IONA

M. SORESCU

1. Încadrarea:
Suprimând frontierele dintre specii, dintre stiluri și limbaje scenice, teatrul contemporan a creat un
nou tip de spectacol, în opoziție cu modelul teatrului ca mimesis (antiteatrul). Dramaturgia postbelică
apelează la alegorie, la simboluri și metafore scenice, la mitizare sau demitizare, la parodie sau la
absurd, propunând spectatorului parabole ale condiției umane.
Piesa Iona este încadrată, alături de Paracliserul și Matca, în trilogia intitulată metaforic Setea
muntelui de sare (metaforă a aspirației spre cunoaștere, spre absolut, setea uriașă de a ascăpa din
capcana singurătății), operă ce îl apropie pe Marin Sorescu de marii apologeți ai singurătății: Nietzsche
(care spusese Solitudinea m-a înghițit ca o balenă), Camus, Sartre, E. Cioran. Despre Iona, dramă de
idei și parabolă, autorul însuși afirmă că este o tragedie în patru tablouri despre un om singur,
nemaipomenit de singur. Dramaturgia soresciană este un solilocviu demențial, o strigare deznădăjduită
către un Dumnezeu surd (D. Micu).
Formele multiple ale solitudinii omului modern într-o lume ce și-a pierdut ordinea și sensul sunt
surprinse prin discursul scenic, monolog divizat în mai multe voci, căci, fiind singur, Iona vorbeşte cu
sine însuşi, îşi pune întrebări, îşi răspunde, așa cum se formulează în didascalii: Ca orice om foarte
singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, se comportă, tot timpul, ca și
când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează și se strânge, după cerințele vieții sale interioare și
trebuințele scenice.

Trăsăturile dramei moderne:

- personajul nu e o individualitate, ci o idee sau un simbol;
- monolog dialogat;
- decor simbolic (marea cercuri desenate cu creta);
-didascalii complexe, organizare dedalică, spațial-temporală a scriiturii; lipsa unei cronologii
precise;
- intriga dispare sau îşi pierde din importanţă (dramaturgie fără evenimente);
- conflict eu-sine, individ-existenţă;
- îmbinarea comicului, tragicului, grotescului, absurdului, ludicului;
-valorificarea miturilor: mitul biblic al lui Iona, mitul morții și al renașterii zeului (Osiris, Isus),
mitul lui Odiseu, al lui Prometeu, al lui Sisif, al arhetipului primordial matern; mitologie proprie omului
contemporan: lipsa sensului, singurătatea, incomunicabilitatea;
-final neașteptat, enigmatic, sfârșit și început de drum.

2. Tema – condiţia existențială a omului modern într-un univers configurat ca spaţiu închis, definită
prin:
-solitudine,
- încercarea de a-și regăsi identitatea,
- raportul dintre individ și societate, libertate și necesitate, sens și nonsens existențial,
-asumarea responsabilă a destinului.
 Autorul însuși considera că: Omenirea întreagă este Iona. Iona este omul în condiţia lui umană, în
faţa vieţii şi a morţii. Drama este realizată ca o mare metaforă, urmărind avatarurile devenirii lui
Iona, experiențele lui ontologice, în trecerea de la starea de inconștiență la starea de luciditate.
3. Titlul- reconfigurează mitul biblic, în care Iona trebuie să transmită cuvântul Domnului, dar acesta
se sperie și fuge pe o corabie. În timpul furtunii trimise de Dumnezeu, corăbierii îl aruncă în valuri
și este înghițit de un monstru marin, iar după trei zile și trei nopți petrecute în pântecele peștelui, în
rugăciuni, Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat, urmând să-și
îndeplinească misiunea divină. Drama lui M. Sorescu prezintă metafora omului înghiţit de un peşte,
dar dezvoltarea scenică este modernă, parodică, polemică. Titlul este dat de personajul eponim al
operei, Iona, în ebraică ,, Iona” însemnând porumbel, pasăre ce simbolizează libertatea, pacea. La
o analiză a cuvântului: ,,io”=domnul, stăpânul/ eu și na=exprimarea familiara a lui ,, ia”, se
conturează ideea de rugă în fața lui Dumnezeu: ,, ia, Doamne!” pe robul tău.

