Sunteți pe pagina 1din 3

Este intuneric, si multe suflete plecate se ascund prin cimitire.

Dar nu numai acele suflete, ci


si noi. Ne e frica sa acceptam asa ceva. Nu realizam. Noi ne ascundem printre cei vii. Tot un cimitir,
dar nevazut. Toti avem un nume inscriptionat pe piatra funerara, an, data a nasterii, tot. Toti suntem
oameni si datoram o moarte. Toti ne zbatem nestiind ce se intampla. Dar printre acesti “toti” exista
cineva care nu isi are locul. Se tot plimba printre lumi. Ziua e om, iar noaptea fantoma. Ziua se plimba
prin parcuri, noaptea sta in cimitir. E un suflet ratacit, un biet om pierdut. Singura lui scapare e de a
gasi pe cineva care-l accepta si sa nu ii fie frica de el, sau sa ii afle povestea. Dar, pentru a gasi pe acel
cineva, trebuie sa isi infrunte teama de a vorbi cu cei din jur. Noaptea nu are probleme, vorbeste cu cei
de prin cimitire, care il asculta de fiecare data. Ziua sta si priveste, priveste nepasarea lumii. Priveste
cum altii trec pe langa el fara sa se uite putin. Asa traieste el de vreo 19 ani de cand nu mai e om in
toata firea. Adica de cand s-a nascut. Pentru unii acesti ani inseamna cea mai frumoasa perioada a
vietii... dar pentru el e un infern.
A mai trecut un an, au mai trecut doi, pana cand a implinit varsta de 21 de ani. Pe 23
septembrie s-a nascut si totodata in acea zi a si murit pentru unii. Acum e barbat in toata firea. Parul
il are blond, ochii de un albastru inchis ce te infioara. Numele lui, e Zibby. Zibby fara prieteni. Zibby
pe care nimeni nu il cunoaste cu adevarat. In spatele acestui nume, stau multe ganduri si povesti ce ar
trebui spuse doar unei persoane. Acelei persoane pe care inca nu a gasit-o, dar isi doreste cu adevarat
sa o gaseasca si sa o cunoasca.
Mi-e teama de ce i se va intampla. Mi-e teama de ce va urma cand o va gasi. Dar pana atunci,
ar trebui sa continui si sa va mai spun cate ceva despre acest Zibby, pana cand nu va fi prea tarziu.
Suna ciudat, dar mereu e prea tarziu. Timpul trece dar Zibby nu-l simte. Simte doar o durere in suflet
de care nu poate scapa. O durere atat de mare, insuportabila.
Este 24 septembrie. Se plimba de strada hai-hui. Nu stie de unde a plecat si nici unde o sa
ajunga. Nu stie nimic. Parca e legat de maini si picioare. Este un tanar la care nici macar soarta nu tine
cu el. Un tanar pierdut preintre cuvinte. Toti avem cate ceva de spus, cuiva, dar pe el nici macar umbra
sa nu il asculta. Nu il asculta nimeni.
Sincera sa fiu, eu il ascult... dar nu stie acest lucru...eu stau pe margine si il privesc, il ascult.
Stiu ce-l doare, stiu ce-l macina... stiu ce ganduri negre are. Stiu totul despre el, despre Zibby...tanarul
pierdut.
Inapoi in copilarie

23 septembrie ziua cand a mai aparut cineva pe lume. Cineva a carei poveste este trista. Acest
cineva este Zibby. Baietelul Zibby. Plange involuntar. Nu are cine sa il ia in brate. Nu are cine sa il
alinte. Nu are cine sa il linisteasca sau sa il adoarma... Nu are pe nimeni. Pur si simplu plange intr-un
cos de paie la intersectia dintre 4 drumuri care nu duc nicaieri. 4 drumuri pustii si un biet baietel.
Tresare dintr-o data... se aud claxoanele unei masini disperate. Un Volvo aproape albastru cu geamuri
fumurii. La volan erau doi tineri, un baiat si o fata care sa indreptau spre casa de la o petrecere.
Coboara din masina speriati si l-au vazut pe Zibby, baietelul cu ochi albastrii.

