III 01 Econometrie IFR 2017

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
Program de studii universitare de licenţă: Finanțe și Bănci
Forma de învăţământ: învăţământ cu frecvenţă redusă
Suport de curs pentru disciplina:

MANAGEMENT BANCAR
Titular de disciplină:
Prof.univ.dr. Dan CONSTANTINESCU
Bucureşti
2017
CUPRINS
Introducere .......................................................................................................................... 5
a. Date privind titularul de disciplină ................................................................................. 5
b. Date despre disciplină ................................................................................................... 5
c. Obiectivele disciplinei .................................................................................................. 5
d. Competenţe acumulate după parcurgerea cursului ............................................................ 6
e. Resurse şi mijloace de lucru .......................................................................................... 7
f. Structura cursului ......................................................................................................... 7
g. Cerinţe preliminare ....................................................................................................... 8
h. Durata medie de studiu individual .................................................................................. 8
i. Evaluarea .................................................................................................................... 8
Capitolul 1. …………………………………….. .................................................................... 10
1.1. Introducere ................................................................................................................ 10
1.2. Conţinut .................................................................................................................... 10
1.3. Rezumat .................................................................................................................... 16
1.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 17
1.5. Bibliografie recomandată ............................................................................................ 18
Capitolul 2. …………………………………….. .................................................................... 19
2.1. Introducere ................................................................................................................ 19
2.2. Conţinut .................................................................................................................... 19
2.3. Rezumat .................................................................................................................... 32
Capitolul 3. …………………………………….. .................................................................... 35
3.1. Introducere ................................................................................................................ 35
3.2. Conţinut .................................................................................................................... 35
3.3. Rezumat .................................................................................................................... 41
Capitolul 4. …………………………………….. .................................................................... 43
4.1. Introducere ................................................................................................................ 43
4.2. Conţinut .................................................................................................................... 43
4.3. Rezumat .................................................................................................................... 48
2
Capitolul 5. …………………………………….. .................................................................... 52
5.1. Introducere ................................................................................................................ 52
5.2. Conţinut .................................................................................................................... 52
5.3. Rezumat .................................................................................................................... 60
5.6. Teme de control ........................................................... Error! Bookmark not defined.
Capitolul 6. …………………………………….. .................................................................... 35
6.1. Introducere ................................................................................................................ 35
6.2. Conţinut .................................................................................................................... 35
6.3. Rezumat .................................................................................................................... 71
Capitolul 7. …………………………………….. .................................................................... 74
7.1. Introducere ................................................................................................................ 74
7.2. Conţinut .................................................................................................................... 74
7.3. Rezumat .................................................................................................................... 82
7.6. Teme de control ........................................................... Error! Bookmark not defined.
Capitolul 8. …………………………………….. .................................................................... 85
8.1. Introducere ................................................................................................................ 85
8.2. Conţinut .................................................................................................................... 85
8.3. Rezumat .................................................................................................................. 100
8.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................................... 100
8.5. Bibliografie recomandată .......................................................................................... 102
8.6. Teme de control ....................................................................................................... 102
Capitolul 9. …………………………………….. .................................................................. 103
9.1. Introducere .............................................................................................................. 103
9.2. Conţinut .................................................................................................................. 103
9.3. Rezumat .................................................................................................................. 109
9.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................................... 110
9.5. Bibliografie recomandată .......................................................................................... 111
Capitolul 10. …………………………………….. ................................................................ 112
3
10.1. Introducere ............................................................................................................ 112
10.2. Conţinut ................................................................................................................ 112
10.3. Rezumat ................................................................................................................ 122
10.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ......................................................................... 123
10.5. Bibliografie recomandată ........................................................................................ 125
Răspunsuri la testele de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................ 126
4
Introducere
Cursul este destinat, în principal, studenţilor Facultăţii de Științe Economice din cadrul
Universităţii Ecologice din Bucureşti – învăţământ cu frecvenţă redusă (IFR), dar poate constitui un
util material de studiu şi pentru studenţii la învăţământ cu frecvenţă (IF).
Cursul îşi propune să ofere, în primul rând studenţilor care se pregătesc să devină specialişti
în domeniul economic şi financiar, cunoştinţele necesare pentru înţelegerea şi familiarizarea cu
principalele repere ale sistemului bancar, precum şi cu cele mai importante teorii şi metode de
analiză, prevenire şi control al riscurilor bancare, privite atât în individualitatea lor cât şi din
perspectiva globală a riscului sistemic.
