Câte simţuri au oamenii?

Câte simţuri are omul? Conform unei concepţii tradiţionale, cinci: văzul, auzul, mirosul,
gustul şi simţul tactil. Dar această concepţie este atribuită lui Aristotel, care a trăit în
urmă cu peste două milenii. Oare nimic nu s-a schimbat de atunci în gândirea biologilor?
Ba da, s-au schimbat multe, iar dacă încă vorbim prea adesea de "cele cinci simţuri", o
facem doar în virtutea inerţiei. Pentru că, în realitate, fiiinţa umană este înzestrată cu un
mai mare număr de simţuri, toate necesare supravieţuirii ei în complexa lume în care a
evoluat.

Cele 5 simţuri "clasice"...

Tradiţia aristotelică este una remarcabil de persistentă în gândirea ştiinţifică a societăţii
de tip occidental: a influenţat viziunea oamenilor nu doar în Antichitate şi Evul Mediu, ci
şi pe durata unei mari părţi a epocii moderne, iar reflexele ei sunt vizibile, iată, până în
contemporaneitate, dacă nu în concepţiile specialiştilor, cel puţin în modul de a gândi al
publicului larg.

Mai ales în secolele XVII-XVIII (când erau la modă, în arta vremii, reprezentările
simbolice denumite alegorii), dar întinzându-se până în secolul al XIX-lea, un număr
surprinzător de mare de opere de artă, mai ales picturi, aveau ca subiect "cele cinci
simţuri", simbolizate prin diferite obiecte şi îndeletniciri.

Una dintre cele mai îndrăgite cărţi ale copilăriei celor ce sunt azi adulţi de vârstă medie
(apărută la noi, în traducere, în anii 70), se intitula "Cele cinci simţuri şi lumea",
inculcând astfel în mintea copiilor această idee - deja demodată, totuşi, pentru savanţi - a
perceperii lumii de către om prin 5 simţuri fundamentale.

În diferite părţi ale lumii (de pildă în localitatea Yvoire din estul Franţei, dar şi la Delhi,
în India) există parcuri denumite "Grădini ale celor cinci simţuri", în care vizitatorii sunt
îmbiaţi să perceapă frumosul din jurul lor prin toate cele cinci simţuri. Iar referirile
frecvente - în literatură şi chiar în conversaţii curente - la un "al şaselea simţ", unul
misterios, un soi de intuiţie inexplicabilă sau capacitate de clarviziune, ceva ce ţine de
parapsihologie, prelungesc până în secolul XXI ecourile gândirii antice.

Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea că tot omul are cinci simţuri - iar unii oameni, prin
excepţie, şase - încât omitem să ne actualizăm concepţiile în această privinţă, în ciuda
faptului că oamenii de ştiinţă au depăşit de mult modelul "cvintetului" de simţuri,
moştenit de la tradiţia aristotelică.

Chiar şi cele cinci "clasice" sunt azi obiectul unor studii aprofundate - beneficiind de
tehnologii avansate de cercetare medicală - ce au dezvăluit informaţii noi, descoperiri ce
au contrazis teoriile larg acceptate în secolul XX. De pildă, studiile asupra simţului
gustativ au adus adevărate revelaţii privind tipurile de gusturi pe care le putem percepe,
relaţia subtilă şi încă misterioasă dintre ambient şi gustul unor alimente, şi altele.

Studiul mirosului (simţul olfactiv) a furnizat, la rândul său, surprize: simţul olfactiv s-a
dovedit a fi implicat într-un mod neaşteptat de intens în luarea unor decizii, aparent fără
nicio legătură cu mirosurile. In ciuda faptului că omul nu se poate măsura în privinţa
sensibilităţii olfactive cu mamiferele macrosmatice precum felinele, câinii sau
rozătoarele, acest simţ ancestral este atât de important pentru noi, încât adesea ne
îndrumă viaţa, într-un mod de care nici măcar nu suntem conştienţi.

