Sunteți pe pagina 1din 163

John F.

MacArthur

Ce spune Biblia
despre creșterea
copiilor
Planul lui Dumnezeu pentru educarea copilului tău

Agape
Editura Agape
Str. Podului 8
505200 Făgăraș/Brașov
Tel. 0268–214802
Tel/Fax 0268–206109
E-mail: olycosma@xnet.ro
olycosma@yahoo.com
Internet: www.edituraagape.ro

Cei interesați pot cere la adresa de mai sus un Catalog al cărților pu-
blicate de Editura Agape, care li se va trimite în mod gratuit.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

MACARTHUR, JOHN F.
Ce spune Biblia despre creșterea copiilor: planul lui Dumnezeu
pentru educarea copilului tău / John F. MacArthur; trad. Florin Vidu, Adina
Chirilă; ed. Olimpiu S. Cosma, Făgăraș; Agape, 2005

ISBN 973-694-082-9
I. Vidu, Florin (trad.)
II. Chirilă, Adina (trad.)
III. Cosma, Olimpiu S. (ed.)

22.07:37.018.1

Prima ediție, 2005

Copyright 2000 by John F. MacArthur


Publicată de Word Publishing (SUA)
Traducere: Florin Vidu, Adina Chirilă
Editare: Olimpiu S. Cosma
Copertă: Daniela Blebea
Tipar: Agape S.R.L.
Str. Podului nr.8
505200 Făgăraș/BV

ISBN 973-694-082-9
Cuprins

Introducere 7

Capitolul 1
Umbră pentru copiii noștri 9
Moartea societății modeme • Moartea familiei • Este oare prea târziu să mai
salvăm familia? • Unde se află Biserica în toate acestea? • Copiii ar trebui
priviți ca o binecuvântare, nu ca o năpastă • Creșterea copiilor trebuie să fie
o bucurie, nu o povară • Succesul în creșterea copiilor se măsoară prin ce
fac părinții, nu prin ce face copilul • Copilul e influențat cel mai mult de
părinți, nu de prieteni

Capitolul 2
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 25
Recunoașterea adevăratului potențial al copilului tău • Psihologia compor-
tamentului nu este răspunsul • Izolaționismul nu este răspunsul • Amorul
propriu nu este un răspuns • Cea mai mare nevoie a copilului: regenerarea

Capitolul 3
Vești bune pentru copiii tăi 38
Fă-ți timp și fii conștiincios • Învață-i întregul sfat al lui Dumnezeu • Scoa-
te în relief învățăturile cele mai importante pentru evanghelie • Învață-i pe
copiii tăi cu sârguință

Capitolul 4
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 52
O inițiere în înțelepciunea lui Solomon • Personificarea înțelepciunii • Lec-
ții vitale pentru viață

Capitolul 5
Prima poruncă, însoțită de o promisiune 77
Învățarea ascultării într-o epocă a răzvrătirii • Confruntarea cu tendințele
naturale ale copilului • Compensarea imaturității copilului • Să-i ajuți să
crească în înțelepciune, în statură și să fie plăcuți înaintea lui Dumnezeu și
înaintea oamenilor • Înțelegerea supunerii • Cinstirea Domnului în familie •
Discernerea atitudinii din spatele actului • Folosul de pe urma promisiunii
6 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR

Capitolul 6
Mustrarea și învățătura Domnului 92
Nu-i provoca la mânie • Instruiește-i corect • Mustră-i când este nevoie

Capitolul 7
Rolul tatălui 111
Înțelesul iubirii • Modul de a iubi • Motivația iubirii

Capitolul 8
Rolul mamei 127
Cui trebuie să se supună ea? • De ce se supune ea? • Cum se supune ea? •
Până unde merge supunerea ei?

Anexa 1: Mă vrea Iesus rază de soare? 141


Anexa 2: Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 147
Note 163
Introducere
ACUM APROAPE DOUĂZECI DE ANI am ținut o serie de predici intitulată „Fa-
milia împlinită” [apărută la Ed. Agape cu acest titlu]. Acel studiu scurt din
Efeseni 5 s-a dovedit a fi de departe cea mai populară serie de predici pe care
le-am ținut vreodată. A constituit baza pentru una dintre primele mele cărți,
The Family (Familia) și pentru seria de videocasete care a însoțit-o. Am
transmis acele predici de mai multe ori de-a lungul anilor la postul de radio
„Grace to You”, și ele au avut totdeauna o reacție copleșitoare din partea
ascultătorilor.
O mare parte din acea reacție constă în scrisori primite de la părinți care
căutau un ajutor mai concret în chestiuni legate cu creșterea copiilor. În ast-
fel de situații, trăirea după modelul biblic devine o problemă cât se poate de
practică și de urgentă. Părinții creștini nu vor să falimenteze în încercarea lor
de a-și crește copiii în mustrarea și învățătura Domnului, dar capcanele
potențiale pot părea copleșitoare. Un tată tânăr mi-a scris recent:
Sunt în căutarea unui material biblic pentru creșterea copiilor. Nu doar sfaturi
pentru creșterea copiilor dintr-o perspectivă creștină, nu doar psihologia copi-
lului mereu repetată și fără vreo schimbare, îmbrăcată în terminologie „creș-
tină”, ci linii directoare solide, biblice pentru creșterea copiilor.
Am impresia că poruncile concrete date în Biblie taților pot fi scrise pe o ju-
mătate de coală. Dar sunt sigur că mai există în Scriptură și principii care îi
învață pe părinți cum să-și crească copiii. Problema mea e că nu sunt sigur
care din „principii” sunt cu adevărat biblice și care nu. Am căutat în librăriile
creștine cărți pentru creșterea copiilor. Am avut de unde alege, dar am obser-
vat că erau presărate cu expresii de genul „sentimentul de auto-prețuire al co-
pilului tău”; „tendințe impulsive de interiorizare”; „sindromul atenției defici-
tare” și așa mai departe. Câte din acestea sunt cu adevărat biblice, și câte sunt
împrumutate din psihologia seculară a copilului? Am văzut în aceste cărți prea
puține referințe la Scriptură.
Soția mea și cu mine de abia am ieșit din adolescență și ne confruntăm deja cu
responsabilitatea instruirii copilului nostru privind calea pe care să meargă.
Nu cred că suntem pregătiți pentru o astfel de sarcină. Ne puteți recomanda
câteva resurse care să ne ajute?
Îmi amintesc bine atunci când s-a născut primul nostru fiu cum a fost să
simt deodată povara enormă a responsabilității care vine odată cu starea de
părinte. Propriii mei copii sunt acum mari și au pornit deja în aventura creș-
terii copiilor. Este o plăcere să-i vedem cum încep să-i crească pe micuții lor
în mustrarea și învățătura Domnului. Privind cum cresc nepoții mei, îmi
amintesc adesea cât de impresionantă este această sarcină a creșterii copiilor,
nu numai pentru tinerii părinți aflați la început, ci adesea și mai mult pentru
8 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
părinții care au copii adolescenți sau adulți tineri.
Înțeleg și încurcătura în care s-a aflat acel tată tânăr în fața multitudinii de
opțiuni care sunt oferite azi sub denumirea de „educație creștină”. Piața este
inundată de abordări îndoielnice sau greșite din capul locului în ce privește
creșterea copiilor. Ne confruntăm cu o supraabundență de așa-numite aju-
toare „creștine” pentru creșterea copiilor, dar resursele cu adevărat biblice
sunt într-adevăr rare.
Între timp, familiile creștine se destramă pretutindeni. Întrucât societatea
s-a scufundat tot mai adânc în mlaștina umanismului și secularismului,
Biserica a falimentat prea des în încercarea ei de a rămâne în picioare în fața
valului periculos. Din nefericire, impactul caracterului lumesc și a compro-
misului răspândite în Biserică face victime printre familiile creștine.
Este o criză serioasă. Familia e celula de bază a civilizației, și s-ar putea
să fim martorii chinurilor morții ei. Mass-media ne aduce tot timpul dovezi
în acest sens: divorț, revoluție sexuală, avort, sterilizare, delicvență, infideli-
tate, homosexualitate, mișcare de eliberare a femeilor, drepturi ale copiilor,
glorificarea rebeliunii.
Între timp, societatea seculară și uneori chiar și guvernul nostru federal
par concentrate asupra redefinirii și remodelării a însăși ideii de familie. Că-
sătorii între aceleași sexe, cupluri de homosexuali care adoptă copii, concep-
tul satului global, precum și alte abordări radicale ale vieții de familie sub-
minează de fapt familia, deși folosește limbajul valorilor familiei. Politi-
cienii par tot mai dornici să uzurpe rolul părintelui, iar părinții par tot mai
doritori să renunțe la acest rol în favoarea altora.
Mai mult ca oricând, creștinii trebuie să știe ce ne învață Biblia despre
creșterea copiilor și să înceapă să aplice aceste învățături.
Aceasta nu este o carte despre psihologia copilului. Ea nu seamănă cu
abordările pragmatice sau bazate pe formule în ce privește creșterea copiilor
și viața de familie. Nu propun o nouă metodă. Dimpotrivă, scopul meu este
să prezint cât mai clar posibil principiile biblice de creștere a copiilor și să
ajut la înțelegerea îndatoririlor părinților înaintea lui Dumnezeu. Sunt con-
vins că dacă părinții creștini înțeleg și aplică principiile simple pe care le
expune Scriptura, ei se pot ridica deasupra tendințelor societății seculare și
își pot crește copiii într-un mod care să-L onoreze pe Cristos, în orice cul-
tură și în orice împrejurări.
Capitolul 1

Umbră pentru copiii noștri


Creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului
– Efeseni 6:4

Un vechi proverb chinezesc spune: „O generație plantează copacii, iar


alta capătă umbra”. Generația noastră trăiește la umbra multor copaci plan-
tați de strămoșii noștri.
În termeni spirituali, ne moștenim umbra de la standardele etice ale părin-
ților și bunicilor noștri [din Statele Unite ale Americii], de la înțelegerea lor
cu privire la bine și rău, de la sentimentul lor de datorie morală și, mai pre-
sus de toate, de la dedicarea lor spirituală. Idealurile lor au determinat felul
de civilizație pe care l-am moștenit de la ei, iar idealurile generației noastre
vor modela în același fel cultura de mâine pentru copiii noștri.
Nu există nicio îndoială că societatea în întregul ei se găsește într-o stare
gravă de declin moral și spiritual. Deci, întrebarea cu care se confruntă pă-
rinții creștini de azi este dacă putem planta câțiva copaci care să poată apăra
generațiile viitoare de arșița usturătoare a valorilor anti-creștine într-o lume
anti-creștină. Oare plantăm soiul potrivit de copaci pentru umbră, sau ne
lăsăm copiii total expuși?

Moartea societății moderne


Ar trebui să fie evident pentru oricine este cât de cât devotat adevărului
Scripturii că, în întregul ei, cultura noastră se dezintegrează rapid din punct
de vedere moral, etic și, mai presus ca orice, spiritual. Valorile îmbrățișate
acum de societate ca întreg sunt în dezacord total cu ordinea divină a lui
Dumnezeu.
De exemplu, sistemul legislativ american aprobă masacrul pe scară mare
a milioane de copii nenăscuți anual, dar un tribunal din Kansas City a con-
damnat recent o femeie la patru luni de închisoare pentru că a omorât câțiva
pui de pisică nedoriți.1 Un tribunal din Janesville, Wisconsin, a condamnat
un bărbat la doisprezece ani de închisoare pentru că a ucis cinci pisici „ca să
scape de stres”.2 Cazul a constituit într-adevăr un exemplu odios de cruzime
față de animale. Dar, la două zile după ce omul acela și-a început executarea
pedepsei de doisprezece ani de închisoare, un tribunal din Delaware a con-
damnat o femeie la doar treisprezece luni de închisoare pentru că și-a ucis
10 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
copilul abia născut. Femeia și-a aruncat bebelușul pe fereastră, de la etajul
trei al camerei de motel, direct într-o ladă de gunoi de pe alee, cu cordonul
ombilical încă netăiat. Probele au arătat că bebelușul era viu atunci când a
fost aruncat pe fereastră, dar a murit din cauza frigului, abandonului, și a
fracturilor craniene masive. 3
E limpede că societatea noastră, la modul general, nu mai crede că oamenii
sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu, într-un mod foarte diferit de animale.
De fapt, popularitatea crescândă a grupurilor care susțin drepturile ani-
malelor ilustrează perfect cât de mult s-a îndepărtat societatea noastră de prin-
cipiile biblice în care era ancorată cândva. Pe măsură ce această mișcare con-
tinuă să câștige o popularitate fără precedent, ea devine tot mai radicală, lup-
tând tot mai fățiș împotriva concepției biblice asupra umanității. Ingrid New-
kirk, întemeietoarea organizației Oameni pentru Tratamentul Etic al Anima-
lelor (PETA), spune: „Nu există nicio bază rațională pentru a afirma că o
ființă umană are drepturi speciale. Când este vorba de a avea sistem nervos
central și de capacitatea de a simți durerea, foamea și setea, un șobolan este
totuna cu un purcel, un câine sau un băiat”.4 Newkirk nu vede nicio diferență
între atrocitățile din al doilea război mondial și omorârea animalelor pentru
hrană: „Șase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare, dar șase
miliarde de pui de găină vor muri anul acesta în măcelării”.5
Idei de felul acesta dobândesc o aprobare larg răspândită în cea mai mare
parte a societății. Unele dintre cele mai cunoscute și mai respectate cele-
brități ale culturii noastre repetă papagalicește gânduri similare, de obicei
sub masca compătimirii. Dar o astfel de concepție pervertită de „bunătate”
față de animale devine rapid o cruzime absurdă față de niște creaturi făcute
după chipul lui Dumnezeu. Impactul inevitabil pe care o astfel de gândire îl
va avea asupra moștenirii transmise următoarei generații de către părinții de
azi este sugerat într-o remarcă a lui Michael Fox, vicepreședintele organiza-
ției Humane Society din Statele Unite. El spune: „Vieții unei furnici și vieții
copilului meu ar trebui să li se acorde aceeași considerație”.6 Ce fel de va-
lori va avea cultura în care vor trăi copiii noștri?
Societatea e plină de asemenea tendințe înfricoșătoare. Viitorul e de nei-
maginat pentru o societate lipsită de vreun standard moral prin care să deter-
mine binele și răul. Deja suntem gata să-i condamnăm pe oameni la închi-
soare pentru că ucid animale, în timp ce-i încurajăm pe susținătorii avortu-
lui să ucidă copii.
Încotro se îndreaptă cultura noastră? Ce fel de sistem de valori, ce fel de
morală, ce fel de lume pregătim oare pentru următoarea generație?
Iar ca și creștini, plantăm noi oare copaci care să dea umbră copiilor noș-
tri? Sau îi lăsăm total în voia soartei?
Umbră pentru copiii noștri 11

Moartea familiei
S-ar putea să privim în această clipă cum moare celula de bază a întregii
civilizații, familia. Semnele decesului familiei sunt cât se poate de clare pes-
te tot în jurul nostru. Nenumărate fapte confirmă sumbra prognoză. Aproape
că nu mai e nevoie să cităm statistici. În ultimii patruzeci de ani și mai bine,
semnele colapsului familiei ne-au fost continuu prezentate: divorț, revoluție
sexuală, avort, sterilizare, delincvență, infidelitate, homosexualitate, femi-
nism radical, mișcarea pentru „drepturile copilului”, împreună cu normali-
zarea familiei cu un singur părinte, declinul nucleului familiei și alte semne
asemănătoare. Suntem martorii împletirii complexei frânghii care în cele din
urmă va strangula familia, ucigând-o.
Ca să fim cât se poate de sinceri, mulți oameni în zilele noastre ar fi feri-
ciți să cioplească piatra funerară pentru familie. În cartea lui din 1971, The
Death of the Family (Moartea familiei),7 psihiatrul britanic Dr. David Coo-
per a sugerat că e vremea să terminăm complet cu familia. O propunere si-
milară a fost făcută în manifestul feminist din 1970 al lui Kate Millet, Sexual
Politics (Politica sexuală).8 Ea susținea că familiile, împreună cu toate struc-
turile patriarhale, trebuie să dispară, pentru că nu sunt nimic altceva decât
instrumente pentru oprimarea și înrobirea femeilor.
Cei mai mulți dintre oamenii care promovează astfel de perspective sunt
agresivi, mânioși și hotărâți să-și impună restului societății propriile agende
de lucruri. Cel mai fertil teren pentru propagarea unor asemenea puncte de
vedere este campusul universitar. În consecință, promotorii ingineriei socia-
le anti-familie sunt activ implicați în reeducarea tinerilor care în curând vor
fi liderii principali ai societății și părinții unei generații care va fi probabil și
mai disfuncțională decât cea actuală.
Acest gen de îndoctrinare continuă de mulți ani, astfel încât unii dintre cei
mai influenți oameni care modelează deja societatea modernă la cele mai
înalte niveluri – de la lideri guvernamentali până la cei ce iau decizii cu
privire la programele transmise în rețelele de televiziune – sunt printre cei
mai periculoși inamici declarați ai familiei tradiționale.
Hillary Rodham Clinton [soția lui Bill Clinton, fost președinte al SUA],
de exemplu, ar dori să transfere guvernului federal unele dintre drepturile și
responsabilitățile ce însoțesc creșterea copiilor. Cartea doamnei Clinton, It
Takes a Village,9 a fost scrisă pentru a prezenta un program care va împinge
și mai mult America în direcția unei creșteri a copiilor de care să răspundă
statul. Deși recunoaște de formă importanța rolului părinților și bunicilor, ea
crede limpede că părinților nu ar trebui să li se permită să-și instruiască pro-
priii copii fără supravegherea guvernului secular. De asemenea, ea suge-
12 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
rează că noua normă ar trebui să fie o abordare mai socialistă a creșterii co-
piilor, incluzând aici centre de zi sponsorizate de stat și grădinițe cu program
prelungit pentru copii de la trei ani în sus. Se pare că „satul” imaginat de
doamna Clinton este o mlaștină de programe finanțate la nivel federal și des-
tinate să îndoctrineze copiii cu acele valori pe care statul le consideră accep-
tabile. Dacă a reieșit ceva cu claritate din ultima jumătate de secol, e faptul
că valorile biblice în mod clar nu sunt considerate acceptabile în America de
vreun program sponsorizat de guvern, deci fără îndoială că satul doamnei
Clinton i-ar îndoctrina în schimb pe copii cu un umanism secular.
Alte voci cheamă la măsuri și mai radicale împotriva familiei tradiționale.
Ti-Grace Atkinson, fostă președintă a filialei din New York a Organizației
Naționale a Femeilor, spune că i-ar plăcea să elimine tot ce ține de sex, căsă-
torie, maternitate și dragoste. „Căsătoria este sclavie legalizată”, spune ea,
„iar relațiile familiale sunt baza oricărei opresiuni umane”.10
Gore Vidai, faimos autor și critic social, este de acord. El propune reorga-
nizarea societății pentru a elimina familia așa cum o cunoaștem în prezent. În
schimb, el ar dori să vadă o autoritate centrală cu puterea de-a ține sub
control populația umană, distribuirea hranei și utilizarea resurselor natu-
rale.11

Este oare prea târziu să mai salvăm familia?


Din fericire, vocile care cheamă la astfel de alternative orwelliene față de
familie sunt încă o minoritate. Chiar sociologii seculari, în cea mai mare
parte, privesc declinul familiei ca pe un dezastru absolut. Cei mai mulți sunt
de acord că familia este o piatră foarte importantă din clădirea unei societăți
civilizate și nu se sfiesc să admită că dacă familia nu supraviețuiește – și nu
crește viguros – ca instituție, decesul societății în sine nu poate fi prea de-
parte.
Drept urmare, în aproape toate forumurile publice din aceste zile, începem
să auzim oameni bine informați care vorbesc despre nevoia sprijinirii familiei.
Sociologi, psihologi, analiști, așa-ziși experți în probleme matrimoniale și
familiale și alții se străduiesc să vină cu soluții pentru ceea ce face familia să
sufere. Vorbesc acum de voci seculare, necreștine, care își exprimă totuși
îngrijorarea față de numărul mare de familii care se destramă și față de ine-
vitabilul efect negativ pe care îl are acest lucru asupra societății. Ei observă
cu îngrijorare numărul crescând de copii lăsați pe stradă cu cheia atârnată la
gât – copii care se întorc zilnic în case nesupravegheate, fără părinți. Acești
specialiști își exprimă temerile în fața creșterii dramatice a numărului de cri-
me grave comise de copii. Ne avertizează că permisivitatea părinților, stan-
Umbră pentru copiii noștri 13
dardele morale scăzute și alte influențe sociale îngăduitoare au avut deja ca
rezultat decesul multor familii și al unor întregi comunități. Și, dacă nu sunt
corectate, aceste probleme vor distruge societatea așa cum o cunoaștem.
Oricine poate vedea că cele mai multe dintre aceste probleme sunt legate
direct de prăbușirea valorilor cultivate cândva în familie. A devenit dureros
de evident că aceste rele nu sunt doar probleme sociale care cer soluții din
sectorul public, ci sunt, mai întâi de toate, probleme de familie, iar soluțio-
narea lor depinde de salvarea familiei ca instituție.
Necazul este că societatea în întregul ei a respins deja valorile biblice care
sunt necesare pentru restabilirea și conservarea familiei. Termenul „valori
familiale” este o expresie ridiculizată și mult ponegrită, luată în râs de unii
ca un instrument de propagandă, atacată de alții care luptă pentru valori ce
sunt absolut în detrimentul familiei.
Adevărul este însă că singurele valori reale care pot salva familia își au
rădăcinile în Scriptură – sunt valori biblice, nu doar valori familiale. De
aceea, viitorul familiei în societatea noastră atârnă de succesul celor care
sunt devotați adevărului Scripturii. Diverși experți seculari au propus de ani
de zile „soluții” umaniste pentru problemele societății, fără să aibă practic
niciun impact. Experții seculari nu vor descoperi niciodată în afara Scriptu-
rii vreo soluție care să vindece aceste răni, pentru că nu există o astfel de so-
luție.
Între timp, pe măsură ce relațiile omenești continuă să se deterioreze în
cadrul familiilor, însăși țesătura societății începe să se destrame. Dimpotri-
vă, dacă vrem ca societatea să se întărească, stânga-mprejur trebuie să încea-
pă în familiile noastre.
Din păcate, însăși societatea poate constitui cel mai mare obstacol în calea
reformei familiei. Să ne gândim la următoarele valori anti-familie pe care
societatea noastră le-a canonizat deja. Toate acestea sunt evoluții destul de
recente din ultima jumătate de secol:
 Toate tabu-urile sunt sistematic desființate și înlocuite cu un nou tabu:
Standardele morale absolute, instituite de Dumnezeu și revelate în
Biblie, ar trebui să guverneze orice comportament al oamenilor.
 Divorțul este disponibil la cerere pentru orice motiv, sau fără niciun
motiv.
 Din moment ce deosebirile între sexe trebuie minimalizate și eliminate
pe cât posibil, este de acum impropriu să vorbim despre „capul” fami-
liei ca fiind o responsabilitate masculină.
 Femeile căsătorite cu copii sunt încurajate să se angajeze.
 Divertismentul, în special televiziunea, domină viața familiei.
14 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
 Uciderea unui pui de focă pentru blană este un act criminal; totuși, uci-
derea fetușilor nenăscuți ai oamenilor pentru indiferent ce motiv e apă-
rată ca o chestiune de alegere liberă și personală.
 Pornografia de cel mai dezgustător tip este protejată în America prin Pri-
mul Amendament, în timp ce este interzisă învățarea copiilor din șco-
lile publice că promiscuitatea sexuală e imorală, lucrul acesta fiind
considerat o încălcare a Constituției.
Poate o societate devotată unor astfel de valori să-și salveze propriile
familii aflate pe cale de destrămare? Nu e nevoie de prea mult bun-simț pen-
tru a vedea că semințele distrugerii familiei sunt înglobate chiar în valorile
morale pe care le-a îmbrățișat cultura noastră în ultima generație. Ar trebui
să fie evident că dacă societatea nu este complet transformată prin felul de
trezire spirituală la nivel național pe care a trăit-o America în timpul Primei
Mari Treziri din secolul 18, viitorul familiei ca instituție în această cultură
este serios amenințat.

Unde se află Biserica în toate acestea?


Desigur, nu vreau să sugerez că familia ar putea fi salvată printr-o refor-
mă morală într-o cultură seculară. Nu este un strigăt de chemare a creștinilor
ca să fie mai agresivi în urmărirea acțiunii politice. Mult prea multe eforturi
ale Bisericii în ultimii ani au fost irosite în încercarea de a se opune tendin-
țelor anti-familie, cum ar fi avortul și homosexualitatea, doar prin eforturi
legislative. Reforma nu este o soluție pentru o cultură ca a noastră. E nevoie
de răscumpărare, și aceasta are loc la nivelul individului, nu al societății.
Biserica trebuie să se întoarcă la însărcinarea reală la care suntem chemați;
să-i evanghelizăm pe cei pierduți. Doar atunci când mulțimi de indivizi din
societatea noastră se vor întoarce la Cristos, societatea însăși va experimen-
ta o transformare semnificativă.
Între timp, familiile creștine au obligația să planteze copaci pentru ca vii-
toarele generații de copii să fie la adăpost de arșița soarelui. Dar, sinceri să
fim, chiar și în Biserică, situația familiei pare destul de sumbră.
Nu putem spune că nu există semne pozitive. De aproape trei decenii
există o preocupare extraordinară între evanghelici generată de nevoia de
salvare a familiei. Librăriile creștine sunt bine aprovizionate cu cărți despre
căsătorie și familie. Posturile creștine de radio sunt ticsite de programe ori-
entate spre familie. De mai bine de douăzeci de ani, cea mai populara emi-
siune creștină (de departe) a fost Focus on the Family [a lui James Dobson –
n. ed.]. Nu ducem lipsă de programe, seminarii și organizații creștine de-
Umbră pentru copiii noștri 15
votate familiei și creșterii copiilor.
În ciuda tuturor cărților și emisiunilor radiofonice dedicate subiectului
creșterii copiilor și familiei, statisticile arată totuși că, în general, familiile
creștine nu sunt într-o formă mai bună decât familiile vecinilor lor necrești-
ni. După unele sondaje, rata divorțurilor între evanghelici poate fi cu câteva
procente mai mare decât cea generală. Procentul familiilor cu un singur
părinte este deja mai mare în biserică decât în lume. Copiii din familii creș-
tine nu sunt imuni la tentațiile drogurilor, bandelor, relațiilor sexuale și
tuturor celorlalte rele care îi năpăstuiesc pe tinerii de azi. În general vorbind,
familiile creștine suferă de aceleași calamități ca și familiile necreștine.
În mod clar, ceva nu este în regulă.
O parte a problemei o constituie faptul că multe dintre programele de azi
pentru creșterea copiilor și pentru familie, deși etichetate „creștine”, nu sunt
cu adevărat creștine. Unele nu sunt nimic altceva decât behaviorism* secu-
lar îmbrăcat în haine religioase – un amalgam păgân de expresii cu rezonanță
biblică combinate cu psihologie umanistă. Chiar și unele dintre cele mai bu-
ne programe creștine pentru creșterea copiilor se concentrează mult prea
mult asupra unor chestiuni extrabiblice relativ nesemnificative și nu sufi-
cient asupra principiilor biblice esențiale. Am consultat o carte care consu-
ma capitol după capitol pentru subiecte de genul cum să faci o listă de sar-
cini pe care să o pui pe ușa frigiderului, cum să organizezi programul copilu-
lui pentru a limita timpul petrecut în fața televizorului, ce jocuri să joci în
mașină, și alte sfaturi asemănătoare. Poate că astfel de preocupări pragma-
tice își au locul lor, dar ele nu tratează esența problemelor cu care se con-
fruntă părinții creștini într-o societate ca a noastră. (Acea carte avea de fapt
prea puține elemente distinctiv creștine, în afară de prefața autorului).
Unele programe creștine pentru creșterea copiilor par să înceapă bine, dar
în scurt timp se îndepărtează de principiile biblice către alte lucruri. Accen-
tul pus pe acele alte lucruri este adesea mai mare decât cel pus pe chestiu-
nile vitale care sunt cu adevărat biblice. Părinții care se înrolează în astfel de
programe solicită programe detaliate, foarte bine organizate, sau sisteme „la
cheie”, care să funcționeze din prima încercare. Așa că aceasta încearcă ex-
perții să producă. Listele de reguli și sfaturi care rezultă din aceste încercări
elimină rapid principiile biblice vitale. Ademenirea în această direcție e sub-
tilă, dar puternică, și rareori se găsește câte un specialist în creșterea copiilor
care să o evite cu succes.
Avem nevoie disperată de o revenire la principiile biblice de creștere a
copiilor. Părinții creștini nu au nevoie de programe noi, ambalate în folie de
........................................
* Doctrină potrivit căreia singurele date valabile pentru psihologie sunt cele furnizate de
comportamentul observat; ea respinge conceptul de minte și conștiință – n.ed.
16 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
nylon, ci să aplice și să respecte cu consecvență acele câteva principii simple
care sunt prezentate clar pentru părinți în Cuvântul lui Dumnezeu, cum ar fi:
Învață-i neîncetat pe copiii tăi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu (De-
uteronom 6:7), disciplinează-i atunci când greșesc (Proverbe 23:13-14) și
nu-i provoca la mânie (Coloseni 3:21). Aceste câteva principii selectate, dacă
sunt aplicate consecvent, ar avea un impact cu mult mai pozitiv pentru părin-
tele confruntat cu probleme decât ore de discuții pe teme de genul, dacă ar
trebui să li se dea suzete bebelușilor, sau de la ce vârstă ar trebui să li se per-
mită copiilor să-și aleagă singuri hainele, ori zeci de subiecte similare care
consumă atât de mult timp într-un program tipic de creștere a copiilor.
Pe tot parcursul acestei cărți vom examina îndeaproape aceste principii
biblice referitoare la creșterea copiilor, precum și altele. Începem cu patru
principii biblice adesea neglijate, care ar trebui să constituie temelia pentru
concepția părintelui creștin.

Copiii ar trebui priviți ca o binecuvântare, nu ca o năpastă


Mai întâi, Scriptura ne învață clar că copiii sunt daruri binecuvântate din
partea Domnului. Dumnezeu i-a desemnat să fie o binecuvântare. Ei trebuie
să fie o bucurie. Sunt o binecuvântare de la Domnul care să ne împodobească
viața cu împlinire, sens, fericire și satisfacție. Faptul de a fi părinte este darul
lui Dumnezeu pentru noi.
Acest lucru e adevărat chiar și într-o lume decăzută, infectată de bleste-
mul păcatului. În mijlocul a tot ce e rău, copiii sunt indicii ale bunătății și
iubirii lui Dumnezeu. Sunt dovada vie că îndurarea lui Dumnezeu se extinde
și asupra făpturilor căzute, păcătoase.
Să ne amintim că Adam și Eva au mâncat fructul oprit înainte de a fi avut
vreun urmaș. Și totuși, Dumnezeu nu i-a distrus pur și simplu ca să înceapă
din nou cu o nouă rasă. În loc de aceasta, El le-a permis lui Adam și Evei să
împlinească porunca dată înainte de Cădere: Fiți roditori și înmulțiți-vă (Ge-
neza 1:28). Și El a pus în mișcare un plan de răscumpărare care în cele din
urmă va cuprinde un număr nespus de mare de urmași ai lui Adam (Apo-
calipsa 7:9-10). Astfel, copiii pe care i-a născut Eva au întruchipat speranța
că păcătoșii căzuți puteau fi răscumpărați.
Iar atunci când Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului lui
Adam, El a multiplicat durerea din procesul nașterii (Geneza 3:16), dar nu
a anulat binecuvântarea cuprinsă în nașterea copiilor.
Eva a recunoscut acest lucru. Geneza 4:1 spune: „Adam s-a împreunat cu
nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată și l-a născut pe Cain. Și a zis: Am că-
pătat un om cu ajutorul Domnului!” Ea a recunoscut limpede că de la Dom-
Umbră pentru copiii noștri 17
nul venea acel copil. Ea l-a privit ca pe un dar din mâna Celui împotriva că-
ruia păcătuise și s-a bucurat nespus de mult de el. În ciuda durerii de la naș-
tere, și fără să țină seama de faptul că însuși copilul era o făptură căzută, ea
a știut că acel copil era o emblemă a favorii lui Dumnezeu față de ea.
În versetul 25 citim: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, ea a născut un
fiu și i-a pus numele Set, căci, a zis ea, Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță”.
Copiii sunt daruri binecuvântate din partea lui Dumnezeu, și Eva știa acest
lucru.
Cum rămâne cu copiii necredincioșilor? Și ei reprezintă binecuvântări
divine. În Geneza 17:20, Dumnezeu a promis să-l binecuvânteze pe Ismael
[Ișmael]. Cum îl va binecuvânta? Înmulțindu-i copiii și urmașii. Dumnezeu
i-a spus lui Abraham [Avraam]: „Dar și cu privire la Ismael te-am ascultat.
Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească și îl voi înmulți nespus de
mult”.
În întreaga Scriptură găsim o temă neîntreruptă care îi scoate în relief pe
copii ca binecuvântări din mâna unui Dumnezeu iubitor și îndurător. Avem o
dovadă, de exemplu, în competiția dintre Leea și Rahela pentru dragostea lui
Iacob. Geneza 29:31-33 spune: „Domnul a văzut că Leea nu era iubită și a
făcut-o să aibă copii, pe când Rahela era stearpă. Lea a rămas însărcinată și
a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben, căci, a zis ea: ,Domnul a văzut
mâhnirea mea, și acum bărbatul meu are să mă iubească negreșit‘. A rămas
iarăși însărcinată și a născut un fiu; și a zis: ,Domnul a auzit că nu eram iubită
și mi l-a dat și pe acesta‘”.
Să observăm că mila Domnului față de Leea s-a manifestat prin faptul că
a făcut-o în stare să aibă copii. Domnul este Cel ce i-a deschis pântecele, și
Leea a recunoscut acest lucru.
Între timp, deși Iacob o iubea mai mult pe Rahela, Rahela a simțit că ste-
rilitatea ei implica într-un fel ideea că era mai puțin privilegiată. Scriptura
spune: Rahela a invidiat-o pe sora ei și i-a zis lui Iacob: Dă-mi copii, sau
mor! (Geneza 30:1).
Scriptura spune: „Iacob s-a mâniat pe Rahela și a zis: Sunt eu oare în locul
lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?” (v.2). Și el a recunoscut că numai
Dumnezeu poate dărui copii.
Rahela a fost atât de hotărâtă să aibă copii, încât a urzit un plan pervers prin
care să poată avea copii-substitut prin servitoarea ei, Bilha (v.3), agravând
astfel încurcătura provocată de relația poligamă care constituia de fapt sursa
certei ei cu Leea. În cele din urmă, Dumnezeu a binecuvântat-o și pe Rahela
cu copii, și ea L-a lăudat pentru bunătatea Lui față de ea: „Ea a rămas însăr-
cinată și a născut un fiu; și a zis: Mi-a luat Dumnezeu ocara!” (v.23). Rahela
a murit dând naștere lui Beniamin, iar moașa a mângâiat-o înainte de moarte
18 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
prin cuvintele: „Nu te teme, căci mai ai un fiu!” (35:17).
În toată această istorie a părinților care au dat naștere diferitelor triburi
[seminții] ale poporului ales al lui Dumnezeu, un lucru e clar: toți au înțeles
că copiii făceau cunoscut binecuvântările Domnului.
Prin planul binevoitor al lui Dumnezeu, copiii sunt dați pentru a aduce
părinților bucurie, fericire, mulțumire, satisfacție și dragoste. Psalmul 127:
3-5 spune atât de expresiv [în versiunea engleză]:
Iată, copiii sunt un dar al Domnului,
Rodul pântecelui este o răsplată.
Ca săgețile în mâna unui războinic,
Așa sunt copiii tinereții cuiva.
Ce binecuvântat este omul a cărui tolbă e plină de ei;
Ei nu vor rămâne de rușine
Când vor vorbi cu dușmanii lor la poartă.
În mod clar, în planul lui Dumnezeu, copiii sunt meniți să fie o binecu-
vântare, nu o năpastă. Și, de obicei, ei sunt o binecuvântare atunci când so-
sesc. Dar, dacă sunt lăsați în voia lumii, fără „umbra” unei protecții potri-
vite, ei îți vor frânge într-adevăr inima.
Aceasta ne conduce la al doilea principiu de bază.

Creșterea copiilor trebuie să fie o bucurie, nu o povară


Sarcina părintelui nu este un jug ce trebuie purtat, ci un privilegiu de care
trebuie să se bucure. Dacă scopul lui Dumnezeu atunci când ne dă copii este
să ne binecuvânteze, sarcina la care ne cheamă ca părinți nu e nimic altceva
decât o extindere și o amplificare a acelei binecuvântări.
Creșterea copiilor e dificilă doar în măsura în care părinții o fac dificilă
atunci când nu respectă principiile simple date de Dumnezeu. A-ți neglija
înaintea lui Dumnezeu sarcina de părinte înseamnă a pierde binecuvântarea
proprie acelei sarcini, iar cei ce fac așa își iau asupra lor o povară pe care
Dumnezeu nu a intenționat-o pentru părinți.
Un mod sigur de a-ți umple viața cu suferință este să abdici în fața respon-
sabilității pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca părinte și responsabil moral față
de copilul pe care ți l-a pus în mâini. Și viceversa, niciun lucru din viața ta
nu va genera mai multă bucurie și încântare decât să-ți crești copiii în mus-
trarea și învățătura Domnului.
Nu există și aspecte dezagreabile inerente în creșterea copiilor? Desigur,
niciunuia dintre noi nu ne place să ne disciplinăm copiii. Am învățat în scurt
timp ca părinte că ce mi-au spus părinții mei dintotdeauna despre disciplină
era adevărat: De obicei îl doare mai tare pe părinte decât pe copil. Dar chiar
Umbră pentru copiii noștri 19
și procesul disciplinării produce în cele din urmă bucurie când suntem fideli
instrucțiunilor lui Dumnezeu. Proverbe 29:17 spune: „Pedepsește-ți [Corec-
tează-ți] fiul, și el îți va da odihnă; și îți va aduce desfătare sufletului”.
Există în creșterea copiilor făcută în mod pios o bogăție de bucurie învio-
rătoare și înveselitoare, care nu poate fi obținută prin alte metode. Dumne-
zeu, în îndurarea Lui, a hărăzit în procesul creșterii copiilor un izvor al plă-
cerii, dacă rămânem fideli principiilor Sale.
Ne garantează oare Scriptura că vom avea succes în creșterea copiilor
noștri dacă urmăm planul lui Dumnezeu? Să privim al treilea principiu fun-
damental.

Succesul în creșterea copiilor se măsoară prin ce fac


părinții, nu prin ce face copilul
Dacă ne măsurăm succesul ca părinți doar prin ceea ce devin copiii noștri,
nu există în Scriptură nicio garanție sacră că vom avea un succes absolut în
aceste condiții. Uneori, copiii crescuți în familii creștine minunate ajung ca
la maturitate să-și abandoneze credința. Pe de altă parte, Domnul răs-
cumpără în îndurarea Lui mulți copii ai căror părinți sunt ratați total. Dacă
luăm în considerare doar ceea ce ajunge copilul, nu avem un indicator sigur
privind succesul părinților.
Totuși, adevărata măsură de succes în cazul părinților creștini este carac-
terul lor. În măsura în care am urmat planul lui Dumnezeu pentru creșterea
copiilor, am reușit ca părinți înaintea lui Dumnezeu.
Fără excepție, părinții întreabă în legătură cu Proverbe 22:6: „Învață pe
copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni nu se va abate de
la ea”. Nu e oare aceasta o promisiune biblică, și anume că dacă ne creștem
copiii în mod corect, putem garanta că ei vor umbla fidel cu Domnul?
Această concepție se bazează pe o înțelegere greșită a naturii cărții Pro-
verbelor. Avem aici maxime și truisme [adevăruri evidente] pline de înțelep-
ciune – nu neapărat reguli inviolabile. De exemplu, două versete mai devre-
me citim: „Răsplata smereniei, a fricii de Domnul este bogăția, slava și via-
ța” (v.4). Cu siguranță, aceasta nu e o promisiune generală că oricine este
umil și se teme de Domnul va fi totdeauna bogat și va primi onoruri. Mult
prea multe alte versete ne învață că cei drepți, adică cei care trăiesc la înăl-
țimea standardului divin, vor fi persecutați în mod inevitabil (2Timotei 3:12)
și adesea vor fi săraci (Iacob 2:5).
Mai mult, Proverbe 10:27 spune: „Frica de Domnul lungește zilele, dar
anii celui rău sunt scurtați”. Știm că acest principiu nu este adevărat în fie-
20 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
care caz. Nu poate fi revendicat ca o promisiune obligatorie din partea lui
Dumnezeu pentru toți cei ce se tem de Domnul.
În același fel, Proverbe 22:6 este un principiu care în general e adevărat.
Același principiu ar fi adevărat dacă s-ar aplica soldaților, tâmplarilor, învă-
țătorilor sau oricărei alte forme de instruire. Felul în care este instruit cine-
va determină ce va deveni. În cuvintele lui Iesus*: Oricine, după ce a fost in-
struit pe deplin, va fi ca învățătorul lui (Luca 6:40). Același principiu se
aplică și copiilor, care sunt și ei, normal, produse ale instruirii lor. Avem ast-
fel un truism axiomatic sau evident.
Dar Proverbe 22:6 nu este o promisiune pe care părinții creștini s-o reven-
dice și care să garanteze că copiii lor nu se vor îndepărta niciodată de calea
adevărului. Marele comentator puritan Matthew Henry a făcut aceste re-
marci în legătură cu truismul din Proverbe 22:6: „Când vor crește, când vor
îmbătrâni, așa se speră, nu se vor îndepărta de ea. Înrâurirea bună de care au
avut parte va rămâne cu ei în toate zilele vieții lor. De obicei, vasul păstrează
aroma primului său conținut. Mulți într-adevăr s-au depărtat de la calea cea
bună în care au fost crescuți; chiar și Solomon a făcut așa. Dar instruirea din
primii ani de viață poate fi mijlocul recuperării lor, așa cum se presupune că
s-a întâmplat în cazul lui Solomon. Cel puțin părinții vor avea mângâierea că
și-au făcut datoria și s-au folosit de mijloacele de care au dispus”.12
Ca regulă generală, părinții care urmează principiile biblice în creșterea
copiilor lor vor vedea un efect pozitiv asupra caracterului copiilor lor. Din
punct de vedere pur statistic, copiii care cresc în familii care Îl onorează pe
Cristos au mai multe șanse să rămână fideli lui Cristos la maturitate decât
copiii care cresc în familii unde părinții nu-L onorează pe Domnul. Truismul
din Proverbe 22:6 este într-adevăr valabil. Cu siguranță, nu trebuie să cre-
dem că suveranitatea lui Dumnezeu în salvare [mântuire] înseamnă că modul
în care ne creștem copiii nu are nicio importanță. Dumnezeu folosește ade-
sea părinții credincioși ca instrumente în salvarea copiilor.
Totuși, în definitiv, salvarea copiilor tăi este o chestiune ce trebuie rezol-
vată între ei și Dumnezeu. Nimic din ceea ce poți face nu va garanta sal-
varea copiilor tăi. În acest scop, trebuie să te rogi neîncetat lui Dumnezeu și
să-ți înveți copilul – folosindu-te de toate mijloacele disponibile, pentru a
imprima neîncetat adevărurile Evangheliei în inima lui. Dar, în final, sănăta-
tea spirituală a unui copil ajuns la maturitate nu este în mod necesar un indi-
cator sigur al succesului părinților.
Acestea fiind spuse, aș vrea să subliniez că uneori – ar trebui să spun ade-
* Iesus este transliterarea corectă în limba română a grecescului Irțoouț, care la rândul lui e
transliterarea lui Ieșua, numele evreiesc al Fiului lui Dumnezeu, însemnând „Dumnezeu
[Iehova] salvează”. Formele incorecte Iisus și Isus sunt doar tradiționale. Părinții ar face bine
să explice copiilor lor lucrul acesta -- n.ed.
Umbră pentru copiii noștri 21
sea – părinții au o parte de vină pentru răzvrătirea copiilor lor neascultători.
Așa cum am observat de-a lungul anilor, părinții poartă în general mai multă
vină pentru neascultarea copiilor decât societatea, anturajul sau orice alte in-
fluențe pe care părinții obișnuiesc să arunce vina. Întâlnesc ocazional părinți
care au încălcat aproape fiecare principiu biblic privind creșterea copiilor și
care totuși vin la pastor căutând un fel de iertare pentru responsabilitatea pri-
vind atitudinea sfidătoare a copiilor lor. Ei doresc asigurarea verbală că nu
sunt în niciun fel de vină, altcineva e.
Cu toate acestea, Însuși Dumnezeu a dat părinților responsabilitatea pen-
tru creșterea copiilor – nu învățătorilor, prietenilor, lucrătorilor sociali sau
altor oameni din afara familiei – și prin urmare e greșit ca părinții să încerce
să se descarce de această responsabilitate sau să arunce vina pe alții atunci
când lucrurile nu merg bine. Acesta este al patrulea principiu fundamental.

Copilul e influențat cel mai mult de părinți, nu de prieteni


Dumnezeu i-a însărcinat în mod solemn pe părinți cu îndatorirea creșterii
copiilor lor în mustrarea și învățătura Domnului. Nu este dreptul exclusiv al
părinților să-i împuternicească pe alții pentru îndeplinirea acestei îndatoriri.
Părinții trebuie să se implice suficient de mult în viața propriilor copii pen-
tru a se asigura că nicio altă influență nu va avea precădere. Răspunsul meu
inevitabil pentru părinții care se plâng că eșecurile copiilor lor se datorează
prietenilor acestora este că, în final, tot părinții sunt de vină, pentru că au
permis acelor prieteni să aibă o mai mare influență în viața copiilor lor decât
au avut ei înșiși.
Fără îndoială, unii părinți vor riposta cu cinism, insistând că e nerealist în
aceste zile și vremuri să ne mai așteptăm ca părinții să-și influențeze copiii
mai mult decât prietenii, cultura, televiziunea, învățătorii, profesorii și toți
ceilalți factori care se iau la întrecere ca să pună stăpânire pe interesul din
viața unui copil tipic.
Un cinism asemănător este exprimat într-o carte recent publicată, The
Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do (Premisa
educației: De ce copiii devin ceea ce devin)13 de Judith Rich Harris, o bunică
din New Jersey și autoare a mai multor manuale de psihologie. Ea susține că
practic nimic din ce pot face părinții nu va influența într-un mod semnifica-
tiv temperamentul, personalitatea sau caracterul copilului lor. „Părinților li
s-a acordat o importanță exagerată”, spune ea. „Ai fost făcut să crezi că ai o
mai mare influență asupra personalității copilului tău decât ai de fapt”.14 Po-
trivit lui Harris, cetele de prieteni ai copiilor noștri, nu părinții lor, determină
22 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
ce fel de oameni vor fi atunci când vor crește. Ea vine cu o mulțime de do-
vezi, de la date tehnice rezultate din cercetare până la mărturii anecdotice,
toate argumentând convingător că așa stau lucrurile.
La prima vedere, ideea că părinții au prea puțină influență asupra carac-
terului copiilor lor pare contrară a tot ce credem noi despre creșterea copi-
ilor. Dar cei ce citesc cartea lui Harris vor descoperi că teoria ei este mai
mult decât plauzibilă, e chiar convingătoare.
Totuși, un moment de reflecție ne va dezvălui de ce părinții din cultura
noastră au mai puțină influență asupra copiilor lor decât cetele de prieteni ai
acestora: Cei mai mulți părinți pur și simplu au abdicat de la rolul de părinte
și și-au încredințat copiii în mâinile prietenilor acestora. Au investit mai
puțin timp în învățarea copiilor lor decât intervalul de timp în care au permis
acestora să stea în fața televizorului. Au permis ca toată instruirea spirituală,
morală și etică a copiilor lor să vină de la TV, filme, muzică și alți copii.
Chiar în cele mai bune cazuri, părinții se bazează prea mult pe învățătorii și
profesorii de la școală, pe învățătorii de școală duminicală și pe liderii de
tineret – toți aceștia fiind în afara sferei familiei. Părinții trebuie să-și dea
seama că, atunci când este vorba de caracter, acesta nu e nici influențat ge-
netic, nici preluat prin osmoză. Copiii sunt învățați să fie ceea ce devin. Dacă
devin altceva decât au sperat părinții, este de obicei din cauză că pur și sim-
plu au învățat de la cei ce au fost disponibili să-i învețe în absența părinților.
Cu alte cuvinte, părinții, nu copiii – nici măcar prietenii acestora – poartă
de fapt vina pentru influența tot mai mică a părinților în cultura noastră. Ori
de câte ori influențe exterioare modelează caracterul unui copil mai mult
decât părinții, aceștia au eșuat în achitarea de îndatoririle lor. Nu se poate
mai simplu.
Părinții creștini din ziua de azi au o nevoie disperată să-și însușească acest
principiu simplu. Noi va trebui să răspundem înaintea tronului lui Dumne-
zeu dacă ne-am lăsat copiii în seama altor influențe care le modelează carac-
terul într-un mod păcătos. Dumnezeu ne-a încredințat responsabilitatea creș-
terii copiilor noștri în mustrarea și învățătura Domnului, și vom da socoteală
înaintea lui Dumnezeu pentru modul în care ne-am achitat de administrarea
acestui mare dar. Dacă alții au o influență mai mare asupra copiilor noștri
decât avem noi, suntem vinovați, nu avem nicio scuză, pe baza celor arătate
mai sus.
Dumnezeu a făcut din creșterea copiilor o responsabilitate neîntreruptă.
Nu există „pauze de cafea” în care să scăpăm de îndatoririle noastre părin-
tești. Acest principiu a fost înglobat chiar și în Legea de pe Sinai. Dumnezeu
a prefațat instrucțiunile date israeliților cu această însărcinare solemnă: „Și
poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești
Umbră pentru copiii noștri 23
în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în
călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deuteronom 6:6-7).
Așa definește Dumnezeu sarcina părinților. Înseamnă o misiune neîntre-
ruptă în fiecare sens al acestei expresii. Nicio fază a vieții nu este scutită.
Nicio oră din zi nu este exclusă. Nu există pauze de odihnă pentru părintele
care vrea să fie fidel acestei chemări.
Unii părinți cred că pot compartimenta viața copilului lor, fixează un nu-
măr de ore pe săptămână pentru educare și apoi își îndeplinesc îndatoririle de
părinte asigurându-se că acele ore rezervate acestei sarcini reprezintă un
„timp de calitate”. Această întreagă filozofie este contrară spiritului din De-
uteronom 6:7 și e o metodă sigură de a garanta că influențele exterioare vor
avea un impact mai mare decât părinții în modelarea caracterului copilului.
Istoria Israelului din Vechiul Testament este o lecție practică despre peri-
colele neglijării acestui principiu vital. Israelul a falimentat mizerabil când a
fost vorba să-și îndeplinească datoria de a-i învăța pe copii despre standar-
dul lui Dumnezeu. Gândește-te la acest verset elocvent despre generația de
israeliți care a intrat în Țara Promisă. Observă că era vorba de generația ime-
diat următoare celei căreia Dumnezeu i-a dat pentru prima oară Legea de pe
Sinai: „Poporal a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua, și în tot tim-
pul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate lucrurile
mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel... Tot neamul acela de oameni a
fost adăugat la părinții lui, și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care
nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Judecători 2:7,10).
Cu alte cuvinte, acea întreagă generație de israeliți nu s-a achitat de res-
ponsabilitatea pe care o avea. Au neglijat să-și învețe copiii despre lucrurile
pe care le-a făcut Dumnezeu pentru Israel. Drept consecință, următoarea ge-
nerație s-a îndepărtat în masă de Domnul: „Copiii lui Israel au făcut atunci
ce nu plăcea Domnului și au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumne-
zeul părinților lor, care-i scosese din țara Egiptului, și au mers după alți
dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat îna-
intea lor și au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul și au slujit lui Baal
și Astarteelor” (v.11-13).
Copiii s-au îndreptat către zeii canaaniților. Mediul în care trăiau i-a influ-
ențat mai mult decât au făcut-o părinții lor, pentru că părinții au abdicat de
la rolul lor părintesc. Rezultatul a fost idolatrie, haos, și distrugere. „Fiecare
făcea ce-i plăcea” (21:25).
Același tipar s-a repetat mereu și mereu în toată istoria Israelului. Ori de
câte ori o generație de părinți a neglijat să planteze semințele care puteau asi-
gura copaci de umbră pentru generațiile următoare, copiii au suferit de inevi-
24 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
tabila foame spirituală care a urmat.
Același lucru se întâmplă și în zilele noastre. Chiar acum perspectiva pen-
tru următoarea generație este mai sumbră decât a fost vreodată. Și lucrurile
nu se vor îmbunătăți până când această generație de părinți creștini nu revine
la activitatea neîntreruptă de plantare a copacilor pentru umbra spirituală.
Pentru mulți părinți, primul pas pentru revenirea pe cale trebuie să fie o
nouă dedicare personală pentru lucrurile lui Dumnezeu. Dacă propriile noas-
tre priorități în viață sunt deformate, nu putem spera să-i învățăm pe copiii
noștri ce trebuie să învețe.
Iubite cititor, dacă ești părinte, fă-ți inventarul inimii. Însetezi oare după
Dumnezeu, așa cum însetează cerbul după apă? Sau viața ta transmite copi-
ilor tăi un mesaj de ipocrizie și indiferență spirituală? Este oare devotamen-
tul tău față de Cristos așa cum speri să-l vezi în viața copiilor tăi? Este ascul-
tarea ta de Cuvântul Lui același fel de supunere pe care tânjești să-l vezi în
copiii tăi? Acestea sunt întrebări cruciale cu care trebuie să se confrunte fie-
care părinte dacă vrea cu adevărat să fim părinte de succes și model de viață
pentru copiii lui. Părinții care sunt neglijenți în aceste domenii pot fi siguri
că fiii și fiicele lor vor deraia din punct de vedere spiritual. Când părinții sunt
superficiali în viața lor spirituală, este ca și cum ar tăia toți copacii de umbră
pentru următoarea generație din familia lor.
În capitolele care urmează vom examina în mai mare detaliu poruncile bi-
blice pentru părinți, pentru soți, pentru soții și pentru copii. Principiile divi-
ne pentru o educație creștină de succes vor ieși la iveală cu mare claritate.
Cu toate acestea, înainte să citești mai departe, te îndemn să-ți examinezi
inima înaintea lui Dumnezeu și să faci un inventar spiritual complet al nive-
lului la care te găsești, nu doar ca părinte, ci și ca un copil al lui Dumnezeu.
2

Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău

Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea.


