Sunteți pe pagina 1din 28

Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 1/28

ZIUA 1
1. Consideratii generale
2. Scurt istoric
3. Notiuni generale privind modul de aprindere, ardere si dezvoltare al unui
incendiu precum reactia umana vis-a-vis de acesta;

ZIUA 1 – Tema 1.

1. Consideratii generale

In trecut focul a avut doua surse principale: lava care se scurgea pe


versantul vulcanului a intalnit un copac si la aprins prin radiatie (unde
electromagnetice radiate de corpurile incandescente) sau prin convectie
[transfer molar de energie intre un curent de fluid (lichid, gaz) si suprafata unui
corp solid (fenemen care insoteste fumul si gazele]. Iata cum a-ti aflat deja
primele 2 fenomene fizice de transmitere a unui incendiu de natura termica.
A doua sursa a fost fulgerul care a aprins copacii. Fenomenul: efectul
termic al curentului electric la trecerea prin materiale combustibile: caldura nu
este disipata si favorizeaza autoaprinderea materialului combustibil.
Omul a luat focul la el in pestera, mai apoi l-a transportat cu el sub forma
de jar, si asta fara prea mari probleme, descoperindu-I efectele benefice:
incalzire, prepararea hranei, iluminat, prelucrarea uneltelor de lucru.
Se poate presupune ca “totul” a inceput din clipa in care si-a construit
prima “casa”.
Din acest moment omul a inceput sa-si puna si problema incendiului

- Dar ce este incendiul?


Atunci când focul nu mai poate fi controlat, acesta se dovedeste a fi un
dusman de temut al omului prin efectele sale directe si indirecte:
Directe:
• Arsuri termice si sau prin radiatie
• Moartea, atunci când arsurile sunt foarte grave (gradul III-IV) sau
bilantul lezional al pacientului ars este foarte mare (gradul II).
• Distrugerea bunurilor materiale
• Afectarea mediului înconjurator
Indirecte:
• Moartea prin intoxicare cu fum si gaze de incendiu
• Distrugerea bunurilor prin caldura degajata si prin fumul de incendiu

- Incendiul este o ardere necontrolata.


Arderea sau combustia, sunt reactii chimice intre combustibil si oxigen.
Arderea poate fi separata in 2 clase:
• Arderea care este controlata si este utilizata in beneficiul oamenilor
(gatit, ilumint, inclazit, industrie, motoare de autovehicule de avioane etc) ;
• Arderea care este necontrolata, se initiaza de cele mai multe ori
neintentionat, si creste intr-un ritm necontrolat.
Elementele de baza pentru intelegerea unui incendiu sunt principiile de
fizica, chimie si hidraulica.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 2/28

2. Scurt istoric;

ISTORIC – I –

Despre stingerea organizată a incendiilor


pe teritoriul de astăzi al României există
dovezi încă din timpul Daciei romane, însă
instituţia pompierilor este atestată la
mijlocul secolului al XVIII-lea prin
"steagurile de foc" din Bucureşti şi Iaşi,
organizări bazate pe solidaritatea
comunităţii în faţa primejdiei focului.
Condiţiile concrete de la începutul veacului
următor au determinat apariţia, la
Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi respectiv în
1835, a primelor unităţi de pompieri
militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de
infanterie în paralel cu cea pompieristică.
Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din
Bucureşti la stingerea "Focului cel mare" din 23 martie 1847, sinistru care a
distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul
Spirii, din 13 septembrie 1848, moment de seamă al revoluţiei democratice din
acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri, care au căzut în
luptă, în Bucureşti a fost înălţat "Monumentul Pompierilor".
Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României,
s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti, cu accentuat caracter militar,
subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor
Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La
războiul din 1877-1878, pompierii-artilerişti au participat cu forţa a şase baterii
în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la
luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane.
Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris,
aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900,
"Comitetul Tehnic Internaţional al Focului", la care România este membru
fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt
de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929,
prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor care făcea parte din structurile
armatei române, iar sub aspect administrativ depindea de Ministerul de Interne.
Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se
defineau misiunile pompierilor militari: "prevenirea şi combaterea sinistrelor pe
tot cuprinsul ţării". Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu
atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i
organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri-
apărare pasivă.
Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a
instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul
conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico-economice.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 3/28

ISTORIC – II –

Renasterea armatei nationale în deceniile 3 si 4 ale secolului al XIX-lea ca


urmare a Regulamentelor Organice a influentat si urbanizarea pompierilor
bucuresteni pe baze militare.
De-a lungul întregii perioade fanariote, perioada în care au aparut
"Steagurile de foc" si pâna la 1844 au avut loc peste 20 incendii de proportii,
care s-au soldat cu distrugerea partiala a orasului. De aceea, în urma analizei
realitatilor bucurestene legate de focurile dese, de gradul scazut de urbanizare
si de alimentare cu apa a orasului, domnitorul Gheorghe Bibescu, pe data de 19
august 1844, înfiinteaza "Roata de Pompieri", prima unitate de pompieri militari
bucuresteni.
Roata de Pompieri îsi începe efectiv activitatea pe 1 iulie 1845, având la
comanda pe capitanul Emanoil Boteanu. Prin Înalt Ordin de zi nr. 26 din 1
februarie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza schimba denumirea unitatii din
companie în batalion. Prin legea de organizare a puterii armate din 1868, care
largea componentele sistemului national de aparare, "Batalionul de Pompieri
Bucuresti" intra în componenta armatei permanente. Crearea noii baterii de
artilerie în anul 1872, face ca prin legea din 12 martie 1874, pompierii militari
sa fie trecuti în componenta acestor baterii, Batalionul de Pompieri Bucuresti
devenind "Divizionul de Pompieri Bucuresti".
Aceasta situatie a durat pana pe data de 9 iulie 1891, când un Ordin
General desfiinteaza bateriile de pompieri-artileristi în Bucuresti, reînfiintându-
se "Compania de Pompieri".

Incadrarea intr-un sistem unitar al tuturor serviciilor de pompieri din


Romania a fost posibila odata cu votarea de catre legislativul tarii a " Legii
pentru organizarea pompierilor ", promulgata prin Inaltul Decret nr. 815 din
3 aprilie 1936, si publicata in "Monitorul Oficial", nr.80 din 4 aprilie acelasi an.

ANUL 1937

In 1937 continua actiunea de infiintare a noi unitati de pompieri militari si


in celelalte localitati din Transilvania. La 1 aprilie 1937, Comandamentul
Pompierilor Militari imparte unitatile si subunitatile din Transilvania in sapte
grupuri zonale.

Aceasta structura dainuie pâna în 1936, când prin legea pentru


organizarea pompierilor, la art. 9, se prevedea cã Serviciul de incendii va fi
îndeplinit de catre un "Batalion de Pompieri". Dupa razboi, când Corpul
Pompierilor Militari trece în compunerea Ministerului de Interne, Batalionul
bucurestean se transforma în "Grupul de Pompieri Bucuresti".
La 6 ianuarie 1992, Grupul de Pompieri al Municipiului Bucuresti îsi
înceteazã activitatea, sarcinile operative si de prevenire a incendiilor fiind
preluate de "Brigada de Pompieri a Capitalei", iar pe 2 august 1995, la
ceremonia înmânarii drapelului de lupta al Marii Unitati, brigada se va numi
Brigada de Pompieri"Dealu Spirii" a Capitalei.
Existenta pompierilor militari bucuresteni, de la Roata la Brigada, a fost
jalonata de momente glorioase, în care s-a facut dovada priceperii, curajului si
îndemânarii. Astfel, "Focul cel mare" din ziua de Paste a anului 1847, cel mai
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 4/28

devastator incendiu din istoria capitalei, a distrus peste 1800 de cladiri si a facut
1 5 victime, printre care si un pompier militar, probabil primul dintre
nenumaratii eroi ai acestei arme.
La data de 13 septembrie 1848, ostasii pompieri condusi de capitanul
Pavel Zaganescu s-au opus cu arma în mâna trupelor otomane invadatoare,
platind tribut de sânge pentru libertatea tarii.
La Razboiul de Independenta, bateria a III-a teritoriala din cadrul
Divizionului de Pompieri Bucuresti a fost în componenta Armatei de Operatii,
mare parte dintre ostasi fiind decorati cu "Virtutea Militara". Acest sir de fapte
continua cu incendiul de la Muzeul de Arta din 1884, când a fost salvat tezaurul
"Closca cu puii de aur", care poate fi astãzi admirat la Muzeul National de
Istorie. Perioada pâna la al doilea razboi mondial a fost marcata de incendii de
proportii, stinse de pompierii militari bucuresteni, astfel: Atelierele C.F.R.,
Teatrul Modern, Vama Atrepozite, Gara de Nord, fabrici particulare, moara
militara Obor, Depozitul Central de munitii, Banca de Credit (9 martie 1925),
Palatul Regal (7 decembrie 1926) - unde au ars aripa centralã si Sala Tronului.
Alte incendii puternice s-au înregistrat la Societate de Asigurare "Generala",
Fabrica de uleiuri Hermes, la marele hotel "Britania", incendii care au probat
spiritul de sacrificiu si îndemânarea profesionala a pompierilor militari
bucuresteni.
În timpul celor douã razboaie mondiale existenta cotidianã s-a derulat la
stingerea incendiilor ca urmare a bombardamentelor asupra capitalei.
Numeroase sunt rapoartele care consemneaza ceasurile si zilele de luptã
epuizantã, pâna dincolo de limitele fizice, purtate de pompierii militari în urma
bombardamentelor. Pompierii bucuresteni au participat si la înlaturarea
urmãrilor cutremurului din noiembrie 1940, când peste 200 de persoane au fost
îngropate sub darâmãturile blocului Carlton.
Cronica faptelor continuã si dupã al doilea razboi mondial, la fel de
glorioasã. Stingerea incendiului de la depozitul de munitii de la Bragadiru din
1948, participarea la înlaturarea dezastrelor naturale, precum inundatiile din
1975, marele cutremur din 4 martie 1977, stingerea marilor incendii de la
magazinul Victoria, Teatrul National si Policolor, rafinãriile Brazi si Teleajen,
precum si la incendiile de sonde din Kuweit în 1991.