Studiile asupra văzului sunt îndreptate mai ales spre identificarea unor căi de refacere a
sensibilităţii vizuale, de redare a vederii celor nevăzători, după cum cercetările în
domeniul auzului au dus la descoperirea unor căi noi de a reda persoanelor atinse de
surditate sensibilitatea auditivă.

Cât despre simţul tactil (sau mecanorecepţia), el ne însoţeşte atât de constant în viaţa
noatsră de zi cu zi, încât nici nu mai suntem conştienţi de el, şi totuşi el ne aduce
permanent lumea sensibilă mai aproape de corp şi de suflet. Receptorii sensibilităţii
tactile sunt răspândiţi în tot corpul şi ne conectează permanent cu ceea ce se află în jur,
îndeajuns de aproape ca să ne poată atinge.

... şi celelalte
Însă aceste cinci simţuri nu i-ar fi fost de ajuns omului pentru a se descurca şi a evolua
asa de spectaculos cum a făcut-o. Dacă am reuşit, a fost pentru că am avut la dispoziţie
un număr mult mai mare de căi de a ne percepe propria fiinţă şi lumea înconjurătoare,
conştienţi în fiecare clipă de relaţia dintre ele şi ajustându-ne permanent reacţiile şi
comportamentele. Deşi neurologii şi fiziologii încă nu au ajuns la un consens în privinţa
numărului de simţuri de care dispune omul (în principal din cauza faptului că nu există o
definiţie unanim acceptată a cceea ce înseamnă simţ), e clar totuşi că nu "funcţionăm"
doar cu cinci.
Azi, un răspuns la întrebarea din titlu implică alte cifre, mai mari. Aşadar, câte simţuri
are, de fapt, omul?

Iată, de pildă, să presupunem că închidem ochii şi facem o serie de mişcări: ridicăm mâna
stângă în dreptul feţei, apoi o ducem lateral, rotim braţul din umăr... În fiecare moment,
ştim unde se află mâna, deşi nu o vedem. Un simţ extrem de precis ne spune, clipă de
clipă, care e poziţia mâinii stângi în raport cu restul corpului. Fără ajutorul văzului ori al
altui simţ dintre cele cinci clasice, ştim, pur şi simplu, că acum mâna stângă se găseşte
lateral faţă de corp; dacă am întoarce capul spre stânga şi am deschide ochii, am vedea-o
exact acolo.

Sensibilitatea proprioceptivă, ori propriocepţia, cum mai este numită, ne ajută să ştim
asta. Sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne
simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mişcăm
armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o capacitate care apare de
timpuriu şi se perfecţioneză pe măsură ce ne maturizăm.

Medicii neurologi folosesc adesea un test simplu pentru a evalua sănătatea pacienţilor,
controlând funcţionarea corectă a coordonării dintre creier şi membre prin intermediul
sensibilităţii propriceptive: ei cer pacientului ca, ţinând ochii închişi, să-şi atingă nasul cu
degetul arătător. Cei mai mulţi oameni pot face asta, graţie propriocepţiei; absenţa acestei
capacităţi semnalează medicului că este ceva în neregulă. Deşi sensibilitatea
proprioceptivă întreţine legături subtile cu cea tactilă, ea este, după opinia tuturor
oamenilor de ştiinţă care au studiat-o, un simţ aparte.

