UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Conf. univ. dr. Absolvent

ELENA TOBĂ Roşu Bogdan Tudorel

CRAIOVA
2014
 TEMA
POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII
EUROPENE ÎN DOMENIUL IMPORTURILOR

2
 CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………...4

1. Noţiuni Generale privind Uniunea Europeană şi Politica Comercială a Uniunii

Europene
1.1 Uniunea Europeană. ................................................................................................. 5
1.1.1 Principalele obiective ale Uniunii Europene ..................................................... 5
1.1.2 Institutiile implicate in conducerea Uniunii Europene....................................... 5
1.1.3 Moneda unică europeană – EURO..................................................................... 6
1.1.4 Constitutia Uniunii Europene............................................................................. 6
1.2 Politici sectoriale cu incidenţă asupra politicii comerciale comune..........................7
1.3 Politica comerciala a Uniunii Europene.................................................................... 7

2. Politica comercială a Uniunii Europene în domeniul importurilor

2.1 Tariful vamal şi ploitici asociate……………………………………………………14
2.1.1 Tariful vamal comun…………………………………………………………14
2.1.2 Tipuri de taxe vamale………………………………………………………...15
2.1.3 Nomenclatura Combinată de clasificare şi codificare a mărfurilo............... 15
2.1.4 Reguli de origine………………………………………………………… ….16
2.1.5 Suspendări autonome de taxe vamale………………………………………..16
2.1.6 Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC)………………………. 17
2.2 Reguli generale de import………………………………………………………….19
2.3 Reguli generale de import din anumite ţări terţe........................................................22
2.4 Procedura Comunităţii privind administrarea cotelor cantitative...............................23
2.5 Sistemul generalizat de preferinte (SGP)
2.5.1 Descrierea sistemului si regimul aplicat tarilor beneficiare..........................25
2.5.2 Măsuri de apărare comercială………………………………………………26
2.6 Relatiile dintre Uniunea Europeana si Organizatia Mondiala a Comertului……….28

Concluzii…………………………………………………………………………………..29

Bibliografie……………………………………………………………………………….30
 INTRODUCERE

a) Obiectivul proiectului
Acest proiect are ca obiectiv principal cunoaşterea şi analiza a ceea ce înseamnă
Uniunea Europeană, politica comercială a Uniunii Europene în general şi în special în
domeniul importurilor.
b) Importanţa temei
Importanţa temei studiate este dată de impactul pe care îl are politica comercială a
Uniunii Europene asupra ţărilor membre şi implicit asupra cetăţenilor lor.
Politica comerciala este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu
ţările terţe. Înca prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între
instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţa regională
unică cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii
economice şi a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale.
Pentru Comunitatea Europeană, raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din
faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate
realiza cu politici comerciale naţionale diferite.
Politica comerciala exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic,
administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, adoptate de către o ţară sau o
comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe,
conform intereselor proprii.
De foarte mult timp, practica economică, dar şi teoria, arată că schimburile dintre
indivizi, dintre agenţi micro sau macroeconomici conferă acestora, în parte, posibilitatea de
organizare a producţiei şi de alocare eficace a resurselor.

Structura lucrării include două capitole în care se abordeaza tema propusă studiului.

Capitolul 1 – denumit „Noţiuni Generale privind Uniunea Europeană şi Politica

Comercială a Uniunii Europene”. prezintă obiectivele Uniunii Europene, instituţiile
acesteia, moneda unică, Constituţia UE, politica comercială şi instrumentele de
politică comercială, obiective, principii, dimensiunile politicii comerciale.

Capitolul 2 – denumit „Politica Comercială a Uniunii Europene în domeniul

importurilor” prezintă pe larg date referitoare la Tariful Vamal şi politicile asociate
( Tariful Vamal Comun, Nomenclatura Combinată de clasificare şi codificare a
mărfurilor, reguli de origine, suspendări autonome de taxe vamale, Tariful Integrat al
Comunităţii Europene), reguli generale de import, , procedura Comunităţii privind
administrare cotelor cantitative, Sistemul Generalizat de Preferinţe, realţiile dintre UE
si Organizaţia Mondială a Comerţului.

Lucrarea se încheie cu Concluzii în care se pun în evidenţă principalele aspecte

reieşite din analiza efectuată punându-se accentul pe influenţa politicii comerciale a
Uniunii Europene asupra economiei ţărilor membre.

4
 CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI

POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

1.1 Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o uniune economică şi politică, dezvoltată în Europa, ce este

compusă din 28 state. Uniunea Europenă îşi are originile in Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi în Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată
din şase state în anul 1958 (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos).
În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre şi
şi-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale şi politice în activităţile
sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în
1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care
a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Toate acţiunile pe care le
întreprinde se bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, de comun
acord, în mod voluntar şi democratic. Aceste acorduri sunt obligatorii din punct de vedere
juridic şi stabilesc obiectivele UE în domeniile sale de activitate.

1.1.1 Principalele obiective ale Uniunii Europene

- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar
moneda unică a fost lansată în 1999);
- afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar
pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea
crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
- instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţionala dar o completează,
conferind un număr de drepturi civile şi politice cetǎţenilor europeni);
- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei
interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);
- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de
către instituţiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare).

1.1.2 Instituţiile implicate în conducerea Uniunii Europene

- Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre),

- Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre),

- Comisia (executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie),

- Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar),

- Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare).

5
 Aceste instituţii sunt sprijinite de următoarele organisme:

- Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (organisme consultative care

acorda sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene
să fie luate in considerare),
- Avocatul Poporului în Uniunea Europeana (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu
privire la administraţia la nivel european),

- Banca Europeană de Investiţii (instituţia financiara a UE)

- Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetara în zona euro).

1.1.3 Moneda unică europeană – EURO

Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 şi a început să fie distribuită, în bancnote

şi monede, în toate statele membre UE, începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este
litera inspirată din litera grecească epsilon şi de prima literă a cuvântului Europa, iar cele
două linii paralele simbolizează stabilitatea.
Statele din Europa de Est îşi păstrează încă monedele nationale. Monedele lor
naţionale nu au o rată de schimb fixă faţă de moneda unică. Trecerea la moneda unică
aduce o serie de beneficii atăt întreprinzătorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii,
cât şi consumatorilor. Aceste beneficii se refera în principal la:
 Stabilitatea monetara (se elimină riscul ratei de schimb pentru ţările din zona
EURO) ;
 Scăderea preţurilor datorită creşterii transparenţei în domeniul costurilor, dar şi al
concurenţei;

 Transferul fondurilor se va face mai uşor şi mai ieftin;

 Reducerea inflaţiei (politica monetară comună va împiedica inflaţia dintr-o ţară

membră să afecteze celelalte state membre).

1.1.4 Constituţia Uniunii Europene

Constituţia Uniunii Europene a fost adoptată în data de 19 iunie 2004 de Înalţii

reprezentanţi ai celor 25 de state membre, la 10 luni de la data când Preşedintele
Convenţiei asupra viitorului Europei, V. Giscard d’Estaing a remis împreună cu cei doi
vicepreşedinţi Giuliano Amato şi J.L. Dehaene, în mod oficial, în numele Convenţiei,
textul complet al Proiectului Tratatului, instituind o Constituţie pentru Europa.
La 18 iunie 2004, s-a produs momentul politic cel mai semnificativ, pentru
realizarea unei Uniuni Politice a celor 25 de state membre, întemeiată pe o Constituţie,
care consacră definitiv şi deplin Europa ca o Uniune a „cetăţenilor ei” şi, totodată, o
Uniune a statelor membre.
Constituţia defineşte Uniunea Europeană şi obiectivele ei şi consacră valorile
fundamentale europene, precum şi cadrul instituţional, competenţele Uniunii, viaţa ei
democratică şi cetăţenia europeană.

6
 Totodată, Constituţia preia, în Partea a II-a, Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii, adoptată la Nisa, în decembrie 2000, prin care instituie cadrul fundamental de
reglementare şi garantare a acestora („Demnitatea”, „Libertăţile”, „Egalitatea”,
„Solidaritatea”, „Drepturile cetăţenilor” şi „Justiţia”), dar îşi însuşeşte, integral şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care constituie
mecanismul de protecţie aplicat de CEDO – Strasbourg.
Constituţia acordă un spaţiu larg, în Partea a III-a, „Politicilor şi Funcţionării
Uniunii”, cu cele şapte titluri semnificative: I - Clauze de aplicare generală; II –
Nediscriminare şi cetăţenie; III – Politici şi Acţiuni Interne; IV – Asocierea ţărilor şi a
teritoriilor de peste mări; V – Acţiunea Externă a Uniunii; VI – Funcţionarea Uniunii şi VII
– Dispoziţii Comune”.

