RESOCIALIZAREA COPIILOR INSTITUȚIONALIZAȚI

„Abandon – acțiune de părăsire a unei ființe, lipsă de preocupare pentru soarta acesteia. Orice
situație care duce la slăbirea sau la ruperea legăturilor afective poate fi trăită ca abandon” (Larousse,
1998, p. 4).
„Abandonul – reprezintă părăsirea copilului de către părinte sau îngrijitor cu intenția de a crea o
separare permanentă” (Șoitu, l. în coord Neamțu, G. 2003 apud Șimon, M. 2009. p. 65).
Așadar, deducem că separarea temporară a copilului de familia sa, datorată unor situații accidentale,
nu reprezintă un act de abandon. Conform legislației în vigoare, abandonul este declarat doar în
condițiile în care părinții nu mai au nici un fel de relație cu propriul copil de o perioadă mai mare de
șase luni (Șimon, M. 2009. P. 66).
„Orfanul – reprezintă copilul care și-a pierdut unul sau ambii părinți” (Șimon, M. 2009. P. 66).
Copiii orfani reprezintă o categorie vulnerabilă, cu șanse ridicate de a ajunge în îngrijirea
specializată din centrele de plasament sau în îngrijirea unui asistent maternal profesionist.
„Instituționalizarea – reprezintă o formă de protecție specială și specializată a oricărui copil aflat în
dificultate, care nu a împlinit vârsta majoratului (18 ani) și a cărui îngrijire, creștere, dezvoltare,
integritate fizică, morală, educațională este pusă în pericol în familia de proveniență” (Brătianu, I.
Roșa. C. 2005 apud Șimon, M. 2009. P. 66).
Principalele cauze ale instituționalizării
Nerton ((1949) apud Oprea, M (2016), arată faptul că familia reprezintă cea mai importantă curea
de transmisie a normelor din generație în generație, iar Durkhein consideră educația ca și acțiune
exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere în vederea creării în acestea a ființei sociale
(Durkhein (1922) apud Oprea, M (2016).Familia poate fi considerată ca unitatea socială, constituită
din adulți și copii între care există relații de filiații naturale de sânge sau socială, indiferent de orice
alte considerente (Stănciulescu (1997) apud Oprea, M. (2016). Familia, prin procesul de socializare,
prin educație are drept scop dezvoltarea și formarea copilului în vederea integrării sale sociale, a
participării la viața socială , ca viitor adult. Integrarea socială, totodată, presupune și o anume
implicare emoțională a individului: încredere, sentiment de securitate, posibilitatea de a conserva
respectul de sine și respectul celorlalți. Copilul deprinde, în familie, din primii ani de viațăun
ansamblu de manifestări cu semnificație socială, realizează prima formă de integrare în societate, se
manifestă ca ființă socială (Schiferniuc2004. Apud Oprea, M 2016).
Familia are rolul de a contribui la achiziționarea a acelor informații și deprinderi sociale, care să îi
permită copilului participarea la viața socială și la formarea eului.
Familia, totodată, are și rol educativ, educația familială va influența semnificativ evoluția viitoare a
copilului. Familia poate fi un considerată mișlocitor între copil și societatea globală. În aceste
condiții, absența unei familii poate avea consecințe negative semnificative asupra copilului, atât în
planul dezvoltării fizice, cât și psihice, consecințe ce pot fi pe termen lung sau scurt, afectând
reușita școlară, capacitatea de integrare în plan social, de manifestare ca viitor adult responsabil și
integrat social. Într-o astfel de situație se află categoria vulnerabilă a copiilor instituționalizați.
Poate fi afirmat, pe baza multiplelor și complexelor studii de specialitate faptul că procesul
de socializare pentru copiii instituționalizați prezintă anumite caracteristici diferite în raport cu
copiii crescuți într-un mediu familial normal.
Printre cauzele pentru care copiii ajung să fie abandonați se numără:
 Decesul sau spitalizarea mamei/tatălui;
 Imoralitate, cruzime, neglijență, sărăcie.
