Ilinca Bernea

Redactor și versiunea pdf: Ana Damian

© 2016 – Text, imagini: Ilinca Bernea

Toate drepturile rezervate autorului.

© 2016 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a
cărții prin intermediul altor siteuri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul
prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii privind drepturile
de autor și drepturile conexe, în vigoare.

ISBN: 978-973-122-109-0

http://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
Ilinca Bernea SELKIE

PRIMA ZI
Se hotărî să îi zică Selkie, pentru că îl găsise pe acel țărm pustiu de mare și, în plus, era
cea mai frumoasă creatură de sex opus pe care îi fusese dat să o vadă. Legenda spune că mai
ales masculii selkie sunt deosebit de frumoși.
După ce se potolise vijelia simțise nevoia să iasă din casă și să vadă marea, să o simtă. Din
pământul reavăn continuau să țâșnească la suprafață aburi plumburii. Traversă în fugă câmpul
de lucernă, apoi trecu prin dreptul lanurilor de grâu, privind cerul zbuciumat și încă întunecat
străpuns din loc în loc de raze răzlețe de soare, aurii, ca de fascicolele de lumină ale unor
reflectoare. Cărarea tăiată prin mijlocul câmpului era plină de ochiuri mari de apă, pe care
încercă la început să le ocolească apoi decise să le traverseze, udându-și picioarele. Avea oricum
să se spele în mare. După astfel de furtuni puternice, de vară, apa mării devine foarte caldă,
aproape de temperatura corpului. Era o plajă cu o fâșie îngustă de nisip și cu o suprafață largă
acoperită doar de scoici în care puteai să-ți rănești tălpile lesne dacă nu erai atent pentru că
unele erau tăiate ascuțit. Plaja încă mustea de apă. Își scoase totuși sandalele și înaintă cu ele în
mână și cu grijă spre țărm, prin bancul de scoici, atrasă ca de un magnet de vuietul valurilor.
Cerul părea o scenă de spectacol în care se înfruntau, într-un iureș nebun, nori, jocuri de lumini,
pescăruși și cormorani. Valurile erau înalte, dar marea respira liniștit. Era o respirație adâncă și
calmă.
Purta o rochie lungă de in în care se simțea ca la începutul lumii. Vară de vară, atunci când
revenea în satul copilăriei, își aducea cu ea doar haine de in și câteva pulovere de lână, în caz că
se lăsa frigul, seara, pentru că așa îmbrăcată se simțea contemporană cu anticii... În satul ei
oricum nu trecea timpul. Lăsă rochia să-i alunece peste mormanul de scoici și înaintă spre țărm
complet goală. Își curăță tălpile ca într-un ritual. Obișnuia să o facă de când era copil. Apoi își

LiterNet, 2016 4
Ilinca Bernea SELKIE

făcu palmele căuș, luă apă și își clăti fața. Era caldă și îmbietoare. Făcu câțiva pași prin mare,
apoi se lăsă pe spate și făcu pluta. Rămase așa o vreme, plutind, peste marea care respira adânc
și liniștit, ca un mamifer uriaș. Îi răsări în minte acest gând și se minună de el: o vietate, da, dar
de ce un mamifer? Înotă spre larg preț de vreun sfert de ceas după care i se păru că vede pe
țărm, la o distanță de vreo 500 de metri de locul unde își lăsase rochia, o siluetă umană, chiar
pe buza malului, acolo unde de îngânau apele cu uscatul. Înotă spre această arătare, intrigată.
Poate că totuși i se păruse, poate că una dintre razele de soare care străpunsese cortina de nori
îi jucase feste. Dar pe măsură ce se apropia de mal, silueta își dezvăluia forma din ce în ce mai
bine și era într-adevăr vorba de un trup omenesc. Era un bărbat care zăcea inconștient pe țărm.
În primul moment se gândi cu groază că era vorba despre un mort. Poate că era un înecat pe
care furtuna îl scosese la mal. Se repezi să îi ia pulsul. Era în viață. În al doilea moment se gândi
să-i scoată apa din plămâni cu gura, dar el respira perfect, părea doar adormit. Avea un surâs
feeric pe buze și era de o frumusețe năucitoare. În acel moment realiză că se afla în fața celui
mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată și că era complet goală. Nu avea nici un semn
identitar care să-i fi putut da vreun indiciu. Era inconștient? Era în comă oare? După zâmbetul
care i se citea pe buze s-ar fi zis ca era mai degrabă într-un fel de transă. Purta niște jeanși
negri, obișnuiți, un tricou de bumbac peste care era trasă o cămașă de stambă, cu mâneci, iar la
încheietura mânii drepte avea înfășurate o eșarfă subțire și două brățări din piele. Avea și un inel
cu o piatră rubinie, care părea de aur, pe inelarul mâinii stângi. Căută în buzunare să vadă dacă
nu cumva avea vreun act de identitate, dar nu găsi nimic, nicăieri. Când își aplecă fruntea peste
buzunarul de la piept al cămășii, îi simți răsuflarea și mirosul de animal tânăr și un fior amețitor
îi străbătu tot corpul. Se miră de cât putea fi de vulnerabilă la asemenea sugestii senzoriale.
Lăsase acasă, în orașul în care ea avea o identitate și o viață precis determinată și foarte
încărcată, un logodnic. La mare, în acel sat de la marginea lumii, venea să se lepede de povara
acestui personaj care era Alma–cea–faimoasă, Alma-cea-desăvârșită și pe care trebuia să-l joace

LiterNet, 2016 5
Ilinca Bernea SELKIE

cu credință zi de zi. Venea să se bucure de voluptatea anonimatului și să trăiască în afara

timpului, o vreme. În următorul moment el deschise, brusc, ochii și o înșfăcă de mână, cu
putere. Alma scoase un țipăt strident, iar el îi dădu drumul, privind-o nedumerit, încurcat și
confuz. Își acoperi sânii cu ambele mâni, la repezeală, aruncându-și ochii, sfioasă, într-o parte.
- Mă duc să-mi iau rochia, zise, mă întorc imediat…
Dar el nu răspunse nimic. Ea îl privi îndoită, neștiind dacă o înțelege. O rupse la fugă pe
țărm, iar el se ridică în capul oaselor, dar se prăbuși la loc, epuizat.
Alma se întoarse într-un suflet, îmbrăcată, dar el părea din nou să zacă, inconștient.
- Cine ești?
Îi atinse cu dosul palmei obrajii și băgă de seamă că dogoreau. Poate că era bolnav. Foarte
bolnav. Dar atunci de ce zâmbea și de ce în acest fel? Nu s-ar fi putut spune că arăta nefericit
sau angoasat.
El miji ochii din nou, cu greutate. Deschise gura ca și cum ar fi vrut să articuleze un
cuvânt, dar o închise la loc. Alma îi sprijini capul, văzându-l că se chinuia să se ridice. Poate că
avea o fractură, cine știe, poate că se luptase mult cu valurile. Dar dacă ar fi avut dureri n-ar fi
putut avea acea seninătate imprimată pe chip. Trăsăturile i-ar fi fost mai puțin destinse. Dar
putea fi la fel de bine un drogat. Pur și simplu un drogat. Ceea ce nu-l scutea de faptul de a fi
fost cel mai frumos bărbat din lume.
- Va trebui să mă duc până în sat să caut un doctor, mă înțelegi?
Dar nu părea să o înțeleagă.
- Trebuie să mă aștepți aici. O să mă întorc cât pot de repede.
El o strânse din nou de mână, privind-o stăruitor. Avea impresia că o imploră ceva. Dar
ce? Era în ochii lui un amestec de melancolie și căldură cum nu-i mai fusese dat să vadă.
- Nu te înțeleg, dragul meu, spuse și îi dădură lacrimile.

LiterNet, 2016 6
Ilinca Bernea SELKIE

Își smulse mâna din încleștarea palmei lui cu un suspin și o rupse la fugă pe plajă. Își
lăsase sandalele în locul unde se dezbrăcase prima oară, dar n-avea timp să și le recupereze.
Fugise într-acolo urmărind linia țărmului și se întorsese pe același drum, dar în tulburarea
momentului nu-i stătuse mintea la sandale. O luă la fugă spre marginea lanului de grâu desculță
și alergă pe plaja de scoici fără să mai țină cont de cele care îi străpungeau carnea. Când ajunse
la marginea câmpului, tălpile îi sângerau abundent. O luă la fugă chiar prin hățișuri, pe drumul
cel mai scurt către sat. Putea fi inclusiv un criminal. Un evadat. Un pervers. Un ticălos. Un nebun
scăpat de la balamuc. Putea fi oricine și orice. Poate că era căutat de poliție și de aceea o privise
rugător. Poate că nu era cea mai inspirată idee să meargă în sat după doctor, asta ar fi însemnat,
în caz că era un infractor, să-l denunțe. Își simțea bătăile inimii zvâcnindu-i puternic și
neregulat în tâmple. Se opri în mijlocul câmpului de lucernă să reflecteze. Nu se putea hotărî. Nu
reușea să gândească limpede. Nici nu ar fi avut de ce să aibă asemenea așteptări de vreme ce
habar n-avea cine era bărbatul sau băiatul acela de pe mal și cum l-ar fi putut ajuta. Nu avea o
vârstă foarte clară, putea la fel de bine să aibă 17 sau 25 de ani. Sau chiar 26. Până la urmă, o
busolă interioară care scăpa oricărui control al rațiunii o făcu să-și îndrepte pașii sângerânzi
spre casa ei. Acolo avea să adune cele necesare îngrijirii unui om aflat într-o situație critică și să
le transporte pe țărm: trusă medicale, haine uscate, pături, ceva de mâncat, apă potabilă. Poate
că era doar epuizat și atât. Pe drum, când mai avea vreo douăzeci de metri până la intrarea în
curtea casei din piatră albă, îi încolți un gând neliniștitor: dacă până se întorcea ea, el va fi
dispărut? Poate că îl găsise altcineva, dar, și așa, tot nu l-ar fi putut transporta în cârcă atâta
amar de drum, până în sat. Un al doilea gând, și mai neliniștitor, își făcu loc în mintea ei,
alungându-l pe primul: dacă i se năzărise cumva? Simți nevoia să-și adulmece mâna pe care i-o
ținuse strâns în palma lui. Deși îi asudase de la alergătură, putu desluși prin piele mirosul acela
halucinant, care îi învolburase sângele de îndată ce-l simțise când se apropiase de fața și de
pieptul lui. Al treilea gând care îi năvăli în mintea răvășită fu încă și mai straniu: poate chiar

