Introducere

-Pe masura ce secundele treceau simteam ca innebunesc, ca nu mai rezist sa

traiesc ziua de maine. Eram agitata si era ceva in mine care nu-mi dadea
pace. Simteam cum imi pierd mintile si cu fiecare ticait insuportabil al
nenorocitului ala de ceas tic tic tic, Doamne, simteam ca mor. Nu stiu ce as fi
facut daca nu puneam mana pe pix si incepeam sa scriu- asa cum fac de
cand ma stiu si simt ca se termina pamantul cu mine si nu-mi ajunge aerul sa
respir. Si scriam incet, ca sa-mi amintesc sa respir, incepand cu numele meu,
unde locuiesc, cati ani am. Apoi chestii logice, ceva ce face sens si nu ma
raneste. Nu cine e presedinte sau alte prostii, asta nu retin niciodata. Culorile
curcubeului, rase de caini, apoi eroii si zeii olimpieni, planetele, orase de care
auzisem si in care nu fusesem niciodata. Si scriam calm pana ma linisteam si
nu mai stiam ce sa scriu. Apoi era liniste. Ca acum. Si era mai infricosator
decat orice in lume. Sentimentul de gol si de nimic ma termina. Simteam cum
ma pierd iar. Eu nu mai rezist. Spune-ti-mi ca sunt nebuna, ca nu mai pot.
Era prima sedinta de terapie pe care o faceam. Si ultima. Trebuia sa-mi dau
seama ca n-o sa ma ajute la nimic, iar creatura aia (inca refuz sa o numesc
persona) incerca sa ma calmeze, sa-mi spuna ca o sa fie totul bine si ca
probabil am un atac de panica. Purta niste montruozitati de ochelari cu rame
groase, iar hainele lui pareau mai vechi si ponosite decat ideea de inchizitie.
Ma privise o jumatate de ora cu o expresie plictisita, in timp ce, pun pariu, se
gandea la ce o sa faca cu viata lui inutila dupa terminarea programului sau
era pe jumatate adormit, iar inca de cand intrasem in cabinetul lui infect nu
miscase un muschi decat pentru a amesteca in mizeria de licuare pe care
indraznea s-o numeasca cafea. De parca noroiul ala cu lapte la cutie expirat
de o saptamana se putea numi cafea. Stiu asta pentru ca imi oferise o ceasca
si cum din totul lui obosit se simtea speranta de refuz a trebuit sa accept. Nu
am regretat, pentru ca desi doar mirosul iti dadea cancer, eu nu m-am atins
de ea. Dupa jumatatea de ora in care mi-am varsat sufletul incercand s-o fac-
pe creatura- sa inteleaga ce e in neregula cu mine- totul- si in care a ajuns la
concluzia ca sufar de tulburare anxioasa generalizata, am decis ca
diagnosticul unui batran senil cu diploma n-o sa ma faca pe mine bine si ca
orice pastile imi da eu nu iau nimic. Dependenta nu e o problema pe care
vreau sa o adaug pe lista mea mintala de ce e in neregula cu mine,
multumesc.

M-am ridicat in mijlocul propozitie, i-am multumit pentru timpul acordat si

cafeaua exceptionala si am plecat. Niciun cuvant in plus. Nu a schitat nicio
emotie- cred ca era obisnuit sa-i plece oamenii asa din cabinet.
As vrea sa spun ca aia e ziua in care m-am descoperit pe mine si universul, in
care mi-am dat seama de sensurile ascunse ale omenirii si de ceea ce
inseamna viata mea, ce scop am, spre ce ma indrept. Dar nu a fost asta si
nici nu am avut o asemenea zi nici pana azi. Nu, aia a fost doar una dintre
zilele de cacat cu care eram obisnuita, in care timpul ma presa ca intr-o
masina a mortii si, la 20 de ani, aveam nevoie sa-mi simt pulsul ca sa stiu ca
traiesc. Aveam momente in care simteam ca nu sunt prezenta, ca traiesc in
ganduri si-n nenorocite de scenarii, ca am trait zece vieti diferite numai pe a
mea nu. E cel mai groaznic lucru. Sa simti ca esti aici, dar nu cu totul, ca nu
poti sa simti cu adevarat, ca intr-o bula ce te lasa sa vezi, sa-ti faci o idee
asupra a ceea ce ar trebui sa vezi, sa simti, sa crezi, dar sa nu ajungi cu totul
la lucrurile astea. Ma simteam ametita, blurata, spune-i cum vrei. Eram si nu
eram. Si ma omora in fiecare secunda cate putin.

Si tic tic tic auzeam ceasul din nou.