Actualitatea temei.

Istoria vie a umanităţii, sub dimensiunile sale biologică, psihologică, soci

oculturală,economică şi politică aparţine familiei, coexistenţei bărbatului şi
a femeii, a relaţiilor dintre ei, arelaţiilor cu copiii.Familia s-a dovedit a fi una din cele
mai vechi şi stabile forme de comunitate umană, ceacare asigură perpetuarea speciei
umane, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.Locul familiei în socium este definit
prin formula ,,element natural şi fundamental alsocietăţii“. În această
concepţie, familia evoluează ca verigă de legătură nu numai a
vieţii biologice şi sociale, dar şi a vieţii individuale şi publice a oamenilor.
Studiul efectuate au obţinut rezultate ce subliniază faptul că un procent înalt
al familiilor tinere se confruntă în primul rînd cu dificultăţi de ordin financiar –
72% din totalul respondenţilor. Astfel, cercetările au demonstrat că 43,3% de
familii tinere apelează într-o măsură foarte mare la suportul financiar şi/sau
material al părinţilor; 38,9% dintre acestea solicită ajutorul părinţilor într-o măsură
moderată; 11,5% depind aproape întotalitate de părinţi şi doar o parte neînsemnată
– 6,2% sunt financiar-independenţi de părinţi.
Deasemenea, în acest context se face evidenţiată şi problema spaţiului locativ
al tinerilor: doar 25,6% din familiile tinere locuiesc în casă/apartament propriu,
56,6% locuind în casa părinţilor şiîmpreună cu aceştia. Restul familiilor tinere
închiriază o locuinţă, împărţind-o deseori cu unelerude. Analiza cantitativă a
datelor obţinute a stabilit şi faptul că o mare parte din tinerii căsătoriţi – 52,2% – ar
fi tentaţi de ideea de a pleca peste hotare cu scopul de a se stabili cu traiul.În urma
celor expuse mai sus, constatăm că problema resurselor materiale şi financiare este
una actuală şi destul de solid implantată în sînul familiei tinere.
Este notabil faptul că familia tînără, ca şi orice tip de familie, prezintă un
sistem care duce în sine responsabilitatea de satisfacere a necesităţilor
membrilor acesteia. Dacă carevanecesităţi fundamentale ale tuturor membrilor
familiei sau a cîtorva dintre ei nu sunt satisfăcute timp de o perioadă
îndelungată sau chiar sistematic– vorbim aici nu doar de
necesităţilefiziologice, dar şi de cele emoţionale, cum ar fi necesitatea de
protecţie, recunoaştere, apreciereetc. – intervine inevitabila dezorganizare familială.În
vederea evitării instalării dezorganizării familiale şi a intervenirii în viaţa de
familie a problemelor, vorbim despre serviciile de bază care sesizează problemele
familiei tinere şi asigurădiverse forme de susţinere a acesteia, şi care sunt serviciile
celor expuse mai sus, constatăm că problema resurselor materiale şi financiare este
una actuală şi destul de solid implantată în sînul familiei tinere.
Este notabil faptul că familia tînără, ca şi orice tip de familie, prezintă un
sistem care duce în sine responsabilitatea de satisfacere a necesităţilor
membrilor acesteia. Dacă carevanecesităţi fundamentale ale tuturor membrilor
familiei sau a cîtorva dintre ei nu sunt satisfăcute timp de o perioadă
îndelungată sau chiar sistematic– vorbim aici nu doar de
necesităţilefiziologice, dar şi de cele emoţionale, cum ar fi necesitatea de
protecţie, recunoaştere, apreciereetc. – intervine inevitabila dezorganizare familială.În
vederea evitării instalării dezorganizării familiale şi a intervenirii în viaţa de
familie a problemelor, vorbim despre serviciile de bază care sesizează problemele
familiei tinere şi asigurădiverse forme de susţinere a acesteia, şi care sunt serviciile
de asistenţă socială. În ansamblu, putem afirma faptul că serviciile de asistenţă
socială sunt orientate spre asigurarea funcţionăriifamiliei tinere din punctul de vedere al
stimulării realizării funcţiilor de bază ale acesteia.
Scopul : Studierea conceptului de familie și identificarea problemelor ce afectează relațiile
familial.
Pentru a realize scopul propus s-au înaintat următoarele obiective:
A analiza informației privitoare la problematica tinerei familii
Structura: lucrarea este compusă din Introducere , două capitole împărțite pe paragrafe, primul
capitol Aspecte generale privind conceptul de familie
concluzia și bibliografia ()
1. Aspecte generale privind conceptual de familie
1.1 Definiția și tipologia familiei
De-a lungul timpului s-au format o serie de definiții complexe care se referă la
conceptul de familie. Daca ar fi să se alcatuiescă o definiție despre familie sigur, ar
interveni subiectivitatea. Familia dă contur primelor forme de conviețuire umană,
ea este cea mai pură manifestare a socialului. Termenul de familie nu are un
conținut bine definit , există mai multe interpretări și dificultăți în funcție de
experiența de viață a fiecăruia, influențănd astfel modul de gîndire asupra
definiției. Dacă ne gîndim la cuvîntul „familie” sigur ne aducem aminte de
copilărie, de locul nașterii, și cu siguranță de părinții noștrii, primele noastre
legături, cu membrii apropiați ai familiei, care ne fac să înțelegem cine suntem.
La începutul secolului XXI, instituția familiei este una din cele mai încercate
victime ale societății moderne. Familia secolului XXI este confruntată cu probleme
economice, sociale, culturale, politice, care au avut și au drept principale
consecințe numărul din ce în ce mai mic al numărul căsătoriilor încheiate și din ce
în ce mai mare numărul familii monoparentale.Specialiștii au abordat familia sub
mai multe aspecte, studiind aceasta formă de comunitate din punct de vedere al
evoluției, precum și al continuității vieții sociale. Din punct de vedere sociologic,
familia este considerată comunitatea umană ce se întemeia Relațiile dintre soți și descendenți
dupa căsătorie devin de ordin biologic,

economic, psihologic, moral, afectiv și spiritual.