De asemenea, sunt prezentate modalităţile de fundamentare a deciziilor pentru fiecare
categorie de operaţiuni bancare, în ideea controlului riscurilor, precum şi criteriile de evaluare a
performanţelor instituţiilor de credit.
Prin conţinutul de idei teoretice şi al utilităţii practice, lucrarea se adresează, în egală
măsură, tuturor celor care doresc să-şi îmbogăţească cunoştinţele în acest domeniu și poate fi de
folos oricărei persoane ce doreşte o înţelegere a fenomenelor și proceselor specifice
managementului bancar.
a. Date privind titularul de disciplină

Nume şi
Dan CONSTANTINESCU
prenume:
E-mail: dr.dconstantinescu@yahoo.com
b. Date despre disciplină

Anul de
III
studiu:
Semestrul: 2
c. Obiectivele disciplinei
Obiectivul Asimilarea de cunoștințe din domeniul financiar-bancar și formarea unor
general al specialiști în domeniu, capabili să evolueze cu succes în acest sector de activitate
disciplinei sau să continue pregătirea în cadrul studiilor de masterat
5
A. Obiective cognitive
- formarea cunoştinţelor de bază necesare derularii principalelor operaţiuni
bancare, precum şi echilibrării raportului risc-performanţă, atât pe categorii de
operaţiuni cât şi la nivel global, pentru instituţiile de credit ce formează arhitectura
sistemului bancar;
B. Obiective procedurale
- utilizarea instrumentelor de analiză a riscului şi a performanţelor bancare din
corpul metodologic general, precum şi a instrumentelor specifice analizei în
domenii specializate de activitate ale instituţiilor de credit (decontări şi plăţi,
trezorerie, adecvarea capitalului şi operaţiunile pasive, creditarea şi alte operaţiuni
active, operaţiunile valutare ş.a);
- dobândirea abilităţilor de utilizare a modelelor economico-financiare şi
Obiectivele
rezolvarea problemelor practice din domeniul bancar, prin utilizarea tehnicilor de
specifice
analiză specifice acestui domeniu;
C. Obiective atitudinale
- manifestarea unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
managementului bancar;
- cultivarea unui mediu pragmatic pentru aplicarea cunoștințelor;
- promovarea unui sistem de valori culturale morale şi civice;
- valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice și
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice;
- dezvoltarea unor comportamente relaţionale privind constituirea echipelor de
lucru, angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane și instituţii cu
responsabilităţi similare;
- participarea la propria dezvoltare profesională.
d. Competenţe acumulate după parcurgerea cursului

 C3.1 Descrierea operaţiunilor de natură bancară realizate la nivelul unei instituţii
de credit
 C3.2 Explicarea operaţiunilor de natura activităţii de creditare realizate la nivelul
unei bănci comerciale
 C3.3 Aplicarea cunoştinţelor, metodelor, tehnicilor şi instrumentelor pentru
realizarea lucrărilor de natură bancară
 C3.4 Utilizarea unor indicatori de calitate pentru evaluarea realizării lucrărilor de
Competenţe natură bancară
profesionale  C5.1 Descrierea grilelor de scoring privind creditarea utilizând concepte şi
metode specifice
 C5.2 Explicarea sistemelor expert în evaluarea creditelor
 C6.1 Descrierea deciziilor de creditare
 C6.2 Explicarea deciziilor de creditare în vederea implementării scoringurilor
 C6.3 Aplicarea deciziilor de creditare folosind cunoştinţe, metode, tehnici şi
instrumente specifice
 C6.4 Evaluarea calităţii implementării deciziilor de creditare bancară
Competenţe
transversale
6
e. Resurse şi mijloace de lucru
Pentru o pregătire temeinică, vă sugerăm să efectuaţi toate testele de evaluare, astfel încât
rezultatul pregătirii dumneavoastră să fie cât mai obiectiv. De asemenea, vă sugerăm să vă alcătuiţi
propriile dumneavoastră planuri şi scheme, acestea ajutându-vă la o mai bună sistematizare a
cunoştinţelor dobândite.
Fiecare curs debutează cu prezentarea obiectivelor pe care trebuie să le atingeţi – din punctul
de vedere al nivelului de cunoştinţe – prin studierea temei respective. Vă recomandăm să le citiţi cu
atenţie şi apoi, la sfârşitul cursului, să le revedeţi pentru a verifica dacă le-aţi atins în întregime.