1.2 Politici sectoriale cu incidenţă asupra politicii comerciale comune

De la înfiinţarea sa, Uniunea Europeana şi-a extins nu numai dimensiunea, prin

aderarea de noi state membre, ci şi domeniile în care a dezvoltat o politică comună
europeană.
Uniunea Europeană a creat piaţa unică internă printr-un sistem de legi şi
reglementări ce garantează libertatea de circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor. A dezvoltat politici comune pentru comerţ, agricultură şi pescuit. De
asemenea a luat măsuri pentru punerea în practică a unei politici europene pentru
dezvoltarea regională. UE şi-a întărit poziţia în ceea ce priveşte politica comună externă,
justiţia şi afacerile interne.
Cu aproape 500 de milioane de locuitori, Uniunea Europeană produce peste 30%
din PIB-ul mondial, devenind astfel un jucător de prim rang pe plan mondial.
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene ce prevede crearea unei
pieţe comune având la bază principiul liberei circulaţii (a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor), a stat la baza coordonării treptate a politicilor statelor membre
şi la dezvoltarea ulterioară a politicilor comune europene.
Domeniile în care se implica UE sunt urmâtoarele: Politica Agricolă Comună,
Pescuit, Siguranta alimentară, Politica industrială, Piaţa Internă, Audiovizual şi Media,
Cultură, Educaţie, Formare Profesională şi Tineret, Combaterea fraudei, Politica fiscală,
Politica vamală, Cercetare şi inovare, Societatea informaţională, Energie, Transporturi,
Protecţia Consumatorilor, Mediu, Sănătate publică, Politica regională, Ocuparea forţei de
muncă, afaceri sociale şi egalitate de şanse, Dezvoltare, Extindere, Comerţ, Relaţii externe,
Justiţie, libertate şi securitate, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), Ajutor
umanitar, Drepturile omului.

1.3 Politica comercială a Uniunii Europene

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic,

administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o
comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe,
conform intereselor proprii.
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu
ţările terţe. Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de
integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE este comună în linii
mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale. Încă prin
Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele
principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică cu scopul

7
accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii economice şi a
creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Comunitatea Europeană,
raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici comerciale naţionale
diferite.
În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme (legislaţie
secundară, tratate multi şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care
reglementează relaţiile comerciale ale UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea
Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în
domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul agricol1.
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
- de natură tarifară(vamală);
- de natură netarifară;
- de natură promoţională şi de stimulare.
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.

În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ

reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte măsuri netarifare.
Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop să
impulsioneze exporturile globale ale ţării (sau comunităţii) respective.
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din
partea a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”.
În cadrul acestuia se făceau referiri la următoarele aspecte:
- eliminarea taxelor vamale între statele membre;
- instituirea tarifului vamal comun;
- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;
- practicile de dumping.
Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin
Tratatul de la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam.
Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele politicii comerciale comune faţă de ţările
terţe. În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele
membre urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a
comerţului mondial, la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la
reducerea barierelor tarifare. Acelaşi articol prevedea faptul că prin eliminarea taxelor între
statele membre se urmăreşte o incidenţă favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a
întreprinderilor din aceste state.
În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt2:
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;
- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu
mărfuri, servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală.

1
1 G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?,
Editura de Vest,Timişoara, 2005, pag. 198.
2

2 P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141.

8
Totodată, sunt incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi
audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate3.
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt4:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;
- uniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri de
întărire a cooperării vamale între statele membre.
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene reiese
din articolul 3a al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că dezideratul
acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este
liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de
protecţionism al pieţei interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu. 5
O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este
construită pe principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al
liberalizării comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale
internaţionale sau de măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a
deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului
subsidiarităţii, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că instituţiile comunitare şi statele
naţionale trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi semnarea acordurilor comerciale
internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub incidenţa politicii
comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală competenţele
sunt partajate între cele două părţi.
Trebuie menţionat că politica comercială comună a Uniunii Europene are trei
dimensiuni6:
a) dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind
accesul la pieţe în contextul asigurării unei guvernanţe globale efective;
b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale negociate
şi încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC şi
prin adoptarea unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale;
c) dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către Uniunea
Europeană a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială
în scopul asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice
ale Uniunii.

3
3 ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene, 2005, pag. 6.

4
4 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag. 248.

5 P. Prisecaru, op. cit., pag. 141

6
6 ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene, 2005, pag. 6.

9
 Forma cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a concesiilor comerciale
acordate de Uniunea Europeană ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentru
accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor economice pentru
ambele părţi.
În ceea ce priveşte dimensiunea multilaterală, se poate sublinia rolul important
jucat de către Comunitatea Europeană în cadrul GATT şi apoi al OMC (succesoarea
GATT). Astfel, ca urmare a celor opt runde de negocieri multilaterale desfăşurate sub egida
GATT regulile şi deciziile GATT au fost preluate în acquisul comunitar (astfel că ele au
trebuit să fie respectate şi aplicate de către ţările comunitare), s-a dezvoltat un sistem de
drept al comerţului internaţional şi s-a realizat o liberalizare destul de extinsă a comerţului
dintre membrii GATT.
Încurajarea schimburilor de către Uniunea Europeană nu se realizează doar în
contextul multilateral al OMC, ci şi prin intermediul unor acorduri bilaterale preferenţiale
cu diferite ţări sau grupuri de ţări sub forma acordurilor de liber schimb sau a acordurilor
vamale.
Principalele acorduri bilaterale/regionale de acest tip ale Uniunii Europene includ:
- acordurile de comerţ liber cu Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Mexic, Africa de
Sud, Elveţia;
- uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino;
- Acordurile Europene încheiate la începutul anilor 90 cu ţările din Europa Centrală şi de
Est (8 dintre acestea fiind deja după 1 mai 2004 membre ale Uniunii Europene).
De asemenea, Uniunea Europeană a încheiat acorduri unilaterale cu o serie de ţări
în curs de dezvoltare prin care accesul acestora pe piaţa comunitară este preferenţial, fără
ca partenerii UE să acorde un tratament preferenţial la exporturile comunitare.
În această categorie se includ două mari categorii de acorduri:
- Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacific) -
Acordul Cotonou. Acordul de Parteneriat Economic ACP semnat în februarie 2000
continuă preferinţele comerciale nereciproce acordate în cadrul Acordului Lome pentru
încă 8 ani, timp în care Uniunea Europeană intenţionează să negocieze zone de comerţ
liber reciproce cu subgrupe de ţări din Africa, Pacific şi Caraibe.
Semnatarii acestor acorduri au drepturi pentru toate produsele industriale şi cea
mai mare parte a produselor agricole. În fapt, ţările din grupul ACP beneficiază de regulile
de origine cele mai liberale cu scopul de a avea cel mai bun profit din reducerile tarifare;
- Acordurile mediteraneene, în cadrul cărora se cuprind acordurile cu Algeria, Egipt, Israel,
Liban, Maroc, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Siria şi Tunisia.
Uniunea Europeană se asigură întotdeauna că acordurile sale bilaterale sunt
compatibile cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, Uniunea Europeană se
foloseşte de următoarele:
- Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), care este instrumentul clasic de stimulare a
dezvoltării prin intermediul acordării de taxe vamale preferenţiale.
SGP permite ţărilor industrializate să acorde concesii comerciale(un acces de tip
duty-free (fără taxe vamale) sau o reducere a taxelor vamale, în funcţie de sensibilitatea
produselor şi de tipul de preferinţe acordat ţărilor în cauză) de o manieră autonomă. Din
partea Uniunii Europene cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare beneficiază de
un regim preferenţial. Astfel, în plus faţă de acordurile ACP şi cele mediteraneene, UE
permite ţărilor din Asia şi America Latină să exporte către UE la taxe vamale mai mici
decât cele normale produse manufacturiere şi produse agricole prelucrate.
De asemenea, acesta este valabil şi pentru pentru ţările în curs de dezvoltare care se
conformează acordurilor internaţionale privitoare la protecţia mediului şi la interzicerea
muncii copiilor, precum şi a muncii forţate;

10
- Iniţiativa “Totul în afara armelor”, care reprezintă o schemă de preferinţe acordate
ţărilor cel mai puţin dezvoltate. Aranjamente speciale sunt asigurate pentru un număr de 49
de ţări clasificate de Organizaţia Naţiunilor Unite ca fiind cel mai puţin dezvoltate. Această
iniţiativă acordă acces fără taxe vamale importurilor tuturor produselor provenind din ţările
cel mai puţin dezvoltate, fără restricţii cantitative, cu excepţia importurilor de arme şi
muniţii. Aceste preferinţe sunt acordate de Uniunea Europeană pe o perioadă
nedeterminată;
- Acordarea de preferinţe asimetrice, în scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea şi
prosperitatea economică în regiune conform conceptului “Europei extinse”.
Instrumentele politicii comerciale comune a Uniunii Europene sunt în prezent în
cea mai mare parte armonizate la nivelul UE.
Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun
care a fost realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între
ţările membre, şi a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este
taxat decât o singură dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.
Tariful extern comun se caracterizează prin7:
- taxe ad-valorem la produsele industriale;
- taxe specifice la produsele agricole;
- excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse
agricole şi unor produse industriale sensibile;
- multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale;
- existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de
prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).
Un alt instrument utilizat în cadrul politicii comerciale comune a UE îl reprezintă
cotele sau restricţiile cantitative care, începând din 1994, sunt definite la nivelul UE şi nu
la nivel naţional.
Protecţia cantitativă în cazul UE are însă o importanţă în declin. Astfel, în anii 90
s-a limitat protecţia cantitativă extra UE şi s-a eliminat protecţia cantitativă intra UE, iar
contingentele naţionale şi toate restricţiile voluntare de export sunt eliminate(cu excepţia
textilelor şi îmbrăcăminţii, conform Acordului multifibre).
De asemenea, începând cu anul 1990 au fost introduse măsurile antidumping,
măsuri prin intermediul cărora organizaţiile profesionale sau grupurile de întreprinderi
europene pot cere măsuri de retorsiune contra concurenţilor străini apreciaţi drept neloiali.
Dosarele sunt instrumentate de către Comisia Europeană, care propune şi taxele
antidumping la produsele ce provin din anumite ţări sau de la numite firme, taxe ce trebuie
aprobate de Consiliu8.
De asemenea, deciziile cu privire la clauzele de salvgardare(restricţii impuse
temporar la importurile anumitor produse care pun în pericol o industrie a unei ţări membre
sau a ansamblului UE) sunt luate de către Comisie şi pot fi controlate de către Consiliu.
Principalele produse care au fost vizate de măsuri de salvgardare au fost: textilele, oţelul şi
automobilele.
În privinţa obstacolelor netarifare pentru bunuri şi servicii, una dintre concluziile
Forumului Global al OCDE din iunie 2003 de la Paris a fost aceea că UE(la fel ca şi SUA)

7
7 P. Prisecaru, op.cit., pag. 145.