ZIUA 1 – Tema 2.

3. Notiuni generale privind modul de aprindere, ardere si dezvoltare al unui


incendiu precum reactia umana vis-a-vis de acesta;

CAP. 1.
NOTIUNI DE FIZICA, CHIMIE SI HIDRAULICA.

1.1. DEFINITII.

Arderea (combustia) – reactie de combinare a unui material cu oxigenul,


insotita de degajare de caldura si, in general, de emisie de flacari si/sau
incandescenta si/sau emisie de fum.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 5/28

Aprinderea (aprinderea termica) – initierea arderii unui material combustibil ca


urmare a proceselor de accelerare a reactiei de oxidare ( incalzire) pana la
declansarea arderii.
Autoaprinderea (autoinflamarea ) – fenomen prin care se declanseaza
procesul de ardere in urma incalzirii sau autoincalzirii unei substante
combustibile pana la valoarea temperaturii de autoaprindere, specifica, fara a
veni in contact direct cu o sursa exterioara de aprindere.
Comburant – corp, substanta care, in general, contine oxigen, folosit pentru a
asigura arderea unui combustibil (aerul, azotatii etc. pot fi comburanti).
Combustibil – material capabil sa treaca in stare de combustie in prezenta
focului sau a temperaturilor inalte. Prin ardere, combustibilul dezvolta caldura
fiind folosit drept sursa de energie calorica.
Conductie termica – propagarea directa a caldurii in interiorul aceluiasi corp in
masa caruia exista diferente de temperatura, sau intre corpuri diferite atunci
cand intre ele exista un contact intim si diferenta de temperatura.
Convectie termica – transport al caldurii printr-un fluid in miscare. Poate fi
naturala, cand miscarea fluidului este produsa de variatia in spatiu a greutatii
specifice, sau fortata, cand miscarea fluidului este datorata, de regula, unei
actionari mecanice.
Debit – cantitatea de lichid care trece in unitatea de timp printr-o sectiune fixa.
Se masoara in l/s, l/min, m3/s, m3/min, m3/h.
Deflagratia – reactie chimica pe timpul careia viteza de ardere este de cativa
centimetri pe secunda ceea ce face ca arderea sa se propage din aproape in
aproape.
Detonatia – explozie produsa, in general, in tevi cu diametre si lungimi
suficient de mari, la care viteza de propagare a flacarii este cuprinsa intre 1000-
4000 m/s, caracterizata prin aparitia undei de soc.
Explozia – proces de ardere foarte rapida si violenta a amestecurilor explozive,
care se produce in fractiuni de secunda, cu degajare de caldura, lumina si care
genereaza presiuni mari.
Energia de aprindere – marimea minima a energiei unei scantei electrice sau
mecanice, suficienta pentru aprinderea unui amestec de gaze-aer la o anumita
concentratie.
Fierberea – trecerea unui lichid in stare gazoasa cu formare de vapori in tot
cuprinsul sau.
Flacara – amestec de gaze devenit incandescent care dezvolta energie
radianta, in special sub forma calorica si luminoasa, datorita unei reactii chimice
exoterme de oxidare a carburantului.
Foc – ardere, de regula controlata, a unor materiale; uneori similar cu
“incendiul” (dar nu se confunda cu acesta).
Focar – zona in care arderea se manifesta cu intensitate maxima si in care a
avut loc aprinderea materialelor.
Funingine – particule fin divizate, in principal din carbon, produse in cursul
arderii incomplete a materialelor organice.
Fum – ansamblul vizibil de particule solide, rezultate dintr-o ardere incompleta,
ce se afla in suspensie in aer.
Incandescenta – stare a corpurilor solide, lichide sau gazoase care, avand o
temperatura ridicata, prezinta o puternica emisie de lumina si radiatii infrarosii.
Incendiul – proces complex, cu evolutie nedeterminata, definit de urmatoarele
elemente:
- existenta materialului combustibil si a sursei de aprindere;
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 6/28

- initierea si dezvoltarea in spatiu si timp a unei arderi si scaparea ei de sub


control;
- producerea de pierderi materiale in urma arderii;
- necesitatea interventiei printr-o actiune de stingere, cu scopul intreruperii
si lichidarii procesului de ardere.
Inflamarea – aprinderea unui amestec de aer cu vapori la contactul cu o
flacara.
Limita de explozie – concentratia minima a vaporilor, gazelor, prafurilor
combustibile in aer, la care se poate produce explozia. Poate fi minima si
maxima.
Piroliza – descompunere chimica ireversibila a unui material, produsa datorita
cresterii temperaturii, fara reactie cu oxigenul.
Putere calorifica – cantitatea de caldura produsa prin arderea completa a unui
kilogram de combustibil solid (lichid) sau prin arderea unui metru cub de gaz
masurat in conditii normale. Se masoara in Kcal/kg. si poate fi superioara sau
inferioara.
Scanteia – particula incandescenta de mici dimensiuni desprinsa dintr-un corp
aprins sau dintr-un material dur, pe timpul prelucrarii etc. si care datorita
pierderii de caldura, prin racire in aer, se stinge repede. Scanteile de materiale
combustibile reprezinta o sarcina concentrata a energiei termice cu
temperatura mai mare decat cea de aprindere a substantei respective.
Temperatura de aprindere – temperatura minima la care un material
combustibil degaja vapori sau gaze combustibile intr-o anumita cantitate, astfel
incat, dupa inflamarea lor de la o sursa de aprindere, materialul continua sa
arda fara aport caloric din exterior.
Temperatura de autoaprindere – temperatura minima pana la care este
necesar sa se incalzeasca o substanta combustibila pentru a se produce
aprinderea sa fara a veni in contact direct cu o sursa de aprindere.
Temperatura de inflamabilitate – temperatura minima la care un material
combustibil degaja vapori sau gaze combustibile ce formeaza cu aerul un
amestec de o anumita concentratie care, in contact cu o sursa de aprindere
exterioara, se aprinde fara ca arderea sa se stabilizeze, vaporii si gazele
consumandu-se printr-o ardere rapida, la suprafata materialului combustibil.
Viteza de ardere – inaintarea frontului flacarii intr-un amestec combustibil.
- in cazul gazelor – cantitatea de gaze care arde in unitatea de timp; poate
fi liniara (metri sau centimetri pe secunda) sau de volum (metri cubi pe
zi);
- in cazul lichidelor – este liniara si reprezinta grosimea stratului de lichid ce
arde in unitatea de timp;
- in cazul solidelor – se raporteaza la masa, cantitatea de materiale
combustibile arse pe unitatea de suprafata de ardere in unitatea de timp;
Vaporizarea – trecerea unui lichid in stare de vapori. Se face prin evaporare
sau prin fierbere. Evaporarea se produce numai la suprafata lichidului si are loc
la orice temperatura. Ea se produce cu atat mai intens cu cat suprafata
lichidului este mai mare, temperatura mai ridicata si vaporii emanati de lichid
sunt inlaturati mai repede.

1.2. PROCESE DE OXIDARE SI ARDERI.

Studierea fenomenelor de ardere reprezinta o prima etapa in descifrarea


mecanismelor de aparitie si dezvoltare a incendiului.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 7/28

Conform STAS 11097/1- 87, definitia arderii este urmatoarea:

Arderea este reactia unui material cu oxigenul, cu degajare de caldura,


fenomen insotit, in general, de emisia de flacari si/sau emisie de fum.