Testele de evaluare prezente la sfârşitul fiecărui curs vă vor ajuta să verificaţi modalitatea
specifică de învăţare şi să vă îmbunătăţiţi cunoştinţele. Timpul recomandat rezolvării testelor este
de 30 de minute. Rezolvaţi testele numai după studierea în întregime a unui curs şi nu vă uitaţi la
răspunsuri decât după rezolvarea testului şi numai dacă nu reuşiţi să găsiţi răspunsul prin recitirea
cursului.
La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă sfătuim să o parcurgeţi.
f. Structura cursului
Cursul de Management bancar este alcătuit din zece capitole (fiecare capitol fiind aferent
unei unităţi de învăţare sau două, după caz):
Capitolul I. Repere conceptuale
Capitolul II. Managementul riscurilor bancare
Capitolul III. Instrumente, produse si servicii bancare
Capitolul IV. Sisteme de plăți și decontare
Capitolul V. Managementul trezoreriei
Capitolul VI. Capitalul bancar
Capitolul VII. Managementul operatiunilor cu depozite
Capitolul VIII. Managementul operatiunilor de creditare
Capitolul IX. Managementul operatiunilor valutare
Capitolul X. Venituri şi performanţe bancare
La sfârşitul fiecărui capitol beneficiaţi de modele de teste de autoevaluare care vă vor ajuta
să stabiliţi singuri ritmul de învăţare şi necesităţile proprii de repetare a unor teme. La sfârşitul
suportului de curs sunt prezentate răspunsurile corecte la testele de autoevaluare a cunoştinţelor.
7
Totodată, sunt formulate 3 teme de control, în vederea evaluării pe parcurs, astfel:
Tema 1 – Capitolul 5: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați
managementul intern al lichidității”;
Tema 2 – Capitolul 7: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați sistemele
de garantare a depozitelor bancare”;
Tema 3 – Capitolul 8: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați analizele
utilizate la fundamentarea deciziei de creditare pentru persoanele juridice”.
Temele de control se prezintă de către fiecare student, iar rezultatele acestei evaluări se
comunică de către cadrul didactic în mod direct şi nemijlocit studenţilor.
Cursul de Management bancar poate fi studiat atât în întregime, potrivit ordinii prestabilite a
capitolelor, dar se poate şi fragmenta în funcţie de interesul propriu mai accentuat pentru anumite
teme. Însă, în vederea susţinerii examenului este obligatorie parcurgerea tuturor celor zece capitole
şi efectuarea testelor prezentate.
g. Cerinţe preliminare
Pentru o mai bună înţelegere a materiei, este necesară coroborarea cunoştinţelor dobândite
în cadrul acestei discipline cu cele acumulate la Monedă şi la Institutii de credit, având în vedere că
disciplina se studiază în anul III, semestrul 2.
h. Durata medie de studiu individual
Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 28 de ore, iar pentru examen ar fi

necesar un studiu de o săptămână.
Studierea fiecărui capitol necesită un efort estimat la 2 ore, astfel încât să se fixeze temeinic
cunoştinţele specifice acestui domeniu.
i. Evaluarea
La încheierea studierii cursului, este obligatorie realizarea celor trei teme de control.
Înainte de examen este indicat să parcurgeţi din nou toată materia, cu atenţie, durata estimată
pentru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.
8
Forma de evaluare
E
(E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control)
- evaluarea finală 50%
Stabilirea notei - activităţi aplicative /laborator/lucrări practice/proiect etc. 20%
finale (procentaje) - teste pe parcursul semestrului 10%
- teme de control 20%
9
Capitolul 1.
Repere conceptuale
1.1. Introducere
În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la prezentarea

principalelor categorii de instituții care formează arhitectura sistemului bancar, precum şi la
delimitarea funcțiunilor și activităților bancare de alte activități din sfera comercială.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
1.2. Conţinut
1.2.1. Sistemul bancar din România

În literatura de specialitate regăsim mai multe noţiuni prin care se denumeşte ansamblul
instituţiilor care operează pe segmente specifice ale pieţei financiare, cuprinzând piaţa monetară,
piaţa valutară şi piaţa creditului, dintre care cele mai utilizate sunt noţiunile de sistem bancar şi
aparat bancar.
Evident că între cele două concepte există o relaţie de incluziune, sistemul bancar
cuprinzând şi ansamblul relaţional dintre instituţiile ce formează aparatul bancar, ansamblu dominat
de operaţiile şi tranzacţiile active şi pasive desfăşurate de entităţile componente.
Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la activităţile
sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii:
- instituţii de credit;
- instituţii conexe;
- instituţii de reglementare şi supraveghere.
Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene şi grupează, la rândul
ei, o serie destul de largă de entităţi, dintre care enumerăm: băncile universale, băncile mutuale sau
cooperativele de credit, casele de economii, casele de credit municipal şi alte instituţii specializate.
Dacă modelul băncii universale, ca instituţie ce oferă o gamă diversă şi completă de servicii
financiare, este predominant în Europa continentală, spaţiul anglo-american este caracterizat printr-
o specializare mult mai strictă a instituţiilor bancare, model care se aplică - cu unele specificităţi - şi
10
în Japonia. Chiar şi pentru ţările în care băncile universale predomină, termenul de universal nu
trebuie considerat într-o accepţiune fetişizantă, întrucât şi în acest caz putem vorbi despre o anumită
diversitate instituţională.
Profesorul Costin Kiriţescu defineşte, în funcţie de specificul activităţilor desfăşurate,
următoarele categorii de bănci [3]: bănci de afaceri, bănci de depozit (bănci comerciale), bănci
electronice și bănci industriale.
Alţi autori [2], studiind procesul de globalizare financiară care se traduce prin emergenţa
progresivă a unei industrii bancare mondiale, definesc mai multe modele de bancă, dintre care amintim:
modelul băncii dividende, modelul băncii fragmentate, modelul băncii la distanţă și modelul băncii
virtuale.
O altă structurare a băncilor poate fi realizată în funcţie de domeniile de specializare
generate de predominanţa diferitelor categorii de operaţiuni. Vom distinge, în acest sens: bănci
specializate în operaţiuni de retail, bănci specializate în operaţiuni de tip corporate, bănci
specializate în activităţi dedicate (private banking), bănci specializate în activităţi de investiţii
financiar-bancare (investment banking) și bănci specializate în activităţi de asigurări bancare
(insurance banking).
Potrivit legislaţiei bancare în vigoare, în România pot fi autorizate să desfăşoare activităţi
bancare patru categorii de instituţii de credit, ale căror elemente definitorii sunt atragerea de
depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de
credite în nume şi cont propriu. Acestea sunt:
- băncile comerciale româneşti şi sucursalele băncilor străine;
- organizaţiile cooperatiste de credit;
- instituţiile emitente de monedă electronică;
- băncile de economii pentru domeniul locativ;
- bancile ipotecare.
Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:
- fondurile de garantare a depozitelor;
- societăţile de transfer de fonduri şi decontare;
- fondurile de garantare a creditelor.
Scopul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar este acela de a garanta
rambursarea depozitelor constituite la societăţile bancare de către deponenţi persoane fizice, potrivit
condiţiilor şi limitelor stabilite în legea sa de funcţionare. Societăţile bancare autorizate să
primească fonduri de la persoane fizice în conformitate cu prevederile legii bancare sunt obligate să
participe la constituirea resurselor financiare ale Fondului de garantare.
11
Fondul compensează plata depozitelor atunci când acestea devin indisponibile, respectiv de
la data prevăzută în hotărârea judecătorească definitivă şi executorie de începere a procedurii
falimentului băncii. În acelaşi timp, fondul se subrogă în drepturile deponenţilor pentru o sumă
egală cu plăţile pe care le-a efectuat pentru depozitele garantate.
În România, transferul de fonduri între instituţiile de credit, între instituţiile de credit şi
Banca Naţională a României, între instituţiile de credit şi Trezoreria statului, între Trezoreria
statului şi Banca Naţională a României, între instituţiile de credit şi casele de compensaţii
interbancare şi/sau titularii conturilor de decontare autorizaţi de Banca Naţională a României,
precum şi decontarea fondurilor se efectuează de către Societatea Naţională de Transfer de Fonduri
şi Decontări - TransFonD S.A., în calitatea sa de agent al Băncii Naţionale a României, în numele şi
pe contul Băncii Naţionale a României.
În calitate de agent al Băncii Naţionale a României, TransFond asigură activitatea de evidenţă a
garanţiilor aferente decontării operaţiunilor compensate multilateral şi bilateral, a operaţiunilor cu valori
mobiliare şi a celor cu carduri în lei.
Fondurile de garantare a creditelor au ca principal obiect de activitate asigurarea parţială a
garanţiilor directe şi indirecte aferente creditelor contractate de întreprinzatori, în vederea sprijinirii
acestora în realizarea criteriilor de eligibilitate pentru obţinerea creditelor necesare şi a minimizării
costurilor aferente.
Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi a fost constituit
iniţial cu sprijinul statului - prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Dezvoltarea
Întreprinderilor Mici şi Mijlocii - ca societate comercială pe acţiuni, prevederile statutare permiţând
extinderea acţionariatului prin includerea de societăţi comerciale bancare şi de asigurare, a unor
organisme neguvernamentale, române şi străine, precum şi a agenţilor economici români sau străini.
Fondul de Garantare a Creditului Rural este organizat pe aceleaşi repere funcţionale,
adaptate – desigur - la specificul potenţialilor săi clienţi. El se adreseaza IMM-urilor care solicită
credite în lei sau în valută de la bănci comerciale şi nu deţin garanţii materiale suficiente. Garanţia
emisă de Fond se poate utiliza în procesul de negociere a creditelor la bancile cu care Fondul are
încheiate convenţii de împărţire a riscului.
Fondul naţional de garantare a creditelor pentru întreprinderile mici şi mijlocii a fost înfiinţat tot
ca o societate comercială pe acţiuni, de către Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi
Cooperaţie, în calitate de reprezentant al statului în exerciţiul tuturor drepturilor şi îndeplinirea tuturor
obligaţiilor ce îi revin în calitate de acţionar unic. El are ca obiect de activitate exclusiv garantarea
creditelor sau a altor instrumente de finanţare care pot fi obţinute de către întreprinderile mici şi mijlocii
de la băncile comerciale ori din alte surse.
12
În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul primordial îi revine
Băncii Naţionale a României care, potrivit Statutului său, răspunde de autorizarea şi supravegherea
prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a
sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
În cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit şi plăţi, Banca Naţională a României
poate acorda băncilor credite garantate, pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile.
Banca Naţională a României deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului, pentru
fiecare bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci - persoană juridică străină, autorizată să
funcţioneze în România.
Banca Naţională a României emite reglementări generale privind instrumentele de plată,
coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de interes naţional şi stabileşte măsurile necesare
pentru prevenirea şi eliminarea oricărei situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de
plăţi. Ea poate asigura, de asemenea, servicii de compensare, depozitare şi plată prin intermediul
conturilor deschise în evidenţele sale.
În contextul interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare, Autoritatea de
Supraveghere Financiară (ASF) colaborează cu Banca Naţională a României şi cu alte autorităţi şi
instituţii publice în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de lege. Atribuţiile sale în domeniul
bancar privesc, fără a se limita la acestea, reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii băncilor
în calitate de depozitar al organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare.
Trebuie reţinut faptul că - în afară de depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi
societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi acţiuni ale
societăţilor de investiţii - băncile au dreptul să tranzacţioneze, în cont propriu sau în contul clienţilor,
cu contracte futures şi options, instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii, valori
mobiliare şi alte instrumente financiare. Ele pot, de asemenea, să efectueze operaţiuni de intermediere
în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori
prin plasament şi să presteze serviciile aferente, să administreze portofoliile clienţilor şi să ofere
consultanţă legată de aceasta, sau să păstreze în custodie şi să administreze valori mobiliare şi alte
instrumente financiare. Toate aceste operaţiuni permise băncilor fiind specifice pieţei de capital, este
firesc ca ele să se desfăşoare sub autoritatea ASF.
În acelaşi context şi ţinând seama de parteneriatul care se realizează în derularea activităţilor
de tip bancassurance și în legătură cu calitatea de depozitar al fondurilor de pensii pe care o deţin
băncile comerciale, ASF colaborează la supravegherea sectorului bancar și în ceea ce privește
domeniile asigurărilor și pensiilor private.
13
1.2.2. Activităţi specifice instituţiilor de credit
La o privire, fie ea şi fugitivă, a istoriei sistemului bancar se pot identifica trei coordonate
perene de acţiune ale entităţilor componente, constând în atragerea de resurse, finanţarea prin
intermediul creditelor şi efectuarea transferurilor monetare.
Detalierea acestor coordonate, în contextul evoluţiei fireşti a instituţiilor de credit, ne poate
configura ceea ce astăzi numim funcţiile principale ale unei bănci şi anume:
- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise de
către aceştia;
- acordarea de credite pe diferite termene şi efectuarea altor tipuri de plasamente;
- gestiunea riscurilor specifice sistemului bancar;
- emiterea de monedă şi punerea ei în circulaţie (monedă de hârtie, divizionară, de cont);
- efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci şi a plăţilor în numerar;
- emiterea şi cumpărarea de instrumente de credit şi a altor titluri negociabile;
- vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;
- sinteza informaţiilor privind mişcările de fonduri şi de valute;
- asistenţă şi consultanţă financiar-bancară.