8
8 G. Silaşi, Ph. Rollet, ş.a., op.cit., pag. 204.

9 ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene, 2005, pag. 7.

11
utilizează pe scară largă subvenţiile, iar multe alte bariere netarifare sunt folosite sub
pretextul securităţii naţionale, sănătăţii şi protecţiei mediului.

Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot

fi împărţite în două mari categorii:
- instrumente defensive;
- instrumente ofensive.
Instrumentele defensive sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil şi
apără interesele societăţilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în
conformitate cu prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul
membrilor organizaţiei de a se apăra faţă de practici comerciale neloiale.
Principalele instrumente defensive sunt9:
- măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele mai
des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;
- măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile acordate
producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în
situaţia în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor
de export către Uniunea Europeană;
- măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a
importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios
sau ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor. Acest
tip de măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Scopul instrumentelor ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea
obstacolelor din calea comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.
Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de10:
- regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite societăţilor
din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în care
întâlnesc bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste
reglementări pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor
comerciale internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care
rezultatul evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia
Mondială a Comerţului pentru rezolvarea disputelor;
- baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană care permite:
- obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre ale
Uniunii Europene ;
- modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor firmelor
din ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;
- asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor
asumate prin acorduri internaţionale.
Având în vedere datele conţinute în această bază de date, Comisia Europeană a
putut să acţioneze într-un mod mai eficace în cadrul OMC sau în cadrul acordurilor
bilaterale, identificând obstacolele în calea comerţului. Baza de date este astfel un
instrument de suport şi fundamentare a măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea
Europeană le poate lua faţă de acei parteneri comerciali care crează dificultăţi de natură
comercială firmelor comunitare.
9

10
10 ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene, 2005, pag. 7.

11 O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea
“Spiru Haret”, Bucureşti, 2005

12
 Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în aplicare a
politicii comerciale comune sunt:
- Consiliul Uniunii Europene;
- Comisia Europeană;
- Comitete consultative.
De asemenea, şi statele membre au anumite atribuţii limitate, în domeniul unor
servicii şi al proprietăţii intelectuale.
Actele prin care este pusă în aplicare politica comercială a UE pot fi: reglementări
cu aplicare generală, obligatorii şi direct aplicabile în ţările membre, directive care trebuie
transpuse în legislaţia naţională şi în practica statelor membre, decizii obligatorii pentru cei
vizaţi, decizii cu aplicare generală, recomandări şi opinii care nu au forţă obligatorie11.
Deciziile privind politica comercială comună au la bază propunerile Comisiei
Europene, care trebuie însoţite de avizul “Comitetului articolului 133”, comitet format din
responsabilii politicii statelor membre, şi a cărui activitate se concretizează în special în
examinarea propunerilor Comisiei sau a unor documente privind negocierile comerciale
internaţionale, a unor rapoarte referitoare la negocieri, diferende comerciale şi a unor
probleme comerciale deosebite cu care se confruntă statele membre ale UE.
Decizia finală se adoptă de Consiliu şi/sau de Parlamenul European şi poate implica atât
Curtea de Conturi, cât şi organele financiare şi consultative ale UE(în funcţie de tipul
actului şi problema la care se referă) 12.

11

12

12 O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea
“Spiru Haret”, Bucureşti, 2005

13
 CAPITOLUL 2

POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL

IMPORTURILOR

2.1 Tariful vamal şi politici asociate

2.1.1. Tariful Vamal Comun

Tariful Vamal Comun al Uniunii Europene este aplicabil în toate Statele Membre
ale U.E., asigurând buna funcţionare a Pieţei Interne Europene.
Tariful Vamal Comun a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de
eliminare a taxelor vamale între ţările membre UE şi cu formarea uniunii vamale.
Tariful Vamal Comun cuprinde lista taxelor vamale aplicate pe fiecare linie tarifară
importurilor din ţări terţe, de către toate Statele Membre ale UE, în regimul clauzei naţiunii
celei mai favorizate. Taxele vamale sunt identice în oricare punct de intrare a mărfurilor în
teritoriul vamal constituit al UE, ceea ce asigură condiţii de concurenţă loială în Piaţa
Internă Unică.
Taxele vamale înscrise în Tariful Vamal Comun respectă angajamentele asumate de
UE în cadrul OMC, pentru domeniul tarifar, în numele tuturor Statelor Membre. Marea
majoritate a taxelor vamale din Tariful Vamal Comun sunt consolidate în cadrul OMC.
Baza legală a tarifului vamal comun o reprezintă Regulamentul Consiliului Nr.
2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi Tariful vamal
comunitar (Jurnalul Oficial L 256, 07/09/1987), cu modificările ulterioare.
Aplicarea tarifului vamal comun se face direct, fără adoptarea unei legislaţii
naţionale specifice.
Nivelul de bază al taxelor vamale înscrise în Tariful Vamal Comun al U.E.
reprezintă rezultatul negocierilor şi consolidărilor tarifare ce au avut loc în cadrul
diverselor Runde de negocieri din cadrul OMC şi/sau în cadrul negocierilor avute cu unii
Membri OMC, la fiecare lărgire a Uniunii Europene. Negocierile desfăşurate în cadrul
OMC, ca urmare a extinderilor succesive ale U.E., au la bază prevederile Art. XXIV al
GATT 1995.
Aplicat uniform în toate Statele Membre ale U.E., Tariful Vamal Comun are rolul de:
- principal instrument de politică comercială al UE;

14
- cea mai importantă formă de protecţie a industriei comunitare faţă de concurenţa
loială a terţilor;
- principal instrument de negociere în plan multilateral, plurilateral şi bilateral, pentru
partea comerţului cu bunuri (produse industriale, inclusiv peşti şi produse din peşte,
produse agricole).
Negocierile comerciale privind nivelul taxelor vamale comune ale Statelor
Membre UE sunt purtate de Comisia Europeană. Statele Membre examinează propunerile
Comisiei Europene, pot propune modificări sau solicita revizuiri ale propunerilor.
Rezultatul acestor negocieri interne este supus, spre aprobare, Consiliului de Miniştri al
UE.
Cele mai importante negocieri din domeniul tarifar pot avea loc:
- în cadrul multilateral al OMC, în special în cadrul Rundelor de negocieri
comerciale;
- în cadrul OMC, ca urmare a proceselor de lărgire a UE (în baza Art. XXIV al GATT
1994); (negocierile privind recenta lărgire a U.E. la 27 nu sunt încă finalizate):
- în plan bilateral sau plurilateral, pentru convenirea unor noi forme/acorduri de
comerţ liber.
Tariful Vamal Comun are două componente:
- taxele vamale;
- Nomenclatura Combinată (NC) ce porneşte de la Sistemul Armonizat de Clasificare şi
Codificare a mărfurilor (HS) la 6 cifre, completat cu încă două niveluri de detaliere,
rezultând un cod cu opt cifre. NC răspunde exigenţelor de clasificare din comerţul intra-
comunitar, precum şi celor privind clasificarea mărfurilor de export comunitare către restul
lumii.

2.1.2. Tipuri de taxe vamale

Taxele vamale percepute în Uniunea Europeană (UE) la importul din ţări terţe sunt:
- Taxele vamale convenţionale stabilite potrivit politicii comerciale comunitare şi/sau
acordurilor internaţionale la care aceasta este parte semnatară;
- Taxele vamale preferenţiale ce fac obiectul unor acorduri sau aranjamente preferenţiale, a
unor acorduri de asociere încheiate de Uniunea Europeană cu diverse ţări sau grupuri de
ţări.
După modul de exprimare, taxele vamale folosite în UE sunt:
- taxe ad valorem;
- taxe specifice (o sumă fixă pentru o unitate de produs importat);
- taxe compuse (o taxă ad valorem plus o taxă specifică);
- taxe mixte sau alternative (cu un minimum şi un maximum);
- taxe variabile, în funcţie de preţul CIF de intrare în UE, utilizate la importul de fructe şi
legume;
- taxe de sezon;
- taxe stabilite pe baza unei formule tehnice de calcul (folosite în cazul „produselor
agricole transformate” obtinute din produse agricole primare şi/sau transformate, de
exemplu produse conţinând lapte, zahăr şi făină, pentru care taxa vamală se determină pe
baza unei reţete).

