Sunteți pe pagina 1din 17

INVIOLABILITATEA DIPLOMATICĂ

Bucureşti, 2016
\

Sentimentul unui agent diplomatic cu experiență profundă este că „mereu, vizibil, diplomatul
trăiește sub un clopot de sticlă – este imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub un clopot de
sticlă al imunității, incasabil; cel care se fisurează este diplomatul”.

Couve de Murville
1. Considerații introductive
În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961 se arată că „o
convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar contribui
la favorizarea relaţiilor de prietenie dintre ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor
constituţionale şi sociale” şi concomitent se precizează că „scopul acestor privilegii şi imunităţi
este nu de a creea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor
misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor”.[1]
Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice ocupă un loc central în
cadrul dreptului diplomatic, constituind garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru că, fără
acordarea de imunităţi şi privilegii exercitarea funcţiilor de către agenții diplomatici nu ar putea
avea loc.
Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice
constituie o premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-
a stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci,
importanţa imunităţilor şi privilegiilor diplomatice depăşeşte cadrul funcţional iniţial de premisă a
existenţei unei misiuni diplomatice, având implicaţii şi asupra relaţiilor normale dintre statul
acreditant şi statul acreditar, influenţând relaţiile comunităţii internaţionale însăşi.
Instituţia inviolabilităţii misiunilor diplomatice şi a personalului lor îşi păstrează
actualitatea fiind destul de frecvente şi grave cazurile de încălcare a protecţiei şi securităţii
misiunilor şi reprezentanţilor lor diplomatici şi consulari. Deşi trimişii diplomatici beneficiază
dintr-o epocă îndepărtată de o protecţie specială în baza vechilor reguli cutumiare, precum şi a
Convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963 privind relaţiile diplomatice şi consulare şi cu toate că
Adunarea Generală a O.N.U. de mai multe ori a examinat anumite aspecte ale problemei, în
ultimele decenii s-au înregistrat un şir vast de violări sau nerespectări ale dispoziţiilor pertinente
ale dreptului internaţional, în special convenţiile prin care sunt reglementate relaţiile diplomatice
şi consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic şi consular şi inviolabilitatea
localurilor diplomatice şi consulare; ori, această evoluţie riscă să aducă daune într-un mod
ireparabil mecanismelor înseşi ale relaţiilor internaţionale.

1.1 Noțiune
Inviolabilitatea, denumită şi „imunitate de constrângere”, constituie cel mai vechi
privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate.
Noţiunea de „inviolabilitate” are două înţelesuri:
 în sens larg este echivalentă cu „imunitatea”, iar
 în sens restrâns desemnează acel tratament la care este îndreptăţit agentul diplomatic; statul
acreditar fiind răspunzător faţă de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline
protecţii a persoanei agentului diplomatic şi a persoanei faţă de actele de autoritate, de
violenţe sau de insulte.
Convenţia de la Viena a adoptat sensul cel mai general şi, totodată, cel mai corect pe care îl
are această noţiune, nemaifăcând confuzie între imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitate. Pentru
a asigura o securitate apropiată persoanelor îndrituite la o protecţie internaţională specială, în anul
1973 s-a adoptat Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională specială, în acelaşi context plasându-se şi
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. cu privire la „Examinarea măsurilor eficace vizând
întărirea protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari”.
Existenţa în legislaţia statului acreditar a unor dispoziţii legale cuprinzând sancţiuni speciale
pentru fapte de încălcare a inviolabilităţilor diplomatice, ar eşua din punct de vedere legal
îndeplinirea de către statul în cauză a obligaţiei de protecţie a reprezentanţilor diplomatici. Într-o
serie de state, precum Guatemala, Cuba, Norvegia, Egipt, Brazilia, Argentina, Elveţia, există
asemenea prevederi legale, iar ca expresie a respectării dreptului internaţional şi a principiului
imunităţii diplomatice, România a adoptat în legislaţia sa penală (art. 171 Cod Penal) o dispoziţie
potrivit căreia calitatea de reprezentant al unui stat străin constituie o circumstanţă agravantă a
infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii.[2]