LiterNet, 2016 7
Ilinca Bernea SELKIE

văzuse un Selkie… Iar dacă era pe-așa ar fi putut dispărea de pe plajă la fel de misterios cum și
apăruse. Dar ce să caute un Selkie pe meleagurile unde se afla marea ei? Se spune că ei trăiesc
în apele Atlanticului de Nord, era cale lungă de-acolo. Poate că s-a rătăcit, își zise, dar
Alma-cea-lucidă luă atitudine de data aceasta și o scutură fără milă din visare, cu o remarcă
ironică.
Scoase cheia din cutia de sub prag, deschise și împinse ușa cu piciorul, cu un gest nervos.
Lăsă urme de sânge pe covorul de la intrare și înjură suculent când își dădu seama, ajunsă în
mijlocul casei. Intră în baie și se așeză pe marginea căzii, lăsând jetul puternic de apă să-i spele
tălpile însângerate. Extrase o pereche de șosete dintr-un sertar și le trase peste picioarele încă
ude și, cât putu de repede se încălță cu niște pantofi de sport din holul de la intrare. Încercă să
adune cât mai multe lucruri în rucsacul cel mai mare pe care îl avea: chibrituri, câteva lemne
pentru foc, cărbuni, o lanternă, mere, trusa medicală, un pulover de-al ei și încă unul larg, cu
mâneci, în care ea înota și pe care îl moștenise de la un văr care o vizitase în vara anterioară,
struguri, o sticlă cu apă, pâine, o cutie de lapte, bandaje, o atelă, în caz că avea totuși ceva rupt,
două pături groase, o pernă de campanie, după care trânti ușa în urma ei și o luă din nou la fugă
prin câmpul de lucernă. Cerul se înseninase de-a binelea, iar lumina după-amiezii preschimba
în aur pur lanurile de grâu care se vedeau în zare.
Îl găsi în același loc, dar sprijinit într-un omoplat, cu capul într-o rână. Se răsucise singur
pe o parte. Alma îi așeză mai întâi perna sub umăr și îi dădu să bea. Îi fusese într-adevăr foarte
sete pentru că, deși înghițea cu greutate, nu se opri decât după ce dovedi mai bine de un sfert
din sticla de doi litri. Tricoul și cămașa îi erau încă jilave.
- Trebuie să te schimb, ca să nu te prindă frigul la plămâni. Nu e bine să rămâi cu hainele
ude.
Nu părea să înțeleagă nimic din ce îndruga ea. Poate că era surdomut, o fulgeră un gând.
Se așeză în genunchi lângă el, îl ridică ușor de umeri și se văzu nevoită să-l sprijine cu pieptul ei

LiterNet, 2016 8
Ilinca Bernea SELKIE

ca să-i poată scoate cămașa. El se lăsă dezbrăcat, fără să crâcnească, privind-o cu niște ochi
mirați, de culoarea mării liniștite. Îi scoase și tricoul și, deși îl simțea slăbit și neputincios, ca un
copil care i se încredința întru totul, avu un spasm în plex, care o făcu să roșească și să-și simtă
pulsul accelerat. Avea probabil în jur de 25 de ani, era posibil să fie doar cu câțiva ani mai tânăr
decât ea. Brațele, deși aveau mușchi bine conturați, erau foarte subțiri, iar prin pielea de un alb
fantomatic i se puteau desluși coastele pieptului. N-ar fi zis că e așa de slab. Îi scoase
pantalonii, cu ceva mai multă îndrăzneală pentru că n-avea de gând să-l dezbrace chiar de tot.
Nu părea să aibă nimic rupt, dar îi pipăi totuși spatele și bustul, apoi coapsele, gleznele și
gambele. Mirosul lui i se infiltra în toată ființa, prin toți porii, dându-i senzația că i se înmoaie
toți mușchii.
- A trebuit să verific că ești întreg, îi explică ea, de parcă ar fi priceput o iotă.
ÎI îmbrăcă cu puloverul cel larg moștenit de la vărul ei, apoi luă în mână o scoică ascuțită
și scrise pe țărm cuvântul mare. El o privea cu un aer nedumerit. Oare era imbecil?
Scrise, din nou, același cuvânt, „mare” în încă trei limbi cunoscute, dar el nu reacționă, se
mulțumi s-o contemple cu acel zâmbet ermetic și feeric cusut pe buze.
Se ridică în picioare și privi în zare, în timp ce valurile ștergeau de pe țărm cuvântul mare
scris în patru limbi. Alma se așeză din nou pe vine și scrise cu scoica, de data aceasta, o
întrebare: „știi să scrii?”
El dădu din umeri lăsându-i impresia că se joacă. Poate că se prefăcea că e mut. Poate că
pur și simplu n-avea chef să-i facă nici un fel de confidențe și se amuza în sinea lui, lăsând-o să
se dea de ceasul morții cu comunicarea. Simțind-o încordată, îi puse o mână pe umăr. Alma
tresări, de parcă umărul acela nu era un umăr, ci o parte mult mai sensibilă a corpului… O zonă
erogenă. Legenda spune că masculii selkie nu li se arată decât femeilor nefericite și singure care
tânjesc după dragoste. Dar ea nu era nefericită și singură. Cel puțin Alma-cea-admirabilă nu
era.

LiterNet, 2016 9
Ilinca Bernea SELKIE

Cel mai frumos bărbat avea un păr șaten până la umeri pe care vântul cald care se stârnise
începu să i-l împrăștie în toate direcțiile. Alma îi dădu instinctiv după ureche câteva șuvițe care îi
cădeau pe ochi. El tresări, când îi simți mâna rece lipindu-i-se de obrajii încă prinși de febră.
Poate că era un naufragiat pur și simplu, rămas fără barcă, îi încolți ei ideea. Cine știe de unde
plecase, se avântase în larg și îl prinsese furtuna? Dar de ce nu vorbea? Să se fi lovit la cap și să
fie amnezic? Îi luă capul în brațe și-i pipăi scalpul cu atenție. Rănit nu era și nici nu se manifestă
ca și cum l-ar durea în vreun punct în care îl atingea. Despre bărbații Selkie legenda spune că
după ce își leapădă pieile de focă sunt o vreme confuzi și amețiți, ca după o beție mai zdravănă.
Se pomeni că se ridică în capul oaselor cu ceva mai multă putere. Îl sprijini de pernă și îi
oferi un măr și pâine. Le acceptă cu același surâs indescifrabil. Buzele lui aveau formă de inimă,
o inimă lărgită mult în lateral. Erau subțiri, dar aveau un contur perfect și o culoare intensă. Linia
lor se alinia, într-un paralelism perfect cu cea a sprâncenelor, tăiate drept și dispuse la mică
distanță de ochii aceia halucinanți care reflectau toate nuanțele mării. Imaginea aceasta a liniilor
feței lui o duse cu gândul la infinit. Buza de sus era un val fin, buza de jos era o fâșie subțire de
plajă. Între ele era linia țărmului. Acolo unde se îmbina arcada cu fruntea era orizontul, granița
dintre apă și cer. Îi veni subit în minte o frază pe care Alma-cea-evoluată o citise într-o carte
orientală: înțeleptul știe că nu există decât un prezent continuu, un râu infinit în care se varsă
toate apele și că singurul lucru pe care îl poate face ca să fie fericit și ca să nu facă vreun rău
este să îi contemple curgerea bucurându-se de cântecul valurilor.
După ce termină de mâncat mărul rămase cu cotorul în mână, încurcat. Alma se văzu
nevoită să i-l ia și să-l pună într-o pungă și înapoi în rucsac. Arăta încă foarte slăbit. Se așeză
lângă el și-i luă capul în poală. Alma-cea-liberă n-ar fi făcut niciodată așa ceva.
Îi dezmierdă părul și începu să fredoneze un cântec. O melodie care îi stârnea nostalgia
încă din copilărie și pe care o știa de la bunica ei. Privirile lui, senine, o scrutau într-un fel care îi

LiterNet, 2016 10
Ilinca Bernea SELKIE

lăsa impresia că o dezbracă de toate pieile și de toate straturile tectonice ale conștiinței, că
reușește să străpungă dincolo de ele.
- Aș putea să-ți povestesc viața mea și tu să mă asculți și să încuviințezi tot... zise ea și
râse. Dacă aș fi sigură că ești mut aș face-o. Dar asta e, că nu te cunosc și nu știu ce fel de om
ești.
Rosti „nu știu”, simțind exact contrariul. Îi trecu prin cap ideea stranie că poate ea era cea
amnezică. Poate că se trezise abia atunci la realitate, dintr-o comă prelungită în care avusese un
coșmar în care se făcea că trăiește într-o lume în care oamenii au nevoie să își vorbească și să
gesticuleze și să negocieze și să facă demonstrații de forță și elocvență și tot nu reușesc să se
cunoască sau să se întâlnească de-adevăratelea. Se pomenise într-o altfel de realitate, una mai
vie, în care culorile și formele și mirosurile erau mai intense și mai semnificative, în care
simțurile erau mai treze. Poate că abia atunci se afla în stare de trezie și până în momentul de
dinaintea furtunii fusese o somnambulă. Alma-cea-lucidă-și-rațională poate că era o
somnambulă.
La un moment dat îi ridică palma într-a lui și o cântări în aer, apoi li se întrepătrunseră
degetele. Un fior răcoros îi străbătu tot corpul ca o undă seismică. Nici nu realizase când trecuse
timpul. Cerul era în flăcări, semn că se apropia ora asfințitului.
Dacă e să-și petreacă noaptea pe țărm, ar trebui să se pregătească să facă focul și să se
instaleze cumva. Erau prea aproape de mal și fluxul avea să acopere zona în care se aflau de
îndată ce răsărea luna. Alese un loc din apropierea zonei în care se termina plaja și începea lanul
de grâu și unde se afla o porțiune de nisip. Trebuia să găsească un mijloc să-l deplaseze până
acolo. Spre surprinderea ei, el reuși să se ridice de la sol, sprijinit de umărul său. Înaintară
anevoios spre zona în care aveau să facă tabăra peste noapte.
Ea întinse o pătură pe jos și îl ajută să se așeze. Îi propti din nou perna sub omoplați.

LiterNet, 2016 11
Ilinca Bernea SELKIE

El îi soarbe din ochi toate gesturile. Îi urmărește mâinile pregătind rugul, adunând pietre
și scoici ca să delimiteze, într-un cerc, locul în care vrea să facă focul. Privirea lui, curioasă, o
face să se întrebe ce Dumnezeu îi venise să creeze acel cerc. De ce era nevoie de un cerc?
N-avea nici un răspuns la îndemână. Alma-cea-deșteaptă s-ar fi lămurit imediat. Simți nevoia,
chiar așa, neînțelegând de ce sau mai ales pentru că nu înțelegea, să mai creeze un cerc, mai
larg, care să delimiteze, tot prin pietre și scoici, spațiul unde aveau ei să înnopteze. Cerul
căpătase o culoare sumbră, iar luna, uriașă, începuse să arunce peste ape fâșii de mătase. Își
trase și ea puloverul pe umeri, luă cea de a două pătură din rucsac, îl înveli și se ghemui lângă
el. Îi scăzuse febra.
Degetele lui îi ating delicat grumazul. Nu e un gest întâmplător pentru că insistă,
alunecând lent pe linia claviculei, apoi urcă din nou pe marginea laterală a gâtului și îi poposesc
pe buze. Şi-au lăsat capul pe pătură amândoi, la nivelul solului și se privesc drept în ochi. E greu
de suportat o privire mai mult de câteva clipe, mai ales de la o distanță atât de mică, își spune
Alma, minunându-se că nu simte nevoia să întoarcă capul. Nu doar că-i suportă privirea, dar
simte că acea privire o atinge undeva într-un punct nodal al ființei, o atinge pe dinăuntru,
într-un fel care seamănă cu liniștea care se așterne în corp, după un orgasm puternic. L-ar fi
putut privi așa ore în șir, cu liniște. Nu era nici măcar obosită. Dar el îi făcu semn să închidă
pleoapele și ea îl ascultă și adormi, învăluită în mirosul lui, ca într-o vrajă. Almei-cea-prudentă
i-ar fi fost probabil rușine să o vadă și să o știe așa.

