Sunteți pe pagina 1din 26

Şcoala Engleză

Capitolul 4

Şcoala Engleză
Andrew Linklater

„Şcoala Engleză” este un termen creat în anii ’70 pentru a descrie un


grup de autori preponderent britanic sau de inspiraţie britanică, pentru care
societatea internaţională este principalul obiect de analiză (Jones 1981;
Linklater şi Suganami 2006). Dintre cei mai influenţi membri ai săi amintim pe
Hedley Bull, Martin Wight, John Vincent şi Adam Watson, ale căror principale
publicaţii au apărut în perioada dintre mijlocul anilor ’60 şi sfârşitul anilor ’80
(vezi Bull 1977; Bull şi Watson 1984; Wight 1977, 1991; Vincent 1986; Watson
1982). Robert Jackson, Tim Dunne şi Nicholas Wheeler au fost printre cei mai
influenţi membri ai Şcolii Engleze în ultimii ani (Jackson 2000; Dunne 1998;
Wheeler 2000). Încă de la sfârşitul anilor ’90, Şcoala Engleză s-a bucurat de o
renaştere datorată în mare parte eforturilor lui Barry Buzan, Richard Little şi
altor autori (Buzan 2001, 2003; Little 2000). Şcoala Engleză rămâne una dintre
cele mai importante abordări ale politicii internaţionale, deşi influenţa sa este
probabil mai mare în Marea Britanie decât în alte comunităţi de studiu al
Relaţiilor Internaţionale.
Teza fundamentală a Şcolii Engleze este aceea că statele suverane
formează o societate, deşi una anarhică, în care ele nu trebuie să se supună
voinţei unei mari puteri superioare. Faptul că aceste state au reuşit să creeze o
societate de state suverane egale reprezintă pentru Şcoala Engleză una dintre
cele mai fascinante dimensiuni ale relaţiilor internaţionale. Ei argumentează că
există un nivel surprinzător de ridicat de ordine şi un nivel surprinzător de
scăzut de violenţă între state, dacă ne gândim că ele se află într-o condiţie de
anarhie (în sensul absenţei unei autorităţi politice superioare). Ei îşi invită
cititorii să reflecteze la probabilul nivel de violenţă, frică, insecuritate şi
neîncredere, chiar şi în cele mai paşnice societăţi, dacă autoritatea suverană s-ar
prăbuşi. Cel mai probabil rezultat ar fi o situaţie de haos, dar totuşi nu aceasta
este caracteristica centrală a politicii mondiale.

101
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Asta nu înseamnă că sugerăm că Şcoala Engleză ignoră fenomenul


violenţei în relaţiile dintre state. Membrii săi privesc violenţa ca pe o trăsătură
endemică a „societăţii anarhice” (titlul celei mai faimoase lucrări a lui Hedley
Bull, 1977) dar ei subliniază de asemenea faptul că aceasta este controlată în
mare măsură de dreptul internaţional şi de moralitatea internaţională. Chiar şi
aşa, confuzia cu privire la scopul central al Şcolii poate rezulta din faptul că
membrii săi par uneori deosebit de realişti. Acest lucru este foarte vizibil în
eseul lui Wight, „De ce nu există o teorie internaţională?” (1966), în care el
susţine că politica internă reprezintă sfera bunăstării, în timp ce politica
internaţională este domeniul securităţii şi supravieţuirii (Wight 1966: 33).
Realismul este evident şi în argumentul său că relaţiile internaţionale sunt
„incompatibile cu o teorie orientată către progres”. Într-o afirmaţie care pare să
îl plaseze în tabăra realiştilor, Wight (1996: 26) susţinea că Sir Thomas More ar
recunoaşte trăsăturile elementare ale politicii internaţionale din anii ’60, căci
nimic fundamental nu se schimbase pe parcursul ultimelor câteva secole. Unii
au spus că Şcoala Engleză este de fapt doar o variantă britanică a realismului,
care exagerează importanţa aparenţelor societăţii şi acordă prea mică atenţie
rolului ei în menţinerea privilegiilor puterilor conducătoare şi ale altor interese
dominante (pentru critica acestei interpretări, vezi Wheeler şi Dunne 1996).
Membrii Şcolii Engleze sunt atraşi de elemente de realism şi idealism,
însă ei gravitează către o cale de mijloc între aceste extreme, niciodată în
întregime reconciliaţi cu oricare din cele două puncte de vedere. Acesta este
exact felul în care Wight (1991) descrie „raţionalismul” sau „tradiţia groţiană”,
din care descinde Şcoala Engleză, într-o faimoasă serie de conferinţe ţinute la
London School of Economics în anii ’50. El argumentează în acele conferinţe că
„raţionalismul” a fost „via media” dintre realism şi ceea ce el a numit
revoluţionarism – un grup de perspective ce cred în posibilitatea înlocuirii
ordinii internaţionale cu una bazată pe pace şi dreptate (vezi şi Wight 1966: 91).
În acest context, el se referă la comentariul lui Grotius din capodopera sa De
Jure Belli ac Pacis, publicată în 1625, potrivit căruia aceia care cred că totul
duce la război greşesc la fel de mult ca şi cei ce consideră că folosirea forţei nu
poate fi niciodată justificată. Grotius a conceput o societate internaţională în
care violenţa dintre statele catolice şi cele protestante ar fi înlocuită cu o situaţie
de coexistenţă relativ paşnică. În conferinţele sale, Wight deplânge faptul că
dezbaterile dintre realism şi utopism în perioada interbelică au condus la
neglijarea acelei „via media”, orientată către societatea internaţională.
Pe scurt, membrii Şcolii Engleze susţin că sistemul politic internaţional
este mai civilizat şi mai ordonat decât sugerează realiştii şi neorealiştii. Totuşi,
faptul că în viziunea lor violenţa nu poate fi eradicată, îi ridică deasupra
utopiştilor care cred în posibilitatea păcii perpetue. Membrii Şcolii Engleze nu
se aşteaptă ca sistemul politic internaţional să atingă niveluri de strânsă

102
Şcoala Engleză

cooperare şi un grad relativ înalt de securitate, ca acela din societăţile naţionale


stabile ale lumii. Ei spun că politica internaţională înseamnă mai mult decât
susţin realiştii, dar mult mai puţin decât ar dori cosmopolitiştii. De aceea, putem
spune că membrii Şcolii Engleze cred că a existat totuşi un anumit grad de
progres în politica internaţională.
Natura conceptului de „via media” poate fi explorată mai adânc prin
observarea contrastelor cu realismul şi „revoluţionarismul” (termen folosit de
Wight ca să descrie diverse perspective, incluzând cosmopolitismul care năzuia
să înlocuiască ordinea internaţională cu o comunitate universală a oamenilor) şi
din perspectiva clarificării tezei că membrii Şcolii Engleze oferă o descriere
limitat progresistă a politicii mondiale. După cum s-a discutat în Capitolul 2,
realismul pune accentul pe competiţia nesfârşită pentru putere şi securitate în
lumea statelor. Suveranitatea, anarhia şi dilema securităţii reprezintă termeni
cruciali în dicţionarul lui; în principal, ideea progresului global îi lipseşte din
vocabular. Principiile morale şi progresul social apar ca relevante pentru politica
internă, în care domină încrederea deoarece securitatea este asigurată de către
stat, dar proiectele cosmopolite au o importanţă mică pentru relaţiile interna-
ţionale, unde statele trebuie să-şi asigure propria securitate şi să se încreadă în
puţini dintre vecinii lor. În acest ultim domeniu, principiile morale servesc
pentru legitimarea intereselor naţionale şi pentru stigmatizarea principalilor
competitori: ele nu reprezintă baza unei noi forme de organizare politică mon-
dială care va înlocui statul naţiune.
Existenţa unei prăpăstii mai mult sau mai puţin de netrecut între politica
internă şi cea internaţională este tema centrală în gândirea realistă şi în special
neorealistă. Prin contrast, gânditorii cosmopoliţi iau în considerare o ordine
mondială – dar nu neapărat o guvernare mondială – în care principiile moralei
universale sunt luate în serios şi distanţa între politica internă şi cea
internaţională este redusă sau eliminată. Reforma politică mondială nu este
numai posibilă, ci are o importanţă vitală pentru a pune capăt luptei pentru
putere şi securitate. Tensiunea dintre aceste două abordări a fost crucială pentru
istoria gândirii internaţionale şi a fost clar evidenţiată în dezbaterile de la
sfârşitul secolului XX dintre realişti şi idealişti.
Caracteristicile acestor dezbateri nu ne interesează în mod special. Este
de ajuns de notat că dezbaterea a fost într-o mare măsură în jurul întrebării dacă
dezvoltarea unui puternic simţ al obligaţiei morale a fiinţei umane de
pretutindeni putea fi cheia construcţiei unor relaţii internaţionale paşnice. Libe-
ralii internaţionalişti considerau că realismul a fost nejustificat de pesimist cu
privire la fezabilitatea unei schimbări radicale şi a dat dovadă de lipsă de
imaginaţie politică. Realiştii considerau că liberalii internaţionalişti erau
optimişti naivi cu privire la şansele unei noi ordini mondiale bazate pe domnia
legii, diplomaţie deschisă şi securitate colectivă, şi considerau că ideile lor erau