2.1.3. Nomenclatura Combinată de clasificare şi codificare a mărfurilor

Sistemul Armonizat de Clasificare şi Codificare a mărfurilor este utilizat de tarifele

vamale a peste 200 de ţări, teritorii şi uniuni economice sau vamale, ceea ce asigură
transparenţa acestora şi compatibilitatea statisticilor de comerţ exterior. El este definit la un
nivel de detaliere de 6 cifre.
15
 Administrarea nomenclaturii HS se face de către Comitetul Sistemului Armonizat
din cadrul Organizaţiei Mondiale a Vămilor care, după examinarea propunerilor de
modificări promovate de părţile contractante (ţările membre ale Convenţiei privind
Sistemul armonizat), decide asupra lor şi elaborează, o dată la patru ani, versiuni noi ale
HS.
Nomenclatura Combinată (NC) a UE se bazează pe HS, dar are un nivel de
detaliere de 8 cifre şi se actualizează anual. Suplimentar pot fi introduse detalieri pentru a
reflecta aplicarea unor măsuri specifice. Autorităţile vamale naţionale utilizează NC din
Tariful vamal comun al UE pentru procesarea declaraţiilor vamale referitoare la importuri.

2.1.4. Reguli de origine

1. Bunurile originare în Uniunea Europeană sunt cele obţinute în întregime sau produse în
acea ţară;
2. Expresia „obţinute în întregime într-o ţară” înseamnă
 produsele minerale extrase din solul sau subsolul marin;
 produsele vegetale recoltate în Comunitate;
 animalele vii născute şi crescute în Comunitate;
 produse ale animalelor vii crescute acolo;
 produse obţinute acolo din vânătoare şi din pescuit;
 produse ale pescuitului marin şi alte produse scoase din mare în afara apelor
teritoriale ale Comunităţii de către vasele acesteia;
 produse fabricate exclusiv din produsele la care se face referire la alineatul
anterior ;
 articole uzate, colectate în Comunitate, destinate exclusiv recuperării materiilor
prime, inclusiv anvelope uzate destinate reşapării sau folosite ca deşeuri;
 deşeuri şi reziduuri rezultate din operaţiuni de producţie;
 produse extrase din solul sau subsolul marin în afara apelor teritoriale ale Statelor
Membre, cu condiţia ca ele să aibă drepturi de exploatare exclusivă a acelui sol sau
subsol.
Regulile de origine, aplicate pentru determinarea originii mărfurilor importate sunt
de două categorii:
 nepreferenţiale - au aplicabilitate generală la importuri şi sunt, de regulă, mai puţin
sofisticate;
 preferenţiale - se aplică numai mărfurilor provenind din ţări şi/sau reprezentând
grupe de produse cărora UE le acordă un tratament mai favorabil decât cel MFN.
Pentru a se asigura corecta utilizare a preferinţelor acordate de UE, aceste reguli sunt mai
stricte.

2.1.5. Suspendări autonome de taxe vamale

Suspendările tarifare constituie o excepţie de la regimul tarifar normal, în sensul că

în perioada lor de valabilitate, pentru o cantitate nelimitată sau limitată, se permite anularea
totală (suspendare totală) sau parţială (suspendare parţială) a plăţii taxelor vamale
aplicabile.
Caracteristicile suspendărilor tarifare:
- ele modifică taxele vamale din tariful vamal comun;
- pot fi suprimate la cererea unei părţi interesate;
- se aplică de o manieră coerentă;

16
- trebuie să fie deschise pentru toţi operatorii comunitari (importatori comunitari şi
furnizori din terţe pieţe).
Rolul suspendărilor tarifare este de a oferi operatorilor posibilitatea să se
aprovizioneze, pe o anumită perioadă de timp, cu costuri mai mici de import.
Aria de cuprindere:
- materii prime, semifabricatele sau componentele care nu sunt disponibile în interiorul
Comunităţii ;
- piese necesare la fabricarea produselor complexe cu o mare valoare adăugata ;
- produse finite utilizate ca şi componente ale unui produs final, în cazul în care valoarea
adăugată de asamblare este foarte mare ;
- echipamente şi materiale destinate a fi utilizate în procesul de producţie, necesare
fabricării unor produse precis identificate şi care nu afectează operatorii comunitari
concurenţi.
Beneficiarii suspendărilor tarifare sunt firmele producătoare din Comunitate.
Mărfurile supuse regimului de suspendare circulă liber în interiorul Comunităţii.

2.1.6. Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC)

TARIC, tariful integrat al Uniunii Europene, este o bază de date multilingvă, în

care sunt integrate toate măsurile referitoare la tariful vamal UE, legislația comercială şi
agricolă. Prin integrarea şi codificarea acestor măsuri, TARIC asigura aplicarea uniformă a
acestora de către toate statele membre şi oferă tuturor operatorilor economici o imagine
clară a tuturor măsurilor care trebuie întreprinse la importul în Uniunea Europeană sau
exportul de mărfuri din UE. De asemenea, ea face posibilă colectarea datelor statistice la
nivelul UE pentru măsurile în cauză.
TARIC conţine următoarele categorii principale de măsuri (Non listă exhaustivă):
 Măsuri de tarifare:
o "Taxă pentru ţară terţă", taxe vamale aplicabile tuturor importurilor
originare dintr-o ţară din afara UE, astfel cum sunt definite în Nomenclatura
Combinată ;
o Preferinţe tarifare;
o Suspendări autonome de taxe ;
Suspendările adoptate în temeiul articolului 31 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE) constituie o excepţie de la starea normală de fapt (aplicarea
taxei vamale normale), deoarece, în timpul perioadei de valabilitate a măsurii şi pentru o
cantitate nelimitată permit totalul (suspendare totală) sau renunţarea parţială (suspendare
parţială) din taxele normale aplicabile mărfurilor importate (taxele anti-dumping nu sunt
afectate de aceste suspendări).
În acest context, trebuie subliniat faptul că bunurile importate în cadrul regimului
de suspendare sunt în liberă circulaţie şi se bucură de libertatea de circulaţie pe teritoriul
Uniunii Europene (UE). Mai mult decât atât, odată ce se acordă o suspendare, în mod
normal, orice operator din orice stat membru este eligibil pentru a beneficia de aceasta.
Acest lucru înseamnă că acordarea unei suspendări are consecinţe pentru toate
statele membre, şi că, prin urmare, sectorul ar trebui să fie administrat pe baza de
cooperare strânsă şi extinsă între statele membre şi Comisie.
Suspendări industriale
Scopul principal al suspendărilor tarifare este de a permite întreprinderilor din
Uniune să utilizeze materii prime, produse semifinite sau componente fără a fi obligată să
plătească taxele normale stabilite în Tariful Vamal Comun.

17
 Suspendările sunt propuse după o examinare atentă a motivelor economice pe care
cererile sunt bazate şi numai în măsura în care acestea par a fi susceptibile de a fi benefice
economiei Uniunii.
Pentru unele sectoare economice, măsura este necesară pentru a stimula concurenţa
de tarife scăzute, aşa cum găsim în sectorul farmaceutic şi de tehnologia informaţiei.
Există suspendări de taxe vamale temporare sau permanente (suspendări tarifare
autonome), care au rolul de a stimula activitatea economică a industriilor Uniunii,
îmbunătăţirea capacităţii lor competitive, crearea de locuri de muncă, modernizarea
structurilor etc.
Acestea sunt acordate în mod normal la materii prime, semifabricate sau
componente care nu sunt disponibile în cadrul UE. Suspendările nu sunt acordate pentru
produsele finite.

Mărfurile importate cu certificate de navigabilitate

Măsura reduce povara administrativă pentru companiile şi administraţiile vamale,
prin eliminarea procedurilor vamale. Exemplu, anumite mărfuri importate folosite la
fabricarea, repararea şi întreţinerea aeronavelor.
Militar
Consolidarea situaţiei industriale şi de piaţă a companiilor europene de apărare va
îmbunătăţi considerabil capacitatea UE de a-şi îndeplini sarcinile de la Petersberg în
realizarea politicii europene de securitate. Aceasta va beneficia, de asemenea, de apărare
colectivă, prin consolidarea contribuţiei Europei la NATO.
Este în interesul Uniunii în ansamblul său ca statele membre să fie în măsură să
procure pentru forţele armate cele mai avansate, din punct de vedere tehnologic, arme şi
echipament militar. Având în vedere evoluţiile tehnologice rapide din acest sector
industrial la nivel mondial, este o practică normală a autorităţilor din statele membre
responsabile cu apărarea naţională să îşi procure arme şi echipamente militare de la
producători sau de la alţi furnizori din ţări terţe. În consecinţă este în interesul Uniunii
Europene ca aceste arme şi echipamente sî fie scutite de taxe de import.
Regiunile ultraperiferice
"Ţinând seama de situaţia structurală socială şi economică din departamentele franceze
de peste mări, Insulele Azore, Madeira şi Insulele Canare, care este agravată de
depărtare, insularitate, suprafaţa redusă, relieful şi clima dificile, dependenţa economică
de un număr redus de produse, permanenţa şi combinaţie de care dăunează grav
dezvoltării acestora, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, adoptă măsuri specifice care vizează, în special, stabilirea condiţiilor de
aplicare a tratatelor în regiunile respective, inclusiv politicile comune ... "(art. 349 din
TFUE).
Măsurile specifice menţionate iau în considerare domenii precum politicile vamale
şi comerciale, politica fiscală, zonele libere, politicile din domeniul agriculturii şi
pescuitului, condiţiile de aprovizionare cu materii prime şi bunuri de consum esenţiale,
ajutoare şi condiţiile de acces la fondurile structurale.
În prezent, măsurile vamale aplicate în anumite regiuni ultraperiferice
compensează handicapurile care afectează aceste regiuni şi constau în suspendarea
temporară a taxelor din tariful vamal comun asupra importurilor anumitor produse
industriale de interes special pentru regiunile Azore, Madeira şi Insulele Canare.