Sociologia și antropologia încearcă, în definirea familiei, să depășească nivelul
simțului comun, dar nu se pot opri nici la aspectele formale (enunțuri juridice),
întrucît, prin esența sa, abordarea socioantropologică vizează interacțiunea dintre
formal și informal în viața socială, cu accent pe aceasta din urmă (Ilut, 2005).
Din punct de vedere sociologic „familia ca forma specifica de comunitate umana-
desemneaza grupul de persoane unite prin casatorie, filiatie sau rudenie, ce se
caracterizeaza prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații”(Maria,
Voinea, 1993, p.5).
Ceea ce este caracteristic vieții de familie este multitudinea relațiilor ce se leagă
odată cu întemeierea familiei, fundamentele fiind cele de căsătorie și de rudenie.
Pentru Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă „Familia reprezintă, în orice societate,
o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături
de căsătorie sau paterne, realizînd, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau
cea psihosociologică”( Iolanda Mitrofan și Cristian Ciuperca 1998, p.17).
Familia este legată funcțional atît de indivizi, cît și de ansamblul din care face
parte. Familia se distinge de alte forme de asociere umană prin următoarele
caracteristici: (Voinea, Apostu,2008, p:9)
„este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sînge sau adopție;”
„membrii familiei, de regulă, locuiesc sub același acoperiș, alcătuind un singur
menaj”;
„este compusă din persoane ce interacționează, comunică în cadrul rolului de soț-
soție, mama-tata”;
„menține și perpetuează o cultură comună , derivî în principal din cultura
societății date”.
În timpul vieții omul intră în contact cu diferite tipuri de familie, de la modelul
original în care se naște pînă la tipurile familiale existente în comunitatea sa, de
aceea se poate spune că individul ar putea fi o filiație ( Voinea, 2008).
În dicționarul de sociologie, familia este descrisă ca ,,un grup social al cărui
membri sunt legați prin raporturi de vîrstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc
împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii (Zamfir, Vlasceanu,
1993, p 283). Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste,
grija și dorința de a ocroti. În ziua de azi există foarte multe perspective care
definesc familia, există și multe tipuri de familii, au apărut schimbări
semnificative.
N. Daminan, (1972, p 58) se referă la familie ca la ,,un grup de rudenie prin sînge,
căsătorie sau adopție care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economică-
gospodărească, comună, sunt legate prin anumite relații spirituale (idelogice și
psihologice), iar în condițiile existenței statului și dreptului, și prin anumite relații.
Este foarte greu de definit prin ce sunt legate familiile, deoarece fiecare familie
este unică, nu există o familie care să fie la fel cu cealaltă, nu există familie care sa
fie exact ca a noastră. Atunci cand vrem să ne întemeiem propria familie, ne uităm
în ,,spate,, la familiile noastre și începem cu figura ,,soțului-tata-rege,, pe care îl
vedem ca un om puternic dispus să le facă pe toate și apoi figura ,, soției-mamă
regina, ca un om supus, cald și iubitor.( Adina, Pescaru, p 11).
Viața de familie are nevoie de sprijin permanent și de atenție constantă. În familie
învățăm cum să stabilim legături și alianțe cu cei din lumea exterioară nouă dar și
cum să relaționăm cu frații și cu surorile noastre. Fiecare familie este diferită,
fiecare cămin trebuie să aibe propria modalitate de a-și menține familia unită.
Familia este un grup social ai cărei membri sunt legați prin grade de rudenie, prin
căsătorie sși cooperează împreună sub raport economic, locuiesc împreună și au
grijă de copiii.
Maria Voinea (2008) definește familia ca „unul din cele mai răspîndite tipuri de
grupuri sociale, reprezentat de grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau
rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, sentimente, aspirații și
interese”. Din această definiție înțelegem că familia este un grup natural formal în
care cele mai importante relații sunt cele de căsătorie și rudenie și reprezintă
punctul comun al tuturor societăților.
Familia este un grup social, care poate sau nu să includă adulți de ambele sexe ( de
exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate să includă unul sau
mai mulți copii ( de exemplu cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți din
căsătoria lor (de exemplu, copiii abandonați sau copiii unui partener dintr-o
căsătorie anterioară). Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie
(de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuință comună
( de exemplu, cuplurile care fac naveta). Adulți pot sau nu să coabiteze sexul, iar
relația lor poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt :
dagostea, atracția, respectul față de părinți și admirația. (Adina Baran-Pescaru, p:
14).
Specificul vieții de familie este dată de multitudinea relațiilor ce iau naștere în
cadrul sau, relații fiziologice, psihologice, economice, morale, afective și care
comportă anumite particularități în viața de grup. Familia apare ca un grup social
în care se desfășoară relațiile fundamentale, căsătoria și rudenia. Familia reprezintă
celula socială de comunicare și alternative, trăita și împărtășită. Ea reprezintă un
grup natural și fundamental al societății, o formă specifică de asociere a indivizilor,
o formă a relației sociale dintre oamenii, legați între ei prin căsătorie sau rudenie.
( Voinea, Apostu ,2008)
Maria, Voinea(2005) precizează că definirea familiei comportă două direcții de
abordare, în sens sociologic familia desemnează un grup de persoane unite prin
căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de
sentimente, interese și aspirații; iar în sens juridic, familia desemnează grupul de
persoane între care există drepturi și obligații, care își au originea în acte juridice,
cum ar fi căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate relațiilor de familie.
Familia reprezintă unul dintre cele mai răspîndite grupuri sociale, însoțind
individul in întreaga lui existentă, este una dintre cele mai vechi și stabile forme de
comunitate umană, care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuarea vieții
sociale. Din perspectiva culturală familia este mediul socio-uman în care se
creează personalitatea culturală a fiecărei ființe nou-născute ținînd seama de
reperele trecutului, de condițiile prezentului și aspirațiile viitoare.(Voinea,1993,p:
101)
Institutul canadian pentru familie Vanier definește familia astfel: „famila este
definită ca orice combinație de doua sau mai multe persoane, care relaționează în
timp legături de acord reciproc, naștere, adopție sau plasament care își asumă
împreună responsabilități de tipul următor:
-susținerea fizică și grijă față de membri grupului;
-adăugarea de noi membri prin procreere și adopție;
-socializarea copiilor;
-controlul social al copiilor;
-producere, consum și distribuire a bunurilor și serviciilor;
-hrana afectivă-dragoste”.(Adina,Pescaru,p:13)
În concluzie familia este un grup social unit prin legături de rudenie sau căsătorie
care este prezenta în toate societățile, care oferă membrilor familiei căldura unui
camin (protecție), siguranța și permite școlarizarea acestora.
Tipurile de familie existente in toate societatile sunt structurate dupa familia
originara a individului si din propria lui familie bazata pe casatorie sau consens, ele
pot varia de la o societate la alta.
Voinea, Apostu (2008) „vorbeste despre mai multe tipuri de familie, prima este
„familia de origine” care mai este numita si „ familie consanguina” , este
familia in care te nasti, te dezvolti si in care achizitionezi toate deprinderile
folositoare intregii vieti, este familia alcatuita din parintii individului, surori sau
frati.
„Familia de procreare” mai este numita si „familie nucleara” este cunoscuta ca
fiind forma elementara, baza sistemului de inrudenie in orice societate, este
alcatuita din sot, sotie, fiu sau fiica, reprezinta familia pe care individul o formeaza
in urma casatoriei. Prin unirea mai multor familii nucleare ce vin din aceeasi linie
verticala, adica existenta generatiilor, se poate vorbi despre familie extinsa.
„Familia conjugala” este tipul de familie alcatuit prin uniune libera consimtita, in
conditii legale, intre indivizi de sex opus; reprezinta punctul de intemeiere al
relatiilor de rudenie spune Radcliffe-Brown deoarece numeste acest tip de familie
drept familie elementara; el identifica urmatoarele relatii sociale stabilite intre
membrii familiei elementare: „ relatia dintre parinte si copii, dintre copiii acelorasi
parinti si dintre sot si sotie ca parinti ai acelorasi copii”, este constituita prin
alegerea partenerului si are ca fundament casatoria.
„Familia de rezidenta” si „familia de interactiune” pentru ambele familii punem
accentul pe locuinta, prima se refera la indeplinirea activitatilor economice si
gospodaresti comune iar cea de-a doua se refera la relatiile de schimburi
bidirectionale de ajutor reciproc, vizite cu celalalte rude.
Adina Baran Pescaru evidentiaza noua tipuri de familii, familii „nucleare”, familii
„extinse”, familii „monoparentale”, familii „vitrege”, familii de
„homoxexuali/lesbiene”, familii „cu un singur parinte”;
„Familiile nucleare” sunt compuse din doi parinti si unul sau mai multi copii
biologici sau adoptatii care traiesc impreuna. Unul dintre miturile familiei este cel
al „familiei traditionale”, adica familia este acum mult mai unita si mai stabila
decat in trecut. Acest tip de familie este considerat de cercetatori familiei intacta,
semnificand faptul ca familia nu a trecut prin divort, separare sau moarte a unui
membru.
„Familiile extinse” sunt acele familii compuse din parinti, unchi, bunici si alte rude
de sange, care locuiesc impreuna sau nu; rudele biologice ale celor din familia
nucleara.
„Familii monoparentale”, sunt acele familii compuse din parinti care au divortat, s-
au recasatorit si au format o noua familie, care include copiii din prima casatorie a
unuia sau a ambilor parteneri si/sau din aceasta casatorie.
„Familii vitrege”, dupa ce s-a pus capat unei casatorii, fiecare din fostii pateneri se
recasatoresc si formeaza „familii vitrege”. In trecut aceste familii se formau
datorita mortii unuia dintre parinti, dar astazi se formeaza in urma divortului.
„Familii de homosexuali/lezbiene, (cupluri care cooabiteaza), aceste cupluri nu
sunt acceptate legal, nu au voie sa se casatoreasca. Familiile de homosexuali nu
impartasesc o forma anume, ci doar o lupta comuna pentru acceptrea sociala.
Hawai a devenit primul stat care a legalizat casatoria intre homosexuali
„Familii intemeiate de adolescenti”, acestea sunt privite ca o problema sociala; este
un fenomen ingrijorator deoarece cele din ziua de azi, se presupune ca primesc mai
multa educatie si se pregatesc pentru o cariera; „mamele adolescente au o sansa
mai mica sa-si termine studiile liceale si in consecinta se indreapta cu sigurata la
saracie.” Rolul de mama la o atfel de varsta ofera fetelor un grad de
responsabilitate si un anumit status dar si dependenta de altii.
„Familii alcatuite dintr-o singura persoana”, acest tip de familie se refera intr-o
familie exista doar un membru, un individ, adica nu include copii, barbati si femei
care locuiesc singuri, cupluri ce cooabiteaza si nu au copii, vaduve.
„Familii cu un singur parinte”, aceste familii se pot forma astfel: de la o mama
necasatorita ce naste un copil pe care l-a crescut singura, de la o persoana singura
care adopta un copil; de la o familie cu doi parinti, care se destrama prin separare,
divort, parasire de domiciliu sau moarte.
„Familii de tip sot-sotie”, aceste familii sunt formate din doi parteneri care locuiesc
in aceeasi casa, cu sau fara copii. Conceptul de „ familie de tip sot-sotie” nu face
distinctia intre casatorii, adica nu se tine cont daca este a doua casatorie sau prima.
In Zamfir (1999) Marian Preda evidentiaza opt tipuri de familie:
Tipul A: Reprezinta familia nucleara, traditionala si intacta, care este alcatuita din
doi parinti casatoriti care locuiesc impreuna, interactionand in mod continuu cu
familia.
Tipul B: Reprezinta tipul de familie in care unul dintre parinti interactioneaza
foarte putin cu ceilalti membri din familie , desi ramane din punct de vedre
psihologic un membru al familiei.Aeste familii pot rezista numai in cazul
cand unul dintre parinti este spitalizat sau in inchisoare sau are serviciul in alta
localitate.
Tipul C: Unul dintre parinti interactioneaza cu familia doar in aparenta.
Tipul D: Acest tip de familie este foarte rar, un exemplu ar fi acela al unui parinte
ce a suferit de o boala psihica, sau acela al familiilor bogate in care relatia dintre
soti este mentinuta formal, din motive economice.
Tipul E: Reprezinta tipul de familie in care parintii chiar daca au divortat pastreaza
legaturi intense cu copiii si sunt implicati in viata lor atat psihologic cat si
interactional.
Tipul F: Unul dintre parinti inceteaza sa interactioneze cu familia dar ramane legat
de ea din punct de vedere psihologic. Acest tip de familie monoparentala cuprinde
si familiile in care unul dintre parinti a murit, acest parinte absent este prezent in
familie din punct de vedere psihologic
Tipul G: „Se refera la un parinte separat de familie in mod formal, absent
psihologic ( nu se mai considera responsabil si nu se mai implica in problemele
familiei) dar care totusi are contacte si interactioneaza cu membri ei. Poate fi un
parinte care locuieste in aceeasi casa cu fosta familie si desi nu-i mai pasa de ea ii
intalneste in mod repetat pe ceilalti membri ai ei.”
Tipul H: Tipul clasic al familiei monoparentala in care unul dintre parinti a
abandonat familia sau nu a existat niciodata, iar celalalt membru se ocupa singur
de cresterea copilului.
1.2 Rolul familiei în societatea contemporană
Familia are un rol important în societate, îndeplinind mai multe funcții.
Principalele funcții ale familiei sunt: economică, de socializare, de solidaritate și
sexual-reproductivă.
• Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,
financiare, necesare existenței familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcția
economică dă libertatea familiei de a se concentra și a îndeplini și celelalte funcții.
Această funcție este realizată de cei doi soți prin aducerea veniturilor în urma
exercitării unor profesii, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de
îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea
profesiei.
• Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul asimilării
de către copii, dar și de ceilalți membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor,
principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social.
Rolul funcției de socializare este de a integra în societate persoana(copilul), prin
educația făcută la toate nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral și
spiritual. Această funcție are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta în
funcție de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea
membriilor săi.
• Funcția de solidaritate constă în asigurarea unității și stabilității familiei,
implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la
grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a dezvoltării intimității, a
ajutorării și susținerii reciproce de-a lungul timpului. Această funcție are un grad
din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creșterea
ratei divorțurilor, a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor
monoparentale.
• Funcția sexual-reproductivă contribuie la are în vedere satisfacerea sexuală
reciprocă a celor doi soți și a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente
ale acestei funcții sunt tratate diferit în funcție de familie punându-se accentul fie
pe împlinirea sexuală în unele familii, în timp ce în alte familii se acordă o
importanță deosebită aducerii pe lume a copiilor. Realizarea acestei funcții depinde
și de factori cum ar fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul și tipul de
educație primit de influențele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și
psihologice ale celor doi soți. S-a constatat că în zilele noastre, în societățile mai
avansate economic, cuplurile și familiile tind să pună accent din ce în ce mai mult
pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.
Maria Voinea(1996) , il citeaza pe sociologul Henri H.Stahl, care clasifica functiile
familiei in doua categorii: functii interne (contribuie la crearea unui regim de viata
intima, menit sa asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protectie si
afectiune) si functii externe (asigura dezvoltarea fireasca a personalitatii fiecarui
membru al familiei).
Cercetatorul Shirley Zimmerman (1988) , (apud Adina Baran Pescaru, p:41 a
elaborat o lista ce cuprinde 6 functii de baza ale familiei:

1. Sustinerea fizica si grija fata de membrii familiei. Intr-o familie sanatoasa

copiii, adultii si cei in varsta primesc cu totii ingrijirea di sprijinul de care au
nevoie: mancare, adapost, imbracaminte, protectie.
2. Cresterea numarului de membri prin nastere si adoptie. Societatea renaste
prin familie.
3. Socializarea copiilor pentru rolurile de adulti. Familiile isi pregatesc copiii
pentru viata. Multe dintre ele reusesc foarte bine sa le insufle deprinderi, valori si
atitudine, care sa le fie utile pentru a-si intemeia prietenii, pentru a obtine o slujba
mai buna, pentru a contribui la progresul social.
4. Controlul social al membrilor- se refera la mentinerea ordinii in cadrul
familiei si in grupurile exterioare acesteia.
5. Pastrarea moralitatii familiei si a motivatiei de a face performanta in familie
si in alte grupuri. Din acest punct de vedre, familiile sunt cele ce mentin indivizii
impreuna si ii permit societatii sa functioneze.
6. Producerea si consumul de bunuri si servicii. Familiile se pot intretine
singure, prin producerea de hrana, asigurarea sanatatii membrilor ei. (Adina Baran
Pescaru, p:41)
Dupa Tischler (apud Ilut,2005, p:67-68) principalele functii ale familiei sunt
prezentate astfel :
„Regularizarea comportamentului sexual”. Prin aceasta functie se intelege
interzicerea relatiilor sexuale intre parinti-copii, frati, unchi-nepoti, si intre verisori
de gradul 1 si 2. In mare parte familia, prin regulile ei formale si informale
regleaza comportamentul sexual intrafamilial;
„Organizarea productiei si a consumului”( functia economica).In cadrul familiei
principala functie economica se refera la consum la consum, la hrana, ea
presupunand o anumita organizare bugetara a grupului familil.Problemele in astfel
de situatii apar atunci cand bugetul este insuficient fata de volumul consumului.
„Socializarea copiilor”. Familia reprezinta un context ideal pentru functia de
socializare.Aceasta functie se refera la faptul ca societatea trebuie sa reproduca nu
numai biologic ci si social, deoarece viitori ei membri sa fie capabili sa
indeplineasca anumite servicii.
„Fundalul socioafectiv”.Aceasta functie se refera la nevoia umana de afectivitate si
protectie, familia fiind mediul ce intruneste aceste calitati. „Familia ca unitate sau
prin unii dintre membrii ei, absoarbe pozitiv bucuriile si necazurile noastre, ne
ofera protectie materiala si spirituala.” Aceasta functie este numita si solidaritate
psihoafectiva.
„Acordarea directa, nemijlocita a statului social”. Familia ofera status social si
indirect prin scolarizare.Aceasta afirmatie se refera la modul cum isi cresc parintii
copii si cat de mult se chinuiesc ca „odraslele” lor sa ajunga „cat mai sus pe scara
sociala”.
Mitrofan,Ciuperca(1998) in lucrarea , spun ca exista doua categorii de factori care
au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea functionalitatii unei familii:
v Factori externi -sunt exteriori familiei dar actioneaza puternic asupra ei;
Printre cei mai importanti sunt:caracterul totalitar sau democratic al societatii;
nivelul de dezvoltare economica al societatii; legislatia si politicile sociale; nivelul
general de instructie si educatie.
v Factori interni –sunt interiori familiei;Printre cei mai importanti sunt:
dimensiunea familiei; structura familiei; diviziunea rolurilor si autoritatii.