103
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

periculoase pentru că ele distrăgeau atenţia de la principala sarcină a politicii


externe, aceea de a asigura securitatea şi supravieţuirea statului. Violenţa anilor
interbelici şi tensiunile particulare ale erei bipolare au asigurat victoria
realismului.
Bull argumenta că realiştii se concentrează asupra luptei pentru putere şi
securitate în sistemul internaţional, pe când oponenţii lor liberali sau utopişti se
concentrează asupra posibilităţii unei comunităţi mondiale. Şcoala Engleză
recunoaşte că fiecare abordare conţine intuiţii despre condiţia politicii
internaţionale. Ipoteza realiştilor că statele, spre deosebire de indivizii din
societatea civilă, sunt obligate să-şi asigure propria securitate în condiţii de
anarhie, este importantă, ca şi evidenţierea faptului că adversarii caută să se
înşele prin manevre dibace, să se controleze şi să se domine unii pe alţii.
Oricum, această perspectivă surprinde numai o parte a substanţei politicii
mondiale. Sistemul internaţional nu este o stare de război, în ciuda faptului că
fiecare stat deţine monopolul controlului instrumentelor represive în interiorul
propriului teritoriu. Datorită unui interes comun în a pune ordine în restricţiile
de utilizare a forţei, statele au dezvoltat arta înţelegerii şi compromisului, care
face posibilă societatea internaţională.
Watson (1987) argumenta ulterior că „o pledoarie puternică poate fi
articulată pe baza sistemelor din trecut precum şi a celor din prezent, şi anume
aceea că regulile şi instituţiile sistemului se îndreaptă în mod normal şi poate
inexorabil către un punct în care membrii devin conştienţi de valorile comune şi
sistemul devine o societate internaţională”. Această afirmaţie pare să dea
gânditorilor utopişti speranţa că progresul viitor este realizabil, dar aceasta nu
este o poziţie pe care Şcoala Engleză o aprobă, în general. Ei argumentează că
viziunea utopică a unei comunităţi universale umane se bazează pe faptul că
preocuparea pentru drepturile omului, pace şi justiţie a influenţat multă vreme
dezvoltarea politicii mondiale. La fel ca realiştii, membrii Şcolii Engleze pleacă
de la condiţia de anarhie, dar sunt mai înclinaţi să ia în serios argumentele
privind reformele globale, în loc să le trateze drept soluţii periferice în politica
mondială sau drept căi prin care fiecare stat concurează pentru influenţă şi
putere. Ei subliniază că vizionarii greşesc crezând că actuala ordine
internaţională este pur şi simplu un punct de trecere către o comunitate
universală. Şi asta nu din cauză că statele sunt obsedate de lupta pentru putere,
ci pentru că ele pot avea concepţii diferite despre drepturile omului sau
dreptatea globală, precum şi viziuni divergente despre modul în care astfel de
idei pot fi implementate. Dezbaterea contemporană în jurul întrebării dacă e
timpul să se introducă un principiu al intervenţiei umanitare pentru cazurile
când statul este vinovat de o violare flagrantă a drepturilor omului reprezintă
exemplul clasic al unui gen de dezacord moral pe care Şcoala Engleză îl
priveşte ca inerent unei comunităţi de state (Jackson 2000; Wheeler 2000).

104
Şcoala Engleză

Într-adevăr, membrii Şcolii Engleze insistă asupra faptului că eforturile de a


întări politica internaţională pot produce dezacorduri morale majore care să
tulbure relaţiile dintre state şi să prejudicieze ordinea internaţională. Cei mai
mulţi au fost sceptici cu privire la propunerile pentru o reformă la scară globală
şi mulţi au dubii că aceste propuneri vor fi vreodată interesante pentru
majoritatea statelor-naţiune sau pentru cei mai puternici membri ai comunităţii
globale.
Punctul esenţial este de fapt că nici realismul şi nici revoluţionarismul
nu recunosc performanţa la care au ajuns statele în crearea unei societăţi inter-
naţionale. Şcoala Engleză insistă, totuşi, că supravieţuirea ordinii internaţionale
nu poate fi niciodată garantată, deoarece poate fi subminată de puteri
revoluţionare sau agresive. Nu există nicio garanţie că vreo societate interna-
ţională va supravieţui pe termen nedefinit sau va reuşi să ţină sub control
interesele egoiste ale statelor, însă atâta timp cât societatea internaţională există,
este important să ne întrebăm cum poate fi ea îmbunătăţită. Remarcând că
cerinţele de moralitate şi justiţie au format întotdeauna o parte importantă a
istoriei relaţiilor internaţionale, Wight (1977:192) argumentează că „dintot-
deauna, sarcina politică fundamentală a fost aceea de a asigura ordinea, sau
securitatea, din care legea, dreptatea şi prosperitatea se pot dezvolta ulterior”. Se
înţelege că membrii Şcolii Engleze erau înclinaţi să sublinieze importanţa
menţinerii ordinii, mai degrabă decât pe cea a dreptăţii şi prosperităţii, pe durata
Războiului Rece, dar începând cu mijlocul anilor ’80, mulţi au luat o atitudine
mai explicit normativă în problema sărăciei şi a drepturilor omului. În lumea
mai optimistă a anilor ’90, membrii abordării teoretice a „societăţii interna-
ţionale critice” deveneau interesaţi mai ales de posibilitatea ca statele să poată fi
„buni cetăţeni internaţionali”, pomovând o ordine mondială mai cosmopolită
(Dunne 1998; Wheeler şi Dunne 1998).
Membrii Şcolii Engleze au argumentat îndelung că marile puteri pot fi
„marii responsabili” care să nu-şi plaseze propriile interese înaintea sarcinii de
a întări ordinea internaţională. Totuşi, de obicei chiar marile puteri sunt cele
care reprezintă ameninţarea cea mai mare pentru supravieţuirea societăţii
internaţionale (Wight 1991; 130). În era hegemoniei americane, membrii Şcolii
Engleze au revenit la una din principalele lor preocupări – dacă societatea
internaţională poate supravieţui în absenţa unui echilibru de puteri. Dunne
(2003) subliniază această problemă în descrierea pe care o face etapei actuale a
hegemoniei americane, în care se pune accentul pe războiul preventiv împotriva
regimurilor despre care se crede că se pregătesc să pună la dispoziţia organi-
zaţiilor teroriste arme de distrugere în masă. Ameninţarea la adresa societăţii
internaţionale este accentuată în această apreciere. Alţi membri ai Şcolii
Engleze continuă să examineze căile prin care societatea internaţională poate fi
îmbunătăţită. Această preocupare este în special evidenţiată în scrierile lui

105
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Wheeler privind nevoia de a introduce un principiu limitat al intervenţiei


umanitare şi în argumentul lui Keal pentru schimbări care să îmbunătăţească
poziţia popoarelor indigene (Wheeler 2000; Keal 2003). Într-adevăr, este de
aşteptat ca aceia care susţin o perspectivă aflată între cei doi poli ai realismului
şi utopismului să exploreze posibilităţile îmbunătăţirii societăţii internaţionale şi
ale eliminării constrângerilor care o împiedică. Niciun membru al Şcolii
Engleze nu este naiv cu privire la posibilităţile de schimbare radicală; dar în
ultimii ani au apărut dezacorduri din ce în ce mai mari între „radicali” şi
„conservatori”, inclusiv asupra problemei dacă societatea statelor trebuie sau nu
să introducă principiul intervenţiei umanitare.
Vom reveni la această temă pe parcursul acestui capitol, care este
organizat în patru subcapitole principale. Primul se concentrează asupra ideii de
ordine şi societate în textele cele mai importante ale Şcolii Engleze. Cel de-al
doilea tratează analizele Şcolii Engleze asupra importanţei relative a ordinii şi
justiţiei în societatea tradiţională a statelor europene. Acesta este urmat de o
evaluare a „revoltei împotriva Occidentului” şi a apariţiei unei societăţi
universale a statelor, în care se fac frecvent auzite diferite cereri de dreptate.
Cea de-a patra secţiune revine la întrebarea dacă Şcoala Engleză rămâne fidelă
ideii că numai progresul limitat este posibil în relaţiile internaţionale, şi dacă
pretenţia ei de a fi „via media” între realism şi revoluţionarism este convingă-
toare în lumina dezbaterilor curente şi a evoluţiilor din domeniu.

De la putere la ordine: societatea internaţională

Am văzut că Şcoala Engleză este în principal preocupată de explicarea


gradului surprinzător de înalt de ordine care există între comunităţile politice
independente în starea de anarhie. Unii, ca Wight (1977: 43), erau fascinaţi de
numărul mic de societăţi internaţionale care au existat în istoria umană şi de
perioadele lor scurte de viaţă, toate exemplele anterioare fiind distruse de
imperii după câteva secole. Wight (1977: 35-9) notează şi tendinţa spre schisme
interne sub forma revoluţiilor internaţionale, care produc forţe politice şi
ideologii transnaţionale, mai degrabă decât să scindeze statele în conflict. El a
pus întrebarea interesantă dacă nu cumva comerţul este cel care a pus pentru
prima dată diferite societăţi în contact şi a furnizat contextul în care o societate
de state se putea dezvolta ulterior (1977: 33). În remarcile sale cu privire la trei
societăţi internaţionale care au cunoscut un mare avânt (Vechea Chină, greco-
romanii şi societatea modernă de state) Wight (1977: 33-5) menţionează că
fiecare dintre acestea a apărut într-o regiune cu un înalt nivel de unitate culturală
şi lingvistică. Aceste comunităţi politice independente au simţit că aparţineau
civilizaţiei mondiale şi erau superioare vecinilor lor. Conştientizarea „diferen-

106
Şcoala Engleză

ţierii lor culturale” de aşa-zisele popoare semicivilizate şi barbare facilita


comunicarea între acestea şi atingerea unui acord asupra drepturilor şi obli-
gaţiilor care le legau ca membre ale unei societăţi exclusive de state.
Scriind despre evoluţia societăţii moderne de state, protejatul lui Wight,
Hedley Bull (1977: 82) observa că „sub forma doctrinei legii naturale, ideile de
dreptate umană au precedat din punct de vedere istoric dezvoltarea ideilor de
dreptate internaţională sau interstatală şi au furnizat probabil principalele fun-
damente intelectuale pe care aceste idei s-au sprijinit la început”. Acesta pare să
fie un ecou la poziţia lui Wight conform căreia o percepţie a unităţii culturale
este necesară înaintea dezvoltării unei societăţi internaţionale, dar, până la urmă,
poziţia lui Bull este diferită. El crede că societăţile internaţionale pot exista în
absenţa unui fond comun lingvistic, cultural sau religios. Pentru a clarifica acest
aspect, Bull introduce o distincţie între sistemul internaţional şi societatea
internaţională, care nu există în opera lui Wight. Un sistem de state (sau un
sistem internaţional), argumentează el, „se formează atunci când două sau mai
multe state au suficiente contacte între ele, şi au un impact suficient unul asupra
deciziilor celorlalte pentru a le determina să se comporte – în mai mică sau mai
mare măsură – ca parte a unui întreg” (1977: 9-10). O „societate de state”, pe de
altă parte, apare „când un grup de state, conştiente de anumite interese şi valori
comune, formează o societate în sensul că ele consimt să fie legate printr-un set
comun de reguli în relaţiile dintre ele, şi contribuie la funcţionarea instituţiilor
comune” (1977: 13). Aceasta este o distincţie importantă care subliniază nevoia
de a oferi o descriere mai precisă a modului în care au evoluat societăţile
internaţionale.
Aşa cum am observat, Bull susţinea că ordinea poate exista şi între state
care nu se simt ca parte a unei civilizaţii comune. John Vincent (1984b: 213)
împărtăşeşte acest punct de vedere, argumentând că societatea internaţională
este „funcţională” sau utilitaristă, mai degrabă decât „culturală” sau morală.
Nevoia pragmatică de a coexista este suficientă pentru a produce ceea ce Bull
(1977: 316) numeşte o „cultură diplomatică” – adică un sistem de convenţii şi
instituţii care menţine ordinea între state cu culturi, ideologii şi aspiraţii complet
diferite. Cultura diplomatică, adaugă el, „va fi mai puternică dacă se ancorează
într-o „cultură politică internaţională” – adică dacă statele au un mod de viaţă
asemănător. Ilustrând acest aspect, Bull şi Watson argumentează că societatea
modernă de state, care este prima cu adevărat globală, nu se sprijină pe o cultură
politică internaţională în sensul în care o făcea societatea statelor europene în
secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, regulile de bază ale societăţii interna-
ţionale care s-a născut în Europa au fost acceptate de larga majoritate a fostelor
colonii, acum membri suverani şi egali ai primei societăţi globale a statelor.
Nicio cultură politică internaţională nu susţine şi nu sprijină cultura diplomatică,
şi totuşi Bull (1977: 316-17) credea că acest lucru se poate schimba dacă