o Contingentele tarifare ;
Contingentele tarifare se referă la importarea unor mărfuri determinate în cantităti
limitate, cărora li se aplică un tarif vamal redus sau sunt scutite de vamă. Acest sistem

18
permite ţărilor UE să-şi procure din statele terte produse de care au nevoie, menţinându-şi
în acelaşi timp, protecţia vamalã.
Contingente tarifare preferențiale - sunt prevăzute pentru un volum de
bunuri pre-determinate şi condiţionate de prezentarea dovezilor necesare.
Contingente tarifare autonome - sunt acordate în mod normal la materii prime,
produse semifinite sau componente care nu sunt disponibile în UE sau care sunt
disponibile, dar în cantităţi insuficiente

o Uniuni vamale.
 Măsuri agricole:
o Componente agricole;
o Taxe suplimentare pentru zahăr, pe conţinut de zahăr şi cu privire la
conţinutul de făină;
o Preţurile reprezentative pentru păsări de curte;
o Valorile forfetare de import şi preţurile unitare pentru fructe şi legume;
o Restituirile pentru exportul de produse agricole de bază şi prelucrate.
 Instrumente de apărare comerciale:
o Taxe antidumping şi taxe compensatorii.
 Interdicţii şi restricţii la importul şi exportul:
o De import şi/sau de interzicere a exporturilor de anumite bunuri (de
exemplu: substanţe care diminuează stratul de ozon, anumite produse
originare sau exportate pentru unele ţări precum Myanmar, Bolivia, Coreea
de Nord, etc);
o Limite cantitative;
o Controalele la import şi/sau export de anumite categorii de bunuri (de
exemplu, produsele care fac obiectul CITES, bunuri de lux, bunuri
culturale, produselor şi echipamentelor care conţin gaze fluorurate cu efect
de seră, produse cu dublă utilizare, controalele veterinare ale animalelor şi
produse alimentare, etc)
 Supravegherea circulaţiei mărfurilor la import şi export.

TARIC conţine, de asemenea:

 Nomenclatura mărfurilor şi codurile suplimentare;

 Nomenclatura produselor agricole pentru restituiri la export;
 Unitățile suplimentare;
 Codurile UE pentru a fi utilizate în caseta 44 a documentului administrativ unic
(DAU), ca "Documente prezentate, certificate şi autorizaţii"
 Lista codurilor de ţară folosite în diferitele casete ale DAU, în conformitate cu
nomenclatura ţărilor şi teritoriilor publicate în Regulamentul (UE) nr 1106/2012 .

Temeiul juridic al TARIC este Regulamentului Consiliului (CEE) nr 2658/87 din 23

iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun (Jurnalul
Oficial L 256, 07/09/1987).

2.2. Reguli generale de import

Cadrul juridic privind regimul comun aplicabil importurilor este Regulamentul

(CE) nr. 260/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 intrat în vogoare la data de
20.4.2009, JO L 84, 31.3.2009.

19
 Acest regulament urmăreşte să stabilească regimul comun aplicabil importurilor în
Uniunea Europeană (UE) în temeiul principiului libertăţii importurilor şi să definească
procedurile care îi permit Uniunii Europene să aplice, când este cazul, măsurile de
salvgardare şi supraveghere necesare pentru a-şi apăra interesele.
Regulamentul instituie principiul libertăţii de a importa produse care provin din
ţările din afara Uniunii Europene (UE) şi care fac obiectul unor posibile măsuri de
salvgardare. Acest regulament se aplică importurilor în Uniunea Europeană de produse
originare din ţări terţe, cu excepţia produselor textile supuse unui regim special aplicabil
importurilor şi produselor originare din ţări terţe care sunt supuse unui regim de import
propriu statului în cauză.
Procedura de informare şi consultare
Statele membre ale UE trebuie să informeze Comisia în cazul în care evoluţia
importurilor sugerează necesitatea recurgerii la măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Se pot demara consultări fie la cererea unui stat membru, fie la iniţiativa Comisiei.
Consultările se desfăşoară în cadrul unui comitet consultativ, compus din
reprezentanţi ai fiecărui stat membru şi prezidat de către un reprezentant al Comisiei.
Aceste consultări au ca obiect examinarea condiţiilor de efectuare a importurilor, a
situaţiei economice şi comerciale şi a eventualelor măsuri care urmează a fi adoptate. Dacă
este necesar, consultările pot avea loc în scris, iar statele membre îşi pot exprima opinia sau
pot cere consultări orale, într-un termen cuprins între cinci şi opt zile lucrătoare.
Procedura de anchetă
În cazul în care, în urma încheierii consultărilor, se constată că există suficiente
dovezi pentru a justifica deschiderea unei anchete, Comisia deschide o anchetă în termen
de o lună şi publică un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care conţine un
rezumat al informaţiilor primite.
Ancheta încearcă să stabilească dacă importurile produsului respectiv ameninţă să
producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor respectivi din Uniune. Imediat ce se
declanşează ancheta, Comisia caută şi verifică toate informaţiile pe care le consideră
necesare pentru derularea anchetei.
În cadrul anchetei, Comisia examinează următoarele elemente:
 volumul importurilor;
 preţul importurilor;
 impactul pe care îl au acestea asupra producătorilor din Uniunea Europeană;
 factorii, alţii decât evoluţia importurilor, care cauzează sau pot să fi cauzat un
prejudiciu producătorilor respectivi din Uniunea Europeană.
La încheierea anchetei, Comisia prezintă un raport comitetului consultativ şi, în
funcţie de concluziile anchetelor sale, fie decide închiderea anchetei, fie aplicarea unor
măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Această procedură de anchetă nu exclude adoptarea, mai ales în circumstanţe
speciale, unor măsuri de supraveghere sau de salvgardare provizorii. În acest caz, durata
aplicării unor astfel de măsuri nu poate depăşi 200 de zile.
Măsuri de supraveghere
Importurile unui anumit produs pot fi supuse unor controale ale Uniunii Europene
în temeiul unei decizii a Consiliului sau a Comisiei, dacă evoluţia pieţei acestui produs
ameninţă să cauzeze un prejudiciu producătorilor din UE de produse similare sau
concurente şi dacă interesele UE reclamă aceasta.
În mod normal, Comisia este cea care adoptă decizia de a stabili măsuri de
supraveghere. Această supraveghere poate consta în controale a posteriori ale importurilor
(supraveghere statistică) sau în controale prealabile. În cel de-al doilea caz, punerea în

20
liberă circulaţie a produselor aflate sub supraveghere prealabilă este condiţionată de
prezentarea unui document de import. Acest document se eliberează gratuit de către statele
membre, pentru orice cantitate solicitată, în termen de cel mult cinci zile de la primirea
unei declaraţii de la importator, indiferent unde este acesta stabilit în Uniunea Europeană.
Acest document este valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene, indiferent de
statul membru care l-a emis.
Măsurile de supraveghere nu se aplică neapărat pe întreg teritoriul UE. În cazul în
care, într-un termen de opt zile lucrătoare de la încheierea consultărilor privind
oportunitatea de a institui o supraveghere la nivelul UE, importurile unui produs nu sunt
supuse unei supravegheri comunitare prealabile, Comisia poate stabili o supraveghere
limitată la importurile a căror destinaţie este una sau mai multe regiuni din Uniunea
Europeană.
Statele membre trebuie să informeze Comisia lunar cu privire la documentele de
import eliberate (în cazurile de supraveghere prealabilă) şi privind importurile primite (în
cazurile de supraveghere prealabilă şi ulterioară).

Măsuri de salvgardare
Măsurile de salvgardare se pot aplica în cazul produselor importate în UE în
cantităţi atât de mari şi/sau în astfel de condiţii sau modalităţi încât cauzează sau ameninţă
să cauzeze un prejudiciu grav producătorilor din UE. În ceea ce priveşte membrii
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceste măsuri sunt cumulative.
În cazul în care se întrunesc aceste condiţii, Comisia poate modifica perioada de
valabilitate a documentelor de import eliberate cu privire la supraveghere şi poate institui o
procedură de autorizare a importurilor, în special un sistem de contingente pentru
importuri.
La stabilirea unui contingent, se ţine seama de interesul de a menţine, pe cât
posibil, fluxul schimburilor comerciale tradiţionale şi volumul bunurilor exportate în
temeiul contractelor încheiate înaintea intrării în vigoare a măsurii de salvgardare. În
principiu, nivelul contingentului nu trebuie să fie mai mic decât media importurilor
efectuate în cursul ultimilor trei ani.
Măsurile de salvgardare se aplică fiecărui produs care este pus în liberă circulaţie
după intrarea lor în vigoare. În cazuri excepţionale, acestea pot fi limitate la una sau mai
multe regiuni din Uniunea Europeană. Cu toate acestea, ele nu împiedică punerea în liberă
circulaţie a produselor care sunt în drum spre Uniunea Europeană.
Aceste măsuri sunt luate de către Comisie sau către Consiliu. În cazul în care un
stat membru a solicitat intervenţia Comisiei, Comisia ia o decizie în termen de cel mult
cinci zile lucrătoare. Comisia comunică decizia sa Consiliului şi statelor membre. Orice
stat membru poate înainta decizia Consiliului în termen de o lună. În acest caz, Consiliul,
hotărând cu majoritate calificată, poate să confirme, să modifice sau să anuleze decizia
respectivă. În cazul în care, în termen de trei luni, Consiliul nu ia o hotărâre, decizia
Comisiei se consideră abrogată.
În orice caz, dacă interesele Uniunii Europene o cer, Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată cu privire la o propunere din partea Comisiei elaborată în conformitate
cu condiţiile descrise mai sus, poate adopta măsuri de salvgardare.
Nu se poate aplica nicio măsură de salvgardare unui produs originar dintr-o ţară în
curs de dezvoltare care este membră a OMC atât timp cât ponderea acestei ţări în
importurile UE ale produsului respectiv nu depăşeşte 3 %, cu condiţia ca ţările în curs de
dezvoltare membre ale OMC a căror pondere în importuri este mai mică de 3 % să nu
contribuie cu mai mult de 9 % la importurile totale ale produsului respectiv în UE.