ZIUA A DOUA
A doua zi se trezi singură pe pătura plasată în centrul cercului de scoici și pietre. Selkie
era undeva pe mal. Mergea, și încă foarte bine, plimbându-și picioarele dezgolite prin apa

LiterNet, 2016 12
Ilinca Bernea SELKIE

refluxului. O întâmpină cu un zâmbet în care Alma descifră o undă de tristețe. Când ajunse în
dreptul lui îl sărută pe obraz, ca pe cineva drag și apropiat, ca și cum n-ar fi putut fi oricine și
orice, inclusiv un criminal, un prizonier evadat, un nebun scăpat de la balamuc, care, prinzând
puteri, risca să devină primejdios. Îl auzi fredonând melodia pe care o îngânase ea în
după-amiaza zilei anterioare, cea pe care o știa din copilărie, de la bunica. Va să zică nu era
surdomut. Ba chiar avea ureche muzicală, pentru că nu falsa deloc. Poate era autist. Sau poate
pur și simplu refuza să vorbească. Şi pentru prima oară se întrebă cât de mult își dorea ca el să
vorbească. Oare nu era de preferat așa? Poate că o înțelegea foarte bine și era un înțelept, unul
de maxim 25 de ani, aflat în postul tăcerii. Adună migălos lucrurile și le așeză în rucsac. Îi făcu
semn să mănânce în caz că îi era foame. Nu, nu-i era. Îi oferi hainele lui, care între timp se
uscaseră. Îl observă cum se îmbracă, trăgând cu ochiul, fascinată, la pieptul lui osos și la umerii
largi și scheletici. Oare de ce i se părea atrăgător un corp atât de slab?
Se îndreptară spre casă prin lanul de grâu. Selkie se opri în drum de câteva ori și studie
câteva spice. Poate că vedea așa ceva pentru prima oară, își zise Alma, deși era absurd. În
lumina crudă a dimineții, i se poate desluși pe frunte, pe nas și deasupra buzei superioare o
ploaie fină de pistrui, pali, doar o idee mai închiși la culoare decât albul pielii. Pentru a doua
oară îi răsări pe buze întrebarea „cine ești”, de data aceasta, însă, nu cu ardentă curiozitate, ci ca
și cum l-ar recunoaște de undeva, dintr-un trecut a cărei amintire îi scapă. Când ies din
perimetrul culturilor de grâu și intră în câmpul de lucernă pare că știe încotro se îndreaptă, ca și
cum ar cunoaște drumul spre casă. Ea nu îl ghidează cu nimic. Ba chiar rămâne deliberat în urma
lui. Îl conduce vântul. Portița de lemn de la intrarea în curte a rămas deschisă. Pesemne că în
graba și agitația din ziua anterioară uitase să tragă după ea zăbala de fier.
Iarba înaltă și necosită e înflorită, iar cele câteva răsaduri de trandafiri sălbatici și
margarete se leagănă sub adierea brizei matinale. În mijlocul exploziei de verde se află un arțar
bătrân, iar la umbra lui o băncuță de piatră. Agățată de crengi cu frânghii de vapor, o roată de

LiterNet, 2016 13
Ilinca Bernea SELKIE

camion, improvizată ca leagăn, se balansează în aer. De jur împrejurul casei sunt răsaduri de
zarzavaturi și roșii, pe care le aduce ea, atunci când se instalează în casă, la începutul verii, deja
încolțite, în tăvițe cu mușchi sau nisip umezit. Semințele de roșii le plantează
Alma-cea-prevăzătoare, pe când locuiește în casa de la oraș, cu aproximativ 5 săptămâni
înainte de venirea primăverii. Undeva în fundul curții e o camionetă ruginită, peste care furtuna
împrăștiase petale, crenguțe și frunze. El se uită în direcția mașinii, cercetând din priviri dacă
arată funcțională sau nu. Poate că îi trece prin cap să fugă, să dispară cu tot cu camionetă. Alma
se gândește în acel moment că îi poate descifra câteva fragmente de biografie. Deschide ușa
casei cu cheia de sub prag și îl poftește înăuntru cu un gest larg. El se trântește într-un
balansoar care tronează în mijlocul camerei de la intrare. Nu există decât trei camere, una care e
improvizată ca bucătărie, o a doua care e dormitor și birou în același timp și încăperea
principală, de la intrare, care e ceva mai mare și mai luminoasă și care ține loc de cameră de zi,
bună de orice. O trapă care se deschide din podeaua acesteia duce spre o pivniță-cămară în care
sunt depozitate unelte de grădină, conserve, făină de diverse tipuri, din ovăz, orez și grâu și
câteva damigene cu vin vechi, încă din vremea în care mai trăiau bătrânii ei. Alma își face
singură pâinea cât locuiește acolo, în cuptorul vechi, al bunicii. În camera de zi se află, într-o
devălmășie delicioasă, obiecte de toate soiurile, fără vreun grad de rudenie evident care să le
justifice alăturarea: două lămpi cu picior înalt, o umbrelă de soare de la începutul veacului
trecut, o vioară care atârnă într-un cârlig înfipt în zid, o stropitoare, mobile noi și vechi, unele
albe, altele din lemn de abanos sau brad, unele mâncate de carii, altele proaspăt lăcuite, cărți
împrăștiate din loc în loc în teancuri dezordonate, o rochie a bunicii din dantelă pusă pe un bust
de manechin. Debandada aceasta o caracterizează atunci când nu trebuie să fie
Alma-cea-disciplinată.
Privirea lui detectă dârele de sânge de pe covor. Se ridică de pe balansoar și o împinse cu
delicatețe pe marginea canapelei. O descălță și îi studie tălpile rănite, apoi se așază lângă ea, i le

LiterNet, 2016 14
Ilinca Bernea SELKIE

luă în mâini și îi mângâie rănile, cu duioșie. Era o atingere tămăduitoare, una care adăuga durerii
o undă de plăcere.
- Mă duc să pun de-o cafea, zise și dădu să se ridice, dar el o trase înapoi pe sofa.
Uneori îi părea că o privește ca un copil orfan. Poate chiar asta și era: un orfan care
crescuse pe drumuri sau într-o casă de copii sau ținut în custodie de niște rude bizare, care îl
exploataseră sau molestaseră, cine știe? Poate că muțenia lui devenise un mijloc de apărare la
un moment dat, singurul mod în care se putea feri să fie maltratat și mai și. Poate că fusese
condiționat să facă niște lucruri îngrozitoare, iar mut fiind se simțea mai puțin vulnerabil. Dacă
ar fi vorbit, cei care îi făceau rău aveau să-l cunoască mai bine, să-i afle așadar slăbiciunile și
sensibilitățile.
De data aceasta o prinse el în brațe, sprijinindu-i umerii, așa cum îl ținuse ea în ziua
anterioară și-i scoase puloverul cu același gest stângaci și timid, privind-o cu tot atâta
curiozitate. Își plimbă privirea peste umerii ei albi și rotunzi, peste brațele subțiri și mlădioase,
apoi îi scoase rochia, iar ea se lăsă dezbrăcată, fără să opună rezistență. Îi desfăcu părul pe care
și-l ținea prins într-un coc lejer. Își simțea obrajii cotropiți de febră. Se întinse pe spate, iar el o
privi fără să o atingă o vreme îndelungată. Însă privirea lui o atingea într-un mod mult mai
intim, coborându-i de pe muchiile și curburile corpului sub piele, și strecurându-i-se în sânge și
în nervurile fine ale țesuturilor, descoperind-o și explorând-o până dincolo de limitele acestei
vietăți de carne, ajungând până la linia de fuziune a acesteia cu celălalt trup pe care doar ea și-l
simțea și și-l cunoștea. Privirea lui îi poposea mai mult asupra anumitor zone, ca și cum i-ar fi
putut pătrunde secretele și i-ar fi ghicit punctele vulnerabile, stăruind bunăoară asupra pieliței
fine care unea partea de jos a grumazului cu lobul urechii sau asupra celei întinse între coapse și
partea de sus a taliei. O privi așa o vreme îndelungată, investigându-i minuțios fiecare detaliu al
trupului, apoi se așeză lângă ea și îi mângâie părul.

LiterNet, 2016 15
Ilinca Bernea SELKIE

Poate că crescuse în sălbăticie și pur și simplu nu știa să vorbească sau să scrie. Poate că
era un descendent al unui trib arhaic, de undeva din taigaua nordului, despre care n-avea
nimeni habar. Ipoteza aceasta se destrămă însă de îndată ce Alma descoperi că știa prea bine
cum se folosește o cadă pentru că el o pregăti, pentru amândoi.
La orele amiezii făcură împreună pâinea și pregătiră o supă cu zarzavaturi culese din
grădină. Mânuia foarte bine cuțitul, cu o îndemânare care îi dădu Almei fiori reci. „Dacă totuși
era un criminal?” Poate că reușise să se desprindă la un moment dat de cei care îi făcuseră rău în
copilărie și învățase să se apere. Sau poate că era, așa cum se gândise și când îl descoperise
zăcând pe plajă, un drogat, obișnuit cu lumea interlopă. Îl auzi din nou fredonând melodia ei, de
data aceasta cu un glas mai puțin anemic. Era o voce caldă și în același timp introvertită, „o voce
albastră” îi trecu ei prin minte. O pală de vânt cald și puternic deschise larg fereastra. Roata de
camion din arțar se legăna puternic în toate direcțiile. Într-un asemenea moment, așa cum
obișnuia să facă atunci când avea câte un contact neașteptat cu sublimul, logodnicul
Almei-cea-din-altă-lume ar fi ținut o predică despre libertate. Selkie însă se mulțumi să ridice
în aer un fir de pătrunjel, să-l ronțăie cu poftă și să-i alinte privirile Almei cu un surâs în care
erau îngrămădite, laolaltă, toate răsăriturile lumii.