In chimie sunt definite ca oxidari reactiile de combinare ale substantelor


cu oxigenul, ce se produc indeajuns de lent pentru a nu antrena o crestere de
caldura perceptibila (de exemplu: ruginirea fierului). Deci, oxidarea nu poate fi
definita ca o reactie de ardere.
Se cunosc insa si substante care ard fara prezenta oxigenului din aer, cum
ar fi: acetilena comprimata, clorura de azot, precum si alte substante compuse.
Aceste substante, in anumite conditii, pot exploda cu degajare de caldura si
aparitie de flacari.
Arderea este posibila numai in conditiile existentei a trei factori:

 prezenta combustibilului – material care poate trece in stare de


combustie in prezenta focului sau a temperaturii inalte;
 prezenta comburantului – substanta care intretine arderea (oxigenul
din aer sau alte substante care se descompun si pot ceda oxigen);
 amorsarea reactiei – prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursa
de foc (exceptie fac substantele piroforice care se aprind spontan, in
contact cu aerul, la temperatura obisnuita).
Procesul de ardere pentru materialele si substantele combustibile are loc
aproape intotdeauna in faza gazoasa, amestecul aer-gaz combustibil, in reactie,
cu emisie de lumina, constituind o flacara. De asemenea, nici lichidele nu ard, ci
numai vaporii acestora, care se formeaza dupa ce se depaseste temperatura de
inflamabilitate.
Temperatura de inflamabilitate – se defineste ca fiind temperatura
minima la care un material combustibil degaja vapori sau gaze combustibile ce
formeaza cu aerul un amestec de o anumita concentratie care, in contact cu o
sursa de aprindere exterioara (care poate fi flacara, corp incandescent, scantei
electrice, scantei mecanice etc), se aprinde fara ca arderea sa se stabilizeze,
vaporii si gazele consumandu-se printr-o ardere rapida, la suprafata materialului
combustibil. In cazul lichidelor poate apare si autoinflamarea care reprezinta
aprinderea vaporilor unui lichid combustibil, fara ca acestia sa vina in contact
cu o sursa de aprindere, fiind suficienta numai prezenta aerului.
Autoinflamarea se produce in conditiile existentei unei anumite cantitati
de vapori si a realizarii temperaturii de autoinflamare (temperatura minima
pana la care este necesar sa se incalzeasca o substanta combustibila, pentru a
se putea produce aprinderea amestecului de vapori-aer, fara a veni in contact
cu o sursa de aprindere).
Temperatura de inflamabilitate constituie un parametru de baza, care
poate fi folosit pentru indicarea cu aproximatie a conditiilor de temperatura in
care o substanta combustibila prezinta pericol de incendiu. De exemplu:
acetona inflameaza la –19o C, alcoolul etilic la +13o C, benzina la -24 o C,
motorina la 64 o C, iar uleiul industrial la 200 o C.
Dupa natura reactiilor care determina caldura necesara, deosebim
autoaprinderi de natura chimica, fizico-chimica si biologica.
Din punct de vedere al tipului de reactie, se deosebesc:
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 8/28

- arderi complete – substanta combustibila arde complet, existand suficient


oxigen pentru procesul de oxidare;
- arderi incomplete – substanta combustibila nu arde complet din lipsa de
oxigen;
Din punct de vedere al posibilitatilor de percepere, arderea se clasifica in:
- ardere cu flacara;
- ardere cu incandescenta;
- ardere mocnita.
Din punct de vedere al propagarii flacarii:
- ardere uniforma (deflagratie) – se propaga cu viteza relativ redusa (de la
cativa cm/s, pana la 1m/s), producandu-se din aproape in aproape;
- ardere rapida (detonatie) – are loc pe spatii inchise, unde se propaga cu
viteze supersonice (1-4km/s), caracterizata si prin aparitia undei de soc.

CAP. 2.
NOTIUNI DESPRE APRINDEREA SI ARDEREA
MATERIALELOR

2.1. NOTIUNI GENERALE DESPRE INCENDIU.

Incendiul este o ardere initiata de o cauza definita, cu sau fara


voia omului, scapata de sub control, care distruge bunuri materiale,
pune in pericol viata persoanelor si a animalelor iar pentru
intreruperea sa este necesar sa se foloseasca metode, procedee,
mijloace si substante de stingere.
Incendiul este procesul care intruneste concomitent urmatoarele trei
conditii:
 Este o combustie (ardere) rapida ce se dezvolta (propaga) fara control in
timp si spatiu;
 Pune in pericol viata oamenilor si animalelor si/sau distruge bunuri materiale;
 Implica actionarea prin metode, procedee si substante de stingere adecvate
in vederea intreruperii procesului de ardere si pentru lichidarea consecintelor
acestuia.
Orice incendiu este insotit de fenomene chimice si fizice cum sunt: reactii
chimice care se produc pe timpul arderii, degajarea sau transferul de caldura,
producerea de flacari, separarea si raspandirea produslor arderii, producerea
schimbului de gaze. Aceste fenomene nu se produc separat si rigid pe timpul
incendiului, ci sunt strans legate intre ele desfasurandu-se pe baza legilor
chimiei si fizicii, specifice fenomenelor respective.
Focul reprezinta manifestarea unei reactii chimice ce poarta
numele de combustie (ardere), caracterizata prin degajare de caldura
insotita, de regula, de fum si lumina. Aceasta reactie apare la interactiunea
a doua elemente – combustibilul si oxigenul – in prezenta unui initiator: caldura.
Odata initiata, reactia chimica genereaza ea insasi caldura si continua atata
timp cat exista suficient oxigen si combustibil. Schematic, aceasta interactiune
dintre oxigen, substanta combustibila si caldura, este exprimata prin asa
numitul “triunghi al focului”.

FOC
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 9/28

OXIGEN SURSA DE
CALDURA

COMBUSTIBIL
Absenta unuia dintre aceste elemente duce la oprirea reactiei. Procedeele
cele mai cunoscute de stingere se bazeaza tocmai pe acest principiu al ruperii
echilibrului celor trei elemente.
Intreruperea arderii prin racirea zonei de ardere. Este exact ceea ce
face apa, folosita ca agent de stingere.
Intreruperea arderii prin scaderea procentului de oxigen din zona
de ardere. Se realizeaza prin crearea unei zone de protectie intre stratul de
oxigen atmosferic si suprafata de ardere. In situatia in care se folosesc mijloace
de stingere cu bioxid de carbon se realizeaza si o crestere a procentului din
acest gaz incombustibil in zona atacata.
Intreruperea arderii prin inlaturarea substantelor combustibile.
Metoda clasica de stingere pentru a carei exemplificare este suficient sa
amintim de taierile in fata frontului de ardere, pe directia de propagare, in cazul
incendiilor de padure.
Halonii si pulberile stingatoare actioneaza intr-un alt mod asupra
incendiului. Aceasta interfereaza in reactia chimica de oxidare (ardere) intr-un
mod care va fi abordat ulterior pe parcursul temelor de pregatire.

2.2. CE ESTE FLACARA?

Piroliza – descompunere chimica ireversibila a unui material, produsa datorita


cresterii temperaturii, fara reactie cu oxigenul.
Arderea (combustia) – reactie de combinare a unui material cu oxigenul,
insotita de degajare de caldura si, in general, de emisie de flacari si/sau
incandescenta si/sau emisie de fum.

Caldura dintr-un foc determina combustibilul sa se descompuna in


componete mai simple. Procesul se numeste piroliza. Procesul de piroliza
genereaza niste molecule care sunt foarte active. Aceste molecule sunt
cunoscute ca “radicali liberi”. Ei se combina cu oxigenul pentru a genera
produsi de ardere care scapa din flacara. Aceasta reactie gerereaza,
deasemenea, lumina si caldura. Lumina fiind vizibila, flacara devine si ea vizibila
pentru ochiul omenesc. Caldura este radiata de flacara de jur mprejur (vezi
capitolul 4). In interiorul flacarii exista o multitudine de radicali liberi. Acestia
sunt foarte importanti pentru a intelege focul, deoarece daca gasim o cale de a
inlatura radicalii liberi, flacara dispare.
Intr-un arzator de gaze, combustibilul este mixat, in mod deliberat, cu
aerul inaintea arderii. Deoarece flacara are suficient aer, flacara arde cu un
randament ridicat. Acesta flacara se numeste flacara premixata, este foarte
fierbinte si are foarte putina funingine.In interiorul focului, vaporii combustibili
sunt eliberati din combustibilul incins si se amesteca cu, de la sine, cu aer. Dar
acest mixaj nu este suficient de bine proportionat ca in cazul unui arzator, fapt
care conduce la o ardere incompleta , la o flacara cu varii culori cu generare de
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 10/28

funingine. Din ilustrarea de mai jos se pot observa toate aceste procese de
ardere.

Caldura si lumina din interiorul flacarii sunt generate in zona de reactie.


Flacara pare galbuie daca exista un numar mare de particule de funingine, care
se incing si radiaza caldura. Flacara apare albastruie daca nu exista funingine
sau sau doar foarte putina. Flacarile de la masinile de gatit cu gaz sau cu GPL
sunt albastrui deoarece arzatoarele bine proiectate produc o flacara premixata
cu foarte putina funingine. Flacarile unui foc de tabara sau ale unei lumanari
sunt galbui deoarece oxigenul si combustibilul trebuie sa difuzeze impreuna in
flacara.

2.3. FENOMENUL DE ARDERE (Reactia de ardere si influenta ei asupra


diverselor substante)

Arderea are loc aproape intotdeauna in faza gazoasa, amestecul aer-gaz


combustibil in reactie, cu emisie de lumina (flacara). Combustia fara flacara a
materialelor care raman in stare solida in timpul reactiei defineste arderea
mocnita.
Daca arderea nu este completa, rezulta fumul, care contine ca produs
intermediar, oxidul de carbon.

Combustia propriu-zisa apare in momentul degajarii vaporilor combustibili.