21
 În principiu, durata măsurilor de salvgardare nu poate depăşi cinci ani, exceptând
cazurile în care prelungirea are loc în aceleaşi condiţii ca şi adoptarea măsurilor iniţiale.
Perioada de aplicare a măsurilor nu poate în niciun caz depăşi opt ani.
În plus faţă de măsurile de salvgardare propriu-zise, regulamentul prevede că, la
propunerea Comisiei, Consiliul poate adopta măsurile corespunzătoare pentru a permite
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor Uniunii Europene sau ale tuturor statelor
membre pe plan internaţional, în special în ceea ce priveşte comerţul cu produse de bază.
Acest regulament nu împiedică îndeplinirea obligaţiilor care decurg din acordurile
speciale încheiate între Uniunea Europeană şi ţări terţe. Regulamentul nu împiedică nici
adoptarea sau aplicarea de către statele membre a unor măsuri justificate prin considerente
de ordine publică, de moralitate publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a
vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a plantelor, de protecţie a patrimoniului
naţional, de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale şi de formalităţi speciale în
cadrul schimburilor valutare.

2.3 Reguli generale de import din anumite ţări terţe

Baza legală privind regimul comun aplicabil importurilor din anumite ţări terţe este
Regulamentul (CE) nr. 625/2009 al Consiliului din 7 iulie 2009, în vigoare de la data de
6.09.2009, JO L 185, 17.7.2009.
Acest regulament stabileşte regimul comun aplicabil importurilor în Uniunea
Europeană (UE) de produse originare din anumite ţări terţe. Acesta instituie şi procedurile
prin care se permite Uniunii Europene să aplice măsuri de supraveghere şi de salvgardare
necesare pentru a apăra interesele UE.
Importurile de produse care intră sub incidenţa acestui regulament nu fac obiectul
niciunei restricţii cantitative şi, prin urmare, se desfăşoară liber, sub rezerva unor posibile
măsuri de salvgardare.
Domeniul de aplicare
Acest regulament se aplică produselor originare din oricare dintre următoarele ţări
terţe: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Coreea de Nord, Kazahstan, Rusia, Tadjikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan şi Vietnam. Domeniul de aplicare exclude produsele
reglementate de regimul comun aplicabil importurilor.
Procedura de informare şi consultare
Statele membre ale UE trebuie să informeze Comisia în cazul în care evoluţia
importurilor sugerează necesitatea recurgerii la măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Se pot demara consultări fie la cererea unui stat membru, fie la iniţiativa Comisiei.
Consultările se desfăşoară în cadrul unui comitet consultativ, compus din
reprezentanţi ai fiecărui stat membru şi prezidat de către un reprezentant al Comisiei.
Aceste consultări examinează următoarele elemente:
 condiţiile importurilor;
 situaţia economică şi comercială;
 chestiunile referitoare la administrarea acordurilor comerciale dintre Uniunea
Europeană şi ţara terţă în cauză din lista de mai sus;
 după caz, măsurile care urmează a fi adoptate.

22
 Dacă este necesar, consultările pot avea loc în scris şi statele membre îşi pot
exprima opinia sau pot cere consultări orale, într-un termen cuprins între cinci şi opt zile
lucrătoare.
Procedura de anchetă
În cazul în care, în urma încheierii consultărilor, se constată că există suficiente
dovezi pentru a justifica deschiderea unei anchete, Comisia declanşează o anchetă în
termen de o lună şi publică un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care conţine un
rezumat al informaţiilor primite şi stabileşte termenele în care părţile interesate pot
comunica informaţii, precum şi termenele cu privire la audieri.
În cadrul anchetei, Comisia examinează următoarele elemente:
 volumul importurilor;
 preţul importurilor;
 impactul pe care îl au acestea asupra producătorilor din Uniunea Europeană;
 sistemul economic specific al ţărilor în cauză.
Atunci când se invocă o ameninţare cu producerea unui prejudiciu grav, Comisia
examinează în egală măsură dacă se preconizează că o situaţie specială se poate transforma
într-un prejudiciu real. În această privinţă, Comisia va analiza rata de creştere a
exporturilor către Uniunea Europeană şi capacitatea de export a ţării de origine sau a ţării
exportatoare.
Ancheta trebuie să se desfăşoare pe o perioadă de 9 luni. În circumstanţe
excepţionale, această perioadă se poate prelungi cu cel mult 2 luni.
Drepturile procedurale (accesul la informaţii neconfidenţiale, dreptul de a fi audiat,
confidenţialitatea) trebuie respectate pe toată durata anchetei.
La încheierea anchetei, Comisia prezintă un raport comitetului consultativ şi, în
funcţie de concluziile anchetelor sale, decide fie închiderea anchetei, fie aplicarea unor
măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Măsuri de supraveghere
În cazul în care interesele Uniunii Europene reclamă aceasta, Comisia, la cererea
unui stat membru sau din proprie iniţiativă, poate solicita fie supunerea anumitor importuri
supravegherii ulterioare, fie condiţionarea anumitor importuri de o supraveghere
prealabilă. Punerea în liberă circulaţie a produselor aflate sub supraveghere prealabilă este
condiţionată de prezentarea unui document de supraveghere. Acest document este valabil
pe întreg teritoriul Uniunii Europene, indiferent de statul membru care l-a emis.
În această privinţă, acest regulament se deosebeşte de Regulamentul (CE) nr.
260/2009 (regimul comun aplicabil importurilor din alte ţări terţe). În cazul în care se
aplică măsuri de supraveghere, condiţiile de utilizare a documentelor de import pot fi mai
stricte pentru ţările enumerate mai sus decât pentru alte ţări terţe. Concret, în cazul în care
interesele Uniunii Europene o cer, Comisia poate limita perioada de valabilitate a
documentului de import, poate condiţiona eliberarea acestui document de îndeplinirea
anumitor condiţii sau chiar de introducerea unei clauze de revocare.
Măsuri de salvgardare
Măsurile de salvgardare se pot aplica în cazul produselor importate în UE în
cantităţi atât de mari sau în astfel de condiţii sau modalităţi încât cauzează sau ameninţă să
cauzeze un prejudiciu grav producătorilor din UE. Condiţiile sunt similare cu cele din
Regulamentul (CE) nr. 260/2009. Măsurile de salvgardare se aplică fiecărui produs care
este pus în liberă circulaţie după intrarea lor în vigoare. Cu toate acestea, ele nu împiedică
punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt deja în drum spre Uniunea Europeană.
Acest regulament nu împiedică îndeplinirea obligaţiilor care decurg din acordurile
speciale încheiate între Uniunea Europeană şi ţările terţe care sunt enumerate mai sus. De
asemenea, nu împiedică adoptarea sau punerea în aplicare de către statele membre a unor
23
interdicţii, a unor restricţii cantitative sau a unor măsuri de supraveghere justificate prin
considerente de: moralitate publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a
sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protecţie a
bogăţiilor naţionale cu valoare artistică, istorică sau arheologică, de protecţie a proprietăţii
industriale şi comerciale şi de formalităţi speciale în cadrul schimburilor valutare.
Reglementări comunitare:
ACTE CONEXE
Regulamentul (UE) nr. 1241/2009 al Comisiei din 16 decembrie 2009 de continuare şi
actualizare a domeniului de supraveghere prealabilă a importurilor de anumite produse
siderurgice originare din unele ţări terţe.