1.3 Teorii pentru evidentierea perspectivelor implicate in studiul familiei

„Teoria dezvoltarii (ciclurilor vietii)”.Aceasta teorie are la baza anumite stadii:
a) Stadiul initial al relatiilor familiale ale cuplului fara copii- familia este
dominata de expansiunea dorintei de intretinere a confortului afectiv.
b) Stadiul vietii cuplului cu copii prescolari – se stabilesc regulile de baza ale
familiei.
c) Stadiul familiei cu copii de varsta scolara- acest stadiu este mai incarcat
deorece parintele trebuie sa se ocupe de intrarea copiilor la scoala
d) Stadiul familiei parasita de copii deveniti adulti- parinti se obisnuiesc fara
copii lor.
e) Stadiul famiiei, omul singur (vaduvia), problemele acum sunt legate de
pierderea sotului sau a sotiei.
Aceasta teorie spre deosebire de alte teorii include o analiza de schimbare a
membrilor familiei pe parcursul existentei lor.
„Teoria structurala (dinamica rolurilor si a puterii)”.
„Rolul reprezinta ansamblul comportamentelor pe care le asteapta ceilalti
de la individul care ocupa o pozitie sociala determinata de un status social”.
(Zamfir, Vlasceanu,1993)
Aceasta teorie se refera la problemele care se gasesc in interiorul unei familii.
Ptentru aceasta teorie H.Touzard a obtinut „noua tipuri de interactiuni posibile ce
definesc conduitele de rol din cadrul familiei”:
- „autonomia sotului (barbatul actioneaza si decide)”;
- „autonomia sotiei (femeia actioneaza si decide)”;
- „autocratia sotului (barbatul decide, femeia actioneaza)”;
- „ sotiei (sotia decide, barbatul actioneaza)”:
- „conducerea sotului (barbatul decide, actioneaza impreuna)”:
- „conducerea sotiei (femeia decide, actioneaza impreuna)”:
- „diviziunea sincretica a rolurilor (barbatul actioneaza, decid impreuna)”:
- „diviziunea sincretica a rolurilor (femeia actioneaza, decid impreuna)”:
- „cooperarea sincretica (actioneaza impreuna, decid
impreuna)”;
„Studierea structurilor si relatiilor dintre membrii familiei, dintre grupurile
restranse sau largite de familie se foloseste de analiza de retea, care formalizeaza si
cuantifica, prin metoda grafurilor si matriciala, configuratia si intensitatea
raporturilor dintre entitati”. ( Ilut ,1995)
.„Teoria functionala (procesuala)”. Aceasta teorie pune accentul pe „identificarea
elementelor structurale si pe specificarea semnificatiilor functionale ale sistemului
familial.
.„Teoria sistemica (holista)”. Abordarea sistemica a familiei este facuta prin
referire la sistem. Familia este vazuta tot ca un sistem format din mai multi indivizi
care interactioneaza, intre indivizi existand o relatie de prietenie.
Catalin Zamfir (1993) spune ca: prin sistem se intelege „o multime de obiecte care
actioneaza intre ele atat de intens, incat starile lor sunt interdependente,
modificarea uneia ducand la modificari in toate celelalte”.
Din perspectiva structurarii aceasta teorie se concentreaza asupra
caracteristicilor comportamentale ale fiecarui partener centrate asupra scopului si
intereselor comune., iar din perspectiva functionalitatii, are in vedere atat
metodele de rezolvare si solutionarea a problemelor cat si efectele comunicarii.
Iolanda Mitrofan (1989, p:40) afirma ca „abordarea sistemica se bazeaza pe
conceperea familiei ca un sistem de personalitati ce interactioneaza, relevand
relatiile de interdependenta dintre atitudinile si comportamentele membrilor
grupului familial (partile sistemului), maniera particulara in care isi indeplinesc
rolurile corelata cu autoconceptia rolului marital, parental, filial. Structura rolurilor
familiale se supune principiului homeostaziei si homeodinamiei evolutive”.
„Teoria istorista (intergenerationala)”. Priveste familia in diferitele stadii ale ei.
Abordarea istorica permite „conceptualizarea, atat a schimbarii, cat si a stabilitatii
unei familii”. ( Mitrofan, Ciuperca,1998)
Maria Voinea (1993), evidentiaza patru tipuri de teorii ale familiei:
Teoria interactionista
Familia in aceasta perioada cunoaste o dubla modificare: pe de o parte o
„privatizare”, pentru calitatea relatiilor din sanul familiei, iar pe de alta parte
„socializare”, ca rezultat al unei interventii mult mai mari a statului.
Societatea moderna renunta la functiile istorice ale familiei pentru a lasa
loc doar asocierilor bazate pe intimitate si interrelationare; codonatele principale
care caracterizeaza familia de tip acompaniament, reflecta aceste modificari.
Famiia de tip acompaniament se realizeaza pe baza legaturilor stranse dintre soti.
In acceptiunea abordarii interactioniste familia nu reprezinta un „grup” de persoane
care traiesc in comun pentru asigurarea in bune conditii a menajului ci o entitate de
persoane care conduce la construirea identitatii personale.
Familia institutionala se defineste ca fiind familia care traieste sub acelasi
acoperisi unde traiesc mai multe generatii, bunicii care au raman alaturi de copiii
lor, barbati casatoriti sau fete celibatare. Acest mod de organizare presupune legile,
traditia, religia si mediul social inconjurator.
Familia moderna este alcatuita din parinti si cativa copii, ea are la baza
intelegerea binevoitoare, intimitatea relatiilor, compatibilitatea temperamentelor.
Teoria functionalista

Se refera la faptul ca „nu exista in societate organ fara functii, elemente

fara rol, configuratii structurale fara utilitate.” Pe plan microsocial familia exercita
doua functii fundamentale ireductibile: socializarea primara a copiilor pentru ca ei
sa devina membri societatii in care traiesc; formarea personalitatii adulte a
individului;
Aceasta functie se exercita in primul rand prin rolurile parentale, „jucate”
de mama si tata in familie, iar apoi se realizeaza prin intermediul creselor,
gradinitelor, scolilor.
Teoria sistemica
Aceasta teorie sistemica analizeaza structura familiei din punctul de vedere
al psihoterapeuticii, cercetatorii incepand sa se intereseze de familie ca de o unitate
de disfunctionalitati emotionale. Se bazeaza pe relatia mama-copil.
Teoria utilitarista