Organizarea compoziţională - patru tablouri cu o desfăşurare simetrică:

 I şi al IV-lea - personajul este într-o stare de aparentă libertate, în afară;
 II şi III - personajul este captiv în interiorul peştelui.
Primul tablou
Un pescar sărac îşi aruncă năvodul într-o mare ostilă, aflându-se în gura peştelui, adică într-o
situaţie nefastă, ignorând pericolul. Situația inițială a omului apare ca o metaforă a provizoratului
existențial. Ca orice om foarte singur, își pune întrebări, oscilând între optimism și pesimism, luciditate și
tendință spre autoiluzionare. Conștientizând schimbarea negativă, căci nici măcar ecoul nu-i răspunde,
caută o explicație: o fi o măsură mai nouă luată de pescari, dând legitimitate absurdului.
Simboluri:
- marea: simbolizează infinitul, existenţa- viaţa şi moartea, în același timp; iluzia libertății, aproape
de dulcea inconștiență a copilăriei: tihnă legănătoare ca o placentă dulce;
- acvariul: reprezintă cadrul limitat, simulacru de împlinire profesională și existențială, ce-i întreține
iluzia unei relative puteri și independențe, model redus al universului, în care se observă falsa libertate a
peştilor ce dau veseli din coadă. Iona încearcă să-şi înşele soarta prinzând peşti din acvariu ca să-și
împlinească menirea de pescar, prin imitarea gestului ancestral de a pescui, înscenând realul, ca o expresie
deviată a libertății; el pescuiește, în fond, deriziunea propriului destin care se răzbună. E o înfruntare, prin
joc (ce capătă funcție cognitivă), a propriului destin de pescar ghinionist, pentru care va fi pedepsit.
- Are revelația similitudinii legilor ce guvernează universul uman și acvatic, a izomorfismului om-
pește: Noi, peștii, înotăm printre nade...Visul nostru de aur e să înghițim una, bineînțeles, pe cea mai mare,
dualitatea făpturii care este vânător şi vânat în acelaşi timp. Lupta pentru existență reprezintă un scop și nu
un mijloc, ajungând să consume întreaga viață.
Asemeni eroilor lui Beckett, Iona trăiește într-un perpetuu orizont al așteptării, până când, la un
moment dat, gura peştelui se închide.

Tabloul al doilea
Încep căutarea iniţiatică şi aventura cunoaşterii. La început, nu ştie ce se întâmplă cu el: Mi se pare
mie sau e târziu? În acest moment, lumina se aprinde brusc, iar Iona devine conştient de propria sa condiţie.
Asta era!Peştele m-a înghiţit de viu sau de mort. În burtă, descoperă fața nevăzută a lumii, spațiu visceral,
multiplicat la nesfârșit, a cărui unică rațiune de a fi este cumplita luptă pentru existență: veșnica mistuire, o
luptă în care peștele mare îl înghite pe cel mic. Sunt prezentate amintirile automatismelor din viaţa de afară,
mai multe interogări, conştientizări, în căutarea propriului adevăr, a identităţii. Se descoperă pe sine prin:
logos, raţiune şi acţiune (mersul, căutarea unei ieşiri). Găseşte cuţitul, vrea să construiască o bancă în
mijlocul mării, simbol al statorniciei, fragil popas în calea rătăcirii înainte, sugerând nevoia de stabilitate
sau nostalgia după repausul absolut. Spintecă burta peştelui întâi şi ajunge într-o altă burtă a peştelui al
doilea, care-l înghiţise pe primul. Ieșirea dintr-un pește și intrarea în alt pește reprezintă eliberarea dintr-un
cerc al existenței și închiderea în altul, ieșirea din limite vechi și intrarea în limite noi.

Tabloul al treilea
Are alături o moară, ipostază simbolică a destinului, a iluziilor donquijotești. Apar personajele
figurante, doi pescari ducând câte o bârnă în spate, care nu-i răspund lui Iona şi nu vorbesc între ei, arătând
astfel incomunicabilitatea oamenilor, fiecare ducând povara propriei existenţe. Imposibilitatea comunicării
cu cei asemeni lui îl proiectează într-o singurătate metafizică, accentuată de motivul lui nimeni: în ajutorul
celui aflat într-o situație-limită nu va sări nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. Îşi croieşte
o fereastră prin burta peştelui, scapă cuţitul dar îşi foloseşte unghiile, transformându-şi propriul corp într-o
armă pentru câştigarea libertăţii. Ajunge în burta celui de-al treilea peşte, cei trei peşti spintecaţi
reprezentând trei probe iniţiatice ce marchează eşecul repetat al încercării de a ieşi din captivitate, tentativa
de a depăşi condiţionările multiple ale existenţei umane. În monologul său, Iona reface, în sens invers,
întreaga istorie a umanităţii, amintindu-şi de dezastre, războaie. Se pregăteşte să-i scrie mamei, cerându-i
să-l nască din nou: Ne scapă mereu câte ceva şi de aceea trebuie să ne naştem din nou (nevoia de a o lua de
la capăt pentru a recupera adevărurile esenţiale ale fiinţei). Mama reprezintă o metaforă a spaţiului
protector, regenerant; are revelaţia purtării originare, a arhetipului primordial matern. Lumea este
consecinţa unei perpetue (re)naşteri, străvechi mit pe care omul îl opune ireversibilităţii. Iona resimte
absenţa lui Dumnezeu: Ce pustietate! Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.