107
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

diferite elite din toata lumea vor ajunge să participe la „cultura cosmopolită” a
modernităţii.
Societatea anarhică (1977) a lui Bull furnizează cea mai detaliată
analiză a fundamentelor ordinii internaţionale. El susţine că toate societăţile,
interne şi internaţionale, au stabilit acorduri pentru protejarea celor trei scopuri
principale: „îngrădirea violenţei, sprijinirea dreptului de proprietate şi
asigurarea respectării înţelegerilor” (Bull 1977: 53-5). Faptul că aceste ţinte
principale le sunt comune societăţilor interne şi internaţionale explică respin-
gerea de către Bull a „analogiei interne”, adică a ideii că ordinea va fi instaurată
numai dacă statele renunţă la puterile lor suverane în favoarea unor instituţii
centralizate asemănătoare cu cele care menţin ordinea în interiorul statului-
naţiune (Suganami: 1989). După cum am arătat, autorii Şcolii Engleze s-au
îndepărtat de realism pentru că ei credeau că statele se pot bucura de beneficiile
unei societăţi fără să renunţe la puterea lor suverană în favoarea unei autorităţi
superioare. Abordarea lui Bull susţine că statele sunt de obicei înclinate să
limiteze utilizarea forţei, asigurând respectul pentru proprietate şi păstrarea
încrederii nu numai în relaţiile dintre cetăţeni, dar şi în interacţiunea lor unele cu
altele, în calitate de comunităţi politice independente. Acest teren comun, mai
degrabă decât o cultură comună sau un mod de viaţă comun este adevăratul
fundament al oricărei societăţi internaţionale.
Societăţile interne şi societatea internaţională sunt în egală măsură
interesate de satisfacerea obiectivelor lor primare, dar cea de-a doua este
diferită, pentru că ea este o „societate anarhică”. Cetăţenii statului modern sunt
conduşi de „regulile primare” ale societăţii, care stabilesc moduri de comporta-
ment, şi de „regulile secundare” care determină modul în care regulile primare
trebuie create, interpretate şi puse în aplicare (Bull 1977: 133). În statul modern,
instituţiile centrale au dreptul de a stabili regulile primare şi secundare, în timp
ce în societatea internaţională, statele sunt cele care creează regulile principale,
precum şi pe cele secundare care reglementează apariţia, interpretarea şi
întărirea primelor. Un aspect înrudit este acela că societatea internaţională are
un set de scopuri primare care îi sunt specifice (1977: 16-20). Ideea că entităţile
trebuie să fie suverane pentru a fi membre ale societăţii internaţionale este una
din trăsăturile sale caracteristice, alături de convingerea că societatea de state
este singura formă legitimă de organizare politică globală şi crezul că statele au
datoria de a respecta suveranitatea celorlalţi. Aceste obiective pot intra în
conflict unele cu altele, după cum observă Bull în scrierile sale despre ordine şi
dreptate, care vor fi tratate în continuare în acest capitol.
Societăţile de state există deoarece majoritatea comunităţilor politice
urmăresc să impună constrângeri privind utilizarea forţei şi să aducă civilitate în
relaţiile lor externe. O problemă interesantă este dacă unele societăţi naţionale
sunt mai înclinate decât altele să valorizeze societatea internaţională şi să aibă

108
Şcoala Engleză

grijă de instituţiile acesteia, care includ diplomaţia, dreptul internaţional şi


practica echilibrării puterii militare a statelor care aspiră să impună legea altora.
Autorii Şcolii Engleze argumentează că societatea internaţională poate fi
multidenominaţională şi poate include state cu diferite culturi şi filosofii de
guvernare. O sarcină centrală a diplomaţiei, în viziunea lor, este să găsească un
teren comun între state care sunt radical diferite şi au adesea suspiciuni
reciproce. După cum susţinea Wight (1991: 41-2) împotriva liberalilor de
inspiraţie kantiană, ei nu se lasă convinşi de aceia care cred că membrii
societăţii de state trebuie să aibă ideologii politice identice. Totuşi, autori
precum Wight au argumentat şi că societăţile cu un ataşament puternic faţă de
constituţionalism şi cu o istorie a rezistenţei la absolutismul politic au jucat un
rol vital în formarea societăţii europene de state şi în dezvoltarea dreptului
internaţional (Linklater 1993). Merită să ne oprim puţin asupra acestei teme, în
lumina discuţiilor neorealiste şi liberale despre relaţia dintre sistemul de state şi
părţile sale componente.
Argumentul neorealist al lui Kenneth Waltz (1979) susţine că sistemul
internaţional constrânge toate statele să ia parte la lupta pentru putere şi
securitate, independent de tipul de regim şi de credinţa ideologică. În opoziţie
cu neorealismul, Michael Doyle (1986) a argumentat că statele liberale au o
puternică predispoziţie către menţinerea păcii între ele, dar nu în aceeaşi măsură
cu statele nonliberale. Problema crucială este în ce măsură „interiorul” afectează
„exteriorul”, cu alte cuvinte, în ce măsură preferinţele naţionale interne sunt
depăşite de nevoia de a beneficia de putere şi securitate în condiţii de anarhie.
Pentru membrii Şcolii Engleze este esenţial să înţeleagă modul în care
„interiorul” influenţează „exteriorul” şi invers. Lucrarea lui Wight (1977) despre
legitimitatea internaţională ilustrează acest aspect. O parte a acestui eseu
tratează translaţia de la principiul de guvernare dinastic către convingerea că
statul trebuie să reprezinte naţiunea ca întreg, precum şi transformarea paralelă a
regulilor privitoare la calitatea de membru al societăţii internaţionale. În acest
context, Wight (1977: 153) nota că „aceste principii ale legitimităţii se află în
regiunea de graniţă dintre politica internă şi cea internaţională. Ele sunt
principiile care prevalează (sau cel puţin aşa sunt proclamate) atât în interiorul
majorităţii statelor ce formează societatea internaţională, cât şi în relaţiile dintre
ele”. Aceeaşi afirmaţie poate fi făcută despre pretenţia contemporană că
membrii legitimi ai societăţii internaţionale trebuie să respecte drepturile omului
şi să fie dedicaţi democraţiei. Acesta este unul dintre aspectele în care Şcoala
Engleză diferă de neorealism. Din punctul de vedere al celui din urmă, relaţiile
dintre state se aseamănă mai degrabă cu relaţiile dintre firme într-o piaţă – toţi
actorii sunt implicaţi într-o lume a forţelor cvasifizice. Şcoala Engleză respinge
această abordare sistemică a politicii internaţionale ce ignoră modul în care
principiile interne şi internaţionale ale bunei conduite şi comportamentului

109
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

rezonabil interacţionează şi modelează societatea de state. Această focalizare


asupra factorilor „normativi” şi „instituţionali”, care conferă societăţii interna-
ţionale propria logică, delimitează în mod fundamental Şcoala Engleză de
neorealism (Bull şi Watson 1984: 9). Această preocupare face din Şcoala
Engleză un aliat natural al constructivismului, care va fi discutat în capitolul 8.

Ordine şi dreptate în relaţiile internaţionale

Şcoala Engleză este interesată de procesele care transformă sistemele de


state în societăţi de state, de normele şi instituţiile care previn colapsul civilităţii
şi reapariţia puterilor de necontrolat. Ea este preocupată şi de întrebarea dacă
societăţile de state pot crea mijloace de promovare a dreptăţii pentru indivizi.
Bull, în particular, face diferenţa între societăţile internaţionale şi sistemele
internaţionale, identificând de asemenea diferite tipuri de societăţi internaţionale
cu scopul de a face lumină în relaţia dintre ordine şi dreptate în afacerile
globale.
Într-un eseu timpuriu (1966a), Bull făcea distincţia dintre concepţiile
„solidaristă” sau „groţiană” şi „pluralistă” ale societăţii internaţionale. El
susţinea că „asumpţia centrală groţiană este aceea a solidarităţii sau a solida-
rităţii potenţiale a statelor care formează o societate internaţională, cu privire la
consolidarea normei de drept” (Bull 1966a: 52). Solidarismul este vizibil în
convingerea groţiană că există o distincţie clară între războaiele drepte şi cele
nedrepte şi în asumpţia „din care derivă dreptul intervenţiei umanitare ... aceea
că fiinţele umane individuale sunt subiecţi de drept internaţional şi membri de
drept ai societăţii internaţionale” (1966a: 64). Pluralismul, aşa cum era prezentat
de Vattel, jurist internaţional din secolul al XVIII-lea, respinge această abordare,
argumentând că „statele nu manifestă solidaritate de acest gen, ci sunt capabile
să respecte acorduri numai asupra unor scopuri minime” (1966a: 52). Un
argument conex este acela că statele, şi nu indivizii, sunt membrii de bază ai
societăţii internaţionale (1966a: 68). Făcând această distincţie, Bull se întrebă
dacă există vreo dovadă că societatea internaţională pluralistă de după cel de-al
Doilea Război Mondial a devenit mai solidaristă. Răspunsul său din Societatea
anarhică a fost că aşteptarea unei mai mari solidarităţi era foarte „prematură”
(Bull 1977: 73).
Ca să se înţeleagă motivele acestei concluzii este necesar să ne aplecăm
asupra discuţiei făcute de Bull despre conflictul dintre scopurile primare ale
societăţii internaţionale (1977: 16-18, Capitolul 4). Bull argumenta că ţelul
conservării suveranităţii fiecăruia dintre state era adesea în conflict cu ţelul
conservării echilibrului de puteri şi menţinerii păcii. Independenţa Poloniei a
fost sacrificată de trei ori în secolul al XVIII-lea de dragul echilibrului interna-