2.4. Procedura Comunităţii privind administrarea cotelor cantitative

Cadrul juridic comunitar îl reprezintă Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al

Consiliului din 15 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administrare
a contingentelor cantitative.
Acest regulament instituie un sistem de administrare a contingentelor cantitative
fondat pe principiul unei politici comerciale comune şi uniforme şi pe respectarea liberei
circulaţii a mărfurilor.
Acest regulament se aplică atunci când Uniunea Europeană (UE) instituie, în mod
autonom sau convenţional, contingente cantitative la import şi export.
Acest regulament nu se aplică contingentelor pentru produsele agricole enumerate
în anexa I din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, nici altor produse care intră
sub incidenţa unor regimuri speciale la import sau export care conţin dispoziţii specifice
privind administrarea contingentelor.
Reguli de bază privind administrarea contingentelor UE
Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un aviz de deschidere a
contingentelor, precizând metoda aleasă pentru distribuire, condiţiile de admisibilitate a
cererilor de licenţă, termenele limită de prezentare a acestora şi lista autorităţilor naţionale
competente cărora acestea trebuie să le fie adresate.
Contingentele sunt distribuite între solicitanţi, în cel mai scurt termen, după ce au
fost deschise. Acestea pot fi distribuite în mai multe tranşe.
Cantităţile care nu sunt distribuite, atribuite sau utilizate vor fi redistribuite.
Cantităţile care trebuie redistribuite vor fi determinate de Comisie pe baza informaţiilor
comunicate de către statele membre ale UE.
Metode de administrare a contingentelor cantitative
Contingentele se pot administra printr-una dintre cele trei metode precizate în
regulament, printr-o combinaţie a acestor metode sau prin orice altă metodă adecvată.
- Metoda bazată pe fluxurile comerciale tradiţionale - această metodă de distribuire
rezervă cu prioritate importatorilor sau exportatorilor tradiţionali o parte a contingentului.
Partea rămasă le revine celorlalţi importatori sau exportatori. Sunt consideraţi importatori
sau exportatori tradiţionali aceia care pot demonstra că au efectuat importuri sau exporturi,
respectiv în sau din UE, ale unui produs sau ale unor produse care fac obiectul
contingentului, în cursul unei perioade anterioare, denumită perioadă de referinţă.
După ce examinează informaţiile furnizate de statele membre cu privire la numărul
şi volumul global al cererilor de import sau de export, Comisia stabileşte criteriile în
conformitate cu care trebuie satisfăcute cererile importatorilor sau exportatorilor
tradiţionali. Atunci când totalul acestor cereri se referă la o cantitate egală sau mai mică
decât cantitatea care este destinată importatorilor sau exportatorilor tradiţionali, aceste

24
cereri sunt satisfăcute integral. Atunci când totalul cererilor se referă la o cantitate care
depăşeşte cantitatea destinată lor, aceste cereri sunt satisfăcute în mod proporţional cu
partea fiecărui solicitant din totalul importurilor sau exporturilor de referinţă.
Distribuirea părţii din contingent care le revine importatorilor sau exportatorilor
netradiţionali se efectuează în conformitate cu metoda bazată pe ordinea cronologică de
depunere a cererilor.
- Metoda bazată pe ordinea cronologică de depunere a cererilor - această metodă
funcţionează după principiul „primul venit, primul servit”. Comisia stabileşte cantitatea pe
care orice operator o poate primi până la epuizarea contingentului. Această cantitate, egală
pentru toţi, se stabileşte ţinându-se seama de necesitatea atribuirii de cantităţi apreciabile
din punct de vedere economic, în funcţie de natura produsului respectiv. În cazul în care
beneficiarii unei licenţe de import sau de export şi-au utilizat contingentul distribuit, ei pot
prezenta o nouă cerere de licenţă.
- Metoda de distribuire proporţional cu cantităţile solicitate - autorităţile competente ale
statelor membre comunică Comisiei informaţiile referitoare la cererile de licenţă pe care le-
au primit. Aceste informaţii trebuie să conţină numărul de cereri şi volumul global al
cantităţilor cerute. După ce examinează aceste informaţii, Comisia stabileşte cantitatea
contingentului sau a tranşelor sale, pentru care aceste autorităţi naţionale trebuie să emită
licenţele de import sau de export.
Atunci când volumul total al cererilor de licenţă nu depăşeşte volumul
contingentului, cererile sunt satisfăcute integral. Atunci când cererile depăşesc acest
volum, ele sunt satisfăcute proporţional cu cantităţile cerute.
Norme privind licenţele de import sau de export
Licenţele de import sau de export autorizează importul sau exportul produselor
care fac obiectul contingentelor. Licenţele sunt emise imediat de statele membre atunci
când se utilizează principiul „primul venit, primul servit”. În alte cazuri, ele sunt emise în
termen de zece zile de la notificarea deciziei UE care precizează cantităţile care trebuie
distribuite.
Acestea sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii Europene, exceptând situaţiile în
care un contingent este limitat la una sau mai multe regiuni ale Uniunii Europene; în acest
caz, aceste licenţe sunt valabile numai în statul membru sau în statele membre din regiunea
sau regiunile respective. Durata de valabilitate a acestor licenţe este de patru luni.

2.5 Sistemul generalizat de preferinte (SGP)

2.5.1. Descrierea sistemului si regimul aplicat tarilor beneficiare

Preferinţele comerciale urmăresc ca politica comercială comunitară să fie

complementară cu politica de cooperare pentru dezvoltare, în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare.
Liniile directoare care stau la baza reglementărilor pentru perioada 2006-2015
urmăresc îmbunătăţirea sistemului prin:
- Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase;
- Îndreptarea SGP către ţările în curs de dezvoltare care au cea mai mare nevoie ;
- Schema SGP mai simplă şi mai accesibilă;
- Transparenţă pentru acordarea preferinţelor gradual către beneficiari;
- Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltării durabile şi bunei
guvernări;
- Îmbunătăţirea regulilor de origine;
- Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor, a clauzelor de
salvgardare şi anti-fraudă.
25
 Tarifele preferenţiale sub GSP se aplică importurilor în vămile din UE pentru
produsele care fac dovada că provin din ţările beneficiare ale acestor acorduri. Pentru a
face dovada că provin dintr-o anumită ţară, produsele trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe conţinute în regulile de origine.
În momentul în care România a devenit membră a UE, a luat parte la SGP (ca
donator de preferinţe), obţinându-se următoarele avantaje pentru operatorii economici
români:
- eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii prime şi
materiale care nu se realizează în ţară şi care stau la baza producţiei de export;
- obţinerea avantajoasă de materii prime şi materiale necesare producţiei interne;
- completarea resurselor interne prin importuri de materii prime şi materiale;
- realizarea importurilor de utilaje şi echipamente necesare retehnologizării sau
menţinerii în funcţiune a capacităţilor de producţie existente.
Produsele SGP se împart în două categorii: sensibile şi ne-sensibile. Produsele
sensibile sunt cele care prin importul în Comunitatea Europeană (CE) pot avea o influenţă
asupra celor produse în CE. Pentru acestea se stabilesc taxe vamale specifice sau ad
valorem cuprinse în Tariful Vamal Comunitar. Acestea sunt suspendate în cazul în care
nivelul taxei vamale ad valorem redusă în conformitate cu prevederile SGP este de 1% sau
mai puţin, precum şi dacă nivelul taxei specifice este de 2 Euro sau mai puţin.
SGP cuprinde trei acorduri, pentru care preferinţele vamale tarifare diferă în funcţie
de regimul aplicat ţării beneficiare:
- regimul general;
- regimul special pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării, destinat ţărilor
vulnerabile;
- regimul special pentru ţările mai puţin dezvoltate.
Regimul general - Pentru produsele sensibile, taxa vamală se reduce cu 3,5 puncte
procentuale. Această reducere se limitează la 20% pentru textile şi îmbrăcăminte. Taxele
vamale specifice se reduc cu 30%. Pentru produsele definite ca produse sensibile, dacă
Tariful Vamal Comunitar cuprinde taxă ad valorem şi taxă specifică, aceasta din urmă nu se
reduce.
Regimul special (SGP+) - Pentru încurajarea dezvoltării durabile şi a bunei
guvernări. Acest acord, denumit şi “SGP+”, acordă beneficii pentru ţările vulnerabile
(reprezentând sub 1% din importurile UE în regim SGP) care acceptă principiile
convenţiilor internaţionale privind drepturile sociale, protecţia mediului şi buna guvernare,
inclusiv cele privind lupta împotriva producţiei şi traficului de droguri.
Regimul special pentru ţările mai puţin dezvoltate - Pentru acestea, taxele vamale
sunt suspendate în întregime pentru toate produsele, excepţie făcând armele şi muniţia.
Pentru anumite produse, cum ar fi orezul, zahărul şi bananele, se practică reducerea
graduală a taxelor până la suspendarea lor totală. În acest timp există anumite cote
cantitative pentru care taxa vamală practicată este zero. Cotele sunt cu atenţie administrate
de Comisie împreună cu comitetele responsabile.
Retragerea provizorie - UE poate decide retragerea temporară a preferinţelor
pentru o ţară, ceea ce poate afecta unul sau toate produsele importate în sistem SGP din
această ţară. Aceasta poate fi consecinţa unora din cauzele următoare:
- încălcarea serioasă şi sistematică a convenţiilor internaţionale;
- utilizarea sistematică de practici comerciale incorecte;
- implicarea în comerţul cu droguri, respectiv spălare de bani;
- încălcarea sistematică a regulilor privind pescuitul;
- încălcarea prevederilor în domeniul regulilor de origine sau cooperării administrative;
- exportarea de bunuri obţinute prin muncă ilegală.
Cum beneficiază un exportator dintr-o ţară terţă de sistemul SGP din partea Uniunii
Europene:

26
  Pasul 1 - Stabilirea clasificării produsului şi a nivelului taxei vamale. Stabileşte
codul produsului de 8 cifre conform Nomenclatorului Combinat al UE şi taxa
vamală preferenţială pentru produs folosind baza de date TARIC a UE.
 Pasul 2 - Verifică dacă produsul corespunde criteriilor de origine a UE.
 Pasul 3 - Se asigură că modalitatea de transport a produselor către piaţa UE
corespunde prevederilor din regulile de origine.
 Pasul 4- Pregăteşte documentele de evidenţă si completează certificatul de origine
Forma A sau factura curentă. Aceste documente trebuie prezentate la intrarea în
vama UE.
 Pasul 5 - Trimite produsul însoţit de documentele justificatoare către autorităţile
vamale ale UE.