Un simţ înrudit, dar tot de sine-stătător, este cel al echilibrului - sau echilibriocepţia.
Echilibrul - capacitatea de a ne menţine poziţia atunci când suprafaţa de sprijin este mică,
aşa cum se întâmplă nu doar atunci când stăm într-un picior, ci şi atunci când păşim
normal sau stăm în picioare - este rezultatul conlucrării mai multor sisteme şi simţuri:
propriocepţia despre am vorbit, simţul vizual (ceea ce explică de ce ne e mai greu să ne
păstrăm echilibrul atunci când ţinem ochii închişi) şi acest simţ specializat,
echilibriocepţia. Pentru a păstra echilibrul corpului, creierul integrează semnale provenite
de la aparatul vestibular situat în urechea internă (responsabil de echilbriocepţie),
semnale de la analizatorul vizual şi semnale venite de la senzorii din muşchi şi articulaţii.
Analizează concomitent toate aceste semnale (care vin cu miile în fiecare secundă) şi
ajustează, practic în timp real, poziţia corpului. E un proces de care, de cele mai multe
ori, nici nu ne dăm seama; devenim dureros conştienţi de complexitatea lui doar atunci
când, în situaţii patologice, începem să avem dificultăţi în a ne păstra echilibrul în mers şi
în poziţia stând.

Nu ne naştem perfect egali în ceea ce priveşte fineţea acest simţ, dar diferenţele nu sunt
mari; în general, toate fiinţele umane sănătoase se descurcă foarte bine, fiind capabile să
meargă şi să stea în picioare, ba chiar să realizeze posturi şi mişcări ce necesită oarece
"echilibristică". Există şi cazuri în care conlucrarea simjţurilor şi integrarea semnalelor de
la sistemele menţionate se face la un nivel superior, excepţional (asta şi cu ajutorul unui
antrenament susţinut), aşa explicându-se performanţele pe care le admirăm la gimnaşti,
dansatori, patinatori, acrobaţi... E un simţ care s-a dezvoltat mult de-a lungul evoluţiei şi
care ne-a ajutat şi pe noi să evoluăm, fiind implicat, printre altele, în trecerea la
bipedalism - mersul în două picioare -, o remarcabilă trăsătură umană, cu un impact
enorm asupra devenirii umanităţii.

Termocepţia, sau simţul temperaturii, este legat de prezenţa, la nivelul pielii, a unor
receptori specializaţi, termoreceptori, capabili să simtă temperatura mediului ambiant, a
materiei cu care vine în atingere pielea, fie că e vorba despre aerul rece de afară, fie
despre contactul cu un obiect fierbinte. Este evident cât de important este acest simţ
pentru supravieţuire: ne fereşte de multe accidente grave care s-ar solda cu arsuri ce ne-ar
pune viaţa în pericol, dar ne ajută şi în cele mai banale decizii ale vieţii de zi cu zi: de
pildă, să ne îmbrăcăm în acord cu temperatura de afară, astfel încât să permitem
mecanismelor fiziologice de termoreglare să opereze în limitele lor normale, pentru a ne
menţine constantă temperatura corpului, ferindu-ne atât de supraîncălzire, cât şi de
hipotermie, ambele periculoase pentru viaţă.

Sensibilitatea la durerea fizică - nocicepţia -, oricât de puţin dezirabilă ar părea, este, în

realitate, un mecanism esenţial de supravieţuie. Fără durerea care să ne anunţe că ni se
întâmplă ceva rău, ne-am angaja în comportamente riscante care ne-ar duce rapid la
deces. Există un mic număr de persoane care se nasc fără această sensibilitate
fundamentală (afecţiunea poartă numele de analgezie congenitală), dar aceste persoane
nu sunt de invidiat. Copiii afectaţi ajung adesea la spital cu fracturi osoase, infecţii care
au trecut neobservate, leziuni ale ochilor sau ale organelor interne produse de
traumatisme care nu le-au provocat nicio durere. Nefiind capabili să simtă durerea, aceşti
copii nu prezintă răspunsurile comportamentale normale la simptomele dureroase, nu
învaţă să se ferească de acţiuni care le-ar putea produce durere, iar ca rezultat, suferă
adesea îmbolnăviri şi traumatisme grave.