110
Şcoala Engleză

ţional. Liga Naţiunilor a ales să nu apere Abisinia de agresiunea italiană


deoarece Marea Britanie şi Franţa aveau nevoie de Italia pentru a contrabalansa
puterea Germaniei naziste. În astfel de cazuri, ordinea a avut prioritate în faţa
dreptăţii, care cerea ca fiecare stat suveran să fie tratat în mod egal. Societatea
internaţională contemporană conţine alte exemple de tensiune dintre ordine şi
dreptate. Ordinea impune eforturi de a preveni accesul altor state la clubul
nuclear, în timp ce dreptatea sugerează că toate statele au un drept egal de a-şi
procura arme de distrugere în masă (1977: 227-8).
Un aspect legat de acesta este că statele au idei diferite şi adesea con-
flictuale cu privire la dreptate, şi că există pericolul ca ele să submineze
societatea internaţională dacă încearcă să-şi impună punctul de vedere în faţa
celorlalte. Eforturile de aplicare a principiilor de drept în relaţiile internaţionale
au fost deseori foarte selective, cum a fost în cazul tribunalelor crimelor de
război la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (1977: 89). Ceea ce unii
credeau că este un răspuns raţional al lumii civilizate, pentru alţii era „dreptatea
învingătorului”. Acelaşi argument este valabil pentru Miloşevici şi Saddam
Hussein, în vremurile mai recente. Răspunsurile diferite la acţiunile NATO
împotriva Serbiei în 1999 ilustrează şi ele această situaţie. Ceea ce lideri ca
Blair priveau ca esenţial pentru ca lumea să fie eliberată de regimuri criminale
nu este pentru alţii nimic mai mult decât promovarea normelor şi intereselor
occidentale care duce la un nou imperialism. Semnificativ, Bull a susţinut că era
nevoie ca statele occidentale să recunoască faptul că unele concepţii liberale
occidentale asupra drepturilor omului nu prezintă atracţie pentru multe grupuri
non-occidentale. Argumentul său era că susţinătorii drepturilor universale ale
omului trebuiau să fie conştienţi că tensiunile asupra semnificaţiei acestor
drepturi erau de neevitat într-o societate multiculturală de state; ei trebuiau să
facă efortul de a înţelege aceste diferenţe morale şi culturale profunde, mai
curând decât să conchidă că alte popoare ar fi fost mai puţin raţionale şi cu mai
multe prejudecăţi (1977: 126; vezi şi Bull 1979a).
Statele pot să nu se înţeleagă asupra semnificaţiei dreptăţii dar,
argumentează Bull, ele pot discuta în legătură cu modul de a menţine ordinea
între ele. Majoritatea sunt de acord că fiecare stat trebuie să respecte suvera-
nitatea celorlalte şi să respecte principiul non-intervenţiei. Fiecare societate
poate să-şi promoveze apoi propria noţiune de bunăstare în interiorul propriului
teritoriu, recunoscut în mod egal de către toţi ceilalţi. Dar cu toate că Bull a
atras atenţia asupra tensiunilor dintre ordine şi dreptate, el a argumentat şi că
ordinea internaţională are o valoare morală, deoarece „ea este necesară pentru
atingerea scopului de a instaura ordinea în societatea umană ca întreg”.
„Valoarea supremă”, argumenta el, „este ordinea instaurată în întreaga uma-
nitate, nu doar în societatea de state” (1977: 22), iar „o societate sau comunitate
mondială” este un ţel pe care toate „persoanele inteligente şi sensibile” ar trebui

111
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

să îl ia în serios (1977: 289). Acest cosmopolitism vizibil vine în contradicţie cu


convingerea sa că nu prea există dovezi că diferitele societăţi ar fi pe cale să se
pună de acord asupra modalităţii de a construi o comunitate mondială. Dar,
implicit, Bull pare să creadă că statele trebuie să încerce să îmbunătăţească
societatea internaţională oridecâte ori circumstanţele o permit (vezi Buzan 2004
pentru o discuţie recentă despre relaţiile dintre societatea internaţională şi
societatea mondială la Şcoala Engleză).
Merită acum să revenim la ideea lui Wight că „raţionalismul” este „via
media” între realism şi revoluţionarism. Citită în paralel cu scrierile lui Bull
despre ordine şi dreptate, putem considera că Şcoala Engleză crede că existenţa
unei societăţi de state este dovada faptului că s-a făcut un progres în ceea ce
priveşte acordul asupra unor principii de bază ale coexistenţei şi a unor forme
rudimentare de cooperare. Tensiunea dintre ordine şi dreptate este însă un semn
că progresul nu a mers foarte departe. Revoluţionariştii sau kantienii sunt
acuzaţi că nu au recunoscut dificultatea pe care o au statele de a înainta
împreună în aceeaşi direcţie normativă. Aşadar, Şcoala Engleză trebuie să fie
preocupată în continuare de modul în care puterea brută sau absenţa diplomaţiei
prudente poate anula progresul limitat care s-a făcut; şi că mai trebuie să fie
interesată dacă există semne că statele fac progrese în crearea unei societăţi
internaţionale mai drepte.
Dezvoltarea gândirii Şcolii Engleze referitoare la drepturile omului este
fascinantă în această privinţă. Bull (1977: 83) argumenta că în istoria recentă a
societăţii internaţionale, pluralismul a triumfat asupra solidarismului. În secolele
anterioare, credinţa soli-daristă în primatul drepturilor omului a supravieţuit,
deşi „subteran”. Poate părea chiar că statele au intrat într-o „conspiraţie a
tăcerii… cu privire la drepturile şi datoriile cetăţenilor lor” (1977: 83). În plus,
multe state – inclusiv fostele colonii europene după cel de-al Doilea Război
Mondial – s-au temut că drepturile omului ar putea fi folosite ca un pretext
pentru intervenţia în afacerile lor interne. Bull era îngrijorat că aroganţa şi
condescendenţa occidentală referitoare la drepturile omului ar fi putut să
afecteze structura delicată a societăţii internaţionale. El observa de asemenea că
tăcerea relativă asupra importanţei drepturilor omului a produs o contrareacţie
puternică, şi că statele din secolul XX s-au aflat sub o presiune din ce în ce
mai mare de a asigura protecţia acestora (Bull 1984a).
Acesta este punctul de plecare al cărţii lui John Vincent, Drepturile
omului şi relaţiile internaţionale (1986), care argumenta că dreptul individului
de a nu suferi de foame este un drept uman asupra căruia toate statele pot cădea
de acord, în ciuda diferenţelor ideologice. Vincent argumenta că acţiunea
globală de a pune capăt înfometării este esenţială, deoarece absenţa mijloacelor
elementare de subzistenţă şochează conştiinţa umanităţii. Consensul în această
problemă ar fi un semnificativ pas înainte în relaţiile dintre lumea occidentală,

112
Şcoala Engleză

care a fost în mod tradiţional mai preocupată de ordine decât de dreptate, şi


lumea non-occidentală, care a subliniat întotdeauna nevoia de mai multă
dreptate. În unul din ultimele sale eseuri, Vincent a revenit la tema primei sale
cărţi, care apără principiul non-intervenţiei. El observa că statele sunt din ce în
ce mai mult supuse opiniei internaţionale şi presiunii de a respecta corpusul
internaţional al drepturilor omului (Vincent şi Wilson 1994). Anumite violări ale
drepturilor omului pot fi atât de şocante, încât statele vor renunţa la convenţia
de a nu interveni în afacerile interne ale altor state. Dacă şi cum ar trebui să o
facă sunt întrebări care au devenit centrale pentru relaţiile internaţionale după
distrugerea Iugoslaviei şi genocidul din Rwanda (Dunne si Wheeler 1999).
Acţiunea internaţională de a judeca persoanele suspecte de crime de război şi de
violări grave ale drepturilor omului a progresat, dar, aşa cum a demonstrat-o
dezbaterea asupra intervenţiei militare a NATO împotriva Serbiei, nu există un
consens global despre când poate fi încălcată suveranitatea de dragul drepturilor
omului.
De fapt, în ultimii ani au apărut în Şcoala Engleză două tendinţe foarte
diferite. Dunne şi Wheeler (1999) argumentau la sfârşitul anilor ’90 că sfârşitul
bipolarităţii face posibil ca statele să se poată înţelege asupra a noi principii ale
intervenţiei umanitare în societatea de state. Ei adăugau că un „bun cetăţean
internaţional” trebuie să fie pregătit să intervină în societăţile unde există
„urgenţe umanitare supreme” chiar dacă acţiunea aceasta ar fi o încălcare a
dreptului internaţional. Acest argument a fost respins de Jackson (2000: 291 şi
urm.) care, citând exemplul îndelungatei afinităţi dintre Rusia şi Serbia, atrăgea
atenţia asupra pericolului ca intervenţia umanitară să perturbe ordinea dintre
marile puteri. Jackson (2000) argumenta că cele mai mari violări ale drepturilor
omului au loc pe timp de război, şi deci menţinerea constrângerilor asupra
violenţei dintre state trebuie să aibă prioritate asupra uzului de forţă pentru
apărarea drepturilor omului, dacă este necesară alegerea între ele.
„Revolta împotriva occidentului” este subiectul următoarei secţiuni, dar
una din dimensiunile sale, cererea de egalitate rasială, are relevanţă pentru
discuţia de faţă. Bull (în Bull şi Watson 1984) şi Vincent (1984b) argumentau că
respingerea supremaţiei albe a fost o temă centrală în tranziţia de la societatea
europeană la prima societate universală de state. Cererea de egalitate rasială
demonstra că ordinea internaţională nu poate dura atât timp cât popoarele lumii
a treia nu-şi realizează aspiraţiile fundamentale de dreptate. Cu toate că ordinea
era şi ea o problemă – dezordinea din partea de sud a Africii a fost posibilă în
perioada regimurilor de supremaţie albă – problema cea mai profundă era de
fapt imoralitatea apartheidului. Această dimensiune de revoltă împotriva inega-
lităţii rasiale confirmă opinia lui Wight că societatea modernă de state diferă de
predecesoarele sale prin faptul că face din legitimitatea sau ilegitimitatea
formelor particulare de guvernare o problemă însemnată pentru întreaga