Substantele solide si cele lichide, ca atare nu ard. Arderea se produce in stratul
de vapori care emana la suprafata unui solid sau lichid, in prezenta obligatorie a
unei cantitati suficiente de O2. Numai lichidele extrem de volatile nu necesita
o incalzire prealabila pentru a le aduce in starea de emanatie necesara.
Chiar si asa, substantele extrem de volatile cum sunt hidrocarburile au
nevoie de caldura ca sursa de aprindere. Moleculele lor absorb energia
suplimentara pentru ca, in prezenta O2 sa initieze reactia de ardere.
Ceea ce este important de retinut in legatura cu reactia de ardere este
faptul ca acest proces se mentine atata timp cat exista combustibil suficient si
un nivel adecvat de O2 in zona de ardere. Nu trebuie omis faptul ca in urma
reactiei de ardere se degaja caldura care la randul ei va ajuta la antrenarea
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 11/28

altor si altor molecule intr-o reactie in lant. Metodele si agentii de stingere


urmaresc tocmai “ruperea” acestui lant distructiv.
Viteza de ardere se defineste ca fiind viteza cu care se produc
descompunerile si combinarile cu oxigen in masa unei substante combustibile
sau prin pierderea totala de material combustibil determinata de cantitatea de
caldura eliberata in unitatea de timp.
Viteza de ardere depinde de:
 temperatura la care are loc prima reactie;
 compozitia chimica;
 umiditatea substantei sau materialului combustibil;
 curentii de aer;
 presiunea atmosferica;
 raportul dintre suprafata libera a combustibilului si volumul lui;
 prezenta catalizatorilor la gaze si lichide si concentratia acestora.

2.3.1. arderea substantelor combustibile gazoase

Comportarea la incendiii a subtstantelor combustibile gazoase este


caracterizata in principal de limitele de ardere. Concentratia minima a gazelor in
aer la care se poate produce arderea constituie limita inferioara. Concentratia
minima a oxigenului, respectiv concentratia maxima a gazelor combustibile la
care arderea nu mai este posibila, s.n. limita superioara de ardere. Sub limita
inferioara, amestecul gazos nu poate sa arda fiind prea sarac in molecule
reactante. Energia rezultata din arderea unei particule se disipeaza inainte de a
putea activa o alta particula pt propagarea arderii. Peste limita superioara
arderea nu poate avea loc datorita lipsei oxigenului necesar. Oxigenul disponibil
se consuma la arderea unei particule, nefiind suficient pt intretinerea arderii
particulei celei mai apropiate.
Limite de ardere ≈ limite de explozie
Pericolul cel mai mare pt aprinderi explozive il reprezinta gazele cu limite
de arderi f largi (ex. Acetilena : cca. 4 – 80% ). Acetilena, unul dintre gazele
industriale cele mai folosite, nu este suficient de stabila pentru a fi depozitata
ca atare sub presiune ci este, de regula, dizolvata in acetona.
Gazele combustibile se gasesc deja in stare de vapori la temperatura
mediului. Pentru a le aprinde nu mai este nevoie decat de sursa de initiere. In
mod normal gazele se pastreaza in recipienti speciali, presurizati. Asta
inseamna ca orice scurgere, cat de mica, va produce un volum mare de gaz in
spatiul expus, la temperatura si presiunea mediului ambiant.

2.3.2. arderea substantelor combustibile lichide

Cu mici exceptii, lichidele nu ard niciodata in aceasta stare.


Dupa cum este binecunoscut unele substante lichide, cum sunt
hidrocarburile, emana la temperaturi normale ale mediului ambiant, vapori
combustibili. Sunt cazuri, cum este cel al uleiurilor si combustibilului Diesel, in
care este necesara o supraincalzire pentru a se ajunge la un volum suficient de
vapori degajati.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 12/28

Substantele lichide combustibile trebuie sa vaporizeze pentru a arde {in


stare gazoasa ( de vapori), adica cu flacara}.
Pentru orice vapori inflamabili exista o concentratie minima in aer sub a
carei valoare nu se poate produce aprinderea. Aceasta valoare poarta
denumirea de limita inferioara de explozie. Similar, exista o concentratie
maxima peste a carei limita exista prea multi vapori combustibili si prea putin
oxigen pentru a mai avea loc arderea. Intre aceste doua valori are loc
aprinderea vaporilor,fenomen insotit de cele mai multe ori de explozia
amestecului.

2.3.3. arderea substantelor combustibile solide

Spre deosebire de lichide/gaze unde arderea este totdeauna cu flacara, in


cazul solidelor avem:
- solide care ard cu flacara (prin sublimarea solidului);
- solide care ard in stare solida (ardere mocnita);
- solide care in prima faza ard in stare solida, iar apoi ard cu flacara.

Pe masura ce vaporii degajati la suprafata unei substante combustile ard


(in prezenta sursei de caldura) apa si unele elemente volatile dispar din
compozitia acesteia, substanta respectiva suferind transformari fizico-chimice
ireversibile.
La solidele pulverulente pot crea amestecuri cu arderi explozive. Din acest
p.d.v. importa limita inferioara de ardere a pulberii respective, cea maxima fiind
practic de neatins. ( prezinta risc de aprindere/explozie in special pulberile la
care lim inf < 65 g/mc).
In cazul in care substanta combustibila este divizata in particule mici (cum
este cazul pulberilor) vom avea un raport de suprafata/volum foarte mare. Acest
lucru ridica probleme deosebite datorita posibilitatilor sporite de aprindere a
particulelor combustibile. Prafurile se comporta diferit fata de “substanta-
mama” din care provin. Ele pot forma adevarati “nori” ce pot fi aprinsi de o
sursa de caldura. Praful combustibil depus pe diferite suprafete ajuta la
propagarea incendiului.

2.4. FENOMENUL DE APRINDERE

Toate incendiile incep cu aprinderea. Pentru ca aprinderea sa apara, trebuie satisfacute


simultan urmatoarele:

• trebuie sa fie prezenta suficienta caldura pentru a furniza energia necesara pentru ca
reactiile chimice sa inceapa;
• trebuie sa fie suficienti vapori combustibili in aer. (in limitele de ardere)
• trebuie sa fie suficient aer

Daca nu este suficienta energie, moleculele nu vor reactiona una cu alta. Energia
necesara aprinderii poate fi sub forma de cladura de la un chibrit, o tigareta, o scanteie etc.
Energia face ca moleculele de combustibil si oxigen din apropiere sa se miste mai rapid.
Aceasta energie s.n. energie cinetica. Daca moleculele se misca suficient de repede, ele vor
reactiona la coliziune. Daca moleculele nu se misca suficient de repede, atunci ele vor
reactiona doar mecanic (prin impuls) la coliziune, dar nu si chimic.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 13/28

Toate materialele combustibile necesita diferite cantitati de energie pentru a initia


aprinderea: unele mai putina decat altele.
Odata initiat, un incendiu devine rapid a self-sustaining "heat engine" (un fel de
perpetuum mobile). Un foc este o ardere de vapori combustibili, care odata arsi produc cladura,
care transforma mai mult combustibil in vapori, care sustin si continuua cilcul de ardere.

2.4.1. aprinderea unui amestec combustibil gazos

Aprinderea gazelor este caracterizata de urmatorii parametrii:


- temperatura de aprindere spontana (autoaprindere): aprinderea are loc
fara contact direct cu sursa de aprindere;
- temperatura de aprindere: aprinderea este initiata prin contact direct cu
sursa de aprindere;
- energia minima de aprindere: pt o scanteie electrica/mecanica;
- timpul de aprindere;

2.4.2. aprinderea corpurilor solide si lichide

Aprinderea lichidelor este caracterizata de urmatorii parametrii:


- temperatura de inflamabilitate (flash-point): este temp minima la care, la
pres atm normala, deasupra suprafetei lichidului se formeaza un amestec
de vapori cu o anumita conc ce se aprinde la contactul cu o sursa de
aprindere (flacara, corp incandescent, scantei etc). OBS.: la temp de
inflamabilitate un lichid nu arde ci poate fi aprins (ex. Temp de infl pt
benzina este de cca. 400C);
- temperatura de aprindere spontana (autoaprindere);
- energia minima de aprindere;

Aprinderea solidelor este caracterizata de urmatorii parametrii:


Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 14/28

- temperatura de aprindere: este temp minima la care, la pres atm


normala, deasupra suprafetei lichidului se formeaza un amestec de vapori
cu o anumita conc ce se aprinde la contactul cu o sursa de aprindere
(flacara, corp incandescent, scantei etc). OBS.: la temp de inflamabilitate
un lichid nu arde ci poate fi aprins (ex. Temp de infl pt benzina este de
cca. 400C);
- temperatura de aprindere spontana (autoaprindere);

CAP. 3.
ETAPELE DEZVOLTARII INCENDIULUI

Cunoasterea fenomenului “Incendiu” se impune ca o necesitate,


determinata de consecintele, uneori foarte grave, asupra vietii oamenilor si
bunurilor materiale, rezultate in urma aparitiei acestuia.
Studierea si cunoasterea comprehensiva a fenomenului „incendiu” sau a
proceselor de ardere trebuie continuata prin trecerea de la nivelul microscopic
la nivelul macroscopic.
Dezvoltarea si stingerea sunt legate de modificarile tuturor fenomenelor
care au loc pe timpul incendiului. Dezvoltarea incendiului este procesul de
crestere a suprafetei de ardere si de accelerare a vitezei de ardere. Depinde de
cantitatea, proprietatile chimice si starea de agregare a substantelor
combustibile, de conditiile de transfer de caldura si de particularitatile
schimbului de gaze.
Viteza maxima de dezvoltare a incendiului se atinge la arderea
substantelor gazoase, este mai redusa la arderea lichidelor si minima la solide.
La dezvoltarea incendiilor interioare contribuie intr-o mare masura
transferul de caldura prin convectie, iar la cele exterioare prin radiatie.
In afara conditiilor generale, trebuie mentionat faptul ca dezvoltarea
diferitelor incendii poate fi influentata de aparitia exploziilor, de
comportamentul elementelor de constructie, de modul de distribuire a
incaperilor in interiorul constructiilor, de situatia meteorologica etc.
In raport de forma si dimensiunile obiectivului afectat de incendiu, de
natura si proprietatile materialelor si substantelor combustibile, de felul sursei,
de aprindere, de situatia meteo si de alti factori, un incendiu se poate dezvolta
circular, frontal, unghiular.