– Psalmul 51:5

Părinții tind să facă creșterea copiilor mai complexă și totuși mai superfi-
cială decât este de fapt. Părinții creștini de astăzi cer mai multe programe
detaliate, metodologii pas-cu-pas și instrucțiuni meticulos descrise. Iar „spe-
cialiștii” în creșterea copiilor le fac cu bucurie această plăcere. Ei oferă pla-
nuri detaliate pentru hrănirea bebelușilor după metoda lui Dumnezeu: meto-
de creștine pentru învățarea folosirii toaletei de către copiii de doi ani: liste
extensive de da-uri și nu-uri pentru viața socială a preșcolarilor și cataloage
similare de reguli pentru fiecare stadiu al vieții până la căsnicie.
Nu toate sfaturile lor sunt rele, desigur. Unele pot fi de folos și chiar pro-
fitabile. Dar comparate cu principiile pentru creșterea copiilor prezentate de
fapt în Scriptură, cele mai multe dintre așa-numitele programe „creștine”
sunt în mod nenecesar complexe și uneori întru totul nerealiste. Departe de
a fi în mod distinctiv creștine, unele sfaturi date în aceste programe sunt de
fapt extrabiblice și de aceea ar putea fi cu ușurință ignorate. Unele dintre ele
sunt pur și simplu sfaturi proaste. De exemplu, știu un cuplu de tineri care
nu lasă pe nimeni (nici pe bunică) să le legene vreodată copilul. Ei au fost
învățați într-un program creștin de creștere a copiilor că a legăna copilașii
pentru a-i adormi îi fac să nu vrea să meargă la culcare când sunt mai în vâr-
stă. Așa că părinții trăiesc cu teama că dacă cineva le leagănă copilul pentru
a-l adormi, aceasta va trezi în el vreo tendință de răzvrătire sau egocentrism
care va aduce roade rele când va crește mare.
Uneori, se pare că unele studii creștine specializate în creșterea copiilor
prosperă prin hrănirea temerilor părinților că dacă fac ceva greșit cu copiii
lor, aceasta ar putea să le dăuneze pentru totdeauna, determinând caracterul
și conduita acestora să fie rea. Alimentând aceste îngrijorări, ele conving pă-
rinții să meargă pas la pas cu programul, înscriindu-se la seminar după semi-
nar în fiecare an și devenind totalmente dependenți de specialistul în crește-
rea copiilor – nefiind și nedorind să gândească pentru ei înșiși. Ei încep să
considere creșterea copiilor ca un câmp de mine plin cu pericole – un singur
pas greșit, și riști vătămarea emoțională și psihologică a copilului tău pentru
toată viața. Așa că ei devin total dependenți de sisteme care le marchează
26 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
fiecare pas și apoi refuză să devieze de la plan, inclusiv de la acele aspecte
ale programului care nu au nicio bază în Scriptură. Adesea sunt dispuși să
sfideze atât bunul simț, cât și intuiția părintească de dragul urmării progra-
mului cuiva. Aceasta nu este o tendință sănătoasă.
Așa cum s-a notat în capitolul precedent, creșterea copiilor este presupusă
a fi o bucurie, nu o povară. Scriptura scoate în mod repetat în relief binecu-
vântările de a avea copii și răsplățile bogate ale calității de părinte. „Copiii
sunt o moștenire de la Domnul și rodul pântecelui este o răsplată” (Psalmul
127:3). Scriptura nu descrie niciodată creșterea copiilor ca pe o cursă cu ob-
stacole plină de capcane potențial mortale.
Există însă o capcană gigantică care este adesea trecută cu vederea de pă-
rinții creștini. Este un lucru atât de fundamental pentru ceea ce credem ca și
creștini, așa de limpede afirmat de Scriptură, că niciun părinte creștin nu ar
trebui vreodată să fie luat prin surprindere de el. Totuși, sunt mereu uimit cât
de puțin se spune despre el în cele mai multe materiale creștine despre creș-
terea copiilor. Mă refer la înclinația înnăscută în copil spre rău.

Recunoașterea adevăratului potențial al copilului tău


Fiecare copil vine pe lume cu o capacitate nemăsurată de a face rău. Chiar
înainte de naștere, inima omului este deja programată pentru păcat și egoism.
Înclinația neostoită a omenirii pentru orice fel de depravare e de așa natură
încât, dacă e lăsată liberă, fiecare bebeluș are potențialul să devină un monstru.
Dacă căutăm o categorie teologică pentru această doctrină, ea este în mod
normal numită „depravarea totală”, însemnând că copiii nu vin pe lume cău-
tându-L pe Dumnezeu și conformarea cu standardul Său. Ei nu vin pe lume
nici măcar cu o inocență neutră. Ei vin pe lume căutând împlinirea dorințelor
egoiste și păcătoase. Deși dezvoltarea naturii păcatului nu atinge în mod ne-
cesar o expresie deplină în comportamentul fiecărei persoane, este fără în-
doială numită „depravare totală”, deoarece nu există niciun aspect al perso-
nalității umane, caracterului, minții, emoțiilor sau voinței care să fie scutit
de stricăciunea făcută de păcat sau să fie imun la ațâțările păcatului.
De unde au copiii această depravare? Nu este un comportament învățat. E
o dispoziție înnăscută. Copiii o iau de la părinții lor, care au luat-o de la pă-
rinții lor, care au luat-o de la părinții lor, și tot așa până la Adam. Adam „a
născut un fiu după chipul și asemănarea lui” (Geneza 5:3). Copiii lui Adam
au purtat cu toții amprenta păcatului. Ei au fost cu toții infectați de dorințe
rele. S-au născut cu dorințe păcătoase și cu o aversiune față de lucrurile lui
Dumnezeu – aceeași aversiune care i-a făcut pe Adam și Eva să încerce să
se ascundă de prezența Domnului (Geneza 3:8). Și copiii lui Adam au lăsat
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 27
aceeași natură a păcatului progeniturilor lor. Astfel, moștenirea depravării și
vinovăției a fost transmisă fiecărei generații ulterioare.
Cu alte cuvinte, căderea lui Adam a întinat cu păcat întreaga rasă umană.
Atât vinovăția, cât și depravarea produse de păcat sunt universale. Apostolul
Paul a scris: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a in-
trat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină
că toți au păcătuit” (Romani 5:12, s.n.). „Printr-o singură greșeală a venit o
osândă care a lovit pe toți oamenii” (v. 18), însemnând că noi am moștenit
vinovăția păcatului. Și „prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost
făcuți păcătoși” (v. 19), însemnând că noi am moștenit depravarea păcatului.
Nimeni nu este scutit. Nimeni nu se naște perfect inocent. Cu excepția lui
Cristos, născut în mod supranatural prin Spiritul Sfânt, nicio persoană năs-
cută nu a fost vreodată liberă de întinarea morală a păcatului lui Adam.
Chiar David, descris în Scriptură ca un om după inima lui Dumnezeu
(Fapte 13:22), a scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămis-
lit mama mea” (Psalm 51:5). David nu a lăsat să se înțeleagă că mama lui
l-ar fi conceput printr-un act de curvie. El nu a sugerat că era ceva păcătos
în legătură cu procesul prin care sunt concepuți bebelușii, căci Scriptura
spune: „Căsătoria să fie ținută în toată cinstea și patul să fie nespurcat”
(Evrei 13:4). Dar când David a spus că a fost conceput în păcat, el s-a refe-
rit la propria lui natură întinată cu tendințe păcătoase și dorințe rele chiar din
clipa concepției lui.
Lucrul acesta este adevărat despre noi toți. Noi moștenim atât vinovăția,
cât și depravarea păcatului lui Satan și le transmitem urmașilor. Aceasta este
doctrina păcatului originar. Ne-am născut într-o rasă decăzută. Moștenim o
natură decăzută și suntem în mod inevitabil atrași în capcana păcatului.
Avem o poftă pentru rău și nicio sete naturală spre Dumnezeu. Nu avem în
final nicio putere să ascultăm de Dumnezeu sau să rezistăm răului. „Fiindcă
umblarea după lucrurile firii pământești [Fiindcă mentalitatea carnală] este
vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumne-
zeu și nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământești [cei ce sunt în car-
ne] nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8). Păcatul ne influențează
însăși natura. Ne-am născut cu o înclinație păcătoasă. Avem un caracter de-
căzut chiar înainte de a comite primele acte deliberate de păcat. De fapt, noi
păcătuim pentru că suntem păcătoși. Nu suntem creaturi inocente care deve-
nim păcătoși dintr-odată atunci când păcătuim prima dată. Nu suntem încli-
nați spre bine până suntem expuși la rău. Nu suntem perfecți până nu suntem
distruși de părinții noștri, așa cum ar sugera unii. Nu ne-am născut nici mă-
car neutri din punct de vedere moral. Noi ne-am născut păcătoși.
Tot ce am spus este adevărat și despre copiii noștri. Lăsați de capul lor, ei
28 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
vor urma un curs al păcatului. Și lăsați în întregime de capul lor, nu există
rău de care să nu fie în stare. Psalmul 58:3 spune: „Cei răi sunt stricați încă
din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pânte-
cele mamei lor”. Apostolul Paul a citat un șirag de referințe din Vechiul Tes-
tament în epistola sa către romani, arătând din Scripturi că nu există excepții
de la doctrina depravării umane: După cum este scris, „nu este niciun om
neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este
niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au
ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.
Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele;
sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune;
au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul
lor: nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor”
(Romani 3:10-18).
Părinții, în mod instinctiv, se dau înapoi de la o asemenea gândire. Ceea
ce vedem în copilașii noștri pare a fi însăși chintesența inocenței copilărești
caste, prețioase.
Dar copiii noștri nu sunt inocenți când vin pe lume, decât în sensul că sunt
naivi și neexperimentați. Tot potențialul spre păcat de orice fel este deja pre-
zent în inima lor, în formă incipientă. O înclinație spre păcat le mână inima,
mintea și voința. Ei nu au un potențial nativ pentru adevărata sfințenie sau
neprihănire plăcută lui Dumnezeu. Ei sunt totalmente depravați deja, aștep-
tând ca aceeași depravare să se exprime pe sine. Deși au o anumită cunoaș-
tere a binelui în inima lor (Romani 2:14-15), ei nu vor și nu pot să facă ce
este bine, deoarece iubesc răul (Ieremia 17:9; Ioan 3:19).
Dacă ai probleme cu aceasta, recunoaște că copiii tăi sunt o versiune a ta
în miniatură.
Mulți părinți trăiesc cu spaima că un lucru pe care îl pot face greșit poate
afecta într-un mod ireparabil caracterul altminteri virtuos al copilului lor. Ei
cred că dacă în copilărie se întâmplă ceva rău, copilul ar putea să devieze în
sens spiritual și să se rătăcească din punct de vedere moral. Dar adevărul e
că copiii noștri sunt deja afectați de păcat din momentul în care sunt con-
cepuți. Înclinația spre păcat este înrădăcinată în însăși natura lor. Tot ce se
cere pentru recolta tragică e ca acelor copii să le fie permis să-și exprime
liber, nereținut acele dorințe rele.
Cu alte cuvinte, copiii nu devin răi din cauza unui lucru pe care îl fac pă-
rinții lor. Ei se nasc păcătoși, și această păcătoșenie se manifestă din cauza a
ceea ce nu fac părinții lor.
Societatea modernă a produs mai mulți criminali în serie, perverși, pe-
dofili, violatori și criminali pe cap de locuitor decât aproape orice societate
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 29
în istorie. Și experții, fără excepție, cercetează atent ce s-a întâmplat cu ei
când erau mici. Ce le-au făcut părinții lor? Au fost ei într-un mediu caracteri-
zat prin maltratare de orice fel? Au fost ei în vreo situație în care alții s-au
purtat urât cu ei? Le-au făcut părinții sau societatea ceva care i-a provocat să
se întoarcă spre rău?
Adevărul este că asemenea oameni nu sunt produsul unui lucru făcut lor
de părinți. Ei sunt produsul a ceea ce nu le-au făcut părinții lor. De fapt, un
număr surprinzător dintre ei nu au avut nicio influență părintească perma-
nentă, fiind copii dați în plasament. Mulți alții au avut părinți, a căror influ-
ență morală a fost pur și simplu absentă din viața lor.
Un caz specific este faimosul Jeffrey Dahmer. El a devenit un ucigaș în
serie, homosexual, necrofil, canibal. Experții de pretutindeni au studiat copi-
lăria lui pentru a încerca să identifice anumite traume care ar putea să
explice o asemenea minte deformată. Dar Dahmer a fost crescut de o mamă
care îl iubea la nebunie și care a ținut un album cu fotografii și suveniruri în
care a consemnat primii lui pași, primul păr tuns și primul dinte. După păre-
rea generală, copilăria lui Dahmer a fost cu totul ireproșabilă. Cele mai trau-
matice experiențe ale copilăriei au fost o operație de hernie și destrămarea
căsniciei părinților lui. Dahmer însuși a spus: „Când am fost copil eram la fel
ca oricare altul”. Dar, în prima parte a adolescenței, a început să aibă o poftă
sadică de torturare a animalelor și de realizare a unor experimente înspăi-
mântătoare cu hoiturile lor. Aceasta s-a petrecut în timpul unei adolescențe
relativ nesupravegheate în care, după însăși mărturia mamei lui, ea a făcut
tot ce-i stătea în putință ca să-i dea tot ce-i poftea inima. Dându-i-se voie să
facă aproape tot ce-i plăcea, Dahmer și-a manifestat pur și simplu din plin
dorințele rele. El și-a alimentat poftele păcătoase. Acele pofte au cerut apoi
împlinire prin perversiuni tot mai cumplite, până când aproape nimic nu mai
satisfăcea dorința lui Dahmer de ticăloșie.
De ce produce societatea noastră atâția psihopați și degenerați? De ce se
comit atâtea crime violente de către niște copii care nici măcar nu au ajuns
la vârsta adolescenței? De ce atâtea familii aparent „normale” cresc copii
delincvenți? Eu cred că toate aceste fenomene sunt înrădăcinate în stilul de
educație „neintervenționist” atât de popular printre părinții moderni. Tole-
ranța și pasivitatea definesc abordarea actuală a creșterii copiilor. Constrân-
gerea și corecția sunt considerate prea îngrăditoare pentru psihicul copilului.
Respectul de sine a înlocuit stăpânirea de sine. Părinților le este teamă să co-
recteze comportarea greșită. Ei sunt îndemnați de către experți să-și lase co-
piii să se exprime liber. Prea mulți părinți sunt total absenți din sfera de in-
fluență morală a propriului lor copil. Natura copilului este lăsată pur și sim-
plu să-și urmeze cursul firesc, și când părintele realizează totala depravare
30 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
din inima copilului său, lucrurile se îndreaptă deja spre dezastru.
Biblia spune: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării
o va dezlipi de el” (Proverbe 22:15). Când copiilor li se dă pur și simplu voie
să urmeze cursul naturii lor, rezultatul inevitabil este dezastrul.
Micuțul nou-născut, oricât de adorabil ar fi, este deja un stricat în deveni-
re. Și dacă părinții nu se angajează să-și crească copilul în învățătura și mus-
trarea Domnului, el va ajunge să dea expresie deplină depravării sale. Într-o
societate tot mai ostilă față de evlavie și tot mai tolerantă în fața nelegiuirii,
nu este de mirare că atâția copii lăsați de capul lor ajung să fie atât de neîn-
chipuit de răi. Apariția bruscă a omorurilor prin împușcare în școli din ultim-
ul deceniu este doar vârful unui aisberg. Dacă vrei o mostră a gradului de de-
pravare a culturii copiilor și tinerilor de azi, du-te la niște magazine care
vând CD-uri și casete și vezi ce muzică se vinde tineretului de azi. Vei găsi
o muzică ce glorifică orice lucru rău, de la perversiune sexuală ordinară până
la mânie, ură și rebeliune, și de la violență fără rost până la închinare respin-
gătoare la Satan. Și cei mai mulți părinți nu au nicio idee ce ascultă copiii
lor sau cum se comportă.
Este pur și simplu periculos, într-o cultură ca a noastră, ca părintele să se
dea înapoi și să permită naturii copilului să determine, în sens etic și moral,
ceea ce va deveni el. În acest scenariu, omenește vorbind, nu poate fi decât
un singur rezultat: o viață de păcat.

Psihologia comportamentului nu este răspunsul


S-ar putea ca în acest punct unii cititori să presupună că soluția pe care o
am în minte privind modul de lucru cu depravarea copilului este controlul
strict al comportamentului copilului combinat cu o disciplină severă. Nu așa
stau lucrurile.
Desigur că atât moravurile, cât și disciplina sunt aspecte necesare ale unei
educații corecte. Dar faptul de a-i învăța pe copiii noștri cum să se poarte nu
este o soluție la problema depravării umane. Nici adăugarea pedepsei pen-
tru greșeală nu va rezolva problema. De fapt, părinții care își concentrează
toate energiile asupra corectării comportamentului exterior sau prevenirii
comportamentului greșit cu amenințări de pedeapsă nu prea vor reuși să facă
mai mult decât să-i deprindă la prefăcătorie.
Am văzut întâmplându-se repetat lucrul acesta. Cunosc părinți creștini
care cred că modul cum își cresc ei copiii are succes, deoarece i-au învățat
să fie politicoși când li se spune sau li se face semn, să răspundă cu „poftim”
și să vorbească cu „dumneavoastră” când se adresează adulților. Dar, în spa-
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 31
tele părinților, aceiași copii pot fi cei mai prost crescuți, mai neascultători și
mai gălăgioși din țoală biserica, în special când sunt de față copii de vârsta
lor, dar nu și persoane cu autoritate. Iar părinții par perfect inconștienți de
adevăratul caracter al copiilor. Aproape orice învățător și lider de tineret știe
ce frustrant este să încerce să se ocupe de un copil-problemă ai cărui părinți
refuză pur și simplu să creadă că copilul lor este în stare de un comporta-
ment atât de greșit. Aceasta se întâmplă adesea din cauză că părinții s-au con-
centrat exclusiv asupra unor chestiuni cum ar fi comportamentul în public,
bunele maniere exterioare și politețea față de adulți, dar nu înțeleg deloc sta-
rea reală a inimii copilului lor. Adesea, copilul se conformează doar pentru
a evita pedeapsa.
Faptul doar de a impune un comportament exterior cu amenințarea pedep-
sei este behaviorism [sau comportamentalism] pur. Bunele maniere produse
printr-o asemenea abordare sunt doar o reacție condiționată. Deși acest fel
de control al comportamentului poate părea să facă minuni un timp (mai ales
când părinții sunt în apropiere), nu face față problemei depravării, care este
o problemă a inimii.

Izolaționismul nu este răspunsul


Mulți părinți creștini cred că s-au achitat de sarcina de părinte dacă își
învăluie cu grijă copiii ca într-o gogoașă a viermelui de mătase pentru a-i
izola de influențe rele. Ei restrâng timpul în care copiii lor se uită la televi-
zor, interzic în cămin muzica ascultată de cei din lume, și uneori chiar inter-
zic orice fraternizare cu niște copii ai căror părinți nu le împărtășesc prefe-
rința pentru acest tip de izolare.
Cu siguranță că sunt multe programe de televiziune de care copiii noștri
ar trebui să fie protejați. Și întrucât standardele coboară atât de rapid, este
esențial ca părinții creștini să găsească vreun fel de izolare pentru copiii lor.
Este pur și simplu ceva iresponsabil sau nesocotit să-ți crești copiii lăsân-
du-i să navigheze nesupravegheați pe internet, să asculte orice fel de muzi-
că doresc sau să privească la televizor filme fără a avea permisiune din par-
tea părinților. Niște părinți care pierd în mod iresponsabil controlul asupra a
ceea ce văd și ascultă copiii lor într-o cultură ca a noastră se fac vinovați de o
infracțiune înspăimântătoare.
Dar nici izolarea totală nu este răspunsul. Naivitatea nu este o trăsătură de
caracter pe care s-o cultivăm la copiii noștri. Pudicitatea prefăcută este ima-
turitate prostească. Ea îi face pe copiii noștri creduli, ușor de amăgit și vul-
nerabili. Cei naivi sunt țintele cele mai ușoare pentru șiretlicurile seducă-
toare ale ispitei. În toată cartea Proverbelor, cei naivi („creduli” în multe tra-
32 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
duceri) sunt înfățișați ca niște exemple negative:
„Până când veți iubi prostia, proștilor [Până când vă va plăcea să fiți cre-
duli, naivilor?]?” (Proverbe 1:22).
„Căci împotrivirea proștilor îi ucide și liniștea nebunilor îi pierde [Încă-
pățânarea naivilor îi va ucide și mulțumirea de sine a nesocotiților îi va dis-
truge]” (1:32).
„Am zărit printre cei neîncercați, am văzut printre tineri pe un băiat fără
minte [Am văzut printre cei naivi și am observat printre tineri un tânăr fără
minte]” (7:7).
„Învățați-vă minte, proștilor, și înțelepțiți-vă, nebunilor! [Naivilor, înțele-
geți prudența și, nechibzuiților, înțelegeți înțelepciunea]” (8:5).
„Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine
cum merge... Cei proști au parte de nebunie, dar oamenii chibzuiți sunt în-
cununați cu știință [Cel naiv crede totul, dar omul cu judecată își cântărește
pașii... Naivul moștenește prostia, dar cei cu judecată sunt încununați cu cu-
noaștere]” (14:15,18).
„Omul chibzuit vede nenorocirea și se ascunde, dar cei proști merg îna-
inte și sunt pedepsiți [Cel prevăzător vede răul și se ascunde, dar naivii merg
înainte și sunt pedepsiți pentru aceasta]” (22:3; cf. 27:12; toate citatele
traduse în paranteze drepte sunt preluate din versiunea New American Stan-
dard Bible – n.a.).
Să nu mă înțelegi greșit; există un soi de inocență sfântă pe care trebuie
s-o cultivăm nu numai la copiii noștri, ci și la noi înșine. Apostolul Paul a
scris: „Doresc să fiți înțelepți în ce privește binele și proști [simpli, curați]
în ce privește răul” (Romani 16:19). Dar, în acest context, el vorbește despre
cunoașterea dobândită prin experiența personală. Acest verset urmează după
mai multe capitole în care apostolul dă învățături practice. El le spunea celor
din Roma că dorea ca ei să fie experimentați în purtarea bună, dar lipsiți de
experiență când era vorba de rău.
Lipsa de experiență și naivitatea nu sunt același lucru. Paul nu voia să
spună că-i dorea uituci sau neatenți cu privire la existența răului. Cu sigu-
ranță că nu susținea o ignoranță intenționată sau o orbire de bunăvoie pri-
vind realitatea răului. El dorea ca ei să fie prudenți, prevăzători, și nu unii
peste măsură de rușinoși sau pudici. Diferența este semnificativă.
Părinții nu pot – și n-ar trebui – să încerce să-și izoleze total copiii de ade-
vărul despre păcat și de șireteniile ispitei. N-ar trebui să cultivăm la copiii
noștri felul de „inocență” care îi face expuși și vulnerabili în fața ispitei des-
pre care nici măcar nu și-au închipuit că există. Sarcina noastră este de a-i
învăța să discearnă, și nu să facem din ei niște „puritani”, unii care fac pe
pudicii sau rușinoșii.
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 33
Știu de existența unui curs creștin de creșterea copiilor care încurajează
mamele și tații să nu dea copiilor lor niciun fel de detalii privind sexualita-
tea, nu numai în timpul copilăriei și adolescenței, ci chiar până în noaptea
nunții fiului sau fiicei lor. În acest curs se sugerează ca să se devieze prin
răspunsuri vagi de la întrebările inevitabile ale copilului privind anatomia și
dezvoltarea corpului în timpul pubertății, dând de înțeles că însuși subiectul
sexualității este tabu. Dacă trebuie date răspunsuri privind reproducerea, ele
ar trebui să folosească părți ale unei flori, de teamă ca nu cumva să-l lipseas-
că pe copil de inocență dându-i explicații mai clare. Potrivit acestui curs, sim-
pla expunere a unor fapte privind reproducerea umană pune în pericol ino-
cența morală a copilului tău. Acest curs merge până acolo încât să-i prevină
pe părinți să nu-și ducă copiii la expoziții de artă clasică, deoarece acestea
includ statui și picturi care înfățișează nuduri.
Acest soi de izolaționism este o rețetă sigură pentru dezastru. El e o per-
spectivă complet nebiblică. Sexualitatea nu este înfățișată în Scriptură ca
fiind rea din fire, nici nu este tratată ca un tabu. Sexualitatea în afara căsăto-
riei este cu siguranță păcătoasă, dar în cadrul căsătoriei unirea dintre soț și
soție este sfântă și onorabilă (Evrei 13:4). Subiectul în sine nu este nicio
amenințare la adresa unei inocențe cuviincioase, sfinte, morale. Cum pot
spera copiii noștri să aibă o înțelegere corectă și biblică a acestor lucruri da-
că ne purtăm cu acest subiect de parcă ar fi o amenințare la adresa inocenței
lor? Cu siguranță că Scriptura nu face lucrul acesta. O carte întreagă din Ve-
chiul Testament – Cântarea cântărilor – a fost scrisă pentru a celebra bucuria
și puritatea intimității matrimoniale. Cu siguranță că în Scriptură nu există
nicio poruncă sau principiu care să interzică aceste chestiuni să fie date ca
învățătură de către părinți.
Dimpotrivă, ține de responsabilitatea părinților să-și învețe corect copiii
în asemenea chestiuni. Dacă abdici de la această responsabilitate, poți să fii
sigur că copiii tăi vor fi mai influențați de valorile și moravurile pe care le
învață de la profesori și de la cei de vârsta lor. Este aproape imposibil, și cu
siguranță o abordare greșită a educației copiilor, să-i ții pe copii total izolați
de orice influențe din afara familiei. Prin urmare, este foarte probabil ca ei
să afle despre aceste lucruri din alte surse, indiferent cât de bine au fost pro-
tejați. Dacă părinții au refuzat să cultive o cunoaștere evlavioasă a sexuali-
tății și reproducerii umane, este foarte mare probabilitatea ca un copil să dea
dovadă de atitudini păcătoase în acest domeniu.
Pe lângă aceasta, ideea că părinții păstrează inocența copilului doar prin de-
clararea anumitor subiecte ca tabu și prin izolarea copiilor lor de adevărul în
privința lor ignoră realitatea că multe dintre dorințele noastre păcătoase sunt
înnăscute. Poftele păcătoase sunt inerente în natura noastră decăzută. Ele nu
34 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
sunt numai niște comportamente învățate. Dacă refuzi să-l înveți ceva pe co-
pilul tău despre sexualitate, nu numai că pierzi ocazia de a-i da o perspectivă
corectă, dar și poți da frâu liber imaginației lui păcătoase să lucreze prea mult.
Un principiu similar este adevărat și în cazul celor care încearcă să-și izo-
leze copiii de toate influențele negative ale culturii seculare. Izolaționismul
extrem îi costă pe părinți pierderea unor ocazii prețioase de a-i învăța pe
copii să discearnă între bine și rău. De exemplu, ar putea fi mult mai profi-
tabil ca părinții să vizioneze filmul „Războiul stelelor” împreună cu copiii
lor și să-i învețe cum să identifice și să combată concepțiile eronate de tip
New Age care stau la baza filmului, în loc să încerce să-i țină pe copii în-
tr-un soi de carantină spirituală, complet feriți de toate aceste influențe.
În primul rând, părinții nu vor putea să-și izoleze la nesfârșit copiii. Va
veni ziua când vor fi expuși pericolelor lumii reale, și pentru aceasta ar fi mai
bine să fie pregătiți cu discernământ și cu înțelepciune pentru a recunoaște
șiretlicurile diavolului și ademenirile lumii.
Dar, în al doilea rând, este o greșeală să credem că izolarea copiilor noștri
de influențele exterioare îi va feri oarecum de vreo ispită spre rău. Sursa cea
mai persistentă de ispite nu este lumea sau diavolul, ci carnea. Poți adesea
să te ferești de influența lumii și diavolului, dar nu poți scăpa de influența
propriei tale cărni. Carnea este o sursă constantă de ispitire de care nu poți
să-ți sechestrezi copiii.
Este o gravă greșeală să credem că copiii noștri sunt niște îngerași cu care
trebuie să ne purtăm atent ca să nu se strice. Mai degrabă, ei sunt niște mici
păcătoși stricați care au nevoie să fie conduși spre o viață virtuoasă.

Amorul propriu nu este un răspuns


O filozofie care a dat naștere timp de decenii unor abordări față de creș-
terea copiilor răspândite atât pe scena seculară, cât și în Biserică, se bazează
pe ideea că părinții ar trebui să facă tot posibilul ca să sprijinească amorul
propriu [self-esteem], adică părerea foarte bună despre sine a copilului lor.
Experții în amorul propriu ne spun că dacă copiii și adolescenții (ca să nu
mai menționăm adulții) ar avea o părere mai bună despre ei înșiși, s-ar rezol-
va cea mai mare parte a problemelor psihice și emoționale.
Rădăcina tuturor problemelor similare, spun ei, este faptul că oamenii nu
au destul respect pentru sine. Dacă ar avea mai multă mândrie – dacă s-ar
vedea ca niște oameni buni, nobili, minunați – nu numai că s-ar comporta
mai bine, dar s-ar purta mai bine și față de alții.
Susținătorii amorului propriu îi vizează în mod tipic pe părinți, afirmând
că părinții noștri sunt cei mai vinovați pentru starea scăzută a amorului nos-
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 35
tru propriu. Ei îi avertizează pe părinți să nu se concentreze asupra corectării
purtării greșite, ci să se străduiască mai mult pentru a sprijini imaginea des-
pre sine a copilului. Ei sugerează ca părinții să-i învețe pe copii să se iubeas-
că așa cum sunt, să se accepte pe sine și să se simtă bine în pielea lor. De la
cărțile pentru copii până la șlagăre se insistă asupra aceleiași teme.
Artiștii de estradă, educatorii și cărturarii de orice tip cântă același refren,
preamărind iubirea de sine ca fiind marea soluție pentru toate tulburările co-
piilor noștri. Asociațiile sportive ale copiilor au început să sponsorizeze con-
cursuri în care nu există învinși (și prin urmare nici câștigători sau o com-
petiție reală). Școlile au adoptat diferite sisteme de notare prin care se iau
măsuri ca nimeni să nu rămână corigent sau repetent, eliminând practic sti-
mulentul elevilor sau studenților de a învăța pe rupte. O nouă tehnică de în-
curajare a amorului propriu este „scrierea inventivă”. Profesorii și învăță-
torii permit copiilor – ba chiar îi încurajează – să scrie cuvintele așa cum le
„vine bine” [în engleză, majoritatea cuvintelor se scriu altfel decât se pro-
nunță – n.ed.]. Scrierea nu este niciodată corectată de teamă ca să nu înăbușe
capacitatea copilului de a se exprima în scris. (Și eu am practicat scrierea
inventivă cât am fost la școală, dar niciunul dintre profesorii mei n-a văzut
„geniul creator” din această tehnică.)
Învățarea asiduă, adevărata excelență, comportarea bună și stăpânirea de
sine au fost toate sacrificate pe altarul amorului propriu. Mai presus de toate,
ni se spune, că trebuie să ne învățăm copiii să se iubească așa cum sunt. Faptul
de a sugera că sunt lucruri pe care trebuie să le schimbe este considerat cel
mai greșit pas pe care îl poate face un părinte. Astfel, milioane de părinți au
abandonat pur și simplu orice efort de a-și îmboldi copiii la realizări mai mă-
rețe sau la un caracter mai nobil.
Dar susținătorii amorului propriu nu vor nici ca părinții să se simtă prost
pentru eșecurile lor părintești. Un articol despre amorul propriu într-o revistă
la modă despre creșterea copiilor îi asigură pe părinți că au nevoie să învețe
să se iubească pe ei înșiși înainte de a-i putea ajuta pe copiii lor să ajungă la
un amor propriu în adevărata accepțiune a Cuvântului. Un critic al mișcării
amorului propriu a făcut observația judicioasă că aceasta este una dintre cele
mai inteligente figuri de stil filozofice ale mișcării amorului propriu: preo-
cuparea de sine ca altruism. Egoismul a fost transformat într-o virtute – „cea
mai mare iubire dintre toate”.
Adevărul este că o mare parte din efortul modem de a suscita, de a trezi
amorul propriu al copiilor înseamnă pur și simplu a turna gaz peste foc. El îi
încurajează pe niște copii deja egoiști să creadă că au tot dreptul să li se
facă pe plac. Îi face pe părinți să creadă că trebuie să facă concesii copilu-
lui, indiferent ce, pentru că acesta are dreptul de a se exprima liber, astfel în-
36 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
cât să se simtă bine. Toate acestea nu fac altceva decât să intensifice compor-
tamentul nestăpânit și alimentează cele mai rele tendințe ale depravării uma-
ne. Vrei să te asiguri că copilul tău va deveni un delincvent? Alimentează-i
amorul propriu și apoi agravează problema egoismului prin refuzul de a-l
corecta atunci când a greșit.
Mișcarea amorului propriu se bazează pe o perspectivă nebiblică. Ea este
diametral opusă adevărului depravării umane. Mai mult, în timp ce Scriptura
recomandă auto controlul ca rod al Spiritului, Biblia nu are nimic pozitiv de
spus despre amorul propriu, respectul de sine, iubirea de sine sau orice altă
variantă a egocentrismului. Indiferent cât de des auzim lozincile scandate de
niște experți autoproclamați, mișcarea amorului propriu nu este ceea ce are
nevoie copilul tău.

Cea mai mare nevoie a copilului: regenerarea


Soluția pentru depravarea înnăscută a copilului este nașterea din nou –
regenerarea. Așa cum i-a spus Iesus lui Nicodim: „Ce este născut din carne
este carne și ce este născut din Duh este duh... [De aceea], trebuie să vă naș-
teți din nou” (Ioan 3:6-7).
„Născuți din came” cu o tendință păcătoasă, copiii tăi nu au nicio putere
să se elibereze singuri din sclavia păcatului. Lor le lipsește Spiritul Sfânt. Ei
nu au nicio capacitate de a-I plăcea lui Dumnezeu sau de a asculta de El din
toată inima. Deoarece s-au născut din came, sunt carnali. Iar „[mentalitatea
carnală] este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii
lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt [în carne] nu
pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8).
În altă parte, Scriptura îi numește pe cei neregenerați ca fiind „morți în
greșeli și în păcate... [comportându-se] în poftele [cărnii lor], când făceam
voile [cărnii] și ale gândurilor... fiind din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:1,3).
Îți place sau nu, aceasta este o descriere potrivită a copiilor tăi – dacă nu sunt
născuți din nou.
Prioritatea ta supremă ca părinte este atunci aceea de a fi un evanghelist
în căminul tău. Este nevoie să-i înveți pe copiii tăi Legea lui Dumnezeu; în-
vață-i evanghelia grației divine; arată-le nevoia de un Salvator și îndrumă-i
spre Iesus Cristos ca fiind singurul care îi poate salva. Dacă se fac mari fără
să fie puternic conștienți de nevoia după salvare, tu ca părinte vei fi eșuat în
sarcina ta primordială de lider spiritual al lor.
Observă totuși: nașterea din nou nu este un lucru pe care îl poți face pen-
tru ei. Părinții care își forțează sau manipulează copiii pot să exercite o pre-
siune asupra lor, ducându-i la o mărturisire falsă a credinței, dar credința au-
Înțelegând cea mai mare nevoie a copilului tău 37
tentică poate fi inspirată numai de grația divină. Nașterea din nou este o
lucrare a Spiritului Sfânt. „Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu
știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din
Duhul” (Ioan 3:8). Dumnezeu lucrează suveran în inima copiilor tăi ca să-i
atragă la Sine. Salvarea lor este o chestiune care trebuie decisă în final între
ei și Dumnezeu.
Dar, ca părinte, tu ești totuși responsabil să-L preamărești pe Cristos în
căminul tău și să-i îndrumi pe copiii tăi spre El ca Salvator. „Cum vor crede
în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovă-
duitor?” (Romani 10:14). Ca părinte credincios, tu ești cel dintâi și cel mai
important predicator pe care li l-a dat Dumnezeu. Ei îți vor observa îndea-
proape viața, ca să vadă dacă crezi într-adevăr ceea ce-i înveți. Ei vor cântări
ceea ce-i înveți despre aceste chestiuni încă de când pot înțelege ceva. Tu ai
un prilej mai bun ca oricine să-i ajuți să formuleze ceea ce știu despre Cris-
tos. Fiecare moment din viața lor este o ocazie de a li se da învățătură (Deu-
teronom 6:6-7), și ar trebui să folosești aceste ocazii în modul cel mai bun
pentru copiii tăi.
Iată de ce atâția părinți cred că creșterea copiilor este extrem de complexă:
Ei ignoră cea mai mare nevoie a copilului lor și-și concentrează în schimb
energiile spre alimentarea imaginii de sine a copilului, ocupându-se de com-
portarea exterioară a copilului, protejându-l de influențele dinafară, sau au
vreo altă abordare care se ocupă de simptome și nu de cauze. Toate aseme-
nea abordări nu fac decât să sporească complexitatea creșterii copiilor.
Este remarcabil că atunci când apostolul Paul a schițat diversele roluri și
responsabilități pentru membrii familiei, a rezumat întreaga îndatorire părin-
tească prin îndemnul unui singur verset adresat taților. După ce le-a reamin-
tit copiilor de datoria lor cerută de porunca a cincea, el și-a îndreptat atenția
spre rolul părinților: „Nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri, ci
creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4).
N-am fi surprinși dacă apostolul Paul ar fi folosit un întreg capitol, sau
chiar o întreagă epistolă ca să schițeze responsabilitățile părinților. În loc de
aceasta, el a rezumat tot ce privește creșterea copiilor într-un singur verset,
putând face lucrul acesta deoarece îndatorirea lor este bine precizată: „Creș-
teți-i în mustrarea și învățătura Domnului”.
Într-un capitol viitor ne vom ocupa de latina negativă a îndemnului dat de
Paul („Nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri”). Dar, în capitolul
următor, vom începe să examinăm ce înseamnă să ne creștem copiii în mus-
trarea și învățătura Domnului. Și vom începe cu câteva linii directoare foarte
practice în privința celei mai mari nevoi a copiilor noștri: aceea de a-i con-
duce la Cristos.
3

Vești bune pentru copiii tăi

Adevărat vă spun că oricine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un


copilaș cu niciun chip nu va intra în ea.
– Marcu 10:15

O întrebare foarte practică ce mi se pune în mod obișnuit de către părinți


este aceasta: Cum să le prezint copiilor mei evanghelia? Capcanele, reale și
imaginare, înfricoșează practic pe orice părinte care își propune să se achite
de această responsabilitate. Pe de o parte, există pericolul suprasimplificării.
Pe de altă parte, nu vrem să-i zăpăcim pe copiii noștri cu detalii teologice pe
care nu le înțeleg. Care este cea mai bună abordare în această direcție? Care
e vârsta cea mai optimă la care se poate face lucrul acesta? La ce vârstă se
referă formularea „destul de mare” pentru ca copiii noștri să aibă o adevărată
credință salvatoare? Ce se întâmplă dacă pun întrebări la care nu putem răs-
punde? Cum știm că i-am evanghelizat în mod corect? Se pare că se întâmplă
prea des ca părinții să transmită copiilor un mesaj nepotrivit sau deformat.
Dar nu este deloc nevoie să fim paralizați de asemenea temeri. Evanghelia
este simplă și ar trebui prezentată în mod simplu. Părinții au la dispoziție cei
mai buni ani de viață a copilului ca să explice, să clarifice, să sublinieze și
să reliefeze adevărurile evangheliei. Cheia este faptul de a fi fideli și con-
secvenți atât în învățătura transmisă, cât și în exemplul dat copiilor. Unul din-
tre cele mai rele lucruri pe care le poate face un părinte este să creadă că
altcineva ar fi un evanghelist mai bun pentru copilul lui, și în felul acesta să
nu se achite de cea mai importantă responsabilitate a sa, pierzând cele mai
bune ocazii de a-și influența copiii, precum și cele mai mari binecuvântări
ale calității de părinte.

Fă-ți timp și fii conștiincios


Iată la început un sfat fundamental: Gândește-te la misiunea de a-ți aduce
copiii la Cristos ca la o îndatorire pe termen lung și fără pauze – este cea mai
importantă însărcinare pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca părinte.
Fii conștiincios. Părinții nu au niciun motiv să atenueze sau să prescur-
teze evanghelia pentru copiii lor. Părinții, mai mult ca oricine, au suficient
timp ca să fie meticuloși, scrupuloși, conștiincioși și clari; să explice și să
ilustreze; să asculte ce au copiii de zis ca urmare a celor spuse; să corecteze
lucrurile înțelese greșit, să clarifice și să recapituleze părțile dificile. Acesta
Vești bune pentru copiii tăi 39
este cel mai bun scenariu pentru evanghelizare. Părintele înțelept va fi fidel,
răbdător, perseverent și conștiincios. De fapt, tocmai aceasta cere Scriptura
din partea fiecărui părinte: „Poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le
ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când
vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula”
(Deuteronom 6:6-7).
Să nu crezi că evanghelia este potrivită numai pentru ocazii speciale de
evanghelizare. Să nu presupui că școala duminicală sau cluburile biblice ale
copiilor vor da copiilor tăi tot adevărul evanghelistic de care au nevoie. Cau-
tă și prinde numeroasele ocazii zilnice pe care le vei avea ca să scoți în relief
și să punctezi adevăruri evanghelistice în gândirea copiilor tăi.
Nu te baza prea mult pe prezentări evanghelistice pline de șabloane sau
formule. Multe abordări programate ale evanghelizării copiilor lasă afară
părți cheie din mesaj. Ele nu explică conceptele de păcat și de sfințenie a lui
Dumnezeu. Ele nu spun nimic despre pocăință. Dar ele solicită totdeauna o
reacție activă din partea copilului – o ridicare de mână într-un grup, o rugăciu-
ne rostită în chip mecanic, sau aproape tot ce poate fi luat drept un răspuns
pozitiv. După aceea, copilul este considerat născut din nou, și părinții sunt
încurajați să-i dea asigurarea verbală că este salvat. Ca urmare, biserica e pli-
nă de adolescenți și adulți lipsiți de o iubire reală pentru Cristos, dar care cred
că sunt creștini adevărați din cauza unui lucru făcut de ei când erau copii.
Evită această capcană. Să nu crezi că prima reacție pozitivă a copilului
tău este o credință salvatoare matură. Dacă crezi că o rugăciune spusă de un co-
pil de trei ani care Îl invită pe Iesus să intre în inima lui îi garantează automat
loc în cer, concepția pe care o ai despre ce înseamnă să te încrezi în Cristos
nu este prea biblică.
Este adevărat că credința salvatoare e o încredere ca de copil, și în acest
sens toți păcătoșii trebuie să devină ca niște copilași ca să fie salvați (Matei
18:3-4). Dar accentul în această afirmație nu este pe neștiința copiilor, ci pe
lipsa realizărilor și pe totala lor neajutorare. Ei nu au realizări personale care
să le merite salvarea (Filipeni 3:7-9). Ei sunt neputincioși, depinzând total de
Dumnezeu ca să primească ceva de la El. Exact așa este un bebeluș.
Pe de altă parte, credința reală implică înțelegerea și afirmarea unor con-
cepte importante care sunt inaccesibile unor copii mici (Romani 10:14; cf.
1Corinteni 14:20). Singurul obiect al credinței autentice este Iesus Cristos
așa cum ne este El prezentat în evanghelie. Cum pot copiii să dea dovadă de
adevărata credință salvatoare înainte de a fi suficient de mari pentru a înțele-
ge și a afirma niște elemente esențiale, obiective ale adevărului evanghelic?
Credința salvatoare nu e una oarbă. Adevărata credință salvatoare nu poate
să nu știe niște concepte evanghelice esențiale, cum ar fi binele și răul, păca-
40 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
tul și pedeapsa, pocăința și credința, sfințenia lui Dumnezeu și mânia Sa
împotriva păcatului, Cristos ca Dumnezeu întrupat, ideea de ispășire pentru
păcat și semnificația învierii și domniei lui Cristos. Vârsta concretă la care
înțelegerea copilului este destul de matură pentru a pricepe asemenea con-
cepte diferă de la copil la copil. (Prin urmare, nu se poate defini cu precizie
o „vârstă a responsabilității”.) Dar până ce copilul nu dă dovadă de un anu-
mit grad de înțelegere reală și de o anumită măsură de rod spiritual, părinții
n-ar trebui să se grăbească a considera nașterea din nou a copilului ca fiind
realizată.
Cu toate acestea, să nu crezi că niște expresii copilărești de credință sunt
fără noimă sau neînsemnate. Părinții ar trebui să încurajeze orice semn de
credință la copiii lor. Nu-i lua în râs, nici nu-i umili pentru niște lucruri pe
care nu au reușit să le înțeleagă. Folosește-te de prilej ca să-i înveți mai mul-
te. Alimentează-le dorința de a învăța despre Cristos și încurajează-i să-și
mărturisească credința. Chiar dacă tragi concluzia că este prea devreme să le
privești interesul pe care îl au pentru Cristos ca fiind credință matură, nu-l
lua în râs ca pe o simplă mărturisire ce nu corespunde adevărului. S-ar putea
ca el să fie sămânța din care va ieși mai târziu credința matură. Și nu fi des-
curajat de lipsa de înțelegere sau de neștiință. Chiar și credinciosul cel mai
matur nu înțelege deplin și corect întregul adevăr. Continuă să-i înveți în
spiritul lui Deuteronom 6:6-7.
Un părinte nu poate face nimic care să garanteze salvarea unui copil. Noi
nu putem crede pentru ei prin procură. Am putea să-i constrângem sau să-i
manipulăm pentru a stoarce de la ei o mărturisire nesinceră de credință, dar
credința autentică este inspirată prin lucrarea lui Dumnezeu în inima copilu-
lui (Ioan 6:44-45). Noi le-am putea insufla copiilor o siguranță falsă, dar
adevărata siguranță e lucrarea Spiritului Sfânt (Romani 8:15-16). Fii atent să
nu te amesteci într-un tărâm care îi aparține numai lui Dumnezeu. Nu te fo-
losi de tentații și perspective atrăgătoare, de puterea de sugestie, de momeala
aprobării, de teama de respingere sau de orice alte mijloace artificiale pen-
tru a atrage o reacție superficială din partea copilului tău. Fii însă fidel, răb-
dător și conștiincios, înconjurându-ți eforturile cu rugăciune pentru salvarea
copiilor tăi, ținând totdeauna minte că Dumnezeu își face lucrarea acolo un-
de tu nu poți face nimic – în inima copilului.

Învață-i întregul sfat al lui Dumnezeu


Mai exact, cum am putea să le prezentăm copiilor noștri evanghelia?
Mulți care pun această întrebare caută o schemă simplificată. Ei doresc un
plan de salvare concis, rezumat, în care esențialul mesajului să fie scos în
Vești bune pentru copiii tăi 41
evidența în patru sau cinci puncte fundamentale, sau și mai puține dacă este
posibil. Mișcarea evanghelică modernă e predispusă spre acest fel de reduc-
ționism evanghelic. Această poziție poate fi văzută prin titlurile pe care le
poartă o serie de tractate aflate pe raftul de la intrarea într-o biserică: Șase
pași spre pacea cu Dumnezeu; Cinci lucruri pe care vrea Dumnezeu să le
știi; Patru legi spirituale; Trei adevăruri fără de care nu poți trăi; Două
chestiuni pe care trebuie să le rezolvi; și O singură cale spre cer.
Așa cum am observat mai înainte, multe dintre abordările față de evan-
ghelie care au la bază niște formule omit în mod deliberat niște adevăruri
importante precum pocăința și mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.
Câteva voci influente din mișcarea evanghelică modernă au susținut de fapt
că aceste adevăruri (și altele, inclusiv domnia lui Cristos, chemarea Lui la
predare și prețul mare al faptului de a fi discipol) sunt neesențiale pentru
evanghelie. Ei spun că asemenea chestiuni nici măcar n-ar trebui menționa-
te când vorbim cu necredincioșii. Alți lideri creștini, dorind unitate ecume-
nică între catolici, ortodocși și evanghelici, afirmă că niște doctrine impor-
tante precum îndreptățirea prin credință și ispășirea substitutivă nu sunt cu
adevărat esențiale pentru evanghelie. De fapt, ei și cheamă la o abordare
simplă, redusă la esențial a evangheliei. Deschiderea lor ecumenică dă de
înțeles că practic orice fel de credință generală în Cristos poate fi privită ca
o credință salvatoare autentică, ignorând faptul că Noul Testament îi con-
damnă pe cei care declară că cred în Cristos, în timp ce resping sau defor-
mează doctrina îndreptățirii (Galateni 1:6-9). Se pare că mulți evanghelici
sunt obsedați să descopere cât de puțin din adevărul lui Dumnezeu poate să
creadă cineva și totuși să ajungă în cer. Multe dintre abordările moderne
curente față de evanghelizare au prins viață în felul acesta.
Dar părinții, mai mult ca oricine, ar trebui să reziste ispitei de a gândi în
felul acesta. Felul de învățătură constantă, fidelă, dată cu grijă și atenție, ce-
rută în Deuteronom 6:6-7, este incompatibilă cu o abordare față de evanghe-
lie redusă la minim.
Evanghelia este vestea bună despre Cristos. Într-un sens, evanghelia inclu-
de tot adevărul despre El. Nu trebuie să ne gândim la vreun aspect al adevăru-
lui biblic ca fiind incompatibil cu evanghelia sau neesențial pentru ea. De
fapt, întrucât Cristos este esența și culmea întregii revelații biblice (Evrei 1:
1-3), fiecare adevăr din Scriptură indică în final spre El. Prin urmare, nici-
unul dintre ele nu e nelalocul său în conjuncturi evanghelistice. Cineva ar pu-
tea spune atunci pe drept cuvânt că părinții care vor să fie conștiincioși în
evanghelizarea copiilor lor au nevoie să-i învețe întregul sfat al lui Dumne-
zeu, având grijă să arate consecințele evangheliei în tot adevărul acela. A-
cesta, cred cu, este adevăratul spirit la care ne cheamă Deuteronom 6:6-7.
42 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Oricum, nicio singură formulă nu poate satisface nevoile unei persoane
neregenerate. Cei neștiutori au nevoie să li se spună cine este Cristos și de
ce oferă El singura speranță de salvare (Romani 10:3). Cei nepăsători au
nevoie să fie confruntați cu realitatea judecății iminente (Ioan 16:11). Cei
temători au nevoie să audă că Dumnezeu este îndurător și nu are plăcere de
moartea celor răi, ci face demersuri pe lângă păcătoși să vină la El ca să
primească îndurare (Ezechiel 33:11). Cei care sunt ostili au nevoie să li se
arate zădărnicia împotrivirii față de voia lui Dumnezeu (Psalmul 2:1-4). Cei
care se autoîndreptățesc au nevoie să li se dea în vileag păcatul prin cerințele
Legii lui Dumnezeu (Romani 3:20). Cei mândri au nevoie să audă că Dum-
nezeu urăște mândria (1 Petru 5:5). Toți păcătoșii trebuie să înțeleagă că
Dumnezeu este sfânt și că Cristos a satisfăcut cerințele standardului perfect
al lui Dumnezeu în folosul păcătoșilor (l Corinteni 1:30). Fiecare prezentare
a evangheliei ar trebui să includă o explicare a morții lui Cristos ca sacrifi-
ciu pentru păcat (15:3). Iar mesajul nu este evanghelia dacă nu relatează
înmormântarea și triumful învierii Sale (v.4,17).

Scoate în relief învățăturile cele mai importante


pentru evanghelie
Totuși, pe lângă angajamentul de a fi conștiincioși, părinții mai trebuie să
aibă mare grijă să scoată în relief anumite adevăruri care sunt deosebit de
hotărâtoare pentru o înțelegere corectă a evangheliei. Iată câteva indicații
care te vor ajuta să urmezi drumul mai departe:1

Învață-i despre sfințenia lui Dumnezeu


„Frica Domnului este începutul înțelepciunii” (Psalmul 111:10, Iov 28:
28; Proverbe 1:7; 9:10; 15:33; Eclesiast 12:13; Mica 6:9). Aici nu este vorba
despre o frică lașă. Nu este felul acela de teamă care îl socotește pe Dumne-
zeu ca fiind schimbător și cu toane în mânia Sa. Mai degrabă, e o teamă pi-
oasă, respectuoasă de a nu insulta sfințenia lui Dumnezeu, bazată pe o ade-
vărată înțelegere a lui Dumnezeu ca Cel care are ochi „așa de curați, că nu
pot să vadă răul, și nu [poate] să [privească] nelegiuirea” (Habacuc 1:13).
Dumnezeu este absolut sfânt, și de aceea Legea Lui cere o sfințenie per-
fectă. „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfințiți [con-
sacrați], și fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt; să nu vă [întinați]... și să fiți sfinți;
căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11:44-45). „El este un Dumnezeu sfânt, un Dum-
nezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile și păcatele" (Iosua 24:19). „Ni-
meni nu este sfânt ca Domnul; nu este alt Dumnezeu decât Tine; nu este
Vești bune pentru copiii tăi 43
stâncă așa ca Dumnezeul nostru” (1 Samuel 2:2). „Cine poate sta înaintea
Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt?” (6:20). Domnul este în tem-
plul Său sfânt, tronul Domnului e în cer; ochii Săi privesc, pleoapele Sale îi
pun la încercare pe fiii oamenilor. Domnul îi pune la încercare pe cei drepți,
dar sufletul Său îi urăște pe cei răi și pe cel care iubește violența. El va trimi-
te cărbuni peste cei răi; foc, pucioasă și un vânt dogoritor va fi porția paharu-
lui lor. Căci Domnul este drept; El iubește dreptitudinea; fața Lui Se uită la
cei integri (Psalmul 11:4-7). „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16).
„Sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).
Deoarece este sfânt, Dumnezeu urăște păcatul. „Să nu te închini înaintea
lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu
gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al
patrulea neam al celor ce Mă urăsc” (Exod 20:5). „Căci Tu nu ești un Dum-
nezeu căruia să-I placă răul; cel rău nu poate locui lângă Tine” (Psalmul 5:4).
„Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice
vreme pe cei răi” (7:11).
Păcătoșii nu pot sta înaintea Lui. „De aceea, cei răi nu pot ține capul sus
în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți” (Psalmul 1:5).
„Nebunii [cei lăudăroși] nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăști pe
cei ce fac fărădelegea” (5:5). „Cine va putea să se suie la muntele Domnu-
lui? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? – Cel ce are mâinile nevi-
novate [curate] și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minciună [cel
care nu și-a înălțat sufletul unui idol] și nu jură ca să înșele” (24:3-4).