„Ipoteza de baza a teoriei schimbului social –postulat fundamental

utilitarismului- se bazeaza pe ideea ca indivizii intra in relatie unii cu altii, ceea ce
priveste dragostea, prietenia, obligatiile profesionale, cu scopul de a obtine
anumite gratificatii simbolice sau materiale.”
Teoria schimbului social este in primul rand una psihologica si apoi
sociologica in masura in care ea pune costul si beneficiul in termeni de intarire si
apoi de invatare. Fragmentarea schimbului si repartitia indiferenta a sarcinilor
defineste modelul schimbului social fondat pe echivalenta prestarilor (activitatilor
desfasurate), mai putin eficace.
2
2.1 Problemele întîmpinate de familii în societatea modernă
Mistica maternitatii
Forța care va ataca brutal familia în viitor, va fi impactul noii tehnologii a nașterii,
ce se va materializa în:
§ posibilitatea evidentă de a stabili cu anticipație sexul copilului, de a-i
programa QI, înfățișarea și trăsăturile caracteriale;
§ implantarea de embrioane, copii obținuți în vitro, pilula ingerată pentru a
naște gemeni, tripleți sau mai mulți copii.
§ posibilitatea de a achiziționa embrioni dintr-un “babyterium”.
În acest context, ce semnificație va mai avea noțiunea de “maternitate”, atunci cînd
copiii vor fi crescuți în laborator, “în eprubetă”?
Și ce se va întampla cu femeia și concepția sa despre sine, cu misiunea sa istorică,
primară, de perpetuare a speciei, de îngrijire și creștere a copiilor?
Ciclul nașterii, afirmă Weitzen, satisface o necesitate creativă importantă.
Majoritatea femeilor sunt mîndre de capacitatea lor de a naște copii. Femeia
gravidă înconjurată de o aureolă, a fost mereu glorificată. După A. Toffler, (1983)
'ce se va întîmpla cînd progenitura unei femei s-ar putea să nu fie a ei, ci să provină
din ovulul altei femei, 'superior' din punct de vedere genetic, sau dintr-un ovul
cultivat în eprubetă, într-un laborator? Ce se va întampla cu mistica maternității?
Diminuarea importanței faptului că numai femeile nasc, a făcut ca mistica familiei
să fie distrusă, aspect ce va atrage dupa sine și revizuirea conceptului de părinte,
pentru că un copil va putea avea mai mult de doi părinți biologici.
Asadar, schimbările rapide din perioada contemporană impun cu necesitate
rediscutarea de pe aceste realități a familiei, experimentarea unor noi forme
familiale, a formelor alternative sau pur și simplu se va proceda la 'cîrpirea' celor
existente.
2.2 Familia simplificată
Diminuarea, simplificarea familiei pare a fi primul lucru care va fi întreprins.
Evoluția și criza familiei în societatea contemporană determină o renunțare la
conceptul de familie extinsă (ce cuprindea cuplul marital, copiii, bunicii, nepoții,
strănepoții, strabunicii) și promovează o nouă imagine, cea a familiei industriale și
post-industriale, respectiv a familiei restrînse, nucleare. Familiile extinse aveau
șansa supraviețuirii în societățile tradiționale, agricole, greu de transplantat și
transportat în societățile post-industriale și informatizate, societăți mobile,
dinamice, care nu au nevoie de familii cu adaosuri, ci de familii formate din părinți
cu număr mic de copii, capabile să se adapteze ritmului nou de viață, mobilității
socio-profesionale și spațial-geografice.
În concepția lui M. Mead (1971), antropolog american, ne îndreptam spre un
sistem în cadrul căruia statusul de părinte ar putea fi limitat la un număr redus de
familii, a căror funcție principală ar fi aceea de a crește copii, permițăndu-se astfel
restului indivizilor să existe și să funcționeze “liber”, ca indivizi 'liberi', neangajați
în creșterea și educarea copiilor.
Deja a apărut și compromisul, amînarea nașterii copiilor în locul lipsei totale a lor,
și aceasta cu atît mai mult cu cît, mai tîrziu, oamenii și-ar putea cumpăra embrionii
la vîrsta pensionarii, pentru că nașterea copiilor nu va mai avea nici o legătură
biologică cu părinții, iar concepția că trebuie să ai copii la o vîrstă tînără ține de
tradiție. Astăzi, dar și în perspectivă, familiile tinere sau de vîrstă mijlocie vor
lucra și nu vor avea timp să crească copii, sexagenarii vor prelua această funcție,
vor crea chiar o instituție recunoscută social, familia de pensionari – instituție
socială.
2.3 Bio-părinții și Pro-părinții
Dacă apar familii ce vor crește copii ce nu sunt ai lor, ci vor face acest lucru ca pe
o profesie, va apăea o nouă categorie profesională: ”părinți profesioniști”.
Creșterea și educarea copiilor nu este la îndemana oricui, este mai mult decît o
profesie, este un talent, și ca atare, trebuie îndeplinită de “pro-părinți”. Așa cum nu
putem lăsa pe seama oricui să facă chirurgie pe creier, pe inima, pe ochi, etc., sau
să îndeplinească standarde socioprofesionale fără o pregătire prealabilă de
specialitate, așa nu putem lăsa creșterea și educarea copiilor pe seama neaveniților,
chiar dacă progenitura le aparține.
Astăzi, sistemul de creștere și educație a copiilor scîrțîie, ca dovadă că au apărut
armate de delincvenți, boschetari, copii ai străzii și copii abandonați, abuzați,
abrutizați. Se înregistrează o avalanșă a criminalității, pornografiei, sexualității, ca
efect al creșterii fără grijă și dăruire a copiilor.
Bio-părinții, sau părinții adevărați vor avea în general un rol consultativ. Ei se
interesează din afara cadrului instituit, a pro-părinților, își pot lua copiii în vacanțe,
în excursii etc., se pot interesa de viața și educația lor, avînd posibilitatea sa-i ajute
in raport cu disponibilitatile lor si nevoile copilului.
2.4 Familiile comunitare
– se configureaza ca o alternativa la familia clasica, fiind determinate de
procesele dinamice ale tranzitiei, si care duc la cresterea alienarii individului uman,
si la cautarea de noi experiente in casatorie, printre care si casatoria in grup.
Familia comunitara consta in gruparea mai multor adulti si copii intr-o singura
“familie”, pentru a exclude pe cat posibil izolarea. Chiar daca unii componenti ai
noii familii constituite parasesc grupul, raman ceilalti din grup, incat individul
uman nu este singur, nu ramane izolat.
Un grup de cercetatori, B. F. Skinner in “Welden Doi” si Robert Rimmer in
“Experimentul Harrod” si “Propunerea 31”, sustin: legalizarea familiei
corporatiste, unde 3-6 adulti adopta un nume, traiesc impreuna, isi cresc si educa
in comun copiii; se inregistreaza, se inscriu legal cu statut corporatist in baza
caruia obtin unele avantaje economice, financiare si scutiri de taxe si impozite. In
S.U.A. (A. Toffler, 1983) sunt sute, poate mii de asemenea tipuri de comune, ce nu
sunt comunitati hippy, ci s-au constituit ca structuri cu diferite obiective (finantarea
celor din colegii, orientarea in viata a tinerilor din colegii), care pot fi de ordin
social, cultural, educative, religioase, recreative, politice, etc., comunitatile
orientandu-se dupa teorii religioase, doctrine politice etc.
In Danemarca (A. Toffler, 1983) s-a propus in Parlament un proiect de lege privind
recunoasterea casatoriei in grup, ceea ce demonstreaza ca fenomenul exista, si ca
familia se transforma, ca este supusa unor factori in fata carora nu mai poate
rezista. In Chicago, dupa aceleasi surse, 250 de adulti si copii traiesc intr-
o 'familie de tip monastic', ce este organizata sub auspiciile unei organizatii
religioase, Institutul Ecumenic. Acolo membrii locuiesc, gatesc, mananca, cresc
copii, aduna venituri laolalta. Fenomenul se extinde si in Atlanta, Boston, Los
Angeles. Se naste o noua lume, spuneJ.W.Mathews, conducatorul Institutului
Ecumenic, numai ca se lucreaza dupa schemele lumii vechi; lumea trebuie educata
si reeducata sa intre in posesia instrumentelor noi cu care sa poata construi o noua
realitate sociala.
Un alt tip de comunitate familiala, cu perspectiva de a avea multi aderenti
este 'comuna geriatrica' realizata prin casatoria in grup a indivizilor umani in
varsta, unire determinata de nevoi comune, de scaparea de singuratate si depasirea
necazurilor prin intrajutorare reciproca; este specifica categoriilor de varsta care au
scapat de nevoile si obligatiile productiei, care hotarasc sa locuiasca intr-un loc
comun, formand un grup de sine statator, averile se vor concentra intr-un fond
comun, vor angaja ajutoare pentru gospodarie, pentru ingrijirea neputinciosilor,
asigurandu-si traiul in limitele posibilitatilor proprii.
Aceasta forma de existenta familiala - familia comunitara - se adreseaza
pensionarilor, de regula a celor industriali, ca si tinerilor, neadaptatilor, studentilor,
liber-profesionistilor, cu perspective de a se dezvolta si pentru alte categorii, pentru
mase tot mai largi de oameni. Este o reactie la presiunile industrialismului, a
disciplinei muncii industriale, de construire a unei existente libere, cu efecte mai
mult sau mai putin previzibile.
2.5 Sansele impotriva dragostei
Nu mai este nici un secret faptul ca, in general doar minoritatile experimenteaza,
iar majoritatea ramane in meandrele si formele trecutului. In acest context este de
prevazut ca multi oameni vor cauta sa renunte, sa refuze conventionalitatea
casatoriei, starea actuala a familiei; altii vor face incercari, vor cauta inovatii, fie
pentru a indulci existenta data, fie satisfacerea nevoilor sub alte forme existentiale.
Tendinta actuala este exprimata prin urmatoarele judecati:
∙ refuzul, renuntarea la trecut, pastrand conventionalismul in casatorie in
limitele suportabilitatii;
∙ mentinerea relatiei in cadrul instituit, care a devenit o obisnuinta in
existenta construita;
∙ cautarea unor forme de satisfactie a relatiei de cuplu folosind
modalitatile cunoscute-ortodoxe;
∙ adaptarea treptata, chiar obligatorie, a noilor forme de casatorie,
adoptarea inovatiei in relatiile familiale;
Calea ortodoxa de realizare a familiei este batatorita de practica si consta in aceea
ca partenerii se cauta, se intalnesc, se plac, se accepta, se casatoresc, se indeplinesc
unele cerinte psihologice, respectiv, ca cele doua personalitati se vor dezvolta in
anii care urmeaza, mai mult sau mai putin impreuna, in tandem, ca isi vor satisface
reciproc cerintele, si ca procesul va dura pana ce moartea ii va desparti.
Intr-o asemenea situatie problema care se pune priveste faptul, daca
mai este valabil sa te casatoresti din dragoste. Dragostea, dupa aceste conceptii, se
transforma treptat dintr-o problema marginala, intr-una fundamentala, primordiala
pentru parteneri.
Dragostea se defineste in termenii notiunii de crestere paralela, un lant armonios
de cerinte complementare, format din verigi care se imbina una in alta, ca si
dorintele celor in cauza si care fac ca in inimile lor sa se nasca sentimente de
caldura, tandrete, afectiune, de traire puternica a nevoii de partener. Familia
reusita este cea in care partenerii cresc impreuna, se dezvolta in paralel (N. Foote,
1972), iar relatia sot-sotie depinde de gradul de potrivire a fazelor dezvoltarii lor
separate dar comparabile. Daca, insa, dragostea este un produs al cresterii egale,
atunci masura reusitei unei casatorii se calculeaza dupa gradul in care are loc
dezvoltarea cuplului marital si se poate afirma ca viitorul apare sumbru, sustine
psihosociologul american.
Intr-o societate relativ stagnanta, sansele dezvoltarii paralele sunt inexistente. Intr-
o societate dinamica, cu ritmuri accelerate ale schimbarii, partenerii urca, coboara
neancetat, familia este smulsa din locul ei de existenta (camin, comunitate),
indivizii care o compun se indeparteaza de parinti, de religie, de comunitate, de
valorile mostenite, traditionale, si doar printr-un miracol s-ar putea realiza o
dezvoltare paralela si in ritmuri comparabile a celor doi componenti ai familiei. Ce
se intampla daca durata medie asteptata a vietii creste? Sansele impotriva reusitei
dezvoltarii paralele sunt de natura astronomica. Intr-o asemenea situatie Nelson
Foote (1972) spune “a pretinde unei casatorii sa dureze un timp nedefinit, in
conditiile vietii moderne, inseamna a pretinde prea mult () a cere ca dragostea sa
dureze un timp nedefinit inseamna a cere si mai mult. Tranzitia si noul se
coalizeaza impotriva dragostei si a familiei.”
2.6 Casatoria temporara
Dinamica vietii contemporane accentueaza dificultatile dragostei iar acestea duc la
desfacerea casatoriei. O explicatie ar fi data de rapiditatea ritmurilor schimbarii
produse in societate si cresterea duratei medii de viata, care fac ca “temelia
soliditatii casatoriei sa se surpe”. De fapt am observat ca tendinta spre
permanenta este deja surpata (A. Toffler, 1983).
In aceasta situatie se adopta o strategie rezonabila sau conservatoare, in sensul ca:
∙ nu se mai opteaza pentru o forma depasita de familie;
∙ se realizeaza casatoria conventionala;
∙ se fac eforturi mari ca “totul sa mearga ca pe roate”;
∙ daca in final drumurile au sensuri diferite, dincolo de ce este acceptat, atunci
partenerii se separa, divorteaza, sau isi cauta alt partener al carui stadiu de
dezvoltare este compatibil in acel moment cu al lor.
Relatiile umane devin tot mai tranziente, efemere, trecatoare si modulare, iar goana
dupa dragoste si iubire este frenetica, plina de elan, nestapanita, plina de avant. In
acest context casatoria conventionala este incapabila de a oferi si consolida
dragostea vesnica, creandu-se premisele acceptarii casatoriei temporare.
Asadar casatoria conventionala este pusa in pericol de casatoria temporara.
Casatoria care pana nu demult putea fi definita de fraza “pana ce moartea ne va
desparti”, astazi se scurteaza progresiv. Despartirea se face fara emotii, fara
resentimente si complicatii, cu posibilitatea ambilor fosti parteneri de a se
recasatori atunci cand conditiile le vor fi favorabile.
Alaturi de casatoria temporara, se prefigureaza generalizarea casatoriei
seriale ca un alt model al casatoriei temporare succesive, realizata pe masura
societatii “erei tranzientei”, cand sistemul relatiilor interumane devine
nedurabil. Este modelul casatoriei obitnuite a zilei de maine (A. Toffler,
1983). Casatoria plurala, in serie (Jessie Berrnard, 1973) este raspandita in SUA,
devenind casatorie institutionalizata, cu relatii in serie sau succesiune si nu in
forma concomitenta.
Recasatorirea a devenit o practica raspandita in lume, spre exemplu in SUA (Jessie
Berrnard, 1973) ponderea barbatilor recasatoriti reprezinta peste 25% din numarul
celor care se casatoresc, incat multi oameni, la rubrica 'stare civila' completeaza cu
'nerecasatorit'. Pentru multi oameni din lumeaamericana casatoria apare ca un
sfarsit, la fel ca la un film, putini sunt cei care vor sa se angajeze pentru toata viata.
A devenit pentru unii oameni o moda: “azi ma casatoresc, nu stiu ce va fi maine,
cu atat mai putin la anul; trebuie sa ai sentimentul temporalitatii nu al eternitatii, al
durabilitatii, iar timpul este o inchisoare pentru relatiile conventionale,
traditionale”. Interesante sunt studiile privind relatiile dintre femei si barbati
realizate in Suedia – unde cei mai mari cercetatori ai domeniului ajung la o
concluzie nostima, dar plina de adevar, redata prin 5 fotografii, in care 5 barbati
diferiti poarta pe brate si trec peste pragul propriului camin aceeasi mireasa (A.
Toffler, 1985).
2.7 Traiectoriile casatoriei
Casatoriile seriale devin o obisnuinta in perioada de tranzienta. Contractul de
casatorie, sustine A. Toffler, se face in termenii cariereipartenerilor sau
a traiectoriei lor matrimoniale, traiectorie formata din deciziile adoptate in
momentele de rascruce ale vietilor lor, respectiv de cotiturileintervenite pe
traiectul existentei matrimoniale.
§ Prima cotitura apare in tinerete prin contractarea 'casatoriilor de proba'.
Astazi acest fenomen a devenit unul de masa, iar in caminele studentesti se
practica gospodaria in doi ca forma a 'casatoriei de proba'. Aceasta s-a impus si a
devenit acceptata de familie, religie, comunitate. 'Casatoria de proba' devine
primul pas in carierele casatoriilor seriale. Unele societati civilizate practica aceste
forme fie sub denumirea 'casatorie de proba', fie “precasatorie” (Canada,
Germania). 'Casatoria de proba' reprezinta primul pas in 'carierele' casatoriei
seriale.
§ A doua cotitura se produce la sfarsitul “casatoriei de proba” si apare ca
un moment critic in viata. Acum intervine decizia cuplului care poate fi de a
legaliza relatia pentru inca un stadiu, sau sa puna capat acelei relatii si de a cauta
noi parteneri. Ambele cazuri vor opta sa aiba sau nu copii, sa adopte unul, sa
“cumpere”, sau/si sa-si creasca singuri copiii lor ori sa-i incredinteze parintilor
profesionisti.
§ A treia cotitura insemnata in 'cariera' matrimoniala apare atunci cand cei
din urma, copiii, parasesc caminul familial. Sfarsitul carierei parintesti provoaca
suferinte mari, atat pentru mame cat si pentru tati. Ei nu-si mai gasesc rostul in
viata, iar o asemenea trauma merge pana la divorturi. Efecte traumatizante se
intilnesc si la cuplurile noi, tinere, care doresc sa-si creasca copiii in mod
