendront eux-mêmes en dégoût, et dans I
Sam., 17, 11 : «ta face marchera», c’est-à-dire tu marcheras en personne». C’est pourquoi un
psalmiste (Ps. 139, 7) met en parallèle « la face et l’esprit de Yahweh : « où aller loin de ton
esprit, où fuir loin de ta face ? », c’est-à-dire loin de toi, qui connais tout et es partout (vv. 8-
12).”, p. 225.