Arată-le păcatul
Asigură-te că-i înveți pe copiii tăi de la vârsta cea mai fragedă faptul că o
purtare rea nu numai că-i supără pe mami și tati, ci este și un păcat împotri-
va unui Dumnezeu sfânt, care cere ca copiii să asculte de părinții lor (Exod
20:12).
Educă conștiința copiilor tăi pentru a-și vedea purtarea rea ca un păcat
pentru care va trebui să răspundă cândva înaintea lui Dumnezeu – nu numai
o purtare rea față de părinții lor. Învață-i lucrul acesta cu iubire și compasi-
une adevărată, nu într-un mod terorizant.
Faptul de a-i ajuta pe copiii tăi să-și înțeleagă propriul păcat nu înseamnă
a-i critica aspru și a-i înjosi neîncetat Cu siguranță că nu înseamnă a refuza
să-i lauzi când fac bine. Am auzit despre niște părinți care s-au supărat foarte
rău pe bunica ce-l sălta pe genunchi pe nepoțelul ei de șase luni și-i zicea:
„Ce băiat bun!” Acești părinți i-au luat repede copilul și au mustrat-o cu as-
prime, acuzând-o că-i dă copilului „învățătură greșită”. Această purtare a pă-
rinților este exagerată.
44 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Faptul de a-i învăța că sunt păcătoși nu înseamnă a-i umili sau a-i chinui
neîncetat cu critici aspre despre greșelile lor. Scopul nu este să te porți aspru
cu ei prin dojenire neîncetată. În loc de aceasta, este nevoie să-i înveți cu
blândețe și să-i ajuți să-și vadă propria stare de cădere din perspectiva lui
Dumnezeu. Ei au nevoie să înțeleagă de ce sunt atrași spre păcat, și în cele
din urmă trebuie să-și simtă propria nevoie de răscumpărare.
Iesus a zis: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am
venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu
2:17).
Nu te teme să-i înveți pe copiii tăi ceea ce cere Legea lui Dumnezeu. De-
sigur, Legea și evanghelia au scopuri diferite. Știm că păcătoșii nu pot fi în-
dreptățiți, adică considerați drepți, conformi standardului Său, prin faptele
Legii (Galateni 2:16). Dar nu trage de aici concluzia că Legea nu mai joacă
niciun rol în proclamarea evangheliei. Legea ne dă în vileag păcatul (Ro-
mani 3:20; 7:7) și arată ce este cu adevărat natura reală a păcatului (7:13).
Legea este un pedagog care să ne conducă la Cristos (Galateni 3:24). Ea este
mijlocul principal folosit de Dumnezeu pentru a-i face pe păcătoși să-și vadă
propria neputință. Departe de a fi nelalocul ei în evanghelizare, Legea și ce-
rințele ei drepte au marcat punctul de plecare al prezentării sistematice a
evangheliei făcute de apostolul Paul (Romani 1:16-3:20). Standardele mo-
rale ale Legii ne dau temelia necesară pentru a înțelege ce este păcatul.
Păcatul este încălcarea Legii lui Dumnezeu. „Oricine face păcat încalcă
și Legea; căci păcatul este încălcarea Legii” (1 Ioan 3:4, KJV). „Orice nele-
giuire este păcat” (5:17). „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Ro-
mani 7:7).
Păcatul este ceea ce face ca necredincioșii să nu aibă pace adevărată.
„Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști, și ale cărei ape
aruncă afară noroi și mâl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia
57:20-21). „Vai de cei ce cugetă nelegiuirea” (Mica 2:1).
Toți au păcătuit. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumne-
zeu” (Romani 3:23). „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu
este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu
este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:10-12).
Păcatul face ca păcătosul să fie vrednic de moarte. „Sufletul care păcă-
tuiește, acela va muri” (Ezechiel 18:4). „Păcatul, odată făptuit, aduce moar-
tea” (Iacob 1:15). „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).
Păcătoșii nu pot face nimic ca să-și câștige salvarea. „Toți am ajuns ca
niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți sun-
tem ofiliți ca o frunză, și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Isaia 64:6).
Vești bune pentru copiii tăi 45
„Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani
3:20). „Omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii... nimeni nu va fi
socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).
Păcătoșii nu-și pot schimba natura păcătoasă. „Chiar dacă te-ai spăla cu
silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămâne scrisă îna-
intea Mea, zice Domnul Dumnezeu” (Ieremia 2:22). „Poate un etiopian să-și
schimbe pielea, sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să
faceți binele, voi, care sunteți deprinși să faceți răul?” (Ieremia 13:23).
„Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești [Fiindcă gândirea carnală]
este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dum-
nezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământești nu pot să
placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8).
Păcătoșii sunt prin urmare într-o stare neputincioasă. „Oamenilor le es-
te rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:
27). „Nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va
fi cunoscut. De aceea, orice ați spus la întuneric va fi auzit la lumină; și orice
ați grăit la ureche, în odăițe, va fi vestit de pe acoperișul caselor” (Luca 12:2-
3). „Dumnezeu va judeca, prin Iesus Cristos, lucrurile ascunse ale oameni-
lor” (Romani 2:16). „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași,
curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, și toți mincinoșii, partea lor este în ia-
zul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8).
Învață-i despre Cristos și despre ceea ce a făcut El
Faptul de a-i învăța pe copiii tăi despre păcatul lor nu este nicidecum un
scop în sine. Tu trebuie să le mai arăți și singurul remediu pentru păcat –
Iesus Cristos. El este miezul mesajului evangheliei, astfel că faptul de a-i
învăța despre Iesus Cristos ar trebui să fie miezul suprem și ținta întregii
învățături spirituale pe care le-o dai.
El este Dumnezeu etern. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu
Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toa-
te lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut
fără El... Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har, și de ade-
văr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut
din Tatăl” (Ioan 1:1-3,14). „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumne-
zeirii” (Coloseni 2:9).
El este Domnul tuturor. „El este Domnul domnilor și Împăratul împăra-
ților” (Apocalipsa 17:14). „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult
și I-a dat Numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca în Numele
lui Iesus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub
pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că
46 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Iesus Cristos este Domnul” (Filipeni 2:9-11). „El este Domnul tuturor”
(Fapte 10:36).
El a devenit om. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a cre-
zut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe
Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Fi-
lipeni 2:6-7).
El este complet pur și fără păcat. „Unul care în toate lucrurile a fost ispi-
tit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). „El n-a făcut păcat, și în gura Lui
nu s-a găsit vicleșug. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și, când
era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:22-
23). „El S-a arătat ca să ia păcatele, și în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5).
Cel fără păcat a devenit sacrificiul pentru păcatul nostru. „Pe Cel ce
n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim nepri-
hănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). „El S-a dat pe Sine Însuși
pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curețe un norod
care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14).
El Și-a vărsat sângele ca ispășire pentru păcat. „În El avem răscumpă-
rarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său” (Efe-
seni 1:7). „El ne-a iubit și ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său”
(Apocalipsa 1:5).
El a murit pe cruce pentru a furniza o cale de salvare pentru păcătoși.
„El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind
morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vin-
decați” (1 Petru 2:24). „Să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pă-
mânt cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni
1:20).
El a înviat triumfător dintre cei morți. Cristos „în ce privește duhul
sfințeniei [a fost] dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea
morților” (Romani 1:4). „El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a
înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți” (Romani 4:25). „V-am în-
vățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Cristos a murit pentru
păcatele noastre, după Scripturi: că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după
Scripturi” (1 Corinteni 15:3-4).
Neprihănirea [dreptitudinea] Lui este atribuită celor care se încred în
El. „Voi, prin El, sunteți în Cristos Iesus. El a fost făcut... neprihănire"
(1 Corinteni 1:30). „Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Co-
rinteni 5:21). „Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos
neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire... Dumne-
zeu, fără fapte, îl socotește neprihănit” (Romani 4:5-6). „Ba încă și acum
privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al
Vești bune pentru copiii tăi 47
cunoașterii lui Cristos Iesus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le
socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Cristos și să fiu găsit în El nu având o
neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin cre-
dința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință” (Filipeni
3:8-9).
Astfel, El îi îndreptățește pe toți cei care se încred în El. „[Ei] sunt so-
cotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în
Cristos Iesus” (Romani 3:24). „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți,
prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iesus Cristos.
Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har, în
care suntem, și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:
1-2). „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți prin sân-
gele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu” (Romani 5:9).
„Omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credința
în Iesus Cristos” (Galateni 2:16). „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascul-
tă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine
la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5:24).

Spune-le ce cere Dumnezeu de la păcătoși


Dumnezeu îi cheamă pe păcătoși la pocăință (Fapte 17:30). Pocăința ade-
vărată nu este o îndreptare sau corectare, ori întoarcerea unei noi foi, ci este
o întoarcere a inimii spre Dumnezeu de la tot ce e rău.
Este util să subliniem faptul că pocăința este o întoarcere a inimii și n-ar
trebui echivalată cu vreo acțiune exterioară din partea copilului. În mintea
multor evanghelici moderni, actul invitării lui Iesus în inimă a devenit prac-
tic un mijloc sacramental de salvare. Același lucru este adevărat în privința
ridicării unei mâini în cadrul unui serviciu religios sau a venirii în față la
altar. Dar asemenea acțiuni exterioare nu au nicio eficacitate salvatoare in-
trinsecă. Ele sunt toate niște fapte, și faptele nu pot salva. Credința – o încre-
dere numai în Cristos pentru salvare – este singurul instrument adevărat al
îndreptățirii noastre, potrivit Scripturii. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin
credință și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9).
Dacă folosești metafore pentru a lămuri copiilor niște aspecte ale evan-
gheliei, nu uita să faci distincție cu grijă între metaforă și realitate. Când fo-
losim exemplificări prin imagini, cum ar fi descrierea unor inimi păcătoase
ca fiind întunecate sau murdărite de păcat, sau când îi încurajăm pe copiii
noștri să se gândească la Iesus bătând la ușa inimii lor, ei au tendința să for-
meze în mintea lor o imagine foarte literală. Asemenea descrieri plastice,
dacă nu sunt explicate cu grijă pot în realitate să fie un obstacol în locul
48 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
unui ajutor în înțelegerea evangheliei.2 Dacă copilul ajunge să creadă în mod
literal că Iesus stă la ușa inimii, așteptând invitația de a-și face reședința în
ea, nu am reușit să lămurim evanghelia.
Cel mai bine este să evităm asemenea accente puse pe acțiuni exterioare
și să ne concentrăm în schimb asupra răspunsului pe care îl cere Scriptura
de la păcătoși.
Pocăiește-te. „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul
Dumnezeu. Întoareeți-vă dar la Dumnezeu, și veți trăi” (Ezechiel 18:32).
„Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă pă-
catele” (Fapte 3:19). „Dumnezeu... poruncește acum tuturor oamenilor de
pretutindeni să se pocăi ască” (Fapte 17:30). „Să se întoarcă la Dumnezeu și
să facă fapte vrednice de pocăința lor” (Fapte 26:20). Acest verset nu vor-
bește despre fapte merituoase, ci arată că rodul inevitabil al adevăratei po-
căințe este o viață schimbată (cf. Matei 3:7-8).
Întoarce-ți inima de la tot ce-L dezonorează pe Dumnezeu. „De la idoli
v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului cel viu și adevărat”
(1 Tesaloniceni 1:9). „Întoarceți-vă și abateți-vă de la idolii voștri, întoar-
ceți-vă privirile de la toate urâciunile voastre!” (Ezechiel 14:6). „Întoarce-
ți-vă și abateți-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă ne-
legiuirea la pieire” (Ezechiel 18:30). „Să se lase cel rău de calea lui și omul
nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul” (Isaia 55:7).
Urmează-L pe Iesus. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se le-
pede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23). „Ori-
cine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția
lui Dumnezeu” (v.62). „Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde
sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va
cinsti” (Ioan 12:26). „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc
Eu” (Ioan 15:14).
Încredere în El ca Domn și Salvator. „Crede în Domnul Iesus, și vei fi
mântuit” (Fapte 16:31). „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Iesus ca Domn,
și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din[tre cei] morți, vei fi
mântuit (Romani 10:9).

Sfătuiește-i să calculeze cu grijă costurile


Nu minimaliza importanta cererilor stricte ale lui Cristos. Nu zugravi via-
ța creștină ca una de tihnă, comoditate, odihnă, o viață scutită de dificultăți
și dileme. Continuă să reamintești copiilor tăi că adevăratul preț pentru a-L
urma totdeauna pe Cristos implică sacrificiu, iar preludiul către glorie este
suferința. Este adevărat că Cristos oferă gratuit apa vieții tuturor celor care
o primesc (Apocalipsa 22:17). Dar cei care o primesc într-adevăr își iau un
Vești bune pentru copiii tăi 49
angajament necondiționat să-L urmeze, fapt care îi poate costa chiar viața.
Iată de ce se concentrează toate adevărurile centrale ale evangheliei asu-
pra crucii: Ea dezvăluie cât de teribil este păcatul nostru, arată intensitatea
mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului, scoate la iveală marea iubire a lui
Dumnezeu plătind un preț atât de mare pentru răscumpărare. Tot ea însă ser-
vește și ca metaforă potrivită pentru costul de a-L urma pe Cristos. Iesus
Însuși a vorbit în mod repetat despre cruce în felul acesta.
A.W. Tozer a scris:
Aceasta a fost dintotdeauna calea crucii: Ea câștigă prin înfrângerea oponentu-
lui ei și-și impune voința asupra lui. Ea domină totdeauna. Ea nu face nicio-
dată compromisuri, nu face schimb în natură, nici nu negociază, nu renunță
niciodată la un punct de dragul păcii. Nu-i pasă de pace; singurul lucru de care
se îngrijește este să lichideze cât poate de repede orice împotrivire.
Cristos a cunoscut toate acestea în mod perfect atunci când a zis: „Dacă vrea
cineva să vină după Mine, să se nege pe sine însuși, să-și ia crucea și să Mă
urmeze”. Astfel, crucea nu numai că a pus capăt vieții lui Cristos, ci ea pune
capăt și primei vieți, viața cea veche, a fiecăruia dintre adepții Săi adevărați.
Ea distruge vechiul model, modelul lui Adam, în viața credinciosului, și-i
pune capăt. Apoi Dumnezeul care L-a înviat pe Cristos dintre cei morți îl învie
și pe credincios, și el începe astfel o viață nouă.
Acesta, și nimic mai puțin, este adevăratul creștinism...
Trebuie să reacționăm într-un fel față de cruce, și putem alege doar una dintre
cele două posibilități: Putem să fugim de cruce sau să murim pe cruce.3
Despre costul de a-L urma, Iesus a afirmat în mod repetat că implică asen-
timentul de a sacrifica totul.
Ia-ți crucea. „Vino, ia-ți crucea și urmează-Mă” (Marcu 10:21). „Dacă
voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea
și să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-și scape viața o va pierde, dar
oricine își va pierde viața din pricina Mea și din pricina Evangheliei o va
mântui. Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufle-
tul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:34-37).
Fii gata să-L urmezi pe Cristos chiar și la moarte. „Adevărat, adevărat,
vă spun că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare,
rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine își iubește viața, o
va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața
veșnică” (Ioan 12:24-25).
Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevas-
tă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu
poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu
poate fi ucenicul Meu. Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu
stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l
50 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
sfârșească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși, și
toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el și să zică: Omul acesta a început
să zidească, și n-a putut isprăvi. Sau care împărat, când merge să se bată în
război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge
cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?
Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară
pace. Tot așa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi
ucenicul Meu (Luca 14:26-33).
Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea,
ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiica de mamă-sa, și
pe noră de soacră-sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui.
Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vred-
nic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de
Mine (Matei 10:34-38).

Îndeamnă-i să se încreadă în Cristos


Am început prin a observa că nașterea din nou este lucrarea Spiritului
Sfânt în inimă și i-am atenționat pe părinți să nu folosească mijloace artifi-
ciale sau constrângere exterioară pentru a obține din partea copilului o măr-
turisire superficială de credință. Cu toate acestea, însuși mesajul evangheliei
are un caracter imperios, urgent, și este bine ca părinții să imprime această
urgență asupra inimii copilului.
„Ca unii care cunoaștem deci frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i în-
credințăm” (2 Corinteni 5:11). „Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Ie-
sus Cristos și ne-a încredințat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în
Cristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și
ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar suntem tri-
miși împuterniciți ai lui Cristos și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi,
vă rugăm fierbinte, în Numele lui Cristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!”
(2 Corinteni 5:18-20).
„Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L, câtă vreme este
aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gân-
durile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul
nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:6-7).
Vești bune pentru copiii tăi 51

Învață-i pe copiii tăi cu sârguință


Unii părinți, în fața unei schițe ca aceasta, se vor simți total nepregătiți
să-i învețe pe copii atâtea lucruri și să răspundă la atâtea întrebări pe care
le-ar putea ei pune. Dacă adăugăm condiția esențială (de care ne vom ocupa
în capitolele viitoare) că purtarea și caracterul părintelui trebuie să fie con-
secvente cu ceea ce-i învață pe copii, nu este nicio îndoială că împlinirea
textului din Deuteronom 6:6-7 este o însărcinare formidabilă. Vai de părin-
tele care abordează această însărcinare cu șovăială și fără tragere de inimă.
Să privim din nou la Deuteronom 6:7: „Să le întipărești [înveți] [aceste
lucruri] [cu sârguință] în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi
acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deu-
teronom 6:7, s.n.). Sârguință e absolut esențială pentru a face ceea ce cere
Dumnezeu de la părinți.
Aceasta înseamnă că dacă crezi că înțelegerea pe care o ai în privința ade-
vărului spiritual este insuficientă ca să-i înveți pe copii aceste lucruri, ai face
mai bine să începi imediat să-l înveți. Dumnezeu te consideră responsabil ca
și creștin, și nu doar ca părinte, de a avea destulă cunoaștere a adevărului
evanghelic elementar, astfel încât să-i poți învăța pe alții (Evrei 5:12). Una
dintre îndatoririle de bază ale unui creștin este aceea de a-i învăța și sfătui
pe ceilalți credincioși (Coloseni 3:16). O altă îndatorire esențială este aceea
de a-i învăța pe necredincioși adevărul evangheliei (Matei 28:19-20). Dacă
înțelegerea pe care o ai despre adevărul spiritual este de așa natură, că ți-e
teamă că nu ești în stare să-ți înveți propriii tăi copii, înseamnă că n-ai fost
atent să îndeplinești câteva dintre responsabilitățile tale de bază ca și creștin
– dacă nu cumva tu însuți te-ai convertit foarte recent. Dar indiferent că ești
un bebeluș în Cristos sau unul care a fost nepăsător, datoria ta este acum
aceea de a începe să studiezi pentru a te arăta pe tine însuți aprobat de Dum-
nezeu, astfel încât să poți fi ascultător de El atât ca părinte, cât și ca creștin.
Lucrul acesta cere multă sârguință.
Subliniem din nou că sarcina de părinte nu e atât de complexă cât și-o
închipuie unii, dar nici nu este ușoară. Solicitările la care sunt supuși părinții
sunt neîncetate. Nu este timp să stea cu mâinile încrucișate și să nu facă nici-
un efort. Sarcina de a-i învăța pe alții ceea ce trebuie este o ocupație perma-
nentă și care nu se sfârșește niciodată. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le
dai ca învățătură și sunt ocazii cu duiumul. Nu uita să exploatezi la maxi-
mum aceste ocazii.
4

Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi

Un fiu înțelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun e mâhnirea mamei sale.
– Proverbe 10:1

Faptul de a-i învăța pe copii evanghelia nu epuizează nicidecum respon-


sabilitatea pe care o au părinții de a da învățătură. Strâns legată de principiul
din Deuteronom 6:6-7 este îndatorirea de a ne învăța copiii înțelepciunea ne-
cesară pentru viață. Evanghelia e punctul necesar de plecare, deoarece „frica
Domnului este începutul înțelepciunii” (Psalmul 111:10). Cel care respinge
sau desconsideră mesajul evangheliei nu dă dovadă de înțelepciune.
Dincolo însă de adevărurile fundamentale ale evangheliei sunt și multe
lecții biblice vitale privind caracterul, integritatea, dreptatea, prevederea, dis-
cernământul și toate chestiunile practice ale vieții. Părinții au datoria de a-și
deprinde cu grijă copiii la înțelepciune în toate chestiunile de acest fel.
Cartea Proverbelor din Vechiul Testament este o expunere sumară a unei
asemenea înțelepciuni practice. Proverbele consemnate au fost adunate de
Solomon pentru fiul său. Cele mai multe dintre ele au fost de fapt scrise de
Solomon, dar mai sunt și altele strânse de el. Cele mai bune învățături date
de mai mulți înțelepți din vechime au fost astfel compilate în cartea Prover-
belor lui Solomon, având sigiliul inspirației divine ca să garanteze că aceste
zicători sunt „de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciu-
ne în neprihănire” (2 Timotei 3:16).
De aceea, cartea Proverbelor este un manual potrivit pentru părinți, și în
particular pentru tați, ca să dea copiilor lor felul de înțelepciune practică ne-
cesară pentru a prospera în această viață. Este o carte inspirată de înțelepciu-
ne provenind de la cel mai înțelept tată care a trăit vreodată, un rezumat vital
al felului de înțelepciune practică pe care toți părinții trebuie s-o transmită
copiilor lor.
Solomon include un îndemn adresat propriului său fiu în versetele de la
început: „Ascultă, fiule, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările ma-
mei tale! Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău și un lanț de aur la gâtul
tău” (Proverbe 1:8-9). Îndemnuri similare sunt repetate și în altă parte în
Proverbe: „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine în-
vățăturile mele” (2:1). „Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în inima
ta sfaturile mele!” (3:1). „Ascultați, fiilor, învățătura unui tată, și luați amin-
te, ca să pricepeți” (4:1). „Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ți ure-
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 53
chea la vorbele mele!” (4:20). „Fiule, ia aminte la înțelepciunea mea și plea-
că urechea la învățătura mea” (5:1). „Fiule, păzește sfaturile tatălui tău și nu
lepăda învățătura mamei tale” (6:20). „Fiule, păstrează cuvintele mele și ține
la tine sfaturile mele” (7:1) și multe alte versete în întreaga carte. Acestea au
fost îndemnurile lui Solomon adresate fiului său, prin care îi spunea să dea
mare atenție acestor lecții de viață.
Asemenea îndemnuri sunt valabile și pentru copiii noștri, și dacă vrem să
dăm o învățătură bună, trebuie să stăpânim și înțelepciunea dată de Scriptură
și s-o punem în practică, astfel încât aceste principii de înțelepciune să se re-
flecte în propriul nostru caracter.
Solomon însuși este un exemplu practic privind pericolele unei vieți ne-
corespunzătoare. Solomon, în ce privește intelectul, a fost cel mai înțelept
om care a trăit vreodată. 1 Regi 4:29-31 spune despre el: „Dumnezeu a dat
lui Solomon înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisi-
pul de pe țărmul mării. Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tu-
turor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea egiptenilor. El era mai înțelept
decât orice om”. Dumnezeu Însuși i-a spus lui Solomon: „Îți voi da o inimă
înțeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea ta și nu se va scula
nimeni niciodată ca tine” (1 Regi 3:12).
Prin urmare, în conținutul învățăturii date de Solomon fiului său nu exista
nicio deficiență. Cu toate acestea, prin exemplul său, Solomon a eșuat, și
încă lamentabil. De pildă, Solomon a inclus mai multe avertizări despre pe-
ricolele de a fi sedus de niște femei rele (Proverbe 2:16-19; 5:3-13,20; 6:23-
29; 7:5-27; 22:14; 31:30). Dar iată ce spune Scriptura despre propria viață a
lui Solomon: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata
lui Faraon; moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, care făceau parte
din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: Să nu intrați la
ele, și nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreșit inimile înspre
dumnezeii lor. De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire” (1 Regi
11:1-2).
Și, parțial din cauza nereușitei lui Solomon de a trăi conform înțelepciu-
nii pe care i-o dăduse Dumnezeu, fiul lui Solomon, Roboam, a respins în-
vățătura dată de tatăl său (1 Regi 12:6-11).
Nu are rost să dăm copiilor noștri o înțelepciune sănătoasă și apoi să
ducem o viață care o contrazice. De fapt, poate că nu există un mod mai si-
gur de a-i face pe copiii noștri să disprețuiască și să renunțe la înțelepciunea
Domnului. Prețul ipocriziei părintești este nespus de mare.
În cazul lui Solomon, acest fel de ipocrizie nu numai că a dus la eșecul
fiului său, dar a și rupt în două întreaga națiune israelită și a dus la o apos-
tazie din care Israelul nu și-a mai revenit niciodată. Scriptura ne spune:
54 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că își abătuse inima de la Domnul,
Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori. În privința aceasta îi spu-
sese să nu meargă după alți dumnezei; dar Solomon n-a păzit poruncile Dom-
nului. Și Domnul a zis lui Solomon: Fiindcă ai făcut așa și n-ai păzit legămân-
tul Meu și legile Mele pe care ți le-am dat, voi rupe împărăția de la tine și o
voi da slujitorului tău. Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieții tale,
pentru tatăl tău David, și din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată
împărăția; voi lăsa o seminție fiului tău, din pricina robului Meu David, și din
pricina Ierusalimului, pe care l-am ales (1 Regi 11:9-13).
Instrucțiunile date de Solomon fiului său erau sănătoase. Dar exemplul lui
i-a anulat sfaturile înțelepte. Propria lui viață a fost necorespunzătoare învă-
țăturii lui. Este cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte.

O inițiere în înțelepciunea lui Solomon


Un proverb este un principiu înțelept exprimat într-un mod concis și ade-
sea poetic. Forma concisă și plină de sevă are un scop: ea ajută memorarea
lui, făcând ca înțelepciunea proverbului să fie reținută ușor.
Așa cum am văzut în capitolul 1, zicătorile din Proverbe ar trebui privite ca
niște truisme, adică niște adevăruri axiomatice, și nu niște promisiuni sacre.
De exemplu, multe versete din Proverbe dau de înțeles că partea celor răi este
nenorocirea, pe când partea celor buni este prosperitatea. Proverbe 11:8 spune:
„Cel neprihănit este scăpat din strâmtoare, și cel rău îi ia locul”. Lucrul aces-
ta este în general adevărat ca principiu, dar cu siguranță că nu e o regulă fără
excepții. Știm că uneori prosperă într-adevăr cei răi (Psalmul 73:3; Ieremia
12:1) și că alteori strâmtoarea vine cu adevărat peste cei drepți (2 Tesaloniceni
1:4-7). „Este câte un om fără prihană, care piere în neprihănirea lui, și este câte
un nelegiuit, care o duce mult în răutatea lui” (Eclesiast 7:15). Astfel, truismul
din Proverbe 11:8 nu este menit să fie o promisiune care poate fi revendicată
în fiecare situație concretă.
Totuși, este adevărat în general că prosperitatea e partea celor drepți și
strâmtoarea vine peste cei răi. Dar prosperitatea de care se bucură cei răi și
suferința de care au parte cei drepți sunt totdeauna temporare. Prin urmare,
înțelepciunea pe care o exprimă proverbul este cu siguranță sănătoasă. Com-
portarea rea e o mare nesăbuință, iar comportarea integră este superioară pur-
tării rele, chiar și din punct de vedere practic. Aceasta este lecția pe care a
vrut Solomon să i-o dea fiului său.
Să observăm cum profunzimea înțelepciunii lui Solomon contrastează net
cu cele mai multe sfaturi părintești publicate astăzi. O mare parte din materi-
alele de astăzi, inclusiv unele numite „creștine”, sunt îngrozitor de josnice și
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 55
grosolane prin comparație cu înțelepciunea pe care Solomon a căutat s-o trans-
mită fiului său. Sfaturile tipice date astăzi taților sună cam așa: „Fii amic cu fiul
tău. Vizitați împreună diferite locuri interesante. Învață-l despre sporturi. Du-te
cu el la meci. Distrați-vă spunând bancuri”. Sau: „Fă complimente fiicei tale.
Observă cum se îmbracă și găsește ceva de lăudat. Arată-i afecțiune. Scoate-o
la plimbare în câte o seară. Fii sensibil la perioadele ei emoționale bune și rele.
Ascult-o”. Și așa mai departe. Unele dintre aceste lucruri pot fi utile la un anu-
mit nivel, dar chiar dacă ți-ai concentra energia asupra tuturor acestor lucruri,
tot nu ai reuși să-i înveți înțelepciunea pe copiii tăi. Iar dacă nu-i înveți, atunci
nu vei avea reușită ca părinte.
Mai mult, dacă îți îndrepți energiile numai asupra lucrurilor banale, vei
crește niște copii superficiali care îndrăgesc numai lucruri banale. Consa-
cră-ți energia ca să-i înveți lucruri profunde, și atunci vei avea copii cu un
caracter profund care vor iubi înțelepciunea. Înțelepciunea adevărată pentru
viață este cel mai valoros cadou pe care părinții îl pot face copiilor lor – este
cu siguranță superior oricărei moșteniri materiale. Și ce loc mai bun la care
să recurgi pentru înțelepciune ca să-ți înveți copiii decât o carte inspirată
scrisă tocmai în acest scop?
Înțelepciunea este tema predominantă în Cartea Proverbelor. Cuvântul
înțelepciune predomină în carte. Sunt folosite uneori sinonime (sau cuvinte
înrudite), precum instruire, înțelegere, pricepere. Toate aceste cuvinte sunt
pur și simplu elemente ale înțelepciunii adevărate. A ști, a cunoaște, a înțe-
lege, a pricepe, a fi instruit, a avea discernământ sau prevedere înseamnă a
acționa cu înțelepciune. Observă cu atenție că adevărata înțelepciune inclu-
de nu numai conținutul intelectual, ci și comportarea practică. Înțelepciunea
cuprinde nu numai ce știm, ci și ce facem, și uneori ce nu facem. „Înțeleptul
se teme și se abate dela rău” (Proverbe 14:16). „Cel ce-și ține buzele este un
om chibzuit” (10:19). „Cel înțelept câștigă suflete” (11:30). „Înțeleptul as-
cultă sfaturile” (12:15). Solomon a făcut în mod repetat legătură între înțe-
lepciune și comportarea corectă. Ce păcat că nu a rămas fidel acestui prin-
cipiu în propria sa viață de mai târziu!
Când s-a spus și s-a făcut totul, ceea ce s-a făcut este la fel de vital pentru
adevărata înțelepciune ca și ce s-a spus. Pe scurt, înțelepciunea biblică au-
tentică implică o trăire integră. Și, ca părinți, este de datoria noastră nu nu-
mai să-i învățăm pe fiii și fiicele noastre conceptele de trăire înțeleaptă, ci să
și fim modele de înțelepciune pentru ei, astfel încât să înțeleagă că această
înțelepciune este țelul cel mai nobil și mai pur dintre toate.
56 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR

Personificarea înțelepciunii
În Proverbe 1:20-21, înțelepciunea este personificată: „Înțelepciunea stri-
gă pe ulițe, își înalță glasul în piețe: strigă unde e zarva mai mare; la porți,
în cetate, își spune cuvintele ei”. Despre ce strigă ea? Ea îi cheamă pe cei
simpli, nesofisticați să nu mai fie naivi. Ea îi cheamă pe batjocoritori și ne-
chibzuiți să vină la înțelepciune (v.22).
Întreaga carte a Proverbelor răsună de această chemare la înțelepciune. În
capitolul 2, versetele 1-6, tatăl își încurajează fiul să caute înțelepciune:
Fiule, dacă vei primi cuvintele mele,
dacă vei păstra cu tine învățăturile mele,
dacă vei lua aminte la înțelepciune
și dacă-ți vei pleca inima la pricepere;
dacă vei cere înțelepciune
și dacă te vei ruga pentru pricepere,
dacă o vei căuta ca argintul
și vei umbla după ea ca după o comoară,
atunci vei înțelege frica de Domnul
și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu.
Căci Domnul dă înțelepciune;
din gura Lui iese cunoștință și pricepere.
Apelul principal al tatălui făcut fiului e acesta: „Urmărește înțelepciunea”.
Întregul capitol 8 este despre urmărirea înțelepciunii. Versetul 11 spune:
„Înțelepciunea prețuiește mai mult decât mărgăritarele, și niciun lucru de
preț nu se poate asemui cu ea”. Apoi, înțelepciunea personificată vorbește
din nou:
Eu, înțelepciunea, am ca locuință mintea,
și pot născoci cele mai chibzuite planuri.
Frica de Domnul este urârea răului;
trufia și mândria, purtarea rea
și gura... mincinoasă, iată ce urăsc eu.
De la mine vine sfatul și izbânda,
eu sunt priceperea, a mea este puterea.
Prin mine împărățesc împărații
și dau voievozii porunci drepte.
Prin mine cârmuiesc dregătorii și mai-marii,
toți judecătorii pământului.
Eu iubesc pe cei ce mă iubesc,
și cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc.
Cu mine este bogăția și slava,
avuțiile trainice și dreptatea.
Rodul meu este mai bun decât aurul cel mai curat,
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 57
și venitul meu întrece argintul cel mai ales.
Eu umblu pe calea nevinovăției,
pe mijlocul cărărilor neprihănirii,
ca să dau o adevărată moștenire celor ce mă iubesc
și să le umplu visteriile (Proverbe 8:12-21).
Versetele care urmează au conotații clare care îl identifică pe Cristos ca
adevărata personificare a întregii înțelepciuni:
Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui,
înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui.
Eu am fost așezată din veșnicie,
înainte de orice început, înainte de a fi pământul.
Am fost născută când încă nu erau adâncuri,
nici izvoare încărcate cu ape;
am fost născută înainte de întărirea munților,
înainte de a fi dealurile,
când nu era încă nici pământul, nici câmpiile,
nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii.
Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de față;
când a tras o zare pe fața adâncului,
când a pironit norii sus
și când au țâșnit cu putere izvoarele adâncului,
când a pus un hotar mării,
ca apele să nu treacă peste porunca Lui,
când a pus temeliile pământului,
eu eram meșterul Lui, la lucru lângă El,
și în toate zilele eram desfătarea Lui,
jucând neîncetat înaintea Lui (Proverbe 8:22-30).
Cristos întruchipează și personifică astfel toată înțelepciunea autentică. El
este esența întregii înțelepciuni. În El „sunt ascunse toate comorile înțelep-
ciunii și ale științei” (Coloseni 2:3). Vedem iarăși că îndatorirea părinților de
a da învățătură se reduce în ultimă instanță la învățarea copiilor noștri despre
Cristos. Fie că-i învățăm evanghelia, fie că-i învățăm înțelepciunea pentru
viață în general, miezul întregii noastre învățături trebuie să fie Cristos.

Lecții vitale pentru viață


Evident, nu este posibil ca o carte de asemenea dimensiuni să facă un stu-
diu aprofundat al întregii înțelepciuni conținute în cartea Proverbelor. Am
selectat însă zece principii din această carte ca să arate ce fel de lecții ar tre-
bui să dea părinții copiilor lor. Aceste principii dau un start semnificativ, și
părinții le pot examina pentru a culege din ele o metodologie de studiere și
58 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
aplicare a Proverbelor care să aibă ca rezultat mult mai multe lecții pentru
copiii lor.
Dacă copiii tăi învață aceste lecții, ei vor fi mai capabili să fie o binecu-
vântare pentru tine și vor fi binecuvântați de Dumnezeu. Să mai observăm,
în timp ce ne ocupăm de aceste principii, cât de strâns împletite sunt
totdeauna înțelepciunea spirituală și înțelepciunea practică.

Învață-i pe copiii tăi să se teamă de Dumnezeu


Proverbe 1:7 spune: „Frica Domnului este începutul științei”. Proverbe
9:10 repetă tema: „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul; și știința
sfinților [Celui Sfânt] este priceperea”. Vedem iarăși că orice înțelepciune
autentică începe cu temerea de Dumnezeu. Teama de Dumnezeu este singu-
ra temelie adevărată a înțelepciunii pe care trebuie s-o dăm ca învățătură co-
piilor noștri.
Lucrul acesta este deja ceva familiar. L-am întâlnit în mod repetat în pri-
mele capitole ale acestei cărți. Într-un sens, aceasta a fost tema capitolelor 2
și 3. Poate că începe să pară ceva de prisos, dar Scriptura însăși subliniază
repetat acest punct. Părinții care nu-și ating ținta în această privință nu au
nicio scuză. Creșterea cu succes a copiilor începe literalmente cu insuflarea
în copiii tăi a unei temeri corecte de Dumnezeu.
Am menționat pe scurt în capitolul 3 că aceasta nu este o teamă lașă, fri-
coasă, lipsită de curaj. Nu e o fobie. Nu este felul acela de teamă care crede
că Dumnezeu vrea răul cuiva. În adevărata teamă sfântă nu există nici urmă
de aversiune sau dușmănie.
Această teamă sfântă are două aspecte. Primul este reverența. Ea este un
respect sacru pentru sfințenia absolută a lui Dumnezeu și implică felul de
respect și venerație care are ca rezultat teama în prezența unei asemenea
măreții absolute.
Al doilea aspect este teama de a nu stârni supărarea lui Dumnezeu. Cre-
dința autentică recunoaște dreptul lui Dumnezeu de a disciplina, dreptul Lui
de a pedepsi și dreptul Lui de a judeca. De aceea, în prezența lui Dumnezeu,
adevărata înțelepciune tremură din cauza unui simțământ sfânt, sănătos de
groază și teamă. Cu cât este mai adânc sentimentul propriei noastre vinovății,
cu atât mai profundă ar trebui să fie groaza noastră de a nu stârni supărarea
lui Dumnezeu.
Când îți înveți copiii despre Dumnezeu, nu uita să-i faci să înțeleagă de-
plin toate atributele Sale. Copiii trebuie să știe, chiar de la cea mai fragedă
vârstă, că Dumnezeu este supărat pe cei răi și că El îi va pedepsi pe răufăcă-
tori (Psalmul 7:11-13). Materialele întocmite pentru copiii mici îl prezintă
adesea pe Dumnezeu ca fiind doar prietenos, blând, iubitor. El este zugrăvit
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 59
ca o ființă asemenea unui bunic totdeauna binevoitor – un zeu prostesc, arti-
ficial, semănând mai mult cu Moș Crăciun decât cu Dumnezeul Scripturii.
Aceasta este o greșeală foarte mare, și cred că ea explică atitudinea neglijen-
tă pe care o au așa de mulți din societatea noastră față de Dumnezeu. Ei pre-
supun în mod greșit că oricare ar fi natura lui Dumnezeu, în cele din urmă
El va fi inofensiv și binevoitor, chiar și față de cei care n-au ascultat de El.
Aceasta este impresia pe care și-o fac mulți copii care participă la școala
duminicală. Dar nu acesta este Dumnezeul Scripturii. Ai grijă să nu-i faci pe
copiii tăi să-L vadă pe Dumnezeu într-o asemenea perspectivă greșită.
Prin urmare, trebuie să-ți înveți copiii să se teamă de Dumnezeu, și în spe-
cial să se teamă să nu-I stârnească supărarea. Tu nu te-ai achitat de responsa-
bilitățile de părinte când ți-ai făcut copilul să ți se supună. Dacă ești con-
secvent și ferm în disciplina pe care i-o impui, copilul tău ar putea să ți se
supună deoarece se teme să nu-ți încalce standardele. Lucrul acesta este ușor
de obținut, dar nu e scopul adevărat al creșterii copiilor pe baze biblice.
Copilul tău ar trebui să se teamă de încălcarea standardului lui Dumnezeu,
nu numai de al tău. Tu ești doar un intermediar cu responsabilitatea de a-ți
învăța copilul să se teamă de Dumnezeu. Dacă copilul tău crește cu teama de
a nu stârni doar supărarea ta, dar nu și pe cea a lui Dumnezeu, ce va face când
nu vei mai fi pe pământ?
Copiii tăi trebuie să crească fiind conștienți că atunci când fac ceva rău,
lucrul acesta n-o supără doar pe mami, nu-l irită doar pe tati și nu produce
tulburare doar în familie. Când nu ascultă, ei se pun împotriva unui Dumne-
zeu sfânt care îi va trage la răspundere pe cei care încalcă principiile Sale drepte.
Scopul meu ca tată n-a fost doar acela ca copiii mei să se teamă să nu fie
pedepsiți de tatăl lor. Am dorit ca ei să se teamă că vor fi pedepsiți de Dum-
nezeul lor. Le doream să se teamă desigur și de disciplinarea mea, dar lucrul
acesta era ceva secundar. Știam că nu voi putea fi totdeauna lângă ei ca să-i
fac să răspundă de faptele lor, dar Dumnezeu este lângă ei. Iar consecințele
încălcării voii Sale sunt infinit mai mari decât orice nesupunere la nivel ome-
nesc. Din nefericire, puțini copii cresc astăzi fiind conștienți de lucrul aces-
ta. Copiii nu mai sunt învățați să se teamă de Dumnezeu, și aceasta se vede
la fiecare nivel al societății.
De la vârsta cea mai fragedă, învață-ți copiii că păcatul este o crimă capi-
tală împotriva unui Dumnezeu sfânt. Învață-i că Dumnezeu nu Se lasă batjo-
corit și că ei vor culege roadele amare ale vreunui păcat pe care îl seamănă.
Insuflă-le o teamă sănătoasă de Dumnezeu. Fără acest fel de teamă, nu este
nici măcar posibilă pocăința autentică.
Apoi, când copiii tăi se tem de Dumnezeu, ei se vor teme și de păcat. Me-
rită cu siguranță să cultivi această teamă sănătoasă. Ea îi va scuti de multă
60 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
suferință în viață prin aceea că-i va păzi de rău (16:6).
De asemenea, ea poate să le prelungească literalmente viața. Proverbe 10:
27 spune: „Frica de Domnul lungește zilele, dar anii celui rău sunt scurtați”.
Vrei să dai fiului sau fiicei tale o viață bogată și plină? Învață-i teama de
Domnul. „Frica de Domnul este un izvor de viață, ea ne ferește de cursele
morții” (14:27). „Frica de Domnul duce la viață, și cel ce o are petrece noap-
tea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire” (19:23).
Teama de Domnul este mai folositoare decât bogăția. „Mai bine puțin, cu
frică de Domnul, decât o mare bogăție, cu tulburare!” (15:16).
„Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El, și copiii lui au un loc
de adăpost la El” (14:26).

Învață-i pe copiii tăi să-și păzească mintea


Iată un principiu pe care părinții trebuie să-l sublinieze mai mult ca ori-
când, mai ales acum în epoca internetului: Învață-i pe copiii tăi să-și păzeas-
că mintea. Proverbe 4:23 spune: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci
din ea ies izvoarele vieții”. Scriptura vorbește despre „inimă” ca despre se-
diul sentimentelor și al intelectului. Ea e folosită adesea ca un sinonim pen-
tru minte. „După cum gândește în inima lui, așa este el” (23:7, NKJV, s.n.).
Copiii noștri trebuie să învețe să-și păzească cu sârguință mintea. Nicio-
dată în istorie n-au dus forțele răului o campanie atât de mare pentru a cap-
tiva mintea omenească la nivelul pe care îl vedem astăzi. Ca părinți, avem
partea noastră de responsabilitate în păzirea minții copiilor noștri. Atacul
împotriva gândirii corecte vine pe mai multe fronturi: televiziune, radio, ci-
nematograf, muzică, internet și în zilele noastre chiar și de la programa șco-
lară. Prin urmare, sarcina părinților este într-adevăr una formidabilă.
Părinții pot și trebuie să-și ocrotească copiii de expunerea la aspectele
cele mai dezgustătoare și mai de prost gust ale amuzamentului și mijloacelor
de comunicare în masă din epoca noastră. Urmărește-i și supraveghează ce
văd și aud. Nu-i lăsa să navigheze singuri pe internet. Nu le da telecomanda
în mână înainte de a pleca din cameră. Le poți permite să aibă anumite pre-
ferințe referitor la ceea ce vor să vadă și să audă, dar nu-i lăsa să facă selecția
total nesupravegheați. Ai dreptul și responsabilitatea de a-i ajuta să se în-
drepte spre ceea ce edifică și departe de tot ceea ce nu este edificator. Îi încu-
rajez totdeauna pe părinți să fixeze standarde înalte în acest domeniu, neper-
mițând copiilor să se expună singuri fără deosebire oricărui film, muzică,
emisiune televizată sau altor lucruri care țintesc să producă gânduri urâte și
să alimenteze pofte dăunătoare. Toate alegerile de acest fel trebuie făcute cu
ajutorul călăuzirii părinților și cu cea mai mare precauție. Psalmistul a scris:
„Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei” (Psalmul 101:3).
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 61
Dar, așa cum am discutat în capitolul 2, izolarea totală nu este o soluție.
Oricât ar fi copiii de izolați, inima lor nu va putea rămâne neatinsă de întina-
re, întrucât ei sunt creaturi decăzute și ca urmare au dorințe păcătoase și o
imaginație păcătoasă exact ca și tine. Și, la drept vorbind, nu există nicio
posibilitate de a-ți proteja și apăra complet copiii de toate influențele rele
dintr-o societate ca a noastră. În zilele acestea, până și panourile de pe arte-
rele principale de circulație transmit mesaje destinate să stârnească cele mai
josnice feluri de pofte carnale.
Realizează și faptul că nu-ți poți învăța copiii să-și păzească inima și min-
tea doar prin încercarea de a-i apăra de influențele exterioare rele. Mai tre-
buie și să-i deprinzi să fie înțelepți și să aibă discernământ. Trebuie să-i înveți
cum să cultive niște gânduri sănătoase. Așa cum a scris apostolul Paul filipe-
nilor: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot
ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice
faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Filipeni 4:8).
Modul cum ne comportăm vine din felul în care gândim. Aceasta a vrut
Iesus să spună atunci când a zis: „Ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci
dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uci-
derile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine,
ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și
spurcă pe om” (Marcu 7:20-23).
Prin urmare, adevăratul nostru caracter este definit de ceea ce gândim, nu
de modul cum apărem noi altora, nu de ceea ce spunem și, în ultimă instanță,
nici chiar de modul cum ne purtăm. Cel mai fidel test al caracterului este
viața gândurilor. Cum gândește un om, așa și este (Proverbe 23:7).
De aceea, părinții au sarcina de a ajuta la programarea minții copiilor lor
cu adevăr, bunătate, fidelitate, onestitate, integritate, loialitate, iubire și toate
celelalte virtuți care ar trebui să le modeleze gândirea. Toate acestea fac
parte din învățarea copiilor noștri să-și păzească gândirea.

Învață-i pe copiii tăi să asculte de părinții lor


Primul apel direct pe care îl face Solomon fiului său în cartea Proverbelor
este acesta: „Ascultă, fiule, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările
mamei tale!” (1:8). Aceeași temă se menține în toată cartea. În capitolul 4,
el scrie următoarele:
Ascultați, fiilor, învățătura unui tată,
și luați aminte, ca să pricepeți;
căci eu vă dau sfaturi bune;
nu lepădați învățătura mea.
Căci când eram încă fiu la tatăl meu,
62 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
și fiu gingaș și singur la mama mea,
el mă învăța atunci și-mi zicea:
Păstrează bine în inima ta cuvintele mele,
păzește învățăturile mele, și vei trăi! (Proverbe 4:1-4).
Apoi, el reia aceeași temă câteva capitole mai târziu:
Fiule, păzește sfaturile [porunca] tatălui tău
și nu lepăda învățătura [legea] mamei tale:
leagă-le necurmat la inimă,
atârnă-le de gât.
Ele te vor însoți [conduce] în mersul tău,
te vor păzi în pat
și îți vor vorbi la deșteptare!
Căci sfatul [porunca] este o candelă,
învățătura [Legea] este o lumină,
iar îndemnul și mustrarea [mustrările instruirii] sunt calea vieții.
(Proverbe 6:20-23)
Și iată o avertizare pitorească adresată copilului încăpățânat: „Pe ochiul
care își bate joc de tatăl său și nesocotește ascultarea de mamă îl vor scobi
corbii de la pârâu și îl vor mânca puii de vultur” (Proverbe 30:17).
Părinții trebuie să-i învețe pe copii ascultarea. Aceasta este una dintre cele
mai fundamentale și evidente responsabilități ale unui părinte. Dacă vrem să
creștem o generație de copii fideli care să ducă o viață virtuoasă, trebuie să
începem prin a-i învăța să asculte de părinții lor. Și este responsabilitatea so-
lemnă a părinților de a-i învăța lucrul acesta. Mă minunez neîncetat când văd
câți părinți par să nu știe absolut deloc ce să facă în privința acestei respon-
sabilități. Ea nu este în niciun caz un aspect opțional al creșterii copiilor.
Așa cum arată apostolul în Efeseni 6:2-3, prima dintre cele Zece Porunci în-
soțită de o promisiune pentru cei care ascultă de ea este porunca a cincea:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în
țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exod 20:12). Este responsa-
bilitatea părinților de a-și deprinde copilul să asculte încă din perioada în ca-
re copilul învață sunetul vocii părinților.
Aceasta implică disciplină și, la nevoie, pedepsire și corecție. Părinții care
nu-și corectează copiii neascultători dau dovadă de o lipsă rușinoasă de dra-
goste. „Cine cruță nuiaua urăște pe fiul său, dar cine-l iubește îl pedepsește
[disciplinează] îndată” (Proverbe 13:24). Proverbe 3:11-12 spune: „Fiule, nu
disprețui mustrarea [disciplinarea] Domnului și nu te mâhni de pedepsele
Lui [de corecția Lui]. Căci Domnul mustră [corectează] pe cine iubește, ca
un părinte pe copilul pe care-l iubește [în care își găsește plăcerea]!” Părinții
care își iubesc cu adevărat copiii îi vor mustra atunci când nu ascultă de ei.
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 63
Cu alte cuvinte, disciplinarea cuvenită nu este numai pentru pedeapsă, ci
e de fapt în interesul copilului. Ea n-ar trebui privită ca niște represalii, ci ca
un ajutor pentru creștere, ceva care edifică și întărește copiii. Disciplinarea
ajută la armonizarea minții lor cu înțelepciunea. Ea le scoate nechibzuința și
prostia din inimă. Ea îi poate ajuta să scape de chinul consecințelor păcatu-
lui, care ar putea include iadul.
Acestea sunt teme frecvente în cartea Proverbelor. „Nebunia [nechibzu-
ința] este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării [corecției] o va dezlipi
de el” (22:15). „Nu cruța copilul de mustrare [corecție], căci dacă-l vei lovi
cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua, îi scoți sufletul din locuința
morților [iad]” (23:13-14).
Să observăm că aceste versete fac în mod clar din pedeapsa corporală –
nuiaua – o parte esențială a disciplinei părintești. Când Solomon a vorbit des-
pre nuia, a folosit un termen ebraic pentru o creangă sau un băț. Acest băț
era folosit de ciobani ca ajutor la mers, ca armă de apărare, ca unitate de mă-
sură, ca unealtă pentru călăuzit oile, ca accesoriu pentru ținerea sub control
a mieilor încăpățânați. Cineva ar putea să ia în considerație toate aceste între-
buințări posibile ale nuielei sau bățului și să sugereze ideea că atunci când
Solomon a vorbit despre nuia, poate că s-a referit numai la faptul de a da
copiilor îndrumare și creștere asemenea grijii avute de un păstor pentru oi,
în loc să susțină folosirea nuielei ca instrument de pedeapsă corporală. Dar
această idee ignoră total cuvintele clare ale lui Solomon. În 23:13-14, de
exemplu, el vorbește despre baterea copiilor cu nuiaua. Este limpede că el se
referă la pedeapsa corporală, și e la fel de limpede că Solomon privea pe-
deapsa corporală ca pe un aspect indispensabil al unei creșteri înțelepte a
copiilor. Cu alte cuvinte, folosirea nuielei ca instrument de pedepsire nu este
în dezacord cu ideea educării și păstoririi copiilor noștri – ci e un aspect
esențial al ei. Părinții nu pot să omită acest aspect, amăgindu-se singuri la
gândul că sunt păstori buni pentru copiii lor.
Limbajul „baterii” copilului evocă pentru unii ideea de maltratare a lui.
Dar Solomon nu susține maltratarea sau brutalitatea fizică. El nu-i încura-
jează pe părinți să-și zvânte copiii în bătaie. Cuvântul tradus „a bate”, de fie-
care dată când apare în Proverbe 23:13-14, înseamnă pur și simplu „a lovi”,
fără alte conotații privind gradul de severitate al loviturii sau bătăii adminis-
trate. Totuși, contextul arată limpede că scopul lovirii copilului este de a-i
provoca durere, nu de a-l răni. Durerea provocată nu este menită să facă rău
copilului, ci să facă de neuitat consecința neascultării. Dacă bătaia lasă în ur-
mă vânătăi sau urme de bici ori curea care sunt vizibile și în ziua următoare,
înseamnă că-ți bați copilul prea tare. Pe scurt, niște lovituri usturătoare pe
șezut (unde este mult țesut moale) nu vor dăuna copilului, dar vor fi destul
64 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
de dureroase pentru a face ca urmările neascultării să fie suficient de neplă-
cute și de neuitat.
Proverbe 13:24 arată limpede că disciplina trebuie totdeauna să fie făcută
cu dragoste și temperată de ea. Părinții care își pedepsesc copiii ca urmare a
furiei sau exasperării mai degrabă decât din dragoste nu vor găsi niciun su-
port în Scriptură pentru acest fel de disciplină. Dar Scriptura nu susține nicio
dragoste superficială care e totdeauna îngăduitoare, indulgentă și permi-
sivă.
Dragostea care duce la o disciplinare decentă e o dragoste puternică și vi-
guroasă care cere ascultare și pedepsește neascultarea, deoarece lucrul aces-
ta este cel mai bun pentru copil. Părintele ar trebui să fie mâhnit de nevoia
administrării pedepsei și de aceea poate să se întristeze împreună cu copilul
pentru consecințele păcatului. Pedeapsa fizică, când este pătrunsă de acest
soi de dragoste, e un corectiv foarte puternic.
Disciplinarea ar mai trebui să fie fermă și consecventă. „Pedepsește-ți
fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori [disciplinează-ți fiul cât
mai este speranță și nu-ți lăsa sufletul să cedeze în fața plânsului său – KJV]”
(19:18). Nu fi nehotărât când trebuie să disciplinezi și nu lăsa să ți se înmoaie
inima și să devii excesiv de indulgent. Corecția trebuie să fie fermă și decisă,
neșovăitoare, altfel nu va fi eficientă. Dacă părinții sunt inconsecvenți, copi-
ii vor începe să privească disciplina ca fiind arbitrară și capricioasă.
„Nuiaua și certarea dau înțelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face
rușine mamei sale” (29:15). Un copil neascultător nu numai că va fi un de-
zastru pe linie spirituală, dar va avea și o personalitate antisocială, iar ade-
sea când va fi adult va intra în rândul delincvenților.
În paranteză fie zis, eu unul nu pun preț pe multe dintre scuzele moderne
pe linie medicală aduse pentru rebeliunea copiilor. Tot mai multor părinți cu
copii neastâmpărați li se spune că copiii lor au niște afecțiuni precum sindro-
mul deficitului de atenție (SDA), sindromul deficitului de atenție/hiperacti-
vității (SDAH), sindromul personalității antisociale (SPA), sindromul perso-
nalității prefăcute (SP), sindromul personalității sfidătoare (SPS) și sindro-
mul bipolar (depresie maniacă). Nu cunosc nicio cauză organică sau biolo-
gică pentru vreunul dintre aceste „sindroame”. Majoritatea unor asemenea
diagnostice îmi par a nu fi mai mult decât termenii medicali sonori și pom-
poși care au fost aplicați leneviei, egoismului, comportamentului sfidător sau
păcătos în alt fel.
Cu toate acestea, mulți doctori prescriu automat medicamente pentru trata-
mentul unor asemenea afecțiuni. Ritalina este un psihostimulent de tip amfe-
taminic care este luat acum de peste două milioane de copii numai în Statele
Unite în scopul eliminării purtării rele. Medicamentele au înlocuit astfel dis-
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 65
ciplina în cazul a milioane de părinți. Medicamentele iau puțin timp, sunt ne-
dureroase și trebuie administrate doar o dată sau de două ori pe zi.
S-a ajuns astfel la o piață uriașă de desfacere pentru asemenea medicamente
pornind de la mitul că purtarea rea a copiilor este totdeauna patologică, și nu
(așa cum spunea Solomon) nechibzuința păcătoasă din inima copilului. Îndată
ce medicamentele dispar din corp, purtarea rea revine. Și ce vor face acești co-
pii când vor fi adulți, dacă medicamentele au fost singurul lucru care le-a cur-
mat comportamentul păcătos din copilărie? Închisorile din țara noastră sunt
deja pline cu răspunsuri la această întrebare. S-ar putea prea bine să fie ade-
vărat că unii copii sunt din fire mai predispuși la răstimpuri când nu-și pot con-
centra atenția sau au alte slăbiciuni care fac ca învățatul să fie o mare povară
pentru ei. Evident, multe capacități naturale, precum inteligența și aptitudinile
creative, sunt în mare măsură produse de factorii genetici. De asemenea, este
foarte probabil să existe motive genetice sau cauze biologice necunoscute
pentru anumite dizabilități legate de învățare.
Totuși, dificultățile de învățare nu sunt în sine o chestiune morală. Neas-
cultarea, cruzimea față de alți copii și lipsa de respect pentru adulți sunt ase-
menea chestiuni. A da un nume medical unei purtări rele cronice și a-l folosi
ca scuză pentru un comportament păcătos este o mare greșeală. Neascultarea
e păcătoasă, indiferent ce factori produc aptitudinea naturală a copilului.
Cu alte cuvinte, nu prea există scuze pentru rebeliunea unui copil. Scrip-
tura arată că părinții pot și ar trebui să-i învețe pe copiii lor ascultarea. Deși
lucrul acesta este fără îndoială o sarcină mai grea în cazul unor copii decât
în cazul altora, părinții nu au niciodată dreptul de a da medicamente unui
copil neascultător și gălăgios în loc de a-l disciplina, indiferent câți doctori
de astăzi ar fi dispuși să clasifice purtarea cronică lipsită de bună creștere ca
un fel de boală. Indiferent care ar fi motivele copilului ca să se poarte necu-
viincios, rebeliunea și neascultarea sunt în definitiv o maladie morală – pă-
catul – și Scriptura însăși pune pe umerii părinților responsabilitatea pentru
corectare.