3.1. FACTORII CARE FAVORIZEAZA IZBUCNIREA, DEZVOLTAREA SI


PROPAGAREA INCENDIILOR IN CLADIRI

Viteza de ardere a materialelor depinde de:


- temperatura la care are loc prima reactie (la temp scazute arderea se
desfasoara cu dificultate);
- compozitia chimica (prezenta unor elemente necombustibile in molecula
comb micsoreaza/suprima combustibilitatea);
- umiditatea subst sau a mat comb;
- presiunea atmosferica (scaderea pres atm micsoreaza viteza de ardere si
invers);
- raportul dintre supraf libera a combustibilului si volumul lui ;
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 15/28

3.2. INCENDIUL SI FAZELE SALE

In evolutia unui incendiu in interiorul unei incaperi intervin 5 faze:

• aparitia focarului initial;


• faza de ardere lenta;
• faza de ardere activa;
• faza de ardere generalizata;
• faza de regresie;

In diagrama ce urmeaza sunt indicate etapele dezvoltarii unui incendiu de


la aprindere pana la stingerea acestuia. Aceste etape implica un incendiu lasat
sa se dezvolte fara a se interveni pentru stingere.
Temperatura

Flashove
Aprindere r

Arderea activa
/ backdraft Regresia

Dezvoltarea / Timp
ardere lenta
Aprinderea

Poate fi foarte rapida, ca in cazul gazelor sau mai lenta, mocnita.


Sursa de initiere a incendiului, cea care aduce aportul de caldura necesar
declansarii reactiei in lant poate fi variata:
• flacara deschisa; conductibilitatea termica;
• expunerea prelungita la o sursa externa de caldura cu o temperatura relativ
putin ridicata;
• autoincalzirea urmata de autoaprindere;
• reactii chimice externe;
• arce si scantei electrice;
• scantei mecanice sau frecare;
• comprimarea rapida a unui gaz urmata de o crestere a temperaturii pana la
punctul de autoaprindere;
• incalzirea prin convectie sau radiatie.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 16/28

Arderea lenta / Dezvoltarea

Dupa cum la nivel molecular are loc o reactie in lant, tot asa se intampla
si la nivel macroscopic, iar incendiul incepe sa se autoalimenteze. Faza arderii
lente poate dura de la cateva minute, la ore sau chiar zile (in cazul arderii lente
sau mocnite).
Materialele care ard devin surse de aprindere, duc la incalzirea
suprafetelor substantelor combustibile si le aduc la temperatura de aprindere.
Temperatura in zona de ardere atinge valori din ce in ce mai ridicate, afectand
substantele combustibile direct expuse.

3. Arderea activa

daca incinta este inchisa, cantitatea de aer poate devenii in timp


insuficienta, arderea intrand in regresie. Daca in faza de regresie a incendiului
are loc o admisie brusca de aer proaspat, se produce fenomenul de backdraft;
in cazul unui incendiu izbucnit intr-un spatiu inchis in care aerul este
suficient, se poate ajunge la situatia in care toate materialele combustibile,
existente acolo, sunt incalzite suficient pentru a produce vapori combustibili in
concentratii critice, astfel incat apare fenomenul de flash-over (momentul in
care se instaleaza arderea generalizata a tuturor suprafetelor combustibile din
incinta). Ca urmare scade brusc cantitatea de oxigen din aer si se atinge pragul
maxim de oxid de carbon (20%). Deasemeni flash-over este caracterizat si de
cresterea rapida, exponentiala a temperaturii precum si printr-o masiva si
rapida generare de fum.

Dupa un astfel de flashover incendiul trece in asa numita faza de ardere


activa in care nu se mai inregistreaza cresteri spectaculoase de temperatura.
Incendiul se dezvolta in continuare, arderea se generalizeaza in intreaga incinta,
temperaturile se uniformizeaza spre valorile maxime, structura de rez incepe sa
fie afectata, iar incendiul se propaga la constructiile incendiate, cu care ocazie
cunoaste, din nou, trecerea prin fazele de dezvoltare si ardere activa.
Si la aceasta faza putem avea dupa fenomenul de flash-over  incendii
ventilate;
 incendii neventilate;

4. Regresia

La final, temperaturile nu mai cresc, apoi incep sa scada datorita epuizarii


combustibilului, dar scaderea temp nu este brusca, actionand in continuare
distructiv asupra structurilor.

CAP. 4.
EFECTELE INCENDIULUI

4.1. DEGAJAREA SI TRANSFERUL DE CALDURA.

Caldura degajata in zona de ardere se transmite concomitent in mediul


inconjurator prin: conductie, convectie, radiatie.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 17/28

Transferul se face intotdeauna de la sursa cu temperatura mai ridicata catre


cea cu temperatura mai scazuta, procesul avand continuitate pana la egalizarea
temperaturilor.
In cazul unui incendiu localizat intr-o camera, caldura are un circuit
extrem de sinuos:

- caldura este transferata de la foc la fum prin convectie;


- fumul se acumuleaza la partea superioara a camerei;
- caldura este transferata de la fumul acumulat la tavan si la pereti prin
convectie;
- focul radiaza caldura in intreaga incapere;
- fumul radiaza caldura in jos catre pardoseala si catre restul materialelor
existente in camera;

a) Conductia – (1) consta in transferul caldurii intre doua corpuri cu


temperaturi diferite care se afla in contact direct.
(2) transportul direct al caldurii in interiorul aceluiasi corp
material, in masa caruia exista diferente de temperatura; sau intre
corpuri diferite dar cu un contact intim de suprafata.
Acest mod de transmitere a caldurii este caracteristic corpurilor
solide si care joaca un rol esential in faza de initiere a incendiului.
Caldura trece de la corpul cald catre cel rece, in toata masa corpului
datorita miscarilor moleculare. Fenomenul se petrece intocmai ca atunci
cand se incalzeste o parte a unui corp si caldura se transmite in toata
masa sa fara ca materia sa se deplaseze sau sa sufere deformatii. Prin
contactul direct intre un corp cu temp ridicata si un corp combustibil,
caldura transmisa acestuia ii ridica temp pana la valoarea de aprindere
spontana, cazul cel mai frecvent Nu toate corpurile transmit in aceeasi
masura caldura. Metalele au o capacitate de transmitere a caldurii mult
mai mare decat alte substante.
b) Convectia – (1) transferul molar de energie intre un curent de fluid
(lichid, gaz) si suprafata unui corp solid. (fenomen insoteste fumul si
gazele arse)
(2) consta in transferul de caldura intre doua corpuri care nu
se afla in contact. In acest caz schimbul de caldura se face prin
intermediul fluidului care le desparte (apa, aer, uleiuri de racire etc.).
Aceste fluide (lichide sau gaze) au o coeziune moleculara mai mica,
deplasandu-se usor in spatiu.
Fluidele, sub influenta caldurii corpului cald, sufera fenomenul de
dilatare, micsorandu-si densitatea, ridicandu-se si lasand locul liber unei
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 18/28

alte cantitati de fluid mai rece. In acest mod se realizeaza un circuit de


fluid, purtator de caldura, care transmite energia termica in spatiu.
c) Radiatia – (1) forma particulara a transferului de caldura, in care
purtatorul de energie este reprezentat de undele electromagnetice.
Depinde de suprafata emisia facandu-se prin suprafata. O parte din
energia ajunsa la un corp partunde in ea, transformandu-se in energie
termica, iar restul se reflecta de la suprafata corpului.
(2) consta in propagarea caldurii dupa legi similare cu cele ale
propagarii luminii; ea se propaga in linie dreapta cu o viteza de 300.000
km/s si sufera fenomenul de reflectie si refractie ca si lumina. Caldura
transmisa prin radiatie joaca un rol insemnat atunci cand temperatura
corpului care radiaza caldura depaseste 600-700 o C (vezi flama de la
sudura cu arc electric) .
Sub actiunea unei intensitati calorice de 0,25 calorii/cm2 , in decurs
de trei minute, pe pielea neprotejata a omului se produce o senzatie
dureroasa de arsura.
Rolul radiatiei este redus in initierea incendiului, dar mult mai
important in evoluita si propagarea sa ulterioara (prin radiatia flacarilor,
corpurilor supraincalzite) in diferite zone ale incintei, departate fata de
focarul initial.