113
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

comunitate internaţională (Wight 1977: 41). Dezgustul faţă de apartheid a fost o


temă asupra căreia a căzut de acord întreaga societate internaţională. Atent la
competiţia ideologică dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, Bull adăuga că
înţelegerea asupra apartheidului a fost tema care a suscitat cel mai înalt nivel de
consens moral global din anii ’70 şi ’80 (Bull 1982: 266).
Revolta împotriva supremaţiei albe dezvăluie cum pot fi făcute progrese
către o mai mare solidaritate. După cum aprecia Bull (1977: 95), dacă „există
dovada unui consens în societatea internaţională ca întreg în favoarea unei
schimbări considerate a fi corectă, în special dacă acest consens este împărtăşit
de toate marile puteri, [atunci] schimbarea poate avea loc fără a cauza altceva
decât o agitaţie temporară şi locală, după care ordinea internaţională ca întreg va
apărea nevătămată sau chiar va avea o poziţie mai puternică decât înainte”. Este
neclar dacă Bull credea că un consens moral global poate apărea şi în alte zone,
cu toate că Watson (1987: 152) spune că Bull, ca şi el, „înclina către viziunea
optimistă” că statele din sistemul contemporan „elaborează în mod conştient,
pentru prima dată, un set de valori şi standarde etice transculturale”. Consensul
tot mai mare privind nevoia de guvernare democratică – sau cel puţin de garanţii
constituţionale privind drepturile omului – relevă, probabil, faptul că s-au făcut noi
progrese. După cum subliniam mai devreme, scrieri recente ale membrilor
Şcolii Engleze dezbat cât de departe se poate extinde acest consens. Merită
adăugat că Bull (1983: 127-31) scria în anii ’80 că niciuna dintre marile puteri
nu părea să aibă „viziunea morală” necesară pentru a face faţă problemelor
centrale dintre „Nord” şi „Sud”. În prezent, o problemă crucială este dacă nu
cumva Statele Unite şi Marea Britanie s-au dovedit la fel de lipsite de viziune,
absenţă care tinde să adâncească diviziunile din societatea internaţională, prin
combinarea apărării valorilor liberal-democratice cu un „război împotriva
terorii” care includea schimbarea de regim în Irak fără aprobarea ONU.
Este greu de spus dacă Bull şi Watson credeau că expansiunea societăţii
internaţionale către fostele colonii occidentale va conduce la o mai mare
solidaritate sau va demonstra că aspiraţiile în această direcţie sunt încă
„premature” – şi puţini dintre membrii Şcolii Engleze au continuat această
dezbatere (Wheeler 2000; vezi de asemenea Mayall 1996). O excepţie este
Jackson (2000: 181), care crede că natura diversă a societăţii internaţionale din
era postcolonială face cu atât mai importantă apărarea concepţiei pluraliste
asupra societăţii internaţionale, pe care Jackson o priveşte ca pe cel mai bun
aranjament inventat până acum pentru promovarea relaţiilor paşnice între
societăţi care-şi valorizează diferenţele şi independenţa. Cât despre Bull (1977:
317), acesta credea într-adevăr că un cosmopolitism al elitelor era pe cale să
apară – şi observatorii ar putea adăuga acum că el a presimţit impactul
globalizării asupra societăţii de state –, dar el s-a grăbit să adauge că această “
cultură cosmopolită emergentă… înclină în favoarea culturilor dominante ale

114
Şcoala Engleză

occidentului”. Încorporarea unor idei non-occidentale în dreptul internaţional ar


putea contribui la depăşirea acestei probleme, dar, argumenta Bull (1984a: 6),
există dovezi clare că Occidentul şi Lumea a Treia se îndepărtau din ce în ce
mai mult:

„trebuie să ne amintim că atunci când aceste cereri de dreptate au fost înaintate


pentru prima dată, liderii popoarelor Lumii a Treia vorbeau ca petiţionari într-o
lume în care puterile occidentale încă deţineau poziţia dominantă. Cererile care
au fost înaintate trebuiau să fie justificate în termenii unor... convenţii ai căror
principali autori erau puterile occidentale; apelul la morală trebuia făcut în
termeni ce ar fi avut mai multă rezonanţă în societăţile occidentale. Dar pe
măsură ce... popoarele non-occidentale au devenit mai puternice ... iar liderii
occidentalizaţi ai primilor ani de independenţă au fost înlocuiţi în multe ţări de
noi lideri mai reprezentativi ai forţelor indigene locale, purtătorii de cuvânt ai
lumii a treia au devenit liberi să adopte o retorică ce lasă deoparte valorile
occidentale… sau le interpretează diferit. Astăzi există îndoieli legitime asupra
măsurii în care cererile emise de coaliţia Lumii a Treia sunt compatibile cu ideile
morale ale Occidentului.”

Aceste comentarii nasc întrebări neliniştitoare despre viitorul soli-


darităţii. În acelaşi timp, ele prefigurează mai recentele analize despre
„ciocnirea civilizaţiilor” şi discuţiile dacă emergenţa valorilor „indigene” şi
dezvoltarea grupurilor radicale sau militante islamice va adânci rivalităţile cu
occidentul (Huntington 1993). Nimic din scrierile lui Bull nu sugera că o
prăbuşire a societăţii internaţionale ar fi fost iminentă. Aşa cum vom vedea în
următoarea secţiune, Bull credea că majoritatea noilor state acceptă principiile
de bază ale societăţii internaţionale, inclusiv ideile de suveranitate şi non-
intervenţie. În ciuda diferenţelor culturale şi de alte tipuri, care păreau să
sporească, statele noi şi cele vechi puteau să se înţeleagă asupra unor principii
universale de coabitare şi asupra unor valori morale universale, cum este
principiul egalităţii rasiale. Modul în care diferite societăţi ajung să se înţeleagă
asupra principiilor universale pertinente pentru o concepţie pluralistă sau
solidaristă a societăţii internaţionale este tema centrală a unor forme de analiză
care se îndepărtează în mod clar de fatalismul neorealismului şi de credinţa
naivă în inevitabilitatea progresului global, care apare ocazional în formele
triumfaliste de liberalism. Până la urmă, practica diplomatică este cea care
stabileşte cât de mult se pot pune de acord statele asupra unor principii morale şi
politice universale care transcend diferenţele culturale şi de altă natură. Pe astfel
de baze se sprijină, de fapt, o „via media” între realism şi revoluţionarism.

115
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Revolta împotriva Occidentului şi expansiunea


societăţii internaţionale

Impactul revoltei împotriva Occidentului asupra societăţii moderne de


state a reprezentat aspectul central al scrierilor lui Bull şi Watson în anii ’80.
Întrebarea lor cheie era dacă diferitele civilizaţii aduse împreună de către
expansiunea europeană au viziuni similare despre cum să menţină ordinea şi
despre apartenenţa la o societate internaţională, mai degrabă decât la un sistem
internaţional. Pentru a răspunde acestei întrebări, este necesar să ne amintim
lumea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În acea epocă, erau patru ordini
regionale internaţionale dominante (cea chineză, cea europeană, cea indiană şi
cea islamică). De altfel, „cea mai mare parte a guvernelor din fiecare grup avea
sentimentul ca face parte dintr-o civilizaţie comună, superioară celorlalte” (Bull
şi Watson 1984: 87). Cu toate că statele europene erau fidele principiului
egalităţii suverane în interiorul propriului continent, ele respingeau viziunea că
alte societăţi au aceleaşi drepturi suverane. Modul în care Europa trebuia să îşi
trateze coloniile a fost întotdeauna o chestiune disputată. Unii revendicau
dreptul de a înrobi sau anihila popoarele cucerite, în timp ce alţii argumentau că
acestea trebuie să fie membri egali ai societăţii universale a umanităţii şi
insistau să fie tratate uman. Teoriile dominante ale imperiului în secolul XX, aşa
cum erau ele exprimate în sistemul mandatelor Ligii Naţiunilor şi sistemul
tutelelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, susţineau că puterile coloniale aveau
datoria să pregătească popoarele non-europene pentru o eventuală admitere
într-o societate de state, în termeni egali cu membrii occidentali (Bain 2003).
Europenii credeau că această tranziţie ar fi durat câteva zeci de ani, dacă
nu secole, în parte deoarece celelalte civilizaţii trebuiau să se despartă ele însele
de o concepţie hegemonică a societăţii internaţionale, în baza căreia se
considerau centrul lumii. China, de exemplu, se considera Regatul de Mijloc ce
merita să ia tribut de la alte societăţi despre care credea că sunt pe un nivel
inferior de dezvoltare. Viziunea islamică tradiţională a relaţiilor inter-naţionale
distingea între Casa Islamului (Dar al Islam) şi Casa Războiului (Dar al Harb)
– între credincioşi şi necredincioşi –, deşi posibilitatea unui armistiţiu temporar
cu puterile non-islamice era permisă. Nu mai puţin angajate într-o viziune
hegemonică asupra ordinii internaţionale, puterile europene credeau că
apartenenţa la o societate de state era imposibilă pentru aceia ce încă nu
atinseseră standardul lor de civilizaţie (Gong 1984).
Aceasta însemna că diferitele civilizaţii aparţineau unui sistem interna-
ţional în secolul al XVIII-lea. Odată cu expansiunea Europei, alte popoare au
fost forţate să se supună concepţiei acesteia despre lume, şi, în timp, majoritatea
acestor societăţi au ajuns să accepte principiile europene ale societăţii
internaţionale. Dar ele au ajuns să se bucure de egalitate în sânul societăţii