2. Inviolabilitatea misiunii diplomatice


2.1 Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligaţia statului acreditar de a nu
permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea şi îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta
localurilor misiunii, obligaţia specială de a lua măsurile care se impun pentru a proteja localurile
împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum şi
împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniştii localurilor misiunii.
Originea inviolabilităţii localurilor misiunii diplomatice este legată de un concept care
astăzi este absolut depăşit: extrateritorialitatea sediului diplomatic. De asemenea, inviolabilitatea
misiunii diplomatice a fost şi o consecinţă a inviolabilităţii persoanelor a şefului de misiune („Act
of Anne”[3], Legea S.U.A., Convenţia de la Havana din 1928).
În prezent, această inviolabilitate este un atribut al statului acreditant, pe motiv că
localurile sunt folosite ca sediu al misiunii. Convenţia de la Viena prevede în art. 22:
„1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să
pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a
împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau
micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi
mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru
sau măsuri executorii”.
Imobilul misiunii diplomatice se află, totuşi, sub jurisdicţia legislativă a statului acreditar;
i se aplică legea locului (lex rei sitae), adică legea care reglementează contractul de închiriere, ca
şi tranzacţiile comerciale perfectate asupra sediului misiunii, inclusiv toate taxele referitoare la
asemenea tranzacţii.
Obligaţia statului acreditar de a asigura inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă
mai mult decât o simplă obligaţie de non facere, are un caracter general, cuprinzător, activ, de
efectivitate, statul primitor fiind ţinut pe mai multe planuri, măsurile pe care le ia au un caracter
special, depăşesc îndatoririle generale de asigurare a ordinii publice. Măsurile trebuie să fie
complete, exhaustive şi operatorii din punct de vedere al neutralizării factorilor provocatori,
îndreptate în toate direcţiile şi tinzând la asigurarea nu numai a apărării împotriva actelor de
ingerinţă din partea persoanelor particulare, ci şi la abţinerea agenţilor săi de la acte care ar înfrânge
inviolabilitatea.
Al doilea aspect al statului acreditar este de a acorda protecţie localurilor misiunii: luarea
unor măsuri de securitate din partea poliţiei statului acreditant; supravegherea, însă, se va efectua
în anumite limite rezonabile. Conţinutul inviolabilităţii rezidă în faptul că fără consimţământul
şefului de misiune, nimeni – indiferent de calitate şi sub niciun pretext – nu poate să pătrundă în
incinta localurilor misiunii, să cauzeze daune bunurilor acestuia ori să-i împiedice activitatea şi să-
i tulbure liniştea. În incinta misiunii nu se va putea înmâna vreo atenţie ori notifica o chemare în
faţa instanţei pentru o persoană care se găseşte acolo, chiar dacă nu se bucură de privilegii
diplomatice. Legislaţiile unor ţări prevăd că actele judiciare trebuie trimise pe cale diplomatică.
Inviolabilitatea subzistă nu numai faţă de statul în care fiinţează misiunea diplomatică
acreditată, dar şi faţă de statul terţ care s-ar întâmpla să exercite controlul asupra teritoriului acelui
stat – puterea ocupantă. Dacă în condiţii obişnuite trebuie asigurată de poliţie doar o anumită
supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestaţii, statul
acreditar trebuie să întărească protecţia. În caz contrar, îşi angajează responsabilitatea sa
internaţională. La fel, în cazul în care autorităţile au date cu privire la unele acţiuni care se pun la
cale împotriva localurilor misiunii – cum a fost cazul Legaţiei Române la Berna.[4] Această
obligaţie de protecţie a statului acreditar este dublă: pe de o parte, el trebuie să preîntâmpine orice
agresiune în mod rezonabil previzibilă, iar, pe de altă parte, datorează o asistenţă rapidă a şefului
misiunii pentru a-i permite să-şi îndeplinească în mod liber funcţiile. Inviolabilitatea localurilor
misiunii diplomatice are un caracter absolut, în nicio împrejurare nu se admite pătrunderea
agenţilor statului acreditar în incinta misiunii, afară dacă există consimţământul în acest sens al
şefului de misiune. S-a ridicat problema însă dacă acestei reguli n-ar trebui să i se aducă anumite
limitări, mai ales în cazul în care membrii misiunii au abuzat în mod manifest şi grav de
inviolabilitate? Tendinţa care prevalează în practică şi doctrină este de a exclude orice excepţie
adusă normei generale. Prin cuprinderile pe care le are Convenţia de la Viena a consacrat principiul
inviolabilităţii absolute a localurilor misiunii diplomatice. Din examinarea legislaţiei statelor
constatăm că majoritatea acestora prevăd inviolabilitatea fără nicio excepţie; în unele statate
(S.U.A.) se prevede posibilitatea de a pătrunde în localurile diplomatice în caz de incendiu sau
calamitate; în alte legislaţii se prevede că judecătorul va trebui să ceară autorizaţia şefului de
misiune, dar în caz de refuz sau dacă nu răspunde în 12 ore, decizia va aparţine Ministerului de
Justiţie sau puterii executive.
În cazul în care s-ar pune problema efectuării unor lucrări care implică folosirea terenului
pe care se află clădirile misiunii, statul acreditant are numai o obligaţie morală şi nu legală să
coopereze cu statul acreditar. Protecţia localurilor misiunii diplomatice are în vedere imobilele sau
părţile din imobile folosite pentru nevoile misiunii, terenul pe care sunt situate şi care le înconjoară,
alte dependinţe, grădina, garajul şi locul de parcare. Nu este relevant titlul de proprietate, ci
afectaţiunea pe care a primit-o clădirea. Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este
efectiv afectat scopului misiunii şi durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile
misiunii diplomatice; Convenţia de la Viena cuprinde în art. 45: „În caz de rupere a relaţiilor
diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar statul
acreditar este ţinut chiar şi în caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile misiunii,
precum şi bunurile şi arhivele sale”. Această dispoziţie vine să prelungească durata inviolabilităţii,
însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă când cauza ruperii relaţiilor diplomatice ar fi fost tocmai
abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective. Art. 41 al Convenţiei
de la Viena impune ca localurile misiunii să nu fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea
funcţiilor misiunii.
Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligaţii, localurile misiunii sunt o sursă de
pericol public? O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea art. 31 al Chartei
Naţiunilor Unite, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în
localurile misiunii, atunci când există un pericol grav contra populaţiei locale, când securitatea de
stat e ameninţată, cu condiţia ca faptul să fie urgent şi decizia să fie luată de puterea executivă a
statului acreditar. Mulţi autori, printre care şi dr. Ion M. Anghel în lucrarea „Drept diplomatic și
consular” susţin că inviolabilitatea este absolută şi în aceste cazuri.

2.2 Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice


Art. 22, al. 3 din Convenţia de la Viena din 1961 precizează: „mobilierul şi celelalte obiecte
care se găsesc în localurile misiunii diplomatice, precum şi mijloacele de transport ale misiunii
nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii”.

Iată câteva ipoteze de examinat:

Pot autorităţile locale să percheziţioneze un autoturism al unei misiuni diplomatice dacă


se presupune că ar transporta obiecte nepermise? Art. 36 al Convenţiei de la Viena prevede
posibilitatea controlului bagajelor agentului diplomatic, dacă acesta este de acord, în cazul în care
există serioase motive să se presupună că ar conţine obiecte interzise, chiar periculoase. Convenţia
nu spune nimic despre acest drept asupra autoturismelor diplomatice. Considerăm că forma
imperativă a art. 22, al. 3 se impune.
Nu pot fi urmărite şi blocate nici conturile bancare ale unei misiuni diplomatice, întrucât
acestea fac parte din mijloacele de îndeplinire a funcţiilor acesteia, ori, conform art. 25 al
Convenţiei de la Viena, statul acreditar are obligaţia specială de „a acorda toate înlesnirile pentru
îndeplinirea funcţiilor misiunii”.

