Cultură, civilizație și practica limbii grecești (anul I) (2.10.

2017)

Alfabetul grec

Cel mai vechi alfabet grec se numește cadmean (după numele legendarului Cadmos, care
ar fi venit în Grecia în fruntea fenicienilor; fondatorul legendar al cetății Teba, în Beoția). Urme
ale acestui alfabet se găsesc în insula Thera (sec. VIII a. Chr.). Din alfabetul cadmean s-au
dezvoltat mai multe alfabete locale (cca 30), folosite concomitent. Cu timpul, s-a impus alfabetul
ionian, cuprinzând 24 de semne. La Atena, acest alfabet a fost introdus sub arhontatul lui Euclid,
în 403.
Alfabetul grec are 24 de litere (17 notează consoane, iar 7 notează vocale). Vocalele se
deosebesc prin timbru și cantitate. Timbrul ne arată ce are specific o vocală. Astfel, din punctul
de vedere al timbrului, există 5 vocale: α, ε, ι, ο, υ. Din punct de vedere al cantității, fiecare
vocală poate fi lungă sau scurtă. Sunetele α, ι, și υ nu au semne speciale după cantitate (notează
și vocalele lungi și scurte). Dar sunetele e și o sunt redate prin ε și ο când sunt scurte, prin η și ω
când sunt lungi. Astfel, pentru cinci vocale în greacă există 7 litere.
Literele ι și υ marchează și semivocale j (ca în rom. iarnă) și u (rom. dau) după dispariția celor
două litere: J (iod) și F (digamma sau vau).
Diftongii sunt formați dintr-o vocală și o semivocală. Sunt de două feluri: proprii și
improprii:
Diftongi proprii – se pronunță ambele elemente ale diftongului: o serie de diftongi cu ι
(αι, ει, οι, υι), și o serie de diftongi cu υ: αυ, ευ, ου.
Diftongi improprii: în cazul acestor diftongi se pronunță doar primul element al
diftongului. Aceștia sunt formați din vocalele lungi α, η, ω și ι (care nu se citește). În cazul
diftongilor improprii, iota (ι) este de două feluri: subscris (în cazul literelor mici): ᾳ, ῃ, ῳ sau
adscris, în cazul literelor mari: Αι, Ηι, Ωι.

Consoanele: cele 17 consoane se împart astfel:

9 oclusive sau mute (ocludo, ere, a împiedica): labiale, guturale și dentale (sonore, surde,
aspirate): β, π, φ γ, κ, χ, , δ, τ, θ.
4 sonante: lichide (λ, ρ), nazale (μ, ν)

1|Page
1 siflanta σ / ς
3 consoane duble: dentală (ζ), guturală (ξ), labială (ψ)

Legea consoanelor finale: cuvintele grecești se termină în vocală sau în una din următoarele
consoane: ν, ς, ρ, ξ, ψ. Apar unele excepții, dar ele sunt doar în scris, pentru că în vorbire sunt
rostite ca un singur cuvânt: οὐκ οἶδα, οὐχ ὅτι.

Pronunția în greacă
Există două feluri de pronunțare a limbii grecești: reuchliniană și erasmică.
Johann Reuchlin (1455-1522): a răspândit în Germania pronunțarea modernă a elenei, așa
cum o învățase el în Italia de la grecii refugiați acolo după căderea Constantinopolului (29 mai
1453). Această pronunție are următoarele particularități: ι, υ, η, ῃ, ει și οι se citesc i; αι se citește
e; ευ și αυ se pronunță ef și af înainte de consoană surdă, ev și av înainte de consoană sonoră sau
de vocală.
Pronunția erasmică (Erasmus din Rotterdam, 1467-1536): a pornit de la ideea că atenienii
din secolul al V a. Chr. pronunțau așa cum scriau. (1528 la Basel: Dialogus de racta Latini
Graecisque sermonis pronuntiatione – Dialog despre pronunțarea corectă a limbii latine și a
celei grecești). Erasm consideră că dacă în antichitate greaca s-ar fi pronunțat altfel decât se scria
acest fapt s-ar fi observat în inscripții, realizate de multe ori de oameni simpli, care ar fi putut
înregistra unele greșeli. Ex. pentru forma λύκοι (pronunțat [luki]) ar fi trebuit să avem inscripții
de forma λύκι, dar nu s-au găsit astfel de inscripții. Dacă s-ar fi găsit, ipoteza lui Reuchlin ar fi
putut fi confirmată. Apoi, apofonia vocalică λείπω, ἔλιπον, λέλοιπα nu ar fi avut nici un rol dacă
ει și οι s-ar fi pronunțat tot i. În fine, transcrierea cuvintelor grecești în latină duce la aceeași
concluzie, și anume că în antichitate se pronunța așa cum se scria. Ἰησοῦς (lat. Iesus).
În vest se folosește sistemul erasmic (numit și etacism, de la pronunțarea lui η ca e).

Spiritele (au fost introduse după anul 300 d. Chr.)

Cuvintele care încep cu vocală sau diftong primesc pe inițială un semn, numit spirit (< lat.
spiritus = suflu, răsuflare). Spiritele sunt de două feluri: spirit aspru (῾), cu valoare de h, și spirit
lin (᾽), care nu influențează pronunția.

2|Page
Dacă cuvântul începe cu o minusculă, spiritul este pus deasupra vocalei: ἀλήθεια = adevăr,
ὀφταλμός (ochi), ἡμέρα = zi, ἀγάπη = dragoste);
Dacă cuvântul începe cu o majusculă, spiritul este pus în față, în partea stângă sus: Ἀθηνᾶ = zeița
Atena, Ἀθῆναι = orașul Atena, Ἡρακλῆς (Heracles, fiul lui Zeus și al Alcmenei), Ὅμηρος
(Homer), Ἥφαιστος (fiu al lui Zeus și al Herei, zeu al focului);
Dacă cuvântul începe cu un diftong propriu, spiritul este pus pe al doilea element al diftongului,
indiferent dacă cuvântul începe cu majusculă sau minusculă (Εἰρήνη – zeița Păcii, fiica lui Zeus
și a zeiței dreptății, Themis; οὐρανός = cer).
Dacă cuvântul începe cu un diftong impropriu cu iota subscris, spiritul stă pe primul element al
diftongului: ᾄδω (cânt); ᾅδης (infern)
Dacă cuvântul începe cu un diftong impropriu cu iota adscris, spiritul este pus în partea stângă
sus: Ἅιδης [pronunțat Hades].

Observații suplimentare:
Dacă un cuvânt începe cu o vocală sau cu un diftong care poartă accent, spiritul stă înaintea
accentului ascuțit sau grav și sub accentul circumflex (ἄνθρωπος; οἶκος)
Vocala υ și consoana ρ în poziție inițială primesc întotdeauna spirit aspru: ὑ, ῥ.
Cuvintele cu inițială vocalică, în compuse, pierd spiritul: εἶναι devine παρεῖναι.
Dacă într-un cuvânt există un ρ dublu (geminata ρρ), primul ρ primește spirit lin, iar al doilea ρ
spirit aspru (dar avem și situații în care cei doi ρρ sunt scriși fără spirite).

Punctuația
În greacă există punctul (.) și virgula (,) – cu aceeași valoare ca și în limba română. Mai există un
punct sus, care echivalează cu două puncte sau cu punct și virgulă din română. Punct și virgulă
este semnul întrebării; mai avem și apostroful (’) care înlocuiește o vocală suprimată la sfârșitul
cuvântului, prin fenomenul numit eliziune.

3|Page