Sunteți pe pagina 1din 3

Rom J Leg Med 11 (3) 328 – 330 (2003)

© 2003 Romanian Society of Legal Medicine

FORUM
SCRISORI CATRE REDACTIE/
LETTERS TO THE EDITOR

Opiniile exprimate in cadrul acestei rubrici, care reprezinta in opinia colectivului de redactie un forum dechis tuturor
specialistilor, reprezinta strict opiniile autorilor si nu angajeaza in nici un fel raspunderea colectivului de Redactie a Revistei
Romane de Medicina Legala.
_______________________________________________________

Etologia şi agresivitatea umană

Marcela Băltărescu*1, Alin Căpîlnean1

E tologia este o ştiinţă ce are drept scop relevarea semnificaţiei factorilor biologici din
comportament. Ca orice ştiinţă a comportamentului etologia caută să descifreze
cauzele unui anumit tip de comportament. Cercetările din ultimii ani au demonstrat că omul este
înzestrat cu mişcări înnăscute şi dispoziţii pentru învăţare înnăscute. Etologia umană nu se
limitează însă la cercetarea dimensiunilor înnăscute din comportamentul uman, încercînd totodată
să studieze şi comportamentul cultural din perspectivă biologică. Omul este de la natură o fiinţă
culturală, evoluţia sa culturală repetînd pe o treaptă superioară a dezvoltării evoluţia biologică.
Teoria etologică a fost elaborată de K. Lorenz, Tinbergen şi Eibl-Eibesfeldt, care afirmă
că agresivitatea a avut un rol constructiv în evoluţia şi conservarea speciilor.
Agresivitatea s-a dezvoltat în regnul animal în serviciul diferitelor funcţii de importanţă
vitală pentru supravieţuire, servind la asigurarea hranei, la delimitarea şi apărarea teritoriului, la
menţinerea identităţii grupului, la apărarea progeniturii şi în luptele dintre rivali la alegerea
învingătorului ca exemplar ce asigură reproducerea.
Agresivitatea este ca origine de 3 tipuri:
q agresivitate filogeneitică, interspecifică şi de supravieţuire stocată în genom, expresia
comportamentului biologic;
q agresivitatea ontogenetică, învăţată şi stocată în creier, manifestată interspecific, cu rol în
evoluţa individului;
q agresivitate octogenetică, de trecere la act, favorizată de circumstanţe, cu caracter mixt,
filoontogenetic.
Agresivitatea se distinge deci ca interspecifică, de luptă pentru existenţă, cu rol pozitiv în
evoluţa speciilor şi intraspecifică, manifestată în cadrul aceleiaşi specii, unde este menţinută în
limite constructive prin ceea ce etologiii numesc turniruri biologice. Turnirurile sunt reacţii de
comportament cu sarcina de a menţine agresivitatea în limite constructive în interiorul speciei,
________________________
*) Corresponding author, 1) Serviciul de Medicină Legală Maramureş str. George Coşbuc nr.
31 Baia Mare, Romania