traditional si apeleaza la ajutorul bunicilor; ca si la familiile parasite de catre
adolescenti, care-si iau “zborul” mult mai devreme; la persoane cuprinse intre
varsta de 35-40 de ani, cand in urma unor situatii disfunctionale, pot ajunge la a
treia casatorie, si care poate deveni cuplul unit pana la moarte. Singura casatorie
adevarata este cea intensa bazata pe nevoi psihice si pe nevoi materiale, pe nevoi
de complementaritate constientizate la nivel de personalitate.
§ Al patrulea moment de cotitura – este dat de retragerea unui partener din
activitate sau cand ambii parteneri se retrag din viata profesionala. Schimbarea
brusca a rutinei zilnice provoaca o mare tensiune, se adopta stilul de viata al
familiei de pensionari, orientati pe cresterea copiilor proprii sau ai altui cuplu,
aceasta fiind o modalitate de a umple golul lasat de retragerea din activitate.
Indivizii isi pot crea alte activitati, isi pot stabili alte interese, pot rupe relatiile de
familie osciland intre a ramane casatorit sau temporar necasatorit; pot apare si alte
situatii, cum ar fi casatoriile succesive temporare, incadrarea in familii de grup, sau
adoptarea celibatului.
Iata, asadar, existenta unei varietati a tipurilor de traiectorii matrimoniale
proiectate, construite de oameni, din care individul uman contemporan isi va alege
modelul propriu de viata, subliniind faptul ca traiectoria casatoriei seriale ramane
o caracteristica a lumii actuale.
2.8 Revendicarea libertatii.
Intr-o lume tranzienta, confruntata de atatea contradictii, de atatea mutatii, asa cum
este lumea zilelor noastre, casatoria poate fi in egala masura temporara sau
permanenta, cu un accent sporit spre temporaritate, cu efecte directe in cautarea si
acceptarea unor noi structuri familiale, unde lumea copiilor este cu totul alta decat
lumea copilariei noastre, a celor adulti astazi. In lumea de azi, dar mult mai mult in
cea de maine, nu mai constituie o crima, un fapt demn de dispret si blamare
renuntarea la familia traditionala, conventionala si canoanele sale si acceptarea
unor modele familiale noi, neofamiliale: celibatul, renuntarea la casnicii nereusite,
apelarea la divort, promovarea profesiunii de parinte, crearea conditiior optime
pentru ca ambii parteneri sa-si construiasca in mod eficient cariera
profesionala, indeplinirea sarcinii de parinte fara ca partenerii sa convietuiasca in
casnicii insuportabile, etc.
Acceptarea unui sistem familial variat declanseaza un curent eliberator, de
libertate, de inlaturare a unor presiuni, a frustrarilor, facand posibil ramanerea
impreuna, in cuplu, numai a celor care doresc acest lucru, se iubesc, si pentru care
casnicia reprezinta o implinire reciproca pe care ei o simt, o traiesc efectiv.
Un asemenea sistem familial este mult mai variat, mai liber, mai nonconformist,
face posibila aparitia diverselor casatorii, in principal a celor cu parteneri de varste
diferite, inegale, cu varsta mare la barbati si tanara la femei, sau invers, si care pot
deveni o regula. Numai ca ceea ce este luat in consideratie priveste nu varsta
cronologica, ci valorile, interesele complementare, nivelul dezvoltarii celor care
compun cuplul. Retinem si faptul ca pentru familiile seriale, temporare, succesive,
etc., specifice fiecarei perioade, copiii se vor dezvolta intr-un cerc larg, ei putandu-
se numi semi-frati, pentru ca sunt adusi pe lume de seturi succesive de parinti,
familia avand o structura 'agreagata', in care se promoveaza relatiile interumane de
intrajutorare in caz de nevoie.
Mutatii importante se produc in relatiile copilului cu familia, in relatiile parentale,
cu efecte dramatice pentru copil: pierderea functiei educative si de socializare a
copilului, capacitatii de a transmite valori noii generatii.
Modificari sufera si ciclul familiei, care era caracterizat prin aparitia copiilor,
maturizarea lor, parasirea cuibului familiei, nasterea de noi copii care cresc, pleaca
si reancep procesul. Astazi, construirea peisajului uman se face altfel (B.
Neugarten, 1973):
§ copiii se maturizeaza mai rapid, parasesc cuibul mai devreme, casatoria se
face mai repede, realizarea urmasilor este mai timpurie, rangul nasterilor este mai
restrans, obligatiile de parinte se termina mai devreme;
§ ritmul evenimentelor din ciclul familial este mult mai rapid, distanta dintre
ele s-a scurtat;
§ superindustrializarea, informatizarea si superinformatizarea vor distruge
ciclul familial natural, stiut si proiectat in viitor;
§ experienta trecutului nu va mai fi de nici un folos pentru viata de azi. Se
modifica relatiile dintre rutina si noutate, cum este si firesc creste rata noutatii, se
afirma mediul nefamilial care obliga la construirea de noi directii de viata, luate
din posibilitatile diverse oferite de noua viata, cea a tranzientei.
Dincolo de aceste opinii, de mutatiile care au loc in familie, mutatii care au insotit-
o pe toate treptele existential istorice, dar fara precedent celor de astazi, familia
ramane o existenta social-comunitara, cu un univers, cu un mediu specific dat
de trairea in doi, de viata in comuniune, in interaciune realizata intr-un anume
spatiu, sub acelasi acoperis. Ca mediu psihosocial existential proiectat si construit,
familia ne apare ca un sistem relational interpersonal realizat direct, cu un climat
psihosocial propriu, dat de acceptante, tandrete, amabilitati ca si, in unele situatii,
de rejectie, tensiuni si frustrari, de structurile de mentalitate, cultura si modele
comportamentale asimilate si practicate, formand un autentic micro-univers
integrat intr-un univers social, economic, moral, psihosocial, sociologic si politic
general, existential.
Familia, sustine P. Petroman (1999), este un mediu social intemeiat pe
comuniune umana a partenerilor, cu o insemnata dimensiune erotica, sexuala si
procreativa; comuniune bazata pe armonizarea, sincronizarea permanenta a
conduitelor, interdependenta actelor, emotiilor, trairilor, sentimentelor, aspiratiilor
si starilor volitionale; pe convergenta actelor de decizie privind cuplul si evolutia
sa. Dezvoltarea familiei, evolutia sa, spune C. Mamali (1981), este in realitate
o coevolutie a partenerilor in care corectarile, autoreglarile care se impun in orice
sistem relational uman faciliteaza devenirea, dar si autocontrolul asupra structurilor
de personalitate. Coevolutia familiala este rezultanta compatibilitatii maritale, a
complementaritatii si similitudinii interpersonale, respectiv a gradului de
corespondenta si compensatie reciproca, de interconectare a atitudinilor,
conduitelor, reactiilor in gama lor infinita care au loc intre parteneri.
Mediul familial, acest microunivers ce se construieste de catre parteneri, in
mod necesar, se realizeaza in raport cu structurile de personalitate ale
componentilor, ' ca ierarhizare a dimensiunilor omului, ca organizare fiziologica,
psihologica, fizica, chimica a omului, cu pastrarea trasaturilor de unicitate,
originalitate si irepetabilitate; a dimensiunilor native care tin de natura omului dar
si a celor dobandite in plan social, invatate de om in raport cu determinarile sale
naturale'(G. W. Allport, 1937). Retinem in acest context ca mediul, atmosfera
familiala este functie de dimensiunile activitatii omului - cunoasterea, afectivitatea
si conotatia proceselor si conduitelor, a operatiilor psihice specifice individului
uman, ca si de laturile personalitatii - aptitudinile, temperamentul, caracterul - cu
efecte si contributii directe in structurarea si restructurarea permanenta a climatului
familial.
Problema financiară şi neajunsurile familiei
Cu toţii ştim cât de delicat este acest subiect. Deşi dacă ni se cere părerea, afirmăm
foarte deschis că „noi nu suntem după bani”. Adevărul este însă undeva mult mai
departe. Atât de departe, încât ne recunoaştem starea numai în momente de
strâmtoare financiară. Ajungem la concluzia că banii sunt o problemă atâta timp
cât creează probleme. Astfel situaţia financiară devine un subiect important în
generarea de tensiuni în familie, iar pe măsură ce nevoile materiale nu sunt
împlinite, acestea cresc.
În plină criză financiară acest subiect trage un semnal de alarmă şi e nevoie de
înţelepciune şi răbdare pentru a trece peste această perioadă fără ca să ne afecteze
unitatea familiei.Gestionarea banilor trebuie să fie echilibrată, iar aici se ridică
serios problema deoarece se constată o lipsă de echilibru în acest sens.
Cu toţii cunoaştem cazuri în care familia respectivă este îngropată în datorii. Nu
mai poate să-şi acopere ratele la bancă, trebuiesc plătite diferite abonamente, iar în
casă se simte serios lipsa banilor. Sau poate chiar noi suntem în această situaţie,
însă încercăm să mascăm acest lucru. Să ai probleme financiare într-o lume
democrată, într-o lume în care „cui îi merge mintea se descurcă”, e o ruşine. Mai
ales că prin aceasta dai dovadă de slăbiciune, de sărăcie… Într-un studiu efectuat
recent, 26 % dintre femei şi 24 % dintre bărbaţi au recunoscut că banii erau în
fruntea listei cuprinzând lucrurile în privinţa cărora existau cele mai mari şanse să-
şi mintă şi să-şi înşele soţul sau soţia. Psihologul Dr. Phil McGraw ne spune că în
unele mariaje, să minţi în privinţa banilor a devenit un lucru normal. Este o
modalitate de a recupera ceva din autoritatea care pare să-ţi lipsească în relaţie, sau
de a evita conflictele.
Tensiunile în privinţa banilor apar în aproape fiecare căsnicie cu privire la corecta
lor gestionare. Punctul de vedere diferit dintre soţ şi soţie devine o problemă dacă
nu se discută deschis pe marginea acestui subiect. Părintele John Mack ne spune
că „foarte adesea, neînţelegerile în privinţa banilor apar din înţelegerea diferită a
scopului lor. În mod normal, oamenii tind să privească banii în două moduri. Unii
văd în ei siguranţă. Banii trebuie cheltuiţi cu grijă, pe lucruri necesare, iar restul
trebuie economisiţi pentru «zile negre». Alţii consideră că rolul banilor este acela
de a aduce plăcere şi relaxare. O parte din ei sunt economisiţi pentru cazuri de
urgenţă, dar restul îi cheltuim astfel încât să ne simţim bine.”
Dreapta chivernisire a banilor aduce liniştea familiei, pe când problemele de
familie apar de la o proastă gestionare a banilor. Cineva din familie chiverniseşte
mai bine banii şi rostul lor în casă, poate fi soţul, poate fi soţia, asta contează prea
puţin. Important este ca să nu fie împiedicat să facă acest lucru. De obicei femeia
este cea care ştie cel mai bine ce este nevoie în casă, iar ca bărbat este neapărată
nevoie să purtăm responsabilitatea şi recunoştinţa faţă de efortul ei în bunul mers
al casei. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază acest lucru: „ Am arătat că nu mici
faceri de bine ne fac ele nouă. Dar dacă vrem să le rasplătim, în cele duhovniceşti
să fim noi mai presus de ele. Fiindcă nu este cu putinţă să le dăm ceva pe măsură
în cele trupeşti. Şi ce? Ziceţi că voi aduceţi mulţi bani? Însă ea îi păzeşte. Dă-i ca
răsplătire purtarea de grijă, şi aşa te achiţi. De ce? Pentru că mulţi au dobândit
multe, însă, fiindcă nu au avut femeie să păzească, au pierdut toate”.
Este nevoie de o rânduială în familie. Aceasta constă în timp acordat familiei, în
atenţia acordată membrilor ei şi în acelaşi timp trebuie să ne acupăm în mod
special de pacea şi liniştea duhovnicească a familiei. Alergătura în toate părţile
pentru a agonisi cele de trebuinţă care nu mai au o limită nu face altceva decât să
ne risipească atât ca persoană cât şi ca familie.
2.2 Impactul problemelor asupra dezvoltării armonioase a copilului
II. Situaţia actuală a familiei în Republica Moldova
Familia contemporană este caracterizată printr-un conglomerat de probleme şi de
situaţii care, de multe ori, o fac inaptă de a şi le rezolva singură. Actualmente,
numeroase familii nu dispun de puterea, flexibilitatea şi capacitatea de a se adapta
la schimbările sociale, politice şi economice. Perioada dificilă şi prelungită de
tranziţie a afectat modul de trai al familiei, determinîndu-i astfel pe mulţi părinţi să
adopte o decizie în favoarea îmbunătăţirii stării financiare a acesteia şi în
detrimentul bunăstării sufletului fragil al copilului.
În Republica Moldova, ca şi în Ucraina şi România, există o categorie nouă
de copii abandonaţi şi neglijaţi emoţional – copii ai căror părinţi sînt plecaţi la
muncă peste hotare şi care sînt crescuţi fie de un singur părinte, fie de bunici, fie de
alte rude, fie de persoane străine. Aceşti copii se bucură de o oarecare întreţinere
materială, dar sînt lipsiţi de dragostea parentală, fapt care nu rămîne fără
repercusiuni asupra dezvoltării personalităţii. Experienţele trăite de aceşti copii,
adesea pe parcursul mai multor ani, lasă o amprentă negativă asupra sănătăţii lor
psihice, le schimbă radical valorile umane şi atitudinea faţă de sine şi faţă de lume.
Viaţa şi relaţiile copiilor sînt profund afectate – sub aspect social, economic,
psihologic şi, uneori, legal.
Discutînd despre consecinţele absenţei unuia sau a ambilor părinţi pentru o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, putem vorbi despre două categorii de
copii din familii dezintegrate:
∙ copii care nu au nici o veste de la părinţi;
∙ copii ai căror părinţi sînt plecaţi, ei fiind susţinuţi financiar şi moral de la
distanţă.
III. Copii care nu au nici o veste de la părinţi
Aceştia sînt puţini la număr, ei aflîndu-se însă în cel mai mare pericol, întrucît
trăiesc cu iluzia revenirii părinţilor. Respectivii copii suportă o traumă psihică ce
poate determina reacţii sau consecinţe de lungă durată. Orice traumă psihică legată
de separarea de persoana dragă implică o durere. Aceasta presupune nu o singură
emoţie, ci trăiri emoţionale intense şi variate. Emoţiile care însoţesc, de obicei,
durerea separării sau pierderii sînt: regretul, angoasa, neîncrederea, disperarea,
anxietatea, singurătatea, vina, resentimentele, dorul, sentimentul lipsei de sens.
Cu alte cuvinte, durerea copiilor este o rană a cărei vindecare necesită atenţie,
dragoste, căldură, sprijin. În caz contrar, durerea nu va trece niciodată.
Pierderea celui apropiat implică şi o mulţime de alte pierderi, cum ar fi:
∙ pierderea mediului familial stabil;
∙ pierderea contactului cu alţi membri ai familiei;
∙ nevoia de a schimba casa sau şcoala;
∙ pierderea ataşamentului;
∙ pierderea dragostei şi a sprijinului părintesc;
∙ pierderea siguranţei zilei de mîine (Mitrofan, Buzducea, 2003).
Durerea sau suferinţa copiilor care nu ştiu nimic despre părinţii lor poate să se
manifeste la următoarele nivele:
∙ Fizic: oboseală, lipsă de energie, slăbiciune musculară, susceptibilitate mai
accentuată la îmbolnăviri.
∙ Mental: negare, confuzie, lipsă de concentrare, dificultăţi în luarea deciziilor,
preocupări neadecvate.
∙ Emoţional: tristeţe, dor, furie, vinovăţie.
Aceste trăiri negative se dezvăluie în cîteva faze sau stadii:
1. Faza de şoc: se manifestă reacţia de negare a realităţii. Este o stare-tampon, o
protecţie naturală pe care psihicul o foloseşte pentru a face faţă şocului. Copiii pot
nega realităţile circumstanţiale şi ajung să se bucure de amintirile pe care le au, să
privească trist pozele vechi. Sînt capabili de orice compromis ca să-şi vadă
părintele sau, cel puţin, să-i audă vocea la telefon.
2. Faza de suferinţă şi dezorganizare: este perioada în care se resimte impactul
pierderii relaţiei cu cel drag şi aşteptat. Durerea este intensă. Caracteristici:
ruminaţie, suferinţă emoţională acută, depresie, gînduri suicidare, tulburări de
somn, anxietate, sentiment de abandon, vinovăţie, furie, afectarea imaginii de sine
şi a procesului de decizie.
3. Faza de reorganizare: se trece de la o stare de mîhnire intensă la cea de tristeţe
moderată.
4. Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situaţia şi realitatea,
încercînd să-şi gestioneze propria viaţă, cu mici susţineri din partea îngrijitorilor de
moment (Mitrofan, Buzducea, 2003).
De menţionat ar fi faptul, că doar prin atingerea fazei de acceptare nu are loc
tratarea „leziunii” sufletului. Copiii suportă suferinţa şi durerea altfel decît adulţii,
şi acest lucru se datorează particularităţilor de dezvoltare cognitivă, emoţională şi
socială. Astfel, în mod caracteristic, copiii:
∙ trăiesc totul într-o mai mare măsură la nivel fizic;
∙ se exprimă mai puţin în mod verbal;
∙ îşi exprimă furia într-un mod foarte direct;
∙ trăiesc pierderea/durerea discontinuu.
Viitorul copiilor abandonaţi de părinţi pentru o viaţă material asigurată şi mai
fericită în afara ţării va fi dominat de dificultăţi ce ţin de:
∙ dezvoltarea personală şi interpersonală;
∙ sănătatea emoţională, cognitivă şi fizică;
∙ probleme comportamentale, inclusiv cele legate de consumul de droguri şi alte
substanţe toxice;
∙ luarea deciziilor;
∙ probleme legate de orientarea vocaţională;
∙ vulnerabilitatea în faţa traficului de fiinţe umane şi a altor acţiuni ilegale.