2.3 Inviolabilitatea arhivelor misiunii diplomatice


și inviolabilitatea corespondenței
Asigurarea inviolabilităţii arhivelor [5] prezintă o importanţă deosebită pentru funcţionarea
unei misiuni diplomatice. Drepturile trimisului ar fi cu totul imperfecte şi secretele sale divulgate
dacă arhivele ar fi susceptibile a fi cercetate, confiscate ori i s-ar cere să fie produse în instanţă.
Inviolabilitate arhivelor se asigură prin însuşi faptul că se află în incinta localurilor misiunii
diplomatice – fapt care face ca, prin extindere, interdicţia pătrunderii în aceste localuri să antreneze
aplicarea acestui beneficiu şi pentru ceea ce se află înăuntrul lor. Art. 24 al Convenţiei de la Viena
prevede: „Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar
afla”. Se desprinde intenţia de a înlătura orice îndoială că inviolabilitatea acestor obiecte este
independentă de aceea a persoanei căreia îi pot fi încredinţate sau de locul unde sunt ţinute în mod
normal.
Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, nu poate fi încălcată în niciun caz şi
sub niciun pretext, ea supravieţuieşte ruperii relaţiilor diplomatice şi chiar stării de război.
Importanţa asigurării confidenţialităţii este aşa de mare încât, de obicei, membrii misiunii
procedează la distrugerea ei înainte de plecare. Simplul fapt al existenţei arhivelor într-un edificiu,
după ce misiunea diplomatică a încetat să funcţioneze, continuă să imprime edificiului respectiv
calitatea de sediu diplomatic – cu toate consecinţele pe care această calitate le antrenează.
Corespondenţa diplomatică este separată de arhiva diplomatică; în Convenţia cu privire la
relaţiile consulare din 1963, corespondenţa este componentă a noţiunii de „arhive consulare”,
ceea ce nu face Convenţia diplomatică din 1961. Inviolabilitatea corespondenţei diplomatice este
consacrată de art. 27, paragraful 2 al Convenţiei de la Viena, care mai precizează, în plus, că prin
expresia „corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la „misiune şi
funcţiile sale”. Obligaţia statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice
este distinctă de obligaţia de a asigura secretul ei.

3. Inviolabilitatea personalului misiunii


diplomatice
3.1 Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic și a
personalului administrativ și tehnic
Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală.
Philippe Cahier constata, pe bună dreptate, că „deşi caracterul sacru al diplomatului a
dispărut, nu este mai puţin adevărat că el nu-şi poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăieşte sub
ameninţarea că va putea fi arestat”. Cahier citează cazul ambasadorului rus Matveiev, arestat la
Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana a trimis ţarului un emisar special pentru a cere
scuze şi a promulgat legea internă privind inviolabilitatea diplomaţilor străini.[6]
Aşadar, temeiul inviolabilităţii nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcţiilor
oficiale, aşa cum subliniază şi Preambulul Convenţiei de la Viena din 1961. Potrivit art. 29 al
Convenţiei diplomatice: „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici
unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia
toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi
demnităţii sale”.

Rezultă că inviolabilitatea priveşte două aspecte:

a) Interdicţia autorităţilor statului acreditar de a exercita orice act de coerciţiune asupra


persoanei agentului diplomatic;
b) Obligaţia statului acreditar de a impune autorităţilor sale să trateze agentul diplomatic
cu respectul cuvenit şi să-i asigure respectul libertăţii, demnităţii etc., inclusiv ca acestea să nu fie
lezate chiar de particulari.
Primul aspect care trebuie lămurit constă în limitele acestei inviolabilităţi. Problema se
pune întrucât art. 76 al Rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional, la sesiunea de la New York
din anul 1929, interpretează inviolabilitatea ca fiind o interdicţie de la orice constrângere cum ar
fi arestarea, extrădarea, expulzarea. Cecil Hurst susţinea că statele în legitimă apărare pot impune
constrângerea pentru expulzarea unui diplomat care a acţionat împotriva intereselor statului
acreditar.
Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au
consemnat această măsură în legislaţiile lor interne. Comisia de Drept Internaţional a precizat,
însă, că acest drept este absolut, dar că statul acreditar poate lua măsuri „care să împiedice
comiterea de crime sau delicte” şi, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertăţii
personale prin arest sau detenţiune.
Continuând ideea referitoare la dreptul statului de a expulza un diplomat, considerăm că,
potrivit art. 9 din Convenţia diplomatică din 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă
statul acreditar l-a declarat „persona non grata” şi statul acreditant nu l-a rechemat într-un termen
rezonabil acordat, potrivit art. 39, paragraful 2 din Convenţie, de către statul acreditar. Expulzarea,
prin urmare, este interzisă „manu militari” atâta timp cât diplomatul este în funcţie; ea este admisă
când el a încetat a mai fi considerat că îndeplineşte atribuţiile oficiale la misiunea diplomatică
respectivă. Potrivit art. 32 al Convenţiei de la Viena „statul acreditant poate renunţa la imunitatea
de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art.
37”. Observăm că art. 29 prevede inviolabilitatea, iar art. 37, imunitatea. Rezultă că imunitatea
personală a agentului diplomatic este absolută şi nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord
cu o judecată a agentului său în statul acreditar nu poate renunţa la ea şi să accepte ca acesta să fie
arestat în statul acreditar.
Care este situaţia bunurilor unui agent diplomatic? Desigur, corespondenţa diplomatului,
bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura
îndeplinirea funcţiilor sale. În anul 1926 Guvernul Elveţiei, la o întrebare a Naţiunilor Unite,
răspundea în acest sens, invocând practica statelor şi făcând observaţia că ar putea fi sesizabile
unele bunuri pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar. Anumite bunuri
pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art. 30, paragraful 3 al Convenţiei de la Viena – bunurile
asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, beneficiind de imunitate de
jurisdicţie civilă.
Al doilea aspect al inviolabilităţii este obligaţia statului acreditar de a lua măsuri generale
ca valorile personale ale agentului diplomatic (libertatea, demnitatea etc.) să nu fie atinse, sub nicio
formă, de autorităţi sau de particulari. Aceste obligaţii se asigură prin luarea unor măsuri de
protecţie specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar. Dacă se solicită o
formă anume de protecţie, de exemplu – paza militară, statul care o solicită o face contra retribuţie
sau plată a serviciilor speciale prestate. Există o obligaţie a statului acreditar de a lua măsuri ca
împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni, ca în rândul populaţiei locale să nu
se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ şi în
multe legi penale se prevăd sancţiuni împotriva celor care ar acţiona în public ultragiind un şef de
misiune sau discreditându-l altfel.[7]
Membrii personalului administrativ şi tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază
„dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat,
de privilegiile şi imunităţile acordate, menţionată la paragraful 1, art.31 nu se aplică actelor
îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor” (art. 37 al Convenţiei diplomatice).
Rezultă că aceştia beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală absolută [8] şi de imunitate
de constrângere, care este inviolabilitatea penală însă, pot fi urmăriţi în bunurile lor, pentru acte
îndeplinite în afara atribuţiilor oficiale (chemaţi în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de
bunuri, pentru neonorarea unor obligaţii contractuale etc.). Totuşi, se consideră că salariile acestei
categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente.