328
Romanian Journal of Legal Medicine Vol. XI, nr. 3, 2003

moştenite de om din lumea animală (fuga, supunerea) şi care devin comportament analoage
moralei, (generozitatea, mila, compasiunea). La om, capacitatea de achiziţie a turnirurilor
culturale pe cale ontologică creşte astfel încît agresivitatea sa este predominant cîştigată.
La om, agresivitatea este un instinct bipolar, destructiv şi creator, ce relevă discrepanţa
dintre evoluţia sa genetică lentă şi cea culturală rapidă, deci o perturbare a echilibrului, dintre
agresivitate şi inhibitorii săi.
Agresivitatea a avut un rol pozitiv în evoluţie. Fără spiritul agresiv al omului n-ar fi existat
progrese nici în domeniul spiritual nici în domeniul social. Reamintim printre aspectele pozitive
ale agresivităţii confruntarea explorativă cu natura.
In istoria omenirii, selecţia intraspecifică a avut un rol pozitiv în conservarea speciei, dar
în momenul cînd oamenii au ajuns să elimine prin invenţiile lor pericolele ce-i ameninţau din
afară astfel încît acestea să nu mai reprezinte factori selectivi esenţiali, atunci probabil s-a pornit o
selecţie intraspecifică malignă.
Omul este supus în mod deosebit efectelor nocive ale selecţiei intraspecifice datorită
decalajului dintre mijloacele biologice de apărare contra agresivităţii şi mijloacele artificiale de
agresiune create de inteligenţa sa. Dacă în trecut omul nu dispunea de prea multe mijloace de
ucidere a adversarului, inventarea armelor artificale a deschis noi posibilităţi de a ucide,
perturbînd echilibrul dintre agresivitate şi inhibiţiile acesteia. Arma reprezintă un factor decisiv în
dezvoltarea agresivităţii destructive, o lovitură rapidă cu arma putînd elimina un om înainte ca
acesta să nu fi stîrnit mila prin gesturi de supunere. Tendinţa crescută spre comportamentul
agresiv este o urmarea caracteristică a aglomerării. În societatea modernă trăim în mijlocul unor
oameni pe care nu îi cunoaştem, ceea ce activează continuu sistemul combativ.
Odată cu dezvoltarea superioară a civilizaţiei, condiţiile pentru funcţionarea corectă a
înclinaţiilor noastre naturale spre un comportament social vor fi tot mai nefavorabile, în timp ce
pretenţiile ridicate faţă de acesta vor fi totodată mai mari. Cu toţii suferim datorită necesităţii de a
ne stăpîni instinctele, unul mai mult, altul mai puţin, în funcţie de dotarea noastră foarte diferită
cu instincte sau înclinaţii sociale. O veche şi bună definiţie spune că un psihopat este un om care
fie suferă el însuşi de pe urma cerinţelor ridicate de societate, fie face societatea să sufere.
Suprasolictarea nervoasă va duce la decompensarea comportamentului social al omului. Grijile,
sărăcia, foamea,teama, munca pînă la epuizare, lipsa de speranţe etc. au toate aceste urmări.
Pentru inhibarea agresivităţii omul dispune de o serie de semnale de liniştire care sunt
înnăscute. In această categorie intră plînsul, văietatul,lăsarea capului în jos, zîmbetul, mimica
durerii, îngenunchierea, implorarea,unele semnale infantile. De asemenea perceptul “să nu ucizi”
este un comportament moral înnăscut, o adaptare filogenetică în favoarea speciei, fiind prezent în
toate culturile.
Spectrul agresivităţii umane este larg. Omul îşi poate orienta agresivitatea în mod direct
împotriva unui congener lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizîndu-l. Agresivitatea umană poate
acţiona de asemenea indirect atunci cînd adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă.
Agresivitatea se poate manifesta şi prin refuzul contactului social, ajutor sau discuţie.
Comportamentul agresiv este utilizat şi in cazul confruntărilor pentru o poziţie în ierarhie.
Eibl-Eibesfeld a arătat că există forme specific umane ale comportamentului agresiv care
sunt probabil înnăscute: privirea fixă şi ameninţătoare, mimica supărării, furiei, pot fi întîlnite
pretutindeni în lume. Studiul copiilor surzi şi orbi din naştere a arătat că în caz de furie ei
manifestă aspecte importante ale comportamentului de ameninţare: strîng pumnii, bat din picior,
înreţesc fruntea, îşi dezvelesc dinţii şi îşi muşcă mîna. Multe din mişcările expresive (rîsul,
plînsul, mimica furiei) pot fi interpretate drept coordonări moştenite. De asemeni, oamenii
reacţionează la anumiţi stimuli într-un mod adaptat conservării speciei, fără să fi învăţat vreodată
aceste reacţii. Astfel sugarii de numai 14 zile interceptează o pată neagră care se extinde simetric
pe un ecran drept un obiect care se îndreaptă spre ei, reacţionînd prin mişcări de apărare.
Congenerii activează în noi atît sistemul apropierii prieteneşti cît şi sistemul agonistic,
care cuprinde atît comportamentul agresiv cît şi comportamentul de fugă. Si pentru aceasta nu