Învață-i pe copiii tăi să-și selecteze tovarășii de joacă


Niciun principiu legat de creșterea copiilor nu poate fi mai vital și totuși
mai neglijat decât acesta: Învață-i pe copiii tăi să-și selecteze cu înțelepciune
tovarășii de joacă. Solomon a scris: „Cine umblă cu înțelepții se face înțe-
lept, dar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău” (Proverbe 13:20).
Părinții trebuie să treacă la ofensivă în privința aceasta. Dacă nu-ți ajuți
copiii să-și selecteze prietenii și dacă nu-i ajuți să învețe cum să-i selecteze
pentru ei înșiși pe acei tovarăși care li se potrivesc, felul greșit de tovarăși îi
va selecta pe ei. Prin urmare, responsabilitatea învățării copiilor cum să-și
66 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
aleagă prietenii cu înțelepciune este un element fundamental al unei reușite
creșteri pe bază biblică a copiilor.
Apostolul Paul a scris: „Nu vă înșelați: Tovărășiile rele strică obiceiurile
bune” (1 Corinteni 15:33). Standardele morale personale ale copiilor tăi,
limbajul pe care îl folosesc și activitățile la care iau parte probabil că nu se
vor ridica deasupra celui mai scăzut numitor comun al standardelor tovară-
șilor lor. Rareori va avea un copil capacitatea de a se ridica deasupra grupu-
lui din care face parte.
Iar influențele negative ale prietenilor lor prezintă un pericol real. „Puțină
[drojdie] dospește toată plămădeala” (1 Corinteni 5:6). Este o realitate a na-
turii umane faptul că tinerii sunt mai predispuși să urmeze un exemplu rău
decât unul bun, mai ales dacă aceasta înseamnă să acționeze altfel decât cei
de vârsta lor.
În Proverbe 1:10, Solomon spune fiului său: „Fiule, dacă niște păcătoși
vor să te amăgească, nu te lăsa câștigat de ei”. El dorea să se asigure că fiul
său nu era predispus să fie atras de niște tovarăși răi. El și-a atenționat fiul că
răufăcătorii încearcă totdeauna să-i seducă pe naivi prin aceea că fac ca răul
să pară captivant și aventuros. Dar Solomon a zis fiului său:
Dacă-ți vor zice: Vino cu noi!
Haidem să întindem curse ca să vărsăm sânge,
să întindem fără temei lațuri celui nevinovat;
haidem să-i înghițim de vii, ca locuința morților,
și întregi, ca pe cei ce se pogoară în groapă;
vom găsi tot felul de lucruri scumpe
și ne vom umple casele cu pradă;
vei avea și tu partea ta la fel cu noi,
o pungă vom avea cu toții!
Fiule, să nu pornești la drum cu ei,
abate-ți piciorul de pe cărarea lor!
Căci picioarele lor aleargă la rău
și se grăbesc să verse sânge.
Dar degeaba se aruncă lațul
înaintea ochilor tuturor păsărilor,
căci ei întind curse tocmai împotriva sângelui lor,
și sufletului lor își întind ei lațuri (Proverbe 1:11-18).
Tinerii de azi sunt ademeniți tocmai spre a face acest fel de infracțiuni, și
încă la o vârstă mai tânără ca niciodată. Violența bandelor de cartier, delinc-
vența copiilor pre-adolescenți și creșterea consumului de droguri și de alcool
din școlile elementare sunt toate tendințe strâns legate de tendința tinerilor
de a-și alege felul greșit de tovarăși. Vina cea mai mare în majoritatea cazu-
rilor revine părinților, care nu sunt circumspecți cu privire la prieteniile pe
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 67
care le permit copiilor lor să le încheie.
Fiecare părinte trebuie să ia în serios această îndatorire. Chiar dacă nu lo-
cuiești într-un cartier în care bandele să-ți poată recruta copiii, poți fi sigur
că în cele din urmă copiii tăi vor trebui să facă față unei presiuni extraordi-
nare din partea celor de vârsta lor ca să se conformeze unui standard de com-
portament păcătos și lipsit de teama lui Dumnezeu. Trebuie să-i înveți să-și
selecteze cu înțelepciune tovarășii, astfel încât să nu fie intimidați pentru a
face legături nepotrivite. Nu-ți lăsa copiii să aibă în jurul lor tovarăși care
să-i tragă în jos, ci învață-i cum să-și aleagă însoțitori care să-i ridice în sus.
Este imposibil să punem un accent prea mare pe importanța acestui prin-
cipiu pentru copiii noștri. Înțelepciunea e mai mult sau mai puțin oglindită
de capacitatea de a evita niște tovarăși dăunători:
Căci înțelepciunea va veni în inima ta
și cunoștința va fi desfătarea sufletului tău;
chibzuință va veghea asupra ta,
priceperea te va păzi,
ca să te scape de calea cea rea,
de omul care ține cuvântări stricate,
de cei ce părăsesc cărările adevărate,
ca să umble pe drumuri întunecoase;
care se bucură să facă răul
și își pun plăcerea în răutate,
care umblă pe cărări strâmbe
și apucă pe drumuri sucite (Proverbe 2:10-15).

Învață-i pe copiii tăi să-și înfrâneze poftele


Apostolul Paul i-a scris lui Timotei: „Fugi de poftele tinereții și urmărește
neprihănirea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Dom-
nul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2:22). Este semnificativ că apostolul
vorbește despre poftele tinereții. Părintele înțelept va realiza că toți adoles-
cenții ajung să aibă pasiuni puternice care îi pot duce la tragedie dacă nu
învață să-și țină în frâu poftele.
Aceasta este una dintre temele dominante în primele câteva capitole din
Proverbe. E evident că Solomon o considera un adevăr important de trans-
mis fiului său. Și nu este de mirare. Eșecul chiar în acest domeniu a stat la
baza propriilor eșecuri ale lui Solomon.
Să revenim la Proverbe 2, exact acolo unde am rămas la ultimul punct.
Solomon spunea că adevărata înțelepciune are efectul scăpării noastre de
niște tovarăși răi și de viclenia răufăcătorilor. El continuă astfel:
68 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Ca să te scape și de nevasta altuia,
de străina care întrebuințează vorbe ademenitoare,
care părăsește pe bărbatul tinereții ei
și uită legământul Dumnezeului ei.
Căci casa ei pogoară la moarte
și drumul ei duce la cei morți:
niciunul care se duce la ea nu se mai întoarce
și nu mai găsește cărările vieții (Proverbe 2:16-19).
Cu alte cuvinte, Solomon îi spune fiului său că prostituția sau curvia poate
fi fatală. El spune același lucru în 5:3-5: „Buzele femeii străine [imorale]
strecoară miere și cerul gurii ei este mai lunecos decât untdelemnul, dar la
urmă este amară ca pelinul, ascuțită ca o sabie cu două tăișuri. Picioarele ei
pogoară la moarte, pașii ei dau în locuința morților [iadului]”.
Unii comentatori cred că aceasta este o referire la o boală venerică sau
poate la felul de disciplinare divină care îl costă viața pe păcătos (cf. 1 Co-
rinteni 11:30, 1 Ioan 5:16). Dar mai probabil că e o referire la pedeapsa lega-
lă pentru adulter despre care vorbește Deuteronom 22:22: „Dacă se va găsi
un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi: și bărbatul care
s-a culcat cu femeia, și femeia. Să cureți astfel răul din mijlocul lui Israel”.
Dar chiar și într-o societate în care pedeapsa cu moartea nu se dă în
cazuri de adulter, prostituția este un păcat care distruge sufletul și viața.
Solomon arată lucrul acesta în Proverbe 6:23-33:
Căci sfatul este o candelă,
învățătura [Legea] este o lumină,
iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții.
Ele te vor feri de femeia stricată,
de limba ademenitoare a celei străine [seducătoare].
N-o pofti în inima ta pentru frumusețea ei
și nu te lăsa ademenit de pleoapele ei.
Căci, pentru o femeie curvă,
omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine,
și femeia măritată întinde... o cursă unui suflet scump.
Poate cineva să ia foc în sân,
fără să i se aprindă hainele?
Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinși,
fără să-i ardă picioarele?
Tot așa este și cu cel ce se duce la nevasta aproapelui său:
oricine se atinge de ea nu va rămâne nepedepsit.
Hoțul nu este urgisit
când fură ca să-și potolească foamea, căci îi este foame;
și dacă este prins, trebuie să dea înapoi înșeptit,
să dea chiar tot ce are în casă.
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 69
Dar cel ce preacurvește cu o femeie este un om fără minte,
singur își pierde viața cine face așa.
Nu va avea decât rană și rușine,
și ocara nu i se va șterge.
Prostituția aduce adesea motive de rușine pe toată viața. Multe vieți au
fost total distruse de un singur act de adulter. Partenerului unuia care a comis
adulter poate să-i fie imposibilă recâștigarea încrederii pierdute. Dar chiar
dacă fapta a fost iertată și căsnicia salvată, o anumită măsură de neîncredere
rămâne toată viața. Păcatul însuși poartă un stigmat de care poate fi cu nepu-
tință să scapi. Dacă vrei să înțelegi gravitatea acestei fapte, amintește-ți că
bărbații nu pot funcționa ca prezbiteri și diaconi în biserică dacă nu sunt
„ireproșabili” (1 Timotei 3:2,10, NASB). Când un prezbiter sau un diacon ajun-
ge să comită un act de curvie, nu va putea scăpa de rușine o viață întreagă.
Și aceasta înseamnă descalificare permanentă. Este un preț mare de plătit,
dar aceasta e rușinea asociată de acest fel de păcat.
Proverbe 7 reia din nou această temă. Și aici, Solomon dorește să subli-
nieze într-un mod plastic pericolele naivității și importanța faptului de a nu
renunța la pofta nestăpânită. Aproape întreg capitolul este dedicat unui sce-
nariu care înfățișează o femeie seducătoare și victima ei naivă. „Un băiat fă-
ră minte [lipsit de pricepere]” (v.7). Acest nerod iresponsabil și ușuratic se
îndreaptă intenționat spre ispită. El se află într-o parte a orașului în care nu ar
trebui să fie. Scenariul este conceput în așa fel, de parcă Solomon ar sta la o
fereastră cu zăbrele și ar descrie ce vede:
Stăteam la fereastra casei mele
și mă uitam prin zăbrele.
Am zărit printre cei neîncercați,
am văzut printre tineri
pe un băiat fără minte.
Trecea pe uliță, la colțul unde stătea una din aceste străine
și a apucat pe calea care ducea spre locuința ei.
Era în amurg, seara,
în noaptea neagră și întunecoasă (Proverbe 7:6-9).
Iată victima. El este o victimă nu numai a femeii seducătoare, ci și a pro-
priei lui naivități păcătoase și a dorințelor lui rele. El știe prea bine încotro
merge. O ia intenționat pe drumul care duce spre casa femeii imorale, trecând
strada aproape de casa ei. Poate că nu și-a făcut un plan special înainte de a
merge pe lângă casa ei ca să vadă ce se va întâmpla, dar se află într-un carti-
er în care n-ar trebui să se afle, expunându-se singur ispitei. Acest fel de
comportament este la originea aproape oricărui păcat de imoralitate. Dacă îi
învățăm pe copiii noștri să nu umble pe un teren alunecos, reducem la mi-
70 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
nimum ocaziile de a cădea în păcat.
Dar iată un tânăr hoinărind în amurg în partea greșită a orașului, unde
cade pradă vicleniei unei prostituate:
Și, iată că i-a alergat înainte o femeie
îmbrăcată ca o curvă și cu inima șireată.
Era bună de gură și fără astâmpăr;
picioarele nu-i puteau sta acasă:
când în uliță, când în piețe,
pe la toate colțurile stătea la pândă.
Ea l-a îmbrățișat și l-a sărutat,
și cu o față fără rușine i-a zis:
Eram datoare cu o jertfă de mulțumire,
azi mi-am împlinit juruințele.
De aceea ți-am ieșit înainte
să te caut,
și te-am și găsit (Proverbe 7:10-15).
Iată ceea ce se știe că este abordarea directă în cazul unei seduceri. Ea îl
apucă, îl sărută și îi face propuneri îndrăznețe. Îi spune că până atunci s-a
aflat temporar sub un jurământ de castitate, dar că acum a fost dezlegată de
jurământ. Lucrul acesta este fără îndoială o minciună, dar e felul ei de a-l in-
vita să serbeze sfârșitul castității ei. Aceasta este o cerere directă de a comite
un act de imoralitate sexuală.
Ea îi spune: „Ți-am ieșit înainte să te caut”, ca și cum chiar pe el l-ar fi
căutat. Aceasta este o altă minciună, deoarece ea ar fi spus aceleași cuvinte
oricărui alt bărbat pe care l-ar fi întâlnit.
Ea îi dă de înțeles cum nu se poate mai limpede intențiile ei imorale:
Mi-am împodobit patul cu învelitori [tapiserie, goblenuri],
cu așternut de pânzeturi din Egipt [învelitori colorate din in egiptean];
mi-am stropit [parfumat] așternutul [patul]
cu smirnă, aloe și scorțișoară.
Vino, să ne îmbătăm de dragoste până dimineață,
să ne desfătăm cu dezmierdări [de dragoste]!
Căci bărbatul meu nu este acasă,
a plecat într-o călătorie lungă,
a luat cu el sacul [punga] cu bani,
și nu se va întoarce acasă decât la luna nouă (Proverbe 7:16-20).
Ea îl ademenește recurgând la tot felul de pofte. Tapiseria fină, parfumul
și mirodeniile sunt toate atracții sexuale, momeli erotice pentru victima nai-
vă. Ea îi promite că nu va intra în bucluc, pentru că soțul ei a plecat departe
într-o călătorie de afaceri, cu mulți bani de cheltuit, și nu este programat să
se întoarcă decât după multă vreme. Astfel, ea îi înlătură atât scrupulele, cât
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 71
și toate temerile cu seducția ei vicleană.
Dar, ascuns în spatele vorbelor lingușitoare și al farmecelor ei ispititoare
stă un pericol de moarte. Adevăratul ei plan este să-l omoare, probabil ca
să-i fure banii sau lucrurile de valoare pe care le are. Ca toate prostituatele,
pe ea n-o interesează latura sentimentală, ci îi dorește numai portofelul și
obiectele de valoare – și este dispusă să facă orice pentru a le avea:
Cu vorbirea ei ademenitoare l-a făcut să cedeze,
cu buzele ei lingușitoare l-a sedus.
El s-a dus imediat în urma ei, ca boul la măcelărie,
și ca nebunul, legat în lanțuri, la judecată,
până ce săgeata îi străpunge ficatul,
ca pasărea care dă buzna în laț,
fără să știe că îl va costa viața
(Proverbe 7:21-23, versiunea engleză NKJV).
Morala spuselor lui Solomon este un adevăr despre pericolele mortale ale
căderii pradă poftelor carnale cu privire la care toți părinții ar trebui să-și
învețe copiii:
Și acum, fiilor, ascultați-mă,
și luați aminte la cuvintele gurii mele.
Să nu ți se abată inima spre calea unei asemenea femei [spre căile ei],
nu te rătăci pe cărările ei.
Căci ea a făcut să cadă multe jertfe [ea a distrus mulți răniți],
și mulți sunt cei pe care i-a ucis ea [și toți cei uciși de ea au fost bărbați tari].
Casa ei este drumul spre locuința morților [este calea spre iad],
drumul care pogoară spre locașurile morții (Proverbe 7:24-27).

Învață-i pe copiii tăi să se bucure de partenerii de viață


Lecția anterioară are un revers. Învață-i să-și canalizeze pasiunile tinereții
spre ținte virtuoase. Concret, învață-i să-și păstreze pasiunile sexuale numai
pentru viitorul lor soț (soție) și apoi să fie fideli în căsnicie.
Proverbe 5:15 spune: „Bea apa din fântâna ta [din propria ta fântână] și din
izvoarele puțului tău”. Aceasta este o metaforă. Solomon îi spunea fiului său
să fie fidel soției lui și să nu caute în afara legăturilor căsniciei satisfacerea
dorințelor lui sexuale. Acest verset urmează imediat după una dintre averti-
zările lui Solomon privind pericolele prostituatei și este explicat mai departe
în versetele 18-20:
Izvorul tău să fie binecuvântat,
și bucură-te de nevasta tinereții tale.
Cerboaică iubită, căprioară plăcută:
fii îmbătat tot timpul de drăgălășiile ei
72 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
[sânii ei să te mulțumească oricând],
fii îndrăgostit necurmat [fii extaziat totdeauna] de dragostea ei!
Și pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină
[ai fi extaziat de o femeie imorală]
și ai îmbrățișa sânul unei necunoscute
[și ai fi strâns la piept de brațele unei seducătoare]?
Învață-i pe copiii tăi că singurul loc corect de a găsi satisfacerea dorințelor
lor sexuale este la soții (soțiile) lor. Solomon a scris o carte întreagă a Bibliei
– Cântarea cântărilor [Cântarea lui Solomon] – ca să laude bucuriile relației
conjugale. Din nefericire, Solomon însuși și-a luat multe soții și concubine,
distrugând unirea perfectă dintre un bărbat și o femeie pe care trebuia s-o dea
căsnicia (Geneza 2:24). Totuși, Cântarea lui Solomon rămâne ca o cântare
inspirată despre ceea ce se crede că este relația conjugală ideală.
1 Tesaloniceni 4:3-4 afirmă: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră: să
vă feriți [abțineți] de curvie [imoralitate sexuală]; fiecare din voi să știe
să-și stăpânească [posede] vasul [propriu] în sfințenie și cinste”. „Vasul” din
acest verset ar putea fi o referire la soție, vasul mai slab (1 Petru 3:7) sau o
referire la propriul corp al cuiva. Oricum, se cere fidelitatea în cadrul căsni-
ciei, care în planul lui Dumnezeu este o unire între doi oameni care au de-
venit o singură carne (Efeseni 5:31).
Părinte, nu face greșeala pe care a făcut-o Solomon. Învață-i pc copiii tăi
această lecție atât prin exemplul, cât și prin învățătura dată de tine. Arată-le
prin modul în care te porți cu soțul (soția) tău și cu lucrurile pe care i le spui
că adevărata mulțumire și deplina satisfacție se găsesc numai în cadrul legă-
mântului matrimonial.

Învață-i pe copiii tăi să vegheze asupra vorbelor pe care le spun


În Proverbe 4:24, Solomon îi spune fiului său: „Izgonește neadevărul din
gura ta și depărtează viclenia de pc buzele tale [alungă de la tine o gură în-
șelătoare și aruncă departe de tine niște buze perverse]!” Părinții trebuie
să-și învețe copiii să vegheze asupra vorbelor lor, să zică adevărul și să spu-
nă ceea ce edifică, nu ceea ce rănește pe alții.
Pot să adeveresc că, în timp ce eram copil, aceasta a fost una dintre lecți-
ile pe care părinții mei s-au străduit din toate puterile să mă facă s-o învăț.
De aceea, ca adult, nici nu mi-a trecut vreodată prin minte să folosesc cuvin-
te obscene. Spre deosebire de cei mai mulți adulți de pe pământ, nu blestem
și nici nu înjur. Fără îndoială că lucrul acesta se datorează și faptului că, pe
când eram copil, gura mi-era spălată cu săpun de numeroase ori pentru cu-
vinte pe care nici măcar nu le înțelegeam sau nu le pronunțam corect. Până
astăzi, când aud pe altcineva vorbind urât, încep să simt gustul de săpun!
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 73
Proverbele lui Solomon sunt pline de aluzii la importanța vegherii asupra
vorbelor cuiva: „Gura celui neprihănit este un izvor de viață” (10:11). „Lim-
ba celui neprihănit este argint ales” (v.20). „Buzele celui neprihănit înviorea-
ză [hrănesc] pe mulți oameni” (v.21). „Buzele celui neprihănit știu să vor-
bească lucruri plăcute” (v.32). „Cine vorbește în chip ușuratic [fără chibzu-
ință] rănește ca străpungerea [împunsătura] unei săbii, dar limba înțelepților
aduce vindecare” (12:18). „Buzele înțelepților seamănă știință [răspândesc
cunoștința]” (15:7). „Cine are o inimă înțeleaptă își arată înțelepciunea când
vorbește, și mereu se văd învățături noi pe buzele lui [Inima înțeleptului îi
învață gura și adaugă învățătură buzelor lui]” (16:23). „Buzele înțelepte sunt
un lucru scump [Buzele cunoștinței sunt o bijuterie prețioasă]” (20:15).
Dă atenție specială lui Proverbe 12:22: „Buzele mincinoase sunt urâte
Domnului [sunt un lucru abominabil pentru Domnul], dar cei ce lucrează cu
adevăr îi sunt plăcuți”. O lecție pe care am căutat totdeauna în mod special
s-o dăm copiilor noștri a fost importanța spunerii adevărului. Suferința lega-
tă de urmările minciunii era totdeauna dublă față de cea produsă de orice altă
faptă rea. Desigur, niciunul dintre ei nu dorea să fie prins într-un act de ne-
ascultare. Dar dacă nu ascultau și mai și mințeau în legătură cu fapta respec-
tivă, consecințele erau mult mai rele. Și astfel i-am învățat să spună totdeau-
na adevărul. Aceasta este o lecție vitală, deoarece dacă o persoană își poate
deprinde conștiința să trăiască cu o minciună, acea persoană va fi predispusă
la orice păcat. Dacă îți poți acoperi păcatul cu o minciună și dacă îți influ-
ențezi conștiința ca să tolereze acea minciună, conștiința ta nu te va mai pu-
tea feri de niciun păcat.
Iată o altă lecție importantă despre supravegherea vorbelor tale: „Cine
vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască [în mulțimea vorbelor, păcatul
nu lipsește], dar cel ce-și ține buzele este un om chibzuit [înțelept]” (10:19).
Învață-ți copiii că adesea e mai înțelept să nu vorbești. Iacob a scris: „Lim-
ba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna [rău
fără astâmpăr], este plină de o otravă de moarte [mortală]” (Iacob 3:8). Gura
celor nechibzuiți e plină de ceartă, calomnie, depreciere, bârfă, rușine, min-
ciună, răutate, perversitate. Prin urmare, învață-i pe copiii tăi că adesea este
mai bine să nu vorbească deloc.

Învață-i pe copiii tăi să muncească


Când vine vremea, învață-i valoarea muncii din greu: „Du-te la furnică,
leneșule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei, și înțelepțește-te! Ea n-are
nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuși își pregătește hrana vara
și strânge de-ale mâncării în timpul secerișului” (Proverbe 6:6-8).
Aproape oricine va lucra din greu sau va părea să lucreze din greu atunci
74 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
când îl privește șeful lui. Dar furnica va lucra din greu chiar și fără suprave-
ghetor. Copiii tăi vor lucra dacă vei sta lângă ei cu un bici. Dar oare vor lucra
dacă nu vei sta lângă ei? Va trebui ca ei să învețe să lucreze din proprie iniția-
tivă dacă vor să aibă succes în viață.
De asemenea, trebuie să fie învățați cum să elaboreze planuri. Furnica știe
să-și pregătească hrana vara, în așteptarea iernii. Știu copiii tăi să facă pla-
nuri și să lucreze pentru nevoile viitoare? Aceasta este o altă lecție vitală pe
care niște părinți înțelepți trebuie s-o predea copiilor lor.
Altfel, când vor fi mari, copiii tăi vor fi niște trântori.
Până când vei sta culcat, leneșule [trântorule]?
Când te vei scula din somnul tău?
Să mai dormi puțin, să mai ațipești puțin,
să mai încrucișezi puțin mâinile ca să dormi!...
Și sărăcia vine peste tine ca un hoț,
și lipsa ca un om înarmat (Proverbe 6:9-11).
Un trântor este un leneș. Sau, am putea spune că trântorul este o persoană
obișnuită cu prea multe scuze, cu prea multe refuzuri și prea multe amânări.
El tărăgănează, amână de pe o zi pe alta, folosește tactica tragerii de timp. El
face ce-i place și amână ce i se pare neplăcut. Dar el va suferi foame, sără-
cie și eșec. El pierde recolta de mâine pentru plăcerea de azi. El dorește să
aibă, dar nu vrea să muncească. Sămânța eșecului său este propria lui trân-
dăvie. Este unul dintre cele mai mari cusururi posibile. Părinții nu trebuie să
permită copiilor lor să ajungă leneși și trândavi.
Pe de altă parte, persoana care caută să muncească își va câștiga traiul, va
avea belșug de mâncare și va câștiga respect. „Dacă vezi un om iscusit în lu-
crul lui, acela poate sta lângă împărați, nu lângă oamenii de rând” (22:29).
„Cine lucrează cu o mână leneșă sărăcește, dar mâna celor harnici îmbogă-
țește. Cine strânge vara este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceri-
șului este un om care face rușine” (10:4-5). Învață-i pe copiii tăi aceste lecții.

Învață-i pe copiii tăi cum să administreze banii


Odată ce copiii tăi lucrează, au nevoie să învețe cea de a noua lecție: cum
să administreze banii cu înțelepciune. Proverbe 3:9-10 spune: „Cinstește pe
Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci
grânarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must”.
Cu alte cuvinte, dacă ești generos cu Dumnezeu, și El va fi generos cu ti-
ne. Prin urmare, onorează-L pe Domnul cu banii tăi. Aceasta este cea dintâi
regulă a unei administrări financiare înțelepte. Primele roade îi aparțin Dom-
nului. Și nu numai primele roade, ci și tot ce avem trebuie folosit spre glo-
ria lui Dumnezeu. De aceea, dacă dorești ca fiii și fiicele tale să cunoască
Învață-i înțelepciunea pe copiii tăi 75
plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu, învață-i cum să dăruiască cu gene-
rozitate lui Dumnezeu și cum să-și folosească resursele pentru a-L onora.
Aceasta este în capul listei lecțiilor pozitive despre bani – ar trebui să-i
folosim ca să-L onorăm pe Domnul. Sunt multe alte lecții pozitive.
Generozitatea este o linie de conduită financiară mai înțeleaptă decât ava-
riția sau zgârcenia (11:24-26). Bunătatea față de cei săraci declanșează bine-
cuvântările Domnului (19:17; 22:9). Și (așa cum am discutat mai sus) cel
înțelept muncește din greu și face planuri pentru viitor (10:4-5).
Există și lecții negative. Proverbe 15:27, de exemplu, arată nesocotința
căutării câștigului financiar prin mijloace rele: „Cel lacom de câștig își tul-
bură casa, dar cel ce urăște mita va trăi”. Proverbe 6:1-5 descrie pericolele
participării cu prieteni sau străini la proiecte de îmbogățire rapidă.
Iată alte lecții: „Nu te chinui ca să te îmbogățești” (23:4). „Cine se încrede
în bogății va cădea” (11:28). „Cine asuprește pe sărac ca să-și mărească avu-
ția va trebui să dea și el altuia mai bogat și va duce lipsă” (22:16).
Să observăm că Scriptura leagă în mod repetat adevărul moral de princi-
piile financiare. Modul în care își administrează cineva banii este o chesti-
une morală și spirituală. Asigură-te că copiii tăi înțeleg lucrul acesta.

Învață-i pe copiii tăi să-și iubească aproapele


În fine, învață-i pe copiii tăi să-și iubească aproapele. Învață-i să pună preț
pe bunătate, amabilitate, îndurare și compasiune:
Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea,
când poți s-o faci [când stă în puterea mânii tale să faci așa].
Nu zice aproapelui tău: Du-te și vino iarăși;
îți voi da mâine!
când ai de unde să dai.
Nu gândi [plănui] rău împotriva aproapelui tău,
când locuiește liniștit lângă tine
[căci locuiește lângă tine pentru mai multă siguranță]
(Proverbe 3:27-29).
Porunca de a-ți iubi aproapele a fost o teză fundamentală a Legii lui Moi-
se: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul” (Levitic
19:18).
Pe timpul lui Iesus, unii rabini au atenuat această lege, spunând că ea se
aplică aproapelui, dar nu și dușmanului. Versiunea lor în privința acestui
principiu era: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Ma-
tei 5:43). Dar Iesus a subliniat că porunca se aplică și dușmanilor, căci chiar
și Dumnezeu este îndurător față de cei răi (Matei 5:44-48). Ai realizat oare
faptul că principiul iubirii dușmanilor tăi e de asemenea o parte din înțelep-
76 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
ciunea consemnată în Proverbe? Proverbe 25:21-22: „Dacă este flămând
vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci
făcând așa, aduni cărbuni aprinși pe capul lui, și Domnul îți va răsplăti”.
„Cărbunii aprinși” adunați pe capul lui se referă la mustrările lui de conști-
ință. Dacă ești bun față de un dușman, iar focul din propria lui conștiință o
topește, făcându-l să-ți arate bunătate, îți vei fi făcut un prieten dintr-un duș-
man. Ar trebui să-i înveți pe copiii tăi, prin învățătură și prin exemplu, să se
poarte în felul acesta cu dușmanii lor. Căci dușmanii noștri sunt în același
timp aproapele nostru, iar Scriptura ne poruncește limpede să-i iubim.
Iesus a zis că porunca iubirii aproapelui cuiva este a doua ca importanță
din toată Legea (Matei 22:39). Cea mai mare poruncă, desigur, este Deute-
ronom 6:5: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău și cu toată puterea ta”. Toată Legea și Profeții depind de aceste
două porunci.
Să observăm că aceleași două principii sunt cel dintâi și cel din urmă din-
tre cele zece pe care le-am înșirat aici: Teme-te de Dumnezeu și iubește-ți
aproapele. Tot ce se află între ele consolidează și amplifică aceste principii.
Învață-i pe copiii tăi aceste principii, și când vor ajunge mari vor fi înțelepți.
Aceasta este datoria părinților. Dacă tu ca părinte nu reușești să-ți înveți
copiii să se teamă de Dumnezeu, diavolul îi va învăța să-L urască pe Dum-
nezeu. Dacă nu reușești să-i înveți să-și păzească mintea, diavolul îi va învă-
ța să aibă o minte stricată. Dacă nu reușești să-i înveți să asculte de părinți,
diavolul îi va învăța să se revolte și să frângă inima părinților. Dacă nu reu-
șești să-i înveți să-și selecteze cu grijă prietenii, diavolul va alege prieteni
pentru ei. Dacă nu reușești să-i înveți să-și țină poftele în frâu, diavolul îi va
învăța cum să-și satisfacă poftele. Dacă nu reușești să-i înveți să se bucure
de soțul lor, diavolul îi va învăța să-și distrugă căsnicia. Dacă nu reușești
să-i înveți să vegheze asupra vorbelor lor, diavolul le va umple gura cu cu-
vinte murdare. Dacă nu reușești să-i înveți să muncească, diavolul va face
din lenevia lor o unealtă a iadului. Dacă nu reușești să-i înveți să se descurce
cu banii, diavolul îi va învăța să-i toace pe o viață de excese. Și dacă nu reu-
șești să-i înveți să-și iubească aproapele, diavolul îi va învăța să se iubească
numai pe ei înșiși. Noi avem o mare responsabilitate față de această genera-
ție și următoarea.
5

Prima poruncă însoțită de o promisiune

Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. Să cinstești pe


tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.
– Efeseni 6:1-3

În capitolul anterior am văzut pe scurt cât este de important să-i învățăm


pe copii să se supună părinților. De fapt, acesta a fost unul dintre cele zece
principii esențiale ale înțelepciunii pe care le-am examinat din cartea Pro-
verbelor. Dar a-i învăța pe copii să se supună părinților este mai mult decât
o chestiune de înțelepciune pragmatică. E, totodată, un principiu moral de
bază, la loc de cinste printre cele zece porunci, și subliniat în mod repetat în
Scriptură. Datoria copiilor de a se supune și a părinților de a-i învăța să se
supună merită, fără îndoială, un studiu aprofundat și cea mai mare atenție
din partea noastră. De aceea, în acest capitol ne vom concentra atenția asu-
pra acestui subiect vital.
Cele Zece Porunci (Exod 20:3-17) includ două tipuri de legi: îndatoriri
față de Dumnezeu (să nu ai alți dumnezei în afară de Iehova; să nu-ți faci
chip cioplit; să nu iei Numele Domnului în deșert; să sfințești ziua de Sabat);
și îndatoriri față de semeni (cinstește pe tatăl tău și pe mama ta; să nu ucizi;
să nu comiți adulter; să nu furi; să nu depui mărturie falsă; să nu poftești ce
nu este al tău). Cele patru legi care se referă la îndatoririle față de Dumnezeu
sunt numite uneori și Prima Tablă a Legii; celelalte șase, care au în vedere
relația cu semenii, sunt cunoscute ca A Doua Tablă a Legii. Aceste două
table sunt rezumate în prima și a doua poruncă majoră (Matei 22:37-39): „Să
iubești pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu
tot cugetul tău” (reluând tema Primei Table) și: „Să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți” (cuprinzând îndatoririle Tablei a Doua).
Porunca privitoare la cinstirea [onorarea] tatălui și mamei ocupă prima
poziție în A Doua Tablă a Legii. În viața fiecărui copil, acesta este primul
principiu moral important de învățat în perspectiva purtării față de ceilalți.
E o doctrină indispensabilă și sacră a Legii morale a lui Dumnezeu, care asi-
gură baza tuturor celorlalte principii privind modul în care să ne purtăm cu
semenii noștri. Importanța ei este subliniată nu numai de poziția de frunte în
A Doua Tablă, ci și de promisiunea care însoțea darea poruncii a cincea în
Exod 20:12: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungeas-
că zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (s.n.). Apostolul
78 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Paul atrage atenția în Efeseni 6:2 că aceasta este „cea dintâi poruncă însoțită
de o făgăduință”. De fapt, e singura poruncă din Decalog care include o pro-
misiune. Dintre toate cele zece porunci, numai aceasta exprimă un angaja-
ment concret de binecuvântare și prosperitate celor care ascultă de ea. În vi-
ziunea apostolului, acest lucru este plin de semnificație. Ea pune în lumină
importanța crucială a acestei porunci.
Scriptura subliniază și dezvoltă în mod repetat principiul poruncii a cin-
cea, învățându-ne că a-i onora pe părinții noștri implică ascultarea de ei (De-
uteronom 21:18-21; Efeseni 6:1), onorându-i prin vorbele noastre (Exod 21:
17; Levitic 20:9; Proverbe 20:20; 30:11), arătându-le respect în orice mod
(Levitic 19:3), chiar prin mimica feței (Proverbe 30:17); ascultându-le sfa-
tul (Proverbe 23:22-25) și nepurtându-ne în mod neserios și ușuratic în nici-
un sens (Deuteronom 27:16, Ezechiel 22:7). Datoria unui copil de a-și cin-
sti părinții nu încetează nici când acesta devine adult. Sacralitatea acestei legi
a fost afirmată de Iesus Însuși, care i-a acuzat pe farisei de născocirea unei
modalități prin care adulții să ocolească a cincea poruncă: „Ați desființat
frumos porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis:
Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta; și: Cine va grăi de rău pe tatăl său ori
pe mama sa să fie pedepsit cu moartea. Voi, dimpotrivă, ziceți: Dacă un om
va spune tatălui său ori mamei sale: Lucrul cu care te-aș putea ajuta este
Corban, face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru ma-
ma sa. Și așa ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și
faceți multe alte lucruri de felul acesta” (Marcu 7:9-13).
Fariseii luaseră un principiu esențial și absolut al dreptitudinii [confor-
mării cu standardul divin] și-l trataseră de parcă ar fi fost o bucată de ceară
pe care s-o modeleze după bunul plac. Cristos i-a mustrat pentru că au îngă-
duit ca propriile lor doctrine și porunci făcute de oameni să înlăture standar-
dul moral al lui Dumnezeu.
Unora le place să dezbată dacă cele Zece Porunci sunt aplicabile în era
creștină și în ce măsură. Dar aplicabilitatea poruncii a cincea este incontesta-
bilă, deoarece apostolul Paul a afirmat și a repetat textual această poruncă
din Exod 20:12 în Efeseni 6:1-3: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voș-
tri, căci este drept: Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta – este cea dintâi
poruncă însoțită de o făgăduință – ca să fii fericit și să trăiești multă vreme
pe pământ”.
În mărețul rezumat al apostolului privind îndatoririle din viața de familie,
aceasta este singura obligație pe care o impune în mod expres copiilor. De
fapt, aceasta este singura poruncă din întreaga Scriptură adresată în mod ex-
pres copiilor. Toate celelalte îndatoriri ale copilului, inclusiv responsabili-
Prima poruncă însoțită de o promisiune 79
tatea de a-L iubi pe Dumnezeu și de a-și iubi frații și surorile, sunt incluse
în această singură poruncă: „Ascultați de părinții voștri”. Dacă părinții își
fac datoria de a-și crește copiii „în mustrarea și învățătura Domnului” (v.4),
copilul care se concentrează asupra ascultării de voia mamei și tatălui, prin
această supunere, învață să asculte de toate celelalte principii ale lui Dumne-
zeu. Iată cum ar trebui să funcționeze familiile creștine.
Cu alte cuvinte, prima îndatorire a părinților este să-i învețe pe copiii lor
să li se supună și apoi să transfere aceeași supunere de la ei la Dumnezeu.
Recunoaștem faptul că a-i învăța pe copii să asculte de părinții lor nu este
totdeauna ușor. Cel puțin, nu a fost ușor în cazul copiilor mei. Și nu se do-
vedește a fi ușor nici cu nepoții mei. Aceasta cere părinților un efort susținut.
De ce? Iată trei motive majore: Stricăciunea din jurul copiilor noștri tinde
să-i întineze; blestemul din interiorul lor tinde să-i îndrepte pe o cale greșită;
și propriul lor caracter copilăros îi predispune la multe pericole.

Învățarea ascultării într-o epocă a răzvrătirii


Lumea în care trăim face ca efortul nostru de a-i învăța pe copii ascultarea
să fie deosebit de anevoios. Există stricăciune, depravare peste tot în jurul
lor. Întreaga noastră societate este ostilă adevărului biblic, și această ostili-
tate față de Dumnezeu și față de lucrurile Lui modelează cultura în care tre-
buie să ne creștem copiii. Cu câtva timp în urmă am citit o scrisoare a unui
tânăr adresată redactorului unei publicații săptămânale de importanță națio-
nală. Tânărul scria:
Economia este la pământ. Unitatea familiei e în pericol. Lumea își bate joc de
respectul pentru autorități. Pentru un preț convenabil poți să-ți cumperi un se-
nator sau un judecător, ori caută să-și cumpere el însuși o fată de șaisprezece
ani pe care s-o folosească câteva ore. Banii nu au valoare, omul nu este nimic
fără ei. Nu te mai întreba de ce fiul tău are nevoie de un pahar de alcool înainte
de prima oră de curs dimineața sau de ce fiica ta a ieșit în oraș și s-a întors
însărcinată. Ajută-i numai să facă față realității vieții. Înainte de a ne catego-
risi, aduceți-vă aminte că noi va trebui să mergem înainte încă treizeci de ani
după ce voi veți fi murit sau veți fi ieșit la pensie. Vă las să decideți: Ori ne
dați puțin ajutor și înțelegere, ori scoateți lumea din mizeria ei, lansați rache-
tele, sperând apoi că Mama Natură va avea mai mult noroc data viitoare când
vreo creatură se va târî afară din mlaștina primordială.
Ce trist că odrasla cuiva a ajuns să aibă atât de curând o perspectivă așa de
cinică asupra vieții! Dar scrisoarea aceasta reflectă ceva din teama, nesigu-
ranța, dezorientarea și nedumerirea unei întregi generații de copii și tineri.
Societatea laică pare determinată să-i învețe pe copii rebeliunea față de
80 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
autoritate. Copiii din ziua de azi petrec, în medie, treizeci de ore săptămânal
în fața televizorului. Înainte de a absolvi liceul, adolescenta tipică americană
va fi acumulat douăzeci de mii de ore de privit la televizor. Marea majori-
tate a programelor urmărite de ea prezintă persoanele cu autoritate ca fiind
rele, iar rebeliunea ca o virtute. Ea va vedea lăudate tot felul de păcate. Ho-
mosexualitatea va fi prezentată ca opțiune normală, chiar nobilă a stilului de
viață. Crima, imoralitatea și consumul de droguri vor fi o parte esențială în
cotidian, astfel încât nici cele mai brutale crime n-o vor mai șoca. Deprinsă
astfel cu păcătoșenia infinită a păcatului și înclinată să fie suspicioasă față
de autoritate, pe fondul unei romantizări a rebeliunii, adolescenta este gata
să intre în viața de adult cu valori morale foarte diferite și cu o concepție
despre lume și viață total diferită de a părinților sau bunicilor ei.
Să ne mai mire faptul că zece milioane de copii au acum boli venerice, și
că în fiecare zi cinci mii contractează boli cu transmitere sexuală? Este oare
o surpriză faptul că unul din cinci adolescenți consumă cu regularitate dro-
guri? Suntem oare cu adevărat șocați că aproape un milion de tinere care fac
acum strada în America și-au început viața de prostituate sub șaisprezece
ani? Între șapte și paisprezece milioane de copii sub limita legală a consu-
mului de alcool sunt deja alcoolici. Milioane de copii caută în fiecare an aju-
tor în clinici de psihiatrie. Culte satanice, omoruri cu arme de foc în mediul
școlar și adolescente care își ucid sau își abandonează bebelușii nedoriți –
sunt lucruri care au devenit practic știute de toți.
Toate aceste tendințe sunt rodul unei societăți care încurajează și glorifică
rebeliunea.
Scriptura a prezis că va veni un asemenea timp: „Să știi că în zilele din ur-
mă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani,
lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evla-
vie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți,
neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri
decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i
puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia” (2 Timotei 3:1-5, s.n.).
Să observăm că una dintre caracteristicile zilelor de pe urmă este sfidarea
pe scară largă a părinților, alături de atitudini de „nemulțumire”, „lipsă a
evlaviei”, „lipsă a dragostei”. Afecțiunea firească pe care un copil ar trebui
s-o aibă față de părinții săi este distrusă sistematic de atacul deliberat al so-
cietății asupra autorității părintești.
Să luăm, de exemplu, metoda existentă în multe școli publice de a oferi
elevilor prezervative și de a asigura avortul în cazul elevelor însărcinate, to-
tuși respingând dreptul părinților de a ști cel puțin când se petrec aceste lu-
cruri. Să ne mai mire faptul că adolescenții acestei societăți sunt din ce în ce
Prima poruncă însoțită de o promisiune 81
mai răzvrătiți, mai indisciplinați, mai egoiști, mai mânioși, mai înverșunați,
mai frustrați și mai distrugători?
Acesta este felul de haos moral în care cresc copiii de azi. Depravarea da-
tă de păcat se află pretutindeni în jurul lor. Totuși, în mijlocul tuturor aces-
tor influențe, părinții creștini sunt însărcinați cu misiunea de a-i învăța pe
copiii lor ascultarea și respectul față de autorități, începând cu căminul.

Confruntarea cu tendințele naturale ale copilului


Pe lângă stricăciunea din afară, copiii noștri mai trebuie să facă față și
blestemului păcatului dinăuntru. Nu numai că lumea exercită presiuni asu-
pra lor ca să se conformeze cu nelegiuirea, dar propria lor depravare îi face
să fie predispuși la rebeliune. Ambele influențe acționează constant împotri-
va părinților care vor să-și învețe copiii ascultarea. Cu siguranță că părintele
care dorește să crească un copil ascultător în lumea de azi nu își poate per-
mite luxul de a se apuca de treabă fără tragere de inimă.
Mai mult, misiunea învățării copiilor noștri de a fi ascultători nu se termi-
nă în primii ani ai copilăriei. Sunt lecții pe care părinții trebuie să le aplice
copiilor lor până când aceștia devin adulți, pleacă de lângă tată și mamă și se
alătură soției ori soțului.
Cuvântul grec tradus „copil” în Efeseni 6:1 este teknon. E un termen larg
care se referă atât la copiii adulți, cât și la cei care încep să umble. Știm, desi-
gur, din altă parte din Scriptură că planul lui Dumnezeu pentru copii este ca
ei să crească, să se desprindă de părinți și să se alăture soției sau soțului (Ge-
neza 2:24). Evident, când un copil pleacă de acasă, părinții nu mai sunt „tuto-
rii” copilului, iar responsabilitatea copilului se micșorează. Totuși, chiar și
după ce a părăsit casa părintească, datoria copilului de a-și respecta și de
a-și onora părinții continuă (Matei 15:3-6). Acest respect față de părinți va
fi ceva firesc în comportamentul copiilor noștri dacă au învățat să asculte. Ei
vor păstra de-a lungul vieții sensibilitate și respect față de concepțiile pă-
rinților, chiar și după ce nu se mai află direct sub autoritatea acestora.
Dar, pentru copiii care se află încă sub supravegherea părinților, acest ver-
set cere supunerea. Cât timp se află în grija părinților – cât timp părinții își
asumă responsabilitatea îngrijirii lor – copiii trebuie să se supună. Ei se află
sub autoritatea părinților lor. Acest lucru se aplică atât tinerilor aflați în ulti-
mii ani ai adolescenței, cât și celor care învață să umble. Și invers, părinții
adolescenților au aceeași îndatorire ca și părinții cu copii mici de a-și da si-
lința să-i învețe să asculte. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le pot
face părinții în anii de adolescență a copilului lor este să se dea bătuți și
să-i permită acestuia să se revolte.
82 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Trebuie să-ți înveți copiii să asculte. Ei nu se nasc ascultători. Iar dacă
crezi că a-i învăța să asculte este o sarcină ușoară, ești pe cale să ai o surpri-
ză neplăcută. Copiii sunt experți în neascultare; nu va trebui să le predai nici-
o lecție în acest sens. Nimeni, niciodată, nu a fost nevoit să explice copilu-
lui cum să nu se supună. Niciun părinte nu a trebuit să spună unui copilaș:
„Hai să ne jucăm ceva ca să-ți arăt cum să nu mă asculți”. Neascultarea îi
vine ca o mănușă unui copil. Ei sunt experți în neascultare de la bun început.
Dar ascultarea este ceva ce trebuie învățat.
Există ceva în natura umană care se opune ascultării. Spune-i unui copi-
laș să nu atingă ceva de pe măsuța de cafea, și mâna lui va țâșni spre acel
obiect de îndată ce părinții se vor fi întors cu spatele, dacă nu cumva mai
devreme! Chiar și apostolul Paul a scris despre înclinația omului spre nesu-
punere, precizând că nici el nu dezminte acest adevăr: „N-aș fi cunoscut pof-
ta dacă Legea nu mi-ar fi spus: Să nu poftești! Apoi păcatul a luat prilejul și
a făcut să se nască în mine tot felul de pofte” (Romani 7:7-8). Copiii se nasc
știind cum să nu se supună. Ei trebuie învățați să se supună.

Compensarea imaturității copilului


Se face astăzi apologia libertății copilului. Liberalii sociali aduc în discu-
ție în mod constant „drepturile copilului”. Am văzut chiar literatură oferită
de o așa-zisă biserică creștină, care îi soma pe părinți să respecte drepturile
copiilor lor, asigurându-le acestora libertatea de exprimare, dreptul la intimi-
tate, dreptul la respectul de sine și așa mai departe. Potrivit acestei grupări,
cea mai mare greșeală care se face în privința adolescenților astăzi este în-
grădirea drepturilor lor de către părinți.
Acesta este un ecou al umanismului, nu o perspectivă biblică. Când Scrip-
tura discută rolul copiilor în familie, accentul cade pe responsabilități, nu pe
drepturi. Și responsabilitatea primordială a fiecărui copil este să asculte de
părinții săi.
Copiii au o problemă de bază: aceea că sunt copii. Lăsând la o parte ten-
dințele păcătoase, ei dovedesc o serie de slăbiciuni de toate tipurile – nești-
ință, imaturitate și slăbiciuni de tot felul – care fac necesară pentru ei supu-
nerea față de autoritatea părintească instituită de Dumnezeu. Ei nu sunt încă
gata pentru independență.
Iesus Însuși, deși fără păcat și desăvârșit, a trebuit să învețe ascultarea în
copilărie. Desigur, El nu a fost neascultător și nu a acționat în mod păcătos
niciodată. În existența Sa umană, El a fost tot ce poate fi un copil. Fără pată,
fără păcat, neîntinat de depravarea care ne copleșește pe noi ceilalți. Totuși,
ca unul „născut sub lege” (Galateni 4:4), El a trebuit să Se supună părinților
Prima poruncă însoțită de o promisiune 83
Săi pământești, în concordanță cu cea de-a cincea poruncă. Și a fost într-ade-
văr supus (Luca 2:51).
Acesta este un adevăr remarcabil: Până și Iesus a învățat să se supună. În
umanitatea Lui, supunerea era un lucru pe care a trebuit să-l învețe. Scriptu-
ra spune: ,A învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8).
Cum poate Cineva care este perfect fără păcat, omniscientul Dumnezeu în-
trupat în carnea omenească, să învețe ceva, mai cu seamă supunerea? Nu e
nimeni care să reveleze întregul mister al acestui concept!
Totuși, Scriptura spune clar că Iesus a crescut și a învățat într-adevăr, iar
creșterea și învățarea Lui s-au desfășurat în același mod în care se desfășoară
pentru orice copil, cu excepția nepăcătoșeniei Sale. A crescut în patru feluri:
„Iesus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52). A crescut intelectual, fizic,
social și spiritual.
Toți copiii trebuie să crească în aceste patru feluri. Copii fiind, le lipsește
înțelepciunea, au nevoie de o statură fizică mai dezvoltată, trebuie să fie tot
mai plăcuți înaintea lui Dumnezeu și mai este necesar să-și însușească toate
aptitudinile sociale în vederea coabitării cu semenii. Ei sunt împovărați cu
toate dezavantajele imaturității, plus blestemul păcatului, și e datoria noas-
tră să-i pregătim pentru înfruntarea cu depravarea lumii.

Să-i ajuți să crească în înțelepciune, în statură și să fie


plăcuți înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor
Cum să abordăm nevoile intelectuale, fizice, sociale și spirituale ale copi-
ilor noștri? Mai întâi trebuie să înțelegem cât de profunde sunt în realitate
aceste nevoi. Copiii noștri se nasc neștiutori, slabi din punct de vedere fizic,
deficitari din punct de vedere spiritual și handicapați social. Practic, trebuie
să fie învățați tot ceea ce au nevoie să știe despre viață.
Nevoia intelectuală
În primul rând, copiii nu au discernământ. Nu știu ce este bine pentru ei și
ce nu. Nou-născuții și copiii foarte mici nu știu nici măcar ce e bun de mân-
care. Introduc în gură pământ, insecte, orice. Pe măsură ce cresc, vor dove-
di mai mult gust în alegerea alimentelor, dar chiar și cei mai mulți adoles-
cenți, lăsați în voia lor, vor alege să mănânce fulgi de cereale cu mult zahăr
și gustări între mese, în locul legumelor și al alimentelor sănătoase.
Copiii noștri trebuie învățați să discearnă. În capitolul 4 am enumerat zece
principii de înțelepciune practică pentru viață. Încă o dată, trebuie să-i înveți
pe copiii tăi aceste lucruri. Probabil că nu le vor descoperi singuri. Nu se
84 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
nasc cu asemenea cunoștințe, ci trebuie să crească în înțelepciune.
Și, între timp, trebuie să asculte de părinți, ca să fie siguri că propria lor
deficiență în înțelepciune nu-i duce pe drumuri greșite.

Nevoia fizică
În al doilea rând, copiii se nasc slabi și incapabili să se hrănească singuri.
Comparativ cu toate mamiferele superioare din creația lui Dumnezeu, omul
se naște fără capacitatea de a se întreține singur. Nou-născuții sunt incapa-
bili să meargă, să se târască sau chiar să se rostogolească. Părinții își asumă
responsabilitatea de a-i hrăni, de a-i schimba, de a le asigura odihna nece-
sară, de a-i apăra de orice rău. Dacă nu face cineva pentru ei toate aceste lu-
cruri, vor muri.
Pe măsură ce cresc, capătă putere, coordonare și capacitatea de a se mișca
prin forțe proprii. Puțin câte puțin, ajung să aibă capacitatea de a-și purta sin-
guri de grijă. Între timp, autoritatea părinților asupra lor funcționează ca par-
te a umbrelei de protecție pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru ei, ca să
compenseze parțial propriile lor slăbiciuni fizice.
Nevoia socială
În al treilea rând, copiii au mare nevoie să învețe câteva reguli sociale de
bază. Copiii nu sunt deprinși cu societatea când vin pe lume. De fapt, sunt
total absorbiți de propria lor făptură. Singurele lor preocupări au de-a face
cu propriile nevoi. Plâng când le este foame; plâng când sunt obosiți; plâng
când trebuie schimbați. Niciun bebeluș nu plânge vreodată din cauza nevo-
ilor vecinului. Nu simt durerea altuia. Urlă numai pentru ei înșiși. Nu au
milă. Nu-i interesează nimic din ce se întâmplă în familie. Nu sunt atenți la
conversație. Nu depun niciun efort de a se integra unei situații. Sunt preocu-
pați exclusiv de ei înșiși.
Și, pe măsură ce cresc, trebuie dezvățați de această perspectivă egocen-
trică. Însă niciunui copil nu-i va fi ușor acest lucru. Nu vor să-și împrumute
jucăriile. Vor totul pe loc, chiar acum! Se ciorovăiesc cu frații și vecinii. Încă
sunt centrul propriei lumi, și ca să devină destul de maturi pentru a renunța
la această perspectivă, trebuie învățați să facă așa.
Între timp, trebuie să învețe să se supună, pentru că ascultarea de părinți
este primul pas în depășirea acestui egocentrism imatur, copilăros.
Nevoia spirituală
În fine, copiii au o uriașă nevoie spirituală. Nu vor învăța să-L iubească
pe Dumnezeu în mod firesc. Trebuie să fie învățați adevărul spiritual, altfel
nu vor crește deloc din punct de vedere spiritual. Ignoranța spirituală, adău-
Prima poruncă însoțită de o promisiune 85
gată depravării lor naturale, lucrează neîncetat împotriva lor.
Adevărul din Romani 8:7-8 se aplică și celui mai mic copil nenăscut din
nou: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești [Fiindcă gândirea car-
nală] este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui
Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământești [sunt în
carne] nu pot să placă lui Dumnezeu”. Ei au o incapacitate constituțională de
a se supune lui Dumnezeu, de a-L iubi sau de a-I face plăcere. Inima lor este
înclinată spre rău. „Nebunia este lipită de inima copilului” (Proverbe 22:15).
Cu atât de multe dezavantaje spirituale care lucrează împotriva copiilor,
Dumnezeu a rânduit pentru ei autoritatea părinților ca măsură de siguranță
pentru a-i ajuta să nu apuce pe căi greșite din punct de vedere spiritual.
Autoritatea părintească este, de aceea, ca un mediu de seră în care copilul
poate crește mai în siguranță. Dacă părinții nu asigură această protecție prin
autoritatea asupra copilului, orice creștere – intelectuală, socială, fizică și
spirituală – va fi oprită.