4.2. TEMPERATURA INCENDIULUI

Temperatura reala de ardere a unei substante in conditiile de incendiu


este intotdeauna mai joasa decat temperatura teoretica de ardere a aceleiasi
substante. In cazul unui incendiu arderea nu se face complet din cauza
insuficientei oxigenului din aer si a pierderilor de caldura.
Prin temperatura unui incendiu, produs in aer liber, se intelege
temperatura flacarilor, iar in cazul unui incendiu din interior, aceasta
reprezinta temperatura medie masurata in volumul amestecurilor
produselor arderii cu aerul din spatiul respectiv.
Temperaturile de ardere in incendii depind de puterea calorifica a
materialului care arde, de cantitatea de caldura ramasa in spatiul incendiat,
precum si de modul cum se produce arderea (complet sau incomplet). Valoarea
absoluta a temperaturilor incendiilor exterioare este mai mare decat a celor
interioare. Temperatura unui incendiu interior variaza in functie de timp.
Valoarea absoluta a temperaturii este influentata nu numai de puterea calorifica
dar si de raportul intre suprafata golurilor deschise si suprafata de ardere, de
inaltimea incaperii si suprafata de ardere raportata la suprafata podelei.

Exemple:

Temperatura medie a unui incendiu este de cca 700-10000C.

DGPSI 001 ART. 11


(3) La lucrările de sudare oxiacetilenică, de lipire cu flacără şi de debitare cu
flacără oxiacetilenică temperatura flăcării poate atinge valori cuprinse între
2.000 şi 3.000°C ……..
(4) La sudarea sau la debitarea (tăierea) cu arc electric, în centrul arcului
temperatura atinge 10.000°C …….
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 19/28

(5) Temperatura flăcării la arderea materialelor combustibile depinde de:


natura materialului, înălţimea, compoziţia şi diametrul flăcării, de pierderile de
căldură prin radiaţie şi poate atinge următoarele valori:
a) flacăra de chibrit - 600-700°C;
b) flacăra de lemn - 850-1.400°C;
c) flacăra lămpii de petrol - 780-1.300°C;
d) flacăra de bumbac - 305°C;
e) flacăra de hârtie - 510°C;
f) flacăra de huilă - 1.200°C;
g) flacăra de cauciuc natural - 1.100°C;
h) flacăra de polistiren - 1.300°C;
i) flacăra de sodiu metalic - 900°C;
j) flacăra de magneziu - 2.000°C.
(6) La gaze temperatura flăcării depinde de conţinutul amestecului, fiind mai
scăzută în amestec cu aerul şi mai ridicată în amestec cu oxigenul, astfel:
a) flacăra de hidrogen - 2.400-3.080°C;
b) flacăra de metan - 2.210-3.030°C;
c) flacăra de propan - 1.930°C;
d) flacăra de acetilenă - 2.325-3.137°C.

4.3. DEGAJAREA PRODUSELOR DE ARDERE.

Produsele de ardere sunt, in general, parti componente ale fumului,


flacarii si o serie de gaze.
Fumul, ca produs vizibil al majoritatii produselor de ardere, este format
din particule nearse de material incendiat, din vapori si gaze care ii dau un
colorit, miros si gust specific. O ardere incompleta, neeficienta din punct de
vedere al mixarii.
De obicei, in compozitia fumului intra oxigenul, oxidul de carbon (monoxid
de carbon), bioxidul de carbon, vaporii de apa si carbonul liber sub forma de
particule solide fine. Daca in compozitia substantelor care ard intra azotul,
sulful, magneziul, fosforul, clorul, fluorul, siliciul si in compozitia fumului vor
exista produse ale arderii sub forma de oxizi de azot, bioxid de sulf, oxid de
magneziu, anhidrida fosforica, acid cianhidric, hidrogen sulfurat, fosgen etc.
Prin toti acesti produsi de ardere fumul este periculos, intrucat poate sa
cauzeze de la simpla tuse, la iritatii ale aparatului respirator, ale ochilor, pana la
moarte prin toxicitatea lui.
La un incendiu normal nu se poate stabili cu exactitate procentul de masa
combustibila care se transforma in fum. Totusi, este putin probabil ca
funinginea formata pe timpul unei arderi incomplete sa depaseasca 10% din
masa materialului ars.
In raport de culoarea fumului, de miros si de gust se poate stabili natura
materialului care arde:
• Fumul alb semnaleaza prezenta vaporilor de apa;
• Fumul cenusiu catre negru provine din arderea lemnului;
• Fumul galben-alb este emanat pe timpul arderii hartiei;
• Fumul negru se degaja pe timpul arderii hidrocarburilor;
• Fumul cenusiu intepator cu miros neplacut provine din arderea diverselor
tesaturi;
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 20/28

• Fumul galben-brun se degaja pe timpul arderii combinatiilor de azot si este


foarte toxic;
• Un gust astringent, dulce sau amar, cu miros de usturoi, de bauturi alcoolice,
intepator si de migdale, o culoare albastra, alba, galbena sau de alt fel,
indica prezenta in fum unor substante toxice.

Pericolul principal pe care il prezinta fumul consta in ingreunarea


evacuarii persoanelor si a bunurilor materiale.

4.4. PROPAGAREA SI EVACUAREA FUMULUI DIN CLADIRI

Fumul este periculos


Prin simpla lui prezenta, fumul trebuie sa ne faca sa ne gandim la urmatoarele:
• Un foc este in apropiere;
• Fumul contine gaze toxice;
• Fumul raspandeste caldura prin convectie rapid, iar focul se poate
propaga spre Dvs;
• Fumul reduce nivelul de vizibilitate si de iluminare;
• Atunci cand va miscati in fum, stati aplecat – si amintitiva ca fumul tinde
sa se ridice.

Prin incalzirea mediului pana la 3000C (temperatura medie de aprindere a


multor materiale combustibile) se poate evacua o cantitate de gaze egala cu
volumul incaperii.
Gazele de ardere sunt mai usoare decat aerul, fapt ce creaza o miscare
ascensionala, care pune in miscare fumul, initial spre plafon si apoi pe
orizontala pana la limitele incaperii, dupa care incepe acumularea in strat din ce
in ce mai gros a fumului. Prin aceasta miscare ascendenta fumul “trage” aer
rece in focar, alimentandu-l.
Cu cat incendiul este mai dezvoltat cu atat mai mare este debitul de aer
antrenat sau reformulat: O data cu intensificarea schimbului de gaze creste si
viteza de dezvoltare a incendiului.
Cu cat incendiul este mai dezvoltat cu atat stratul de fum coboara mai
mult si devine mai fierbinte si mai dens.

La 1/3 din inaltime fata de planul 0.00 se afla axa neutra sau planul
presiunilor egale, unde presiunea ext = pres int. si nu are loc nici introducerea
de aer, nici evacuarea de fum.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 21/28

Viteza de producere a fumului ca si volumul incaperilor incaperilor


invadate de acesta, determina desigur viteza de umplere a spatiilor respective.
Un focar de 3*3 mp intr-un magazin de 1000 mp cu inaltimea de 5 m umple
spatiul cu fum pana la 3 m sub plafon, in decurs de 60s.
Concentratiile periculoase ale fumului pe caiile de evacuare clasice,
executate din mat incomb se pot forma in cel mult 3-4 min, inainte de atingerea
parametrilor critici de temperatura si toxicitate si binentales, mult inaintea
sosirii pompierilor.
Pentru utilizarea in conditii de securitate a cailor de evacuare se apreciaza
ca este necesara o vizibilitate de 10 – 15 m.

Un factor foarte important pentru raspandirea fumului este temperatura


care determina dilatarea gazelor. Volumul acestor gaze poate creste de 3 ori si
in acest caz 2/3 din aceasta cantitate este transportata in exteriorul
camerei/etajului incendiat. Procesul de raspandire a fumului are loc f repede si
poate provoca aparitia unor presiuni mari care transporta fumul spre alte parti
ale cladirii.

Printr-o usa de 2*0.75 mp la o temp de 2000C, debitul de fum poate fi de 1


kg/s (60 kg/min) adica 40 kg/min si mp de usa.
Pentru reducerea vizibilitatii la 5 m este necesara o conc de fum de 0.025
kg/mc.
Daca usa este inchisa, atunci valoarea este 0.01 kg/s (0.6 kg/min) 
reducerea vizibilitatii la 5 m intr-un coridor de 30 m lungime se face in 5 min.

Pe orizontala – incepand cu ultimul nivel – fumul se propaga de la casa


scarii, de-a lungul coridoarelor de evacure la partea superioara a acestora, cu
viteza pasului normal.