329
Băltărescu M., Căpîlnean A. Ethology and human aggresivity

este nevoie de o experienţă negativă a contactelor umane. Orice sugar sănătos prezintă între luna
6 şi 8 a vieţii sale un clar comportament ambivalent faţă de străini.
La om agresivitatea este predominant cîştigată în cursul vieţii individuale.Pentru formarea
unui comportament agresiv un rol important îl are învăţarea prin succes, învăţarea pe baza
modelului social, precum şi folosirea adecvată a întăririlor şi pedepselor. Copii învaţă repede că
pot obţine satisfacerea unei dorinţe printr-un protest agresiv. Ei dau şi o utilizare explorativă
agresivităţii pentru a vedea cît de departe pot merge. Răspunsul celorlalţi le indică limitele
toleranţei precum şi norma comportamentală a culturii din care fac parte.
Procesele de învăţare pot contribui şi la controlul agresivităţii prin oferirea de modele de
acţiune neagresivă. Educaţia întăreşte inhibiţiile agresivităţii. Copilul află care forme de
agresivitate şi în ce situaţii sunt permise. Pe această cale inhibiţiile înnăscute pot fi întărite sau
eliminate. Familia devine un model de referinţă fie pentru încorporarea în personalitate a valorilor
pozitive din comportament ducînd la o socializare pozitivă fie pentru încorporarea celor negative
(socializare negativă). Socializarea este primară, bazală, realizată în copilărie şi în care rolul
esenţial revine părinţilor şi continuă apoi pe tot parcursul vieţii – socializarea secundară şi
permanentă. Socializarea primară pleacă de la ataşament, acesta fiind un atribut filogenetic al
individului. Copilul se naşte cu o capacitate instinctivă de a percepe afectivitatea şi de a răspunde
adecvat ei. Deprivarea afectivă precoce va genera mai tîrziu tulburări comportamentale de la
opoziţia faţă de părinţi, copilul trecînd la opoziţia faţă de lume. Intre calitatea ataşamentului şi
calitatea relaţiilor sociale există o legătură directă.
Se pune întrebarea dacă agresivitatea nu presupune şi o dimensiune pozitivă şi dacă
eliminarea ei este de dorit. Există o corelaţie pozitivă între agresivitate şi performanţă. Această
afirmaţie se referă la ansamblul personalităţii: oamenii potenţial agresivi au de obicei mai multă
iniţiativă. Personalităţile agresive utilizează dinamica instinctuală în mod constructiv atunci cînd
este vorba de rezolvarea anumitor probleme. De aceea este de dorit nu eliminarea agresivităţii, ci
socializarea acesteia de asemenea manieră încît să nu se manifeste distructiv.
Conform teoriilor etologice, agresivitatea umană este un instinct bipolar, de distrugere şi
creaţie, care poate fi echilibrat prin inhibiţiile naturale sau prin educaţie umană. Omul a subliniat
instinctul de agresivitate prin competiţie, performanţă şi creaţie. In acest sens sportul îndeplineşte
o importantă funcţie de canalizare a agresivităţii şi de a-l educa pe om să-şi stăpînească conştient
şi responsabil reacţiile instinctuale de luptă. Constatări experimentale au arătat că şi agresiunile
verbale, umorul agresiv şi vizionarea de filme cu conţinut agresiv au un efect de detensionare pe
termen scurt a agresivităţii.
Etologii s-au pronunţat întotdeauna în favoarea unui control al agresivităţii. Ca fiinţe
culturale suntem capabili să asigurăm controlul comportamentelor determinate genetic. Deşi
agresivitatea nu va putea fi total eliminată, ea va putea însă să fie dominată prin educaţie şi
cultură.

Bibliografie

1. Eibl- Eibesfeldt I.: Agresivitatea umană, Editura Trei 1995


2. Lorenz K.: Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, Bucureşti 1998.
3. Lorenz K.: Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti 1996
4. Scripcaru Gh., Pyrozinsky T.,: Criminologie clinică şi relaţională, Editura Symposion, Iaşi 1995

330