Omare parte din copiii care ajung în instituții provin din familii dezorganizate ori cu mari
probleme sociale .
Lipsa unei locuințe stabile, relațiile de concubinaj (uniunea consensuală dintre părinți asociată
cu lipsa de responsabilitate a părinților și sărăcia).
Existența mamelor minore ori foarte tinere fără nici un suport din partea familiei de origine.
Existența unui segment din populație care încă nu are acces la mijloacele de planning familial.
Divorțul părinților, o anumită incoerență legislativă.
Părinți cu boli cronice sau somato-fiziologice sau psihice;
Copii cu handicap.
Abandonul este considerat drept cauză principală a instituționalizării, alături de destrămarea
familiei, corelată cu alte aspecte cauzale: abuzul și maltratarea copilului, copil nedorit, copil cu
handicap, detenție, părinți alcoolici etc (UNICEF, F. I. C. F. (1997). Apud Oprea, M. (2016)).
Astăzi, cadrul legislativ care reglementează condiția copilului instituționalizat, este asigurat de
prevederile legii nr. 292/2013, modificat prin OUG nr. 30/2015, precum și de noua lege privind
adopția, legea nr. 57/2016.
În primul rând, instituționalizarea presupune izolare de mamă, lucru ce poate să determine un
complex de efecte cu caracter negativ pentru copil, cu inplicații pe termen scurt, până la
afectarea profundă a modului în care se va dezvolta, în timp, personalitatea acestor copii.
În prim plan, printre efectele negative ale instituționalizării copilului, se remarcă:
*deprivarea maternă sau sindromul de separare;
* depresia analitică;
*nedezvoltare;
* apatie (în special la copiii cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani);
* stagnarea sau întârzierea în dezvoltare (este posibilă și afectarea dezvoltării psihologice, în
cazul în care perioada de separaredintre un copil de vârstă fragedă și mama sau o altă persoană
semnificativă este mai mare);
* sindromul de instituționalizare sau hospitalism;
* dezinteres cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lui (copil agitat, introvertit);
* în cazul în care dorința copilului de a stabili relații cu ceilalți nu se va realiza își va exprima
tristețea, neconsolarea ducând la izolare , prezintă un comportament dezorganizat , manifestă
crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, diluarea sau renunțarea la relațiile
sociale, chiar, în cazul în care, ulterior, poate manifestă, treptat, dorința de a relua stabilirea
relațiilor cu cei din jur, de adaptare (Brătianu. Roșca (2005) apud Oprea , M. (2016)).

Apariția tulburărilor de personalitate este prezentă prin aspecte precum: motivație scăzută
privind respectarea normelor, regulilor și cerințelor școlare și sociale, relații superficiale cu cei
din jur etc care se conturează ca factori explicativi îngrijorători cu privire la evoluția socială și
integrarea copiilor instituționalizați la mediul social, adaptarea la o viață independentă după
părăsirea instituției. Tinerii din instituții de plasament, adesea, părăsesc instituția fără a avea un
plan de viitor. Aceștia au dificultăți în a găsi și a păstra un loc de muncă, dificultăți ce sunt
generate de mai mulți factori: durata mare în centrul de plasament, lipsa contactelor familiale,
aspirații individuale neconcordante cu capacitățile personale, lipsa unei locuințe, lipsa
deprinderilor de viață independentă, lipsa experienței profesionale etc (Niftode (2004). Apud
Oprea, M (2016).
Strategii de resocializare a copiilor abandonați
În centrele de plasament tradiționale ori în așa numitele leagăne, orfelinate, case de copii din
perioada comunistă, numărul de copii abandonați aflați în îngrijireastatului era foarte mare,
putându-se să se ridice și la 100-150, în timp ce personalul specializat angajat era foarte redus.
În astfel de condiții, consecințele instituționalizării asupra copiilor erau catastrofale, șansele
acestor copii de a se integra social după dezinstituționalizare (după majorat, la împlinirea
vârstei de 18 ani), erau foarte reduse, aproape inexistente.