116
Şcoala Engleză

internaţionale de state numai după o luptă îndelungată pentru a demonta


sentimentul european al superiorităţii morale şi invincibilităţii politice europene.
Bull (în Bull şi Watson 1984: 220-4) numeau această luptă „revolta
împotriva Occidentului” şi argumentau că ea avea cinci componente principale.
Prima este „lupta pentru suveranitate egală”, dusă de societăţi precum China şi
Japonia care „şi-au păstrat independenţa formală” dar erau considerate „infe-
rioare” de puterile occidentale. Aceste societăţi erau guvernate de tratate
asimetrice, „încheiate sub presiuni”; din cauza principiului extrateritorialităţii, li
se nega dreptul de a judeca speţe ce implicau cetăţeni străini conform dreptului
intern. Ca o consecinţă a revoltei faţă de dreptul occidental, Japonia s-a alăturat
societăţii de state în 1900, Turcia în 1923, Egiptul în 1936 şi China în 1943.
Revolta politică împotriva Occidentului a fost cea de-a doua fază în acest
proces. În acest caz, fostele colonii care îşi pierduseră independenţa cereau
eliberarea de sub dominaţia colonială. Revolta rasială împotriva Occidentului,
care includea lupta pentru abolirea sclaviei şi a comerţului cu sclavi precum şi
toate formele supremaţiei albe, a fost a treia parte a bătăliei pentru libertate şi
demnitate; o a patra dimensiune a fost revolta economică împotriva formelor de
inechitate şi exploatare, asociate cu sistemul comercial şi financiar global
dominat de Occident. A cincea revoltă, cea culturală, a fost un protest împotriva
tuturor formelor imperialismului cultural occidental, incluzând asumpţia că
Occidentul era în măsură să decidă cum trebuie să trăiască alte popoare, prin
universalizarea concepţiilor liberal-individualiste despre drepturile omului.
Bull susţinea că primele patru dimensiuni ale revoltei lumii a treia îşi
găseau ecoul în concepţiile occidentale de libertate şi egalitate şi încercau să
facă puterile coloniale să-şi ia în serios propriile principii în relaţiile lor cu
diferitele părţi non-europene ale lumii. Aceasta părea să reprezinte o dorinţă de
a imita calea occidentală a dezvoltării sociale şi politice. Dar, după cum am
remarcat, revolta culturală a fost diferită, deoarece era de multe ori „o revoltă
împotriva valorilor occidentale” (Bull şi Watson 1984: 223). Întrebarea
inevitabilă era dacă expansiunea societăţii internaţionale care intervenise pe
fondul revoltei împotriva Occidentului va conduce la noi forme de conflict şi
neînţelegere. Importanţa acestei probleme a fost subliniată de către revolta
religioasă, în special de anumite forme islamice de revoltă împotriva
Occidentului, întrupate de Al-Qaeda, care se opuneau sprijinului american
pentru Israel, susţinerii elitelor pro-occidentale corupte din Orientul Mijlociu şi
extinderii valorilor seculare occidentale. În mod semnificativ, atacurile teroriste
de la 11 Septembrie din Statele Unite nu au fost urmate de solicitări diplomatice
care erau de obicei parte a obişnuitelor negocieri politice. Aceasta a fost o nouă
formă de revoltă împotriva Occidentului, una în care folosirea forţei nu respecta
faimosul dicton al lui Clausewitz că războiul este o continuare a politicii prin
alte mijloace.

117
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Unde va duce această revoltă împotriva Occidentului şi ce înseamnă ea


pentru viitorul socie-tăţii internaţionale vor fi întrebări centrale în anii ce vor
urma. Pentru unii, nu există dovadă mai bună a valorii controversatei teze a lui
Samuel Huntington, conform căreia – contrar credinţei lui Francis Fukuyama în
triumful democraţiei liberale – apar noi falii în jurul vechilor diviziuni dintre
civilizaţii (Fukuyama 1992; Huntington 1993). Cei care găsesc viziunea lui
Huntington asupra civilizaţiilor prea simplistă subliniază faptul că este
important să nu se piardă din vedere ceea ce înseamnă în sens mai larg o revoltă
culturală împotriva Occidentului pentru societatea internaţională. Chris Brown
(1988) spunea că revolta împotriva Occidentului a pus sub semnul întrebării
„cerinţa modernităţii”, potrivit căreia Occidentul poate să-şi asume dreptul de a
determina alte societăţi să trăiască în concordanţă cu valorile sale proprii.
Aceasta ridică întrebarea interesantă dacă nu cumva diferitele societăţi pur şi
simplu nu pot face mai mult decât să ajungă la un acord asupra principiilor
pluraliste de organizare politică mondială, şi dacă nu cumva ele ar trebui să se
limiteze la asta.
Viziunea lui Bull şi Watson în anii ’80 a fost aceea că apariţia con-
flictelor culturale şi emergenţa culturii cosmopolite a modernităţii au evoluat
împreună. Aceasta sugerează, contrar părerilor menţionate în paragraful
anterior, că tensiunea dintre concepţiile „pluraliste” şi „solidariste” asupra
societăţii internaţionale s-ar putea adânci în viitor. Dacă aceasta era predicţia
lor, ea s-a dovedit a fi în linii mari corectă, după cum se poate vedea după
prăpastia din ce în ce mai adâncă dintre cei care cred în promovarea drepturilor
universale ale omului (prin forţă dacă este nevoie) şi cei care cred că este
necesar să se consolideze respectul pentru suveranitatea naţională în faţa noului
imperialism. Bull şi Watson credeau că o ordine internaţională care reflectă inte-
resele statelor non-occidentale fusese deja construită, în linii mari, în anii ’80.
Ei erau convinşi şi că societatea internaţională nu va întruni sprijinul majo-
rităţii popoarelor non-occidentale, dacă nu aveau loc schimbări radicale (Bull şi
Watson 1984: 429). Era nevoie mai ales de o redistribuire radicală a puterii şi
bogăţiei dinspre Nord spre Sud (Bull 1977: 316-17). Acest lucru este important,
dacă ne gândim la ce credea Bull despre tensiunea dintre ordine şi dreptate. Cu
toate că Bull a continuat să argumenteze că „dreptatea se realizează cel mai bine
în contextul ordinii”, în ultimele sale scrieri el a fost mult mai înclinat să susţină
că era necesară mai multă dreptate pentru a se asigura supravieţuirea ordinii
internaţionale. Acest lucru este vizibil în argumentul său potrivit căruia
„măsurile care sunt necesare pentru dobândirea dreptăţii pentru popoarele lumii
a treia sunt şi cele care vor maximiza perspectivele ordinii sau stabilităţii
internaţionale, cel puţin pe termen lung” (Bull 1984a: 18).
Bull nu a trăit să fie martor al expansiunii şi mai mari a societăţii
internaţionale prin destrămarea blocului sovietic şi dezintegrarea mai multor

118
Şcoala Engleză

societăţi din lumea a treia. Mişcările naţional-secesioniste au ridicat noi


provocări pentru societatea internaţională, argumentând că uneori dreptatea
poate fi realizată doar „cu preţul ordinii” (Keal 1983: 210). Alte noi probleme
au fost create de apariţia „statelor eşuate” (Helman şi Ratner 1992-3), de
violarea masivă a drepturilor omului în conflictele civile, de regimuri care sunt
în stare de război cu fracţiuni ale propriei lor populaţii, de guverne precum cel
taliban din Afganistan care oferă găzduire unor organizaţii teroriste ca Al-
Qaeda, şi de regimuri autoritare precum cel din Irak sub Sadam Hussein, pe care
Statele Unite şi Marea Britanie îl bănuiau că ar putea furniza arme de distrugere
în masă unor organizaţii teroriste, al căror scop era acela de a aduce cât mai
multe suferinţe populaţiilor civile. Dar, după cum vom vedea, acest gen de
evoluţii confirmă ideea lui Bull şi Watson că societatea internaţională modernă
este din ce în ce mai divizată între principiile pluraliste şi cele solidariste
privind organizarea politică mondială (Hurrell 2002).
Lucrarea Quasi States a lui Robert Jackson (1990) a oferit o nouă
abordare asupra expansiunii societăţii internaţionale, concentrându-se asupra
problemei „statelor eşuate”, care a devenit o preocupare centrală în politica
mondială. Punctul de plecare al lui Jackson era că statele lumii a treia erau
admise într-o societate de state suverane egale fără garanţia că ele se pot auto-
guverna în mod real. Într-adevăr, în 1960, Adunarea Generală a O.N.U. s-a
abătut conştient de la vechiul principiu potrivit căruia un popor trebuie să
demonstreze capacitatea de a asigura o bună guvernare, înainte să poată avea
pretenţii la dreptul de autoguvernare. Multe state noi deveneau titulare ale
„suveranităţii negative” (dreptul de a fi liber de interferenţele externe – deşi le
lipsea clar „suveranitatea pozitivă”) capacitatea de a satisface nevoile de bază
ale populaţiilor lor). O consecinţă a dobândirii suveranităţii a fost aceea că
elitele conducătoare aveau posibilitatea legală să facă orice doreau în teritoriile
respective. Violatorii drepturilor omului puteau atunci să apeleze la articolul 2,
paragraful 7 al Cartei Naţiunilor Unite, potrivit căruia comunitatea inter-
naţională nu are dreptul „să intervină în domenii ce aparţin esenţialmente
jurisdicţiei interne a oricărui stat”.
Jackson (1990) ridica problema dacă un sistem global mai eficient de
tutele ar fi putut să pregătească coloniile pentru independenţă politică, iar unii
au susţinut argumentul conform căruia comunitatea internaţională trebuia să-şi
asume responsabilitatea pentru guvernarea statelor care nu sunt îndeajuns de
viabile din punct de vedere economic sau politic (vezi de asemenea Helman şi
Ratner 1992-3). O problemă conexă a fost dacă este absolut necesar consimţă-
mântul guvernului statului în chestiune înaintea întreprinderii acestui gen de
acţiune de către comunitatea internaţională (1992-3).
Genocidul din Rwanda, violenţa împotriva poporului Timorului de Est,
criza umanitară din Sudan din anii 2004-2005 şi purificarea etnică din Balcani

119
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

au redeschis dezbaterea privind aspectele pozitive şi negative ale intervenţiei


umanitare. Dezbaterea asupra intervenţiei NATO în Kosovo din 1999 relevă că
nu există consens asupra ideii că dreptul la suveranitate poate fi surclasat de un
principiu moral presupus a fi mai înalt, cel al protejării drepturilor omului. Unii
observatori au susţinut acţiunea NATO pe baza ideii că statele au obligaţii către
întreaga umanitate, şi nu doar către conaţionali (Havel 1999: 6). Alţii au criticat
NATO pentru încălcarea principiilor Cartei O.N.U., pentru abordarea sa
selectivă în privinţa încălcărilor drepturilor omului şi pentru actele de violenţă
care au agravat suferinţa populaţiilor locale (Chomsky 1999a). Dezbaterea
asupra războiului din Irak a adâncit aceste diviziuni, iar unii, precum Blair, au
argumentat că războiul este justificat nu numai pentru că regimul este un pericol
pentru alte societăţi, dar şi pentru că este vinovat de grave încălcări ale
drepturilor omului. Alţii argumentează că guvernele american şi britanic sunt
vinovate de a se fi plasat deasupra societăţii internaţionale prin acţiuni în afara
sistemului O.N.U., în care toate statele beneficiază de egalitate în faţa legii (cu
toate că Bush şi Blair susţineau că apără această societate prin dezvoltarea unor
noi principii, precum doctrina războiului preventiv, în contextul unor ameninţări
inimaginabile înainte de epoca terorismului). Ecourile vechii tensiuni dintre
con-cepţiile pluralistă şi solidaristă ale societăţii interna-ţionale pot fi auzite în
aceste reacţii diferite privind felul în care trebuie trataţi violatorii drepturilor
omului şi regimurile care sunt judecate a fi în afara legii societăţii
internaţionale. Rămâne de văzut dacă societatea de state poate să ajungă la o
înţelegere asupra nevoii de intervenţie în caz de urgenţe umanitare supreme, şi
în acelaşi timp să reziste la orice tentativă de a diminua respectul pentru
principiul nonintervenţiei (Roberts 1993; vezi de asemenea Vincent şi Wilson
1994). Studiind tratativele diplomatice care înconjoară astfel de dezbateri,
Şcoala Engleză vine cu propriile ei soluţii.