Înțelegerea supunerii
Verbul „a asculta” din Efeseni 6:1 este un cuvânt simplu, plastic. Aposto-
lul Paul folosește termenul grecesc hupakouo. Rădăcina din care derivă
acest cuvânt înseamnă „a auzi” sau „a da atenție” și implică ideea de a ascul-
ta cu mare atenție și de a se conforma unui ordin. El implică o atitudine inte-
rioară de respect și onoare, precum și acte exterioare de ascultare. Apostolul
Paul subliniază imediat atitudinea interioară când citează a cincea poruncă:
„Cinstește [Onorează] pe tatăl tău și pe mama ta” (v.2, s.n.).
Din nou, atitudinea de cinstire și respect este un angajament pentru toată
viața, cultivat printr-o copilărie și o adolescență pline de acte de ascultare.
Cuvântul grec tradus prin „a cinsti” în versetul 2 este timao și semnifică
cinstire respectuoasă. De fapt, este același cuvânt grecesc folosit în Ioan 5:23
pentru a vorbi despre reverența și cinstea față de Dumnezeu: „Toți să cin-
stească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”. Este, așadar, un cuvânt puternic, su-
gerând faptul că copiii trebuie să aibă față de părinții lor o atitudine de vene-
rație și cel mai profund respect, astfel încât să existe o atitudine corectă în
spatele unui act corect, actul ascultării fiind totdeauna precedat de o atitu-
dine de cinstire și respect.
Cât de importantă este supunerea? Am precizat la începutul capitolului că
a cincea poruncă e singura din cele zece întărită de o promisiune. O găsim
în fruntea Tablei a Doua de Legi. Ai observat că este și singura din cele zece
care se ocupă cu modul în care funcționează familia? Aceasta pentru că ea
reprezintă fundamentul tuturor relațiilor corecte, atât în sânul căminului, cât
86 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
și în afara lui. Un cămin în care copiii își respectă părinții va fi unul armo-
nios. Iar o persoană care crește cu simțul ascultării, cu simțul disciplinei și
cu simțul respectului pentru părinți va deveni una care poate stabili orice fel
de relații cu semenii, la orice nivel.
Cu alte cuvinte, planul lui Dumnezeu este ca toate relațiile interumane să
se bazeze pe ceea ce se învață în copilărie prin ascultare. Dacă copiii învață
respectul și supunerea în familie, vor fi capabili să construiască relații sănă-
toase în viața de adult. Dar dacă creștem o generație de copii indisciplinați,
care nu știu ce înseamnă să respecți autoritatea, nu numai că vom periclita
relațiile copiilor noștri ajunși la maturitate, ci vom contribui și la crearea
unei lumi haotice.
Pentru a vedea cât de serios a fost Dumnezeu în privința acestei porunci,
să observăm că textele din Exod 21:15, Levitic 29:9 și Deuteronom 21:18-
21 cer pedeapsa cu moartea prin lapidare în cazul copiilor incorigibili sau
deosebit de rebeli. Te întrebi ce impact ar putea avea asupra culturii tinerilor
din societatea noastră instituirea pedepsei capitale pentru delicvența juveni-
lă. Cei mai mulți susținători ai drepturilor copilului în cultura noastră doresc
scoaterea în afara legii a bătăii date copilului. Dacă ar înțelege ei ce implică
aceste versete, cu siguranță că ar fi furioși!
Dar Dumnezeu poruncește copiilor să se supună și îi desemnează pe pă-
rinți ca să-i învețe supunerea. Aceasta este una dintre țintele supreme ale pă-
rinților: să crească niște copii ascultători. Nu există menire mai importantă a
unei mame sau a unui tată.

Cinstirea Domnului în familie


Să ne uităm din nou la Efeseni 6:1: „Copii, ascultați în Domnul de părinții
voștri”. Expresia „în Domnul” înseamnă „de dragul Domnului”. Comenta-
torul puritan Matthew Henry scria: „Unii văd aici o îngrădire și înțeleg așa:
,cât timp se potrivește cu datoria ta față de Dumnezeu‘. Nu avem voie să nu
ne supunem Tatălui nostru ceresc dacă ne supunem părinților noștri pămân-
tești, pentru că obligația noastră față de Dumnezeu are întâietate și este supe-
rioară tuturor celorlalte. Dar eu văd în aceasta mai degrabă o motivație: ,Co-
pii, ascultați de părinții voștri, pentru că Dumnezeu a poruncit aceasta: as-
cultați deci de ei de dragul Domnului și cu un ochi ațintit la El‘”.1
Domnul a rânduit părinții deasupra copilului. Autoritatea lor vine de la El.
De aceea, când copiii se supun în mod corect, ei o fac ca față de Domnul (cf.
Coloseni 3:23-24). Într-un sens, deci, părinții ocupă locul Domnului, iar co-
piii trebuie să-i asculte „în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnu-
Prima poruncă însoțită de o promisiune 87
lui” (v.20, s.n.).
Singura excepție este îngăduită când părinții poruncesc copilului să facă
ceva rău. În acest punct trebuie să se sfârșească ascultarea. Dacă poruncile
părinților sunt în mod clar în conflict cu Cuvântul revelat al lui Dumnezeu,
„trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5:29).
Toți părinții fac greșeli și sunt uneori inconsecvenți, dar aceasta nu anulează
autoritatea primită de la Dumnezeu. Pe măsură ce copiii cresc, se vor ivi fără
îndoială situații în care nu vor fi de acord cu directivele părinților. Dar nici
aceasta nu anulează responsabilitatea copilului de a se supune. Părinții sunt
răspunzători în fața lui Dumnezeu pentru conducerea lor, iar copiii sunt răs-
punzători în fața Lui pentru supunere.
Unii părinți încearcă să impună copiilor lor comportamente interzise de
Dumnezeu. Am cunoscut tineri ai căror părinți necreștini le-au interzis să
citească în Biblie sau chiar să menționeze Numele lui Cristos. Unii părinți
necredincioși au încercat să-i determine pe copiii lor credincioși să renunțe
la Cristos. În astfel de cazuri, datoria copilului este în mod limpede să se su-
pună lui Dumnezeu, nu oamenilor.
Dar să presupunem că un tată îi cere fiului său să tundă peluza sâmbăta.
Va avea fiul dreptul să nu asculte de el numai pentru că este convins că
Dumnezeu îl vrea în altă parte în ziua respectivă? Nicidecum. „Să ascultăm
mai mult de Dumnezeu decât de oameni” înseamnă să dăm ascultare Cuvân-
tului Său revelat, nu vreunui sentiment subiectiv fantezist despre ce vrea
Domnul să facem. Fiului care s-ar afla în această situație, Dumnezeu îi spu-
ne clar în Efeseni 6:1: „Ascultă de părinții tăi”. Fiul ar trebui să tundă pelu-
za. Numai dacă părinții vor cere fiului să încalce Scriptura – Revelația insu-
flată de Dumnezeu (2 Timotei 3:16) –, acesta va avea obligația de a se opune
dorințelor părinților lui.
Iar dacă Dumnezeu va pune un copil în situația de a fi nevoit să nu se su-
pună părinților pentru a asculta de El, nici aceasta nu este o scuză pentru o
atitudine sfidătoare și răzvrătită. Copilul trebuie să suporte de bunăvoie con-
secințele neascultării de părinți. Am cunoscut tineri alungați de acasă din
cauza mărturiei lor pentru Cristos. Exact la acest lucru Se referea Iesus când
a spus: „Am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe
noră de soacra sa. Și omul îi va avea vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Cine
iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine;
și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de
Mine” (Matei 10:35-37).
Din fericire, se întâmplă foarte rar, chiar și în societatea noastră atât de pli-
nă de ură pentru Dumnezeu, ca niște părinți să-și persecute copiii în aseme-
nea grad. Regula este că chiar și în familiile necreștine copiii pot și ar trebui
88 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
să se supună părinților în toate lucrurile, glorificându-L astfel pe Dumnezeu.
De ce este Dumnezeu glorificat când copiii se supun autorității părinților
lor? Cum Îl glorifică aceasta pe Dumnezeu, chiar și atunci când copilul cre-
dincios se supune unor părinți necredincioși? Efeseni 6:1: „Căci este drept”.
Dumnezeu a rânduit astfel familia; și e pur și simplu drept pentru copii să
asculte de părinții lor.
Poate că cineva va spune: „Dar unde este dovada adusă de psihologie? Ci-
ne a făcut studiile de caz? Ce spun despre aceasta experții în domeniul dez-
voltării copilului?”
Oare contează ce crede altcineva? Aceasta este ceea ce spune Dumnezeu:
E drept să asculți de părinți. „Orânduirile omului sunt fără prihană și vese-
lesc inima” (Psalmul 19:8). „Găsesc drepte toate poruncile Tale și urăsc ori-
ce cale a minciunii” (Psalmul 119:128). „Cine este înțelept să ia seama la
aceste lucruri! Cine este priceput să le înțeleagă! Căci căile Domnului sunt
drepte; și cei drepți umblă pe ele, dar cei răzvrătiți cad pe ele” (Osea 14:9).
Nu avem nevoie de expertiză psihologică. Nu avem nevoie să investigăm
teoriile oamenilor care gândesc altfel. Nu avem nevoie de experți care să au-
tentifice ceea ce spune Scriptura. Dumnezeu spune că așa este drept. Și, în
calitate de creștini, încrederea în Cuvântul Său prețios este de așa natură,
încât pentru noi această chestiune e închisă.
Dumnezeu este onorat când copiii ascultă de părinții lor; pur și simplu,
pentru că așa a poruncit El.

Discernerea atitudinii din spatele actului


Să observăm că accentul în porunca a cincea cade pe atitudinea de supu-
nere, nu numai pe actul supunerii. Porunca în sine nici nu conține cuvântul
„a asculta”. Este scris: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Efeseni 6:1,
s.n.). Lucrul acesta implică o dispoziție a inimii și înlătură supunerea fără
tragere de inimă, supunerea plină de mânie ori supunerea în care inima rămâ-
ne sfidătoare. Conformarea exterioară care tăinuiește o inimă neascultătoare
nu este o supunere care să-L onoreze pe Dumnezeu. E limpede că în Efeseni
6:1 nu se cere o supunere doar exterioară.
Cinstirea înseamnă atitudinea din spatele actului. Supunerea fără cinstire
nu este altceva decât ipocrizie, iar ipocrizia e păcat. Acest tip de ipocrizie
este un păcat la care sunt predispuși toți copiii, iar părintele înțelept va avea
în vedere nu numai actele de sfidare, ci și atitudinile greșite.
Noi nu putem judeca inima (1 Samuel 16:7), și atunci cum pot ști părinții
când este greșită atitudinea copilului? E adevărat că părinții nu pot cunoaște
totdeauna cu certitudine atitudinea copilului, dar există anumite semne care
Prima poruncă însoțită de o promisiune 89
s-o dea de gol. Copiii nu sunt de obicei foarte iscusiți în camuflarea atitu-
dinilor lor. Dacă un copil plânge și geme ori afișează o față morocănoasă,
este evident că atitudinea e greșită. Înverșunarea și nemulțumirea se văd
adesea în bombăneli și mormăieli făcute „în barbă”. Când părinții observă o
asemenea purtare, trebuie să ia măsuri la nivelul atitudinii.
Copiii mei pot depune mărturie că au fost disciplinați mai mult pentru ati-
tudinile decât pentru acțiunile lor. Și am descoperit că atunci când părinții se
ocupă de atitudinile greșite, acțiunile se rezolvă de la sine. Am descoperit că
prin oprirea nesupunerii fățișe la punctul atitudinii, am putut îndepărta com-
portamentul cel mai nesupus.
Ceea ce trebuie să facă părinții este să toarne Cuvântul lui Dumnezeu în
copiii lor, astfel încât el să le informeze conștiința și să le vorbească neînce-
tat: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice
sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo încât desparte sufletul și duhul,
încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” (Evrei 4:12).
Scriptura „este de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelep-
ciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Iar dacă inima copilului este plină de
Scriptură, conștiința copilului va mustra adesea atitudinile greșite.
Conștiința este un sistem de atenționare dat de Dumnezeu.2 Ea funcționea-
ză ca o sonerie sau o lumină roșie care semnalează când ceva nu este în ordine.
Conștiința reacționează la orice valori morale pe care mintea le-a acceptat. Cu
bunăvoință, Dumnezeu echipează mintea fiecărui copil cu un anumit simț al
binelui și răului. Despre acest lucru a vorbit apostolul Paul în Romani 2:14-
15, când a subliniat că până și neevreii au legea lui Dumnezeu scrisă în inima
lor, iar conștiința depune mărturie acestui lucru: „Când neamurile [neevreii],
măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au lege,
își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor;
fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește [depune mărturie] cugetul [con-
știința] lor și gândurile lor”. Altfel spus, fiecare om se naște cu o anumită cu-
noștință intrinsecă despre bine și rău. Până la un punct, „ce se poate cunoaște
despre Dumnezeu le este descoperit în ei” (Romani 1:19).
Dar, lăsați în voia lor, oamenii vor sfârși inevitabil prin a suprima acea le-
ge a lui Dumnezeu scrisă în inima lor. Ei încep cu o cunoaștere a binelui și
răului, dar iubesc răul. Nu doresc să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința
lor (v.28). Și astfel, încearcă prin orice mijloace – raționalizare, negare sau
propriile lor închipuiri rele – să înăbușe acea cunoștință dată de Dumnezeu
și să-și umple conștiința de valori morale mai pe placul lor.
Cultura laică are și ea un efect negativ, unindu-și forțele cu o închipuire
bolnavă pentru a submina legea lui Dumnezeu din inimă și a reconstrui co-
dul moral care pune conștiința în acțiune.
90 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Părinții pot combate această tendință prin ajutorul dat copiilor de a-și um-
ple inima cu Scriptura. Memorizarea, studiul Bibliei în familie și conversația
zilnică sunt toate prilejuri excelente de a inocula adevărul biblic în gândirea
copilului. Astfel îi învață Deuteronom 6:7 pe părinți să facă: „Să le întipă-
rești [aceste cuvinte] în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi
acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula”.
O minte și o conștiință conduse de Cuvântul lui Dumnezeu devin un izvor
de atitudini corecte.
În multe privințe, atitudinea de supunere este mult mai vitală decât actul,
pentru că dacă atitudinea e corectă, actul va urma în mod natural, în timp ce
acțiunea corectă însoțită de atitudinea greșită nu este decât ipocrizie. Copilul
vinovat de o asemenea ipocrizie nu-și onorează cu adevărat părinții.
Am văzut mai sus că termenul grecesc tradus „a cinsti” vorbește despre o
stimă care ajunge până la reverență. Copiii trebuie să-și venereze părinții –
adică să-i țină într-o admirație și respect atât de mari, încât să-i privească cu
un sentiment de venerație.
Dar cuvântul „a cinsti” poate însemna și altceva. În 1 Timotei 5:17, apos-
tolul Paul folosește același cuvânt grec pentru „cinste”: „Prezbiterii care câr-
muiesc bine să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc
cu propovăduirea și cu învățătura”. Se vorbește aici de sprijin financiar.
Prezbiterii care conduc bine sunt vrednici de o plată dublă. Versetul 18 spul-
beră orice urmă de îndoială: „Căci Scriptura zice: Să nu legi gura boului
când treieră bucate și: Vrednic este lucrătorul de plata lui”.
A-ți cinsti părinții este, mai întâi de toate, o chestiune de atitudine, dar
adevărata cinstire implică și asentimentul de a avea grijă de ei când sunt în
nevoie. Părinții noștri ne dau tot ce avem nevoie în primele două decenii ale
vieții noastre. În final, vine timpul, în majoritatea familiilor, când copiii
să-și aducă aportul la ajutorarea părinților.
Tocmai aceasta a fost problema ridicată de Iesus în Matei 15:4-8 în atenția
fariseilor: „Dumnezeu a zis: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și: Cine va
grăi de rău pe tatăl său ori pe mama sa să fie pedepsit negreșit cu moartea.
Dar voi ziceți: Cine va zice tatălui său ori mamei sale lucrul cu care te-aș pu-
tea ajuta l-am închinat lui Dumnezeu nu mai este ținut să cinstească pe tatăl
său ori pe mama sa. Și ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul
datinei voastre. Fățarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi când a zis: No-
rodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar ini-
ma lui este departe de Mine”.
Să observăm că în spatele refuzului lor de a da ajutor părinților aflați în
nevoie se ascundea o atitudine de ipocrizie, și mustrarea lui Iesus s-a îndrep-
tat spre aceasta.
Prima poruncă însoțită de o promisiune 91
Copiii ale căror atitudini sunt corecte – a căror cinstire pentru părinții lor
vine din inimă – vor păstra toată viața acel respect adânc și dragoste față de
părinți. Eu nutresc gândul că dacă părinții mei vor ajunge vreodată în situa-
ția de a avea nevoi pe care să le satisfac, voi putea să întorc puțin din grija
plină de dragoste pe care mi-au arătat-o în copilărie și în tinerețe. Aceasta
face parte din cinstire. Așa a desemnat Dumnezeu să fie familia.
Dar totul ține de atitudinea corectă. Și vai de părintele care este preocu-
pat în exclusivitate de acțiunile copilului, dar care nu reușește să se ocupe de
atitudine!

Folosul de pe urma promisiunii


Să examinăm promisiunea care însoțește a cincea poruncă: „Ca să fii fe-
ricit și să trăiești multă vreme pe pământ” (Efeseni 6:3). Repet, aceasta este
singura poruncă din cele zece însoțită de o binecuvântare promisă celor care
se supun. Această poruncă, pentru că e cheia tuturor relațiilor interumane,
este atât de vitală, încât Dumnezeu Însuși a subliniat-o prin includerea aces-
tei promisiuni.
Există două aspecte ale acestei promisiuni: „Ca să fii fericit”. Aceasta
promite calitatea vieții. „Și să trăiești multă vreme pe pământ”. Aceasta pro-
mite cantitatea vieții. Cei care își cinstesc părinții au tendința să ducă o viață
mai împlinită și mai îndelungată decât cei care cresc într-un mod sfidător.
Unii vor restrânge această promisiune la poporul Israel al Vechiului Tes-
tament, deoarece, fiind națiunea pământească din care avea să Se nască Me-
sia, Israelul era destinatarul multor promisiuni reale, pământești, tangibile,
care nu se aplică literal creștinilor (de exemplu Geneza 13:15, Ezechiel 37:
21-28). Dar apostolul Paul citează această promisiune ca aplicând-o și cre-
dincioșilor noutestamentali.
Este oare această promisiune o garanție strictă? Înseamnă ea oare că răs-
plata pentru supunere față de părinți e totdeauna o viață lungă și bogată? Nu.
Unii dintre cei care își ascultă și își onorează părinții mor la o vârstă tânără.
Dar, cu toate excepțiile de la regulă, este cu siguranță adevărat că ascultarea
duce la o viață mai lungă, mai armonioasă și că o atitudine sfidătoare pro-
voacă totdeauna nefericire și adesea scurtează viața omului.
Cu alte cuvinte, supunerea față de părinți este în interesul copilului. Nu
numai că e drept în ochii lui Dumnezeu (Efeseni 6:1), dar este și cel mai bine
pentru copil. Ascultarea îl va feri pe copil de o lume a nedreptății și a preju-
diciilor. O atitudine corectă de supunere și respect îl va scuti de o viață plină
de amărăciune, mânie și resentimente. Va duce, în general, la o viață lungă
și va face cu siguranță ca anii vieții cuiva să fie mai plini și mai bogați.
6

Mustrarea și învățătura Domnului

Și voi, părinților, nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri, ci


creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.
– Efeseni 6:4

Datoria copiilor în cămin este să asculte. Reversul monedei e datoria pă-


rinților: să-i învețe supunerea în mediul unei creșteri evlavioase, fără să-i
exaspereze în acest timp.
Este o misiune înaltă, care nu e în firea părinților, așa cum nici supunerea
nu se află în firea copiilor.
Am vorbit îndelung despre efectele depravării umane asupra copilului.
Dar să nu uităm că și părinții sunt depravați. Înclinațiile noastre firești sunt
îndreptate spre păcat, așa cum sunt și ale copiilor noștri. Părinții creștini au
un avantaj imens, deoarece, ca oameni răscumpărați, ei au inimi regenerate.
Au dorințe sfinte, drepte. Spre deosebire de cei nenăscuți din nou, ei pot
să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu; și, de fapt, dragostea față de Dum-
nezeu este pasiunea viguroasă care îl caracterizează pe un creștin adevărat
(Romani 8:28, 1 Ioan 5:2).
Cu toate acestea, și părinții creștini se luptă cu reminiscențele poftelor
carnale și ale deprinderilor nesfinte. Ca apostolul Paul, ne surprindem ade-
sea făcând lucruri pe care le urâm (Romani 7:15-24). Noi toți suntem încli-
nați să avem o comportare carnală și păcătoasă, și lucrul acesta are un efect
inevitabil asupra creșterii copiilor noștri.
După cum am notat în capitolul precedent, Dumnezeu a dat părinților au-
toritate asupra copiilor lor și a poruncit copiilor să asculte de părinți „în toate
lucrurile” (Coloseni 3:20). Totuși, aceasta nu înseamnă că părinții au auto-
mat totdeauna dreptate. Sunt situații când aceștia permit propriilor atitudini
și acțiuni păcătoase să iasă la iveală în modul în care își cresc copiii. Când
se întâmplă așa, lucrul acesta îl exasperează pe copil. Ori, Dumnezeu îi aten-
ționează în mod solemn pe părinți să nu permită acest lucru în viața lor.
„Și voi, părinților [taților], nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri,
ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4). Aceeași
poruncă este reluată în Coloseni 3:21: „Părinților [Taților], nu întărâtați [pro-
vocați] pe copiii voștri [la mânie], ca să nu-și piardă nădejdea [ca să nu se
descurajeze]”.
Mustrarea și învățătura Domnului 93
Prima noastră impresie, citind aceste versete în versiunea engleză, este că
aceste versete s-ar adresa taților în particular, poate pentru că sunt capul că-
minului sau poate pentru că au o tendință mai mare decât mamele să-și exas-
pereze copiii. Dar o privire mai atentă dezvăluie că această poruncă nu se
adresează neapărat numai taților. Cuvântul tradus prin „tați” în Efeseni 6:4
este patera, care se poate referi la tați, în mod particular, dar care e adesea
folosit pentru a desemna ambii părinți. Evrei 11:23, de exemplu, spune:
„Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de [patera] lui”. Cuvântul se refe-
ră aici clar la ambii părinți. Sunt convins că Efeseni 6:4 folosește patera în
mod similar, cuprinzându-i atât pe mamă, cât și pe tată. Cu siguranță, princi-
piul din acest verset se aplică în mod egal ambilor părinți. Iar responsabili-
tățile creșterii, deprinderii și învățării copiilor sunt atât ale mamelor, cât și ale
taților. Prin urmare, această poruncă se aplică părinților, nu numai taților.
În zilele lui Paul, Efeseni 6:4 a înfruntat literalmente întreaga ordine so-
cială. Familiile erau conduse de tați (nu de părinți), și ei puteau face orice le
plăcea în privința familiei lor, fără mustrări de conștiință sau stigmat social.
Niciun tată roman nu simțea vreodată că este dator să evite provocarea mâ-
niei copiilor săi. Responsabilitatea cădea numai în seama copiilor de a nu
provoca mânia tatălui lor, iar dacă o făceau, consecințele puteau fi severe.
În Roma funcționa o lege numită patria potestas („puterea tatălui”). Acest
principiu acorda bărbaților cu cetățenie romană drepturi absolute de posesie
asupra familiilor lor. Copiii, soția, chiar sclavii erau priviți ca fiind averea
personală a patriarhului, și el putea face cu ei ce dorea. Prin lege, el avea au-
toritate deplină să dispună după plac de orice chestiune familială sau de
membrii familiei.
De fapt, patria potestas conferea patriarhului autoritate absolută și asupra
oricărui domeniu din viața copiilor. Tații aranjau căsătoria copiilor. Puteau,
de asemenea, să-i oblige să divorțeze. Un tată nemulțumit putea să-și renege
copiii, să-i vândă ca sclavi sau chiar să-i omoare – toate acestea fără teama
de a fi chemat în fața justiției.
La naștere, copilul era pus între picioarele tatălui. Dacă tatăl îl apuca, co-
pilul rămânea în casă. Dacă tatăl se întorcea și pleca, copilul era fie lăsat să
moară de foame, fie era vândut la licitație în piața publică. Cei mai mulți din-
tre copiii vânduți astfel la naștere ajungeau mai târziu să se prostitueze ori de-
veneau sclavi.
Un bărbat roman numit Hilary a scris această scrisoare soției sale, Alis, cam
prin secolul 1 Î.Cr.: „Îți trimit salutări din inimă. Suntem și acum tot în Ale-
xandria. Nu te îngrijora dacă eu voi rămâne în Alexandria când ceilalți se vor
întoarce acasă. Te rog și te implor să ai grijă de micuț; de îndată ce vom primi
solda, ți-o voi trimite. Dacă – și îți urez să ai noroc – vei naște curând și este
94 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
băiat, lasă-l să trăiască; dar dacă e fată, las-o în voia soartei [arunc-o]”1.
Seneca, contemporan cu Paul, a descris politica Romei cu privire la ani-
malele nedorite: „Măcelărim un taur fioros; sugrumăm un câine turbat; înfi-
gem cuțitul într-o vacă bolnavă. Pe copiii născuți prematur sau cu diformi-
tăți îi înecăm”. Aceasta era atitudinea societății față de copii în vremea apos-
tolului Paul.
Dar lucrurile nu stau mai bine în cultura noastră, ba chiar sunt mai rele.
Milioane de copii nedoriți sunt avortați în fiecare an. Statisticile arată că cei
mai mulți dintre copiii dați în plasament în America nu sunt acolo din cauză
că sunt orfani sau familiile lor au o situație materială foarte proastă. Majori-
tatea se află acolo pentru că părinții lor nu i-au dorit. În societatea noastră,
copiii au devenit bunuri de care te poți dispensa, exact ca în Roma antică.
Biblia îi cheamă pe părinții creștini la un alt standard. În zilele apostolu-
lui Paul era un standard revoluționar, și încă și în ziua de azi merge împotri-
va valorilor societății. Scriptura nu acordă taților puteri dictatoriale asupra
copiilor lor. Copiii nu trebuie priviți ca proprietatea părinților. Scriptura vor-
bește părinților ca unor administratori ai Domnului, responsabili să furnize-
ze un mediu potrivit de creștere pentru copiii pe care Domnul i-a pus cu bu-
năvoință în grija lor. Ca toți administratorii, părinții vor da socoteală în final
pentru modul în care și-au făcut administrarea. Și standardele principale du-
pă care va fi judecat modul cum ne creștem copiii sunt cele expuse de Paul
în Efeseni 6:4.
Care sunt îndatoririle specifice pe care apostolul Paul le subliniază în acest
verset crucial? Eu văd următoarele trei.

Nu-i provoca la mânie


„[Părinților], nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri”, scrie Paul.
Este o avertizare, o atenționare menită să atragă părinților atenția asupra pe-
ricolului de a provoca mânia copiilor fie în mod voit, fie prin provocări nea-
tente și inutile.
Sunt situații, bineînțeles, când copiii se mânie în mod păcătos pe părinții
lor fără a fi provocați. Egoismul, imaturitatea sau atitudinile greșite ale co-
pilului ar putea fi cauza mâniei. În asemenea cazuri, copilul este cel care pă-
cătuiește.
Dar alteori părinții sunt cei vinovați de provocarea copiilor lor la mânie,
prin faptul că-i scot din sărite în mod nesocotit, prin întărâtare deliberată,
prin neglijare insensibilă sau printr-o serie de alte mijloace intenționate sau
necugetate care îi exasperează. În asemenea cazuri, părinții sunt cei care pă-
cătuiesc – și-i provoacă pe copii să păcătuiască și ei.
Mustrarea și învățătura Domnului 95
Să nu uităm că Dumnezeu a poruncit copiilor noștri să ne cinstească. Ast-
fel, când părinții îi provoacă pe copiii lor la mânie, îi fac să păcătuiască îm-
potriva poruncii a cincea. În asemenea cazuri, părintele nu este vinovat îna-
intea lui Dumnezeu numai pentru că nu a ascultat de ceea ce se spune în Efe-
seni 6:4, ci poartă o vină dublă, pentru că l-a făcut pe copilul său să se potic-
nească. Acesta este un păcat extrem de distructiv.
Părinții creștini care își întărâtă copiii la mânie sau nu reușesc să le dea
mustrarea și învățătura Domnului pierd toate beneficiile unei familii creștine
incontestabile. Practic, niciun alt mediu nu este mai dăunător pentru un co-
pil decât o familie creștină de nume, cu părinți care invocă numele Domnu-
lui, dar care neglijează să dea mustrarea și învățătura cuvenite, pline de dra-
goste. Mulți copii din asemenea familii „creștine” sfârșesc prin a fi mai ostili
față de lucrurile Domnului decât copiii crescuți în medii total păgâne. Părinții
creștini care neglijează Efeseni 6:4 vor secera ce au semănat – durere și su-
ferință, în aceeași măsură sau mai mare decât familiile din lume.
Cuvântul grecesc tradus „a întărâtă [provoca]” este parorgizo, însemnând
„a enerva”, „a înfuria”. El ar putea sugera și o stare de rebeliune necruțătoa-
re, pe față, ori s-ar putea referi și la o ardere sau fierbere înăbușită, interioa-
ră. Ambele tipuri de mânie se văd în mod obișnuit la niște copii provocați de
părinți.
Cum își fac părinții copiii să se mânie? Sunt multe modalități de a o face.
Iată câteva dintre cele mai obișnuite:

Protecția exagerată
Îi poți mânia pe copiii tăi ocrotindu-i prea mult, cocoloșindu-i, neavând
niciodată încredere în ei, crezând totdeauna că nu-ți spun adevărul, nedân-
du-le niciodată ocazia de a-și dezvolta independența, făcându-i astfel să se
simtă sufocați și striviți.
Acesta este un pericol specific în lumea de azi. Cu siguranță că părinții
trebuie să-și protejeze copiii, mai ales într-un mediu cu atâtea pericole. Când
eram copil puteam să hoinăresc în voie prin vecini. Puteam să mă urc pe
bicicletă și să cutreier împrejurimile în relativă siguranță. Din nefericire,
lumea de azi este mult mai nesigură decât atunci când eram copil, și mulți
părinți locuiesc în cartiere unde, pur și simplu, nu pot să dea copiilor acea
libertate de care mă bucuram eu.
Dar protecția exagerată ascunde și ea un pericol. Îți amintești de Laban,
în Vechiul Testament? Era un părinte exagerat de protector și dominator.
S-a purtat necinstit cu Iacob, dându-i de soție pe fiica sa mai mare, Leea,
chiar dacă Iacob o iubea pe Rahela, fiica mai mică. Mai târziu, Laban i-a per-
mis lui Iacob s-o ia de soție și pe Rahela, în schimbul promisiunii că Iacob
96 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
va rămâne și va lucra pentru Laban timp de șapte ani (Geneza 29:26). Când
a venit timpul ca Iacob să plece, Laban i-a implorat să rămână (30:25-27).
Protecția exagerată și amestecul ulterior în căsnicia ginerelui său au avut ca
urmare o căsătorie nesănătoasă a propriilor sale fiice.
Ca ironie a soartei, în ciuda amestecului exagerat de protector al lui Laban
în viața fiicelor sale, concluzia lor despre el era că tatăl lor nu se îngrijea cu
adevărat de ele, că le socotea ca pe niște străine și că le mâncase moștenirea
de drept (31:14-17). Ceea ce el, fără îndoială, lua drept expresie a afecțiunii
părintești, era perceput de către fiice ca o dovadă a faptului că nu le iubea cu
adevărat.
Părinții care-și sufocă copiii cu o protecție exagerată se conving adesea pe
ei înșiși că acționează spre binele copilului. Dar acesta este un mod sigur de
a provoca mânia copilului. Protecția exagerată transmite o lipsă de încredere
în copil. Copiii excesiv de ocrotiți de părinții lor încep să se îngrijoreze că
nu vor câștiga niciodată încrederea părinților. Pot chiar ajunge la concluzia
că modul în care se comportă nu are importanță. Regulile și restricțiile, fără
privilegii, devin o închisoare sufocantă. Mulți dintre cei care nu pot suporta
o asemenea restrângere se revoltă în final.
Copiii au nevoie de un grad oarecare de libertate și independență pentru
a crește, a învăța și a face propriile lor greșeli. Nu vor învăța niciodată să ac-
ționeze cu responsabilitate până nu li se dă un grad de libertate. Mamele care
își leagă copiii de șorț alimentează, de fapt, resentimente. Iar tații care refuză
să dea copiilor un moment de răgaz își vor exaspera copiii exact în modul
interzis în Efeseni 6:4.

Îngăduința exagerată
Reversul protecției exagerate este îngăduința exagerată. Părinții peste mă-
sură de permisivi – părinții care-și răsfață copiii – au la fel de multe șanse
să stârnească mânia copiilor lor ca și cei care îi sufocă.
Studiile arată că copiii cărora li s-a dat prea multă libertate încep să se
simtă nesiguri și neiubiți. Și de ce nu? Scriptura spune clar: „Cine cruță nu-
iaua urăște pe fiul său” (Proverbe 13:24). Părinții care îngăduie sau își coco-
loșesc copiii ce se poartă urât dau de fapt dovadă de o comportare lipsită de
iubire față de ei. Este de mirare că copiii simt aceasta și ajung exasperați?
Societatea noastră a încurajat multe atitudini tot mai permisive față de
copii. Acum culegem roadele unei întregi generații de tineri mânioși.

Favoritismul
Un mod sigur de a provoca mânie în copiii noștri este să arătăm favoritism
unuia dintre frați. Isaac l-a preferat pe Esau lui Iacob, iar Rebeca l-a prefe-
Mustrarea și învățătura Domnului 97
rat pe Iacob lui Esau (Geneza 25:28). Îți amintești ce suferință teribilă a re-
zultat în acea familie? Esau și Iacob au devenit dușmani înverșunați. Iacob
a recurs în repetate rânduri la șiretlicuri în încercarea de a-și eclipsa fratele
și, ulterior, de a primi binecuvântarea tatălui în locul acestuia. L-a determi-
nat pe Esau să renunțe la dreptul de întâi născut și, în final, cu ajutorul Rebe-
căi, l-a înșelat pe Isaac să-i dea binecuvântarea cuvenită lui Esau. Tensiunea
creată a scindat familia, iar Iacob a fost nevoit să fugă din calea fratelui său,
ca să-și scape viața.
Și totuși, tendința de a arăta favoritism a trecut și în generația următoare.
Cel mai iubit fiu al lui Iacob a fost Iosif [Iosef], care a primit, ca semn de
afecțiune deosebită, haina multicoloră. Acest fapt a produs o asemenea invi-
die în sufletele celorlalți frați, încât aceștia au pus la cale uciderea lui losif.
În final, l-au vândut ca sclav. Și astfel, încă o generație din acea familie a fost
scindată cu forța. Chiar dacă Dumnezeu a schimbat în final lucrurile în bine,
favoritismul și toată invidia pe care a stârnit-o au fost în întregime rele și au
adus multe roade otrăvite.
Nu face greșeala favoritismului în cazul copiilor tăi! Nu oferi unuia cado-
uri sau privilegii pe care le refuzi altuia. Nici măcar nu-i compara pe copiii
tăi între ei. Nu spune lucruri de genul: „De ce nu poți fi și tu ca fratele tău?”
Nu folosi virtuțile sau talentele unuia ca standard după care să judeci perfor-
manța altuia. Nu există nimic mai umilitor pentru un copil decât să fie înjosit
printr-o comparație nedreaptă cu un frate sau coleg de clasă.
Chiar vrei să distrugi un copil? Nu ai decât să-l faci să se simtă inferior
oricui altcuiva din familie. Zugrăvește-l ca oaia neagră a familiei. Îl vei îm-
povăra cu un sentiment teribil de frustrare, și astfel îl vei provoca la mânie.

Țintele nerealiste
Mulți părinți își provoacă copiii la mânie când îi îmboldesc neîncetat spre
succes. Nu ai decât să exerciți presiuni asupra copilului ca să atingă ținte la
care nu ai ajuns niciodată, și îți vei distruge copilul.
Desigur, este responsabilitatea fiecărui părinte de a-și încuraja și îmboldi
copiii spre succese tot mai mari. În 1 Tesaloniceni 2:11, apostolul Paul le-a
amintit celor din Tesalonic de grija părintească pe care le-o purta: „Am fost
pentru fiecare din voi ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam și vă
adeveream [povățuiam]”. Îndemnurile și povețele părintești își au, cu sigu-
ranță, locul, dar să observăm că ele trebuie să fie contrabalansate de mângâ-
iere plină de dragoste. Părinții care doar își îmboldesc copiii să realizeze mai
mult, fără să-i mângâie în mijlocul eșecurilor, îi ațâță la resentiment.
Îmboldește-ți copiii spre ținte nerealiste sau irealizabile, și îi vei priva de
orice sentiment de împlinire. Când fiii mei erau mici și jucau un sport în
98 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
echipă, am observat, cu ocazia meciurilor, că în fiecare echipă era cel puțin
un tată care își teroriza în așa măsură fiul, încât copilul se temea de eșec și
de aceea nu mai juca deloc la potențialul lui. Am cunoscut mulți părinți care
mențineau o presiune constantă asupra copiilor ca aceștia să obține note mai
bune la școală. Cei mai mulți dintre acești părinți sunt motivați de egoism.
Ei doar încearcă să-și atingă, prin copiii lor, propriile ținte nerealizate în co-
pilărie. Este o povară inechitabilă pentru orice copil.
O adolescentă frumoasă pe care am cunoscut-o înnebunise literalmente
din cauza presiunii exercitate de părinți asupra ei. Am vizitat-o într-o celulă
capitonată pentru alienați, unde zăcea într-o stare cataleptică, fără altă miș-
care decât cu un tremur constant. Fusese o elevă eminentă, lideră de galerie
(care ritmează strigătele suporterilor) și prințesa sărbătorii anuale a elevilor.
Dar nu era niciodată îndeajuns pentru părinții ei. Mama ei, în mod special,
îi cerea să realizeze tot mai mult, să arate mai bine, să acționeze în mod di-
ferit. Tot ce făcea ea reprezenta pentru mamă un prilej de a-i spune cum
putea să fi făcut mai bine. Supusă unei asemenea presiuni, fata a clacat în
cele din urmă. După câteva săptămâni de odihnă și tratament medical, și-a
revenit suficient pentru a nu fi internată într-un azil. În final a fost trimisă
acasă, din nou în acel mediu familial de tip vas sub presiune creat de mama
ei. La scurt timp și-a luat viața. De ce? Iată ce mi-a spus cu puțină vreme
înainte de ultima prăbușire fizică: „Indiferent ce fac, nimic n-o mulțumește
pe mama”. Crede-mă, tânăra aceea realizase mult mai mult decât ar fi putut
mama ei, dar aceasta din urmă încerca să-și realizeze visele prin fiică. Ce
tragedie! Ea și-a întărâtat fiica la o furie autodistructivă.

Descurajarea
În același spirit, poți provoca un copil la mânie prin descurajare. Adu-ți
aminte de versetul paralel din Coloseni 3:21, care spune: „Părinților, nu în-
tărâtați pe copiii voștri, ca să nu-și piardă nădejdea [ca să nu se descura-
jeze]” (s.n.). Evitarea descurajării este sensul de bază al acestei porunci.
Părinții își provoacă copiii la mânie când îi critică neîncetat, dar nu-i răs-
plătesc niciodată, nu le laudă niciodată realizările și nu le permit niciodată
să se bucure de propriile lor succese. Un copil care simte că nu va căpăta
niciodată aprecierea părinților va renunța în curând la strădania de a o obține.
Poate că nu există un mod mai rapid de a-ți provoca copiii la mânie decât prin
faptul de a-i descuraja în permanență.
Lucrul acesta este ușor de făcut. Concentrează-te totdeauna asupra a ceea
ce fac greșit și nu observa niciodată ce fac bine. Observă-le totdeauna gre-
șelile, dar nu spune nimic despre părțile lor bune. Ignoră înzestrările și talen-
tele înnăscute și pisează-i în legătură cu lucrurile pe care nu le fac bine. Fii
Mustrarea și învățătura Domnului 99
mereu neîncrezător în ceea ce fac.
În creșterea copiilor mei am avut o regulă empirică simplă: De fiecare
dată când trebuia să le atrag atenția asupra unui lucru greșit, încercam să con-
trabalansez curând după aceea prin atragerea atenției asupra unui lucru pe
care îl făceau bine. Nu a fost totdeauna ușor. („Îmi place cum ți-ai aranjat
dulapul”.) Dar un părinte iubitor poate găsi totdeauna ceva ca sursă de încu-
rajare. Și orice copil reacționează bine la încurajare și aprobare.
Îmi amintesc cum era să stau ca și copil de o sută de ori la masă și să nu
vărs un pahar de lapte, dar nimeni să nu observe vreodată acest lucru. Varsă
totuși ceva o singură dată, și fapta nu va trece neobservată! Părinte, strădu-
iește-te să observi când copiii tăi fac ceva bine, la fel de mult sau mai mult
decât observi când nu fac bine.
Haim Ginott scria: „Un copil învață ceea ce trăiește. Dacă trăiește cu criti-
că, nu învață responsabilitatea. Învață să se condamne pe sine și să găsească
greșeli la ceilalți. Învață să se îndoiască de propria judecată, să-și descon-
sidere capacitatea și să privească cu neîncredere intențiile celorlalți. Și, mai
presus de toate, învață să trăiască sub așteptarea continuă a sentinței iminen-
te”.2 Crește-ți copiii astfel și, cu siguranță, le vei provoca mânia.

Neglijarea
Un alt mod de a provoca mânia copiilor tăi este prin neglijare. Nu le arăta
afecțiune. Arată-le în schimb indiferență. Nu te interesa de ce-i interesează
pe ei. Nu te preocupa de nevoile lor. Vei stârni astfel mânia copiilor tăi.
Exemplul biblic clasic de copil neglijat este Absalom. Deși David nu a
fost deloc indiferent față de fiul său (2 Samuel 18:33), l-a tratat cu indife-
rență, iar Absalom a crescut disprețuindu-și tatăl. L-a ucis pe fratele său
(13:28-29). A subminat în mod intenționat autoritatea regală a lui David (15:
1-6). A uneltit răsturnarea lui David (15:10). Le-a pângărit pe soțiile tatălui
său în fața întregului Israel (16:22). Când a venit ziua socotelilor datorită ne-
glijării fiului de către tată, s-a mai inclus rebeliune, război civil și, în final,
moartea lui Absalom.
Mulți părinți își neglijează copiii în mod similar, tratându-i ca pe niște in-
truși. Prea mulți copii îi surprind pe părinți spunând lucruri de genul: „Ei bi-
ne, am vrea să venim cu voi, Albert, dar avem copiii ăștia. Și nu are cine să
stea cu ei. Așa pățim tot timpul”. Dacă vrei să-ți exasperezi copiii, fă-i pur
și simplu să se simtă nedoriți. Fă-i să se simtă de parcă ar sta în calea lucru-
rilor pe care le dorești. Acționează de parcă nu-i poți suferi, și vor începe și
ei să nu te poată suferi pe tine.
Am căzut la o înțelegere cu fiii mei, Matt și Mark, când erau mici. Eu mă
duceam la meciurile lor, iar ei veneau la predicile mele. A mers de minune.
100 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Eu nu-i neglijam pe ei, ei nu mă neglijau pe mine.
Am avut un prieten în lucrare care obișnuia să călătorească prin țară pre-
dicând grupurilor de tineri. Era tot pe drumuri și, când ajungea acasă, adesea
nu rămânea decât două sau trei zile. Odată, pe când se afla acasă, l-a auzit pe
băiețelul său vorbind peste gard cu un băiat din casa vecină:
„Hei”, a spus băiețelul prietenului său, „poți să te joci de-a prinsul mingii?”
„Nu pot”, a fost răspunsul. „O să mă joc de-a prinsul mingii cu tăticul meu”.
Atunci prietenul meu l-a auzit pe băiețelul său zicând: „O, tăticul meu nu
are timp să se joace cu mine. Este prea ocupat să se joace cu copiii altor oa-
meni”.
Prietenul meu a operat câteva schimbări înțelepte în lucrarea sa, ca să aibă
mai mult timp la dispoziție pentru fiul său.
În multe privințe, neglijarea e cea mai rea manifestare a maltratării copi-
lului. Străzile și orașele noastre sunt pline de copii neglijați și practic toți sunt
mânioși. Părinții lor poartă o parte considerabilă de vină pentru aceasta.

Aerul de superioritate
Vei provoca mânia copiilor tăi dacă nu-i vei lăsa să crească. Dacă îi vei
reduce la tăcere sau dacă vei râde de ei când spun lucruri naive ori imature;
dacă le închizi neîncetat gura, vorbind mai tare ca ei; sau dacă îi vei opri de
fiecare dată când vor dori să încerce un lucru pe care îl consideri peste pute-
rile lor, nu îi vei încuraja niciodată să crească și, de fapt, îi vei întări în ima-
turitatea lor.
Apostolul Paul a spus: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam
ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut mare, am lepădat ce era
copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Acesta este cursul natural al procesului ma-
turizării. Părinții ar trebui să-și încurajeze copiii în această direcție, nu să
stingă entuziasmul copilului pentru creștere. Nu-i trata cu un aer de superi-
oritate; încurajează-le creșterea. Lasă-i să facă unele greșeli, fără să fie mus-
trați.
Când fiul meu Matt se târa încă de-a bușilea, mi-a băgat ceasul în apa din
toaletă. L-am întrebat: „De ce-ai făcut asta?”
S-a uitat la mine cu un aer serios: „Am vrut să văd cum se duce la fund”,
a zis el.
L-am pedepsit oare cu asprime? Nu. Și mie mi-ar fi plăcut să văd cum se
duce la fund. Îmi amintesc cum este să fii la vârsta aceea.
Uneori, copiii spun lucruri copilărești și nostime, și este firesc ca părinții
să guste umorul acestor situații. Fii atent însă să nu-ți strivești copilul în
acest fel. Nu râde în fața lui. Nu-l umili din cauza stării de copil în care se
află. De obicei, dacă trebuie să râzi, este mai bine să râzi mai târziu. Între
Mustrarea și învățătura Domnului 101
timp, pe măsură ce-și caută drumul spre maturitate, dă-le încurajare, sprijin
și încredere. Lasă-i să-și prezinte ideile ridicole. Lasă-i să-și experimenteze
gândirea proprie. Altfel, îi vei descuraja și le vei face rău, exact în modul în
care apostolul Paul îi atenționează pe părinți să nu facă.

Iubirea care poate fi retrasă


Nu folosi afecțiunea ca pe o unealtă a răsplății și a pedepsei. Mă cutremur
când aud un părinte spunând: „Mami n-o să te mai iubească dacă faci asta”.
Uneori, părinții fac aceasta inconștient, printr-o comportare care dă de înțe-
les că le pasă mai puțin de copil atunci când acesta nu ascultă. Același mesaj
este perceput și când părintele își laudă copilul cu cuvinte precum: „Ce fetiță
cuminte! Mami te iubește când ești atât de cuminte”.
Scriptura spune că dragostea „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește to-
tul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:7-8). Dra-
gostea adevărată nu crește și nu descrește după realizările sau eșecurile
obiectului dragostei. Oare iubirea lui Dumnezeu piere când noi eșuăm în ra-
port cu El? Deloc. De fapt, „Dumnezeu își arată [și-a arătat] dragostea față
de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru
noi” (Romani 5:8, s.n.). Cu alte cuvinte, cea mai mare expresie a dragostei
lui Dumnezeu pentru noi a fost că El L-a sacrificat pe Fiul Său iubit ca să
facă ispășire pentru păcatele noastre și să ne împace cu El Însuși pe când ne
aflam încă într-o stare de totală dușmănie față de El (v.10).
Părinții trebuie să-și modeleze același fel de iubire pentru copiii lor. Ame-
nințarea de a ne retrage iubirea când ei se poartă urât subminează dragostea
însăși și îi provoacă la mânie pe copiii noștri.

Disciplinarea excesivă
Pedepsirea prea multă este un alt mod garantat de provocare a unui copil
la mânie. Unii părinți par să creadă că dacă disciplinarea este bună pentru
copil, atunci disciplinarea din belșug trebuie să fie cu adevărat bună pentru
ei. Își strunesc copiii în permanență, ținând deasupra capului lor amenințarea
pedepsei corporale ca o sabie implacabilă a lui Damocles.
Un asemenea comportament nu este în realitate altceva decât brutalitate.
Tatăl care își folosește forța superioară – fizică sau verbală – poate fi exaspe-
rant pentru sufletul unui copil. Este un lucru pe care adulții îl pot face cu
ușurință, pentru că sunt mult mai pricepuți și mai dotați în privința fizicului,
a inteligenței și a utilizării limbajului decât copiii lor. Însă părinții care își
tratează copilașii în felul acesta vor culege furtună în anii de adolescență ai
copiilor lor. Copiii brutalizați și amenințați neîncetat vor crește purtând în
suflet o înclinație spre răutate, mânie provocată de lipsa de bunătate a părin-
102 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
ților.
Sunt uimit cât de ușor folosesc unii părinți cuvinte jignitoare când își mus-
tră copiii. Spun copiilor lor lucruri pe care nu le-ar spune nimănui – lucruri
care vor zdrobi inima sensibilă a copilului și vor întărâta orice copil la mânie.
Scriptura spune că Dumnezeu îi disciplinează totdeauna pe copiii Lui cu
iubire (Evrei 12:5-7). Scriitorul cărții Evrei pare să recunoască faptul că
părinții sunt cu toții prea înclinați să-și disciplineze copiii în mod capricios
și ciudat: „Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit [corectat], și
tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare, cu atât mai mult, să ne supu-
nem Tatălui duhurilor și să trăim? Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru pu-
ține zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepsește pentru bine-
le [folosul] nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (v.9-10).
Din păcate, părinții umani au uneori tendința de a-și disciplina copiii în
mod egoist sau impulsiv, dar disciplinarea lui Dumnezeu este totdeauna spre
binele nostru. Părinții creștini trebuie să se străduiască să facă din binele co-
pilului ținta întregii lor disciplinări. Dacă facem acest lucru, diminuăm con-
siderabil riscul de a-i tulbura și de a-i exaspera în mod nenecesar.
Așa este deci latura negativă a instrucțiunilor apostolului Paul către pă-
rinți: Nu-i exasperați pe copiii voștri. Dar ce putem spune despre latura pozi-
tivă? „Creșteți-i în mustrarea [instruirea] și învățătura [mustrarea] Domnu-
lui” (Efeseni 6:4). Să observăm cele două aspecte ale problemei: instruirea
și mustrarea. Vom analiza mai întâi aspectul instruirii.