3.2 Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic


Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă şi pe aceea a reşedinţei statului şefului de misiune
[9] (ca urmare a faptului că, potrivit definiţiei, reşedinţa acestuia face parte din localurile misiunii)
chiar a celorlalţi agenţi diplomatici, afară dacă reşedinţa acestora din urmă este distinctă de
ambasadă sau legaţie.
Nu există nicio diferenţă pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii şi aceea
a locuinţelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o
categorie diplomatică la alta. Distincţia ce s-ar putea enunţa se limitează doar la fundamentarea lor
juridică: în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă „formă
a imunităţii de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale”, inviolabilitatea
reşedinţei rămâne o consecinţă a statului diplomatic a celui care o ocupă, decurge din
inviolabilitatea sa personală. În Convenţia de la Viena, art. 30, paragraful 1 prevede că: „Locuinţa
particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi ocrotire ca şi misiunea”.
Pentru ca autorităţile locale să fie ţinute a asigura respectarea inviolabilităţii reşedinţei
diplomatice, este nevoie ca această reşedinţă să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor
Externe al statului acreditar. Norma inviolabilităţii reşedinţei agentului diplomatic are ca obiectiv
exclusiv protecţia persoanei agentului diplomatic. Protecţia documentelor şi a bunurilor care se
află în localul misiunii sau la reşedinţă decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură.
De aceeaşi protecţie se bucură şi celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula
de drept internaţional prevede că, în măsura în care este legat de funcţiile diplomatice, un bun
beneficiază de un regim de imunitate completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate
fi sechestrat sau percheziţionat, iar în unele ţări este exceptat chiar şi de regulile de parcare, un
cont bancar are acelaşi regim, deoarece nu se poate determina uşor ce proporţie din cont este
necesară pentru asigurarea funcţiilor diplomatice, cât şi pentru asigurarea existenţei sale demne.
Nu există o regulă de drept internaţional care să confere inviolabilitate tuturor bunurilor unui agent
diplomatic, cu toate acestea nici nu s-ar putea susţine că numai proprietatea care este deţinută în
virtutea funcţiei sale se bucură de inviolabilitate, pentru că, aşa cum s-a arătat încă de pe timpul
lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador „tot ceea ce-i aparţine trebuie protejat de
la orice constrângere”. Documentele, corespondenţa şi, cu unele excepţii, proprietatea agenţilor
diplomatici beneficiază de inviolabilitate în baza art. 30, paragraful 2.
În Comentariul Comisiei de Drept Internaţional se arată că proprietatea mobiliară
respectivă este în primul rând cea din reşedinţa privată a agentului, dar include şi autoturismul,
contul bancar, precum şi alte bunuri necesare pentru folosinţa personală ori sunt esenţiale pentru
existenţa lui. Contul bancar nu este supus restricţiilor, sechestrului sau executării şi, de asemenea,
acţiunile pe care un agent diplomatic le deţine.
Este de menţionat că regula inviolabilităţii bunurilor unui agent diplomatic întâlneşte
aceleaşi limite în cadrul cărora se află fixată şi imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic
însuşi:
 acţiunile reale imobiliare şi
 acţiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul
statului acreditar.
Din principiul exceptării de la jurisdicţia civilă a statului primitor rezultă că nicio
notificare, fie judiciară, fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietăţii agentului
diplomatic. Ca atare, instanţa nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor
unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic şi alte bunuri de folosinţă personală. De
asemenea, poliţia sau autorităţile executive nu pot sechestra niciun articol aparţinând unui
diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Comisia de Drept
Internaţional a înţeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicţie instanţelor locale în
legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau
activităţile sale personale şi cazurile în care acţionează ca executor sau administrator, dacă nu este
posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare; era totuşi important să se asigure ca
inviolabilitatea persoanei sau reşedinţei sale să nu fie încălcată.

4. Sancționarea cazurilor de nerespectare a


inviolabilității
Protecţia datorată agentului diplomatic îşi găseşte exprimarea nu numai în măsurile de
poliţie necesare pentru a preveni ofensele, ci, în special, în pedepsirea severă a ofensatorilor. În
cazul în care s-a produs un atac împotriva persoanei agentului diplomatic, statul acreditar este ţinut
să ia orice măsură pentru ca autorul atacului să fie prins, judecat şi pedepsit, astfel, el va fi
responsabil din punct de vedere internaţional pentru omisiunea sa. Materializând această obligaţie,
un număr de state au prevăzut în legislaţia lor că persoanele vinovate de atac asupra diplomaţilor
vor fi pasibile de pedepse severe, altele calificând infracţiunea de inviolabilitate ca infracţiune de
drept internaţional (S.U.A. şi Belgia).[10] Nu există totuşi o regulă de drept internaţional care să
stabilească că dreptul naţional trebuie să prevadă o pedeapsă mai grea pentru fapta din care s-a
produs un prejudiciu diplomaţilor.
Din punct de vedere practic, gradul mai ridicat de protecţie datorat unui agent diplomatic
poate avea un înţeles numai atunci când o penalitate specială însoţeşte comiterea unui act care
atinge demnitatea diplomatică. În scopul garantării unei protecţii mărite pentru agenţii diplomatici,
legile penale ale unor ţări cuprind dispoziţii speciale şi se poate constata că, îndeobşte, legile
interne reprimă violarea acestui principiu.[11] În dreptul unor ţări continentale s-a prevăzut
infracţiunea de insultă adusă ambasadorului. În cazul în care s-ar comite de către un agent public
un act care ar viola imunitatea unui trimis, se impune o reparaţie adecvată. Spre exemplu, un
ambasador special a fost acreditat de Marea Britanie pentru a transmite ţarului, într-o audienţă
publică, expresia regretului Reginei pentru insulta adusă ambasadorului.[12] Pe de altă parte, este
de aşteptat ca un reprezentant diplomatic să respecte legile şi regulamentele pentru menţinerea
ordinii şi siguranţei publice în statul în care este trimis, pentru a nu-şi limita singur exercitarea
efectivă a funcţiilor sale.
Exemplu: În noiembrie 1935, autoturismul ministrului iranian la Washington a fost oprit
pentru depăşirea limitei de viteză şi ministrul a fost imobilizat atunci când acesta a recurs la
violenţe împotriva forţelor de poliţie, deşi au exprimat un regret formal pentru incident, guvernul
S.U.A. a menţionat că privilegiul imunităţii diplomatice impune persoanei în cauză obligaţia de a
respecta legile ţării.
Dacă, comiterea unei ofense împotriva unui agent diplomatic este consecinţa logică a
conduitei şi a situaţiei la care s-a ajuns din cauza diplomatului însuşi, se poate spune cu temei că
ofensa nu este o violare a imunităţii sale diplomatice.
În 1973, a fost elaborată „Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor
contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici”.
Statele părţi şi-au asumat obligaţia să reglementeze în legislaţia internă fapta internaţională de
omor, răpire, orice alt act împotriva integrităţii corporale sau libertăţii unei persoane care se bucură
de protecţie internaţională. Statele s-au obligat să sancţioneze aceste infracţiuni ţinând seama de
gravitatea lor şi să ia măsurile ce se impun în vederea stabilirii competenţei lor în cazul comiterii
acestora, fiind ţinute să ia măsuri necesare, potrivit legislaţiei lor interne, în vederea pornirii
urmăririi lor penale sau pentru a-i extrăda pe infractori. Statele s-au angajat să colaboreze la
prevenirea acestor infracţiuni, mai ales prin măsurile menite să prevină pregătirea pe teritoriul lor
a unor astfel de fapte, prin schimbul de informaţii şi coordonarea măsurilor administrative
(comunică Secretariatului General O.N.U. rezultatul definitiv în procedura penală contra autorului
prezumat al infracţiunii) şi prin asistenţa juridică în orice fază a procedurii penale angajate pentru
orice infracţiune. În cazul în care nu-l extrădează, statul respectiv este obligat să supună cazul, fără
excepţie şi fără întârzieri nejustificate, autorităţilor sale competente să exercite acţiunea penală
după o procedură conformă cu legislaţia acestuia.