Progresul în relaţiile internaţionale

Până unde este posibil progresul în relaţiile internaţionale reprezintă una


din cele mai interesante întrebări ale domeniului. Într-un eseu, Wight (1966: 26)
susţinea că sistemul internaţional este „domeniul recurenţei şi al repetiţiei”, o
formulare care este preluată şi în expunerile clasice ale lui Waltz despre neo-
realism (Waltz 1979: 66). Argumentul acestui capitol este acela că Şcoala
Engleză concepe progresul mai degrabă sub forma acordurilor asupra felului în
care să se menţină ordinea, şi într-o mai mică măsură sub forma promovării
principiilor dreptăţii. Scrierile lui Bull asupra acestui subiect sugerează deseori
că ordinea trebuie să preceadă dreptatea, ideea fiind că ordinea internaţională
este o realizare fragilă şi că statele au fost oricum incapabile să ajungă la un

120
Şcoala Engleză

acord privind sensul conceptului de dreptate globală. Câteodată, Bull pare să se


fi aliniat cu ceea ce Wight a descris ca aripa „realistă” a raţionalismului, dar, în
alte cazuri, el este mai aproape de aripa „idealiştilor” (Wight 1991: 59). S-a spus
că, spre sfârşitul vieţii sale, Bull s-a îndreptat foarte vizibil către un punct de
vedere mai „solidarist” (vezi Dunne 1998: Capitolul 7).
Această aparentă „răzgândire” este mai pronunţată în Conferinţele
Hagey, ţinute la Universitatea Waterloo din Canada în 1983 (Bull 1984b). Ea
este ilustrată de comentariul că „ideea că ar exista drepturi suverane în afara
regulilor trasate de societatea internaţională însăşi trebuie să fie respinsă, în
principiu”, unul din argumente fiind că „ideea de drepturi şi obligaţii ale
persoanei individuale şi-a câştigat un loc, deşi nesigur” în interiorul societăţii de
state şi „este de datoria noastră să căutăm să o extindem” (Bull 1984b: 11-12).
„Preocuparea morală pentru bunăstare la scară mondială” a fost dovada
„dezvoltării … unei conştiinţe morale cosmopolite” care a dus la „o schimbare
majoră a sensibilităţilor noastre” (1984b: 13). Agenda globală în permanentă
schimbare a făcut ca statele să devină „agenţi locali ai unui bine comun
mondial” (1984b: 14).
Ar fi o greşeală să sugerăm că Bull a ajuns la concluzia că soluţiile la
problemele globale ar fi uşor de găsit şi că nu mai trebuie făcute „alegeri
dificile” (1984b: 14). Scepticismul toceşte invariabil impulsul vizionar. Acest
lucru este clar din observaţia sa că este posibilă dezvoltarea unor comunităţi
politice post-suverane în Europa occidentală. Un pasaj bizar din The Anarchical
Society (1977) afirma că poate a sosit timpul pentru noi principii ale organizării
politice regionale, care să recunoască nevoia de niveluri de guvernare
subnaţional, naţional şi supranaţional, dar respinge ideea ca vreunul dintre ele să
beneficieze de suveranitate exclusivă (Bull 1977: 267). O Europă occidentală
„neo-medievală” poate „să evite capcanele clasice ale sistemului de state
suverane”, încurajând „structuri suprapuse şi loialităţi încrucişate” (1977: 255).
Dar o astfel de lume nu ar fi lipsită de pericole. Societatea internaţională
medievală, cu structura sa complexă de jurisdicţie şi loialitate multiplă, a fost
mai violentă decât sistemul modern de state. Bull (1979b) a construit o apărare
solidă a societăţii de state în care argumenta, împotriva revoluţionariştilor, că
cele mai multe state încă joacă „un rol pozitiv în afacerile mondiale”. În ciuda
multor defecte pe care le are societatea de state, este puţin probabil ca ea să
poată fi îmbunătăţită în viitorul previzibil prin vreo altă formă de organizare
politică mondială.
Am văzut cum Şcoala Engleză se deosebeşte de realism şi neorealism;
este acum necesar să ne oprim la evaluarea pe care ea o face „revolu-
ţionarismului” şi la variatele critici la adresa societăţii internaţionale de state pe
care le fac susţinătorii acestei perspective. Bull (1977: 22) argumenta că esenţa
revoluţionarismului poate fi găsită în credinţa lui Kant într-un „conflict

121
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

orizontal între ideologii, ce taie de-a curmezişul graniţele statelor şi divizează


societatea umană în două tabere – cei care cred în comunitatea imanentă a
omenirii şi aceia care îi stau în cale; dreptcredincioşii şi ereticii, eliberatorii şi
oprimaţii”. Conform interpretării kantiene a societăţii internaţionale, convenţiile
diplomatice trebuie să fie lăsate deoparte, de dragul unificării umanităţii. „Buna
credinţă cu ereticii” nu avea valoare intrinsecă, nu avea nimic mai mult decât
„utilitate tactică” pentru că „între aleşi şi damnaţi, între eliberatori şi oprimaţi,
nu se poate pune problema acceptării reciproce a dreptului la suveranitate sau
independenţă” (1977: 24).
Mulţi autori, inclusiv Stanley Hoffmann (1990: 23-4), au argumentat
despre Kant că era „mai puţin cosmopolit şi universalist în scrierile sale despre
problemele internaţionale decât sugera Bull”. Într-adevăr, în ciuda cosmo-
politismului său, Kant apăra o societate a statelor suverane care respectau
principiul nonintervenţiei. Din acest motiv, „kantianism” pare un termen
impropriu pentru a descrie un grup de perspective vizionare pe care Bull şi
Wight le respinseseră în final. Ideea revoluţionarismului este şi ea problematică,
întrucât pune laolaltă gânditori diferiţi precum Kant, Lenin (care susţine
răsturnarea violentă a ordinii internaţionale burgheze) şi Gandhi (care credea în
rezistenţa nonviolentă). Oricum, ceea ce-i tulbura cel mai mult pe autorii Şcolii
Engleze era crezul „revoluţionarist” că pacea nu poate fi instaurată în relaţiile
internaţionale până când toate societăţile nu vor împărtăşi aceeaşi ideologie
universală. Wight l-a interpretat pe Kant în sensul că acesta ar fi crezut că pacea
mondială poate exista numai când întreaga lume va fi formată din state
republicane (Wight 1991: 421-2), cu toate că unii membri recenţi ai şcolii au
contestat interpretarea sa (MacMillan 1995). Principalul punct care trebuie
înţeles este că Şcoala Engleză a apărat societatea internaţională de aceia ce sunt
intoleranţi cu deficienţele ei, nerăbdători să vadă schimbări rapide şi gata să
folosească forţa şi viclenia pentru a reuni celelalte societăţi în jurul ideologiilor
lor preferate. Există aici o paralelă cu acei realişti clasici care se opuneau
spiritului de cruciadă în relaţiile internaţionale (vezi capitolul 2 din acest
volum).
Wight a subliniat întotdeauna că „raţionalismul” s-a suprapus cu re-
alismul şi revoluţionarismul. Noi am văzut un punct de convergenţă între
realism şi Şcoala Engleză. Un punct de suprapunere dintre Şcoala Engleză şi
revoluţionarism poate fi găsit în prelegerile lui Wight, în care el îl descria pe
Kant ca pe un raţionalist care este în primul rând un reformist, „un practician al
ingineriei sociale graduale” (Wight 1991: 29). Lucrările clasice ale Şcolii
Engleze tindeau să se îndepărteze de viziunile despre cum poate sau trebuie să
fie organizată lumea. În cazul lui Bull, acest lucru se întâmpla deoarece el nu
avea niciun motiv să presupună că filosofii politicii vor reuşi acolo unde
diplomaţii eşuaseră în mod repetat, adică în identificarea principiilor morale pe

122
Şcoala Engleză

care toate sau majoritatea societăţilor le pot considera ca baze ale unei ordini
internaţionale mai bune. Pe de altă parte, atât argumentul lui Bull că ordinea
internaţională trebuie judecată, până la urmă, prin prisma contribuţiei ei la
ordinea mondială, cât şi ideea lui Wight că principala sarcină a politicii este
promovarea ordinii şi securităţii „din care legea, justiţia şi prosperitatea se pot
dezvolta ulterior”, sugerează că se poate totuşi spune câte ceva despre direcţia
pe care societatea internaţională ar trebui, în mod ideal, să o urmeze. Interesant,
acest lucru pare să-i apropie pe Bull şi pe Wight de Kant, care credea că era
important să se instaureze legea şi civilizaţia nu numai între state separate, ci şi
pe tot întinsul întregii societăţi mondiale. Unii gânditori ca Habermas (1997),
care se credeau datori să continue gândirea lui Kant, cred că acest scop poate fi
atins cel mai bine prin dezvoltarea dreptului penal internaţional şi prin crearea
de instituţii democratice cosmopolite care să se asigure că toţi actorii globali
(statele, corporaţiile multinaţionale şi aşa mai departe) sunt făcuţi responsabili
în faţa celor pe care îi afectează.
Principala miză aici este întrebarea cum pot statele şi alţi actori crea o
comunitate mondială fără să primejduiască existenţa societăţii de state.
Interesant, Bull (1969/1995) credea că scrierile lui Karl Deutsch despre
„comunităţile de securitate” (comunităţi în care membrii au renunţat să
folosească forţa în relaţiile dintre ei, având un simţ acut al legăturii dintre ei –
„we-feeling”) erau „impregnate de implicaţii pentru o teorie generală a relaţiilor
internaţionale”. Deutsch, spunea Bull, a fost original în gândirea lui despre dife-
ritele tipuri de comunităţi politice, despre caracteristicile lor distinctive, despre
elementele care le asigură coeziunea şi, lucru esenţial, despre gradul lor de
responsabilizare faţă de interesele şi bunăstarea altor popoare (Bull 1966b).
Acest interes pentru gândirea lui Deutsch nu este surprinzător, pentru că o
societate de state poate exista numai în măsura în care comunităţile politice
independente sunt sensibile la interesele legitime, economice şi politice, ale
altor state şi sunt tolerante faţă de diverse puncte de vedere culturale şi morale
(Wight 1991: 120, 248). În mod similar, dezvoltarea elementelor unei comu-
nităţi mondiale, chiar şi rudimentară, depinde de măsura în care statele urmăresc
„scopuri care sunt mai presus de ele însele” – nu numai menţinând ordinea între
state suverane, separate, dar şi prin promovarea unei ordini mondiale care este
preocupată de securitatea şi dreptatea pentru indivizi (Bull 1973: 137). Acestea
sunt teme care devin importante pentru Şcoala Engleză odată cu solidarismul
târziu al lui Bull, cu apărarea lui Vincent a dreptului universal al omului de a nu
suferi de foame, cu eseurile lui Dunne şi Wheeler despre drepturile omului şi
despre bunul cetăţean internaţional, şi cu argumentul lui Wheeler în favoarea
intervenţiei în caz de „urgenţă umanitară supremă” şi în favoarea unei protecţii
mai bune a civililor în caz de război. Tema comună este nevoia de mai multă
cooperare internaţională, nu pentru a impune un set de principii morale statelor