Dar deodata tresare. In minte ii apare o imagine, o femeie frumoasa ce seamana cu el, putin
probabil sa nu fie mama lui. Incepe sa planga. Nu suporta acest lucru. Nu stie cine ii este mama, dar
simte ca o iubeste si vrea sa o gaseasca sa ii spuna “Te iubesc, mama!”. Dar acest lucru e imposibil,
deoarece mama lui a murit la nastere, dar el nu stie asta. Bietul suflet. O cauta si o tot cauta, iar la un
moment dat ajunge in cimitir. Intra acolo, se uita peste tot, si vede ceva. Un nume ce i se pare cunoscut
pe o piatra funerara. Nu mai gandea deloc. A ramas speriat, marcat. Acel nume era Marry, iar acea
Marry era mama lui. A gasit-o, dar nu mai avea cum sa ii spuna “Te iubesc!”. Deodata simte ca toata
lumea lui complicata se prabuseste sub ochii lui. Ce trist! Un baiat maturizat devreme, care nu i-a spus
niciodata mamei lui ca o iubeste. Mi se rupe sufletul in mii si mii de bucatele. Nu cred ca lui ii este
usor. Poate pot sa il ajunt in vreun fel. Poate cere ajutor... dar, nu prea este posibil pentru el acest
lucru! El doar sta si plange, si vorbeste cu mortii, care nu ii raspund. Striga cat poate el de tare. Plange.
Plange si isi inneaca amarul doar prin cuvinte, vreo doua zile la rand, pana cand il aude cineva. O fata,
cam de varsta lui. Poate mai mica decat el. Nu stiu exact.
Amandoi stau la mormantul cuiva. Dar nu vorbesc intre ei. Stau muti si nepasatori. Oare e
prea greu sa intrebi pe cineva de ce sufera? Sau macar sa intrebi daca e bine? O intrebare ca aceasta
face foarte mult. Poate vorbesc cu Zibby sa o saltue... sau poate vorbesc cu fata aceea sa ii spun despre
Zibby... despre ce a patit. Oricat de mult as vrea sa le bag mintile in cap, nu pot. Eu doar relatez ceea
ce s-a intamplat si... ceea ce se va intampla in continuare. Eu raman doar cu intrebarile, iar Zibby cu
suferrinta... mereu suferinta. Mi-e mila de saracul baiat. Nu as vrea sa fiu in locul lui, dar niciodata nu
se stie, timpul trece iar oamenii pleaca. Cele mai dragi persoane pleaca. Chiar daca Zibby nu si-a
cunoscut deloc mama, si nu i-a spus niciodata “Te iubesc, mama!” , el ramane cu o bucurie in suflet,
doar pentru faptul ca stie unde este ingropata.
Zibby isi ia inima in dinti si o saluta pe fata, cam timid, dar ma bucur pentru el. Nimic nu
conteaza mai mult decat un nou prieten, sau un nou “Buna”. A aflat de la ea ca si ei i-a murit mama la
nastere si ca are 20 de ani, dar in special ca vine in fiecare zi aici, in cimitir, si o saluta, spunandu-i ce a
patit.
Oare sunt predestinati sa fie impreuna? Sau este doar un vis din care nu se mai trezeste?
Poate fi din nou in cimitirul din care face parte? Dar nu credea ca a scapat de el? Sau am uitat sa va
spun? Da... asa e... am uitat sa va spun ca el credea ca a scapat de hoinaritul seara prin cimitire ca o
fantoma. Era sigur pe el... dar.... oare aceasta siguranta pe sine poate fi daunatoare firii lui? Eu sper sa
nu... deoarece acum si-a mai recapatat putin increderea in sine, chiar daca nu a avut niciodata incredere
in el. I se perea ca si sub-constientul il inseala. Credea ca e un nimeni, si ca, ii este mai bine fara lumea
agitata care se pare mereu interesata de cineva anume, dar nu e asa. Nimeni nu poate trai fara acea
lume, in care nu ai nici un prieten. Dar... Zibby pana acum nu a avut nici un prieten, si a trait... Ma
incurc oare in cuvintele mele? Sau nu stiu ce scriu? Sau aici nu e vorba de Zibby si e vorba de mine?
Dar Zibby seamana cu mine, doar ca mie nu mi-a murit mama. Mi-au murit doi unchi... poate fi
aceeasi trauma? Nu cred... nu e posibil... mai bine ma intorc la Zibby si las trecutul in urma.
Of Zibby al meu! Ce faci tu oare? Ai aflat numele acelei fete? Da? Poti sa ni-l spui si noua?
Amy? O... ce frumos nume. Copilasii mei... ce greutati o sa va astepte... zi de zi cate o noua incercare,
o noua sansa de a va apropia sufletele. De a va cunoaste mai bine. Sunteti inchisi amandoi ca spatiul
dintr-un cavou intr-un cimitir gol.
Cimitir... ma infioara acest cuvant... aveti grija copilasii mei... copilasii mei maturi... aveti
grija unul de altul, nu va lasati in voia sortii.

S-ar putea să vă placă și