ZIUA A TREIA
Alma se trezi cu noaptea în cap și cu brațul drept amorțit, braț care îi sprijinea lui capul,
pe post de pernă, cine știe de când. Mâna lui stângă îi poposise pe sân și i-l strângea în palmă
prin somn. Respira aproape imperceptibil, de parcă ar fi fost în transă. Dacă cumva era totuși
bolnav? Poate chiar grav bolnav? Asta să fi explicat slăbiciunea lui, epuizarea? Poate că avea o

LiterNet, 2016 16
Ilinca Bernea SELKIE

maladie incurabilă, ceva gen cancer sau chiar SIDA. Iar dacă era așa era de înțeles de ce nu se
culcase cu ea, de ce alesese să o privească și atât. Nici măcar n-o sărutase.
Dar dacă, totuși, lucrurile vor evolua de așa natură încât nu se va mai putea ea abține? Se
va culca cu el știind că riscă să se îmbolnăvească sau se va lăsa torturată de dorință?
A avut doi părinți habotnici, care l-au chinuit cu catehismul. Catolici înrăiți. L-au trimis la
școală cu burta goală în zilele de post. L-au ținut în genunchi cu nemiluita și i-au aplicat
pedepse corporale ori de câte ori făcea câte o boacănă sau îl prindeau cu minciuna. I-au băgat
în cap cu mijloace temeinice învățăturile Mântuitorului, până într-o zi când n-a mai putut și și-a
luat tălpășița de-acasă. Ajuns în stradă a fost racolat de un grup de adolescenți și transformat
mai întâi într-un maimuțoi dependent, mai apoi într-un traficant în toată regula. Poate că fugea
tocmai de acest gen de viață, deși apucase să contacteze virusul și maladia se declanșase. Dacă
ar fi fost să fie heroinoman sau dependent de ceva tare, în tot cazul nu s-ar fi simțit mai bine
după 24 de ore, ci mai rău.
Nu părea în nici un caz tipul de om care să se dea în vânt după autorități. Tipul ușor de
încadrat într-o instituție sau de dresat social. În schimb Alma-cea-conștiincioasă fusese cât se
poate de maleabilă. Rebeliunea ei se rezumase la a nu se conforma unor excese și aberații
educaționale la care mai cu seamă maică-sa o supusese cronic în copilărie. Dotată cu o voință
de fier și cu o logică foarte personală, această femeie puternică și dominatoare reușise să îi
controleze cu succes pe toți membri de sex opus ai familiei, începând cu taică-su și sfârșind cu
fratele ei mai mare, pe care îi ținuse alături cu dinții, folosindu-i ca pe niște cai de povară.
Altminteri nu dădea doi bani pe ei. Bărbații erau buni de muncă, erau buni să facă bani și erau
buni să-i plimbe ei trena de intelectuală de succes pe la serate mondene, cocktailuri și sindrofii.
Mama ei era cea mai asexuată persoană pe care o cunoștea și asta nu doar grație
temperamentului îndârjit, inflexibilității care o caracteriza în toate acțiunile și convingerile,
spiritului practic excedentar și apetitului bulimic pentru putere și omagii, nu doar ca urmare a
atitudinii de mareșal pe care o afișa în toate relațiile cu apropiații sau certitudinilor din care se

LiterNet, 2016 17
Ilinca Bernea SELKIE

înfrupta cu prisosință și pe care încerca să le impună, cu neostenită insistență și altora, ci și a

faptului că se ghida după o filosofie potrivit căreia nu era niciodată timpul propice pentru sex.
Când Alma începuse să se arate interesată de băieți în anii de liceu, maică-sa îi ținuse un perdaf
de trei ore în care îi expusese pe puncte motivele, pentru care doar o „ștoarfă” și doar o
„vagaboandă” poate avea astfel de preocupări la vârsta destinată învățăturii. Ca să se asigure,
strategic, de faptul că fiica sa nu risca să intre în contact vizual cu cine știe ce aspecte ale
fizionomiei masculine la ora de sport, îi făcu rost de o scutire pe motiv că avea pierderi de
calciu. Când Alma-cea-bine-crescută intră la facultate, maică-sa o avertiză că băieții sunt
profitori și iresponsabili și că, dacă e să se culce cu vreunul, bine e să se asigure că o și ia de
nevastă sau că barem n-o lasă cu burta la gură, așa fără căpătâi și fără diplomă cum e, ca numai
bine să aibă motive să-și abandoneze studiile, predică din care Alma nu înțelese absolut nimic,
dar știindu-i maică-sii de frică alese să își înceapă și să-și ducă viața sexuală în secret, ca nu
cumva să iște vreo furtună în mintea bănuitoare a acesteia. După 23 de ani, aflându-se în
posesia diplomei de absolventă, se gândi că până și această femeie calculată și organizată ar fi
găsit de cuviință că se află la vârsta optimă preocupărilor sexuale, dar doamna mareșal o edifică,
răbdătoare, că se afla la vârsta la care o femeie serioasă își face o carieră. Doar dacă era o
prăpădită fără căpătâi se apuca să-și lege zilele de un bărbat și eventual să mai facă și un copil
exact în momentul de maxim potențial intelectual și profesional. După ce investise atât de mult
în ea și în educația ei, nu se punea problema să abandoneze cursa și să asiste resemnată la
spectacolul transformării unicei sale fiice într-o gospodină, drept care îi recomandă din nou
abstinența. Alma se întreba, retoric, uneori, de ce nu îi procurase de la medic și scutire de sex,
încă de când era adolescentă. Ar fi putut arăta oricărui curtezan, mai cu seamă oricăruia dintre
aceia care o sâcâiau și pe care nu îi găsea pe gustul ei, hârtia parafată și semnată de un cadru de
specialitate în care i se interzicea orice activitate sexuală. Şi mai interesant e faptul că o
surprinsese odată pe maică-sa bârfind cu o verișoară relația amoroasă a unei cunoscute, o
femeie de vreo 45 de ani, și exclamând la un moment dat: „la vârsta asta e cam deplasat să mai

LiterNet, 2016 18
Ilinca Bernea SELKIE

ai astfel de ieșiri. Înțeleg să te îndrăgostești la 16 ani, la 20, hai la 30, dar deja la 45 e cam
penibil. Plus că anumite lucruri chiar sunt dizgrațioase la o asemenea vârstă”. „Anumite lucruri”
însemnând desigur, „acel lucru” pentru care nu era niciodată vreme și căruia o fată cu adevărat
serioasă n-ar fi trebuit să-i dea niciodată importanță.
Selkie deschise ochi, încet și se întinse. Scoase un sunet, scurt și tandru, ca de focă.
- Bună dimineața, îi zise ea, și el o strânse cu putere de mână.
Pe tapetul peretelui de la marginea patului, se preumbla un păianjen de dimensiuni destul
de mari. Almei nu-i plac insectele de nici un fel și mai cu seamă dacă e să le vadă în casă. Se
repede să-l strivească cu un dos de carte, dar el îi dă brațul la o parte în ultima clipă, ia
păianjenul între degete, cu migală, deschide fereastra și îl depune pe pervazul de-afară.
Ochii lui îi intersectară privirea și descifră în ei o undă de tristețe.
Pe măsuța de cafea cu model de tablă de șah, se aflau un stilou, o carte deschisă și un
caiet de telefoane. El ridică stiloul, îl așază în lumină și îl privește fascinat. E un stilou ca oricare
altul, n-are nimic neobișnuit. Îi deschide capacul și îi pipăie conturul și penița. Cerneala îi
înnegrește degetele. Se amuză trasându-și un cerc în jurul încheieturii mâinii stângi. Alma luă
stiloul și-i adaugă cercului frunze și flori. Arată ca o brățară. Poate că făcuse ceva atât de
îngrozitor încât, tocmai pentru a o proteja, se vedea nevoit să tacă. Altminteri ar fi
înspăimântat-o poate, sau i-ar fi creat dileme, iar ea s-ar fi zbătut cu înfrigurare, încercând să
ia decizia dacă să-l denunțe sau nu. S-ar fi zbătut ca un fluture fără aripi. Îi veni în minte
această expresie: „ca un fluture fără aripi”. Poate că se simțea deja așa pentru că
Alma-cea-obișnuită dispăruse și nu mai știa prea bine cine e. Nu se mai putea defini. Până și
propria ei biografie îi părea străină și enigmatică, plină de zone obscure și întâmplări de
neînțeles... ca o hartă înnegrită de hașuri sau având porțiuni ilizibile. Poate că ar fi trebuit să-și
dea și ei un alt nume.

LiterNet, 2016 19
Ilinca Bernea SELKIE

În statele în care existaseră sau există dictaturi, oamenii sunt suspicioși, n-au încredere
unii în alții... Poate că provenea dintr-o astfel de țară. Era un refugiat și încă nu se simțea în
siguranță să vorbească. Sau un emigrant ilegal. Da, putea fi foarte bine un emigrant ilegal, care
se aventurase cu barca lui în larg și îl prinsese furtuna.
Selkie scoase cutia de vioară din cui. Era plină de praf. Nu mai pusese nimeni mâna pe ea
de ani de zile. Alma o ținea acolo de decor, pentru că avea un fetiș cu viorile. Îi aduse din
bucătărie o cârpă umezită să o șteargă. Cu gesturi foarte sigure și cu o ureche impecabilă
acordă instrumentul, după care își așeză vioara sub bărbie. Dacă era un emigrant ilegal târât
întâmplător de furtună în acel colț de lume în care, grație hazardului, se afla și ea în același
timp, atunci cum se făcea că interpreta dumnezeiește tocmai sonata ei preferată? De unde știa?
De unde știa?
Şocul coincidenței, care putea prea bine să nu fi fost coincidență, o ținu captivă într-o
stare de perplexitate o vreme... Abia atunci când el ajunse la jumătatea părții a doua reuși să-și
revină în deplinătatea facultăților senzoriale și să asculte muzica. Nu mai auzise pe nimeni
cântând acea partitură așa, adică exact așa cum și-ar fi dorit ea să o audă. Mai ascultase câteva
interpretări care o încântaseră, însă nici una nu era chiar perfectă: fie că muzicianul nu se
încadra în tempoul ideal, fie că nu reușea să atingă intensitatea pe care ea o simțea mocnind în
înlănțuirea sunetelor, fie rupea muzica în fâșii, lipind unul de altul, sacadat, fragmente ale unei
curgeri care ar fi trebuit să fie continue, fie că pur și simplu nu reușea să se transpună într-un
mod suficient de sensibil și de adânc în apele acelei muzici.
Avea remușcări că îi putuse trece prin cap că provenea dintr-o familie cu probleme sau
destrămată sau că fusese un copil abuzat... Părinții ei nu se gândiseră niciodată să o dea la un
instrument. Lui taică-su i-o fi dat prin cap, dar era o mămăligă în fața femeii satrap: nu se
punea problema să aibă inițiative sau idei proprii. În după amiaza zilei în care își chemase cele
trei prietene de la școala primară să facă împreună o prăjitură o auzise mai întâi beștelindu-l pe
el și acuzându-l că putea fi atât de ticălos și misogin încât să-și încurajeze fata să devină o

LiterNet, 2016 20
Ilinca Bernea SELKIE

bucătăreasă, și așteptă, spumegând, să plece fetițele pentru a-i arăta copilului propriu ce
înseamnă să nu-i ceară ei consimțământul înainte de a invita pe cineva acasă să-i murdărească
bucătăria după bunul plac. Bucătăria ei, din casa moștenită de ea de la părinții proprii. Abia apoi
Alma avea să audă pentru prima oară sunetul acela care urma să-i bântuie ca un strigoi copilăria
și adolescența, sunetul palmei grele răsunându-i peste obraz. Ori de câte ori mama-mareșal
considera că fiica ei comisese păcatul capital și anume o sfidase, acel sunet avea să se repete.
Tatăl ei nu-i luase niciodată apărarea, deși îl simțea încordat și suferind atunci când ea își
ispășea într-un fel sau altul pedeapsa pentru diverse păcate. Ele nu erau cu nimic diferite de
cele arhicunoscute, biblice: nu trebuia să ai nici un alt dumnezeu în afară de făptura ei maternă.
Nu aveai voie, în calitate de creație a ei, să o minți, nu aveai voie să-i ascunzi nimic, nu aveai
voie să încerci să-i înșeli vigilența. Mama era atotputernică, atotștiutoare și mai ales avea puteri
absolute asupra creaturii care erai: doar ea era cea care îți dăduse viață.
Alma nu știa să cânte decât câteva game și o piesă pentru copii despre un măgar și un cal.
În mâna ei vioara țipă enervant, se tânguie ca o precupeață, croncăne ca o cioară. El îi pune un
șal pe spate, o conduce în curte și se așază pe banca de piatră de la umbra arțarului. O trage
spre el și o așază pe genunchii lui. Îi aranjează vioara sub bărbie și îi poziționează degetele
mâinii stângi pe coarde, în așa fel încât să poată cânta un acord. Cu mâna dreaptă i-o conduce
pe-a ei, cea care ține arcușul. Alma cântă pentru prima oară un acord care nu sună strident,
scârțâit, tremurat, vulgar sau zgomotos. El îi așază din nou degetele pe coarde, iar Alma cântă
cel de-al doilea acord, după care le leagă. Şi le repetă, ca să le învețe. E prima ei lecție. Când
obosește, el îi dă permisiunea să țină vioara sprijinită pe braț și continuă să-i arate și să-i
conducă degetele.
La orele serii când cerul devenea stacojiu, Alma se afla încă pe banca din curte cu vioara în
mână.
Muzica țâșnește din degetele ei ca dintr-o fântână arteziană și se revarsă înspre toate cele
patru colțuri ale lumii și Alma plânge și se gândește că muzica aceea va acoperi pentru