4.5. PROPAGAREA INCENDIILOR

Propagarea incendiului depinde de:


• compozitia chimica si viteza de ardere a materialelor aprinse (prezenta unor
elemente necombustibile in molecula comb micsoreaza/suprima
combustibilitatea);
• temperatura mediului ambiant (la temp scazute arderea se desfasoara cu
dificultate);
• umiditatea substantei sau materialului combustibil;
• curentii de aer naturali sau cei ce se formeaza;
• presiunea atmosferica (scaderea pres atm micsoreaza viteza de ardere si
invers);
• cantitatea de materiale combustibile supusa arderii sau existenta acestora in
imprejurimi;
• raportul dintre suprafata libera a combustibilului si volumul lui ;
• sursa potentiala de aprindere;
• configuratia terenului, atat in aer liber cat si in spatii inchise si planul
(vertical sau orizontal) in care are loc arderea;
• obstacolele in calea arderii.
Dintre toti factorii enumerati mai sus un rol hotarator il au viteza de
ardere si alimentarea cu aer.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 22/28

In propagarea incendiului, (ca forma principala de dezvoltare a


incendiului) sunt caracterizati trei parametri de viteza principali:
• viteza liniara de propagare a arderii;
• viteza de crestere a suprafetei incendiului;
• viteza de crestere a perimetrului suprafetei de ardere.
Toate aceste marimi determina situatia dezvoltarii incendiului si servesc
ca baza pentru calcului fortelor si mijloacelor de stingere.

Cresterea rapida a vitezei de ardere si a suprafetei incendiate favorizeaza


degajarea unei cantitati insemnate de caldura, cresterea temperaturii si marirea
cantitatile de produse de ardere (fum). Drept consecinta in zona cuprinsa de
fum incendiul intra intr-un ciclu de aprindere-sustinere-incendiere-propagare.
Merita sa fie mentionate vitezele mari de propagare a arderii in cazul unor
materiale plastice (polistiren expandat, poliuretan) arderea avand loc cu mare
degajare de fum. La o propagare maxima a incendiului, arderea se extinde
initial asupra intregii suprafete si apoi in masa materialelor combustibile. Odata
cu atingerea suprafetei si vitezei maxime de ardere, se produce si o cedare de
caldura in mediul inconjurator, care se stabilizeaza datorita elementelor
constructive de delimitare incalzite.
Pe masura dezvoltarii incendiului si a cresterii duratei acestuia,
materialele si elementele incombustibile isi reduc rezistenta mecanica, aparand
pericolul deformarii si prabusirii constructiilor.
O deosebita atentie s-a acordat in ultima perioada de timp studierii
propagarii incendiului pe suprafata exterioara a cladirilor, ca urmare a faptului
ca s-au petrecut foarte multe cazuri de transmitere a caldurii si incendiului de la
un etaj la altul, pe partea exterioara a peretilor cladirii.
Daca se realizeaza o ventilatie corespunzatoare, arderea produselor
termice de descompunere are loc, in principal, in interiorul incaperii incendiate,
astfel incat potentialul termic actioneaza intens asupra partilor de constructie
din incapere, iar solicitarea fatadei se face prin gazele fierbinti produse prin
ardere, fara influenta directa asupra flacarilor; in cazul unei ventilatii
necorespunzatoare a incaperii respective, o cantitate apreciabila din produsele
de descompunere termica sunt arse abia in afara incaperii cu flacari de lungime
apreciabila, dupa iesirea in aer curat. Acest ultim caz trebuie considerat ca
deosebit de avantajos pentru posibilitatea de propagare a incendiului de la etaj
la etaj.
Dar si atunci cand aportul de aer este suficient pentru a intretine o ardere
puternica, cu flacari lungi, exista pericolul propagarii incendiului pe verticala.
Limbile de foc se transmit pe suprafata exterioara a cladirii la etajul de
deasupra.
La arderile mocnite propagarea incendiului se face incet. Astfel se explica
de ce incendiile mocnite provocate de brocurile de sudura nu pot fi uneori
percepute decat intr-un stadiu avansat.

4.6. EFECTELE FIZIOLOGICE ALE INCENDIULUI.

Experientele de laborator au demonstrat faptul ca, in ipoteza arderii


complete a metanului, rezulta doar doua componente: bioxidul de carbon si
apa.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 23/28

CH4 + 2O2 = CO2 + 2H2O + Energie

In incendiile care se produc in viata de zi cu zi arderile nu au loc dupa un


sablon rezultand in urma reactiilor de oxidare diverse produse secundare cum
ar fi fumul, oxidul de carbon si alte gaze toxice. Prezenta acestor produse intr-o
incapere sau in alt spatiu de volum relativ mic poate afecta ireversibil sanatatea
si integritatea corporala a eventualelor victime, chiar inainte ca acestea sa
sufere de pe urma focului propriu-zis. In situatia in care o victima este expusa
radiatiilor calorice pielea acesteia si tesuturile de suprafata sufera arsuri de
diferite grade de severitate. Gazele fierbinti inhalate produc afectiuni ale
aparatului respirator.
Fumul si gazele toxice sunt cauza a aproape 50% din decesele
inregistrate in urma incendiilor. Exista doua situatii in care o persoana poate
deceda din cauza schimbarilor in compozitia aerului atmosferic inspirat,
schimbari datorate emisiei de fum si alte produse secundare de ardere:
 Deces datorat de toxicitatea fumului (mai ales de pe urma continutului
de monoxid de carbon);
 Deces prin asfixie, in cazul in care incendiul reduce volumul de oxigen
continut in aer.
Fumul si gazele toxice se raspandesc cu repeziciune in cladirile incendiate,
multe dintre victime inregistrandu-se chiar de la inceputul manifestarii
incendiului. Starea de lesin iar mai apoi decesul pot surveni, ca rezultat al
inhalarii gazelor toxice, chiar inainte ca focul sa ajunga la nivelul victimelor sau
chiar inainte ca acestea sa-si dea seama ca s-a produs un incendiu. Instalatiile
de detectare a fumului urmaresc reducerea pericolului de victimizare tocmai
prin avertizarea asupra concentratiilor anormale de fum si gaze toxice.
Statisticile internationale ne arata ca demersurile facute in sensul obligativitatii
montarii unor astfel de instalatii in anumite cladiri incep sa aiba efect,
inregistrandu-se o crestere cu 164%, intre anii 1988-1991, a incendiilor
semnalizate unitatilor de interventie (Home Office, Anglia, 1992).
Fumul este alcatuit din particule microscopice de substante partial
carbonizate. Culoarea, marimea si cantitatea de astfel de particule determina
densitatea fumului. Principalul pericol reprezentat de prezenta fumului in zona
de ardere este legat de faptul ca are ca efect o reducere semnificativa a
vizibilitatii. Astfel, nu pot fi observate in timp util semnele de marcare ale cailor
de evacuare, panica si confuzia punand repede stapanire pe cei care incearca
sa se salveze. Efectul iritant al fumului asupra ochilor si cailor respiratorii
contribuie si el la ingreunarea evacuarii si interventiei ducand la producerea de
accidente.
Gazele toxice sunt reprezentate in special de compusi ai carbonului.
Carbonul se afla prezent in majoritatea materialelor combustibile si este imediat
oxidat in conditiile izbucnirii unui incendiu. Daca reactia de oxidare este
completa se formeaza bioxidul de carbon. In cazul unei oxidari incomplete apar
emisii importante de monoxid de carbon.
Monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor avand o densitatea
apropiata de cea a aerului. Cand este inhalat se combina cu hemoglobina din
sange si formeaza un produs, carboxihemoglobina, care nu mai realizeaza
transportul de oxigen la nivelul globulelor rosii catre organele corpului. Trebuie
mentionat faptul ca monoxidul de carbon are o atractivitate/selectivitate mai
mare la hemoglobina decat oxigenul, fapt care determina in scurt timp toata
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 24/28

hemoglobina din organism sa fie ocupata de monoxid. Ca rezultat, victima


moare prin sufocare. Datorita faptului ca gazul este inodor, prezenta acestuia in
anumite spatii nu poate fi detectata decat atunci cand este deja prea tarziu.
Primele efecte ale intoxicarii cu monoxid de carbon sunt similare starii de
euforie alcoolica afectand discernamantul victimei. Continuarea inhalarii de
monoxid de carbon duce la pierderea cunostintei urmata de deces. Un procent
de 1,3% monoxid de carbon in aer este suficient sa produca lesinul dupa 2-3
miscari de inspiratie, iar un surplus de 0,32% poate cauza moartea in 30 de
minute.
Bioxidul de carbon este mai putin toxic, dar actiunea sa negativa se
produce pe fondul scaderii proportiei de oxigen din aerul inspirat. Este incolor si
inodor cu o densitate mai mare ca a aerului. Se raspandeste usor intr-o
constructie cuprinsa de incendiu. Concentratiile mai mari de 3% in aer produc
accelerarea procesului respirator favorizand inhalarea altor gaze toxice; la 5%
respiratia devine anevoioasa, iar la 9% victima isi pierde cunostinta.
Concentratiile de 20% bioxid de carbon in aer provoaca moartea celor expusi in
20-30 minute.
Alte gaze toxice. In cazul in care, in materialele care ard, se gasesc
elemente chimice cum ar fi clorul sau azotul se pot degaja si alte gaze toxice
care pun in pericol integritatea organismelor vii.
Caldura – efecte asupra pielii. Arsurile sunt semnalate la majoritatea
victimelor unui incendiu. Arsurile pe suprafete mari din corp pot produce
moartea imediata a victimei sau socuri ireversibile. Recuperarea de pe urma
arsurilor este inceata si foarte dureroasa, putand avea ca efect rani
permenente, nevindecabile.
Se cunosc patru categorii de arsuri:
 De gradul I - afecteaza numai stratul superficial al pielii (epiderma); locul
expus se inroseste si devine dureros.
 De gradul II – afecteaza si derma; apar flictene cu lichid (basici) dureroase
si congestionate;
 De gradul III-IV – arsura afecteaza straturile de tesut in profunzime
ajungand pana la grasimea subcutanata; terminatiile nervoase sunt distruse
astfel ca arsurile nu sunt dureroase.
Corpul omenesc se apara singur impotriva expunerii la temperaturi mari,
de exemplu prin emisia de transpiratie care disipeaza caldura. Incalzirile
bruste ale corpului, la temperaturi mari, chiar urmate de raciri la fel de
rapide sunt periculoase pentru sistemul natural de aparare a corpului.
Socul termic. Caldura poate ucide si fara sa produca arsuri. Expunerea
prelungita la temperaturi mari poate produce soc termic. Supraincalzirea
corpului afecteaza sistemul nervos central. Simptomele includ: temperatura
mare, piele uscata, delir.