Instruiește-i corect
Cuvântul grec tradus „instruire” este paideia, de la cuvântul grec pentru
„copil”, pais. Paideia înseamnă „tutelare”, „instruire”, „educare”. Același
cuvânt e folosit o dată în 2 Timotei 3:16, unde este tradus „instruire”, și de
patru ori în Evrei 12:5-11, unde este tradus „disciplinare/pedepsire”. Așadar,
în cuvântul paideia se cuprind noțiunile de pedepsire și disciplinare, ca și cea
de instruire pozitivă. Mulți oameni se gândesc în mod automat la pedeapsă
corporală când aud de disciplinare sau pedepsire. Și pedeapsa corporală era
cu siguranță inclusă în tot ce se înțelegea prin paideia. Vom pune totuși deo-
parte acest subiect pentru moment și îl vom relua mai târziu, când vom dis-
cuta cuvântul „mustrare”.
Deocamdată, în cuvântul paideia se cuprinde mult mai mult decât pedeap-
sa corporală. Este un cuvânt cuprinzător care descrie toate aspectele instru-
irii unui copil – îndrumare, instruire și disciplinare pozitivă și negativă.
Să observăm cuvintele „creșteți-i”. Trebuie să-i creștem pe copiii noștri.
Nu vor ajunge la acest stadiu singuri. Aceasta a fost una dintre temele repe-
Mustrarea și învățătura Domnului 103
tate ale cărții mele. Părinții trebuie să-și asume un rol activ în șlefuirea ca-
racterului copiilor lor. Proverbe 29:15 spune: „Copilul lăsat de capul lui adu-
ce rușine mamei sale”. Încă o dată, ceea ce-i ruinează pe cei mai mulți copii
nu este ce le fac părinții, ci ce nu le fac.
Adevărata cheie a activității provocatoare de creștere corectă a copiilor
noștri este crearea unui mediu de educare și instruire iubitoare, în care inima
lor să devină un teren fertil pentru adevărul lui Dumnezeu. Inima copilului
este cea pe care trebuie s-o educe părinții.
Proverbe 4:23 spune: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea
ies izvoarele vieții”. Toate chestiunile vieții își au izvorul în inimă. Iesus a
spus: „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile,
curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, fap-
tele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies
dinlăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Cuvinte similare sunt consem-
nate în Luca 6:45: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii
lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din pris-
osul inimii vorbește gura”. Ceea ce-ți umple inima va determina ceea ce-ți
va vorbi gura.
Părinții trebuie să fie conștienți de acest lucru și să educe inima copilului
lor. Depravarea copilului este o problemă a inimii. Când avem de-a face cu
o purtare urâtă, nu e în primul rând o chestiune de comportament. Mai de-
grabă, purtarea greșită reflectă starea de cădere sau depravare a inimii copi-
lului.
De fapt, părinții ar trebui să aibă o idee cât se poate de clară asupra aces-
tui lucru: Nu comportamentul este problema crucială. O schimbare în com-
portament nu va rezolva problema de la rădăcină a copilului. După cum am
subliniat în mod repetat, o schimbare a comportamentului fără o schimbare
a inimii nu este decât ipocrizie.
Cum pot părinții să educe inima copilului? Pentru început, părinții trebuie
să-și ajute copiii să înțeleagă că au inimi păcătoase. Copiii înșiși trebuie să
știe că toate cuvintele lor urâte, gândurile și faptele lor rele izvorăsc dintr-o
inimă pătată de păcat și că singurul remediu pentru acest lucru este evanghe-
lia (vezi capitolul 3). Cu alte cuvinte, păstrează totdeauna nevoile inimii co-
piilor tăi în atenția lor (și a ta), astfel încât copiii tăi să nu piardă niciodată
din vedere acest fapt: nu numai că nașterea din nou este cea mai mare nevoie
a lor, ci e și cea mai mare grijă a ta ca părinte. Ted Tripp a scris o carte minu-
nată pentru părinți, intitulată Shepherding a Child’s Heart3 (Păstorind o inimă
de copil), în care oferă multe sfaturi utile în privința modului de a păstra cen-
trul corect de interes în actul creșterii copiilor. El sugerează că inima unui
copil este cel mai mic câmp de bătălie din lume, și cucerirea lui necesită o
104 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
luptă pe viață și pe moarte4.
Are dreptate. Inima copilului tău este un câmp de luptă, unde păcatul și
neprihănirea sunt în conflict. Cea mai mare problemă a copilului tău nu este
o lipsă de maturitate, nu e o lipsă de experiență sau o lipsă de înțelegere. Este
o inimă rea. Celelalte lucruri, pe care le-am înșirat aici, vor intensifica pro-
blema inimii. Dar remediile pentru imaturitate, neștiință și lipsă de experi-
ență nu vor vindeca și problema principală. Copilul tău nu va ieși singur din
propria depravare.
Ca părinți, trebuie să avem ca țintă inima copiilor. Nu putem să avem în
vedere doar comportamentul, altfel modul în care ne creștem copiii va fi su-
perficial, iar copiii noștri vor crește având trăiri spirituale superficiale.
Scopul creșterii copiilor nu este ținerea sub control a comportamentului.
Nu e acela doar de a produce copii bine crescuți. Nu este acela de a-i învăța
pe copii o comportare lăudabilă în societate. Nu e acela de a-i face politicoși
și respectuoși. Nu este acela de a-i face supuși. Nu e acela de a-i conforma
unui standard moral. Nu este acela de a ne da nouă ca părinți ceva de care
să fim mândri.
Scopul suprem și centrul specific de interes al creșterii copiilor dintr-o
perspectivă biblică e salvarea. Părinții sunt responsabili să-și aducă copiii la
Cristos. După cum am subliniat mai înainte, părinții nu pot garanta conver-
tirea copiilor lor. Părinții nu pot obține salvarea pentru copiii lor. Dar, din
clipa nașterii până în momentul în care există roade care să indice nașterea
lor din nou, părinții își asumă rolul de evangheliști, îndreptând neîncetat
atenția copiilor spre Cristos și îndemnându-i spre El, singurul care poate re-
media problemele inimii care îi fac să iubească nelegiuirea.
Orice obiectiv mai puțin însemnat decât acesta este doar o modificare a
comportamentului. Ca să fim cinstiți, copiii necreștini pot fi făcuți să se con-
formeze unui standard moral exterior. Toți copiii pot fi învățați să asculte de
părinții lor. Știm din tot ce am studiat până acum că a-i învăța pe copiii noștri
aceste lucruri este o parte vitală a îndatoririlor părintești. Dar aceste lucruri
nu trebuie confundate cu scopul principal.
Nu-i învăța pe copii numai autocontrolul exterior; deprinde-i să înțeleagă
ispita și să-i reziste. Nu-i învăța doar niște maniere; învață-i de ce mândria
este păcătoasă și de ce lăcomia, pofta, egoismul Îl necinstesc pe Dumnezeu.
Pedepsește-i pentru greșeli exterioare, dar învață-i că rădăcina este totdeau-
na o problemă mai profundă – depravarea, stricăciunea din inima lor. Când
le aplici o corecție, n-o face doar ca să-ți satisfaci iritarea sau frustrarea de
părinte. Aceasta este mânie, răzbunare. Dar când le aplici o corecție, ajută-i
să vadă că, mai întâi de toate, Dumnezeu a fost Cel supărat și că El oferă îm-
păcarea prin Iesus Cristos (2 Corinteni 5:20).
Mustrarea și învățătura Domnului 105
După cum am subliniat în repetate rânduri, aceasta implică obligația de
a-i învăța întregul sfat al lui Dumnezeu. Acesta include „învățătură... mus-
trare... corectare... instruire în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Dar scopul su-
prem este, mai înainte de orice, salvarea. N-am realizat prea mult dacă doar
îi învățăm pe copiii noștri neregenerați să se conformeze unui standard com-
portamental. Așa cum scrie Ted Tripp: „O schimbare în comportament care
nu vine dintr-o schimbare a inimii nu e recomandabilă, ci condamnabilă”5.
Un pasaj la care ne tot întoarcem este Deuteronom 6:6-7: „Și poruncile
acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea
copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie,
când te vei culca și când te vei scula”. Aceasta definește responsabilitatea pă-
rintească. Să observăm că centrul de interes începe cu inima părinților: „Po-
runcile acestea... să le ai în inima ta”. Părinții cu inimi reci și lipsite de Cu-
vântul lui Dumnezeu nu pot păstori cum se cuvine inima copiilor lor.
Să observăm acum cât de frumos arată contextul acestei porunci întreaga
agendă a părinților, începând cu familiarele cuvinte ale versetului 4: „Ascul-
tă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn”. Iată prima da-
torie a părintelui: Învață-i pe copiii tăi despre Dumnezeu.
Și versetul 5 este o poruncă familiară. Iesus a numit-o prima și cea mai
mare poruncă: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu
tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. Aceasta este a doua etapă a instruirii
părintești: Învață-i să-L iubească pe Dumnezeu.
Etapa a treia este un corolar: Învață-i să asculte din inimă de Dumnezeu.
„Și poruncile [cuvintele] acestea, pe care ți le dau [poruncesc] astăzi, să le
ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi...” (v.6-7). „Cuvintele”
din acest verset sunt cuvintele inspirate de Dumnezeu și Legea în particular.
Implicația inevitabilă este că trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să asculte
de Dumnezeu din inimă.
În al patrulea rând, învață-i să-ți urmeze exemplul. „Să le întipărești în
mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în că-
lătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aduce-
re aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi” (v.7-8). Altfel spus,
arată copiilor tăi că ai totdeauna pe buze Cuvântul Dumnezeului cel viu, ori-
când și în orice experiență a vieții tale. Lasă-i să vadă că viața ta este domi-
nată de adevărul divin. Lasă-i să vadă că viața este o școală. Vezi orice oca-
zie din viață ca o oportunitate de a-i învăța despre Dumnezeu. Folosește ori-
ce prilej ca să le arăți Cerul. Fă din tot ce se întâmplă o cale care să-i ducă
înapoi la Scriptură.
Iesus a fost învățătorul suprem care a dat acest tip de învățătură. El a ex-
tras lecții spirituale din lumea înconjurătoare. Apă, smochini, semințe de
106 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
muștar, păsări, pâine, struguri, perle, grâu și neghină [zizanie], pahare și vase,
bărbați și femei, lumină și întuneric, mreje, ospețe, vii, vulpi – totul deschi-
dea o fereastră spre adevărul divin. Toți părinții sunt chemați să adopte acest
stil de predare pentru copiii lor. Fiecare floare, fiecare stâncă, fiecare munte,
oceanul, cerul, țârâitul greierului, vuietul cascadei, bebelușii, un cățeluș, o
veveriță, și așa mai departe – toate aceste lucruri sunt o școală bine echipată
pentru a-i învăța adevărul despre Dumnezeu și pentru a-i învălui în educația
dată de adevărul Său.
Fii atent la limbajul din versetul 8: „Să le legi ca un semn de aducere
aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi”. Este pur și simplu un
mod de a spune că părinții trebuie să păstreze Cuvântul lui Dumnezeu în
mod neîncetat în fața minții lor și totdeauna la îndemână. Versetul 9 conti-
nuă: „Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale”. Cu alte cuvinte, fă din
aceste adevăruri semne distinctive ale căminului tău. Aceste expresii nu se
referă în mod literal la obligativitatea de a purta filacterii (amulete cu texte
biblice, puse pe frunte sau legate la încheietura mâinii cu curelușe de piele)
ori de a atârna la ușă o mezuza (cutiuță cu versete biblice). În schimb, ele îi
încarcă pe părinți cu responsabilitatea de a face din adevărul Scripturii cen-
trul atenției căminului lor.
Iată o altă lecție din Deuteronom 6: Învață-i să fie prudenți față de lumea
din jurul lor. Versetele 10-12 spun: „Domnul, Dumnezeul tău, te va face să
intri în țara pe care a jurat părinților tăi, lui Avraam, lui Isaac și lui Iacob,
că ți-o va da. Vei stăpâni cetăți mari și bune pe care nu tu le-ai zidit, case
pline de tot felul de bunuri, pe care nu tu le-ai umplut, puțuri de apă săpate,
pe care nu tu le-ai săpat, vii și măslini pe care nu tu i-ai sădit. Când vei mânca
și te vei sătura, vezi să nu uiți pe Domnul care te-a scos din țara Egiptului,
din casa robiei”.
Părinții trebuie să-și pregătească copiii pentru viață într-o lume plină de
ispite, idoli și chiar lucruri bune care le pot abate inima de la adevăratul
Dumnezeu. Ei nu trebuie să uite de Domnul.
Toate acestea și multe altele sunt cuprinse în cuvântul paideia, „instruire”
sau „educare” (KJV). Educă-ți copiii într-un asemenea mediu, țintindu-le ini-
ma cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, și astfel le vei asigura felul de in-
struire de care vorbește Paul în Efeseni 6:4.

Mustră-i când este nevoie


Celălalt cuvânt pe care Paul îl folosește în acest verset este „mustrare” sau
nouthesia în textul grec. E un cuvânt care se referă la dojană sau atenționare.
Dar el implică și înțelesul de povață părintească blândă, iubitoare. Este prac-
Mustrarea și învățătura Domnului 107
tic un sinonim al lui paideia, nu un antonim. Ambele cuvinte includ cono-
tația de disciplină și pedeapsă părintească.
Reluăm aici un subiect pe care l-am introdus în capitolul 4 – pedeapsa
corporală. Subiectul acesta îi zăpăcește, în mod inexplicabil, pe mulți pă-
rinți. Aceasta se datorează, în parte, confuziei din vremea în care trăim. Pes-
te o jumătate de secol a fost susținută ideea că pedeapsa corporală este un
lucru nepotrivit, contraproductiv și în detrimentul copilului. Un grup de cer-
cetători care au studiat fenomenul pedepsei corporale și-au rezumat perspec-
tiva în felul următor: „Sugerăm că reducerea sau eliminarea pedepsei corpo-
rale ar putea avea beneficii majore pentru copii și pentru reducerea compor-
tamentelor antisociale din societate”6. Penelope Leach, psiholog, mamă și
binecunoscută activistă împotriva pedepsei corporale, extrage perspectiva
umanistă tipică privind pedeapsa corporală: „Fac parte ca mamă și psiholog
din gruparea care este împotriva bătăii. Eu cred că bătaia la șezut cu palma
– sau lovirea ușoară, lovirea cu palma sau pumnul, zgâlțâitul, bătaia cu cu-
reaua sau biciuirea – unui copil este de fapt greșită. Mai cred... că, departe
de a avea ca rezultat oameni mai bine disciplinați, bătaia face mult mai difi-
cilă învățarea copiilor cum să se poarte”7. Să observăm că autoarea pune un
semn de egalitate între palma peste șezut, palma peste față, pumnul, zgâlțâi-
tul, bătaia, biciuirea și, inexplicabil, lovirea ușoară. Dar acestea nu sunt unul
și același lucru și n-ar trebui asemănate cu nuiaua disciplinării făcute cu
dragoste.
Cei care se opun pedepsei corporale vor cita adesea studii și statistici care
par să le susțină concluziile, dar tocmai pentru că ei încep prin a pune sem-
nul egal între niște acte brutale de violență împotriva copiilor și disciplina-
rea corporală administrată corect, rezultatele lor sunt denaturate. Desigur,
pedeapsa crudă și violența brutală împotriva copiilor sunt greșite, contrapro-
ductive și nebiblice.
Dar, așa cum am văzut într-un capitol anterior, Scriptura prescrie totuși
nuiaua disciplinării ca un aspect necesar al creșterii copiilor. De fapt, Scrip-
tura îi contrazice categoric pe cei ce se opun astăzi pedepsei corporale: „Ci-
ne cruță nuiaua urăște pe fiul său, dar cine îl iubește îl pedepsește îndată”
(Proverbe 13:24). „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării
o va dezlipi de el” (22:15). „Lovindu-l cu nuiaua, îi scoți sufletul din locu-
ința morților” (23:14).
Mai mult, după un articol recent publicat în U.S. News and World Report,8
„niște experți în creșterea copiilor” și-au fundamentat toate concluziile în
legătură cu pedeapsa corporală „pe o mulțime de cercetări în cel mai bun caz
neconcludente, iar în cazul cel mai rău foarte defectuoase”.9 Potrivit artico-
lului, unele studii recente arată că bătaia cu palma la șezut, dacă este folosi-
108 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
tă corect, îi face pe copii „mai puțin doritori să se încaiere cu alții și mai dis-
puși să-și asculte părinții”. Și mai există dovezi care sugerează că psihologii
specializați în pediatrie și mijloacele de comunicare în masă au obstruc-
ționat deliberat concluziile cercetătorilor care pledează în favoarea pedepsei
corporale. Un „expert”, confruntat cu dovezi clare ce pun sub semnul
îndoielii condamnarea pedepsei corporale, a spus: „Există suficiente dovezi
ca să decidem că nu avem nevoie [de bătaia la șezut]..., chiar dacă dovezile
nu sunt atât de puternice”10.
Totuși, un studiu asupra bătăii la șezut care a început cu eliminarea exem-
plelor de maltratare reală (pedeapsă prin care părinții și-au stâlcit, învinețit
sau rănit copiii în bătaie) a descoperit că bătaia simplă la șezut este de fapt
mai eficientă în educarea copilului decât forme alternative de disciplinare.
Într-un studiu foarte amănunțit, psihologul Robert E. Larzelere, director de
studii la Boys Town în Nebraska, nu a găsit nicio dovadă convingătoare a
faptului că bătaia simplă la șezut, folosită în mod obișnuit de părinți, a dău-
nat copiilor. Încă și mai surprinzător, studiul lui Larzelere a revelat că nicio
altă tehnică de disciplinare, inclusiv o interzicere temporară a unor amuza-
mente și o retragere a privilegiilor, nu a avut mai multe rezultate benefice
pentru copiii sub treisprezece ani decât bătaia la șezut, dată pentru a-i deter-
mina pe copii să se conformeze dorințelor părinților.11 Dar articolul mai spu-
ne că poziția publică a experților laici în materie de creștere a copiilor nu se
va schimba prea curând.
Desigur, niciun specialist al dezvoltării copilului nu se va grăbi să scrie
o carte care să se numească De ce ar trebui să-ți bați copilul la șezut, fapt
ce poate fi un motiv pentru care mass-media a tăinuit ideea că bătaia la șezut
ar putea fi în unele cazuri o tehnică utilă de disciplinare. După ce moralistul
Kevin Ray, director al Center for the Advancement of Ethics and Character
at Boston University a fost citat acum câțiva ani în New York Times că a spus:
„Pedeapsa fizică blândă este potrivită în cazuri extreme”, acum spune: „Nu
am primit niciodată atât de multe scrisori pline de ură ca răspuns la o afirma-
ție a mea”.12
Mulți din cei ce se opun pedepsei corporale refuză pur și simplu să pri-
vească rațional faptele și statisticile. Un critic al bătăii la șezut afirmă fără
menajamente că, în ceea ce-l privește, „lovirea copiilor nu este un subiect
care poate fi dezbătut rațional. Ea e o altă manifestare a manierei specific
americane de exploatare a copiilor ca modele pentru standarde absolutiste de
comportament și pentru pedepse severe pe care nici adulții înșiși nu și le-ar
da”13.
Părinții creștini nu trebuie să se lase păcăliți de asemenea ipocriți. Scrip-
tura însăși prescrie disciplinarea corporală și îi atenționează pe părinți să nu
Mustrarea și învățătura Domnului 109
abandoneze folosirea nuielei. Opiniile experților autoproclamați care nu
sunt de acord cu Scriptura sunt nesemnificative. În final, se va descoperi că
faptele vor corespunde Cuvântului lui Dumnezeu. Și, în acest spirit, articolul
din U.S. News oferă de fapt o selecție de sfaturi foarte sănătoase: „O lecție
a controversei pe marginea bătăii la șezut este aceea că nu contează atât dacă
părinții folosesc această metodă sau nu, ci cum o folosesc... Un singur cuvânt
dezaprobator poate face un copil să izbucnească în plâns, în timp ce un puști
mai îndrăzneț are nevoie să i se aplice măsuri mai drastice. În fine, bătaia la
șezut ar trebui aplicată în particular pentru a-l scuti pe copil de umilințe și
fără mânie”.14
Merită să reiterăm un adevăr pe care l-am subliniat în capitolul 4. Disci-
plinarea părintească n-ar trebui niciodată să rănească copilul. Nu este nicio-
dată nevoie să-ți învinețești copiii dacă vrei să-i bați destul de tare pentru ca
să facă ce ți-ai pus în gând. Bătaia trebuie dată cu dragoste și nicidecum când
părintele este într-o criză de furie. Acest fel de disciplinare este, într-adevăr,
abuzivă, greșită, în detrimentul copilului, pentru că distruge mediul educării
și instruirii cu dragoste pe care îl descrie Efeseni 6:4.
Mai mult, bătaia la șezut nu este în niciun caz singurul fel de disciplinare
pe care părinții ar trebui să-l administreze. Există multe alte forme viabile de
pedepsire a copiilor, care, ocazional, pot fi folosite pe lângă nuia. Dacă un
copil reacționează imediat la o mustrare verbală într-o situație dată, proba-
bil că nu mai este necesară și o bătaie la șezut. Alte pedepse, cum ar fi retra-
gerea privilegiilor, pot fi de asemenea folosite ca alternative ocazionale ale
bătăii la șezut, dacă situația o justifică.
O mare parte din disciplinarea noastră părintească ar trebui să fie total po-
zitivă. Părinții pot și ar trebui să-și îndrume copiii prin răsplătirea lor pentru
un comportament pozitiv, ca și prin pedepsirea lor pentru comportament
greșit. Ambele elemente ale ecuației sunt importante. Motivarea pozitivă
este în întregime legitimă și poate fi deseori un mijloc eficient de a-i face pe
copii să asculte. Să observăm că, de fapt, promisiunea pe care Dumnezeu În-
suși a atașat-o poruncii a cincea e o motivare pozitivă. Porunca a fost întărită
de o promisiune, nu de o amenințare. Adeseori, este potrivit să spui copilu-
lui tău: „Dacă faci asta, te voi răsplăti în felul acesta”.
Disciplinarea echilibrată implică atât întăriri negative, cât și pozitive. De
fapt, am putea rezuma întreaga disciplinare prin a spune că ea înseamnă a
da răsplata cuvenită pentru comportare. Când comportarea (cuprinzând atât
atitudinea, cât și acțiunea) este bună, e justificată o răsplată pozitivă. Când
comportarea este rea, se impune o răsplată negativă. Nu e o filozofie prea
mare, nu-i așa?
Totuși, părinții par iremediabil nedumeriți în această privință. Chiar mulți
110 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
părinți creștini pe care îi cunosc sunt practic paralizați de frică în fața unor
întrebări ca acestea: Dacă, când, cum și cât să-și disciplineze copiii? Dar ceea
ce spune Scriptura este în realitate foarte simplu și direct: Dacă ai un copil
depravat și nesocotit, și vrei să nu fie așa nesocotit, bate-l (Proverbe 22:15).
Ai o răspundere serioasă în fața lui Dumnezeu de a asigura un mediu de edu-
care și instruire în care copilul tău să fie expus neîncetat adevărului lui Dum-
nezeu (Deuteronom 6:6-7). Pe scurt, trebuie să ai grijă să nu-i provoci pe co-
piii tăi la mânie, ci să-i crești în învățătura și mustrarea Domnului (Efeseni
6:4).
Orice părinte care stăpânește aceste câteva principii simple nu va apuca pe
căi greșite.
7

Rolul tatălui

Bărbaților, iubiți-vă nevestele.


– Efeseni 5:25

Lăsând la o parte dedicarea fundamentală lui Cristos a părinților, cea mai


importantă bază pentru succesul ca părinți este o căsnicie sănătoasă, care să
graviteze în jurul lui Cristos.
Îmi dau seama că o afirmație ca aceasta poate fi descurajatoare pentru
mulți cititori, pentru că atât de mulți se străduiesc astăzi să fie părinți buni în
familii cu un singur părinte, sau în familii în care numai un soț este credin-
cios.
Dacă te afli în una din aceste situații, nu dispera. Situația nu este fără ie-
șire, atâta vreme cât cel puțin un părinte se va angaja să-și crească copiii în
învățătura și mustrarea Domnului. Este cu siguranță greu pentru un singur
părinte să lucreze de unul singur (și de obicei și mai greu când acel părinte
trebuie să facă față și contraexemplului dat de celălalt părinte), dar firește că
nu este o situație fără ieșire în ambele cazuri, pentru că Însuși Dumnezeu e
gata să satisfacă nevoia.
El nu i-a uitat pe acei părinți singuri sau pe copiii proveniți din căsnicii
destrămate. El este „Tatăl orfanilor [și] apărătorul văduvelor” (Psalmul 68:
5). Cu alte cuvinte, El îi sprijină pe orfani și pe văduve cu o îndurare și bună-
tate specială. „Domnul ocrotește pe cei străini, sprijinește pe orfan și pe vă-
duvă” (Psalmul 146:9). Însăși natura Lui îi cere să fie prieten pentru cei fără
prieteni și să acopere nevoile celor nevoiași. Părinții singuri se pot baza pe
afecțiunea Lui și își pot găsi refugiu în bunătatea Lui fără margini.
Dar e limpede că un cămin cu un singur părinte nu este idealul lui Dum-
nezeu pentru familie. Planul Său pentru familii implică atât mamă, cât și tată.
Rolul tatălui este atât de crucial, că în vremea Vechiului Testament, dacă mu-
rea un bărbat, văduva lui trebuia să se căsătorească cu ruda cea mai apropi-
ată (Deuteronom 25:5). Prototipul familiei descris în Scriptură prevede ca
ambii părinți să-și facă partea în ascultarea de Dumnezeu, îmboldiți să lucre-
ze împreună de dedicarea lor reciprocă, cu o dragoste profundă centrată asu-
pra lui Cristos ca liantul care ține totul împreună. De aceea, cea mai mare
parte a învățăturii despre viața de familie din Scriptură presupune prezența
a doi părinți, dedicați amândoi lui Cristos. Și, după modelul biblic, căsătoria
este de aceea centrul de interes și fundamentul căminului.
112 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Familiile din ziua de astăzi au tendința de a-și focaliza atenția asupra co-
piilor. Totul se mișcă în jurul copiilor. Activitățile copiilor, relațiile și intere-
sele lor tind să umple ordinea de zi a familiei. Dar planul lui Dumnezeu pen-
tru familie este ca ea să fie în primul rând cristocentrică, apoi centrată asupra
căsătoriei, relația dintre soț și soție având prioritate în fața tuturor celorlalte
relații din cămin, părinții, și nu copiii, fiind cei care determină ordinea de zi
a familiei.
Iată de ce în ambele pasaje în care apostolul Paul s-a ocupat de familie
(Coloseni 3:18-21 și Efeseni 5:22-6:4), el și-a început instrucțiunile cu în-
demnuri adresate soților și soțiilor. În ambele pasaje, ordinea pe care o ur-
mează el este aceeași:
 Soții, fiți supuse soților voștri (Coloseni 3:18; Efeseni 5:22-24).
 Soților, iubiți-vă soțiile (Coloseni 3:19; Efeseni 5:25-33).
 Copii, ascultați de părinții voștri (Coloseni 3:20; Efeseni 6:1-3).
 Părinți, nu vă provocați copiii la mânie (Coloseni 3:21; Efeseni 6:4).
În ambele pasaje, apostolul continuă și să-i instruiască pe servitori să se
supună stăpânilor lor, iar contextul sugerează că avea în vedere, în primul
rând, servitori care se ocupau de casă (deși principiul supunerii se aplica, de-
sigur, oricărui fel de servitor sau angajat). Ce făcea Paul în aceste două pasa-
je vitale era să expună planul lui Dumnezeu pentru modul cum trebuia să
funcționeze familia.
Iar tema care se întinde ca un fir roșu este supunerea. Trebuie să existe o
supunere reciprocă între toate părțile: întreaga familie supunându-se condu-
cerii tatălui; tatăl supunându-se el însuși în dragoste îndeplinirii nevoilor de
bază ale soției; copiii supunându-se autorității părinților; și chiar părinții su-
punându-se nevoilor copiilor prin furnizarea unei educații și povățuiri pline
de iubire și fără să-i provoace la mânie. Supunerea este principiul călăuzitor
pe toată linia: „Supuneți-vă unii altora în frica lui Cristos” (Efeseni 5:21).
În acest studiu al creșterii copiilor am urmat instrucțiunile apostolului, în-
cepând cu copiii și deplasându-ne în direcție opusă. Am examinat mai întâi
datoria copiilor de a se supune părinților. Apoi am examinat datoria părinți-
lor de a evita exasperarea copiilor lor. Acum ne ocupăm de rolul soțului.
Instrucțiunile apostolului date soților sunt simple: Iubiți-vă soțiile. Iubi-
ți-le așa cum a iubit Cristos Biserica. Alintați-le. Cinstiți-le. Protejați-le. Ser-
viți-le. Conduceți-le. Tu ești capul soției în același sens în care Cristos este
capul Bisericii.
Rolul tatălui 113

Înțelesul iubirii
Dacă am cere multor soți creștini să-și sintetizeze datoria lor biblică în
cămin, ei vor spune: „conducere”. Dar Scriptura spune altceva: „iubire”.
Nu este nicio îndoială asupra faptului că planul lui Dumnezeu pentru soți
include și aspectul conducerii. Dar e o conducere care decurge din iubire și
care este totdeauna temperată de o afecțiune tandră și iubitoare. E cu sigu-
ranță adevărat că soțul este capul soției. Dar, după cum vom vedea, „a fi
cap”, în termeni biblici, nu înseamnă numai autoritate. Ea nu include nici
măcar felul de autoritate pe care mulți soți doresc să-l impună familiilor lor.
Nu e mentalitatea de tip adu-mi-imediat-papucii-de-casă pe care mulți băr-
bați o transmit soțiilor și copiilor lor. Nu este o atitudine de tip rege-al-mu-
șuroiului. Soțul nu trebuie să fie un mic tiran. Rolul său de cap iubitor, pro-
tector este cel mai bine personificat de Cristos, care a preluat rolul de servi-
tor pentru a spăla picioarele discipolilor Săi.
Încă o dată, tema discutată în Efeseni 5:22-6:4 este supunerea, și nu e lip-
sit de importanță faptul că instrucțiunile apostolului pentru tați vin la numai
două versete distanță de apelul său la supunere reciprocă. Versiunea New
American Standard Bible redă astfel versetul 21: „Fiți supuși unul altuia în
teama de Cristos”. Aceasta este o poruncă universală, adresată tuturor creș-
tinilor, în orice context.
Tații nu fac excepție de la această regulă. Iubirea pe care trebuie să le-o
arate soțiilor implică supunere. Ea este înfrumusețată și caracterizată de blân-
dețe, tandrețe, slujire. E o dragoste umilă de servitor ca cea a lui Cristos.
Mai mult, ca să lărgim puțin contextul, tema mai amplă a acestei secțiuni
din Efeseni 5 este despre ce înseamnă să fim umpluți de Spirit [Duh]. Ver-
setul 18 spune: „Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotri-
vă, fiți plini de Duh [literal și în versiunea engleză: fiți umpluți de Spirit]”.
De ce leagă apostolul Paul ideea beției de gândul umplerii cu Spirit? Răspun-
sul nu este (așa cum ar sugera unii) faptul că a fi umplut cu Spirit înseamnă
a fi ca beat. Persoana umplută cu adevărat de Spirit nu e una care își pierde
controlul facultăților ei, acționează dezordonat sau se lasă în voia unor cri-
ze de râs. Spre deosebire de ce cred mulți astăzi, Scriptura nu descrie nicio-
dată comportamentul unuia umplut de Spirit ca fiind excesiv sau nestăpânit.
De fapt, tocmai ideea de stăpânire este esențială pentru ceea ce vrea apos-
tolul să spună aici. O persoană umplută cu vin e stăpânită literalmente de
vin. Este, cum se spune, „sub influența alcoolului”. Tot așa, o persoană um-
plută cu Spirit e stăpânită, sub controlul și sub influența Spiritului Sfânt. Gân-
durile, acțiunile ei, felul cum se poartă cu alții sunt toate guvernate și mo-
delate de controlul exercitat de Spiritul Sfânt.
114 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Cum arată un comportament ținut sub control de Spiritul Sfânt? Apostolul
Paul îl descrie astfel: „Vorbind unii altora cu psalmi, cu imnuri și cu cântări
spirituale, cântând și aducând din inimă laudă Domnului, mulțumind totdeau-
na lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în numele Domnului nostru
Iesus Cristos, supunându-vă unii altora în teamă de Cristos” (Efeseni 5:19-
21, NKJV). Să observăm repetarea cuvintelor „unii altora”. El începe cu „vor-
bind unii altora” și sfârșește cu „supunându-vă unii altora”. Între acestea, el
descrie un suflet care se află în armonie cu Domnul și total mulțumitor pen-
tru orice întorsătură a Providenței. El zugrăvește un om a cărui inimă și min-
te sunt atât de mult predate stăpânirii Spiritului Sfânt, încât de pe buze i se re-
varsă o vorbire edificatoare, iar din inimă îi curge o supunere iubitoare. Cu
alte cuvinte, omul umplut de Spirit este unul care vorbește ca să edifice, care
cântă laudă lui Dumnezeu din adâncul inimii, care mulțumește lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile și care se supune altora în teamă de Dumnezeu.
Supunerea pregătește terenul pentru instrucțiunile date de Paul soților:
„Iubiți-vă soțiile”. Iubirea la care cheamă el este o iubire supusă, umplută de
Spirit. Acest tip de iubire e de fapt incompatibilă cu felul dominator și po-
runcitor în care mulți soți încearcă să-și afirme drepturile de cap al familiei.
1 Corinteni 13 conține cea mai profundă descriere biblică a iubirii: „Iubi-
rea rabdă îndelung și este bună; iubirea nu invidiază; iubirea nu se afișează,
nu se umflă de mândrie; ea nu se poartă grosolan, nu-și caută foloasele, nu
se lasă provocată, nu se gândește la rău; ea nu se bucură în nelegiuire, ci se
bucură în adevăr; suportă totul, crede totul, speră totul, îndură totul. Iubirea
nu eșuează niciodată” (v.4-8, NKJV).
Să observăm că accentul cade pe totala lipsă de egoism a iubirii – pe bu-
nătatea ei, pe delicatețea ei, pe refuzul ei de a căuta binele propriu, pe grija
ei pentru bunăstarea obiectului ei. Toate aceste elemente sunt aspecte esen-
țiale ale virtuții la care ne cheamă Paul când poruncește soților să-și iubească
soțiile. Să observăm, de asemenea, că apostolul apelează la verbe, nu la ad-
jective, pentru a descrie iubirea. El începe și sfârșește descrierea iubirii cu
verbe active („rabdă îndelung... se bucură... suportă... crede... speră... îndu-
ră”). Iubirea este activă, nu pasivă, iar cel care iubește cu adevărat își va de-
monstra iubirea prin ceea ce face pentru obiectul iubirii sale, nu cerând ceea
ce crede că ar trebui să se facă pentru el.
Soțul care crede că Dumnezeu a predestinat în așa fel familia, încât soția
să fie la cheremul lui, este retrograd. El trebuie s-o iubească și s-o servească.
Tatăl care vede în soție și copii bunuri personale, aflate sub comanda lui, are
o noțiune deformată despre responsabilitatea pe care o are de cap al famili-
ei. A fi cap al familiei înseamnă, în primul rând, să-i servești, să-i ocrotești
și să-i asiguri mijloacele de trai. Pe scurt, datoria lui este iubirea – și tot ce
Rolul tatălui 115
se cuprinde în acest cuvânt.
În conceptul de cap al familiei se ascund câteva lecții cruciale despre mo-
dul cum funcționează iubirea.

Modul de a iubi
Să observăm mai întâi de toate că întreaga concepție privind calitatea so-
țului de cap al familiei este o comparație cu Cristos. Calitatea soțului de cap
al soției e asemănată cu calitatea lui Cristos de Cap al Bisericii: „Bărbatul
este capul nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii” (Efeseni 5:23).
De aceea, iubirea soțului pentru soție trebuie să fie ca a lui Cristos pentru Bi-
serică:
Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Cristos Biserica și S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,
ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată sau zbârcitură,
sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iu-
bească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iu-
bește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește,
îl îngrijește cu drag, ca și Cristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale
trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui. „De aceea va lăsa omul
pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un sin-
gur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Cristos și despre Biserică).
Încolo, fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă
de bărbat. (Efeseni 5:25-33, s.n.)
Este semnificativ fără îndoială faptul că apostolul acordă mai mult timp
și spațiu instrucțiunilor pentru soți decât pentru oricare alt membru al fami-
liei. În instrucțiunile lui pentru punerea la punct a vieții în cămin, cele pen-
tru soți nu sunt întâmplătoare. E un principiu cheie, esențial, și este vital ca
soții să înțeleagă importanța acestui pasaj: Iubirea lui Cristos pentru Biseri-
că este modelul pentru iubirea soțului față de soție. Paul evidențiază patru
aspecte ale acestei iubiri.

Este o iubire care se sacrifică


Mai întâi de toate, așa cum am subliniat de la început, iubirea soțului pen-
tru soție nu trebuie să fie un fel de iubire dominatoare, ci o iubire care se sa-
crifică pe sine.
Este același tip de iubire pe care Cristos a avut-o față de Biserică. Și cum
și-a arătat El iubirea? „El S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25). Fapte
20:28 se referă la Biserică ca la „Biserica Domnului pe care a câștigat-o cu
însuși sângele Său”. Sacrificiul lui Cristos este însăși chintesența a ceea ce
116 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
cere iubirea. 1 Ioan 3:16 spune: „Noi am cunoscut iubirea Lui prin aceea că
El și-a dat viața pentru noi”. Iesus Însuși a spus: „Nu este mai mare dragoste
decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Ioan Gură-de-Aur, un mare predicator al Bisericii Primare, a adresat aces-
te cuvinte soților care ar fi fost tentați să afle măsura exactă a supunerii pe
care să o aștepte din partea soțiilor lor:
Pleacă-ți urechea la măsura dragostei. Râvnești ca soția ta să-ți fie supusă, așa
cum și Biserica îi este lui Cristos? Îngrijește-o atunci, cum și Cristos îngrijește
Biserica. Da, chiar de va fi nevoie să-ți dai viața pentru ea, da, chiar de vei fi
tăiat în bucăți de zece mii de ori, da, chiar de va fi să înduri orice suferințe pen-
tru ea, nu te da îndărăt. Și chiar dacă ar trebui să treci prin toate acestea, totuși,
nici chiar atunci nu vei fi făcut nimic ca și Cristos. Căci tu le vei fi făcut pen-
tru cineva de care ești deja legat, dar El pentru una care I-a întors spatele și
L-a urât. În același fel deci cum a pus-o la picioarele Lui pe ea, care I-a întors
spatele, care L-a urât, L-a lovit, L-a disprețuit, nu prin amenințări, nici prin
violență, nici prin teroare sau altceva de felul acesta, ci prin afecțiunea Lui
neobosită, așa să te porți și tu cu soția ta. Da, chiar dacă ai vedea-o uitându-se
de sus la tine, disprețuitoare, batjocoritoare, totuși, prin marea ta considerație
pentru ea, prin afecțiune, prin bunătate, vei putea s-o pui la picioarele tale...
Da, chiar dacă ar trebui să suferi ceva din cauza ei, n-o ține de rău, căci nici
Cristos n-a făcut aceasta.1
Ce minunată meditație! Câtor bărbați nu le place să fluture prin fața soții-
lor versetul din Efeseni 5:22: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri”! To-
tuși, câți dintre aceiași bărbați sunt dispuși să îndeplinească tot ce se cere din
partea lor în versetele 25-33?
Fără să folosească de fapt cuvântul „a iubi”, apostolul Petru descrie iubi-
rea soțului pentru soția lui: „Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu
înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca
unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții” (1 Petru 3:6).
Să observăm că și Petru confirmă rolul de supunere al soției. În versetul
6, el spune: „Ca Sara, care asculta pe Avraam și-l numea domnul ei”. Nu
cu mult timp în urmă, un tânăr care se logodise a luat legătura cu un prieten
al meu pentru a i se da câteva sfaturi. Logodna lui era în pericol, spunea el,
pentru că, într-o discuție avută cu viitoarea sa soție, i-a indicat acesteia 1 Pe-
tru 3:6, cerându-i să-l numească „domn” [de fapt, el prefera redarea „stăpân”
din New International Version]. Ea s-a opus, spunându-i că nu credea că ver-
setul însemna că soțiile trebuie să li se adreseze în mod literal soților ca
„domn și stăpân”. Tânărul l-a contactat pe prietenul meu pentru a i se da un
sfat dacă să rupă logodna sau să-i dea timp să învețe „supunerea biblică co-
rectă”.
Rolul tatălui 117
Prietenul meu i-a arătat că 1 Petru 3:6 nu le cheamă pe soții la o supunere
servilă. O privire asupra textului din Geneza 18:12 scoate în evidență faptul
că atunci când Sara l-a numit pe Abraham „domnul meu”, o făcea la persoa-
na a treia. Nimic nu sugerează că ea i s-a adresat în felul acesta și, cu sigu-
ranță, nu există nicăieri în Biblie vreo poruncă care să le ceară soțiilor să li
se adreseze soților lor ca unui superior. Ca un soț să insiste pe acest fel de
omagiu verbal din partea soției înseamnă să nu priceapă nimic din ce spune
Petru acolo. Instrucțiunile lui Petru pentru soț în 1 Petru 3:7 subliniază fap-
tul că soția este o co-moștenitoare a grației [harului] vieții – deci e egală, din
punct de vedere spiritual, cu soțul, în fața lui Dumnezeu, și nu este servi-
toarea personală a soțului.
Prietenul meu i-a sugerat tânărului că poate ar trebui să rupă logodna,
pentru binele viitoarei sale soții, până când el însuși va înțelege mai bine felul
în care trebuie soții să se poarte cu soțiile lor.
Relația cap-supus nu se referă la superioritate și inferioritate. Multe soții
sunt de fapt mai înțelepte, mai inteligente, mai bine informate, mai clare în
exprimare și cu mai mult discernământ decât soții lor. Totuși, Dumnezeu a
rânduit familia în așa fel, încât soțul să fie cap, și aceasta nu din cauză că so-
ția îi datorează automat soțului ei respectul servil ca o ființă inferioară lui,
căci ea nu trebuie tratată ca ființă inferioară soțului, ci ca o co-moștenitoare.
Motivul ordinii divine este faptul că soția e vasul mai slab, iar soțul îi dato-
rează prin urmare sacrificiu și protecție.
Cu alte cuvinte, în ceea ce-i privește pe soți, rolul de cap al familiei ar tre-
bui privit ca ceva care incumbă o responsabilitate mai mare, nu privilegii
mai mari. La baza conceptului biblic de cap stă disponibilitatea de sacrifi-
care a propriilor privilegii. Un soț care nu se împacă cu această idee nu-și va
exercita cum se cuvine rolul de cap al familiei.
Îmi place să rezum natura sacrificială a iubirii soțului prin aceste trei cu-
vinte:
Considerație. „Trăiți cu soțiile voastre în bună înțelegere”, spune Petru în
versetul 7 (NASB). El vorbește despre a avea considerație. Este exact opusul
mentalității primitive, pe care o susțin unii și astăzi. E o atitudine incompati-
bilă cu felul de masculinitate exagerată, independentă, mândră și preocupată
de sine despre care mulți par să creadă că personifică adevărata virilitate. Ea
cere înțelegere, sensibilitate și împlinirea nevoilor soției tale. Implică un
efort sincer de a-i înțelege sentimentele, temerile, anxietățile, grijile, năzuin-
țele, visele și dorințele. Pe scurt, soții trebuie să aibă considerație.
Problema se reduce adesea la ascultare. Soțul trebuie să înțeleagă inima
soției. Cum poate el să-și exprime o iubire de sacrificiu care îi împlinește
nevoile, când el nu are nici cea mai vagă idee despre aceste nevoi? Aceasta
118 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
este de fapt o luptă pentru cei mai mulți bărbați. Nu ne vine ca ceva firesc.
Ca și copiii noștri, ne luptăm împotriva propriilor noastre tendințe păcătoase
și a dorințelor egoiste. Dar Dumnezeu ne cheamă să fim în familia noastră
modele de iubire care se sacrifică, și aceasta începe cu faptul de a fi atenți,
de a avea considerație.
Cavalerism. Soția este „vasul mai slab”, după cum spune Petru. În ce sens
sunt femeile mai slabe? Lucrul acesta se referă, în primul rând, la domeniul
fizic. Femeile sunt, din punct de vedere fizic, mai slabe decât bărbații. De-
sigur, există fără îndoială cupluri în care soția este mai puternică din punct
de vedere fizic decât bărbatul. Dar lucrul acesta este neobișnuit, și eu cred că
principiul se aplică și în cazurile excepționale. Soțul trebuie să-și trateze so-
ția cu un cavalerism plin de blândețe. El poate face acest lucru în mii de fe-
luri, de la a-i deschide ușa până la a muta mobila și a face munca grea din
jurul casei.
Un soț iubitor nu-i va spune soției sale: „După ce schimbi roata la mașină,
o să te duc la magazin”. Noi le servim cu forța noastră fizică. Le tratăm ca
pe vasul mai slab, arătându-le un respect deosebit în acele situații în care sunt
în dezavantaj din cauza slăbiciunii fizice. 1 Petru 3:7 sugerează, de fapt, că
Dumnezeu le-a hărăzit pe femei să fie sub protecția unui bărbat, beneficiind
de puterea lui. Și faptul de a ne servi soțiile prin împrumutarea forței noas-
tre este una dintre multele căi principale de a le arăta o iubire cristică ce se
sacrifică.
Comuniune. Trebuie să ne privim soțiile ca „unele care vor moșteni îm-
preună cu [noi] harul vieții”. Bărbații și femeile pot fi inegali din punct de
vedere fizic, dar sunt egali din punct de vedere spiritual. Tratează-ți soția ca
egala ta din punct de vedere spiritual. În timp ce te preocupă în mod legitim
sarcina conducerii spirituale în căminul tău, nu uita de responsabilitatea co-
muniunii cu soția ta, înaintea lui Dumnezeu, ca niște co-moștenitori ai gra-
ției Sale. Rolul tău de lider al ei nu înseamnă că-i ești superior. Amândoi sun-
teți total dependenți de grația divină și sunteți împreună moștenitori ai aces-
tei favori nemeritate.
În Cântarea Cântărilor, soția spune despre soțul ei: „Așa este iubitul meu,
așa este prietenul meu” (5:16). Îmi place această expresie. Ea se bucură în
iubirea ei pentru el, dar ceea ce o face să vibreze nu este doar dăruirea lui
romantică. Nu masculinitatea lui și nu calitățile lui de conducător îi fac ini-
ma să cânte. Atunci, ce? Ea se bucură că el îi e prieten. Acesta este felul de
relație pe care ar trebui să-l cultive un soț. E un sentiment profund de împăr-
tășire intimă și egală a unor lucruri spirituale. Este o comuniune împreună ca
nicio altă relație de pe pământ.
Iată un mod simplu de a rezuma iubirea care se sacrifică: Soțul umplut de
Rolul tatălui 119
Spirit își iubește soția nu pentru ceea ce poate face ea pentru el, ci din cauza
a ceea ce poate face el pentru ea. Exact așa operează iubirea lui Cristos. El
ne iubește nu pentru că ar exista în noi ceva care să-L atragă, nu pentru că ar
avea vreun câștig iubindu-ne, ci pur și simplu pentru că S-a hotărât să ne
iubească și pentru că Îi place să reverse asupra noastră favoarea Sa.
Îți dai seama că iubirea este un act de voință, nu un sentiment? Generația
noastră tinde să descrie iubirea ca pe un sentiment involuntar. Prin urmare,
mulți dintre cei care au impresia că au încetat să mai iubească cred în mod
greșit că nu pot face nimic în această privință, așa că renunță la căsnicia lor.
Dar aceasta este dovada că iubirea e un act de voință: Scriptura ne porun-
cește să iubim. Dumnezeu îi cheamă pe soți la o iubire deliberată, voluntară,
nu la un sentiment asupra căruia nu au niciun fel de control.
Iubirea nu este numai un sentiment. E o dedicare pentru bunăstarea obiec-
tului ei. Este un devotament voluntar. El implică sacrificiu, considerație, ca-
valerism, comuniune, curtoazie, angajament și toate celelalte lucrurile des-
pre care vorbim. Toate acestea sunt reacții voluntare. Pentru un soț, faptul
de a declara solemn că nu-și poate iubi soția înseamnă revoltă fățișă împotri-
va poruncii lui Dumnezeu.
Nu este o chestiune de merit. Iubirea nu e ceva ce trebuie câștigat de dră-
gălășenia obiectului ei. Noi cu siguranță n-am făcut nimic ca să merităm
iubirea lui Cristos. El ne-a iubit în ciuda lipsei noastre de atracție. Iubirea
Lui pentru noi seamănă cu iubirea lui Osea, a cărui soție s-a pângărit ca pros-
tituată. Iar când desfrâul ei a atins cea mai joasă treaptă și ea a fost prezenta-
tă ca marfa în târgul de sclavi, Osea însuși a cumpărat-o și a adus-o acasă
(Osea 3:1-3). El nu a făcut lucrul acesta pentru că ar mai fi rămas în ea ceva
curat, plăcut, grațios și fermecător, ci pentru că era hotărât în inima lui s-o
iubească. Dumnezeu a iubit Israelul în același fel, în pofida infidelității aces-
tuia. Și Cristos își iubește Biserica în același fel, dăruindu-i afecțiunea Sa și
sacrificându-Se pentru viața ei încă pe când ea se afla în păcat. Aceasta este
iubirea care se sacrifică total și complet.
Iubirea lui Cristos pentru noi nu este una care caută să ne tiranizeze. E o
iubire care caută să ne împlinească nevoile, să ne înțeleagă și să ne asigure
tărie. Este o iubire care se sacrifică. E exact tipul de iubire pe care fiecare
soț o datorează soției sale. Și orice bărbat care vrea să se supună lui Dumne-
zeu poate, prin puterea Spiritului lui Dumnezeu, să strângă acest fel de iubire
pentru soția lui, indiferent de ceea ce poate crede că este antipatic la soția sa.
Această iubire e un rod al Spiritului Sfânt. O iubire care servește și se sacri-
fică este deci rezultatul natural al faptului de a fi umplut de Spirit.
120 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Este o iubire purificatoare
Iubirea care li se poruncește soților s-o aibă pentru soțiile lor este și ea
una care caută și apără puritatea obiectului ei. „Cristos a iubit Biserica și
S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățat-o prin botezul
cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită
[glorioasă], fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și
fără prihană” (Efeseni 5:25-27).
Aceasta este o imagine frumoasă, care sugerează că iubirea lui Cristos
pentru Biserică este ceva care îl determină să o facă pură și să o păstreze pu-
ră. El vrea să îmbrace Biserica în glorie. Cuvântul grec tradus „glorioasă” în
versetul 27 este endoxos și se referă la o splendoare de nedescris. Luca 7:25
folosește același cuvânt, tradus „[haine] somptuoase”.
El vorbește de o frumusețe pură, fără pată, pe care El o transmite Biseri-
cii. Este propria glorie a lui Cristos acordată Bisericii. E splendoarea sfințe-
niei și virtuții Sale – fără pată, fără zbârcitură, fără cusur.
Când un bărbat își iubește cu adevărat soția, puritatea ei ar trebui să fie
grija lui supremă. Nimeni n-ar dori vreodată să întineze o persoană pe care
o iubește cu adevărat. Tânărul care spune că-și iubește logodnica, dar dorește
să aibă relații sexuale cu ea înainte de căsătorie, nu este mânat deloc de iu-
bire. Aceasta e poftă pură. Iubirea onorează și ocrotește puritatea obiectului
ei.
Soțule, dacă îți iubești soția cu adevărat, vei urî tot ce o întinează. Tot ce
amenință să-i fure puritatea va deveni dușmanul tău de moarte. Și invers,
orice așa-zisă „iubire”, care îl trage pe un partener prin necurățenie, este o
iubire falsă.
Sunt uimit când văd câți bărbați își expun deliberat soțiile la filme și revis-
te porno sau la imagini indecente, crezând că e un mod îndreptățit de a-și în-
sufleți puțin relația amoroasă. Mi-a fost dat să aud un predicator (un om care
își spunea evanghelic!), într-un talk show de televiziune, lăudându-se că so-
ția i-a făcut abonament la Playboy și că citesc revista împreună. „Când a-
jungi la vârsta noastră”, spunea el cu mulțumire de sine, „ai nevoie de ceva
care să sfințească din nou interesul pentru latura sentimentală a vieții”. Omul
acela constituia o rușine pentru Numele lui Cristos și își dezonora soția în
aceeași măsură în care îl dezonora pe Domnul. Nu-mi pot imagina un băr-
bat care să-și iubească soția și care, în același timp, să vrea ca ea să fie ex-
pusă vreunui fel de ticăloșie sau murdărie, ca să nu mai vorbim de faptul că
el însuși se expune unei ispite nenecesare, oricare ar fi motivele. Acest fel
de activitate nu va oferi de bună seamă un ajutor pe termen lung unei relații
amoroase care scârțâie. Tot ce face este să întineze și să pângărească ambele
părți.
Rolul tatălui 121
Soții n-ar trebui niciodată să-și inducă soțiile la vreun fel de păcat. Nu
există niciun motiv întemeiat ca s-o expună nelegiuirii. N-o antrena în ceva
care ar putea s-o ispitească, s-o necinstească ori s-o înjosească. N-o târî la
filme în care urechile să-i fie asaltate de impietate nejustificată. N-o duce la
vreo formă de distracție care ar putea s-o atragă la o poftă păcătoasă. N-o
irita și n-o amărî, ca să nu cadă în ispita mâniei. N-o ispiti în niciun fel. Fii tu
însuți un exemplu de puritate.
Mai presus de toate, dacă nu faci nimic altceva în viața soției tale, expu-
ne-o Cuvântului lui Dumnezeu. Fă să audă mereu Cuvântul lui Dumnezeu ca
să poată fi curățată zilnic de el. Tu servești ca preot în familia ta, și o parte
vitală a preoției tale este să păzești puritatea soției.
Uneori vin la mine soți care spun cam așa: „Nu știu ce n-a mers cum tre-
buie, dar, din senin, soția mea m-a părăsit pentru un alt bărbat”. Tristul ade-
văr este că dacă o femeie păcătuiește în felul acesta, acel moment nu e nicio-
dată începutul unui lucru care este în neregulă, ci e inevitabil sfârșitul unui
lucru care a fost mult timp în neregulă. Când o femeie își părăsește soțul, fap-
tul acesta este aproape sigur punctul culminant al unei lungi perioade de via-
ță păcătoasă. Dacă soțul ar fi păzit cu sârguință puritatea soției sale, așa cum
îi era responsabilitatea, probabil că n-ar fi fost prins niciodată pe picior gre-
șit într-un asemenea mod și ar fi putut să facă ceva ca s-o ferească de cădere.
Necesitatea protejării purității soțiilor noastre se amplifică într-o cultură
în care milioane de bărbați își trimit zilnic soțiile ca să muncească sub su-
pravegherea altcuiva, alături de câteva ispite foarte puternice. Soția își petre-
ce ziua într-un birou împreună cu alți bărbați bine îmbrăcați, de succes. Și ea
e îmbrăcată potrivit cu mediul de afaceri în care lucrează. Tot ce este în
birou arată mult mai bine decât ce vede acasă. Știu din mărturiile depuse de
oameni pe care i-am consiliat că acest fel de lucruri a fost punctul de plecare
al destrămării multor căsnicii.
Soții trebuie să fie atenți la aceste pericole și să le evite. De asemenea, ei
trebuie să se păstreze puri la locul de muncă. Bărbatul care flirtează cu se-
cretara lui sau cu alte femei nu-și onorează soția și îi pune în pericol și puri-
tatea, deoarece tot ce-l întinează pe el o va întina în final și pe ea.
1 Corinteni 13:6 spune că iubirea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură
de adevăr”. Iubirea adevărată nu poate găsi plăcere în nelegiuire, mai cu
seamă în felul de nelegiuire care întinează obiectul iubirii. Iubirea autentică
este preocupată de puritate. Iar soțul care își iubește cu adevărat soția consi-
deră un privilegiu, o onoare, o bucurie misiunea de a-i păzi puritatea. Ce bi-
necuvântare aduce o soție pură în viața lui!
122 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Este o iubire care poartă de grijă
„Bărbații trebuie să-și iubească nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iu-
bește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată
trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Cristos Biserica; pentru
că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oase-
le Lui” (Efeseni 5:28-30).
Ce înseamnă să-ți iubești soția ca pe corpul tău? De fapt, este un concept
simplu. Tu ai grijă de corpul tău. Dacă îi este rău, îl așezi în pat ca să se în-
sănătoșească. Dacă îi este foame, îl hrănești. Dacă îi este sete, îi dai ceva de
băut. Dacă s-a murdărit, îl cureți. Ai grijă de el în permanență – hrănindu-l,
îmbrăcându-l, înviorându-l și dându-i tot ce are nevoie. Și aceasta este însăși
esența iubirii pe care s-ar cuveni s-o arăți soției tale. Trebuie să fii preocu-
pat să-i satisfaci nevoile.
Comparația cu grija pentru corpul unui om este deosebit de potrivită în
căsătorie, din cauza modului în care a plănuit Dumnezeu să fie familia. Paul
continuă citind din Geneza, unde Dumnezeu a pus bazele familiei ca insti-
tuție: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de ne-
vasta sa, și cei doi vor fi un singur trup [o singură carne]” (Geneza 2:24, Efe-
seni 5:31).
Când un bărbat și o femeie se căsătoresc, ei devin una. Și unirea conjugală
se consumă în actul unirii fizice dintre soț și soție. Cei doi devin o singură
carne. Din acest moment, soțul ar trebui să știe că dacă nevoile soției nu sunt
împlinite, atunci nici nevoile lui nu sunt împlinite. El trebuie să-i arate ace-
eași grijă și atenție pe care le arată propriului corp.
În bucătăria noastră e agățat pe perete un tablou pe care scrie: „Dacă ma-
ma nu este fericită, atunci nimeni nu e fericit”. Principiul este cu siguranță
adevărat în căsnicie. Dacă soțul neglijează nevoile soției, va suferi în curând
pe pielea lui! Și pe drept cuvânt. Dacă vrei să fii un soț împlinit, trebuie să
ai o soție împlinită. Dacă îți dorești fericire și armonie în căsnicie, atunci
trateaz-o pe soția ta la fel cum te-ai trata pe tine însuți. Dacă vrei să fii un
tată împlinit, trebuie să ai copii împliniți.
Apostolul Paul spune: „Nimeni nu și-a urât vreodată trupul [carnea] lui”.
Pur și simplu nu este normal să te urăști. Până și oamenii care pretind că au
o părere proastă despre sine arată de fapt un soi de mândrie egoistă, nicide-
cum silă de ei înșiși. La urma urmelor, ei evită niște lucruri care i-ar putea
răni; mănâncă atunci când le este foame; au aceleași instincte de auto-conser-
vare ca oricare dintre noi. Ei nu se urăsc cu adevărat. De fapt, cei mai mulți
oameni care cred că nu au o părere prea bună despre ei își fac toate hatârurile
mai mult decât o persoană obișnuită.
Este normal să ai grijă de nevoile tale. Nu e nimic greșit în aceasta, cu
Rolul tatălui 123
condiția să arătăm aceeași considerație față de ceilalți (Marcu 12:31). Cu
siguranță că atitudinea normală a unui soț față de soția lui ar trebui să inclu-
dă o purtare de grijă plină de iubire față de ea. Ceva nu este deloc în ordine
dacă soțul nu-și susține soția și nu are grijă de ea întocmai ca de propriul
corp. Perspectiva unui soț este îngrozitor de deformată dacă se gândește la
soția lui ca la bucătăreasa lui personală, la spălătoreasă, la cea care are grijă
de copii când este el plecat la serviciu, la partenera sexuală și la nimic altce-
va. E scandalos în special dacă o pune în locul susținătorului familiei. Ea
este o comoară dată de Dumnezeu, care trebuie să fie îngrijită, îndrăgită,
dezmierdată, care să fie un ajutor iubitor, să împlinească nevoia soțului de
dragoste, de companie, de intimitate fizică, de parteneriat și de prietenie, și
să fie mama copiilor lui. Soțul și soția sunt o singură carne. Este unirea per-
fectă pe pământ! Iar soțul care înțelege cu adevărat unirea cu soția lui se va
îngriji în mod firesc de soția sa, în același fel cum se îngrijește de sine însuși.
Acest principiu are o semnificație și mai profundă într-o căsnicie creștină.
Nu numai că soția este una cu soțul ei, dar ea e una și cu Cristos. În căsni-
cie, ea este una cu soțul; în salvare, ea e una cu Cristos. Prin urmare, modul
în care se poartă soțul cu ea reflectă modul în care Îl privește pe Domnul.
Iesus Însuși a spus:,Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lu-
cruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”
(Matei 25:40). Cu siguranță că acest principiu este valabil mai mult ca nicio-
dată într-o căsnicie creștină.
Apostolul subliniază toate acestea prin două cuvinte în Efeseni 5:29: ek-
trepho (hrănește) și thalpo (îngrijește cu drag).
Ektrepho mai este folosit doar o dată în Noul Testament, în Efeseni 6:4
(un verset care ne e deja familiar), unde este tradus: „creșteți-i”. Soții sunt
chemați să-și crească și să-și hrănească soțiile, pentru a le aduce la maturita-
te, într-un mod similar felului în care părinții își hrănesc și îngrijesc copiii.
Aceasta sugerează că el trebuie să aibă grijă de nevoile ei, s-o hrănească (atât
spiritual, cât și material) și s-o ajute să ajungă la maturitate spirituală. Lucrul
acesta subliniază nu numai responsabilitatea soțului de a fi capul de familie,
ci scoate în evidență și responsabilitatea lui de a-și asuma rolul de conduce-
re spirituală în familie.
Thalpo înseamnă literal „a încălzi cu căldura corpului”. Este o expresie
frumoasă, care subliniază intimitatea și tandrețea soțului față de soție. Cu-
vântul grec era folosit uneori pentru a descrie o pasăre care cuibărește și cu
acest înțeles apare în 1 Tesaloniceni 2:7. El evocă imaginea construirii unui
cuib, asigurării căldurii și siguranței și a îngrijirii ei atente ca ceva fragil și
prețios.
Societatea noastră a răsturnat valorile. Femeile sunt nevoite să devină
124 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
dure și independente, iar bărbații sunt făcuți să fie slabi și efeminați. Femeile
sunt încurajate să părăsească căminul și să se lupte pentru succes în lumea
afacerilor, iar bărbații sunt certați că sunt prea protectori. Multe femei de
fapt sunt supărate la gândul că soții trebuie să-și hrănească și să-și îngrijeas-
că soțiile, dar aceasta este o poruncă biblică clară. Așa a rânduit Dumnezeu
familia. Nu femeia este chemată să asigure mijloacele de trai. Nu i s-a repar-
tizat rolul de întreținător de familie. Aceasta e responsabilitatea soțului. Și
dacă un bărbat nu are grijă de familia lui, potrivit lui 1 Timotei 5:8, „s-a le-
pădat de credință și este mai rău ca un necredincios”.
Soți și tați, noi suntem întreținătorii și ocrotitorii soțiilor și copiilor noștri.
Când nevoile lor sunt împlinite, iar noi avem grijă de ei așa cum avem grijă
de noi înșine, atunci arătăm felul de iubire grijulie pe care Dumnezeu vrea
s-o acordăm familiilor noastre.