LiterNet, 2016 21
Ilinca Bernea SELKIE

totdeauna zgomotul palmei căzând greu pe obraz și că, dacă va reuși să cânte suficient de bine
și cu destulă însuflețire va reuși să acopere și vuietul îndepărtat al lumii care rage ca un animal
rănit, muribund și angoasat, ca un mamut care se sufocă, otrăvit de propria răsuflare fetidă.
Alma-cea-tolerantă n-ar fi gândit niciodată așa. Dar nici Alma-cea-postmodernă n-ar fi fost
tocmai mândră de simțămintele și cugetările ei din acel moment.
Așeză vioara pe bancă și îl privi cu toată ardoarea adunată în ea în 30 de ani de detenție în
pielea unei persoane care nu făcuse altceva decât s-o trădeze neîncetat și să-i strivească, rând
pe rând, toate pornirile firești. Îi prinse cu putere tricoul pe care apucase între timp să i-l spele
și i-l sfâșie cu mâinile ei noi nouțe, cu mâinile ei renăscute, de violonistă. Începu să-l sărute,
bezmetic, cotropindu-i cu buzele gâtul, umerii, pieptul, buzele. El era, însă, calm, senin, ce-i
drept ușor uimit de frenezia ei. Îi puse șalul pe umeri și o luă de mână. O conduse în casă și
închise ușa cu zăvorul. O întinse pe patul din dormitor și o dezbrăcă încet, tachinând-o, cu
gesturi tot mai lente, exasperant de lente, spionându-i răsuflarea din ce în mai agitată.
O încearcă idei eretice… Se îndoiește că muzica poate vindeca orice rană. Rana pe care
plecarea lui avea să i-o lase în carne, nu putea fi pansată cu sunete, oricât de frumoase sau de
mângâietoare. În principiu un sărut de-al lui poate rivaliza cu muzica de cameră a lui Beethoven.
Se gândește că dacă un pluton de judecată, o armată de îngeri sadici, i-ar cere să aleagă, ar fi
dispusă să renunțe la toată muzica maestrului pentru o zi în brațele lui. Se spune că orice om
are un preț.
Sânii mici decupați dintr-un piept de fetiță au sfârcurile mari și rotunjite. Arată ca niște
fructe roșii care țâșnesc din zăpadă. Îi frământă între degete smulgându-i un geamăt. I le
strânge între buze și le suge pe rând, cu putere, până când o simte explodând, apoi îi linge
lacrimile, iar Alma simte că e prima oară când se află cu adevărat goală în fața altcuiva.

LiterNet, 2016 22
Ilinca Bernea SELKIE

ZIUA A PATRA
„Poate că nu el ci eu sunt pe moarte”, îi trăzni prin minte Almei, de îndată ce deschise
ochii. Poate că eu sunt pe cale să mă înec, pe mine m-a prins furtuna, m-a dus în larg, iar acum
sunt inconștientă, la granița dintre lumi. Iar el e un fel de gardian al frontierei, un grănicer. „Unul
frumos, semn că voi avea o moarte fericită”. I se întâmplase adeseori, mai ales în anii studenției,
când învăța pentru examene, atunci când era surescitată și epuizată ori pur și simplu era lună
plină să viseze că se trezește, că se ridică din pat, că se îndreaptă spre bucătărie ori spre
bibliotecă, ba chiar că începe să scrie ceva și să se simtă dintr-o dată lovită de un vertij și de
senzația acută de „ceva malefic în atmosferă” și atunci să realizeze că de fapt toate acestea se
întâmplau în vis. Atunci își propunea să se trezească, se ridica în capul oaselor, pleca apoi din
pat, făcea câțiva pași prin casă până când un amestec de amorțeală și amețeală chinuitoare îi
dădeau din nou semnalul că se afla tot în vis, și că în realitate nu era câtuși de puțin trează.
Poate că și de data aceasta i se întâmpla la fel, cu deosebirea că, fiind în comă sau pe
ducă, nu prea mai aveau ce senzori interiori să îi dea semnale de alarmă...
Se duse la baie și-și turnă apă rece pe ochi. Se spălă pe dinți conștiincios. Poate că dacă
ar fi fost să i se confeseze, l-ar fi provocat și pe el să vorbească. Se pieptănă migălos, apoi își
împleti părul într-o coadă. Îi întâlni privirea în oglindă. Nu-l auzise mergând prin casă.
Se duseră în bucătărie să pregătească micul dejun. Proviziile erau pe terminate. Ar fi
trebuit să dea o fugă până în sat.
- Nu cred că te interesează cu ce mă ocup, zise ea și râse cu poftă. Sigur că nu te
interesează și sinceră să fiu și mie mi se cam rupe în momentul de față de cariera mea de mare
umanistă.
Adăugă apoi pe un ton ceva mai sobru:

LiterNet, 2016 23
Ilinca Bernea SELKIE

- Am fost, sunt logodită. Cu un latinist. Un tip foarte capabil și cult. De-a dreptul
enciclopedic. Ceea ce se întâmplă acum cu noi, se întâmplă în altă dimensiune, înțelegi? Nu se
pune problema să-l înșel...
În acel moment detesta cuvântul dimensiune. Îi făcea silă de-a dreptul, deși
Alma-cea-savantă obișnuia să-l folosească adeseori. Orice cuvânt cu rezonanță academică îi
provoca în acel moment greața. Erau cuvinte atât de nefirești, atât de opace și artificiale! Cuvinte
de plastic și de formol, cuvinte obținute pe cale industrială. Cuvinte toxice. Cuvinte procesate
chimic care alterează și contaminează realitatea. Cuvinte deviante care o distorsionează. Cuvinte
de laborator care o manipulează genetic.
Deși, de obicei, propria-i voce îi părea că are o rezonanță gravă, senzuală și
ademenitoare, o temperatură moderată și un timbru rafinat, de această dată îi suna strident în
urechi. Tăcerea lui îi punea vocea într-o postură ingrată. În inferioritate chiar. Se duse desculță
spre bucătărie și pregăti ceaiul. Rănile din tălpi i se vindecaseră aproape complet. Surprinzător
de repede. Alma-cea-sensibilă se înzdrăvenea în general greu, chiar și după o banală gripă de
primăvară, care pe alții abia că-i atingea ca o boare și se risipea.
Alma servește ceaiul în căni de porțelan peste care sunt încrustate desene cu iepurași și
flori de câmp. E un serviciu pe care l-a primit în dar, odată, când fusese acolo de Paște, de la
soția unui unchi patern, simpatic, hâtru și pus mereu pe glume deocheate la cei 80 de ani
împliniți. Doar când nu e abțiguit, ceea ce se întâmplă foarte rar, e morocănos sau apatic.
El ia cana aburindă cu ambele mâini și Alma scoate un sunet scurt, ca de pescăruș, ca să-l
avertizeze că e fierbinte. I-o smulge din mâini și se arde ea.
Se trântește pe balansoar și îl privește insistent, fără întrerupere. Se dă pe spate, cu un
gest nervos, iar balansoarul scârțâie prelung. La un moment dat va ceda, nu poate fi atât de
calm, nici o ființă umană nu e atât de puternică încât să suporte privirea iscoditoare a alteia la
nesfârșit.

LiterNet, 2016 24
Ilinca Bernea SELKIE

- Vreau să știu cine ești, mă auzi? Nu e drept, să-ți dăruiesc tot ce am... tot ce sunt vreau
să spun și să nu știu nimic despre tine!
Dar el nu e câtuși de puțin intimidat de protestul ei, de tonul ei exploziv, de zbuciumul
corpului pe care îl transmite picioarelor balansoarului. O apucă de mâini și o ridică cu toată forța
brațelor sale, o trage spre el și o sărută frenetic, cu patimă, fără milă, în modul cel mai irezistibil
cu putință, făcând-o să geamă și să plângă și să-l lovească în același timp cu pumnii asudați. În
fața lui n-are nici o putere. E sleită de orice voință. Deși el nu-i cere nimic, nici măcar nu
vorbește. Nu e decât un gând impalpabil, o suflare omenească, un suflet, care poate fi al oricui.
Nu s-a întâmplat nimic fără consimțământul ei. Şi totuși simte că nu alege nimic și, ce-i mai
grav, se simte cu atât mai liberă cu cât nu are-de-ales. Alma-cea-independentă-
și-stăpână-pe-sine ar fi detestat-o, ar fi scuipat-o în ochi pentru asta.
Alma-cea-feministă n-ar fi putut îndura să o vadă cum se prosternează la picioare unui
bărbat frumos. Alma-cea-atee ar fi fost îngrozită de religiozitatea cu care se agață de fiecare
mângâiere de a lui, cu sete, cu dorința oarbă de-a-i conserva amprenta în ființa ei pentru
totdeauna. De misticismul orb cu care se încrede în el, cu care îl privește, ca pe o minune a
lumii. De cum se lasă învinsă încetul cu încetul de dorință, până la ultima suflare. De felul în care
se lasă condusă de mâinile și buzele și de limba lui mută, de ceața marină din privirile lui,
și-mpinsă până dincolo de orice limite.
Îi strânge sexul tare întărit între buze ca pe un instrument muzical. În ființa lui totul e
muzică, una care i se revarsă ei, în sânge, făcându-i carnea să cânte.
Alma asocia sexul ei cu întunericul. Ori de câte ori se gândea la abisul acela din carne își
imagina un gol, o absență. Dar se înșelase. Pur și simplu până atunci nu făcuse nimeni și nimic
lumină în acea cavitate a făpturii ei. Sexul lui i se mișcă lent în spațiul acela umed și îngust și i
se pare că nu e câtuși de puțin vorba de un gol ci de un instrument muzical mai puțin obișnuit,
unul care reverberează ca o cutie de rezonanță. Până atunci nu reușise nimeni să facă acel