5. Azilul diplomatic
Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor europene
şi de S.U.A., insă el este recunoscut de statele Americii Latine. Acest drept este prevăzut în
Convenţia privind drepturile de azil, semnată la Havana în 1928 şi modificată la Caracas în 1954
şi în alte Convenţii între statele Americii Latine. Comisia de Drept Internaţional şi Conferinţa de
la Viena, care au aprobat Convenţia din 1961, au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt
că urmează a fi rezolvate ulterior.
Azilul diplomatic ca şi cel teritorial sunt acordate în baza unor considerente de ordin
umanitar, unii autori considerând că acest drept ar trebui inclus în categoria drepturilor recunoscute
persoanei. Azilul diplomatic şi azilul teritorial sunt două instituţii distincte, cu o configuraţie
proprie bine conturată.
În cazul azilului diplomatic, beneficiarul azilului se găseşte pe teritoriul statului de refugiu
şi în afara ţării unde pretinsa infracţiune a fost comisă, statul respectiv exercitând în mod cu totul
normal suveranitatea sa.
În cazul azilului teritorial, beneficiarul azilului, care se găseşte refugiat într-o ambasadă
sau pe un vapor străin ancorat în apele teritoriale, se află pe teritoriul statului unde pretinsul delict
a fost comis; acordarea azilului diplomatic se limitează la persoanele acuzate de comiterea unor
infracţiuni politice ori sunt victime ale persecuţiei politice; azilul teritorial îl sustrage tribunalelor
locale în mod normal competente şi constituie din partea statului o veritabilă intervenţie.
În vreme ce azilul teritorial nu este încă o regulă pozitivă, dar este pe cale de a deveni,
azilul diplomatic nu are existenţă legală decât în America Latină.[13] Statele sud-americane au
acceptat ca trimişii străini să poată oferi azil refugiaţilor politici în timp de revoluţie sau de război
civil; dreptul de azil a fost recunoscut astfel, atât prin cutumă, cât şi prin tratat [14], totuşi acest
drept nu se bazează pe o regulă de drept internaţional, ci pur şi simplu pe uzanţele locale.
În baza dreptului internaţional, niciun stat nu are obligaţia de a recunoaşte unui agent
diplomatic străin dreptul de a acorda azil persoanelor care au săvârşit o infracţiune sau altor
persoane care nu aparţin misiunii sale. Statele Americii Latine au prevăzut dreptul la azil prin
Convenţia de la Havana din 1928, modificată ulterior în 1954 la Caracas.
În doctrină s-a susţinut că azilul diplomatic ar avea atât un caracter cutumiar, cât şi
convenţional.
Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat azilul diplomatic într-un mod restrictiv
(acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că sustrage infractorul
de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi constituie o intervenţie în domenii care ţin exclusiv de
competenţa acestui stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi recunoscută decât dacă baza ei
legală este stabilită în fiecare caz separat) şi a statuat că azilul este legitim acordat numai în cazul
unui pericol iminent şi persistent, şi în acest caz, nu constituie o chestiune de drept, ci de acţiune
umanitară.
Majoritatea ţărilor din America Latină au fost nemulţumite de această abordare restrictivă
şi aceasta a condus la încheierea Convenţiei Inter-americane cu privire la azilul diplomatic
(Caracas 1954). Instituţia azilului diplomatic aduce în discuţie o situaţie contradictorie,
generatoare de dificultăţi pentru state. Pe de o parte, azilul diplomatic constituie o excepţie de la
jurisdicţia autorităţilor locale, o formă de intervenţie în treburile interne ale statului primitor;
acordarea de azil fiind, de multe ori, în dauna bunelor relaţii între două state – putându-se ajunge
până la ruperea relaţiilor diplomatice sau declararea şefului de misiune ca „persona non grata”.
Pe de o parte, refuzul de a acorda azil unei anumite persoane urmărite pentru atitudine politică
poate să se dovedească neinspirat în cazul unei opoziţii victorioase.

În doctrină, s-a reţinut ca principale caracteristici ale azilului diplomatic următoarele:

 exercitarea jurisdicţiei de către un stat străin asupra naţionalilor suveranilor teritoriali


oferindu-le protecţie împotriva statului lor naţional trebuie să rămână în toate cazurile o
derogare strictă de la regula generală a supremaţiei teritoriale;
 nu există un drept de azil, azilul constituie un atribut discreţionar al statului acreditant,
pentru că nu implică obligaţia de a-l acorda şi nici nu trebuie să-şi motiveze refuzarea
cererii făcute;
 azilul nu este subiect de reciprocitate;
 calificarea delictului imputat beneficiarului diplomatic aparţine statului care-l acordă; deşi
şeful de misiune diplomatică este îndreptăţit să determine dacă există un caz de acordare a
azilului în conformitate cu tratatul, o asemenea determinare nu este concludentă, pentru că
principiile dreptului internaţional nu recunosc nici un drept de calificare unilaterală sau
definitivă a dreptului de a acorda azil de către statul care îl acordă.

