Masterand: Omurzac (Memet) Reyhan

Master: Comunicare și discurs

Anul II

Evenimente ce mi-au schimbat perspectiva...

Am copilărit în Tulcea și am crescut liniștit alături de sora mea în familia noastră

modestă, alături de părinți și de bunica din partea mamei. Am fost o copilă cuminte, sensibilă,
docilă, timidă, retrasă. Îmi făceam cu greu prieteni, din sfială, iar mai târziu de teamă că aș putea
fi rănită.
Mergând la școală, am descoperit în cărți și în studiu un veritabil prieten, care nu m-a
dezamăgit niciodată. M-am dedicat învățăturii. Manifestam curiozitate pentru nou, pentru științe,
dar mai ales pentru cele exacte. Eram recompensată de cele mai multe ori de dascălii mei. Eram
conștiincioasă, harnică, iar uneori prea ambițioasă. În timp, am devenit dependentă de aceste
cuvinte de laudă, mă hrăneam cu aprecierile venite din partea profesorilor. Părinții mei erau
zgârciți în aprecieri la adresa strădaniei mele de a fi printre primii. Mama considera că este
normal să fiu bună din moment ce Dumnezeu m-a înzestrat cu un cap.
Am terminat liceul și am promovat examenul de bacalaureat cu o notă destul de mare.
Începând cu anii de facultate, au apărut pregnant suferințele, urmările acestei dependențe de a fi
prețuită. Lauda îmi sporea stima de sine, îmi dădea încredere în forțele proprii.
Faptul că nu mă mai număram printre fruntașii clasei, mi-a creat complexe de
inferioritate. Ce-aș fi vrut? De ce voiam să fiu eu cea dintâi în tot și în toate? Din orgoliu! Am
orbit sufletește, inima s-a împietrit. Picasem într-un abis! Mă consideram lipsită de orice calități,
pentru că pierdusem unica mea calitate, aceea de a fi prima la învățătură.
Nici nu înțelegeam exact ce se întâmplă cu mine. Așteptam ca cei din jur să mă observe și
să vadă că sunt bună; nu permiteam nimănui să ajungă la sufletul și cugetul meu. Mă
disprețuiam! Era o luptă a contradicțiilor în inima mea. Mă desconsideram în propriii ochi, mă

1
subestimam, dar în același timp nădăjduiam la aprecierea celorlalți. În această stare sufletească
de neîncredere și deznădejde m-a cunoscut soțul meu.
Eram uimită că un băiat așa frumos și plin de calități mă place, că mă acceptă cu toate
defectele și complexele mele de inferioritate. Dumnezeu știa bine ce face! Mi l-a scos în cale pe
cel care astăzi îmi este soț pentru a mă elibera de falsitatea în care trăiam, pentru a mă ajuta să
descopăr realitatea!
Mama mea, înțeleaptă, simțind că băiatul pe care-l cunoscusem este un om deosebit, m-a
încurajat în relația cu el. Când acesta m-a cerut în căsătorie, mama l-a rugat să mai aștepte, să-mi
dea răgaz să mai fac un an, doi de facultate. Căsătoriți devreme, ne va fi greu, unul la Constanța
și altul Tulcea. Vor veni copiii în viața noastră, vom fi mai solicitați și vom avea o cruce grea de
dus.
Orbiți de dragostea ce ne-o purtam unul altuia, nu am ascultat de sfatul înțelept al mamei
și ne-am căsătorit după primul meu an de facultate, cu acordul părinților. Am fost însă avertizați
de dificultățile care pot să apară pe negândite. Așa cum a intuit mama, am rămas însărcinată
imediat după nuntă.
Am avut o sarcină cu probleme și iminență de avort. Am avut câteva internări, iar
ultimele trei luni de sarcină le-am petrecut numai în pat. Colegele și prietenele mele, îmi aduceau
săptămînal cursurile multiplicate. Într-o zi de toamnă târzie, însorită precum zâmbetul fiicei
mele, am devenit mamă. Am reușit să nasc la termen, pe cale naturală, nu cu cezariană cum
credeau medicii pe toată perioada sarcinii mele. Fiica mea a avut o greutate mult sub cea normală
și imunitatea scăzută; de aceea se îmbolnăvea extrem de ușor. Fiind atât de sensibilă, necesita o
atenție mai mare din partea adulților. Cu toate încercările prin care am trecut, am reușit să
promovez cu bine sesiunea din vară și apoi pe cea din toamnă, avansând în anul trei de facultate.
Ulterior, însă, nu am reușit să susțin examenul de licență.
Viața mea se derula plină de griji pentru copilul bolnăvicios, din cauza lipsurilor
materiale, insatisfacților ca student și multe alte nemulțumiri. Nu reușeam să mai comunic
sănătos cu soțul meu, relația cu părinții și prietenii se deteriora din ce în ce mai mult deși eu
alesesem de timpuriu căsnicia, văzând doar cărarea presărată cu flori, nu și urcușul pietros și
anevoios despre care îmi vorbea mama.
Dragostea soțului meu, dorința de a fi un exemplu bun pentru fiica mea, ajutorul venit din
partea părinților noștri și susținerea prietenilor m-au determinat să reiau cursurile universitare, să

2
aplic pentru un curs de dezvoltare personală și să mă implic în diferite acțiuni umanitare. Viața
mea începe să prindă o altă culoare! Am reușit să cunosc oameni noi sau poate...am început să
cunosc oamenii! Fiica mea în vârstă de 7 ani este un copil minunat care, deși are o vârstă
fragedă, îmi dă niște lecții minunate! Învăț zi de zi lucruri noi și mă bucur de tot ceea ce mă
înconjoară și mi se întâmplă! Azi nu mă mai plâng, azi privesc înainte și mulțumesc Universului
pentru tot ce mi-a oferit, bune sau mai puțin bune!
Asta nu înseamnă că am scăpat de toate greutățile, dar mă lupt cu ele! Am scăpat de
complexele de inferioritate, multe nejustificate. Nu mai doresc să fiu prima în toate, deși îmi
place să-mi fac datoria cu sârguință și conștiinciozitate. Am înțeles că nu e bine să ne comparăm
unii cu alții, că e loc sub soare pentru toți. Acum mă simt bine în compania oamenilor, nu mai
fug de ei, nu mă mai izolez. Am învățat să fiu mai deschisă, mai iubitoare, fără temeri și
angoase! Și asta, datorită soțului și fiicei mele!