2.5.2. Măsuri de apărare comercială

 Măsuri antidumping (AD)

 Măsuri antisubvenţie (AS)
 Măsuri de salvgardare (MS)
 Apărare împotriva barierelor comerciale
Obiectivul Comunităţii Europene în domeniul instrumentelor de apărare comercială
este ca, prin măsuri antidumping, antisubvenţie şi compensatorii, să remedieze
distorsiunile pieţei Uniunii Europene generate de practicile neloiale generate de ţări terţe,
cum sunt dumpingul şi subvenţiile, iar prin măsuri de salvgardare să remedieze
deteriorarea serioasă a situaţiei producătorilor comunitari ca rezultat al creşterii
imprevizibile, masive şi bruşte a importurilor.
- Masuri antiduping (AD) - aplicate de UE la importul din ţări terţe. Transpunerea
prevederilor noului acord într-o lege comunitară care să asigure o aplicare corespunzătoare
şi transparentă a noilor reguli antidumping.
- Masuri antisubventie (AS) - aplicate de UE la import din ţări terţe. Transpune
prevederile Acordului privind Subvenţiile stabilite în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC) în scopul de a asigura aplicarea corespunzătoare şi transparentă a
regulilor anti-subvenţie.
Regulile internaţionale referitoare la subvenţii au fost întărite semnificativ odată cu
intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC referitor la Subvenţii şi Măsuri
Compensatorii, negociat în cadrul Rundei Uruguay. Prevederile acestui Acord sunt incluse
în Regulamentul Comunităţii Europene (CE) cu privire la protecţia împotriva importurilor
subvenţionate, care a intrat in vigoare la aceeaşi dată. Regulamentul Comunităţii
Europene/CE) se referă numai la importurile provenite din afara Uniunii, dând posibilitatea
impunerii de măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenţionate de către
guvernele ţărilor din afara Uniunii şi al căror import în CE cauzează sau ameninţă să
cauzeze prejudicii producătorilor aceluiaşi produs din cadrul CE. Următoarele trei condiţii
trebuie să fie îndeplinite înainte ca să poată fi impuse măsuri compensatorii.
a) Subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv, trebuie să fie o subvenţie la export,
sau o subvenţie limitată la o anumită companie, industrie sau un grup de companii sau
industrii.
b) Să existe un prejudiciu material adus industriei CE: vânzările produselor
importate au cauzat sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu unei părţi importante a ramurii
economice respective a CE, cum ar fi scăderea cotei de piaţă, reducerea preţurilor
producătorilor şi presiune crescută asupra producţiei, vânzărilor, profiturilor, productivităţii
etc.
c) Afectarea intereselor comunitare - costurile Comunităţii prin aplicarea acestor
măsuri nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu beneficiile.

27
 La fel ca şi în cazul măsurilor anti-dumping, Comisia Europeană este cea care
conduce investigaţia şi impune măsuri provizorii. Măsurile definitive pot fi impuse doar de
Consiliul de Miniştri.
Responsabilitatea aplicării prevederilor Acordului OMC referitor la Subvenţii şi
Măsuri Compensatorii în cadrul Comunităţii Europene revine autorităţilor comunitare de la
Bruxelles, care aplică legislaţia comunitară adecvată cu ajutorul statelor membre.
- Masuri de salvgardare (MS) - acestea se aplică în situaţia când importul unui produs
creează serioase dificultăţi sau o competiţie directă cu produse similare din producţia
comunitară. Investigaţiile se deschid la solicitarea Comunităţii Europene sau a unui stat
membru UE şi durează în principiu 6 luni. În privinţa procedurii de retragere, decizia
Comisiei este luată în urma unei întâlniri informale pentru stabilirea faptelor şi schimbarea
informaţiilor între părţile implicate.
- Aparare impotriva barierelor comerciale
Stabilirea procedurii care să permită operatorilor economici şi Statelor Membre să
solicite instituţiilor Comunităţii să reacţioneze la orice barieră în calea comerţului impusă
de ţări terţe, cu scopul de a elimina prejudiciul rezultat sau efectele contrare comerţului, în
conformitate cu regulile internaţionale de comerţ.
Când se constată, ca rezultat al procedurii de examinare, că în interesul Comunităţii
este necesară o acţiune pentru adoptarea de măsuri de politică comercială în exercitarea
drepturilor Comunităţii, cele mai potrivite măsuri pot include:
- Suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultate ca urmare a negocierilor de
politică comercială;
- Mărirea taxelor vamale sau introducerea oricăror alte taxe la importuri;
- Introducerea unor restricţii cantitative sau orice alte măsuri care să modifice condiţiile
de import şi de export sau afectarea în alt mod a comerţului cu ţara terţă în cauză.

2.6. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Organizaţia Mondială a Comerţului

Uniunea Europeană este unul din membrii cheie ai Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (OMC). Aceasta deoarece UE are o politică comercială comună
("Common Commercial Policy"), iar Comisia Europeană negociază în numele tuturor
Statelor Membre. UE este una dintre forţele susţinătoare ale negocierilor comerciale
multilaterale din cadrul OMC, Agenda de Dezvoltare Doha (DDA – Doha
Development Agenda). DDA are ca obiective atât o continuare a deschiderii pieţelor
cât şi enunţarea unor reguli, toate acestea guvernate de măsurile necesare pentru
integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial, mai ales prin
intensificarea asistenţei tehnice în vederea formării de personal. Principalul obiectiv
al DDA este de a aşeza “dezvoltarea” în centrul sistemului comercial mondial astfel
încât sărăcia să poată fi combătută.
Priorităţile Uniunii Europene în DDA sunt următoarele:
- Creşterea semnificativă a oportunităţilor comerciale atât nord-sud, cât şi sud-sud;
- Crearea de oportunităţi de piaţă deosebite pentru mediul de afaceri şi pentru economia
mondială;
- Continua liberalizare a agriculturii.
UE caută soluţii viabile pentru ca ţările în curs de dezvoltare să poată pune în aplicare
acordurile OMC existente ca şi pentru propunerile lor de acţiuni în direcţia „tratamentului
special şi diferenţiat”. UE acordă asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare pentru integrarea
comerţului în politicile lor naţionale de dezvoltare, în programe şi strategii de reducere a
sărăciei, prin reglementări legate de asistenţă tehnică în vederea participării acestor ţări la
negocieri şi implementarea rezultatelor DDA. UE încearcă să acorde această asistenţă
tehnică astfel încât să răspundă nevoilor actuale ale acestor ţări.

28
 CONCLUZII

Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Toate acţiunile pe care le

întreprinde se bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, de comun
acord, în mod voluntar şi democratic. Aceste acorduri sunt obligatorii din punct de vedere
juridic şi stabilesc obiectivele UE în domeniile sale de activitate
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:
- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar
moneda unică a fost lansată în 1999);
- afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar
pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea
crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
- instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţionala dar o completează,
conferind un număr de drepturi civile şi politice cetǎţenilor europeni);
- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei
interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);
- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de
către instituţiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare).
Uniunea Europeană a creat piaţa unică internă printr-un sistem de legi şi
reglementări ce garantează libertatea de circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor. A dezvoltat politici comune pentru comerţ, agricultură şi pescuit. De
asemenea a luat măsuri pentru punerea în practică a unei politici europene pentru
dezvoltarea regională. UE şi-a întărit poziţia în ceea ce priveşte politica comună externă,
justiţia şi afacerile interne.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic,
administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o
comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe,
conform intereselor proprii.
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu
ţările terţe.

29
 Efectele politicii comerciale se regăsesc în două dimensiuni: în interiorul şi în
exteriorul spaţiului comunitar. În interiorul UE activează în sensul omogenizării cadrului
de referinţă pentru activitatea comercială. Prin aceste măsuri din dimensiunea intra-
comunitară se vizează atât asigurarea echităţii şi prosperităţii cetăţenilor statelor membre,
precum şi amplificarea performanţei economice unionale pe piaţa internaţională.
Politica comercială reprezintă una dintre cele mai profunde dimensiuni ale
activității Uniunii Europene. Ea este centrală structurii comunitare prin impactul direct pe
care îl are asupra performanţei economice a fiecărui stat membru, dar şi a Uniunii în
ansamblul ei.
Ideea unei politici comerciale comune a luat naştere în 1955, la Messina, când
miniştrii de externe ai Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Italiei, Germaniei au
decis să îşi concentreze atenţia asupra integrării economice şi a scăderii tarifelor vamale
între aceste ţări cu scopul de a stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică.
Politica comercială comună a fost concepută în vederea institurii unei pieţe comune
funcţionale, consacrate de către Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică
Europeană.

În vederea atingerii obiectivelor politicii comerciale, statele membre au transferat

către Comunitate prerogativele lor constituţionale în materie de relaţii comerciale.
Renunţând la interesele lor naţionale, statele membre au fost obligate să pună în aplicare
regulile stabilite de către instituţiile Comunităţii.
Prin stabilirea unei uniuni vamale, statele membre contribuie, potrivit interesului
comun, la eliminarea treptată a restricţiilor din calea schimburilor comerciale, la reducerea
barierelor vamale şi la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial

30
 BIBLIOGRAFIE

1. O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze,

Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, 2005;
2. D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi,
2004;
3. P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti,
2004;
4. G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste
de succes?, Editura de Vest, Timişoara, 2005;
5. ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria
Micromonografii – Politici europene, 2005
6. O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze,
Universitatea “Spiru Haret”,Bucureşti, 2005
- www.uniuneaeuropeană.go.ro
- www.ilo.org
- www.ces.eu.int
- www.gov.ro

31