În caz de dezacord între statele în chestiune, dacă azilul a fost în mod corespunzător acordat în
conformitate cu tratatul, statul teritorial nu este în drept să întreprindă o acţiune unilaterală pentru
a impune predarea persoanei în cauză, recursul trebuie făcut la un organ judiciar imparţial.
Cetăţenia refugiatului nu afectează dreptul de acordare a azilului; pentru a preîntâmpina un
posibil abuz la dreptul de azil, statul teritorial are dreptul să ceară ca refugiatul să fie trimis în afara
teritoriului său cât mai urgent posibil; în schimb, cealaltă parte este îndreptăţită la un „safe-
conduct” pentru refugiat.[15]
Misiunea diplomatică care a acordat azilul are obligaţia strictă de interzicere a oricărei activităţi
politice din partea beneficiarului azilului, căruia nu i se mai permite să menţină contacte politice.

5.1 Cauza privind azilul diplomatic Columbia contra Peru

Conflictul dintre Columbia și Peru își are originea în dreptul de azil oferit in data de 3
ianuarie 1949 de către Ambasadorul columbian în Lima lui M. Victor Raul Haya de la Torre,
liderul unui partid politic din Peru, Alianța revoluționarilor americani.
În data de 3 octombrie 1948, a izbucnit o rebeliune militară în Peru. Au fost întreprinse
acțiuni împotriva lui Haya de la Torre pentru instigarea și conducerea aceste rebeliuni. A fost
căutat de către autoritățile din Peru, dar fără succes.
Ȋmpreună cu alţi membri ai partidului, Victor Raul Haya de la Torre au fost cercetaţi penal
pentru rebeliune militarǎ. Aflȃndu-se ȋncǎ ȋn libertate la data de 16 noiembrie, somaţiile au fost
publicate, obligȃndu-l sǎ se prezinte ȋn faţa magistraţilor. Pe 3 ianuarie 1949, i-a fost acordat azil
politic la Ambasada Columbiei ȋn Lima. Ȋntre timp, pe 27 octombrie 1948, o grupare militarǎ și-a
ȋnsuşit puterea ȋn Peru şi a publicat un decret furnizȃnd pentru curţile militare un instrument pentru
judecarea cazurilor de rebeliune, tulburare a liniştii şi ordinii publice; totuşi acest decret nu a fost
aplicat procedurilor legale iniţiate ȋmpotriva lui Haya de la Torre şi altora, şi a fost declarat ȋn faţa
Curţii cǎ acest decret nu a fost aplicat ȋn cazul lui Haya de la Torre. Ȋn plus, pe perioada cuprinsă
între 4 octombrie și începutul lunii februarie 1949, Peru a fost ȋntr-o stare de asediu.
Pe data de 4 ianuarie 1949, Ambasadorul Columbiei ȋn Lima a informat Guvernul din Peru
asupra azilului politic acordat lui Haya de la Torre; ȋn acelaşi timp, Ambasadorul columbian a
cerut ca formalitǎţile pentru extrǎdare sǎ fie iniţiate pentru ca refugiatul sǎ poatǎ pǎrǎsi ţara. Pe 14
ianuarie, el a adǎugat faptul ca refugiatul a fost calificat ca fiind un refugiat politic. Guvernul din
Peru a contestat aceastǎ calificare si a refuzat sǎ acorde extrǎdarea, motivȃnd că Haya de la Torre
ar fi comis infracţiuni ordinare şi cǎ nu este ȋndreptǎţit sǎ se bucure de beneficiile azilului.
O corespondenţǎ diplomatică a fost purtatǎ, finalizatǎ cu semnarea, ȋn Lima, ȋn data de 31
august 1949, a unui act prin care cele douǎ Guverne sunt de acord sǎ supunǎ acest caz judecǎţii
Curţii Internaţionale de Justiţie. Nereuşind sǎ ajungǎ la un consens, cele douǎ Guverne au adresat
Curţii Internaţionale de Justiţie anumite ȋntrebǎri cu privire la disputa lor; aceste ȋntrebǎri au fost
prezentate intr-o cerere de chemare in judecatǎ formulate de cǎtre Columbia şi ȋntr-o ȋntȃmpinare
formulatǎ de cǎtre Peru.
Susținerea făcută de către Columbia:
Columbia a susţinut ȋn faţa Curţii cǎ, avȃnd ȋn vedere Convenţia ȋn vigoare – Acordul
Bolivian privind extrǎdarea din 1911, Convenţia din Havana privind azilul din 1928, Convenţia
din Montevideo privind azilul politic din 1933 – şi potrivit Dreptului Internaţional American, a
fost ȋndreptǎţitǎ sǎ clasifice natura infracţiunii pentru scopul azilului. Cu privire la acest lucru,
Curtea a considerat cǎ, dacǎ calificarea ȋn aceasta chestiune a fost provizorie, nu poate fi niciun
dubiu pe acest subiect: dacǎ reprezentantul diplomatic ar considera cǎ sunt ȋndeplinite condiţiile
cerute, atunci ar putea sǎ-şi pronunţe opinia si dacǎ aceasta din urmǎ ar fi contestatǎ, o controversǎ
ce ar apǎrea ar putea fi soluţionatǎ potrivit metodelor oferite de cǎtre pǎrţi.
Dar a rezultat din procedurile acestui caz cǎ, Columbia şi-a susţinut dreptul de a califica
infracţiunea unilateral si definitiv, trecȃnd peste Peru. Primul dintre tratatele invocate – Acordul
bolivian – consacrǎ intr-un articol recunoaşterea instituţiei azilului ȋn concordanţǎ cu principiile
dreptului internaţional. Dar aceste principii nu conferǎ dreptul unei calificǎri unilaterale. Pe de altǎ
parte, atunci cȃnd Acordul bolivian a prezentat regulile extrǎdǎrii, nu a fost posibilǎ deducerea
concluziilor privind azilul diplomatic. Ȋn cazul extrǎdǎrii, refugiatul s-a aflat pe teritoriul statului
unde exista refugiul: daca azilul i-ar fi acordat, o asemenea decizie nu ar deroga de la suveranitatea
statului ȋn care a fost comisǎ infracţiunea. Dimpotrivǎ, ȋn cazul azilului diplomatic, refugiatul s-a
aflat pe teritoriul statului ȋn care a comis infracţiunea: decizia de acordare a azilului a derogat de
la suveranitatea statului respectiv, infractorul fiind mutat din jurisdicţia acelui stat.
Cȃt despre cel de al doilea tratat invocat de Columbia – Convenţia din Havana – acesta nu
recunoaşte dreptul calificǎrii unilaterale, explicit sau implicit. Cel de al treilea tratat – Convenţia
din Montevideo – acesta nu fusese ratificat de cǎtre Peru şi poate fi invocat ȋmpotriva acelei ţǎri.
Ȋn cele din urmǎ, cu privire la dreptul internaţional american, Columbia nu a dovedit
existenţa, regional sau local, a unei practici uniforme a calificǎrii unilaterale ca fiind un drept al
statului de refugiu şi ca o obligaţie asupra statului pe teritoriul cǎruia s-a produs fapta considerată
infracţiune. Faptele propuse Curţii conţineau o mare contradicţie şi fluctuaţii pentru a face posibilǎ
constatarea unei practice particulare specific Americii Latine şi acceptatǎ ca şi izvor de drept.
Prin urmare, s-a considerat cǎ statul ce a acordat azilul, ȋn speţǎ, Columbia, nu a fost