IV. Copii ai căror părinţi sînt plecaţi, ei fiind susţinuţi financiar şi moral de la
distanţă
Aceşti copii şi tineri sînt mai siguri de ei înşişi şi în faţa lor sînt deschise alte
oportunităţi.
Plecarea părinţilor în scopul asigurării unei vieţi decente copiilor lor produc
şi efecte pozitive, cum ar fi:
∙ asigurare materială;
∙ vestimentaţie de calitate superioară;
∙ alimentaţie mai bună;
∙ posibilitatea procurării celor necesare (şi chiar suplimentar) pentru şcolarizare;
∙ continuarea studiilor: colegiu, facultate;
∙ posibilitatea ameliorării condiţiilor locative;
∙ sporirea gradului de siguranţă a viitorului apropiat;
∙ creşterea încrederii în sine a tinerilor asiguraţi financiar.
Dar nu putem rămîne indiferenţi faţă de efectele negative, care impregnează deja
societatea:
∙ iresponsabilitate;
∙ relaţii bazate exclusiv pe valori materiale;
∙ incompetenţă în soluţionarea conflictelor;
∙ formarea unui sistem de valori distorsionat;
∙ atitudini ambivalente, confuze faţă de lume şi faţă de sine;
∙ incompetenţă pe plan relaţional şi emoţional;
∙ depresie mascată;
∙ hiperreactivitate;
∙ abilităţi reduse de rezolvare a problemelor cotidiene şi de luare a deciziilor;
∙ ignorarea aspectului intelectual al dezvoltării;
∙ incapacitatea de a aprecia sacrificiul părinţilor;
∙ incompetenţă în gestionarea raţională a banilor;
∙ utilizarea banilor fără un control din partea adulţilor.
V. Consecinţe adiacente
Studiile psihologice efectuate arată că lipsa unuia dintre părinţi duce la
deteriorarea imaginii de sine, adolescenţii demonstrînd o autopercepţie lacunară,
caracterizată prin predominarea eului fizic sau psihologic şi, în multe cazuri – a
celui filozofic, aceste rezultate denotînd inacceptarea statutului social şi dificultăţi
de integrare socială, precum şi o autocunoaştere fragmentară, asociată unei tensiuni
interne puternice (Gonţa, 2004).
Probleme comportamentale şi emoţionale identificate la copiii din familii
dezintegrate:
∙ iritabilitate, hiperreactivitate;
∙ comportament deviant;
∙ anxietate, fobii;
∙ negativism, abandon şcolar;
∙ tulburări de somn;
∙ tulburări ale comportamentului alimentar;
∙ tulburări ale proceselor cognitive;
∙ agresivitate faţă de fraţi, colegi, tutori.
Timpul liber de care discpun copiii din familii dezintegrate este ocupat ineficient cu
activităţi ca:
∙ ascultarea muzicii;
∙ vizionarea programelor de televiziune;
∙ distracţii (bar, discoteci, plimbări);
∙ munca în gospodărie (care deseori nu corespunde dezvoltării fizice a copilului);
∙ calculatorul şi navigarea pe Internet.
Lidia Cunicovschi, psihiatru principal netitular pentru copii la Ministerul Sănătăţii,
fiind intervievată de cotidianul “Flux”, a menţionat că în ultimii 4-5 ani a crescut
înspăimîntător procentul tulburărilor nevrotice la copiii crescuţi în cele mai bune
condiţii, copii iubiţi şi răsfăţaţi. Aceştia sînt copiii persoanelor plecate la muncă în
Europa. La copiii cu vîrsta de pînă la 7-8 ani apar reacţii depresive, fobii nocturne
ducînd pînă la accese paroxiste. Cei de 9-10 ani au obsesii, superstiţii, coşmaruri
frecvente, îşi imaginează părinţii morţi, bolnavi sau victime ale unor accidente şi alte
lucruri, fiindcă le este teamă că nu-i vor mai revedea niciodată.
VI. Vîrsta şi reacţiile copiilor
Vîrsta copilului este, la rîndul său, un factor ce condiţionează starea şi reacţiile
acestuia.
Preşcolarii (3-5 ani) reacţionează semnificativ la separarea de unul sau de ambii
părinţi, astfel încît ei se simt speriaţi şi în insecuritate, au coşmaruri şi regresează
spre comportamente infantile, dezvoltă anxietatea de separare.
Copiii de vîrstă şcolară mică (6-8 ani) devin retraşi, depresivi şi nu-şi exprimă
sentimentele. Prezintă probleme la şcoală şi dificultăţi în iniţierea noilor prietenii.
Copiii de 9-12 ani se dezvoltă rapid şi mizează pe părinţii lor pentru stabilitate.
Din cauza anxietăţii, ei dezvoltă simptome somatice, se angajează în
comportamente problematice sau prezintă un declin academic.
Adolescenţii reuşesc mai bine să dea un sens celor întîmplate şi privesc decizia
părinţilor ca pe ceva pozitiv. Atenţia lor este orientată mai mult asupra propriei lor
persoane şi asupra relaţiilor, ei sînt preocupaţi de independenţa şi de sexualitatea
lor.
II. Evoluţia afectivă
Satisfacerea nevoii de dragoste a copilului nu este o problemă atît de simplă pe cît
pare, iar acest lucru se adevereşte mai ales în perioada adolescenţei. Adolescenţa
ridică numeroase probleme ameninţătoare prin însăşi natura lor; cînd însă copilul
intră în această fază a vieţii sale cu un rezervor emoţional prost alimentat, el va fi
mai vulnerabil în faţa problemelor inerente vîrstei date.
Copiii care au fost obişnuiţi cu o dragoste condiţionată vor învăţa să iubească în
acelaşi fel. La vîrsta adolescenţei, ei ajung adesea să-şi manipuleze şi să-şi
controleze părinţii. Atunci cînd ei sînt satisfăcuţi, îşi vor mulţumi şi părinţii. Cînd
însă nu li se face pe plac, se vor întoarce împotriva acestora. Părinţii se simt
neputincioşi, căci erau obişnuiţi ca pretenţiile lor să fie îndeplinite; însă aceşti
tineri nu ştiu să iubească necondiţionat. Cercul vicios ajunge, de cele mai multe
ori, să se exteriorizeze prin stări de mînie, resentimente şi scăparea totală de sub
control a adolescentului.
Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea care trebuie să existe între
acesta şi părintele său. Nimic nu va merge cum trebuie atîta timp cît nevoia de
dragoste a copilului nu este împlinită. Numai copilul care se simte îngrijit şi iubit
din tot sufletul va putea da ce este mai bun din el.
Într-adevăr, nevoia de afecţiune este cea mai mare nevoie a copilului, iar felul cum
aceasta este satisfăcută va influenţa puternic relaţia lui cu părinţii. Alte necesităţi,
în special cele de ordin fizic, sînt mai uşor de constatat şi de satisfăcut (de cele mai
multe ori), însă ele nu au nici pe departe un asemenea impact asupra vieţii
copilului. Desigur, trebuie să le asigurăm copiilor noştri o locuinţă, hrană şi
îmbrăcăminte, dar, în acelaşi timp, sîntem datori să veghem la dezvoltarea lor
sănătoasă, pe plan mental şi afectiv (Campbell, 2001).
Afectivitatea este una dintre cele mari forţe care determină cursul dezvoltării şi
reglează comportamentul. Absenţa dragostei părinteşti duce la diferite forme de
protest, generează conflicte cu adulţii, stări de angoasă, sentimentul de
culpabilitate sau frustrare (Dumitrescu, 1990).
S-au scris multe despre importanţa „legăturii” dintre copil şi părinţi. Majoritatea
psihologilor sînt de părere că, în lipsa acestei legături afective, dezvoltarea
emoţională a copilului va fi marcată de sentimente de nesiguranţă. Opusul legăturii
afective este abandonul. Bineînţeles, în cazul în care părinţii copilului nu sînt
disponibili, datorită decesului, divorţului sau abandonării familiei, legătura afectivă
nu se poate forma. Condiţia de bază care trebuie îndeplinită pentru dezvoltarea
acestei legături este prezenţa părinţilor. Orice legătură presupune un timp petrecut
împreună. Aceste principii sînt valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv
pentru vîrsta adolescenţei (Campbell, 2001).
2.3 Metode corespunzătoare pentru soluționarea problemelor întîlnite
Teorii, modele si tehnici de consiliere a familiei
Familia reprezintă grupul primar, grupul social relativ permanent de indivizi legaţi
între ei prin origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate
societăţile şi un element cheie al înrudirii.
Tipuri de familii şi alternative:
familie nucleară;
familie extinsă;
familie monoparentală;
familie recăsătorită;
familie vitregă;
concubinaj.
Problemele familiale tipice sunt:
probleme maritale între soţ şi soţie;
probleme relaţionale între părinţi şi copii;
probleme personale ale membrilor familiei;
probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii proaste de
locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau educaţia
deficitară, etc.
În familiile cu risc deseori poate fi observată o combinare a problemelor cauzate de
factori interiori şi exteriori familiei.
Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu
poate fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţă
socială. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul,
genograma, etc.) se pot constitui în instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a
familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor sociale primare.
Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează
o situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor
individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.

Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează

întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din
familie. Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de
dezvoltare sau de restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în
timp şi prin acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final:
relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor membrilor
familiei;
promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor;
ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării
sarcinilor de rol, a funcţionalităţii sistemului familial;
ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de grup
concentrat pentru a fi rezolvate.
1. Obiectivele consilierii familiale sunt:
rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă
familia;
confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea
adaptării la schimbările impuse de acestea;
ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative,
comportamente şi situaţii problematice;
ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor inadecvate ale persoanelor
implicate în procesul de consiliere;
identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia
actuală;
ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de
anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale,
conflictuale, etc.
2. Etapele consilierii familiale:
Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de
informaţii şi de a aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care
poate fi atins acest scop sunt ascultarea cu atenţia a descrierii problemei,
identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor implicaţi, aranjarea primului
interviu, evitarea unei conversaţii prea lungi. În situaţia în care se evită angajarea
altor membri, consilierul va spune că are nevoie de cât mai multă informaţie
posibilă legată de problema ce afectează familia.
Primul interviu şi construirea relaţiei. Are drept principal scop clădirea unei
alianţe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema
curentă, stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului,
explicarea condiţiilor de desfăşurare a şedinţei (durata şedinţei, locaţia, scopul),
repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a telefonat, solicitarea
punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii. Ascultarea, pe rând, a opiniilor
membrilor familiei, echilibru între căldură şi profesionalism, realizarea unei
genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicaţi membrii
familiei în problemă, obţinerea unor informaţii legate de soluţii încercate, de cele
care nu au reuşit, tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă,
centrarea pe punctele tari ale familiei, consilierul se menţine curios şi plin de
respect, explorează procesele de interacţiune familială. În final, consilierul face o
recomandare familiei (Nicholas, Schwarts, 2001).
Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea schimbării
situaţiei clientului/familiei. Intervenţia clientului trebuie să fie relaţionată cu
problema (Hackney, Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii poate deveni un
proces adaptativ. Deprinderile necesare pentru a iniţia o intervenţie includ:
competenţe în realizarea intervenţiei;
cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei;
cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor;
deprinderi de a observare pentru a nota răspunsurile clientului.
Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei
au învăţat ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul
consilierului. Acest lucru se întâmplă atunci când problema pentru acre au solicitat
sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câştigat ceea ce dorea. În această fază,
consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări viitoare sau recidivele
unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că viaţa este o succesiune
de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei implicaţi
admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în abilităţile şi
forţa familiei de a se descurca de acum înainte.
3. Factori de risc de separare a copilului de familia sa
Intr-o societate intr-o continua schimbare, de regula, părinţii isi mobilizează forţele
pentru a se adapta rapid la schimbările socio-economice, dar sunt frecvente
cazurile când aceştia nu găsesc resursele necesare si soluţiile cele mai bune pentru
a asigura copiilor climatul si mediul de viata corespunzător nevoilor de dezvoltare
ale acestora, intrând astfel in categoria familiilor cu risc pentru copil.
In aceste familii se acumulează o serie de probleme care afectează viata si
dezvoltarea copiilor. Aceste probleme se corelează si se potenţează reciproc.
Situaţiile de risc sunt complexe, diferite si sunt variabile in funcţie de diverşi
parametri precum vârsta, sexul, apartenenţa culturala a copilului, mediul de
provenienţa si altele.
Ignorarea situaţiilor de risc in familiile cu copii va genera fenomene precum
neglijarea, abuzul, separarea de familie, instituţionalizarea, analfabetismul,
marginalizarea sociala a copiilor.
Unii părinţi nu conştientizează problemele care afectează dezvoltarea copilului in
familie si ajung in situaţii grave, greu de depăşit fără sprijinul serviciilor sociale
specializate. Aceştia au tendinţa sa reducă problemele pe care le au in creşterea
copiilor la cele de ordin economic. Datorita lipsei de cunoaştere si informare aceşti
părinţi nu acorda importanta climatului familial, calităţii relaţiilor de familie,
efectelor devastatoare ale separării timpurii a copilului de familia sa, nevoilor
afective ale copilului, formarii autonomiei copilului, socializării acestuia, rolului
lor in formarea copilului pentru viata.
Dintre factorii de risc care conduc la separarea copilului de familia sa, îi enumerăm
pe cei care au o semnificaţie foarte importanta, cu precizarea ca enumerarea nu
epuizează toate posibilităţile:
Factori de risc legaţi de situaţia sociala, economica, medicala sau de nivelul
pregătirii şcolare si profesionale a părinţilor;
Factori de risc legaţi de relaţiile dintre părinţi si cele dintre părinţi si copii;
Factori de risc legaţi de diverse situaţii particulare in care se afla copilul;
Factori de risc legaţi de nivelul de dezvoltare al comunităţii in care trăieşte familia.
Principiile de urmat in activitatea de consiliere, corelat cu prevederile legislaţiei in
vigoare privind respectarea si promovarea drepturilor copilului sunt următoarele:
Familia este mediul prioritar de îngrijire şi educare a copilului;
Responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor si îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti;
Ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, ţinând cont de
vârsta si gradul sau de maturitate;
Asigurarea stabilităţii si continuităţii in îngrijirea, creşterea si educarea copilului;
Respectarea identităţii culturale, etnice, religioase si lingvistice a clienţilor;
Celeritate in luarea oricărei decizii cu privire la copil;
Promovarea parteneriatului cu copilul, familia, structuri si grupuri locale;
Promovarea responsabilizării clienţilor si încurajarea iniţiativei acestora;
Valorizarea capacităţilor si resurselor clienţilor;
Implicarea comunităţii si responsabilizarea ei pentru protecţia si promovarea
drepturilor copilului;
Respectarea confidenţialităţii informaţiilor despre clienţi.
Consilierea se adresează:
1. Părinţilor/familiilor extinse/familiilor substitutive care:
necesita competente/deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate noilor principii
psihopedagogice in domeniu,
trăiesc in medii dezavantajate, unde se practica modele de îngrijire si creştere a
copiilor care nu corespund sau sunt in contradicţie cu modelele general acceptate
in comunitate,
constata existenta/apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează
dezvoltarea normala/armonioasa a copilului sau favorizează manifestarea unor
comportamente ale copiilor ce pun in pericol integrarea lor familiala, sociala,
şcolara, profesionala.
2. Viitorilor părinţi care doresc sa se formeze înainte de naşterea sau adopţia
copiilor.
3. Copiilor care au probleme de dezvoltare si/sau dificultati de integrare in familie,
şcoala sau in colectivitatea in care trăiesc.
Asistenţii sociali de la nivel local in activitatea de consiliere se adresează clienţilor
care provin în special din următoarele categorii de familii care prezintă risc ridicat
de separare a copiilor:
familii fără locuinţa;
familii cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale;
familii in care un părinte sau ambii sunt şomeri;
familii care si-au abandonat sau instituţionalizat copiii;
familii în care un părinte sau ambii sunt in închisoare;
familii in care exista persoane care suferă de boli psihice grave sau cronice;
familii in care unul sau ambii părinţi suferă de boli somatice grave sau cronice;
familii in care exista copii născuţi din casatorii diferite;
familii monoparentale;
familii in care se consuma alcool, droguri;
familii in care unul sau ambii părinţi au decedat;
familii in care se practica prostituţia;
familii care resping mamele minore;
familii in care unul sau ambii părinţi sunt analfabeţi;
familii in care se practica violenta, fuga de acasă;
familii in care unul sau ambii părinţi muncesc in străinătate;
familii in care se practica cerşetoria;
familii in divorţ;
familii in care unul sau mai mulţi copii au abandonat şcoala;
familii in care exista copii cu frecvente probleme de sănătate sau cu probleme
psihice;
familii care au copii cu probleme de comportament;
familii care neglijează igiena, sănătatea si educaţia copilului;
familii in care exista abuz fizic, emoţional si sexual.
Activităţile consilierilor se vor focaliza pe:
consilierea părinţilor pentru depăşirea unor situaţii de dificultate (divorţ, pierderea
locului de munca, conflicte intrafamiliale, boli cronice, decesul unuia dintre soţi,
etc.) care pun in pericol dezvoltarea copiilor sau care generează riscuri de separare
a copiilor de mediul lor familial,
informarea părinţilor în vederea acoperirii nevoilor copiilor,
consolidarea abilităţilor şi cunoştinţelor părinţilor privind îngrijirea şi educarea
copilului,
sprijinirea şi consilierea copiilor care au dificultati de dezvoltare si/sau integrare
in familie, şcoala, grupuri socio-profesionale.
Printre serviciile primare menţionate in legislaţia din domeniu sunt prevăzute si
Centrele de consiliere si sprijin pentru părinţi si copii ( standardele minime
obligatoriii au fost aprobate prin Ordinul secretarului de stat al ANPCA nr.
88/2004 si publicate in MO din 12/08/2004). Făcând parte din categoria serviciilor
primare, astfel de centre pot fi infiintate la nivelul comunitatilor in funcţie de
problemele sociale cu care se confrunta aceste comunitati. Asistentul social de la
nivelul acestor centre realizează pentru copil si familie următoarele activitati:

