Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
23 septembrie ziua cand a mai aparut cineva pe lume. Cineva a carei poveste este trista. Acest
cineva este Zibby. Baietelul Zibby. Plange involuntar. Nu are cine sa il ia in brate. Nu are cine sa il
alinte. Nu are cine sa il linisteasca sau sa il adoarma... Nu are pe nimeni. Pur si simplu plange intr-un
cos de paie la intersectia dintre 4 drumuri care nu duc nicaieri. 4 drumuri pustii si un biet baietel.
Tresare dintr-o data... se aud claxoanele unei masini disperate. Un Volvo aproape albastru cu geamuri
fumurii. La volan erau doi tineri, un baiat si o fata care sa indreptau spre casa de la o petrecere.
Coboara din masina speriati si l-au vazut pe Zibby, baietelul cu ochi albastrii.
Dar deodata tresare. In minte ii apare o imagine, o femeie frumoasa ce seamana cu el, putin
probabil sa nu fie mama lui. Incepe sa planga. Nu suporta acest lucru. Nu stie cine ii este mama, dar
simte ca o iubeste si vrea sa o gaseasca sa ii spuna “Te iubesc, mama!”. Dar acest lucru e imposibil,
deoarece mama lui a murit la nastere, dar el nu stie asta. Bietul suflet. O cauta si o tot cauta, iar la un
moment dat ajunge in cimitir. Intra acolo, se uita peste tot, si vede ceva. Un nume ce i se pare cunoscut
pe o piatra funerara. Nu mai gandea deloc. A ramas speriat, marcat. Acel nume era Marry, iar acea
Marry era mama lui. A gasit-o, dar nu mai avea cum sa ii spuna “Te iubesc!”. Deodata simte ca toata
lumea lui complicata se prabuseste sub ochii lui. Ce trist! Un baiat maturizat devreme, care nu i-a spus
niciodata mamei lui ca o iubeste. Mi se rupe sufletul in mii si mii de bucatele. Nu cred ca lui ii este
usor. Poate pot sa il ajunt in vreun fel. Poate cere ajutor... dar, nu prea este posibil pentru el acest
lucru! El doar sta si plange, si vorbeste cu mortii, care nu ii raspund. Striga cat poate el de tare. Plange.
Plange si isi inneaca amarul doar prin cuvinte, vreo doua zile la rand, pana cand il aude cineva. O fata,
cam de varsta lui. Poate mai mica decat el. Nu stiu exact.
Amandoi stau la mormantul cuiva. Dar nu vorbesc intre ei. Stau muti si nepasatori. Oare e
prea greu sa intrebi pe cineva de ce sufera? Sau macar sa intrebi daca e bine? O intrebare ca aceasta
face foarte mult. Poate vorbesc cu Zibby sa o saltue... sau poate vorbesc cu fata aceea sa ii spun despre
Zibby... despre ce a patit. Oricat de mult as vrea sa le bag mintile in cap, nu pot. Eu doar relatez ceea
ce s-a intamplat si... ceea ce se va intampla in continuare. Eu raman doar cu intrebarile, iar Zibby cu
suferrinta... mereu suferinta. Mi-e mila de saracul baiat. Nu as vrea sa fiu in locul lui, dar niciodata nu
se stie, timpul trece iar oamenii pleaca. Cele mai dragi persoane pleaca. Chiar daca Zibby nu si-a
cunoscut deloc mama, si nu i-a spus niciodata “Te iubesc, mama!” , el ramane cu o bucurie in suflet,
doar pentru faptul ca stie unde este ingropata.
Zibby isi ia inima in dinti si o saluta pe fata, cam timid, dar ma bucur pentru el. Nimic nu
conteaza mai mult decat un nou prieten, sau un nou “Buna”. A aflat de la ea ca si ei i-a murit mama la
nastere si ca are 20 de ani, dar in special ca vine in fiecare zi aici, in cimitir, si o saluta, spunandu-i ce a
patit.
Oare sunt predestinati sa fie impreuna? Sau este doar un vis din care nu se mai trezeste?
Poate fi din nou in cimitirul din care face parte? Dar nu credea ca a scapat de el? Sau am uitat sa va
spun? Da... asa e... am uitat sa va spun ca el credea ca a scapat de hoinaritul seara prin cimitire ca o
fantoma. Era sigur pe el... dar.... oare aceasta siguranta pe sine poate fi daunatoare firii lui? Eu sper sa
nu... deoarece acum si-a mai recapatat putin increderea in sine, chiar daca nu a avut niciodata incredere
in el. I se perea ca si sub-constientul il inseala. Credea ca e un nimeni, si ca, ii este mai bine fara lumea
agitata care se pare mereu interesata de cineva anume, dar nu e asa. Nimeni nu poate trai fara acea
lume, in care nu ai nici un prieten. Dar... Zibby pana acum nu a avut nici un prieten, si a trait... Ma
incurc oare in cuvintele mele? Sau nu stiu ce scriu? Sau aici nu e vorba de Zibby si e vorba de mine?
Dar Zibby seamana cu mine, doar ca mie nu mi-a murit mama. Mi-au murit doi unchi... poate fi
aceeasi trauma? Nu cred... nu e posibil... mai bine ma intorc la Zibby si las trecutul in urma.
Of Zibby al meu! Ce faci tu oare? Ai aflat numele acelei fete? Da? Poti sa ni-l spui si noua?
Amy? O... ce frumos nume. Copilasii mei... ce greutati o sa va astepte... zi de zi cate o noua incercare,
o noua sansa de a va apropia sufletele. De a va cunoaste mai bine. Sunteti inchisi amandoi ca spatiul
dintr-un cavou intr-un cimitir gol.
Cimitir... ma infioara acest cuvant... aveti grija copilasii mei... copilasii mei maturi... aveti
grija unul de altul, nu va lasati in voia sortii.