LiterNet, 2016 25
Ilinca Bernea SELKIE

instrument să vibreze muzical, de aici senzația de întuneric. Acolo unde nu e muzică, e doar
neant.
Se gândește la muțenia lui Avercamp și la frumusețea ireală a tablourilor lui, la feeria
conținută în acele imagini. Avercamp vedea altfel lumea, se rezuma să o observe, să o simtă și
să o palpeze cu privirea, să o guste și să o asculte doar cu ochii, fără să interacționeze cu ea
prin cuvinte. Alma se gândește că puritatea picturii lui se datorează acestei apropieri dintre
ochiul lui și firea lucrurilor, dintre privire și o imagine a lucrurilor neacoperită, eufemistic, de
straiele protocolare sau convenționale ale limbajului. Orice limbaj, în afară de cel al artelor, este
unul eufemistic. Limbajul maschează și uneori chiar reușește să trucheze identitatea lucrurilor și
ființelor. E un travesti. Cuvintele ne despart, ne îndepărtează, ne separă, ne definesc și ne fac să
ne definim într-un mod in-fer-nal. Într-un mod care n-are de fapt nici o legătură cu vietățile
care suntem. Privirea lui Avercamp n-apucă să maculeze înțelegerea prin cuvinte. S-o împroaște
cu noroiul vorbelor, întotdeauna derutante, niciodată univoce.
Deși avea cel mai frumos nume din lume, frumos în sens sonor, cum altfel? Hendrick
Avercamp era surdomut. Nu și-a putut auzi niciodată numele. Îl purta, dar nu se putea bucura
de frumusețea lui. Hendrik era un bărbat frumos, chiar foarte. La gură aducea puțin cu Selkie.
- Chiar așa, aș putea să îți spun Hendrik, îi zice Alma, râzând și jucându-se cu nasturii
cămășii pe care i-o oferise. Îi vine ca turnată, la cât ești de slab. Măcar tu ai șansa să îl poți auzi.
Urechea ta de violonist s-ar simți atinsă plăcut. Ce zici, îți place să te numesc așa, Hendrik?
El îi răspunse cu un zâmbet ermetic și îl sărută mâinile, pleoapele, brațele, buzele,
coapsele, genunchii, îi sărută albia fierbinte dintre labii. Ea îi ridică fața în palme și îi pipăie
trăsăturile ca și cum ar vrea să se convingă încă o dată că există aievea.
- Te iubesc, te iubesc din tot sufletul. Puțin îmi pasă cine ești, de unde vii, cum te cheamă.
Mi-e de-ajuns că exiști, pricepi?

LiterNet, 2016 26
Ilinca Bernea SELKIE

ZIUA A CINCEA
Alma se trezi prima, chiar la ora când se crăpa de ziuă.
Se așază pe o parte și îl veghează dormind.
Se gândește că mulți își duc viața hărțuiți de cu totul alte maladii, că pătimesc din revoltă,
din frustrare, din orgoliu, din gelozie, că suferă din motive întemeiate, desigur. Mulți suferă de
prea multă demnitate ori pur și simplu pentru că există nedreptate, violență, foame în viețile
altora. „Spune-mi în ce zeu crezi ca să îți spun de ce vei suferi”… Unii poate cred în Dreptate și
se revoltă, alții poate cred în Cunoaștere și sunt chinuiți de îndoială. Unii poate cred în Libertate
și se simt sufocați, prizonieri, dependenți. Unii cred în zeul-Adevăr și se chircesc de durere
biciuiți de rafale de minciuni. Dar Alma-pur-și-simplu crede în Muzică și nu poate suferi decât
de muzică. E o suferință care nu murdărește și nu șubrezește și nu sufocă și una care te lasă să
crezi fără durere în ceilalți zei, să te bucuri de dreptate și libertate și adevăr. Muzica, oricât de
mult te-ar răscoli, nu e niciodată nedreaptă, sufocantă sau falsă. „Nu vreau să mă vindec”, își
spune. El e muzica. Ce soartă mai bună poți să ai decât să fii bolnav de muzică?
E greu de crezut că situația aceea excepțională va dura la nesfârșit. Se gândește că va
trebui să trăiască din ceva, cumva, chiar dacă ar fi să renunțe la toată viața ei de până atunci. Se
gândește că e gata să renunțe la tot, numai să fie cu el, cu condiția ca
Selkie-Hendrik-Nu-Se-Ştie-Cine să nu dispară la fel de subit cum a și apărut.
El e tăcut ca un sfinx, își spune. El știe totul, poate totul, înțelege totul. Poate că atunci
când va începe să înțeleagă și ea, el va pleca. Își lipsește urechea de pieptul lui și-i ascultă
bătăile inimii, liniștite. Ritmul lor e cel al valurilor mării, atunci când marea vegetează, tempoul e
al unei sonate târzii de-a lui Beethoven.

LiterNet, 2016 27
Ilinca Bernea SELKIE

În ziua în care logodnicul ei, eruditul, i-a propus să se căsătorească trăsese un frig teribil
și începuse să strănute. I-a ținut o predică întreagă despre dragoste înainte de a aborda
subiectul la obiect. Dacă n-ar fi acoperit-o cu haina lui, dacă n-ar fi ținut-o apoi strâns în brațe,
încercând să o încălzească, probabil că ar fi găsit puterea să spună Nu. Ea i-a cerut atunci o
amânare, printre frisoane și pusee de tuse. De ce tocmai el, dintre toți erudiții sau dintre toți
generoșii, dintre toți cei dotați cu conștiință sau un dram de noblețe? Orice ființă umană avea
măcar o calitate care s-o facă demnă de iubit. Şi-apoi Alma-aceea-în-care-
nu-se-mai-recunoștea, crescuse și evoluase într-o lume în care rațiunea a luat în stăpânire
domeniul resentimentului și l-a civilizat. N-aveai voie să simți decât lucruri decente și de bun
simț. În lumea aceea, în care ea juca rolul de umanistă, toleranța era o uniformă, o țintă
obligatorie. Ţi se cerea să accepți fără să mai conteze ce anume. Să ierți fără să mai rezonezi,
fără să te mai coste cu ceva actul iertării. Şi ierți prin izolare, prin auto-sustragere, să înțelegi
totul într-un mod impersonal… În felul acesta puteai suporta oricât și orice, fără să suporți cu
adevărat, căci nu se mai punea problema să sprijini o subzistență, ci să o exilezi în indiferență.
Asta ți se cerea: să-ți depersonalizezi și obiectifici și simțirea, căci logica era oricum
impersonală. Şi-atunci de unde să știe ea de ce să îl prefere pe acel erudit, altuia, care citise la
fel de mult și i-ar fi fost la fel de devotat, de vreme ce fusese dresată să-și explice până și
bucuria de-a trăi prin valori și virtuți general acceptate, să-și justifice până și cele mai intime
imbolduri prin argumente concise și clare? Frivolitatea, pe care maică-sa o atribuia celor
preocupați excesiv de „acel lucru”, însemna pentru Alma cu totul altceva. Frivolitatea era tocmai
această neputință de a alege și de a înțelege, altfel decât în cuvinte.
El se răsucește pe o parte și Alma îi privește curburile spatelui gol așa cum ar asculta o
confesiune. Corpul lui îi vorbește, dacă are răgazul să-l asculte. Are o cicatrice în dreptul
șoldului drept. Una destul de veche, după cum arată. Biografia lui e simplă. A căzut, s-a rănit. A
fost rănit. A învățat să se apere și, poate, să rănească la rândul lui.

LiterNet, 2016 28
Ilinca Bernea SELKIE

A asculta e un act mai profund decât a exprima. De aceea fiecare vorbește și gesticulează
cu atâta însuflețire, de aceea se „emite” atât de mult, de serios, de asiduu și se ascultă atât de
superficial, se gândește. În viața ei singurul care n-a încercat să joace rolul de emițător fusese
taică-su. Toți ceilalți o iubeau pentru că reușea de bine de rău să-i asculte sau să se prefacă
atentă și interesată…
Îl numește în sinea ei cu cel mai frumos nume: Hendrik! El se răsucește din nou în
așternut. Pleoapele superioare iradiază o culoare vineție. Părul șaten deschis îi încadrează
fruntea dreaptă ca o siluetă de pasăre cu aripile răsfirate, una pe care o vezi zburând departe, la
linia orizontului. E frumos ca un apus de soare. Are un aer androgin, aerul cuiva în sinea căruia
toate paradoxurile se află într-un perfect echilibru. Pieptul lui, scobit, e ca o carte deschisă. O
carte nescrisă încă sau din care literele s-au șters.
Nu doar natura vegetală a fost betonată, organizată, parcelată și luată în stăpânire de
autorități ci și natura umană. Primele care au dispărut în consecință au fost timpul, răbdarea,
răgazul comunicării. Aproape că nimeni nu mai ascultă pe nimeni în lumea aceea din care Alma
evadează în casa bunicilor. Toți sunt ocupați, stresați, grăbiți, prinși fără scăpare în năvodul
urgențelor existențiale. Goana după supraviețuire a devenit un maraton universal în care fiecare
aleargă disciplinat după propria umbră, până cade lat. Aproape fiecare.
Pe el și-l imagina, bunăoară, transportând apă prin deșert pentru cine știe ce oropsiți,
scoțând oameni de sub dărâmături după cutremure.
Ce fel de umanistă era ea? Una care scria tratate? Care întocmea procese verbale, care
producea articole și referate? Şi-avea activități științifice în bibliotecă? O umanistă prinsă în
năvodul birocrației instituționale. Un umanist, demn de un astfel de nume, ar fi trebuit să fie pe
front, îngrijind răniți. În zone calamitate. Ar trebui să fie undeva, unde chiar e nevoie, într-un
orfelinat, într-o tabără de refugiați. Ar trebui să le spună povești copiilor orfani. Ar trebui să
salveze oameni de la moarte sau barem de la înec, măcar de la înecul într-o existență anodină,

LiterNet, 2016 29
Ilinca Bernea SELKIE

bine supravegheată și ținută în frâu de autorități. Viața celeilalte Alma era o existență legală, una
legitimată de stat. O existență înrolată, subordonată. Poate că existau încă pe lume, ființe a
căror existență nu fusese legalizată, ființe ca Hendrik, care viețuiau ilicit în lume. În acel moment
își dorea cu toată ardoarea să fi fost și ea o astfel de ființă.
Se ridică din pat și se duse la bucătărie să prepare cafeaua.
Era obligată să meargă în sat după mâncare. Frigiderul era gol. Nu mai rămăseseră decât
câteva conserve în cămară, dar nu se punea problema să trăiască de parcă ar fi trebuit să se
refugieze într-un buncăr după un flagel mondial.
Satul nu e mai departe de cinci kilometri, i-ar putea face pe jos fără probleme, dacă n-ar
fi multe de cărat. De condus nu conduce. De obicei, în astfel de situații, apela la unchiul cel
hâtru. În faza morocănoasă, când nu e beat, conduce camioneta din curte și o transportă pe ea
în sat, la târg. Dar nu-l poate suna cât e El în casă. Ar fi însemnat să-l expună.
După ce beau cafeaua, îi explică problema. Se proptește lângă portiera mașinii, în curte,
ca să fie sigură că a înțeles, în caz că era totuși străin și nu-i înțelegea limba. El zâmbește
într-un fel care îi pare ironic. Înșfacă o nuia de pe jos și desenează cu ea pe pământ forma unui
pește. Nu e nevoie de nici un drum în sat, când puteau pescui. Ştie cum să improvizeze o undiță.
Şi are suficientă răbdare. Iar ea se pricepe să facă focul.
O conduce el, pe țărm, spre un banc de stânci unde apa e mai adâncă.
Poate că dacă ar fi vorbit, l-ar fi găsit nesărat și plicticos. Sau chiar s-ar fi certat din te
miri ce. Poate că aveau vederi incompatibile despre existență, societate, politică, moralitate și
care n-aveau cum să se manifeste pe tăcute. Într-un cuplu, oricât de fericit, în care există
dialog, există și conflict, și divergențe. Tensiuni. Dar cine a spus că nu se putea dialoga decât
verbalizându-ți intențiile, voința, sentimentele? Şi ei dialogau și încă fără încetare. De ce să își
opună rezistență unul altuia, de ce să li se împiedice voințele una de alta? Pentru că așa e viața.