a. asistenţa juridico-administrativă; aceasta se realizează cu colaborarea activa a

clientului in funcţie de gradul sau de autonomie. Asistentul social analizează
situaţia administrativa a clientului, îl informează despre drepturile si obligaţiile
sale, ii explica natura documentelor administrative de care are nevoie (acte de stare
civila, adeverinţe, certificate, atestate), ii explica procedurile administrative, îl
ajuta pe client sa isi administreze documentele si îl orientează spre servicii
specializate.
b. asistenta pentru obţinerea prestaţiilor (beneficii în bani: alocaţii, venitul minim
garantat, alte ajutoare financiare): asistentul social informează clientul despre
drepturile lui, verifica/analizează resursele acestuia, împreuna cu clientul face
demersurile necesare pentru obţinerea de câtre acesta a prestaţiilor acordate
conform legii.
c. acompanierea pentru găsirea sau păstrarea unei locuinţe: asistentul social
evaluează dificultăţile clientului, gradul de urgenta al situaţiei sale, îl informează
pe client asupra drepturilor si obligaţiilor sale, asupra demersurilor pe care trebuie
sa le realizeze, asupra procedurilor necesare, pregăteşte clientul pentru cazul in
care este nevoie de schimbarea cadrului sau de viata.
d. susţinerea demersurilor de (re)integrare şcolara si profesionala: asistentul
social tine seama de aşteptările si opiniile clientului, evaluează situaţia clientului
din punct de vedere şcolar si profesional, identifica instituţiile la care poate apela
clientul, sprijină accesul la structuri de invatamant si cursuri de formare
profesionala, îl acompaniază pe client in demersurile sale.
e. asistarea mamelor in cadrul maternităţilor si spitalelor de pediatrie: asistentul
social evaluează situaţia familiei, o informează asupra sprijinului care îi poate fi
acordat, intermediază relaţia familiei cu instituţiile, autoritati, servicii pentru
mama si copil, dezvoltarea unei reţele de sprijin comunitar pentru părinţi si copii;
consiliază familia asupra modalităţilor concrete de sprijinire a tinerelor mame (in
special a celor cu depresie post-partum): evitarea exercitării unor presiuni inutile si
a culpabilizării de către familie, impartirea intre membrii familiei a sarcinilor
zilnice de îngrijire a copilului, încurajarea mamei.
f. asistarea clienţilor cu dificultăţi psiho-sociale, persoane cu probleme
psihologice, de comportament, dependente de alcool, droguri, supuse abuzurilor
din partea unor persoane, copii cu risc de separare de familie: Asistentul social
evaluează gradul in care relaţiile interpersonale sau izolarea perturba viata
clientului, realizează întrevederi de tip psiho-social (asculta, susţine, sprijină
clientul in dezvoltarea de competente sociale), transmite informaţii asupra

gravitaţii stării clientului, informează clientul asupra drepturilor si posibilităţilor de

sprijin precum si a instituţiilor competente, consiliază clientul in raport cu situaţia
sa actuala, face un inventar al resurselor posibile pentru client, realizează împreuna
cu clientul un proiect de schimbare a situaţiei sale de viata, identifica obstacolele
care pot împiedica schimbarea, îl susţine in situaţii de criza, propune resurse
terapeutice.
Concluzie și recomandări:
În RM, domeniul protecţiei sociale a familiei tinere este unul slab
susţinut de stat şi sectorul neguvernamental. Politica familială, ca sistem de
acţiuni al statului – încă nu s-a format,iar măsurile întreprinse în practica socială nu
cuprind toate problemele existente. Ca rezultat interesele principale ale institutului
familiei nu sunt luate în considerare în dezvoltarea durabilă aţării.După cum s-a mai
menţionat, principalele dificultăţi ale familiei tinere sunt veniturilemici, lipsa
unei locuinţe corespunzătoare, probleme de sănătate, problema alocării
timpului necesar familiei, decalajul nevoi-resurse, adaptarea la noi roluri simultan
(cariera ocupaţională şimembru adult al familiei) În acest sens, rolul asistentului social
devine unul de o importanţă majoră, cu importanteconotaţii existenţiale pentru
familia tînără, pentru că asistentul social poate interveni la moment pentru a ajuta
tînăra familie să depăşească dificultăţile survenite, lucrînd asupra modificăriieleme
ntelor defectuoase din sistemul relaţionării familiale şi oferind şi orientînd familia
tînărăspre serviciile necesare depăşirii crizei de moment.
Scopul şi obiectivele asistenţei sociale a familiei tinere se încadrează în
ansamblul activităţilor ce includ elaborarea şi implementarea măsurilor de
consolidare a familiei tinere ca subiect social reproductiv; adaptarea
familei tinere la condiţiile ec onomiei de tranziţie îmbunătăţirea
stării materiale, morale şi spirituale a tinerei familii; crearea şi dezvoltar
easistemului de servicii psiho-sociale pentru familia tînără; stimularea
activităţii profesionale atinerilor; organizarea timpului liber şi al odihnei familiei tinere.
Formele şi metodele de lucru ale asistenţei sociale cu familia tînără sunt diverse, la
fel caşi problemele şi necesităţile cu care se confruntă soţii. În scopul de a elucida
subiectul ce ţine de prestarea serviciilor sociale necesare, cu caracter de
îmbunătăţire a condiţiei existenţiale a tinereifamilii, ar fi elocvent de a oferi o
imagine de ansamblu a formelor şi metodelor de lucru aleasistentului social cu
familia tînără.
Bibliografie:
1.Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note de
curs)/M.Bulgaru,M.Dilion. – Chişinău: USM, 2000. – 316 p.
2. Legea RM cu privire la tineret, adoptată la 1 ianuarie 2001.
3. Sinchevici, Inga. Unele aspecte de adaptare socioeconomică a familiei tinere din
RepublicaMoldova la condiţiile actuale // Revista de filosofie, sociologie şi ştiinţe
politice, V. 2007, nr.2. pp. 138-144.
4. Şchiopu, Ursula. Dicţionar de psihologie / U. Şchiopu. – Bucureşti: Babel, 1997.
– 740 p.
5. Дорно, Игорь. Современный брак: проблемы и гармони
я / И . Д о р н о . – М о с к в а : Педагогика, 1990. – 270 стр
ză prin căsătorie.
celor expuse mai sus, constatăm că problema resurselor materiale şi financiare este
una actuală şi destul de solid implantată în sînul familiei tinere.
Este notabil faptul că familia tînără, ca şi orice tip de familie, prezintă un
sistem care duce în sine responsabilitatea de satisfacere a necesităţilor
membrilor acesteia. Dacă carevanecesităţi fundamentale ale tuturor membrilor
familiei sau a cîtorva dintre ei nu sunt satisfăcute timp de o perioadă
îndelungată sau chiar sistematic– vorbim aici nu doar de
necesităţilefiziologice, dar şi de cele emoţionale, cum ar fi necesitatea de
protecţie, recunoaştere, apreciereetc. – intervine inevitabila dezorganizare familială.În
vederea evitării instalării dezorganizării familiale şi a intervenirii în viaţa de
familie a problemelor, vorbim despre serviciile de bază care sesizează problemele
familiei tinere şi asigurădiverse forme de susţinere a acesteia, şi care sunt serviciile
de asistenţă socială. În ansamblu, putem afirma faptul că serviciile de asistenţă
socială sunt orientate spre asigurarea funcţionăriifamiliei tinere din punctul de vedere al
stimulării realizării funcţiilor de bază ale acesteia.
Scopul : Studierea conceptului de familie și identificarea problemelor ce afectează relațiile
familial.
Pentru a realize scopul propus s-au înaintat următoarele obiective:
A analiza informației privitoare la problematica tinerei familii
Structura: lucrarea este compusă din Introducere , două capitole împărțite pe paragrafe, primul
capitol Aspecte generale privind conceptul de familie
concluzia și bibliografia ()