Interesant este că organismul uman are un mecanism propriu de combatere a durerii, într-
o anumită măsură, prin producerea şi eliberarea în sânge a unor substanţe cu efect
analgezic, numite endorfine. În actualul stadiu de dezvoltare tehnologică a societăţii
umane, am ajuns, în ceea ce priveşte combaterea durerii, la un nivel foarte avansat:
mecanismul natural poate fi ajutat prin administrarea de medicamente analgezice, care
blochează căile de transmitere a semnalelor de la nociceptori (receptorii specializaţi) spre
sistemul nervos central.

Un simţ mai tulbure definit este cel al timpului, sau cronocepţia. Deşi nu s-a descoperit
încă un tip de recetor specific asociat acestei percepţii (ceea ce face din cronocepţie o
excepţie care deranjează puţin rigoarea imaginii de ansamblu referitoare la simţuri),
neurologii şi fiziologii care au studiat problema au demonstrat, totuşi, că omul este
capabil să perceapă trecerea timpului şi că în acest proces sunt implicate regiuni specifice
ale sistemului nervos central, precum cortexul, ganglionii bazali, cerebelul ş.a. În mod
special, nucleul suprachiasmatic, o minusculă porţiune a creierului, având doar mărimea
unui bob de orez, este implicat în reglarea ritmului circadian, adică a modului în care
variază parametrii fiziologici şi comportamentali ai organismului uman în decursul a 24
de ore - durata aproximativă a zilei, stabilită pe baza ritmurilor cosmice, naturale.

În afară de aceste simţuri, numeroşi cercetători sunt de acord că mai există un număr de
simţuri zise interne - sau interocepţii -, asociate unor stimuli proveniţi din interiorul
corpului (nu din lumea exterioară) şi deserviţi de receptori specifici situaţi în organele
interne.

 astfel, există receptori ai extensiei/distensiei, prezenţi, de exemplu, în intestin (şi

care simt distensia intestinală ce se poate traduce ulterior prin dureri de tipul
colicilor), dar şi în plămâni, unde percep mărirea de volum a plămânilor în cursul
inspiraţiei şi sunt implicaţi în reglarea ritmului respiraţiei.
 chemorecetori situaţi în vasele de sânge simt nivelul concentraţiei de săruri şi
transmit semnale ce guvernează senzaţia de sete, în timp ce alţi chemoreceptori,
situaţi în creier, pot percepe nivelurile de oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă
şi comunică eventualul pericol prin apariţia unei senzaţii de "lipsă de aer".
 receptori situaţi în esofag sunt responsaboili de senzaţiile pe care le încercăm
atunci când înghiţim sau vomităm
 alţi receptori, aflaţi în pereţii vaselor sangvine, pot percepe, de asemenea,
distensia acestor vase şi sunt implicaţi, de exemplu, în apariţia unei dureri de cap
determinate de hipertensiune.
 receptori din vezica urinară şi rect sunt responsabili de senzaţia de "plin", ce
declanşează reflexul de eliminare.

Cercetări viitoare vor aduce, fără nicio îndoială, informaţii surprinzătoare cu privire la
complexitatea alcătuirii noastre senzoriale. Chiar dacă alte animale au simţuri speciale,
care ne uluiesc mai cu seamă pentru că sunt atât de diferite de ale noastre, oamenii îşi au
şi ei simţurile lor formidabile, ba încă sunt în stare ca, în situaţii speciale, să dea dovadă
de o capacitate de adaptare ieşită din comun şi să intre pe "teritoriul" senzorial al altor
specii, dezvotându-şi simţuri pe care nici nu credeau că le au. Oare nu reuşesc mulţi
nevăzători să se orienteze cu ajutorul ecolocaţiei, aşa cum fac, în mod natural, liliecii şi
delfinii? Chiar dacă, din ceea ce ştim până acum, oamenii nu percep câmpul electric şi pe
cel magnetic, ori lumina polarizată, au îndeajuns de multe simţuri remarcabile pentru a
merita admiraţia faţă de acest succes al evoluţiei, care i-a adus în prezent înzestraţi cu
atâtea capacităţi uimitoare.