123
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

ce se opun, ci pentru a contribui pe cât posibil la ajutorul pentru ceea ce Dunne


şi Wheeler au numit „umanitatea suferindă”.
Înainte de a încheia acest capitol este util să notăm cum se situează
Şcoala Engleză în raport cu alte ramuri actuale ale teoriei Relaţiilor Interna-
ţionale. Se poate face o paralelă între studiile asupra societăţii internaţionale ale
Şcolii Engleze şi argumentele instituţionaliste neoliberale despre cum este
posibilă cooperarea chiar şi în contextul anarhiei. Membrii Şcolii Engleze nu i-
au urmat pe instituţionaliştii neoliberali în utilizarea teoriei jocurilor pentru a
explica modul în care se poate dezvolta cooperarea între egoişti raţionali
(Keohane 1989a). Într-adevăr, noţiunea că teoria internaţională poate începe cu
egoiştii raţionali este o blasfemie pentru membrii Şcolii Engleze, care cred că
interesele statelor sunt întotdeauna definite în relaţie cu şi formate de principiile
morale şi legale ale societăţii internaţionale. Se poate face o paralelă cu
constructivismul (vezi capitolul 8 din acest volum), care pretinde că interesele
statului sunt construite social şi influenţate de normele globale. Similar,
membrii Şcolii Engleze sunt de acord cu constructivismul că anarhia este, cum
o spune faimoasa frază a lui Wendt, „ceea ce statele o fac să fie” (Wendt 1992).
De asemenea, ambele şcoli văd suveranitatea nu ca pe o realitate de neschimbat
a politicii mondiale, ci ca pe un fenomen al cărui sens se modifică în funcţie de
ideile schimbătoare despre, de exemplu, locul pe care drepturile omului ar
trebui să îl aibă în societatea internaţională. După cum arăta Bull, statele pot
crea un sistem internaţional sau o societate internaţională chiar din condiţia de
anarhie, şi uneori ele pot să conformeze această societate cu câteva principii ale
dreptăţii umane (vezi de asemenea Wight 1977 şi Reus-Smit 1999). Nimic nu
este stabilit dinainte; totul depinde de felul cum se concep statele pe ele însele
ca fiind comunităţi politice separate şi de care anume consideră ele că sunt
drepturile şi obligaţiile lor faţă de restul umanităţii. De aceea, membrii Şcolii
Engleze au fost interesaţi în mod special de dimensiunile legale şi morale ale
politicii mondiale, de relaţiile dintre ordine şi dreptate în afacerile interna-
ţionale, de progresul pe care statele l-au făcut în crearea unei societăţi şi de
reuşita sau eşecul construcţiei unei comunităţi mondiale.
Ne-am referit mai devreme la măsura în care abordările critice au
influenţat Şcoala Engleză. Mai mult, diferite ramuri ale teoriei critice ( fie ea
derivată din şcoala de la Frankfurt sau din abordările postmoderniste – vezi
capitolele 6 şi 7 din acest volum) s-au fundamentat şi ele pe scrierile Şcolii
Engleze (Der Derian, 1987; Linklater, 1998). Membrii Şcolii Engleze au fost
interesaţi multă vreme de diversitatea culturală în politica internaţională şi au
precedat, într-un fel, cercetările postmoderne spre „alteritate” (otherness). Cel
de-al patrulea capitol al lucrării lui Wight International Theory: Three
Traditions (1991) demonstrează un interes particular pentru studiul colonizării.
După cum notam, analizele lui Bull şi Wight asupra expansiunii societăţii

124
Şcoala Engleză

internaţionale demonstrează o preocupare specială pentru revolta împotriva


Occidentului şi pun o întrebare ce a atras atenţia diferitelor abordări critice ale
relaţiilor internaţionale: dacă societăţi diferite din punct de vedere cultural se
pot înţelege asupra vreunor principii morale şi legale, sau, dimpotrivă, vor fi
inevitabil divizate asupra gradului în care acestea exprimă de fapt interese
sectare şi preferinţe parohiale.
Este de înţeles că Şcoala Engleză a acordat mai multă atenţie
„dialogului diplomatic” dintre state (Watson 1982), recunoscând în acelaşi timp
că statele erau adesea tentate să folosească forţa pentru a-şi realiza obiectivele
sau pentru a-şi rezolva diferendele majore. Este important de subliniat că
analiza lui Bull despre revolta împotriva Occidentului aduce la suprafaţă
diferenţele morale dintre „Nord” şi „Sud”, care nu pot fi rezolvate prin forţă, ci
necesită căutarea unui acord printr-un proces de dialog. S-a argumentat că ideea
lui Bull potrivit căreia societatea modernă de state trebuie să se bazeze pe
consimţământul tuturor popoarelor, inclusiv al acelora ce trăiesc în regiunile
sărace ale lumii, a fost dezvoltată mai departe în noţiunea de „conversaţii
cosmopolite”, care spune că toate fiinţele umane au dreptul moral de a participa
la luarea deciziilor care le-ar putea afecta negativ (Linklater 1998: Capitolul 6;
Shapcott 1994). Dar este important să nu se ducă aceste puncte prea departe.
Este esenţial să ne amintim că Bull nu a dedicat prea mult timp viziunilor asupra
unor forme alternative de organizare politică mondială care să se abată de la
practicile politicii externe; că Jackson dă expresie unui element puternic al
abordării Şcolii Engleze, atunci când argumentează că rolul analistului este să
înţeleagă lumea reală a politicii internaţionale mai curând decât să emită
preferinţe morale; şi că cei mai mulţi membri ai Şcolii Engleze se îndoiesc că
statele – chiar şi cele mai bine intenţionate – ar avea voinţa politică, viziunea şi
competenţa de a crea o mai bună formă de organizare politică mondială (Mayall
2000). Este foarte posibil ca, dacă ar fi trăit, Wight, Bull şi Vincent să fi
aplaudat recentele încercări de a promova drepturile omului, de a slăbi
principiul imunităţii suverane şi de a-i judeca pe cei acuzaţi de comiterea
crimelor de război; dar e posibil ca ei să nu fi fost foarte surprinşi că noul
discurs umanitar a determinat forme de violenţă, cum este războiul împotriva
Irakului, ce au creat noi diviziuni în societatea internaţională.

Concluzie

În The Twenty Years’ Crisis 1919 – 1939, E.H. Carr (1939/1945/1946:


12) argumenta că teoria internaţională trebuie să evite „sterilitatea” realismului
şi „naivitatea” idealismului. Şcoala Engleză poate pretinde că a trecut acest test
al unei bune teorii internaţionale. Ei au analizat elemente ale societăţii şi

125
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

civilizaţiei care prezentau un interes scăzut pentru realişti. Deşi au fost în primul
rând interesaţi de înţelegerea ordinii internaţionale, ei au luat în considerare şi
posibilitatea dreptăţii globale, iar unii au argumentat pentru crearea unei ordini
mondiale mai juste. Membrii Şcolii Engleze nu erau convinşi de argumentele
revoluţionariste şi utopice care susţineau că statele îşi pot rezolva diferendele
majore cu privire la moralitate şi dreptate. Ideea că Şcoala Engleză este via
media între realism şi revoluţionarism se bazează pe astfel de considerente.
Şcoala Engleză susţine că societatea interna-ţională este o realizare
precară, dar ea este în acelaşi timp singurul context în care pot avea loc evoluţii
mai radicale. Progresul în direcţia protecţiei globale a drepturilor omului,
susţineau ei, nu poate fi făcut în absenţa ordinii internaţionale. Este de aşteptat
că vor fi întotdeauna două părţi ale Şcolii Engleze: partea ce detectează rapid
ameninţările la adresa societăţii internaţionale şi partea ce identifică moduri în
care societatea poate deveni mai sensibilă faţă de nevoile indivizilor şi ale
asociaţiilor lor. Relaţia dintre aceste două orientări diferite se schimbă şi va
continua să se schimbe ca răspuns la circumstanţele istorice. Anii Războiului
Rece nu au încurajat căutarea unor principii alternative la ordinea mondială;
concepţia „solidaristă” a societăţii internaţionale a fost considerată a fi
„prematură”. Din mai multe puncte de vedere, dispariţia bipolarităţii a fost mai
favorabilă pentru dezvoltarea solidarismului, deşi discuţiile dacă statele trebuie
să intervină pentru a preveni încălcarea drepturilor omului au creat un conflict
între preocuparea „solidariştilor” pentru drepturile individuale şi insistenţa
„pluralismului” asupra pericolelor implicate de încălcarea suveranităţii
naţionale. Era hegemoniei americane pune în mod inevitabil problema dacă
tema „solidaristă” nu cumva a fost deturnată de interesele politice dominante
din Statele Unite şi Marea Britanie, şi dacă nu cumva societatea de state de
astăzi se confruntă cu noi ameninţări la însăşi supravieţuirea sa. În dezbaterile
contemporane asupra acestor probleme se pot vedea ecouri ale lungii discuţii a
Şcolii Engleze cu privire la importanţa relativă a „sistemului”, „societăţii” şi
„comunităţii” în afacerile internaţionale. Reflecţiile sale asupra acestor
probleme vor rămâne cu siguranţă importante pentru eforturile viitoare de a
înţelege nisipurile mişcătoare ale politicii mondiale.

Traducere de Paula GAMPE

126