Tabloul al patrulea
Spintecă ultimul peşte, iese la lumină, afară, dar cerul i se pare un şir nesfârşit de burţi. Iona este
schimbat, având o barbă ca a schivnicilor şi nu mai vrea să pescuiască decât soarele, simbol al cunoaşterii
supreme. Rememorează propriul trecut: părinţii, bunicii, şcoala, asumându-și propriul destin și propria
identitate. Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi caraghioasă pe care am trăit-o eu? Cum
mă numeam eu? Eu sunt Iona! Realizează că drumul parcurs este impus de destin şi că sensul lui nu
coincide mereu cu voinţa sau dorinţa sa: Am pornit-o bine, dar drumul, el a greşit-o. Trebuia să o ia în
partea cealaltă. La capătul anamnezei, se regăsește pe sine, având o ultimă revelație în planul cunoașterii.
Nedescoperind nicio cale de salvare din universul închis, în care e iremediabil captiv, caută ieşirea în
propriul sine, îşi spintecă burta spre a răzbi cumva la lumina. Iona îşi corectează astfel traiectoria
destinului, înțelegând că trebuie să încerce o cale inversă: nu calea din exterior, a necesității ce guvernează
o natură fără rațiune (taie burți de pește în speranța unei libertăți iluzorii), ci calea spre interior, găsind în
sine deplina libertate. Derogând de la fatalitatea biologică, întrerupe astfel circuitul inconștient al naturii
pentru a renaște, prin moartea sacrificială, în orizontul cunoașterii.
Ultima replică:
Răzbim noi cumva la lumină
 reprezintă metafora labirintului şi cea a luminii;
  asumarea destinului; a identităţii (Eu sunt Iona); a unităţii fiinţei. Pronumele noi marchează
recuperarea unității ființei sale, căci alter-egourile lui Iona se reconciliază într-un noi al
solidarității, dar și descoperirea unei soluţii pentru întreaga umanitate.
 Transmite optimism, progres spiritual, mitul primenirii sufleteşti.