Este o iubire trainică


Iubirea soțului trebuie să fie și una indestructibilă. Ea trebuie să perseve-
reze, în ciuda tuturor încercărilor și obstacolelor. Dumnezeu Însuși a plănu-
it căsnicia în acest fel: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și
se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup” (Efeseni 5:31). Cris-
tos a subliniat permanența acestei uniri: „Așa că nu mai sunt doi, ci un sin-
gur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6).
Unirea conjugală este esențialmente o unire fizică: „Cei doi vor deveni o
singură carne” [traducere literală]. Acest lucru se referă, bineînțeles, la uni-
rea sexuală dintre soț și soție. Iar roadele acestei uniri, copiii lor, poartă am-
prenta genetică a doi oameni care au devenit o singură carne. Este unul din-
tre cele mai uimitoare miracole ale creației lui Dumnezeu. Ea începe cu uni-
rea fizică dintre soț și soție. Viața bărbatului se unește cu viața femeii și, în
intimitatea acelei relații fizice, cei doi devin o singură carne. Este o unire atât
de sacră, încât apostolul Paul i-a prevenit pe corinteni asupra pericolelor de-
pravării ei: „Nu știți că cine se lipește de o curvă este un singur trup cu ea?”
(1 Corinteni 6:16). Faptul de a contraveni în acest fel unei căsnicii nu înti-
nează numai unirea dintre soț și soție, ci întinează și unirea dintre Cristos și
creștin. „Voi lua eu mădularele lui Cristos și voi face din ele mădularele unei
curve? Nicidecum” (v.15)!
Dar dincolo de unirea fizică dintre soț și soție există și o unire spirituală.
Dumnezeu îi unește (Matei 19:6). Unirea conjugală acoperă orice aspect al
vieții: sentimente, intelect, corp, personalitate, preferințe și lucruri dezagre-
abile, închinare, serviciu, viață privată și viață publică. Toate lucrurile de
acest fel sunt împărtășite de soț și soție. Cei doi devin una într-un mod intim,
inexplicabil. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru căsnicie.
Rolul tatălui 125
Într-un sens, chiar identitatea individuală se pierde atunci când cei doi devin
una. Ei sunt ca o nouă persoană, contopită cu un partener de viață, lipiți unul
de altul, împărtășind unul cu altul, uniți indestructibil cu Dumnezeu Însuși. De
aceea, „Eu urăsc despărțirile în căsătorie, zice Domnul, Dumnezeul lui Israel”
(Maleahi 2:16).
Să vedem încă o dată ce spune Paul despre căsătorie în Efeseni 5:31: „Va
lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa”. Cuvintele
cheie sunt „a lăsa” și „a se lipi”.
Lăsarea. Cuvântul grec tradus „a lăsa” în Efeseni 5:31 este kataleipo, un
verb intensificat care înseamnă „a lăsa în urmă” sau „a abandona complet”.
Este o rupere vitală a relației părinte-copil care trebuie să se producă în mo-
mentul căsătoriei unui cuplu. Desigur, căsătoria nu pune total capăt relației
cu părinții, nici nu anulează responsabilitatea copilului de a-și onora tatăl și
mama. Dar ea îl scoate pe copil de sub lanțurile autorității directe a părinților
și pune bazele unui cămin cu totul nou cu o conducere cu totul nouă. Noul
soț devine capul soției. Cuplul căsătorit nu mai înseamnă doi copii aflați sub
supravegherea directă a părinților, iar părinții nu mai sunt direct responsabili
pentru ei. Lăsarea tatălui și a mamei este o parte esențială a fiecărei căsăto-
rii. Când tinerele cupluri încearcă „să se lipească”, dar au uitat „să lase”, lu-
crul acesta face prăpăd în tânăra căsnicie.
Lipirea. Cuvântul tradus „a se lipi” este proskollao, care înseamnă literal
„a fi lipit cu clei”. Unitatea inițială a unirii fizice include o unitate a minții,
o unitate a scopului, o unitate a inimii și o unitate a sentimentelor. Lăsân-
du-și părinții, rupând o legătură incredibil de sigură, ei se lipesc acum pen-
tru a forma împreună o nouă unire care, în planul lui Dumnezeu, se vrea in-
destructibilă.

Motivația iubirii
Înțelesul iubirii este rezumat în cuvântul „supunere”. Modul iubirii e „sa-
crificiul” – definit de iubirea lui Cristos care se dăruiește pe Sine pentru Bi-
serica Sa. Care este motivația iubirii unui soț pentru soția lui?
„Taina aceasta este mare”, scrie Paul, „vorbesc despre Cristos și despre Bi-
serică. Încolo fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se
teamă de bărbat” (Efeseni 5:32-33). Iată motivația: sacralitatea iubirii.
Căsnicia este o imagine a lui Cristos și a Bisericii. E o taină sau mister sa-
cru. De fapt, sacralitatea Bisericii lui Cristos este legată de sacralitatea căsă-
toriei. Cristos este Mirele ceresc, iar Biserica e Mireasa Lui (Apocalipsa 21:
9). Căsătoria ilustrează această unire. Soțul este chemat să fie aidoma lui
126 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Cristos în iubirea lui față de soție, pentru că lucrul acesta apără sacralitatea
exemplului divin concret. De aceea, soțul creștin arată ce crede despre Cris-
tos prin felul în care se poartă cu soția lui, iar căsătoria însăși este o institu-
ție sacră din cauza a ceea ce ilustrează ea.
Aceasta e cea mai bună motivație din câte cunosc pentru ca un soț să-și
iubească soția. Iubirea lui pentru ea îl onorează pe Cristos. Felul în care se
poartă cu ea nu este o mărturie doar pentru soție, ci și pentru lume privind
iubirea lui Cristos pentru ai Săi. Soțul care va înțelege acest mister sacru se
va bucura să iubească, să purifice, să protejeze și să aibă grijă de soția lui.
Și această unire sacră este baza de pe care tații își cresc și încurajează copi-
ii spre maturitate.
8

Rolul mamei
Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului.
– Efeseni 5:22

Încă de la capitolul 4 din Geneza, familia – prima instituție fondată de


Dumnezeu – este ținta unor atacuri. Primul copil născut, Cain, a crescut și
l-a ucis pe fratele său mai mic Abel. Și, până la sfârșitul cărții Geneza, cro-
nica istoriei primilor oameni arată ca un lexicon biografic al familiilor dis-
funcționale.
Nu numai că prima familie a fost sfâșiată de rivalitatea dintre frați, dar, în
generațiile care au urmat, practic toți urmașii lor s-au adâncit în păcate cu o
viteză alarmantă. Spița familiei lui Cain este redată în a doua parte a capi-
tolului 4 din Geneza. Acolo îl întâlnim pe Lameh, evident primul bărbat po-
ligam, care a ucis pe cineva și apoi a compus un poem dedicat uneia dintre
soții în care se laudă cu fapta lui. Spița familiei lui Abel este redată mai de-
parte în capitolul 5. Ne întâlnim aici cu Noe, patriarhul singurei familii sal-
vate de Dumnezeu când a distrus lumea întreagă din cauză că oamenii au
continuat să meargă neabătut pe calea păcatului.
Dar nici măcar familia lui Noe nu poate fi luată ca model de standarde
morale pentru familie. Geneza 9 relatează cum s-a îmbătat Noe. În timpul
stării de beție, unul dintre fiii lui, Ham, a văzut goliciunea lui Noe și s-a lău-
dat cu aceasta înaintea fraților săi. Noe a reacționat blestemându-l pe Ham și
tot neamul lui. Dar nici descendenților lui Noe nu le-a mers prea bine. Toate
națiunile care au ieșit din ei au adoptat curând toate semnele distinctive ale
păgânismului. Poligamia, pofta, adulterul, incestul și o mulțime de alte păca-
te abominabile au continuat să domine rasa umană. De fapt, aceleași păcate
care au corupt omenirea înainte de potop au continuat neabătut și după aceea
(compară Geneza 6:5 cu Geneza 8:21). N-a trecut mult până când Dumnezeu
a judecat din nou lumea, de data aceasta prin încurcarea limbilor la Babel.
Apoi Dumnezeu l-a chemat pe Abraham. Acesta este modelul credinței,
dar viața lui de familie nu e un model. Împreună cu Sara, soția lui, au născo-
cit o metodă ca să aibă urmași printr-o unire sexuală nelegitimă între Abra-
ham și servitoarea Sarei, Hagar. Fiul venit pe lume în urma acestei uniri a
fost Ișmael, care a rivalizat cu fratele său vitreg Isaac pentru afecțiunea lui
Abraham și a dezbinat familia. Fiii gemeni ai lui Isaac, Esau și Iacob, au de-
venit rivali de moarte, învrăjbind acea generație a familiei. În următoarea
128 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
generație, fiii mai mari ai lui Iacob l-au vândut ca sclav pe fratele lor mai
mic, pe Iosif, și l-au mințit apoi pe tatăl lor. Fără excepție, fiecare generație
din Geneza și-a avut partea de probleme de familie. Dar Dumnezeu este
fidel. De la o generație chinuită la alta, El a păstrat totuși vie promisiunea
spiței mesianice, nu pentru felul cum au fost aceste familii, ci în pofida aces-
tui lucru.
Începutul și sfârșitul cărții Geneza alcătuiesc un contrast interesant. Cartea
începe cu cuvintele: „La început, Dumnezeu...” (1:1), dar se sfârșește cu
cuvintele „într-un sicriu în Egipt” (50:26). Primul capitol al Genezei este în
întregime despre creație; ultimul capitol este în întregime despre moarte. La
început, Adam este pus într-o grădină frumoasă, înconjurat de viață și bine-
cuvântări divine. La sfârșit, corpul lui Iacob este înmormântat într-o peșteră,
alături de corpurile lui Abraham, Sara, Isaac, Rebeca și Leea. Iar familia în
ale cărei vene curgea sângele mesianic se afla în Egipt, în exil.
Toată cartea Geneza vorbește despre modul în care păcatul distruge ceea
ce Dumnezeu a creat să fie bun. Și una dintre temele care se evidențiază cât
se poate de limpede pe măsură ce citim despre declinul omenirii în Geneza
este tributul îngrozitor pe care instituția familiei l-a plătit pentru păcat. Din
momentul în care Adam a păcătuit și a molipsit cu depravare întreaga rasă
umană, până în ziua de azi, familiile și-au croit drum cu dificultate.
La drept vorbind, problemele familiale sunt o caracteristică a blestemului
dat pentru păcatul lui Adam. Dumnezeu i-a vorbit Evei despre acest aspect
al blestemului: „Femeii i-a zis: Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea
ta; cu durere vei naște copii și dorințele tale se vor ține după bărbatul tău
[dorința ta va fi pentru soțul tău], iar el va stăpâni peste tine” (Geneza 3:16,
s.n.). Pe lângă sporirea durerii la naștere, femeia trebuia să suporte frustrarea
unei lupte necontenite dintre ea însăși și soțul ei în relația conjugală. Să
comparăm fraza subliniată anterior din Geneza 3:16 cu o expresie similară
din Geneza 4:7, care folosește cuvinte identice și o gramatică identică în
ebraică și engleză: „Păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine [do-
rința lui este pentru tine], dar tu să-l stăpânești [să stăpânești peste el]” (s.n.).
„Dorința” despre care se vorbește în Geneza 3:16 nu este dorința sexuală
ori emoțională a femeii pentru soțul ei, ci o dorință nelegitimă de a uzurpa
poziția lui de cap. Este exact ca dorința păcatului de a ne stăpâni, descrisă în
4:7 cu exact aceleași cuvinte. Cuvântul ebraic tradus „dorință” este, în am-
bele versete, teshuqah [teșucah], care provine dintr-o rădăcină arabă ce în-
seamnă „a sili, a exercita control asupra cuiva”.
Mai mult, cuvântul ebraic pentru „a stăpâni”, atât în 3:16, cât și în 4:7, este
diferit de cele folosite în Geneza 1:28, unde Dumnezeu i-a poruncit lui A-
dam ca mai întâi „să supună” pământul și să-l „stăpânească”. Lui Adam i s-a
Rolul mamei 129
dat o dominație legitimă asupra soției sale; dar, sub imperiul păcatului, el va
denatura acea dominație într-un soi de stăpânire total diferită, despotică. Să
comparăm din nou cele două pasaje. În Geneza 4:7, Dumnezeu îl avertiza pe
Cain că păcatul dorea să pună stăpânire peste el, dar că el trebuia în loc de
aceasta să pună stăpânire peste păcat. Folosind o expresie paralelă în Geneza
3:16, Domnul o avertiza pe Eva că una dintre consecințele triste ale păcatu-
lui ei va fi o luptă neîncetată cu soțul ei. Ea va încerca să-i uzurpe autori-
tatea, iar el va reacționa încercând să impună asupra ei o stăpânire despotică,
autoritară, fapt care o va subjuga și reduce la tăcere într-un fel pe care Dum-
nezeu nu l-a intenționat niciodată.
Vedem înseși aceste consecințe făcându-și efectul în eșecul a milioane de
familii până în ziua de azi. Femeile încearcă să ia comanda și să răstoarne
ordinea divină în cămin, iar bărbații reacționează cu o autoritate tiranică, do-
minatoare pe care Dumnezeu nu le-a acordat-o niciodată.
Cu alte cuvinte, conflictele dintre soți și soții este un rod al stării de căde-
re a omenirii. Acest lucru este adevărat exact în același mod în care purtarea
greșită a unui copil dezvăluie depravarea lui. Poate că întrebi: „Ce șanse mai
are o căsnicie?” Și răspunsul este „reduse”, mai ales pentru cei fără Cristos.
Instituția căsătoriei se confruntă astăzi cu un pericol deosebit, odată cu
apariția mișcării feministe. Multe feministe radicale au cerut pe față desfiin-
țarea căsătoriei ca instituție. De exemplu, un document care a ajutat la for-
marea agendei mișcării feministe modeme se intitula „O declarație a femi-
nismului”. Ea includea această afirmație: „Căsătoria a existat pentru benefi-
ciul bărbaților și a fost o metodă autorizată legal de control asupra femeii.
Sfârșitul instituției căsătoriei este o condiție necesară pentru eliberarea feme-
ilor. De aceea, e important pentru noi să încurajăm femeile să-și părăsească
soții și să nu trăiască în concubinaj cu alți bărbați. Acum știm că instituția
căsătoriei este cea care ne-a trădat, și trebuie să lucrăm ca s-o distrugem”.
Desigur, cele mai multe feministe au mai mult tact decât are această afir-
mație. În loc să ceară desființarea căsătoriei ca atare, ele neagă pur și sim-
plu datoria soției de a se supune soțului ei. Mânate de aceeași dorință de a
uzurpa autoritatea soților lor, lucru inerent blestemului din Geneza 3:16, ele
nu vor fi mulțumite cu egalitatea spirituală despre care Scriptura spune că
există între soț și soție. Ele sunt hotărâte să stârpească în întregime și autori-
tatea și supunerea din căsătorie. Cu toate că un asemenea țel poate părea
doar echitabil, ceva ce ține de drepturi egale, el este de fapt un mijloc de a
duce la haos la nivelul cel mai de bază. El subminează coeziunea unității
familiei prin crearea unei anarhii, când nimeni nu are comanda și fiecare face
pur și simplu ce i se pare corect în ochii lui. Răsturnarea coordonatelor bi-
blice ale autorității în familie nu elimină conflictele, ci le multiplică.
130 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
După cum am observat în capitolul precedent, există un sens în care soții
și soțiile – și toți credincioșii, de altfel – trebuie să se supună unii altora
(Efeseni 5:21). Există de asemenea o egalitate spirituală dintre soți și soții în
căsnicie. Ei sunt „împreună moștenitori ai harului vieții” (1 Petru 3:7). În
Corpul lui Cristos, „nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob,
nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască; pentru
că toți sunteți una în Cristos Iesus” (Galateni 3:28). Așadar, există un tip de
egalitate între soț și soție care îi pune pe picior de egalitate înaintea lui Dum-
nezeu.
Dar această egalitate spirituală nu elimină necesitatea unei structuri de au-
toritate în familie. Prin urmare, Scriptura dă o dispoziție clară: „Nevestelor,
fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei,
după cum și Cristos este capul bisericii” (Efeseni 5:22-23).
Astfel, bărbatului îi este dată autoritatea în căsnicie, iar soției i se porun-
cește să se supună conducerii lui. În același fel, părinților li se dă autoritatea
în familie, iar copiilor li se spune să-i urmeze. Există o adevărată egalitate
spirituală între toate persoanele din familie. Soția poate fi, din punct de ve-
dere intelectual, egală ori superioară soțului ei. Copiii pot, de asemenea, să
aibă înzestrări și talente egale sau superioare părinților lor. Dar aceste feluri
de egalitate nu anulează importantele diferențe rânduite de Dumnezeu între
roluri. Scriptura este cât se poate de clară în această privință: O anumită au-
toritate, împletită cu responsabilitatea corespunzătoare, e caracteristică rolu-
lui soțului. Iar soția trebuie să se supună acestei autorități.
Am văzut în capitolul anterior că responsabilitatea soțului include datoria
de a-și întreține, proteja, adăposti, hrăni și îngriji familia și în special soția.
Împreună cu această responsabilitate vine o autoritate căreia soției i se po-
runcește să se supună. Măsura suplimentară de responsabilitate și măsura
suplimentară de autoritate sunt legate în mod inseparabil. Soțul trebuie să ia
pe umerii săi responsabilitatea întreținerii familiei, și împreună cu această
responsabilitate vine autoritatea de a lua decizii în privința gestionării finan-
țelor familiei. Dacă este de datoria lui să-și protejeze familia și să le asigure
un acoperiș deasupra capului, trebuie să i se și dea autoritatea în toate decizi-
ile care privesc aceste chestiuni.
Nimic nu împiedică un bărbat să apeleze la sfatul soției lui în privința
unor chestiuni precum casa în care să trăiască, oferta locului de muncă pe
care s-o accepte, activitățile la care să ia familia parte sau o mulțime de alte
decizii similare. De fapt, bărbatul pe care nu-l interesează opinia soției în
asemenea privințe este un soț nechibzuit și nepăsător. Dar deciziile finale
sunt prerogativa soțului, pentru că el e cel care va da socoteală în fața lui
Dumnezeu pentru modul în care și-a condus familia.
Rolul mamei 131
Soției i se poruncește să se supună. Acest lucru este atât de fundamental
pentru îndatoririle soției, încât apostolul Paul îl subliniază ca una dintre lecți-
ile de bază pe care femeile mai în vârstă din biserică trebuie să le predea fe-
meilor mai tinere: „[Învață] femeile mai tinere să-și iubească bărbații și co-
piii, să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bu-
ne, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui
Dumnezeu” (Tit 2:4-5).
Coloseni 3:18 reia aceeași idee: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri,
cum se cuvine în Domnul”. Aici, apostolul precizează clar că aceasta nu este
o preferință legată de cultură, ci o poruncă de la Dumnezeu Însuși. Supune-
rea soției este „cum se cuvine în Domnul”. Cuvântul grec tradus „se cuvine”
este aneko, un termen care vorbește despre ceea ce e potrivit, nimerit, cuve-
nit, adecvat. Apostolul Paul îl mai folosește numai de două ori în epistolele
sale. O dată în Efeseni 5:4, unde spune că vorbirea murdară și glumele
proaste „nu sunt cuviincioase” (aneko), și încă o dată în Filimon 8, unde îi
spune lui Filimon: „îți poruncesc... ce se cuvine” (aneko). În ambele cazuri,
el folosește termenul fie pentru a porunci supunerea față de ceea ce „se cu-
vine”, fie pentru a interzice practica a ceea ce „nu se cuvine”. În termeni
paulinici deci, a spune că ceva „se cuvine” (aneko) este echivalent cu a-l de-
clara ca principiu obligatoriu al legii morale a lui Dumnezeu.
De aceea, datoria soției de a se supune soțului ei nu este opțională. Supu-
nerea soției este un aspect obligatoriu al rolului ei de soție și mamă. Iar a
încălca sau a abandona acest principiu înseamnă a submina însăși temelia
propriei ei familii. Proverbe 14:1 spune: „Femeia înțeleaptă își zidește casa,
iar femeia nebună o dărâmă cu înseși mâinile ei”. Iar una dintre cele mai si-
gure căi de a dărâma un cămin este să abandonezi structura de autoritate pe
care a statornicit-o Dumnezeu în familie.
Acesta este un subiect delicat și trebuie abordat cu onestitate și nepărti-
nire: Chiar și mulți creștini sunt derutați în privința modului în care ar tre-
bui să opereze în căsnicie echilibrul dintre autoritate și supunere. Există li-
mite în obligativitatea soției de a se supune? Ce se întâmplă dacă soțul nu e
creștin? Această poruncă de a se supune face oare din femeie un cetățean in-
ferior în societate? Înseamnă oare că toate femeile trebuie să se supună tutu-
ror bărbaților ca grup?
Să cercetăm ceva mai amănunțit acest subiect, ocupându-ne de câteva din-
tre întrebările fundamentale legate de supunerea soției.
132 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR

Cui trebuie să se supună ea?


Mai întâi, cui trebuie să se supună o femeie? Orice femeie trebuie oare să
se supună oricărui bărbat? Sunt oare femeile ca grup sub autoritatea bărba-
ților?
Scriptura este cât se poate de clară în această privință: „Nevestelor, fiți su-
puse bărbaților [propriilor voștri soți] voștri... Și după cum Biserica este
supusă lui Cristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților [propriilor
lor soți] lor” (Efeseni 5:22,24, s.n.). Aceeași expresie apare practic în toate
versetele care poruncesc soțiilor să fie supuse: „Nevestelor, fiți supuse băr-
baților [propriilor voștri soți] voștri” (Coloseni 3:18). Femeile în vârstă ar
trebui să le învețe pe cele mai tinere „să fie... supuse bărbaților [propriilor
lor soți] lor” (Tit 2:5). „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților
[propriilor voștri soți] voștri... Astfel se împodobeau odinioară sfintele fe-
mei, care nădăjduiau în Dumnezeu și erau supuse bărbaților [propriilor lor
soți] lor” (1 Petru 3:1,5, s.n.).
Mereu și mereu, Scriptura subliniază acest principiu: Soțiile trebuie să se
supună propriilor lor soți. Soția mea nu are nicio obligație să se supună unui
alt bărbat doar pe temeiul că el este bărbat, iar ea e femeie. Dacă vreun băr-
bat crede că sexul bărbătesc îi conferă autoritate inerentă asupra tuturor fe-
meilor ca grup, el înțelege greșit Scriptura.
De fapt, singura instituție cu excepția căsătoriei în care Dumnezeu limi-
tează în mod clar ierarhia la conducerea masculină este Biserica. Bărbații,
nu femeile, trebuie să dea învățătură și să se ocupe de administrarea biseri-
cii. Paul spune: „Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i
dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea
în tăcere” (1 Timotei 2:11-12). Contextul acestui pasaj arată că el se referă
la rolurile de conducere din biserică. Paul spune că în biserică femeile nu
trebuie să-și asume atribuții care implică învățarea bărbaților, nici nu li se
permite să dețină poziții de autoritate administrativă asupra bărbaților. El
continuă cu tema conducerii bisericii în versetele imediat următoare, arătând
condițiile necesare pentru cei ce dețin funcții în biserică. Schițând aceste linii
directoare, el arată clar că prezbiterii și diaconii trebuie să fie bărbați fideli
(1 Timotei 3:1-13). Apoi, în 1 Corinteni 14:34-35, el scrie: „Femeile să tacă
în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse,
cum spune și Legea. Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să
întrebe pe bărbații lor acasă; căci este rușine pentru o femeie să vorbească în
biserică”. Orișiunde vorbește Scriptura despre rolurile de conducere din bi-
serică, ea arată conducerea bisericii ca fiind rolul unui bărbat.
Nimic în Scriptură nu lasă totuși să se înțeleagă vreodată că fiecare femeie
Rolul mamei 133
trebuie să se supună fiecărui bărbat în orice situație. În contextul bisericii,
femeile sunt chemate să se supună bărbaților sub a căror supraveghere a pus
Dumnezeu Biserica. Dar să observăm că și altor bărbați din biserică li se po-
runcește să asculte de păstorii turmei (Evrei 13:17). Scriptura nu ordonă ni-
căieri femeii să trateze pe fiecare bărbat din biserică de parcă acesta ar avea
autoritate asupra ei. Și nicăieri Scriptura nu dă bărbaților, ca grup, vreo auto-
ritate asupra femeilor care nu le sunt soții. Unei femei i se cere să fie supusă
numai acelor bărbați care au autoritate legitimă asupra ei. În contextul bi-
sericii, aceștia sunt prezbiterii. În contextul căsniciei și vieții de familie,
acesta este „propriul ei soț”.
Să nu uităm că responsabilitatea soțului de a hrăni și de a avea grijă de so-
ția lui îi justifică autoritatea asupra ei. Bărbații care nu au asemenea respon-
sabilități față de bunăstarea unei femei nu au dreptul să pretindă autoritatea
asupra ei doar în virtutea faptului că sunt de sex masculin.
Nici măcar prezbiterii unei biserici nu au autoritatea de a se amesteca în
familie și de a conduce cu autoritate peste o femeie în contextul căminului
și vieții ei de familie (cu excepția cazurilor în care ea se face vinovată de
vreo încălcare foarte precisă a Scripturii, care cere felul de disciplinare pre-
scrisă în Matei 18). Prezbiterii nu au autoritate intrinsecă ca să ia decizii per-
sonale pentru membrii bisericii și nu au niciun drept să le poruncească în
privința unor chestiuni nelegate de Biblie din viața lor personală. Autoritatea
lor se limitează la lucrarea din biserică, la darea ca învățătură a Cuvântului
lui Dumnezeu și la punerea lui în practică. Ei nu au nicio autoritate sau pu-
tere asupra chestiunilor particulare din viața membrilor turmei. De fapt, să
observăm că Paul spune că dacă femeile au întrebări despre învățătura din
biserică, „să întrebe pe bărbații [soții] lor acasă” (1 Corinteni 14:35). Așadar,
chiar și însărcinarea de a răspunde întrebărilor de natură spirituală ale unei
femei este mai întâi de toate datoria propriului ei soț, nu prerogativa automa-
tă a prezbiterilor bisericii ei.
Unul dintre marile dezavantaje pentru o soție încadrată în muncă cu nor-
mă întreagă este acesta: Ea e adesea forțată să se supună altor bărbați decât
soțului ei. Ordinea prescrisă de Dumnezeu este răsturnată. Apar inevitabil
dezacorduri între cel care deține autoritatea peste femeie la locul de muncă
și soțul ei din cămin. Mulți șefi nu au nicio mustrare de conștiință dacă or-
donă unei femei la locul ei de muncă să-și sacrifice prioritățile din cămin.
Lucrul acesta se adeverește mai ales dacă cariera profesională a femeii im-
plică obligația de a călători. Ea este scoasă din cămin, îndepărtată de sub gri-
ja și autoritatea soțului ei și pusă sub o autoritate complet diferită. De aceea,
este practic imposibil ca majoritatea femeilor care sunt diplomați să îndepli-
nească porunca de „a-și vedea de treburile casei” (Tit 2:5).
134 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Mamele, în special, plătesc un preț mare când decid să-și părăsească înda-
toririle casnice pentru a-și face o carieră. Nu numai că se abat de la rolul pe
care l-a intenționat Dumnezeu pentru femei, dar adesea trebuie să-și aban-
doneze rolul crucial de principală persoană care să se îngrijească de copii.
Eu cred că una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate face o mamă este
aceea de a sacrifica timpul cuvenit copiilor ei în favoarea carierei.
Îmi dau seama că acestea nu sunt opinii populare sau care să se confor-
meze la ceea ce se consideră a fi o opinie liberală ortodoxă, acum, la înce-
putul secolului 21. Dar eu sunt obligat să dau ca învățătură ceea ce spune
Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura descrie femeia ideală ca având grijă de ca-
să, supusă soțului ei, nu ca femeie de carieră, a cărei familie ocupă locul doi
în viata ei.
Soția care lucrează independent sau autonom a devenit simbolul principal
al revoltei femeilor împotriva ordinii lui Dumnezeu. Peste 50% dintre toate
femeile [americane] sunt angajate acum în câmpul muncii. Cifrele vorbesc
despre mai mult de cincizeci de milioane de mame care lucrează. Și majoritatea
au acasă copii de vârstă școlară (sau mai mici). Doi din trei copii între trei și
cinci ani își petrec o parte a zilei în instituții în afara căminului. Mamele lor au
renunțat la rolul matern în favoarea unei cariere sau a împlinirii personale.
Guvernul Statelor Unite oferă acum facilități pentru creșterea copilului,
numai pentru ca femeia să poată merge la serviciu. Consecințele asupra căs-
niciilor și familiilor din națiunea noastră au fost absolut devastatoare. Aceste
mame, într-adevăr, și-au abandonat căminul. S-au îndepărtat de supraveghe-
rea soților lor și se luptă pentru independență la locul de muncă. În timpul
acesta, multe și-au abandonat literalmente căminul, copiii și soțul în orice
sens, optând pentru divorț când conflictul dintre carieră și familie a devenit
de nesuportat.
Eu aș identifica sindromul mamei-lucrătoare ca unul dintre cele mai im-
portante motive pentru care așa mulți părinți în era modernă nu știu cum
să-și crească copiii. După ce au abandonat ceva atât de fundamental ca ordi-
nea instituită de Dumnezeu pentru cămin, cum pot spera să găsească vreo
metodologie de creștere a copiilor care să fie eficientă?
Când o mamă abandonează ordinea lui Dumnezeu, întreaga familie simte
urmările. Planul lui Dumnezeu pentru femeie este ca ea să rămână în cămin
– să fie supusă soțului ei, să-și îngrijească copiii și să aibă grijă de nevoile
casei. Mamele care își doresc să fie părinți de succes nu pot să-și abandone-
ze îndatoririle și, în același timp, să aștepte binecuvântările lui Dumnezeu în
creșterea copiilor. A fi mamă nu este o sarcină cu jumătate de normă. Nu
poate fi tratată ca activitate suplimentară. Mama, chiar mai mult decât tatăl,
trebuie să se dedice creșterii copiilor „cu normă întreagă”. Căminul este
Rolul mamei 135
domeniul ei.
Unii protestează, spunând că aceasta face din femeie un cetățean de ran-
gul doi, scos în afara vieții profesionale, în afara oricăror influențe, incapa-
bil să-și lase amprenta în lume. Dar Scriptura spune exact invers. Cea mai
mare influență a unei femei este vizibilă prin copiii ei. Ea e cea care îi influ-
ențează mai mult decât oricine, inclusiv tatăl, datorită prezenței ei neîncetate
în cămin. Femeia este salvată de statutul de cetățean de rangul doi prin acest
rol nobil și măreț.
Eu cred că tocmai la aceasta s-a referit apostolul Paul în 1 Timotei 2:13-
15: „Căci întâi a fost întocmit Adam și apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit;
ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuși, ea
va fi mântuită prin nașterea de fii, dacă stăruie cu smerenie în credință, în
iubire și în sfințenie”. Cu alte cuvinte, bărbatul a fost creat mai întâi, dar fe-
meia a căzut mai întâi în păcat. Singura ei întâietate constituie o rușine. A-
cum, din cauza blestemului, ea tinde să fie degradată la un rol de subordo-
nare sub un fel tiranic de conducere. Totuși, ea se restabilește din rușinea
acestei situații și de sub stigmatul de a fi condus neamul omenesc în păcat
prin rolul și influența ca mamă care își conduce copiii la conformare cu stan-
dardul divin.
A fi mamă nu înseamnă, în niciun caz, a avea statut inferior. Bărbații pot
deține autoritatea în cămin, dar femeile dețin influența. Mama, mai mult de-
cât tatăl, este cea care modelează și formează din prima zi acele vieți tinere.
Ea îi primește în inimă și-i îngrijește din primele momente ale vieții lor. Pe
măsură ce cresc, ea le stă în preajmă cel mai mult, legându-le micile răni și
ajutându-i să treacă zi de zi prin problemele vieții. Tatăl apare de obicei ca
să vorbească în mod impunător și să dea ordine. Da, poate că se joacă cu
copiii și îi învață niște lucruri, poate că îi disciplinează când este nevoie și
poate că le și câștigă afecțiunea în acest timp. Dar rareori va avea el același
loc în inima lor ca mama. Ai văzut vreodată un sportiv trecând prin fața unei
camere de filmat? Inevitabil, va face cu mâna și va spune cu entuziasm: „Sa-
lut, mami!” Am văzut de multe ori lucrul acesta. Dar nu am văzut niciodată
pe vreunul spunând: „Salut, tati!” Cunosc antrenori care îmi spun că nicio-
dată nu recrutează sportivi, ci recrutează mame de sportivi. Dacă mama te
place, vei avea încă un băiat în echipă. Nimeni altcineva, nici măcar tatăl, nu
are o asemenea influență.
Cititoare care ești mamă, nu permite nimănui să te înșele spunându-ți că
este ceva neonorabil sau rușinos să rămâi acasă și să-ți crești copiii. Nu ac-
cepta minciuna că ești oprimată dacă lucrezi în cămin și nu undeva în câm-
pul muncii. Faptul de a te devota pe deplin rolului de soție și mamă nu este
o oprimare, ci adevărata eliberare. Mulțimi de femei au acceptat minciuna
136 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
lumii, au îmbrăcat un costum, au luat servieta în mână, și-au lăsat copiii în
grija altcuiva și au plecat la serviciu, doar ca să-și dea seama, după cinci-
sprezece ani, că în inima lor și a copiilor lor există un vid. Multe dintre ase-
menea femei de carieră spun acum că își doresc să se fi dedicat rolului de
mamă și căminului, și nu locului de muncă.
„Să-și vadă de treburile casei” este rolul dat de Dumnezeu soțiilor (Tit
2:5; Proverbe 31). El le-a instruit pe soții și pe mame să se supună soților
lor, în loc să se plaseze sub dominația altcuiva în afara casei. Acolo, sub au-
toritatea propriului soț, femeia cu adevărat sfântă înflorește. Acolo își găsește
ea cea mai mare bucurie. Și acolo are ea cea mai mare influență.

De ce se supune ea?
De ce trebuie ca soțiile să se supună soților lor? „Căci bărbatul este capul
nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului”
(Efeseni 5:23). Așa cum am văzut în capitolul anterior, căsătoria este o ima-
gine, o lecție intuitivă, un exemplu concret despre Cristos și Biserică. Așa
cum Cristos este Capul Bisericii, tot așa e soțul capul soției.
De aceea, ordinea în căsătorie este o emblemă sacră. O femeie care refuză
să se supună soțului deformează înțelesul instituției divine.
Mai mult, supunerea femeii în fața soțului ei e statornicită în ordinea cre-
ației; este ordinea naturală și corectă a lucrurilor. Apostolul Paul, chemând
femeile să aibă o atitudine supusă în public, a spus: „În adevăr, nu bărbatul
a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; și nu bărbatul a fost făcut pen-
tru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Corinteni 11:8-9). El folosește un
argument similar în 1 Timotei 2:13: „Căci întâi a fost întocmit Adam și apoi
Eva”. Aceasta este problema principală: Eva a fost creată ca să fie un ajutor
pentru Adam – să-i țină companie, să-l sprijine și să-l încurajeze, să mun-
cească alături de el. A fost creată în scopul expres de a-i fi soție și tovarășă
de viață, nu pentru a avea o viață independentă de a lui.
Și, până în ziua de azi, rolul femeii în relația conjugală este acela de a în-
deplini aceleași scopuri. De ce? Pentru că Eva a fost darul binevoitor al lui
Dumnezeu pentru Adam. Rolul ei ca soție a fost un semn al grației minunate
a lui Dumnezeu față de om. Și chiar acum, supunerea unei femei față de
soțul ei este o expresie minunată a grației divine. Dacă ea abandonează acest
rol, e ca și cum ar fura de la familia ei grația lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu a plănuit ca bărbații și femeile să-și găsească cea mai ma-
re împlinire prin asumarea rolurilor pe care El, în suveranitatea Sa, li le-a
destinat. Cu alte cuvinte, ordinea lui Dumnezeu în cămin reflectă intențiile
Sale binevoitoare, nu vreun plan sinistru menit să zdrobească femeia.
Rolul mamei 137

Cum se supune ea?


Cum se supune soția? „Și după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot
așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile” (Efeseni 5:24).
Versetul acesta fixează un standard foarte înalt al supunerii soției. Ea trebuie
să se supună soțului ei așa cum Biserica se supune lui Cristos.
Cum se supune Biserica lui Cristos? Cu iubire pentru El, ca motivație
principală aflată în spatele oricărei ascultări. Versetul acesta nu-l plasează pe
soț în rolul lui Dumnezeu și nu face din soții sclave vrednice de dispreț.
Soția nu este lacheul soțului, după cum nici Biserica nu este chemată să se
facă mică de frică și să se târască în genunchi înaintea lui Cristos. Mai de-
grabă, aceasta cere o inimă binevoitoare, plăcută. Cu siguranță că se elimină
astfel rebeliunea mândră și sfidarea orgolioasă. Dar ea înseamnă și faptul că
soția n-ar trebui să-și arate docilitatea în silă sau cu amărăciune. Ea ar trebui
să-și urmeze soțul din cauza iubirii profunde pentru el, exact așa cum Biseri-
ca îl urmează pe Cristos din cauza iubirii pentru El.
Mai mult, ea ar trebui să se supună pentru că el este capul ei, așa cum
Cristos este Capul Bisericii. Capul dă directive, iar corpul reacționează în
mod firesc. Când un corp fizic nu reacționează corect la comenzile capului,
rezultatul este fie o paralizie, fie crize necontrolate. În ambele situații, cor-
pul are de suferit. Tot așa, o soție care nu răspunde comenzilor date de capul
ei își micșorează propria capacitate de a funcționa corect.
Dar supunerea nu înseamnă că soția trebuie să-și piardă personalitatea.
Nu înseamnă că ea devine un robot. Nu înseamnă că trebuie să devină lentă,
fără vlagă și plictisitoare. Nu înseamnă că va trebui totdeauna să-și reprime
părerea, ci înseamnă că în adâncul sufletului ei trebuie să existe un „duh
blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:4).
Soția care reacționează de bunăvoie și cu iubire conducerii soțului ei într-un
asemenea spirit îl onorează pe Domnul, pe soțul ei, pe copiii ei, biserica și
pe sine însăși.

Până unde merge supunerea ei?


În fine, până unde merge supunerea soției? „Și după cum Biserica este su-
pusă lui Cristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lu-
crurile” (Efeseni 5:24, s.n.). Autoritatea în cămin nu este împărțită între soț
și soție. Problemele familiale nu sunt separate în categorii și dezmembrate,
astfel încât soțul să aibă autoritate în sfera banilor, dar soția să ia decizii în
tot ce ține de copii. Desigur, soția are într-adevăr o anumită autoritate asupra
copiilor, dar chiar și aici ea trebuie să fie supusă soțului. Autoritatea finală
138 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
i-a fost încredințată lui de către Dumnezeu. El este liber să se consulte cu so-
ția lui, să lase în seama ei anumite îndatoriri sau decizii și să țină cont de
instinctele ori de preferințele ei când face alegerea. Dar autoritatea reală
aparține soțului. El va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru
supravegherea familiei.
Singura limitare a autorității soțului este sugerată de principiul din Colo-
seni 3:18: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Dom-
nul”. Dacă, la un moment dat, autoritatea soțului nu este „cum se cuvine” (în
sensul cu care folosește apostolul acest cuvânt), soția nu e obligată să se su-
pună. Am văzut mai înainte că apostolul Paul folosește în mod repetat cuvân-
tul grec aneko tradus „se cuvine” pentru a descrie ceea ce este obligatoriu
din punct de vedere moral, iar „nu se cuvine” pentru a descrie ce interzice
Dumnezeu. Astfel, dacă un soț încearcă să-și folosească autoritatea pentru a
ordona soției să facă ceva contrar Cuvântului revelat al lui Dumnezeu, în
acel punct el a depășit limitele autorității lui, și soției nu i se permite să as-
culte de el. Același principiu se aplică tuturor formelor de autoritate: „Tre-
buie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Fapte 5:29).
Poate că îți amintești, de exemplu, de un incident din cartea Estera, când
împărăteasa Vasti a refuzat să danseze senzual în fața unei mulțimi de băr-
bați beți (Estera 1:12). Ea a avut dreptate să refuze.
Ce se întâmplă când soțul este el însuși neascultător față de lucrurile lui
Dumnezeu și indiferent față de Iesus Cristos? Dacă el nu ordonă soției să nu
asculte de Dumnezeu, ea ar trebui să i se supună în toate.
Dar ce se întâmplă dacă el este lipsit de bunăvoință și de amabilitate? Da-
că nu e bun și nici amabil? Ar trebui ea să i se supună în continuare? Da, ar
trebui. De fapt, dacă dorește să-l câștige pentru Domnul, supunerea ei este
absolut esențială. Apostolul Petru se ocupă tocmai de această chestiune în
1 Petru 3:1-5:
Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii
nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără Cuvânt, prin purtarea nevestelor lor,
când vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere. Podoaba voastră să nu
fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur
sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieri-
toare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.
Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu
și erau supuse bărbaților lor.
Dacă soțul tău nu ascultă de Dumnezeu sau este necredincios, chiar dacă
e total ostil față de credința ta și înadins nu se supune Cuvântului lui Dumne-
zeu, El vrea ca tu să te supui autorității soțului (din nou, cu excepția situați-
ilor în care soțul îți poruncește să încalci Cuvântul lui Dumnezeu).
Rolul mamei 139
Ascultarea ta poate fi tocmai ceea ce îl va câștiga pentru Cristos. Cicăleala
nu este modalitatea dorită de Dumnezeu pentru a-l face să vină la Cristos.
Terorizarea cu versete biblice nu e nici ea o tactică înțeleaptă. Cea mai efi-
cientă mărturie pe care o poate avea vreo soție în ochii unui soț necredincios
este supunerea blândă și tăcută (v. 1), în cadrul unei „purtări caste însoțită de
teamă” (v.2, NKJV).
Cea mai atrăgătoare podoabă a oricărei soții este virtutea pioasă, pe fon-
dul unei atitudini de supunere blândă și tăcută. Adevărata frumusețe a unei
soții nu e niciodată „podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în pur-
tarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor” (v.3). Ceea ce este cu ade-
vărat atractiv e omul ascuns al inimii (v.4), împodobit cu frumusețe interi-
oară nepieritoare și însuflețit de un spirit supus. Dând un exemplu pios pen-
tru un soț necredincios, soția supusă îi arată puterea și frumusețea evanghe-
liei prin efectul acesteia în propria ei viață. Acesta e cel mai puternic mijloc
pe care îl are o soție pentru a câștiga un soț neascultător sau necredincios.
Toate acestea sunt de două ori mai importante când soția este și mamă.
Prin mărturia ei de supunere pioasă, ea poate da un bun exemplu copiilor ei,
dându-le un model care îl onorează pe Cristos în mijlocul unui mediu în care
Cristos nu este totdeauna onorat.
Idealul este, desigur, ca ambii părinți să fie angajați reciproc față de mo-
delul divin pentru familie, lucrând împreună în ordinea cuvenită pentru a-și
crește copiii în învățătura și mustrarea Domnului.
Tatăl-model este unul ca Iosua, neinfluențat de opinia publică sau de cur-
sul modei, ci dispus să se ridice împotriva oricărui lucru carnal și compromi-
țător și să vorbească cu îndrăzneală în numele întregii familii: „Și dacă nu
găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dum-
nezeilor cărora le slujeau părinții voștri, dincolo de Râu, sau dumnezeilor
amoriților, în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji
Domnului” (Iosua 24:15).
Mama-model este o femeie ca Ana, ale cărei năzuințe profunde se în-
dreaptă spre bunăstarea soțului și copiilor, care își dedică familia Domnului
(1 Samuel 1) și se dedică îngrijirii ei.
Soț și soție, căsnicia voastră e cel mai important loc unde să vă exteriori-
zați creștinismul. Dacă creștinismul vostru e ceva rezervat numai pentru du-
minică, familia voastră va eșua. Dar dacă vă trăiți credința în mijlocul fami-
liei voastre, fiecare zi va fi rodnică, productivă și binecuvântată de Dumnezeu.
Dacă vă abateți de la principiile Cuvântului lui Dumnezeu, viața de fami-
lie vă va fi plină de durere, dezamăgire, neîmplinire, suferință, mânie și orice
alt rod al neascultării. Dar dacă urmați modelul expus de Dumnezeu pentru
familie, El vă promite binecuvântarea Lui.
140 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Succesul în creșterea copiilor
Succesul în creșterea copiilor nu poate fi obținut urmând tehnici umane și
psihologia copilului. Adevăratul succes în creșterea copiilor rezultă numai
din ascultarea fidelă de instrucțiunile lui Dumnezeu pentru familie.
Nu există un loc mai bun și, cu siguranță, unul mai important decât în că-
minul tău pentru a-ți traduce în viață credința. Iar dacă el nu este tot ce-ar
trebui să fie, lucrul acesta se întâmplă, fără îndoială, din cauză că principiile
Cuvântului lui Dumnezeu nu sunt urmate acolo.
Familia este singura ambianță în care devotamentul, fidelitatea și consec-
vența contează cel mai mult. Acolo este în joc ce e mai important. Este locul
în care pot fi realizate cele mai mari binecuvântări. Pur și simplu nu există
pe pământ o binecuvântare mai mare decât să-ți crești copiii într-un mod care
să-L onoreze pe Dumnezeu, și apoi să-i vezi fiind adulți cum îl onorează pe
Dumnezeu cu viața lor. Fie ca Dumnezeu să acorde această binecuvântare
familiei tale.
Anexa 1

Mă vrea Iesus rază de soare


de Phil Johnson1

Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le


întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când
vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula.
– Deuteronom 6:6-7

Cea mai timpurie amintire a mea este legată de școala duminicală. Cred
că aveam patru ani – poate chiar mai puțin. Biserica noastră era o clădire
veche, impozantă, în care mirosea ca într-un pod de casă. Ferestrele clasei
erau imense, iar mie îmi plăcea nespus cum pătrundea soarele prin ele. Eram
fermecat de infimele particule de praf care dansau în razele de soare.
Îmi amintesc cu precizie o duminică anume: stăteam în clasă și învățam
cântecul Jesus Wants Me for a Sunbeam (Iesus mă vrea rază de soare). Învă-
țătoarea ne-a atras atenția asupra uriașelor fascicule de lumină care pătrun-
deau prin ferestre și a încercat să-și construiască lecția pornind de aici.
Singura problemă era că niciunul din noi nu se pricepea la metafore. Tot
ce aveam în minte în timp ce cântam erau acele sclipiri de lumină prin pra-
ful încăperii și nu pricepeam de ce Iesus vrea ca eu să fiu ca ele. Mi-a plă-
cut cântecul, dar trebuie să recunosc că nu avea niciun înțeles pentru mine.
Amintirea aceasta este atât de adânc înrădăcinată în mintea mea, încât până
și astăzi, când aud cântecul acela, mă regăsesc în vechea încăpere cu ferestre
largi și văd parcă aievea dansul stropilor de lumină.
Copiii mei sunt acum mai mari decât eram eu atunci. Într-o zi, acum câți-
va ani, mi-am dat seama că aceste amintiri timpurii, pe care le vor purta cu ei
pe tot parcursul vieții, erau deja formate în mintea lor. Aproape tot ce în-
vață în această perioadă rămâne cu ei pentru tot restul zilelor. Este un gând
înfricoșător pentru un părinte.
Cei mai mulți părinți creștini recunosc că se simt intimidați de responsa-
bilitatea pe care Scriptura o pune pe umerii noștri. Însărcinarea noastră este
trasată clar în versete precum Proverbe 22:6: „Învață-l pe copil calea pe care
trebuie s-o urmeze” și Efeseni 6:4: „Creșteți-i [pe copii] în mustrarea și în-
vățătura Domnului”.
Înțelegerea menirii noastre ca părinți ar trebui să provoace luare-aminte
și teamă. Dar nu trebuie să ne paralizeze. A-i învăța pe copii adevărurile spi-
142 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
rituale ar trebui să fie o adevărată încântare. Nimeni altcineva nu este mai
receptiv, mai dornic să învețe și mai încrezător decât un copil. Există șansa
ca niciodată să nu găsești un alt discipol mai avid de cunoaștere decât copilul
tău. Nu nesocoti această ocazie.
Dă-mi voie să-ți sugerez cinci principii de bază de care să ții seama când
le vorbești copiilor despre adevărul spiritual.

Înțelege faptul că copiii pot pricepe esența


a aproape oricărui adevăr
Nicăieri în Scriptură, între toate îndemnurile adresate părinților de a-i în-
văța pe copii Cuvântul lui Dumnezeu, nu există vreun avertisment sau vreo
restricție. Nu există interdicții în această privință, nu există vreo învățătură
nepotrivită pentru copiii sub o anumită vârstă. Întreaga Scriptură se adresea-
ză tuturor vârstelor.
Să nu te reții de la a-i învăța pe copiii tăi doar pentru că socotești că nu
sunt gata. Chiar dacă nu vor înțelege unele dintre cele mai dificile concepte
spirituale, copiii pot pricepe esența a aproape oricărui adevăr. De fapt, sunt
mai bine echipați acum pentru asimilarea adevărului spiritual decât când vor
fi mai mari.
Iată de ce a vorbit Iesus despre credința asemănătoare cu a unui copilaș:
„Adevărat vă spun că oricine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un
copilaș cu niciun chip nu va intra în ea” (Marcu 10:15). Ce diferențiază cre-
dința unui copil de cea a unui adult? Pur și simplu faptul că copiii refuză să
se lase tulburați de ceea ce nu pot înțelege.
Să fim sinceri: puțini dintre noi înțelegem conceptele de infinitate, eterni-
tate sau omnipotență mai bine decât am fost în stare s-o facem în copilărie.
Poate că suntem în stare să vorbim despre ele în termeni mai sofisticați, însă
mințile noastre finite nu pot pătrunde realitatea completă. Nu-ți fie teamă să
recunoști lucrul acesta în fața copiilor tăi.
Când fiul meu cel mai mic, Jonathan, era la grădiniță, era fascinat de ade-
vărul că Dumnezeu este omniprezent. Încerca în permanență să găsească un
loc în care Dumnezeu să nu poată fi prezent. „Tată, Dumnezeu merge la me-
ciurile de fotbal?” m-a întrebat odată. I-am explicat în termeni simpli ce
spune David în Psalmul 139:7-10: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău
și unde voi fugi departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo;
dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile
zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va
călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca”. L-am asigurat pe Johnatan că, dacă
Mă vrea Iesus rază de soare? 143
Dumnezeu este în toate acele locuri de care vorbește David, atunci probabil
că suportă și meciurile de fotbal.
Apoi i-am spus că sunt la fel de nedumerit ca și el de acest adevăr. La fel
a fost și David: „O știință, atât de minunată este mai presus de puterile mele”
(v. 6).
Surprinzător, Johnatan nu s-a arătat deloc tulburat de recunoașterea nești-
inței mele. Dimpotrivă, părea mult mai liniștit să știe că nu era singur. A
acceptat adevărul cu cel mai pur fel de credință.