CAP. 5.
PANICA LA INCENDII

Din analize a reiesit ca ponderea cea mai mare a decesurilor revine


fumului si gazelor toxice de ardere (62%) si doar 26% arderilor/arsurilor.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 25/28

Pe orizontala – incepand cu ultimul nivel – fumul se propaga de la casa


scarii, de-a lungul coridoarelor de evacure la partea superioara a acestora, cu
viteza pasului normal.

“CAUZA PANICII NU ESTE FRICA, CI FRICA NESTAPANITA”

Fenomenul panicii se poate produce si fara existenta unei situatii de


pericol. La densitatea de 0.26 mp/persoana, cand oamenii aflati unul langa altul
se ating intre ei si nu mai pot evita contactul, se creeaza o stare de stres care
poate degenera in panica, fara sa intervina nici o alta cauza exterioara.
Cat timp oamenii continua sa se deplaseze spre un loc pe care il considera
sigur, posibilitatea aparitiei panicii este redusa. Daca insa deplasarea se
incetineste sau se opreste se creeaza pericolul de aparitie imediata a panicii.
P.S. Interesant este faptul ca persoanele existente intr-un hotel cu 25 de
etaje, erau in proportie de 4 barbati la 1 femeie (736 pers: 589 b + 147 f), iar
victimele de 1 barbat la 6 femei (179 per: 13b + 78 f).

CAP. 6.
STINGEREA INCENDIILOR

In cazul unui incendiu la care se intervine se pot distinge trei faze:


 de dezvoltare libera;
 de localizare;
 de lichidare.
Faza de dezvoltare libera a incendiului este determinata de timpul care
trece din momentul izbucnirii incendiului pana la introducerea primelor mijloace
de stingere. Durata fazei de dezvoltare libera a incendiului depinde de timpul de
semnalizare si interventie a acestuia, de aprecierea situatiei si desfasurarea
atacului.
Faza de localizare a incendiului. Prin localizarea incendiului se
intelege eliminarea posibilitatii de propagare a incendiului, a prabusirii
constructiei (slabirea portantei) si crearea premiselor pentru lichidarea lui,
concomitent cu luarea masurilor de asigurare a conditiilor optime de indeplinire
a misiunii. Ea trebuie sa se caracterizeze prin oprirea cresterii suprafetei
incendiului si concentrarea fortelor si mijloacelor de interventie.
Faza de lichidare a incendiului. Este caracterizata de timpul in care se
realizeaza atacul ferm si neintrerupt asupra incendiului, in principiu din toate
directiile si cu toate fortele si mijloacele folosite la actiunea de stingere.
Prin lichidarea incendiului se intelege oprirea arderii pe toate suprafetele
care au fost cuprinse de incendiu si excluderea reaparitiei lui. Durata fazei de
lichidare a incendiului depinde de intinderea suprafetei care arde in momentul
localizarii, de conditiile meteo, de agentii de stingere folositi, de caracteristicile
tehnico-tactice ale echipamentului unitatilor de interventie si de volumul
lucrarilor care sunt necesare pentru excluderea posibilitatii reaprinderii
materialelor si substantelor combustibile.
In raport de forma si dimensiunile obiectivului afectat de incendiu, de
natura si proprietatile materialelor si substantelor combustibile, de felul sursei,
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 26/28

de aprindere, de situatia meteo si de alti factori, un incendiu se poate dezvolta


circular, frontal, unghiular.

6.1. CLASIFICAREA INCENDIILOR SI ACTIUNEA PRINCIPALELOR TIPURI


DE SUBSTANTE STINGATOARE.

Incendiul este o ardere initiata de o cauza bine definita, in mod


voluntar sau accidental, scapata de sub control, in urma careia se
produc pierderi materiale si pentru a carei intrerupere si lichidare este
necesara o interventie cu mijloace adecvate.
Orice incendiu este insotit de fenomene fizice si chimice cum ar fi: reactii
chimice care se produc pe timpul arderii, degajare si transfer de caldura,
aparitia flacarilor, separarea si raspandirea produselor arderii, producerea
schimbului de gaze. Aceste fenomene nu se produc separat si rigid pe timpul
incendiului, ci sunt in relatie de interdependenta, supunandu-se legilor de baza
ale chimiei si fizicii.
Aprecierea corecta a dimensiunilor acestor fenomene creeaza
posibilitatea evaluarii corecte si reale a situatiei incendiului si permite luarea
unor hotarari concrete pentru atacarea acestuia.
In acest context se pot evita producerea de explozii, fierberea si
revarsarea lichidelor combustibile din rezervoare, deformarea si distrugerea
elementelor de constructie sau a instalatiilor tehnologice.
Una dintre cele mai agreate clasificari ale incendiilor este facuta in
standardul britanic BS4547/1972. Cunoasterea acestui gen de clasificare ajuta
la identificarea corecta a agentului de stingere ce trebuie folosit.
Standardul BS4547/1972 este echivalentul standardului european EN2.
Clasele de incendiu sunt:
 Clasa A – incendii de materiale combustibile solide, de obicei de natura
organica, care formeaza cenusa si jar fierbinte.
 Clasa B – incendii de lichide inflamabile sau solide lichefiabile.
 Clasa C – incendii de gaze combustibile.
 Clasa D – incendii de metale.
In definirea incendiilor clasa A s-a urmarit includerea materialelor de tip
celulozic (hartie, lemn). Apa si spuma sunt cei mai buni agenti de stingere ai
incendiilor din aceasta clasa. Stingatoarele cu pulbere pot fi folosite pentru
stingerea incendiilor din aceasta clasa, dar puterea de penetrare scazuta a
agentului stingator implica riscul reaprinderii materialului incendiat. Cel mai
scazut randament de stingere a fost constatat in cazul folosirii mijloacelor de
interventie cu bioxid de cabon; efectul de racire este mic si, in plus, forta
gazului imprastie cenusa si jarul ducand la aparitia unor focare noi.
Definitia clasei B este clara. In incendiile din aceasta categorie cei mai
indicati agenti de stingere sunt: pulberea si spuma. Apa se va folosi numai ca
agent de racire a recipientilor de depozitare a lichidelor inflamabile.
In cazul incendiilor de clasa C atacul se face mai ales prin manevre care
au ca scop inchiderea sursei de gaz. Gazul care arde nu trebuie stins inainte
de a-i fi oprita curgerea deoarece scurgerile de gaz nearse pot provoca in
combinatie cu aerul amestecuri explozive.
Incendiile de clasa D reprezinta o categorie speciala. Agentii de stingere
pot intra in reactie cu metalele care ard rezultand efecte negative cu
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 27/28

repercusiuni asupra mediului si participantilor la stingere. De aceea alegerea


celor mai adecvate substante pentru interventie se va face numai cu
concursul specialistilor.

Atentie!

Incendiile la echipamentele electrice nu sunt clasificate separat deoarece


electricitatea reprezinta sursa de aprindere si nu materialul care arde. Acolo
unde exista echipament electric incendiat, sub tensiune, se va proceda la
scoaterea de sub alimentare si se va folosi ca agent de stingere bioxidul
de carbon. Este interzisa cu desavarsire stingerea cu apa! Pulberea
stingatoare poate fi si ea folosita la interventie dar nu are putere de penetrare
si poate afecta echipamentul electronic sensibil. Exista unele marci de
stingatoare cu spuma, dotate cu ajutaje speciale de imprastiere si care sunt
considerate sigure in stingerea echipamentelor electrice sub tensiune. Nu
trebuie insa omis faptul ca spuma are in componenta sa apa. Stingatoarele de
acest gen au marcaje speciale care le diferentiaza de cele normale cu spuma si
care nu se folosesc la stingerea echipamentelor electrice sub tensiune.
Fenomenologia focului si teoria incendiului aprilie 2006 pag 28/28