LiterNet, 2016 30
Ilinca Bernea SELKIE

Şi cine a hotărât că așa e viața? Se lăsase tâmpită de intelectualii aceia care o capturaseră în
cazemata lor, trasă pe sfoară cu tratatele lor, luată prizonieră prin escrocherie. Îi amețiseră
inteligența cu ideile lor fixe, care, repetate suficient de des și cu suficientă sârguință, ajungeau
să treacă drept adevăruri. Oare adevărul nu era că doar când făceau dragoste oamenii reușeau
să mai comunice cât de cât între ei, mai reușeau să-și strecoare câte o mângâiere printre gratiile
convingerilor și vederilor, mai izbuteau să reducă la tăcere vacarmul general, acela care înfulecă
rând pe rând toate vocile? Fiecare vrea să emită, nimeni să asculte. Fiecare se consideră cap de
rețea și așa și e, dar cui îi pasă? De aceea e nevoie de Selkies.
Ea creează din nou un cerc din pietre și scoici în care urmează să facă focul, în zona
bancului de nisip.
Doar dacă nu se iubesc oamenii pot face diferența între „voința mea” și „voința ta”, doar
dacă nu se ascultă, doar dacă nu le pasă unora de alții. Din această nepăsare s-a născut nevoia
de morală, pentru că această înstrăinare alimentează toate conflictele, ciocnirile între voințe.
Morala socială e firească, pentru că oamenii nu se pot iubi toți, la unison, dar într-un cuplu
n-are ce căuta nici o normă morală... Un cuplu în care există ciocniri între voințe și rezistență și
ostilitate nu e un cuplu ci o alăturare întâmplătoare a doi indivizi. Niciodată cealaltă Alma n-ar fi
gândit așa, ea ar fi încercat să negocieze tot ce se putea, inclusiv fericirea.
Oamenii își opun unii altora rezistență, atunci când nu o fac cu bâta sau cu pușca, prin
ostilitate și ipocrizie. Se împușcă între ei cu ironii, sarcasme, cinisme și aroganță, pe scurt fac
schimb de nevroze. El nu e niciodată ironic, sarcastic, cinic, încrezut. După cum nici în ea nu mai
există în acel moment nici o urmă de dispreț, nici o pâlpâire de egoism, nici o privire de sus în
jos sau de jos în sus. Ci doar o privire dreaptă, orizontală, ca marea... O privire care te face să
scrutezi orizontul de la egal la egal.
Alma înfige peștii în nuiele sculptate la vârf cu cuțitul. Fusese de atâtea ori la pescuit cu
bunicul și de la el învățase cum se frige peștele. Vacanțele erau o binecuvântare, pentru că

LiterNet, 2016 31
Ilinca Bernea SELKIE

mama-mareșal, aflată în concediu de odihnă, o depunea la ei și se relaxa în stațiuni

balneoclimaterice. Atunci revenea acasă, la mare, din orașul în care era ținută din scurt și în care
se simțea ca la casa de corecție.
Aceea era casa ei, de fapt unicul loc pe care îl numise vreodată acasă. Altminteri probabil
i-ar fi fost frică să trăiască izolată, în sălbăticie, la cinci kilometri de sat.
Trage perdelele opace de la geamuri pentru că nu-i priește soarele după-amiezii, mai ales
strecurat în camera de zi. Lumina aceasta de sfârșit de august i-a stârnit întotdeauna
melancolia. Bunica o plasa în pat să doarmă două ore, după masa de prânz. Dar somnul n-o fura
și i se năzăreau tot felul de lucruri. Cel mai adesea i se arătau umbre cu forme omenești, care
erau când alburii și făcute din textura norilor, când cenușii și pline de striații, găunoase. I se
întâmpla chiar să-și închipuie transformarea unora în celelalte: urmărea preschimbarea unei
ființe imaculate într-una dizgrațioasă și diformă, ca și cum acea fibră vaporoasă ar fi căpătat o
consistență solidă și apoi acest nou înveliș începea să arate ca o hârtie mototolită. Era un proces
de alterare și fermentare la mijloc pe care avea să îl asocieze mai târziu cu această lumină de
august. E o lumină care cade perpendicular, o lumină de interogatoriu, în fața căreia sufletul se
pomenește singur și despuiat. O cunoștea prea bine, îi cunoștea strălucirea, cruzimea, puterea
de a străpunge prin pielița gândurilor prezente în acele locuri ale făpturii ei pe care prefera să le
lase să vegeteze în umbră. Soarele de august este unul necruțător. Îi vorbește în șoaptă,
neîntrerupt, despre trecerea timpului. Cândva i-a prezis pieirea copilului din ea și a adolescentei
timide. I-a prezis ruina tuturor chipurilor, speranțelor și terorile intime prin care i-a fost și îi va
mai fi dat să treacă... I-a pus în brațe propria memorie ca pe o icoană care ți se fărâmițează
între degete... Ca pe-o fotografie prin care bate vântul ștergând chipurile... Totul e muritor pare
să-ți spună această lumină. Părerile noastre sunt muritoare, convingerile noastre cele mai
solide, până și sentimentele. Totul e muritor în noi și în afara noastră, dincoace și dincolo, aici și
acolo, atunci și acum. Mai puțin dorința, se gândește Alma, acum, în prezentul în care el o

LiterNet, 2016 32
Ilinca Bernea SELKIE

strânge în brațe și îi sărută porțiunea îngustă dintre linia omoplaților și baza gâtului. Mai puțin
dorința. Dorința e ceea ce ne ține în viață. Degetele lui se plimbă peste pântecul ei și coboară
încet în jos. Nu se mai gândește cu ciudă ci cu recunoștință la soarele de august. Foarte bine că
îi golește memoria de toate nimicurile, foarte bine că șterge toate acele chipuri care plutesc ca
niște epave peste apele melancoliei. În felul acesta se așterne liniștea, iar din adâncul
melancoliei iese la suprafață un contur clar, o imagine plină de sens, singura care poate umple
golul căscat în sufletul ei de ani și ani de așteptare a nu se știe ce. Arătătorul lui desenează
cercuri concentrice în jurul acelui punct inflamat și febril dintre coapsele ei, până când gândurile
îi explodează în mii de fascicole luminoase și toată armata de doruri indefinite cu care soarele
de august o asaltase vreodată se transformă în el. Selkie!

ZIUA A ȘASEA
Suntem produsul interacțiunii a nenumărate forțe și întâmplări și cauzalități. Dacă tata nu
s-ar fi cunoscut cu mama sau dacă unul dintre ei n-ar fi existat, dacă profesorii ei ar fi fost alții,
dacă întâlnirile importante, care au marcat-o nu s-ar fi produs exact în momentul în care s-au
produs, dacă s-ar fi născut într-o familie de politicieni corupți, dacă ar fi fost progenitura unui
hoț sau a unei prostituate, ar fi fost altcineva. Oare?! Cândva gândea cu voluptatea celui pentru
care ideile sunt iarba fiarelor, un elixir tămăduitor... Dar acum nu dă doi bani pe ele și în general
pe nimic din ceea ce te poate recomanda ca intelectual. Nu mai crede în determinism. Ar fi putut
fi doi copaci. Ar fi putut fi două stânci de care se izbesc valurile. Sau una singură.
Ar fi putut fi două vietăți marine. Poate că asta și sunt, în fond.

LiterNet, 2016 33
Ilinca Bernea SELKIE

Era ceva straniu în trăsăturile și expresiile lui. Pe cât era de enigmatic pe-atât era de cald
și receptiv. Pare cu totul prăbușit în interior, absent și trist și dintr-o dată te surprinde cu o
explozie de vitalitate.
Traversează câmpul de lucernă și lanul de grâu ținându-se de mână. Se duc la mare să
înoate. Ea e cu un pas înainte, ca și cum l-ar conduce. Trăiește un moment de intensă fericire. E
atât de fericită că, la un moment dat, îi vine să alerge… Picioarele i-o iau la goană spre țărm, dar
nu vrea să îi dea drumul mâinii lui. Va trebui să fugă cu ea împreună. E momentul ei: cea mai
frumoasă zi pe care i-a fost dat s-o trăiască. Poartă la gât o eșarfă lungă și vaporoasă pe care
vântul i-o flutură și i-o înalță în aer ca pe un zmeu.
Se dezbracă rapid și se aruncă în valuri. Înoată o vreme în același ritm, se joacă pe sub
apă ca focile. Alma e o înotătoare foarte bună, dar nici el nu e mai prejos. Înoată amândoi spre
larg, cu voluptatea celui pentru care nimic altceva nu mai există, doar prezentul: soarele, plaja,
țipetele pescărușilor. La un moment dat îl pierde din vedere și intră în panică. Înoată disperată
spre zona în care l-a zărit ultima oară. Fie și numai gândul că ar putea să-l piardă e de
nesuportat. Ar putea leșina de durere doar imaginându-și una ca asta. Îi simte brațele
încolăcindu-i-se în jurul mijlocului pe sub apă și răsuflă ușurată, dar i se poate citi pe chip
disperarea încă o bucată bună de vreme.
Sigur că știe cine e, doar îl iubește.
Se trântesc pe țărm, pe spate. Îi caută cu înfrigurare degetele, prin nisip.
- Dacă e să trebuiască să pleci, vin cu tine. Oriunde. Chiar și în junglă dacă e cazul. Mi-e
indiferent unde trăiesc, atâta vreme cât sunt cu tine. Selkie!
Dar, evident, el nu răspunde, iar de data aceasta tăcerea lui n-o mai ajută și nu mai e
chiar atât de benefică.

LiterNet, 2016 34
Ilinca Bernea SELKIE

- Nu pot să îmi permit să te pierd, dacă te pierd pe tine mă pierd și pe mine! Toată viața
mea de până acum a fost un accident. O greșeală. Înțelegi? O greșeală. Ia-mă cu tine, te rog...
Te implor. Nu mă lăsa să mă întorc acolo... în locul acela sinistru, în care există spitale și gări și
săli de conferințe și lagăre de muncă și trafic agitat și claxoane și cozi nesfârșite la circa
financiară. Nu mă lăsa singură, dragostea mea. Acum, că știu că exiști, va fi totul infinit mai
greu. Locul acela e o pușcărie. Dacă ai zice tu că vrei să trăim acolo, aș accepta bucuroasă să
împărțim împreună celula de detenție. Dar poate că tu poți trăi și altfel, altundeva, altcumva...
Selkie! Să nu mă părăsești, auzi? Te implor, nu pleca, îi zice, cu o voce în flăcări,
apăsându-și buzele peste pieptul lui costeliv. N-o să mă vindec niciodată de rana pe care
absența ta mi-o lasă în carne, îi spune și îi conduce mâna spre tăietura adâncă și umedă dintre
coapsele ei în care s-a lăsat din nou întunericul.
- Acum știu ce ești pentru mine, ești o rană deschisă, pe care o port în mine de când
m-am născut.
„Te implor”, spune, fără nici un gust al umilinței. Oricui altcuiva i-ar fi spus „te implor” ar
fi avut senzația că e o cerșetoare. Poate că asta și era, în acel moment, dar ce importanță avea.
Dacă era o cerșetoare ce? Şi el putea să fie un paria, un nimeni, un prăpădit.
Își încleștează brațele în jurul mijlocului ei și îi soarbe răsuflarea, îi mușcă bărbia, obrajii
și umerii. Îi mușcă gura până la sânge. Își înfige unghiile în carnea ei, iar Alma interpretează
această revărsare brutală de dorință din partea lui ca pe un răspuns la ruga ei. S-a hotărât,
poate, să o ia cu el sau pur și simplu să rămână. Soarele le pârjolește pielea, înroșind-o. Sunt
atât de albi amândoi! Nu e nici un nor pe cer. Totul e de o seninătate imaculată în jur, atunci
când el își desface picioarele cu un gest de forță, provocându-i maree în toate capilarele și o
penetrează descătușând talazuri și stârnind în corpul ei furtuna.