Evită limbajul figurat și simbolismul neexplicat


Adesea, adulții, precum învățătoarea care m-a învățat cântecul despre raza
de soare, cred în mod eronat că alegoriile sau metaforele au darul de a clari-
fica adevărurile fundamentale. Dar, în cazul copiilor, aceste lucruri nu fac
adesea decât să ascundă și mai mult adevărul.
Din nefericire, limbajul folosit cel mai frecvent în evanghelizarea copiilor
suferă de acest neajuns. „Invită-L pe Iesus să intre în inima ta”, le spunem
copiilor. Ce copil nu s-ar gândi la un organ intern roșu, prevăzut cu o ușiță?!
De fapt, este mai ușor și mai precis să explicăm credința ca fiind o încredere
totală și o predare necondiționată. Cei mai mulți copii pot pricepe aceste idei
mai repede decât pot înțelege metafora unei uși în inima lor.
Copiii au o imaginație bogată. Când le vorbim, de pildă, despre o inimă
neagră de păcat, imaginea mintală pe care o văd este exact aceasta: o inimă
neagră.
Nu este nimic rău în a folosi simbolismul sau limbajul figurat pentru a
ilustra copiilor un adevăr. Multe povestiri excelente pentru copii, fabule și
basme demonstrează cât de eficientă poate fi alegoria. Dar tot simbolismul
acesta trebuie explicat cu grijă. Copiii mai mici, în special, nu au capacitatea
de a interpreta fără ajutor limbajul figurat.

Fă o distincție clară între realitate și fantezie


În ziua de azi, copiii sunt bombardați cu fantezii. Programele de desene
animate de la televizor, super-eroii și jucăriile ciudate au atins toate cote fără
precedent de popularitate.
Până și programa școlii duminicale îi alimentează pe copiii noștri cu doze
uriașe de fantezie. Unele dintre cele mai bune materiale didactice includ
povestiri cu animale personificate din pădure și cu alte creaturi imaginare.
În principiu, nu este nimic rău în această abordare. Fantezia poate fi un
instrument legitim și valoros în învățarea copilului. Dar nu uita să tragi o li-
144 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
nie clară între ce este realitate și ce c fantezie. Dacă lecția include atât o
poveste despre un raton, cât și istoria lui David și Goliat, asigură-te că, fără
urmă de confuzie, copiii tăi știu care din două este povestea frumoasă, dar
pură ficțiune, și care este istorie reală.
N-am să uit niciodată o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu o
fetiță de trei ani. Emisiunea ei preferată la televizor era „Povestea incredi-
bilă a uriașului”. David Banner, personajul care se transforma într-un uriaș
când se enerva, era singurul David despre care știa ceva. Fetița parcursese o
lecție întreagă la școala duminicală fiind convinsă că David al ei era David
despre care vorbea învățătoarea. În versiunea ei despre David și Goliat, pe
care mi-a povestit-o cu entuziasm, David s-a metamorfozat într-un uriaș și
i-a smuls capul lui Goliat! Mi-a trebuit ceva vreme să clarific lucrurile pen-
tru ea!

Află ce gândesc copiii tăi


Abordează-i pe copiii tăi după școala duminicală. Va fi distractiv și vei
afla cu exactitate care adevăruri le-au rămas întipărite în minte și care le-au
intrat pe o ureche și le-au ieșit pe alta.
Una dintre cele mai interesante persoane pe care le-am cunoscut vreodată
a fost o fetiță de patru ani numită Holly. Părinții ei erau cei mai buni prieteni
ai noștri, și uneori soția mea, Darlene, și cu mine aveam grijă de ea. Eu și
Holly am devenit prieteni apropiați și purtam adesea discuții profunde.
Holly era extrem de cuminte și arăta un interes extraordinar pentru lucru-
rile spirituale. Într-o zi, totuși, părea hotărâtă să fie neascultătoare. Nu-mi
mai amintesc exact ce rele făcuse. Nu era nimic grav, dar era ceva ce nu-i
stătea în fire. După ce i-am atras atenția de câteva ori, am întrebat-o nedume-
rit și indispus: „Holly, ce-i cu tine azi?”
„Nu știu”, a oftat. „Pur și simplu, nu reușesc să-mi pun viața în ordine”.
Tonul ei era atât de serios și sincer, încât a trebuit să-mi înăbuș nevoia de
a izbucni în râs. „Ei bine, care este problema?” am început eu să sondez te-
renul.
„Cred că e greșeala discipolilor”, a răspuns ea cu sinceritate dezarmantă.
Eu, crezând că vorbește aiurea pentru a încerca să se apere, am continuat
pe un ton destul de iritat: „Fii serioasă, Holly. Ce au a face discipolii cu fap-
tul că tu ești cuminte sau nu?”
A făcut ochii mari, s-a aplecat puțin înainte, ca pentru a-mi împărtăși un
secret adânc: „Erau oameni foarte răi”.
M-am simțit încolțit. Nu voiam să abandonez discuția fără să lămurim
problema „răutății” discipolilor, dar nici nu eram dispus să mă las abătut de
Mă vrea Iesus rază de soare? 145
la chestiunea purtării ei neastâmpărate. Știind că situația putea să genereze o
discuție prelungită, am decis, totuși, să abordez pe rând ambele probleme.
„Discipolii nu erau oameni răi”, am început eu.
„Oh, ba da”, m-a corectat ea. „Nu i-au lăsat pe copii să vină la Iesus”.
„Da”, am admis eu, „uneori au greșit, dar au fost oameni buni. Erau aju-
toarele lui Iesus”.
„Asta așa este”, a spus Holly, ca și cum ea ar fi fost învățătoarea, iar eu,
elevul. „Ei erau ajutoarele lui Iesus, dar au încercat să-i țină pe copii departe
de Iesus. Erau băieții răi”. Pentru ea, acesta era un adevăr bătut în cuie, și se
arăta șocată de încercările mele de a apăra pe cineva care a încercat să-i țină
pe copii departe de Iesus.
Am hotărât repede că era mai prudent să las deoparte acest capitol al dis-
cuției noastre. „Holly, discipolii nu au fost răi”, am spus eu cu hotărâre. „Dar,
chiar de-ar fi fost răi, nu văd ce legătură are asta cu faptul că tu ești rea
astăzi”.
A izbucnit nerăbdătoare și mi-a explicat: „L-am rugat pe Iesus să vină în
inima mea și să-mi spele păcatele. Cred că i-a lăsat pe discipoli să-L ajute,
iar ei nu au făcut o treabă bună!”
Gândește-te puțin. Logica lui Holly era impecabilă. Apelând la toate cu-
noștințele teologice pe care le avea, Holly a venit cu cea mai coerentă expli-
cație pentru păcatul din viața unui creștin pe care ar fi putut-o vreodată ticlui
o minte de patru ani. Într-un fel, are mai mult sens decât multe din scuzele
cu care vin adulții. Nu aș fi înțeles niciodată ce gândește ea dacă nu aș fi con-
tinuat cu întrebările.

Nu te aștepta să priceapă totul de prima dată


După această întâmplare, eu și Holly am mai deschis de multe ori subiec-
tul discipolilor și mi-a trebuit destul de mult timp s-o conving că nu erau
oameni răi. Am reușit până la urmă.
Rareori prind copiii întreaga semnificație a unui lucru de la bun început.
De aceea, cea mai bună programă de școală duminicală prevede lecții de re-
capitulare și lecții în care sunt reluate anumite teme.
Fiul meu cel mare, Jeremiah, avea numai trei ani când a început să par-
ticipe la școala duminicală propriu-zisă. Îmi plăcea nespus să-l aud poves-
tindu-mi ce aflase la școală și eram uimit câte detalii reținuse. Eram și mai
uimit cât de multe lucruri putea absorbi o minte atât de tânără.
Dar nu totdeauna reținea corect.
Într-o duminică, îmi explica momentul botezului lui Iesus. Mi-a povestit
146 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
dintr-o suflare: „Iesus a venit la omul ăsta, Ioan, care boteza oameni, și i-a
spus: Botează-mă. Și Ioan I-a spus că n-o poate face pentru că nu era destul
de bun, dar Iesus i-a spus să-L boteze, oricum”.
„Perfect”, am spus eu, felicitându-mă că fiul meu este un ascultător atât de
atent.
„Așa că Ioan L-a botezat pe Iesus”, a continuat Jeremiah. Și-a coborât vo-
cea până la punctul în care suna ca o șoaptă dramatică. „Și atunci s-a întâm-
plat ceva tare ciudat”.
„Ce anume?” am șoptit și eu.
„De sus a coborât rața asta mare”, a răspuns fiul meu.
M-am uitat la desenul pe care îl avea în mână. Era evident: Ioan Îl boteza
pe Iesus, în timp ce o pasăre cobora din înalt. Jeremiah, crezând că învăță-
toarea a spus „rață” [engl. duck, pronunțat dac] în loc de „porumbel” [engl.
dove, pronunțat dav], și-a împodobit pasărea cu un guler purtat de rațele-săl-
batice și un cioc supradimensionat.
Ei bine, măcar a înțeles esența întâmplării. Eram bucuros că a reținut atât.
Și era destul de impresionat că și eu cunoșteam povestea. Și-a petrecut o
bună parte din după-amiază încercând să afle de la mine mai multe detalii.
Pe la șase ani, Jeremiah era un fel de autoritate în privința lui Ioan Boteză-
torul. Acum este adolescent și predă lecții biblice altor copii.
Deuteronom 6:6-7 înregistrează însărcinarea lui Dumnezeu pentru întrea-
ga națiune a Israelului: „Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai
în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei
fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula”.
Principul se aplică și astăzi. A-i învăța pe copiii noștri adevărul spiritual
este o îndatorire perpetuă și totodată un privilegiu extraordinar și o mare
bucurie. Ești primul ghid spiritual al copilului tău. Nu te da înapoi de la acest
rol. Nu te lăsa intimidat sau ispitit să abandonezi această responsabilitate.
Este cel mai bun lucru din responsabilitatea de părinte.
Anexa 2

Răspunsuri la câteva întrebări cheie


despre familie
Pe parcursul mai multor ani am răspuns la diverse întrebări ale oame-
nilor în legătură cu familia și creșterea copiilor. Cu aproape cincisprezece
ani în urmă am publicat o broșură cu răspunsuri la unele din aceste între-
bări. Această Anexă este o versiune adăugită a acelei broșuri. O includ aici,
deși o bună parte din întrebări și-au găsit deja răspuns în cuprinsul cărții.
Răspunsurile sintetizate aici și formatul acestor „întrebări cheie” pot con-
stitui un sumar util, o scurtă recapitulare și un mijloc eficient și la îndemână
de găsire rapidă a răspunsurilor căutate.

Trăim într-o societate întunecată și decadentă. Păcate despre care se vor-


bea în șoaptă până acum douăzeci de ani sunt trăite azi în văzul lumii și chiar
încurajate. Nu cu mult timp în urmă, relațiile extraconjugale erau ceva scan-
dalos. Astăzi, sunt privite ca ceva normal. Până și președintele Statelor Unite
se poate angaja într-o astfel de relație, poate minți în legătură cu ea, primind
în schimb un sprijin moral entuziast din partea cetățenilor. De ce? Pentru că
viața atâtor americani este plină de astfel de păcate. Societatea noastră s-a
obișnuit cu păcatul. Homosexualitate, incest, avort, pedofilie – sunt manifes-
tări care nu mai șochează și care nu mai trezesc protestul societății, așa cum
s-a întâmplat odată. De fapt, toate aceste păcate au grupuri de susținători, oa-
meni care demonstrează că sunt activități normale, chiar de dorit.
Colapsul moral a provocat familiei stricăciuni de nedescris. De fapt, orice
agresiune împotriva fibrei morale a societății este, în ultimă instanță, o agre-
siune asupra familiei. Dovada se vede în statistici: familiile destrămate sunt
mai degrabă o regulă decât o excepție. Pornește televizorul la orice oră din
zi și nu se poate să nu dai peste vreo dramă a unei familii care se dezinte-
grează sub ochii tăi.
Organizații feministe, grupări ce susțin drepturile copilului, mișcări de li-
beralizare a homosexualității și alte asociații de felul acestora fac eforturi
susținute pentru subminarea ideii de familie și a vieții de familie. Aproape
că nu mai există campanie electorală în care să nu fie redeschise aceste su-
biecte, inclusiv chestiunea căsătoriilor homosexuale. Se discută și se vine cu
148 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
propuneri al căror unic scop este redefinirea conceptului de familie. Sunt
vremuri periculoase pentru familie. Adaugă la acestea alterarea tot mai ac-
centuată a conceptului de căsnicie, tolerarea crescândă a divorțurilor, anula-
rea diferențelor dintre sexe și eliminarea oricăror diferențe între rolurile
masculin-feminine și vei înțelege cu ușurință de ce conceptul de familie nu
mai are nimic din înțelesul pe care îl avea doar cu douăzeci de ani în urmă.
Rezultatul este că familiile se dezintegrează. Oare există cineva în socie-
tatea nostră care să nu fi fost afectat, într-un fel sau altul, de divorț, maltra-
tare a copilului, delicvență juvenilă sau alt rău care să aibă legătură directă
cu decăderea familiei?
În fiecare generație, dizolvarea căsniciei, familiile destrămate și căminele
distruse joacă un rol din ce în ce mai important. Copiii acestei generații vor
culege ceea ce au semănat părinții lor și vor semăna, la rândul lor, semințe
de același fel, care vor aduce rod însutit. Numărul familiilor destrămate creș-
te exponențial. La ce să ne așteptăm din partea generațiilor următoare?
Singura șansă este proclamarea și reafirmarea de către creștini a standar-
dului divin din Cuvântul lui Dumnezeu și, mai ales, trăirea în concordanță cu
acest standard. Creștinii trebuie să se ancoreze puternic în modelul distinct
pe care îl conturează Biblia pentru viața de familie, iar Biserica trebuie să
arate din nou, fără teamă sau rușine, ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu
despre familie.
La începutul anilor ’80 am coordonat o serie de filme și am scris o carte
despre familie. Interesul cu care au fost primite a depășit orice așteptări. În
anii următori, oriunde mergeam, oamenii îmi puneau întrebări despre fami-
lie. Dar, în ciuda volumelor scrise până acum și a tot ce s-a spus despre fami-
lie, creștinii sunt încă însetați după mai multă învățătură.
De curând, cu ajutorul editurii Word Publishing, am realizat o serie de ca-
sete video pe tema creșterii copiilor care însoțesc această carte. Interesul
stârnit deja de această serie este uimitor, iar oamenii cer mai mult. E încura-
jator și entuziasmant să vezi că atâția oameni ai lui Dumnezeu se străduiesc
să-și trăiască viața de familie în concordanță cu Cuvântul Lui.
Totuși, trebuie să recunosc că nu țin să fiu catalogat drept „expert în pro-
bleme de familie”. Nu cred că este nevoie de doctorate în psihologie ca să
ameliorezi viața familiei modeme. Principiile biblice care guvernează ordi-
nea în familie sunt uimitor de simple și fără ocolișuri. Scriptura expune atât
de clar modelul sau tiparul divin al vieții de familie, încât oricine își propune
să urmeze această cale, fie chiar un neînvățat, nu are cum să dea greș (cf.
Isaia 35:8). Confuzia apare în momentul în care oamenii încearcă să potri-
vească învățătura Bibliei în cadrul „înțelepciunii” contemporane. Trebuie să
luăm de bun Cuvântul lui Dumnezeu și să ascultăm de el fără compromis sau
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 149
rezerve.
Această Anexă nu își propune sa răspundă lu toate întrebările pe care oa-
menii le au în legătură cu familia, dar există câteva întrebări cheie. Și sper ca
răspunsurile la aceste întrebări să constituie un punct de pornire în lămurirea
altor întrebări pe care le-ai putea avea.
Familia a fost prima instituție pământească făurită de Dumnezeu. Înainte
de a exista vreo formă de conducere și cu mult timp înainte de a institui Bi-
serica, El a rânduit căsătoria și familia ca element de bază în edificarea socie-
tății. Distrugerea familiei, fenomen la care asistăm astăzi, prevestește, cred
eu, colapsul final al întregii societăți. Cu cât familia e amenințată mai mult,
cu atât societatea însăși este mai expusă pericolului dispariției. Trăim ulti-
mele zile, și nimic în lume nu demonstrează acest lucru mai clar decât dete-
riorarea familiei.
Efeseni 5:22-6:4 conține esența modelului biblic al familiei. Găsim aici
reguli pentru soți, pentru soții, pentru copii și pentru părinți. În câteva verse-
te simple, frumoase, Dumnezeu ne pune în fața ochilor tot ceea ce trebuie să
știm și să îndeplinim pentru a avea o viață de familie armonioasă și plină de
succes.
Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul
nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și
după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot așa și nevestele să fie supuse
bărbaților lor în toate lucrurile.
Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Cristos Biserica și S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,
ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată sau zbârcitură,
sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iu-
bească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iu-
bește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește,
îl îngrijește cu drag, ca și Cristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale
trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui. „De aceea va lăsa omul
pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un sin-
gur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Cristos și despre Biserică).
Încolo, fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă
de bărbat.
Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. „Să cinstești pe
tatăl tău și pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – „ca
să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”.
Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mus-
trarea și învățătura Domnului.
Iată, așadar, elementele unei familii împlinite: o soție caracterizată prin
supunere; un soț care-și iubește soția până la sacrificiu; copii care își ascultă
150 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
și își onorează părinții; și părinți care își învață și își disciplinează copiii prin
exemplul unei vieți de sfințenie. Practic, răspunsul la orice întrebare care s-ar
putea ivi în legătură cu viața de familie trebuie să se raporteze la acest
fragment din Scriptură și la modelul pe care îl instituie aceasta.
Chiar dacă în familia ta nu există copii, sau dacă unul dintre părinți lip-
sește, formula de bază pentru succesul vieții de familie rămâne valabilă: fie-
care membru al familiei trebuie să-și îndeplinească rolul dat de Dumnezeu.

Dacă o femeie se supune, joacă ea


un rol mai puțin important?
Fiecare membru al familiei, nu doar soția, trebuie să accepte porunca de
a se supune. De fapt, este important să reținem că manuscrisul grec nu con-
ține niciun verb în versetul 22 („Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca
Domnului”). Verbul din această propoziție este subînțeles în originalul grec,
iar pentru a pricepe semnificația reală a expresiei, cititorul trebuie să aibă în
vedere versetul precedent și verbul de acolo (grecescul hupotasso, „a se su-
pune, a se subordona”). Așadar, o traducere literală a versetelor 21-22 ar fi:
„Supunându-vă unii altora în teamă de Cristos. Soțiile, soților voștri, ca Dom-
nului”.
Să observăm că porunca din versetul 21 (supuneți-vă unii altora) se aplică
de fapt tuturor membrilor din Corpul lui Cristos. Paul spune aici că există o
supunere reciprocă în Corpul lui Cristos care se răsfrânge și în relațiile de
familie. Soțul arată supunere soției prin iubirea cu sacrificiu [agape] ce i-o
poartă. Rolul lui este ca acela al lui Cristos în Ioan 13, unde El și-a încins
mijlocul și a spălat picioarele discipolilor Săi, acceptând cea mai umilă în-
deletnicire. Soția își demonstrează supunerea față de soț urmându-l, „căci
bărbatul este capul nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii” (v.23).
Rolul soțului este acela de lider, „cap al soției”. Dar aceasta nu înseamnă
că soția e sclava lui, care să-i stea la dispoziție, așteptând comenzi de genul:
„Fă asta! Adu aia! Mergi acolo! Repară-mi asta!” și așa mai departe. Relația
dintre un soț și o soție este aceea a unora care știu că sunt „împreună moște-
nitori ai harului vieții” (1 Petru 3:7). Soția este vasul mai slab, iar soțul tre-
buie să o onoreze, s-o protejeze și să fie un lider înțelegător.
Relația conjugală este mai intimă, mai personală și mai profundă decât cea
dintre un stăpân și un sclav. Lucrul acesta e clar indicat în Efeseni 5:22 prin
expresia „propriii voștri soți”. Relația soț-soție este construită pe un senti-
ment intim de posesie. Versetul pare să presupună că soția va răspunde de
bunăvoie cu supunere aceluia care îi aparține.
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 151
Rolul soției nu este nicidecum de mâna a doua. El nu implică niciun fel
de poziție inferioară, ci numai o diferență rânduită de Dumnezeu în funcție.
Faptul acesta e minunat ilustrat în 1 Corinteni 11:3: „Cristos este capul ori-
cărui bărbat; bărbatul este capul oricărei femei și Dumnezeu este capul lui
Cristos”. Dumnezeu și Cristos au roluri de autoritate și supunere, totuși sunt
una în esență ca Dumnezeu. La fel stau lucrurile și cu soțul și soția. Rolurile
lor diferă, dar ei sunt egali în ce privește calitatea și valoarea fundamentală.
După cum subliniază Paul, bărbații conduc, dar femeile sunt scăpate de
vreun gând de influență inferioară prin nașterea și creșterea copiilor. Bărbații
dețin conducerea, dar femeile au o influență mai mare asupra generației ur-
mătoare (cf. 1 Timotei 2:11-15).

Ce ar trebui să facă o soție creștină dacă soțul ei nu


reușește să aibă autoritatea căreia să i se supună ea?
Ce se întâmplă în situația în care soțul nu caută să-și îndeplinească rolul?
Dar dacă abdică de la poziția de lider și lasă în seama soției conducerea că-
minului? Se întâmplă frecvent și mai ales în domeniul autorității spirituale.
Am primit odată o scrisoare din partea unei soții: „Am făcut o greșeală te-
ribilă. Am încercat să fiu supusă bărbatului meu, dar el nu preia conducerea.
Încetul cu încetul, am preluat-o eu, și am ajuns să domin în casă, iar el nu va
depăși niciodată această situație. Cum să ies din această încurcătură?”
Răspunsul este: Întoarce-te la purtarea supusă. Atacă problema. Dacă el
nu adoptă autoritatea căreia tu să i te supui, supune-te în lucruri despre care
crezi că îi fac plăcere. Reia-ți rolul biblic destinat ție și renunță la rolul lui.
Apoi încurajează-l, roagă-te pentru el și sprijină-l ca lider în casa voastră în
orice fel posibil. Mai mult decât orice, refuză să preiei conducerea. Urmează
modelul biblic. Fă sugestii și impulsionează-l discret, când este absolut ne-
cesar, dar lasă-i breșe în care să intervină.
1 Petru 3:1-2 spune: „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților
voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt,
prin purtarea nevestelor lor, când vor vedea felul tău de trai, curat și în teme-
re”. Din nou, cuvântul tradus „supuse” este grecescul hupotasso, care descrie
funcția, nu esența rolului femeii. Cu alte cuvinte, deși el nu afirmă că rolul
femeii este, în vreun fel, mai puțin important decât cel al soțului ei, precizea-
ză că în planul lui Dumnezeu ea trebuie să se supună, iar el trebuie să preia
conducerea.
Să observăm de asemenea că Petru spune că chiar dacă soțul este neascul-
tător de Cuvânt – fie că îl respinge pe Cristos cu ostilitate, fie că e un credin-
152 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
cios care nu reușește să facă pe liderul – reacția soției trebuie să fie și atunci
supunerea.
Așadar, cel mai bun mod în care o soție își poate încuraja soțul care nu
conduce să-și preia rolul de cap al familiei este prin a i se supune pur și sim-
plu, a-și juca rolul cu și mai multă hotărâre și respect pentru el și a se ruga ca
efectul atitudinii ei să-l îmboldească și mai mult să-și joace rolul.

Cum ar trebui să reacționeze soția


față de un soț care o maltratează fizic?
Mă aflam odată la o conferință în Boston. Răspundeam întrebărilor din
public, când, la un moment dat, s-a ridicat o tânără și m-a întrebat cum ar tre-
bui să se poarte o soție creștină cu soțul ei care o bate. Imediat, o bătrânică
de optzeci și nouă de ani, din rândul al doilea, cu părul alb, s-a sculat în pi-
cioare și i-a strigat: „Bate-l și tu, scumpo!”
Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte de întâmplarea aceasta. (După ce
s-a terminat întâlnirea, am remarcat cizmele negre pe care le purta bătrâna
doamnă.) Dar oricât de nostimă ar fi fost situația creată, nu cred că ea a dat
răspunsul corect la întrebarea tinerei.
Nici divorțul nu este totdeauna o opțiune. Scriptura nu permite automat
divorțul în cazul unui soț care își maltratează fizic soția.
Totuși, deși Scriptura nu dă instrucțiuni concrete în cazul unei soții bătute
de soț, oferă niște principii care se pot aplica cu siguranță în această situație.
Proverbe 14:16 spune: „Un om înțelept este precaut și se abate de la rău”
(NASB). Dumnezeu ne dă înțelepciunea de a ne apăra și de a fi precauți. Noi
ne ferim atunci când un obiect este aruncat în direcția noastră. Bunul simț ne
spune să evităm situațiile care ne pun în fața unui pericol fizic. Și cred că
tocmai aceasta așteaptă Dumnezeu de la noi.
O femeie al cărei soț o bate nu este doar îndreptățită să se apere; ar greși
dacă nu ar face acest lucru. Nu este nicio virtute ca femeia să se supună de
bunăvoie bătăilor și maltratării din partea unui bărbat brutal sau beat. Nu
există nicio justificare biblică în virtutea căreia o femeie să se lase bătută
sau chiar rănită, în numele supunerii față de soț, mai ales dacă există niște
pași legitimi pe care îi poate face pentru a evita lucrul acesta.
Prin comparație, apostolul Paul spune în Romani 13 că trebuie să ne su-
punem autorităților civile, căci sunt rânduite de Dumnezeu. Totuși, această
„supunere” nu include neapărat suferință voluntară din partea unor autorități
abuzive. Domnul nostru a spus: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți
într-alta” (Matei 10:23), autorizându-i astfel pe cei persecutați să fugă de
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 153
persecuția din partea unor autorități abuzive dacă se ivește ocazia. Prin ur-
mare, „supunerea” la care ne cheamă Dumnezeu nu include automat și re-
semnarea în fața unei brutalități fizice pure.
Sfatul meu pentru femeile care se află în pericolul de a fi rănite fizic de
către soții lor este, în primul rând, să încerce să dezamorseze situația. Ai grijă
să nu provoci vreo situație care să-l poată face pe soț să devină violent. Pro-
verbe 15:1 spune: „Un răspuns blând potolește mânia”.
Desigur, aceasta nu înseamnă că femeile trebuie făcute răspunzătoare
când bărbații lor devin violenți. Nu există nicio scuză pentru ca un bărbat să
folosească violența fizică asupra soției sale; de fapt, este cea mai crasă încăl-
care a poruncii date soților în Efeseni 5:25. Bărbații care își maltratează soți-
ile nu au drept să pretindă că vreo acțiune din partea soției justifică folosirea
de către ei a forței brutale. A-ți ataca fizic soția este un păcat de neiertat îm-
potriva ei și a lui Cristos. Iar a încerca să apere o asemenea violență, așa cum
fac unii, pretinzând pe baza unor pasaje biblice că soțul este „capul” soției,
înseamnă a răstălmăci însăși ideea de cap al familiei. Să nu uităm că Dum-
nezeu este Capul lui Cristos și că Cristos e Capul Bisericii (1 Corinteni
11:3). Așadar, expresia nu implică numai conducere și autoritate, ci și grijă
iubitoare și protecție. „Bărbatul este capul nevestei, după cum și Cristos este
capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23). Soțul care crede că
statutul său de cap îndreptățește o conducere dominatoare, tiranică sau bru-
tală nu înțelege deloc conceptul biblic de conducere.
Dacă un soț predispus la violență devine agitat și abuziv, soția ar trebui să
se ferească din calea pericolului, părăsindu-și căminul dacă este necesar.
Dumnezeu ne-a promis că nu ne va pune la încercare peste capacitatea noas-
tră de a îndura și că va pregăti un mod de scăpare (1 Corinteni 10:13). Une-
ori, fuga este singura cale. Dacă ai copii și ei sunt în pericol, du-i într-un loc
unde să fie în siguranță, până crezi că te poți întoarce acasă fără riscuri.
Dacă nu te afli cu adevărat într-un pericol fizic, dar ești doar o soție căreia
i s-a făcut lehamite de un soț supărăcios, nervos și cârcotaș, chiar dacă este
necredincios și ostil lucrurilor lui Dumnezeu, dorința Lui pentru tine este să
rămâi, să te rogi și să-l sfințești pe soțul acela prin prezența ta ca un copil
iubit al lui Dumnezeu (1 Corinteni 7:10-16). Domnul te va ocroti și te va
învăța în mijlocul vremurilor grele.
Bineînțeles, roagă-te pentru soțul tău, ascultă de el în orice fel, încura-
jează-l să caute ajutorul și sfatul unor oameni care cunosc Scriptura și fă tot
ce-ți stă în putere să vindeci problemele care îl fac să fie mânios sau abuziv.
154 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR

Poate soția să aibă un serviciu?


Chestiunea soțiilor aflate în câmpul muncii nu este una la care se poate
răspunde cu un simplu da sau nu. Adevărata problemă ține de modul cum
înțelegem prioritățile biblice ale unei femei. Tit 2:4-5 spune că femeile în
vârstă din biserică trebuie să le învețe pe cele mai tinere „să-și iubească băr-
bații și copiii, să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei,
să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cu-
vântul lui Dumnezeu”.
În mod clar, prioritatea oricărei femei este grija pentru nevoile familiei ei,
iar ea face aceasta mai întâi de toate prin aceea că este o „gospodină”. 1 Ti-
motei 5:14 subliniază același lucru, deși e folosit alt cuvânt grec. Paul scrie:
„Vreau dar ca văduvele tinere să se mărite și să aibă copii, să fie gospodine
la casa lor, ca să nu dea potrivnicului prilej de ocară”. Expresia „să fie gos-
podine la casa lor” este traducerea grecescului oikodespoteo, care înseamnă
literal „a stăpâni casa”. Domeniul femeii este căminul, și aici ar trebui să se
afle totdeauna prioritățile unei mame.
Când psalmistul, sub inspirația Spiritului Sfânt, a vrut să arate caracterul
glorios al lui Dumnezeu, nu a putut găsi o laudă mai mare decât aceasta:
Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru,
care locuiește atât de sus?
El Își pleacă privirile să vadă
ce se face în ceruri și pe pământ.
El ridică pe sărac din țărână,
înalță pe cel lipsit din gunoi,
ca să-i facă să șadă împreună cu cei mari:
cu mai-marii poporului Său.
El dă o casă celei ce era stearpă,
face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei.
Lăudați pe Domnul!
(Psalmul 113:5-9, s.n.)
Acesta este lucrul suprem pe care Dumnezeu îl face pentru o femeie!
A avea grijă de casă implică a naște copii, a-i crește și a se ocupa de tre-
burile casei. Toate acestea sunt un dar al grației lui Dumnezeu pentru o fe-
meie și sunt legate inseparabil de principiul supunerii unei femei față de pro-
priul ei soț. Dacă ea muncește în afara căminului, va avea de-a face cu un
set diferit de circumstanțe. Va asculta și se va supune nu numai soțului, ci și
șefului la serviciu. Alte priorități amenință adesea prioritatea biblică a cămi-
nului și familiei, iar inima femeii este de obicei sfâșiată între a-și împlini
rolul biblic și a juca un rol cu totul diferit cerut de serviciul ei.
Cu toate acestea, nicăieri în Scriptură nu se interzice în mod concret fe-
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 155
meilor să muncească, atât timp cât își îndeplinesc prioritatea din cămin (Pro-
verbe 31).
Totuși, indiferent că o femeie are un loc de muncă sau nu, chemarea prin-
cipală a lui Dumnezeu pentru ea este să aibă grijă de cămin. E cel mai înălță-
tor loc pentru o femeie. Lumea e cea care cheamă atât de multe femei în afara
căminului, nu Domnul. Cuvântul Său descrie rolul femeii ca una preocupată
de îndatoriri domestice. Este o chemare înaltă, cu mult mai importantă pen-
tru viitorul copiilor unei femei decât orice ar putea ea face într-un loc de
muncă.
Decizia finală este una personală, pe care trebuie s-o ia orice femeie în
supunere față de autoritatea soțului ei. Evident, o femeie singură are liber-
tatea de a lucra și de a-și căuta un loc de muncă. O femeie căsătorită, dar fără
copii, poate că are ceva mai puțin timp și energie de cheltuit în serviciu. O
femeie care este și mamă are evident ca responsabilitate principală căminul
și de aceea nu va fi liberă să lucreze undeva în detrimentul căminului. De
fapt, din perspectiva mea de părinte, îmi este greu să înțeleg cum ar putea o
mamă să facă tot ce trebuie făcut pentru creșterea copiilor, ospitalitate, grija
pentru cei săraci și pentru lucrarea Domnului (cf. 1 Timotei 5:3-14) și, în
același timp, să fie angajată în câmpul muncii.

Ce se poate spune despre o femeie care dorește să se


dedice căminului, dar soțul ei insistă
ca ea să meargă la serviciu?
Există femei care se confruntă cu dilema de a avea soți care le cer să lu-
creze, deși ele se simt îndemnate de Dumnezeu să facă din propriul cămin
prioritatea mai mare. Într-un asemenea caz, se naște o tensiune între două
principii biblice: supunerea (Efeseni 5:22) și planul lui Dumnezeu pentru
soții (1 Timotei 5:14; Tit 2:4-5).
Prima abordare pentru o asemenea femeie este să se roage și apoi să-și
împărtășească convingerea cu soțul ei. Într-un fel plin de iubire, ea trebuie
să-i facă cunoscut cât de mult contează pentru ea ascultarea de Dumnezeu.
Dacă banii sunt problema, poate găsi vreun mod în care să câștige bani prin
muncă făcută la domiciliu sau prin limitarea timpului de lucru la orele când
copiii sunt la școală. (Femeia pioasă menționată în Proverbe 31 câștiga bani
din lucrul făcut în casă.) Ea poate face soțului ei niște calcule care să arate
beneficiile financiare reale ale muncii ei. Multe studii au arătat că femeia
care are un serviciu nu sporește neapărat veniturile familiei, odată ce intră
în calcul plata altcuiva care să se ocupe de copii sau de treburile casei când
ea este la lucru.
156 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Dacă, totuși, soțul insistă ca ea să lucreze în afara casei, trebuie să-l as-
culte, într-un spirit de blândețe, și să continue să se roage. Va trebui să-l facă
atent, cu iubire, la impactul negativ asupra relațiilor dintre ei, asupra calității
gospodăririi căminului, asupra dezvoltării copiilor. 1 Petru 3:1-6 abordează
această situație delicată. Acolo, soția este sfătuită să-și demonstreze ascul-
tarea de Dumnezeu supunându-se conducerii soțului ei, chiar dacă el nu as-
cultă de Cuvânt. Multe femei reușesc să se supună soților și să lucreze în afa-
ra casei, și totuși, simultan, să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, fiind bune
gospodine în timpul petrecut acasă. Lucrul acesta nu este deloc ușor, dar o
femeie plină de resurse poate reuși să-l facă. Supunându-se soțului, această
soție se supune și voii lui Dumnezeu. Domnul cunoaște împrejurările și poa-
te lucra la inima unui soț ca s-o schimbe.

Care sunt câteva moduri practice în care


soții își pot iubi soțiile?
Este interesant că Efeseni 5:25 poruncește soților să-și iubească soțiile.
Mai întâi, se demonstrează astfel că iubirea adevărată nu este doar un senti-
ment care se abate asupra unei persoane, ci un act de voință. Dacă nu ar fi
un act de voință, Dumnezeu nu ni l-ar porunci să-l facem. De asemenea,
Paul nu spune: „Stăpâniți-vă soțiile”. Există un cap și una care îl urmează,
dar perspectiva soțului asupra rolului său ar trebui să se concentreze nu asu-
pra aspectului autorității lui, ci asupra aspectului iubirii lui gata să se sacri-
fice pentru soție.
Mai interesantă decât porunca însăși e standardul de iubire care este pus
înaintea soților. Versetul spune: „Iubiți-vă nevestele, cum a iubit Cristos Bi-
serica și S-a dat pe Sine pentru ea”. E cel mai altruist, mai dăruitor și mai
grijuliu fel de iubire pe care o poate concepe mintea umană. În acest fel de
iubire nu este loc de domnie asupra soției sau de dominare egoistă asupra
celorlalți membri ai familiei.
Petru descrie iubirea soțului pentru soție: „Bărbaților, purtați-vă și voi, la
rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui
vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să
nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7). Eu găsesc în acest ver-
set trei concepte cheie.
Primul este considerația, atenția. Trebuie să trăim cu soțiile noastre „cu
înțelepciune”. Trebuie să fim sensibili, înțelegători și atenți cu ele. Echipa de
consiliere din organizația noastră este familiarizată cu toate aceste plângeri
din partea unor soții nefericite: „Soțul meu nu mă înțelege niciodată”. „Nu
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 157
știe unde sunt”. „Nu este receptiv la nevoile mele”. „Nu discutăm nicioda-
tă”. „Nu înțelege ce mă supără”. „Vorbește urât cu mine”. „Nu se poartă cu
mine cu iubire”, etc. Aceste femei spun că soții lor nu sunt atenți cu ele, pre-
ocupați fiind mai mult de ceea ce obțin pentru ei înșiși din căsătorie decât de
ceea ce îi dau ei.
Un al doilea mod de a-i arăta iubire soției tale este cavalerismul. Nu uita
că soția ta este un vas mai slab. O mare parte a poziției tale de cap al fami-
liei o constituie responsabilitatea de a o apăra, de a avea grijă de ea, de a te
da pe tine însuți pentru ea. Acest fel de atitudine grijulie și dăruitoare poate
fi exprimat în multe feluri, adesea prin gesturi aparent nesemnificative, dar
care spun totuși multe soției tale despre iubirea ta pentru ea. Poți să deschizi
portiera mașinii pentru ea, în loc să dai cu spatele către ieșire în timp ce ea
este încă cu un picior afară. Sau, pur și simplu, adu-i flori. Expresii mici și
frecvente de atenție înseamnă mai mult pentru o soție decât un mod special
de a te purta cu ea o dată în an, de aniversarea nunții voastre.
În sfârșit, soții își pot arăta iubirea pentru soții prin comuniunea împreună
cu ea. Să observăm, din nou, modul cum Petru îi numește pe soți și soții „îm-
preună-moștenitori ai harului vieții”. Căsătoria, mai mult ca orice altă insti-
tuție umană, este proiectată să fie un parteneriat apropiat, o unire a celor doi
într-unul singur. Comuniunea unui cuplu căsătorit trebuie atunci să fie cât
mai intimă posibil, iar acest lucru trebuie urmărit cu sârguință; el cere un
efort special. Soțule, comunică cu soția ta. Vorbește cu ea. Împărtășește-ți cu
ea viața spirituală.

De ce trebuie făcuți copiii să asculte?


Scriptura spune clar: Copiii trebuie să asculte de părinți. A cincea poruncă
spune că copiii trebuie să-și cinstească părinții. Cel puțin o duzină de verse-
te numai din cartea Proverbe spun copiilor să asculte de părinții lor. Efeseni
6:1-3 spune: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept.
Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta este cea dintâi poruncă însoțită de o
făgăduință, ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”.
De ce trebuie să asculte copiii? Pentru că le lipsește maturitatea în patru
domenii majore ale vieții care sunt esențiale pentru independență. Ele ne
sunt descrise în Luca 2:52, unde ni se spune că Iesus creștea, copil fiind, în
toate aceste patru moduri: „Iesus creștea în înțelepciune, în statură și era tot
mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor”. Chiar dacă a fost
perfect și fără păcat, Domnul nostru a crescut mintal, fizic, social și spiri-
tual. Acestea sunt cele patru moduri în care trebuie să crească toți copiii.
Copiii au nevoie de creștere în maturitatea mintală. Copiilor le lipsește
158 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
înțelepciunea. Când un copilaș vine pe lume, creierul său este aproape com-
plet lipsit de informație. El trebuie să fie învățat tot ce urmează să cunoască.
Nu știe ce este bine și rău; nu știe ce-i bun de mâncat; nu știe ce să nu bage
în gură și nu are destulă înțelepciune ca să nu iasă pe stradă. Toate aceste lu-
cruri trebuie învățate, iar copilăria este un timp pentru a le învăța.
Copiii au nevoie de creștere în domeniul maturității fizice. Se nasc slabi
și incapabili să stea pe propriile picioare. Este un proces de durată până do-
bândesc putere și coordonarea mișcărilor. La început trebuie să fie hrăniți,
schimbați și să râgâie. Nu se pot hrăni singuri și nu pot supraviețui singuri.
Este responsabilitatea părinților să-i protejeze.
Copiilor le lipsește maturitatea socială. Lucrul predominant pe care-l poți
observa la un copil când vine pe lume este egoismul său total. El vrea să i se
dea imediat ce dorește și crede că tot ce-i stă la îndemână îi aparține. Este
greu să-l înveți pe copil cum să dea și altora, ce să spună în anumite dăți sau
să fie politicos. Niciunul dintre aceste lucruri nu sunt înnăscute în copil.
În sfârșit, copiii au nevoie de maturitate spirituală. Un copil nu ajunge de
la sine să-L iubească pe Dumnezeu. Scriptura afirmă că până și copiii mici
au o oarecare cunoștință înnăscută despre Dumnezeu (Romani 1:19), dar,
fără învățătura cuvenită, această cunoștință se risipește. Propria lor depra-
vare îi va îndepărta. Este responsabilitatea părinților să-i îndrume în direcția
cea bună. Proverbe 22:6 spune: „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o ur-
meze, și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Ascultarea din partea
copilului este unealta care îl aduce la maturitate în toate modurile specifice.

Ar trebui oare ca să asculte copiii


și de niște părinți necredincioși?
Nu toți părinții vor să-și crească copiii pe calea adevărului. Dar când Paul
scrie: „Copii, ascultați de părinții voștri în Domnul”, spune că ascultarea
trebuie să se facă în sfera slujirii, cinstirii și închinării Domnului. Nu spune
că responsabilitatea de a fi supus revine numai copiilor ai căror părinți sunt
„în Domnul”.
Porunca dată copiilor de a asculta de părinți este absolută, exceptând cazul
când poruncile părinților sunt contrare poruncilor clare ale Cuvântului lui
Dumnezeu. Dacă un părinte îi cere unui copil să încalce o poruncă limpede
din Scriptură, intră în joc adevărul din Fapte 5:29: „Trebuie să ascultăm mai
mult de Dumnezeu decât de oameni”. În asemenea circumstanțe, copilul tre-
buie să refuze să se supună dorinței părinților, dar nu într-un mod sfidător
sau obraznic. Iar el ar trebui să accepte consecințele neascultării sale cu răb-
dare și fără să arate vreo urmă de sfidare sau mânie.
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 159

Cum pot ști părinții modul corect de a-și crește copiii?


Efeseni 6:4 spune: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri,
ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului”. Greșeala pe care o fac
prea mulți părinți este că au impresia că educația creștină se face de la sine
într-o familie creștină. Ei bine, nu este așa. Părinții trebuie să conducă prin
exemplul personal, cu atenție și în mod planificat. Responsabilitatea lor in-
clude învățare, instruire, creștere și disciplinare a copiilor după voia Dom-
nului, fără a-i întărâta în același timp pe copii la mânie.
Părinții sunt cheia maturității spirituale a fiecărui copil. Orice om se naște
cu o tendință la păcat, iar depravarea va pune stăpânire pe el dacă puterea cu
care îl are în mână pe copil nu este nimicită prin nașterea din nou. Copilul
trebuie să fie „născut din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci din-
tr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și
care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Instrucțiunile Scripturii date părinților
afirmă că cel mai bun mediu în care poate crește sămânța Cuvântului lui
Dumnezeu pentru copiii noștri este mediul iubitor al disciplinei.
Într-un studiu efectuat acum câțiva ani, sociologii Sheldon și Eleonor
Glueck de la Harvard University au identificat câțiva factori cruciali în dez-
voltarea delincvenței juvenile. Ei au elaborat un test pentru copii de 5-6 ani,
care poate prevedea, în proporție de 90%, comportamentul delincvent viitor,
și au sintetizat patru factori necesari în prevenirea acestui fenomen. Primul:
disciplina aplicată de tată trebuie să fie fermă, corectă și consecventă. Al
doilea: mama trebuie să știe în permanență unde sunt copiii și ce fac și să
petreacă cât mai mult timp cu ei. Al treilea: copiii au nevoie să vadă afecți-
unea dintre părinți și să simtă afecțiunea părinților pentru ei. Al patrulea:
familia trebuie să petreacă timp împreună, ca unitate.1
Studii similare arată că niște relații corecte copil-părinte se dezvoltă în
mod normal acolo unde părinții se iubesc cu adevărat unul pe altul, unde dis-
ciplina este consecventă, unde copilul simte că este iubit, unde părinții dau
un exemplu moral și spiritual pozitiv și unde există un tată care conduce
familia.
Factorul cel mai important este acesta: Exemplul pe care îl dai în fața co-
piilor tăi e ceea ce-i va influența cel mai mult. Mulți părinți fac greșeala de
a fi excesiv preocupați de modul în care sunt văzuți în biserică și în comu-
nitate, în timp ce desconsideră complet modul cum trăiesc în fața copiilor
lor. Nimic nu face ca adevărul să fie mai respingător în ochii unui copil decât
un părinte ipocrit sau superficial din punct de vedere spiritual, care afirmă
adevărul în public, dar îl neagă acasă.
Părinți, avem o responsabilitate solemnă și copleșitoare, dar este și un pri-
160 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
vilegiu minunat. Una dintre cele mai împlinitoare experiențe din lume este
să avem copii angajați să-L urmeze pe Domnul, indiferent de preț, pentru că
au văzut în noi același angajament.

Ce anume asigură soliditatea unei căsnicii?


Pentru doi creștini, căsătoria este, în primul rând, un angajament față de
Iesus Cristos și apoi unul față de celălalt. Lui Satan îi place să distrugă căs-
niciile, și cel mai bun scut împotriva atacurilor sale este o relație profundă
cu Iesus Cristos, împărtășită reciproc de către doi soți și un angajament de a
asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. În prezența unui astfel de angajament, nu
cred că o căsnicie poate eșua.
Dar, ca să dezvoltăm puțin ideea, iată două principii care întăresc o căs-
nicie. Mai întâi, concentrează-te asupra a ceea ce ar trebui să fii în interior,
nu numai asupra a ceea ce spui, ceea ce ai sau chiar a felului cum arăți în
exterior. Petru dă acest principiu soțiilor în 1 Petru 3:3-4, dar cu siguranță că
el se poate aplica și soților: „Podoaba voastră să nu fie podoaba din afară,
care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea
hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh
blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”.
Tot ceea ce posezi se va deteriora. Chiar și felul cum arăți se va deteriora
cu timpul. Dar „omul ascuns al inimii” se maturizează, se dezvoltă și crește
tot mai frumos, pe măsură ce devenim mai asemănători cu Cristos. Dacă
asupra acestui lucru se îndreaptă atenția căsniciei voastre, iubirea dintre voi
va crește și ea.
Al doilea principiu este acesta: Concentrează-te să înveți cine este par-
tenerul tău de viață. Am consiliat mulți oameni a căror căsnicie se destrăma
pur și simplu pentru că nu și-au făcut niciodată timp să ajungă să
se cunoască unul pe celălalt. Este important să ne dăm seama că nicio per-
soană și nicio căsnicie nu e perfectă. Dacă te ții de un ideal al modului în
care ai dori să fie soțul (soția) tău, aduci prejudicii căsniciei tale. Renunță la
ideea unui partener perfect și începe să înveți să-l înțelegi și să-l iubești pe
cel pe care îl ai. Trăiește cu partenerul tău „cu înțelepciune” (1 Petru 3:7).
Este semnificativ faptul că Paul le poruncește soților să-și iubească soți-
ile (Efeseni 5:25) și soțiilor să-și iubească soții (Tit 2:4). Ideea este că, indi-
ferent cu cine ești căsătorit, poți învăța să-ți iubești soțul (soția). Curentul
predominant al gândirii contemporane pare să fie acela că iubirea este pur și
simplu ceva ce se întâmplă – vine și trece. Și când trece, lumea divorțează.
Cât de străină este această concepție față de cea din Scriptură, care nu recu-
noaște nici măcar posibilitatea incompatibilității dintre doi parteneri de căs-
Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 161
nicie! Dumnezeu le poruncește pur și simplu soților și soțiilor să se iubească
unii pe alții. Sentimentele atracției inițiale – impulsurile intense – se diminu-
ează în toate căsniciile. Dar când este cultivat angajamentul, răsplata unei
împliniri și a unei prietenii iubitoare până la moarte e mult mai satisfăcă-
toare.
Nu uita, esența căsătoriei este faptul că doi oameni devin o singură carne,
iar unu este număr indivizibil. În Matei 19:5, Iesus a citat din Geneza 2:24:
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa
și cei doi vor fi un singur trup [o singură carne]”. Cuvântul ebraic tradus „se
va lipi” se referă la o legătură indestructibilă. În același timp, el este un verb
activ care implică ideea urmăririi unui lucru cu ardoare. Așa cum arată acest
cuvânt, căsătoria este menită să fie relația a doi oameni angajați total și cu
sârguință să urmărească scopul iubirii unuia pentru celălalt, legați într-o uni-
une indisolubilă a minții, voinței, spiritului și sentimentului.
În versetul 6, Iesus a continuat să spună: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu
omul să nu despartă”. Orice căsnicie, fie ea o unire creștină sau una păgână,
în care s-a intrat după voia lui Dumnezeu sau nu, este o lucrare miraculoasă
a lui Dumnezeu; iar dacă te atingi de această unire, subminezi lucrarea lui
Dumnezeu.
Fiecare familie are la bază acest adevăr, iar succesul familiei ca întreg
crește sau scade în funcție de angajamentul cuplului unul față de altul și față
de permanența unirii.
Familia este atât de importantă în planul lui Dumnezeu! El vrea să facă din
familiile noastre tot ce pot ele să fie, iar succesul familiei ar trebui să fie o
prioritate pentru orice creștin. Nu putem lăsa lumea să ne împingă în tiparul
ei de divorț, dezbinare, delincvență și tot ce vine odată cu eșecul familiei.
Dacă creștinii nu au familii care rămân împreună, copii care sunt crescuți în
mustrarea și învățătura Domnului, părinți care se iubesc unul pe altul și că-
mine care sunt centrate asupra lui Cristos, nu vom putea niciodată influența
lumea cu evanghelia. Pe de altă parte, dacă vom cultiva aceste lucruri și dacă
le vom urmări din toată inima, lumea va fi uimită și ne va lua în seamă, pe
noi și pe Cristosul nostru.
Note

Introducere
1. John MacArthur, The Family (Chicago: Moody Press, 1981).

Capitolul 1
1. Associated Press (30 martie 1997).
2. Milwaukee Journal Sentinal (7 iulie 1998).
3. Barbara Boyer, „Grossberg, Peterson Sent to Jail”, Philadelphia Inquirer (10 iulie
1998), 1.
4. Citată în revista Washingtonian, august 1986, și în Vogue, septembrie 1989.
5. Citată în Washington Post, 13 noiembrie 1983.
6. Inhumane Society (Fox Publications, n.d.).
7. David Cooper, The Death of the Family (New York: Pantheon, 1971).
8. Kate Millet, Sexual Politics (New York: Doubleday, 1970).
9. Hillary Clinton, It takes a Village (New York: Simon&Schuster, 1996).
10.Pantagraphy (20 septembrie 1970).
11.Gore Vidal, Reflections Upon a Sinking Ship: A Collection of Essays (Boston:
Little, Brown, 1969, 246-248.
12.Matthew Henry's Commentary on the Whole Bible, 6 vol. (Old Tappan, NJ:
Revell, n.d.), 3:917.
13.Judith Rich Harris, The Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way
They Do (New York: Free Press, 1998).
14.Ibid., 351.

Capitolul 3
1. O versiune similară a acestei schițe a evangheliei este inclusă în cartea mea Faith
Works (Dallas: Word, 1993), 200-206. Părinții care doresc să studieze o abordare
sistematică a doctrinei biblice a salvării ar putea să fie ajutați mult de această
carte [este prevăzută să apară în limba română în 2006 la Editura Agape sub titlul
Faptele credinței].
2. Vezi Anexa 1, „Mă vrea Iesus o rază de soare?”
3. A.W. Tozer, The Root of the Righteous (Harrisburg, PA: Christian Publications,
1955), 61-63 [apărută la Editura Agape sub titlul Rădăcina celor drepți].

Capitolul 5
1. Matthew Henry's Commentary on the Whole Bible, 6 vol. (Old Tappan, NJ:
Revell, n.d.), 6:716.
2. John MacArthur, The Vanishing Conscience (Dallas: Word, 1994) [este prevăzută
să apară în limba română în 2006 la Editura Agape sub titlul Când dispare con-
știința...].
164 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR

Capitolul 6
1. Papyri Oxyrhynchus, 4.744.
2. Haim Ginott, Between Parent and Child (New York: Macmillan, 1965), 72.
3. Ted Tripp, Shepherding a Child’s Heart (Wapwallopen, PA: Shepherd, 1995).
4. Ibid., 39.
5. Ibid., 20.
6. American Medical Association News Update, 13 august 1997.
7. Penelope Leach, „Spanking: A Shortcut to Nowhere”,
http://cnet.unbca/orgs/prevention_cruelty/spank.htm.
8. Lynn Rosellini, „When to Spank” (U.S. News and World Report, 13 aprilie 1998).
Articolul se află la online la http://www.usnews.com/usnews/issue/980413span.
htm.
9. Ibid.
10.Ibid.
11.Recenzie a psihologului Robert. E. Larzelere.
12.Citat de Kevin Ryan, director al Center for the Advancement of Ethics and
Character, New York Times.
13.Mike A. Males, The Scapegoat Generation: America’s War on Adolescents
(Monroe, ME: Common Courage, 1996), 116.
14.Rosellini, ibid.

Capitolul 7
1. Homilies on Ephesians, Homilia 20 (Efeseni 5:25).

Anexa 1
1. Phil este director executiv al societății Grace to You și ajută la editarea celor mai
multe dintre cărțile mele.

Anexa 2
1. Unraveling Juvenile Delinquency (Cambridge, MA: Harvard, 1950), 257-71.