competent sǎ califice natura infracţiunii printr-o decizie unilaterală şi definitivǎ, fǎrǎ a lua ȋn
considerare poziţia statului Peru.
Columbia a susţinut de asemenea cǎ Peru a fost pus sub obligaţia de a lua mǎsurile necesare
pentru ca refugiatul sǎ pǎrǎseascǎ ţara ȋn siguranţǎ. Curtea, lǎsȃnd deoparte pentru moment
chestiunea dacǎ azilul a fost acordat ȋn mod corect, a notat cǎ acea clauza din Convenţia din Havana
care oferǎ garanţii pentru refugiat, a fost aplicabilǎ doar unui caz unde statul teritorial a cerut
pǎrǎsirea teritoriului sǎu de cǎtre refugiat: abia dupǎ o asemenea cerere a putut agentul diplomatic
care a oferit azilul sǎ cearǎ, ȋn schimb, acordarea unei mǎsuri de asigurare a siguranţei refugiatului
pe durata pǎrǎsirii ţǎrii: dar aceastǎ practicǎ, care şi-a gǎsit explicaţia ȋn motive de expeditivitate,
nu a plasat nicio obligaţie ȋn sarcina statului teritorial.
Ȋn speţa de faţǎ, Peru nu a fǎcut nici o cerere ca refugiatul sǎ pǎrǎseascǎ ţara si prin urmare
nu este obligat sǎ ofere aceste mǎsuri de siguranţǎ pentru refugiat.
Susținerea făcută de către Peru:
Ȋn ȋntȃmpinarea formulatǎ, Peru a cerut Curţii sǎ declare cǎ azilul a fost acordat lui Haya
de la Torre, cu ȋncǎlcarea Convenţiei din Havana, ȋn primul rȃnd, ȋntrucȃt Haya de la Torre a fost
acuzat, nu de o infracţiune politicǎ, ci de o infracţiune ordinarǎ şi ȋn al doilea rȃnd, pentru cǎ
urgenţa cerutǎ de cǎtre Convenţia din Havana pentru justificarea azilului a absentat ȋn aceasta
speţǎ.
Observȃnd cǎ Peru nu ceruse deloc predarea refugiatului, Curtea a examinat acest prim
punct. Cu privire la acest subiect, Curtea a notat cǎ singura acuzaţie ȋmpotriva refugiatului a fost
o rebeliune militarǎ, care nu este o infracţiune comunǎ. Ȋn consecinţǎ, Curtea a respins
ȋntȃmpinarea statului Peru privitoare la acest punct, declarȃnd-o ca fiind nefondatǎ.
Asupra chestiunii privind starea de urgenţǎ, Curtea, observȃnd cǎ justificarea esenţialǎ a
azilului se aflǎ ȋn eminenţa sau persistenţa pericolului ȋndreptat ȋmpotriva persoanei refugiatului,
a decis analizarea tuturor factorilor prezenţi ȋn caz.
Trei luni trecuserǎ ȋntre rebeliunea militarǎ si acordarea azilului. Nu se mai punea problema
protejǎrii lui Haya de la Torre din considerente umanitare ȋmpotriva actiunilor violente şi
necontrolate ale unor elemente iresponsabile ale populaţiei; pericolul ce ȋl privea pe Haya de la
Torre a fost acela de a avea de a face cu procedurile legale. Conventia de la Havana nu a fost
conceputǎ pentru protejarea cetǎţenilor care au complotat ȋmpotriva instituţiilor statului sau de
urmǎrile legale. Nu era suficient sa fii acuzat de o infracţiune politicǎ pentru a obţine azilul; azilul
putea interveni doar ȋmpotriva unei acţiuni ȋn justiţie ȋn cazurile ȋn care acţiuni arbitrare se
substituiau ordinii de drept si regulilor de drept. Nu a fost probat ca situaţia din Peru din acel
moment ar fi implicat subordonarea justiţiei executivului sau abrogarea garanţiilor judiciare.
Pe lȃngǎ acest lucru, Convenţia de la Havana nu a putut stabili un sistem legal care sǎ poatǎ
garanta persoanelor acuzate de sǎvȃrşirea unor infracţiuni politice, privilegiul evadǎrii jurisdicţiei
naţionale. O asemenea concepţie ar intra ȋn conflict cu una dintre cele mai vechi tradiţii ale
Americii Latine, aceea e neintervenţiei ȋn politica internǎ a unui stat. Dacǎ Convenţia de la Havana
ar fi vrut sa asigure o protecţie generalǎ tuturor persoanelor persecutate pentru infracţiuni politice
din cursul unor evenimente revoluţionare, pentru simplul motiv cǎ ar trebui prezumat cǎ aceste
evenimente interfereaza cu administrarea justiţiei, acesta ar duce la un amestec strǎin al unei naturi
particular ofensive ȋn treburile interne ale statelor.
Cȃt priveşte numeroasele cazuri citate de cǎtre Columbia, Curtea a fost de pǎrere cǎ aceste
consideraţii de convenienţe sau de expedienţe politice par sǎ fi ȋndemnat statul teritorial sǎ
recunoascǎ azilul, fǎrǎ ca o decizie ȋn cauzǎ sǎ fi fost dictatǎ de cǎtre orice sentiment de obligaţie
legalǎ. Azilul ȋn America Latinǎ a fost o instituţie care ȋşi datora dezvoltarea ȋn mare mǎsura
factorilor extra-legali.
Dupǎ declararea faptului ca la data la care a fost oferit azilul, adicǎ pe data de 3 ianuarie
1949, nu era nici un caz de urgenţǎ in accepţiunea datǎ de Convenţia de la Havana, judecǎtorii
Curţii Internaţionale de Justiţie au declarat cǎ aceasta ȋn niciun caz nu constituia o criticǎ a
Ambasadorului Columbiei. Aprecierea sa ȋn acest caz nu a fost un factor relevant pentru ȋntrebarea
privitoare la validitatea azilului: doar realitatea obiectivǎ a situaţiei a avut importanţǎ.
Rezolvarea dată de către Curtea Internațională de Justiție:
Dupǎ dezbaterea motivǎrilor formulate de cele două state si analiza minuţioasǎ a tuturor
factorilor implicaţi ȋn aceasta cauzǎ, Curtea Internaţionalǎ de Justiţie a ajuns la concluzia că
acordarea azilului nu s-a fǎcut ȋn conformitate cu art. 2, alin. 2 al Covenţiei de la Havana.
Dupǎ analiza motivǎrilor formulate de fiecare ţarǎ ȋn parte, Curtea, cu 14 voturi impotriva
a 2 voturi, a declarat cǎ, Columbia nu este ȋn mǎsurǎ sǎ califice unilateral şi fǎrǎ a lua ȋn considerare
poziţia ţǎrii Peru natura infracţiunii comise de cǎtre refugiat. De asemenea a decis, cu 15 voturi
ȋmpotriva unui vot, cǎ Guvernul peruan nu este obligat sǎ ȋl extrǎdeze pe refugiat. Pe de altǎ parte,
Curtea a respins cu 15 voturi contra unui vot ȋntȃmpinarea peruanǎ, cum cǎ Haya de la Torre a fost
acuzat de infracţiuni ordinare; Curtea a menţionat ca singura acuzaţie adusǎ lui Haya de la Torre
a fost acea privind rebeliunea militarǎ, iar rebeliunea militarǎ nu este, ȋn sine, o infracţiune
ordinarǎ. Ȋn final, cu 10 voturi ȋmpotriva a 6, Curtea, fǎrǎ a critica atitudinea Ambasadorului
Columbiei ȋn Lima, a considerat cǎ cerinţele pentru ca cererea pentru azil sǎ fi fost acordatǎ ȋn
conformitate cu tratatele relevante ȋn speţǎ nu au fost ȋndeplinite atunci cȃnd Haya de la Torre a
primit azil.
Ȋntr-adevǎr, potrivit ȋnterpretǎrii realizate de Curte a Convenţiei de la Havana, azilul nu
poate constitui un obstacol ȋn calea mǎsurilor legale instituite de catre autoritǎţile judiciare ce
opereazǎ in conform legi.