4. Personajul:
 Idee/ simbol/o stare, o ipostază de existenţă, nu o individualitate/voce a umanităţii (o fărâmă din
oricine), imagine esenţializată a condiţiei umane;
 Erou tragic ce se revoltă împotriva limitărilor ontologice, ce se confruntă cu propriul destin.
Parcurge mai multe etape: la început, ludic, încearcă să-şi păcălească soarta de pescar ghinionist,
întrucât își aduce un acvariu pentru a prinde pește, săvârșind astfel hybris și fiind pedepsit (este
înghițit de pește); apoi apare moara, simbol al destinului, iar Iona încearcă să se ferească,
deoarece este neinițiat, nepregătit. În final, vrea să corecteze traiectoria destinului: Drumul a
greșit-o…
 Nu este un ales, nu face parte dintr-o elită, ca în tragediile vechi, ci este omul obișnuit, omul
contemporan, a cărui existență este marcată de singurătate, de lipsa sensului, de absurd, de
incomunicabilitate. Omul se simte un Dumnezeu ce și-a pierdut atributele sacralității: Sunt ca un
Dumnezeu ce nu mai poate învia, prizonier al condiției sale, întrucât existența umană nu se
deschide spre nimic, se închide într-alta. Viața devine o succesiune de lumi închise, străbătute cu
disperare de omul mânat de voința lui aprigă de libertate.
Statutul social:
Deși are o identitate socială- este pescar – reprezintă umanitatea, fiind un personaj fără biografie, căci
amintirile lui, zbuciumul, dilemele pot fi ale oricărui om.
Prosopografia: este înfățișată direct, prin didascalii, în ultimul tablou: cu o barbă ca a schivnicilor de
pe fresce, sugerând schimbarea, evoluția personajului, trecerea implacabilă a timpului, comparația
conturând planul sacru.
Etopeea: este realizată atât prin intermediul didascaliilor (Ca orice om singur, Iona vorbește tare cu
sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane), cât și în cadrul
monologului. Este curajos, lucid și ironic: Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot să și tac. Nu se
resemnează, este tenace, merge, caută o ieșire, tinde să conștientizeze limitele: Merge într-o direcție și se
izbește de limită. Se revoltă împotriva limitării, refuză să se lase prins și se transformă pe sine însuși într-o
armă pentru obținerea libertății.
Limbajul reprezintă un mijloc de investigație ontologică, de certificare a existenței, a luptei împotriva
limitelor existențiale, un instrument al cunoașterii. Ironia este expresia spiritului, modalitate de conservare
spirituală în labirint. Personajul se află într-un continuu monolog dialogat cu sine, divizându-se în mai
multe voci, fiecare voce reprezentând o componenetă ontologică a eului scindat. Este invadat de întrebări
ce provoacă spaime și neliniști, iar meditațiile sale despre viață, moarte, oameni, lucruri sunt aforistice,
glumețe sau disperate.
Ipostaze:
I tablou:
-Iona pescarul: ființă socială, omul pragmatic;
 -visătorul: vrea să prindă peștele cel mare, ca în Bătrânul și marea de Hemingway; astfel, se conturează
un prim conflict existențial, între realitate și ideal (un pseudoideal, căci visarea este închisă în cercul
strâmt al orizontului existențial);
-ghinionistul: trăiește în orizontul nenorocului;
Tablourile II și III:
-victima: este captiv în sferele concentrice ale determinărilor care-i anulează libertatea, conturându-se
conflictul psihologic între trăire și rațiune, cu ajutorul căreia își învinge teama de moarte;
-căutătorul de sine: încearcă să-și descopere propria identitate, meditând asupra condiției sale
existențiale;
-luptătorul, omul revoltat care se opune absurdului existenței;
-arheul ce reface simbolic istoria omenirii, năzuind să se nască din nou; se eliberează de stereotipii și
aderă la un comportament mitic, esențial. Conflictul ontologic, între viață și moarte, nu se poate rezolva
în absența lui Dumnezeu: Aș vrea să treacă și Dumnezeu pe aici...;
Ultimul tablou:
-ascetul, iluminatul, inițiatul-ce rezolvă ultimul conflict existențial, între real și ideal, simbolizat de
soare, de lumină, descoperind că libertatea este înăuntru, în spirit.
În opinia mea, inițierea se realizează în solitudine absolută, care-i conferă șansa solidarității cu
sine, un sine înstrăinat într-o viață searbădă. Iona este propriul companion în călătoria prin labirint ce este o
luptă pentru a da sens existenței. Inițierea presupune trei trepte inițiatice, trei probe, trei morți și nașteri
ritualice corespunzătoare celor trei pești: ideea fundamentală este că, pentru a avea acces la un mod
superior de existență, trebuie repetate gestația și nașterea, dar această repetiție se face ritualic și simbolic
(M. Eliade). În final, eroul își spintecă burta pentru a răzbi la lumină, pentru a-și corecta traiectoria
destinului cognitiv. Este o moarte ritualică, prin care intră într-o altă etapă existențială, superioară, dar
marchează și o nouă naștere ca ființă spirituală ce transcende propria materie, căci îşi ucide eul material
eliberându-l pe cel spiritual. Ca Odiseu, caută calea spre casă, încercând să găsească soluția nu doar pentru
sine, ci pentru întreaga omenire.
SAU
În opinia mea, între pești, simboluri ale ființelor primare, ale tăcerii, ale plutirii (totul plutește), ale
filistinismului degradant, nu funcționează niciunul dintre atributele umanului: nevoia de comunicare cu
ceilalți, sentimentul solidarității umane, căutarea identității de sine, nostalgia stabilității, dorința de
libertate. Toate acestea nu sunt iluzii deșarte, ci imperative ale ființei superioare. Iona caută ieșirea din
labirint întruchipând asaltul umanității împotriva tiraniei tăcerii, prin săparea, într-un efort sisific uluitor, de
ferestre în pereții mistuitori ai peștilor, simboluri ale orizonturilor deschise în zidurile necunoscutului.
Simte că prin aceste valori ființând în imanent, în ceea ce are el mai de preț, omul poate fi fixat în durată,
iar specia, în eternitate.

În concluzie, după modelul lui Prometeu, cel ce salvase umanitatea prin puterea focului
civilizator, noul Iona încearcă să vindece zbuciumul omenirii, arătându-i, tot printr-un sacrificiu, un alt leac:
cunoașterea de sine, forța purificatoare a spiritului.