Căsuțe de tip familial:
Deși acestea sunt tot centre rezidențiale de plasament, căsuțele de tip familial sunt unități de
ocrotire temporară a minorilor aflați în dificultate, caracterizați printr-un număr redus de
beneficiari (10-15 copii) în cadrul cărora se urmărește și se dorește ca atmosfera să fie una cât
mai apropiată cu cea dintr-o familie.
Personalul angajat este unul specializat (psihologi, asistent social, educator etc), acesta având
mai mult timp la dispoziție pentru a-l aloca copiilor aflați în astfel de locuri, iar copiii la rândul
lor au mai mult timp pentru cunoaștere și intercunoaștere.
Comparativ cu centrele de plasament de tip tradițional, căsuțele de tip familial prezintă
următoarele avantaje:
 Nr. redus de beneficiari;
 Personal specializat;
*copiii au vârste apropiate;
* acelașii registru al nevoilor;
* copiii sunt înscriși la școli de masă – își pot continua studiile;
* este urmărită asumarea de responsabilități în cadrul căsuței;
* există un set de reguli ce trebuie respectat;
Sunt marcate evenimentele importante din viața fiecărui copil și din viața comunității;
Contextele socializatoare sunt mai numeroase și mai diverse;
Totuși, este de menționat că acest tip de protecție prezintă o serie de limite precum:
 Copilul este instituționalizat – relațiile cu mediul social sunt limitate;
 Învățarea și înțelegerea normelor sociale ține și de gradul de implicare al profesioniștilor din
cadrul centrului;
 Modele dezirabile insuficiente.
Asistența maternală:
Oaltă formă de plasare a copilului aflat în dificultate este plasarea acestuia în asistență
maternală. Asistentul maternal împreună cu familia acestuia are rolul de a substitui familia
biologică pe perioada plasamentului având rolul obligația de a se ocupa de îngrijirea,
educarea și ocrotirea acestuia pe perioada în care se află în plasament. Copilul nu trebuie să
aibă nici o relație de rudenie, inclusiv până la gradul IV.
Avantajele plasării copilului la un asistent maternal:
 Copilul trăiește alături de o familie;
 Îi sunt satisfăcute toate nevoile specifice vârstei;
 Îi sunt facilitate raporturile cu comunitatea;
 Sunt îndepărtate efectele marginalizării în școală;
 Asistentul maternal este o persoană calificată – a urmat un curs de calificare;
 Plasamentul la un asistent maternal nu îi împiedică pe părinți să își viziteze copilul;
 Asistentul maternal este evaluat periodic și monitorizat – manualul asistentului maternal;
 Climatul oferit de către asistentul social profesionist reprezintă un cadru adecvat de formare
și dezvoltare personală a copilului;
 Facilitează copilului integrarea școlară și socială.
Nu poate fi neglijat însă, efectul pervers al îngrijirii copilului la asistentul maternal:
fragmentarea îngrijirii – asistent maternal – familie – instituție poate duce la apariția
sentimentului de insecuritate, de neâncredere în sine și în ceilalți.
Plasamentul familial:
Această formă de protecție reprezintă o măsură de protecție prin intermediul căreia unei familii
care consimte la aceasta, i se acordă dreptul de a lua în îngrijire, educare și ocrotire unul sau mai
mulți copii. În cazul plasării copilului în plasament familial poate exista relații de rudenie de
până la gradul IV. Prin plasarea copilului în cadrul familiei lărgite, acesta se poate adapta mult
mai ușor noului climat familial datorită cunoașterii membrilor familiei. Totodată, este mult mai
facilă relaționarea copilului cu membri familiei biologice (Șimon, M. (2009). Pp. 74,80).
Bibliografie:
1. Larousse. (1998). Dicționar de psihologie. Editura:Univers Enciclopedic. București.
2. Șimon, M. (2009). Strategii de resocializare. Editura: Universitatea Transilvania din Brașov.
Webografie:
3. Oprea, M. (2016). Situația copiilor instituționalizați. Management intercultural, Vol. XVIII, Nr. 3
(37). Consultat la data: 30.11.2018. Accesat la: https://www.ceeol.com/search/article-detail?
id=536433