6. Concluzie
În concluzie, instituţia mai sus numită, analizată în această lucrare nu a trecut prin
schimbări esenţiale în decursul anilor, a demonstrat o stabilitate remarcabilă într-o perioadă de
mari schimbări în raporturile diplomatice internaţionale. Aceasta, probabil, se explică datorită
nealterării intereselor fundamentale ale statelor în domeniul cercetat. Bineînţeles că instituţia
imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, în care există practic o bogată, dar şi neuniformă
jurisprudenţă, practică internaţională şi tratări doctrinare, va continua să suporte careva modificări
şi îmbogăţiri de conţinut, în special sub influenţa tendinţelor actuale ale dreptul internaţional şi ale
relaţiilor internaţionale.
Diversificarea actuală a relaţiilor internaţionale, globalizarea tot mai accentuată a
economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le protejeze şi să le promoveze cât mai
bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor
să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultăţile cu care se confruntă fiecare naţiune
în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligaţia să acorde atenţia
cuvenită negocierilor diplomatice, şi în special instituţiei imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor
diplomatice.
Analizând cele expuse în lucrare, considerăm că instituţia inviolabilității diplomatice
trebuie pe cât posibil să servească intereselor statului acreditant şi diplomaţilor săi, dar în acelaşi
timp, preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate şi să devină obligatorii pentru statul
acreditar, ignorând aspectele politice şi sociale sensibile ale acestuia.

Bibliografie
 Burian Alexandru, Privilegiile Şi Imunităţile Diplomatice, în Revista Naţională de Drept,
vol. 1, 2002.
 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
 Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000.
 Alexandru Buruian, Drept diplomatic şi consular , Editura Cuant, Chişinău, 2003.
 Viorel Marcu, Drept Instituţional Comunitar, Editura Lumina Lex, 2000.
 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, Bucureşti, 2001.
 Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961.
 Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963.
 Convenţia cu privire la prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici (1973).

[1] Burian Alexandru, Privilegiile şi imunităţile diplomatice, în Revista Naţională de Drept, vol.
1, 2002, p. 34.

[2] Art.171 Cod Penal.

[3] Legea Ana din anul 1709.

[4] Un grup de refugiaţi români au ocupat, în noaptea de 14-15 februarie 1955, sediul misiunii şi
reşedinţa şefului misiunii române la Berna; întrucât fusese rănit mortal şoferul, iar alţi membri ai
legaţiei fuseseră făcuţi prizonieri, însărcinatul cu afaceri a acordat poliţiei permisiunea să pătrundă
în misiune şi să-i captureze pe agresori. Poliţia, care încercuise legaţia, a refuzat însă să acţioneze,
pe motiv că în local se aflau membrii ai legaţiei şi trebuia să se evite omorârea altor persoane şi a
negociat cu agresorii. Guvernul român a reproşat statului acreditar faptul că nu a protejat suficient
legaţia, astfel încât să preîntâmpine agresiunea şi faptul de a nu fi luat măsurile care se impuneau
pentru restabilirea fără întârziere a imunităţii diplomatice a misiunii.

[5] Art. 24 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[6] Legea Ana din 21 aprilie 1709.

[7] Art. 296 din Codul Penal elveţian.


[8] Art. 31, pct.1 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[9] Art. 30, paragraful 1 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[10] Curtea Supremă a S.U.A. a suţinut că persoana unui ministru public este sacră şi inviolabilă
şi oricine comite o violare loveşte securitatea comună şi bunăstarea naţiunilor.

[11] De exemplu, potrivit Dreptului Penal englez se face vinovat de comiterea unui delict
corecţional cel care, prin forţă sau constrângere penală, violează orice privilegiu conferit
reprezentantului diplomatic al ţărilor străine sau care intentează un proces, urmăreşte sau execută
orice mandat asupra persoanei unui reprezentant diplomatic al unui stat străin.

[12] A dus la creearea Legii Ana în 1709.

[13] Louis Delbez, Les principes generaux du droit international public, Paris, 1964, p. 204.

[14] Convenţia de la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954.

[15] În cauza Asylum, Curtea a ajuns la concluzia că numai după ce statul teritorial a cerut plecarea
refugiatului ar putea ca statul care acordă azilul să ceară un „safe-conduct”.