LiterNet, 2016 35
Ilinca Bernea SELKIE

A ȘAPTEA ZI
Ea știe că va pleca, simte că îl pierde. Nu e nevoie să i-o spună nimeni.
E mai frumos ca niciodată. Între timp a căpătat un aer ceva mai masculin pentru că au
apucat să-i încolțească barba și mustățile, dar nu asta îl face atât frumos, ci contrastul dintre
expresia gurii, care continuă să se arcuiască într-un surâs ambiguu și complicat, și tristețea
grea din priviri. Genele lungi aruncă umbre întunecate peste pomeții supți ai obrajilor.
Își scoate de la gât medalionul pe care îl moștenise de la bunica și i-l pune lui la gât. Cele
două brățări și eșarfa de la încheietura mâinii lui stângi erau probabil tot astfel de daruri.
Poate că asta explică de ce iubirile împlinite se ofilesc în timp, îmbătrânesc și mor:
oamenii, odată instalați confortabil în relații, încep să uite ce-i leagă, devin amnezici sau, și mai
grav, captează ideea periculoasă cum că ar fi proprietarii de facto ai acelei iubiri, ai acelei
întâmplări care i-a adus împreună. Oamenii n-ar trebui să ajungă să se amăgească cu gândul că
se pot avea. În fond nici nu poți avea nimic. Nu ai o ființă, ci ești ființă. Ești durere, ești bucurie,
ești nevoie, ești liniște, ești ploaia care cade peste câmp, ești marea care își spune litania, de mii
de ani, ești valul care se zdrobește de țărm… O ființă nu e o sumă de calități, deși așa obișnuim
să vorbim despre cei vii. O ființă nu este un incubator de amintiri, idei, gânduri, senzații, un
rezervor cu un conținut fix și limitat. Ființele nu au viață, ele sunt viață... Până și cartea sau
tabloul există doar prin puterea noastră de a investi sensuri în ele, ele au o viață insuflată de
noi, cei care le descifrăm și ne lăsăm descifrați de ele.
Nu, n-are dreptul să-l păstreze pentru ea.
Viața unei ființe nu depinde nici de percepția, nici de înțelegerea unei alte ființe, ea există
autonom, indiferent ce credem despre ea, indiferent cu ce semnificații o investim, indiferent
dacă alegem să ne raportăm la ea ca la un obiect sau ca la o continuă curgere care poate
îmbrăca nenumărate forme. Chiar și în sens strict gramatical ființa este definită în baza verbului

LiterNet, 2016 36
Ilinca Bernea SELKIE

a fi, este o substantivizare a lui. Nu poți să ai ceea ce ești. Să spui: noi ne avem pe noi, eu mă
am pe mine, tu te ai pe tine, n-are nici o noimă.
Simte că trupurile li se unesc pentru ultima oară. Simte că buzele lui se lipesc pentru
ultima oară de ale ei și i le suge, cu sete. Lacrimile îi curg ca o sentință peste obrajii încinși de
dragoste.
Sexul lui i se mișcă în pântec și Alma se zbate ca un fluture cu aripile arse de lumina
becului. Ca un animal înjunghiat, care nu e pregătit să renunțe la viață.
„Un animal înjunghiat” își spune și dintr-odată i se pare că o astfel de sentință este mult
mai blândă decât plecarea lui. Se ridică din pat și se duce în bucătărie. Înșfacă din sertar cel mai
ascuțit cuțit. Ştie că el se pricepe să îl mânuiască. Ar ajuta-o imens dacă ar înțelege să o ia cu el
în acest fel. Dacă ar scăpa-o de măritișul cu eruditul sau de nebunia orașului cel mare.
El așteaptă așezat pe marginea patului, privind în podea. Norii s-au adunat deasupra
câmpului și forfotesc a furtună. Cerul se întunecă treptat și începe să se lase zăpușeala.
Tensiunea din aer e întețită de mugetul vântului și de țipetele păsărilor. Leagănul din curte
dansează în lumina cenușie, ca împins de un strigoi.
Ea îi întinde cuțitul și îi privește stăruitor. Îi cere ceea ce n-ar fi îndrăznit să-i ceară decât
unei ființe care o înțelege, care o iubește cu adevărat. O cere insistent, cu glas rugător. O cere
cu blândețe și apoi cu fermitate. O cere cu tristețe și cu căldură, în spiritul frumuseții lui. O cere
cu lacrimi în ochi și apoi hohotind de râs.
Dar el îi îndepărtează mână și se ridică. Se îndreaptă spre ușa în care vântul lovește cu
putere, din exterior. O deschide și ia drumul câmpului de lucernă. Ştie că n-are nimic de făcut
decât să-l lase în pace. Stratul de nori e tot mai apăsător și mai zbuciumat. Îl poate urmări de la
distanță până la plajă dacă vrea să-și îngreuneze despărțirea.
Alma strânge în palmă lama ascuțită a cuțitului, în palma care a stat în palma lui. Sângele
explodează din rană, prelingându-se pe aleea pietruită care duce spre gard. Poarta a rămas
deschisă și se balansează cu putere. O încearcă o senzație de zăpușeală ca un început de leșin.

LiterNet, 2016 37
Ilinca Bernea SELKIE

Se simte epuizată, îi e greață și pierde destul de mult sânge. Poate că el va simți și se va întoarce
să o bandajeze și să oprească hemoragia. Şi-l imaginează lingându-i rana. Selkie!
Îi trece prin minte, într-o străfulgerare, că e posibil să nu îl piardă de tot. Era în acea
perioadă a lunii când există riscul să rămână gravidă. Iese în câmp și îl vede îndepărtându-se,
împins de vânt spre țărmul unde îl așteaptă marea învolburată. Furtuna îl va lua înapoi cu ea.
Stoluri de păsări săgetează cerul, agitate. Printre croncăniturile și țipetele lor îi pare că
deslușește un râs de copil. Aproape că îi poate desluși silueta la liziera lanului de grâu,
făcându-i cu mâna. Viziunea se stinge. Dar i-a încolțit în inimă un firicel de speranță. Poate că îl
va revedea în felul acesta. Îl va revedea prin copilul lui.
O să aibă un băiat căruia o să îi spună Hendrik și care îi va semăna leit celui mai frumos
bărbat. Un băiat care o va privi cu acei ochi în care se reflectă când marea când cerul, cu acei
ochi care uneori sunt albaștri și limpezi, alteori cețoși sau cenușii, un băiat care o va întâmpina
cu acel zâmbet în care se îngrămădesc laolaltă toate răsăriturile lumii.
Un fulger străbătu cerul și i se strânse inima. Odată cu rafala de tunete, se porni furtuna.
Se întoarse în grădină, trăgând după ea poarta de lemn, cu tot cu zăvor... Cuțitul însângerat
avea de gând să-l îngroape undeva pe țărm, în cimitirul de scoici. Îl înfipse în pământ la intrare,
în calea furtunii. Intră apoi în casă și își bandajă mâna, care continua să sângereze abundent, cu
o fâșie din tricoul lui pe care îl sfâșiase în grădină după ce cântase la vioară, când se năpustise
asupra lui ca o apucată. Un al doilea fulger străbătu cerul plumburiu.
Își imagină scena de pe plajă, fără să se tânguie, cu un calm neașteptat. Ropotul tunetelor
îl prinde chiar pe mal. Ploaia torențială, vântul, cerul clocotind și marea se contopesc într-un
vârtej amețitor.
Alma închise ochii. Îl văzu intrând în mare, aruncându-se în valuri, înotând direct spre
inima furtunii, și dispărând fără urmă în împărăția apelor.

LiterNet, 2016 38
Citiți și alte cărți din colecția de proză scurtă a Editurii LiterNet:

1. Antologia LiterNet 2002 Vol. 1 / Antologia LiterNet 2002 Vol. 2 / Antologia LiterNet 2002 Vol. 3 / Antologia LiterNet 2002 Vol. 4
2. Liviu Antonesei - Check Point Charlie
3. Autori diverși - Povești de dragoste
4. Ilinca Bernea - Iubiri in cămașă de forță
5. Ana Blandiana - Autoportret cu palimpsest / Calitatea de martor / Coridoare de oglinzi / Fragmentarium
6. Carmen Botoșaru - Acasă
7. Ovidiu Bufnilă - Inelul magic / Norii
8. Voicu Bugariu - Mozart și moartea
9. Bogdan Burileanu - Hard Risk
10. Anda Cadariu - lovem@il project
11. Radu Cosașu - As time goes by / Un august pe un bloc de gheață
12. Ştefania Coșovei - Diferența de a fi
13. Cornel Ivanciuc - Cartea cuceririlor
14. Florin Lăzărescu - Şase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri
15. Victor Loghin - Copacul Bodhi
16. Laurențiu Mihăileanu - Dreptul la iarbă
17. Dan Mihu - Entomologie fabulatorie / Entomologie fabulatrice
18. Cătălin Mihuleac - Garsoniera memorială confort trei
19. Radu-Ilarion Munteanu - Nisip peste bordul nacelei
20. George Mureșan - Că dacă n-ar fi - 101 de povești adevărate / Opere(te) (In)complete
21. Cristian Neagoe - în camera mariei găseai
22. Tudor Octavian - Povestiri foarte scurte. Întîmplări din viața lui Vasile B. Caiet cu subiecte
23. Leonard Oprea - Cartea lui Theophil Magus sau 40 de povești despre om / Cele Nouă Învățături ale lui Theophil Magus despre
Magia Transilvană / Meditațiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creștine la Început de Mileniu III
24. Răzvan Petrescu / Dragoș Alexandru Mușoiu – Jaf armat / Spargerea
25. Geta Pop - Scrisorile Getei
26. Bogdan Popescu - Vremelnicia pierdută
27. Mircea Horia Simionescu - Bibliografia generală
28. Max Solomon - La 90
29. Elena Spijavca - Munci și zile în Bărăgan
30. Peca Ştefan - DRIC I- POP [&StraNge]
31. Dana Ştefan - Despre dedin înspre iubire
32. Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză / Imperiul generalilor târzii și alte istorii
33. Lucian Dan Teodorovici - 96-00. Povestiri
34. Cornel Mihai Ungureanu - Treptele din fața casei

Lista completă a volumelor din colecția de proză scurtă se află la http://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/8/Proza-scurta.html. Lista
completă a volumelor publicate de Editura LiterNet se află la http://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit
de pe site-ul LiterNet pentru uz personal. Reproducerea lor pe alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.

LiterNet, 2016 39