Desigur că, ţinând cont şi de specificităţile instituţiilor de credit prezentate în subcapitolul
anterior, gama de operaţiuni poate fi extinsă sau limitată, diferenţele de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta ţinând, în special, de politicile naţionale în domeniu şi de cerinţele integrării economice
internaţionale.
Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate
de către banca centrală (Banca Naţională a României), următoarele activităţi:
a. atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b. contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;
c. leasing financiar;
d. servicii de transfer monetar;
e. emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi
altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f. emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
- tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: instrumente ale
pieţei monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit); valută; contracte
futures şi options; instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; valori
mobiliare şi alte instrumente financiare;
14
g. intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare,
prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente;
h. acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte
conexe, fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;
i. intermediere pe piaţa interbancară;
j. administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
k. păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
l. prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
m. închiriere de casete de siguranţă.
Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, şi alte activităţi permise de legislaţia
în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi societăţilor de investiţii,
distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii,
acţionarea ca operator al arhivei electronice de garanţii reale mobiliare, operaţiuni cu metale şi
pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de
date, administrare de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terţi, participare la capitalul
social al altor entităţi.
Băncile pot presta servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile desfăşurate, cum ar fi:
deţinerea şi administrarea de bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii sau pentru
folosinţa salariaţilor, şi pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea
obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată.
Deşi nu se circumscriu specificului activităţii bancare, instituţiile de credit pot desfăşura şi
operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cum ar fi, de pildă:
a. operaţiuni necesare desfăşurării activităţii, potrivit legislaţiei în vigoare;
b. operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii profesionale a
salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreere sau asigurării de locuinţe pentru
salariaţi şi familiile acestora;
c. închiriere de bunuri mobile şi imobile către terţe părţi, cu condiţia ca valoarea bunurilor
mobile şi imobile închiriate să nu depăşească 5% din fondurile proprii ale băncii şi ca totalul
veniturilor obţinute din aceste operaţiuni să nu depăşească 5% din totalul veniturilor băncii,
mai puţin veniturile obţinute din aceste operaţiuni;
d. operaţiuni cu bunuri dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor băncii.
Bunurile mobile şi imobile dobândite în urma executării silite a creanţelor băncii trebuie să
fie vândute de către bancă în termen de un an de la data dobândirii, dacă aceste bunuri nu sunt
utilizate pentru desfăşurarea activităţii curente. Pentru motive justificate, termenul poate fi prelungit
cu aprobarea Băncii Naţionale a României.
15
Deşi se insistă pe caracterul exhaustiv al activităţilor permise, pentru a preîntâmpina orice
interpretare neconformă cu spiritul normelor în vigoare, legea prevede explicit o serie de interdicţii,
rezultând, probabil, din experienţa departamentului de supraveghere.
Astfel, sunt interzise următoarele categorii de activităţi:
a) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor reglementate, aşa cum s-a arătat
mai sus;
b) gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii;
c) acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de vânzarea sau
cumpărarea acţiunilor băncii;
d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
e) primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi;
f) acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte servicii care nu au
legătură cu operaţiunea de creditare respectivă.
Să ne reamintim
Aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii: instituţii de credit,
instituţii conexe și instituţii de reglementare şi supraveghere.
Elemente definitorii ale instituțiilor de credit sunt atragerea de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de credite în nume şi cont propriu.
În cadrul instituţiilor de reglementare şi supraveghere, rolul primordial îi revine Băncii
Naţionale a României. Autoritatea de Supraveghere Financiară colaborează cu Banca Naţională a
României, în contextul interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare.
Principalele categorii de activități specifice instituțiilor de credit privesc: atragerea de
resurse, în special sub formă de depozite; finanţarea, în special prin intermediul creditelor şi
efectuarea transferurilor monetare.
1.3. Rezumat
Sistemul bancar cuprinde instituţiile ce formează aparatul bancar, precum şi ansamblul

relaţional dintre aceste instituții, dominat de operaţiile şi tranzacţiile active şi pasive desfăşurate de
către entităţile componente.
Aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii, cea mai semnificativă
dintre ele privind instituţiile de credit, noțiune specifică Uniunii Monetare Europene care grupează,
16
la rândul ei, o serie destul de largă de entităţi, precum: băncile universale, băncile mutuale sau
cooperativele de credit, casele de economii, casele de credit municipal şi alte instituţii specializate.
Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera: fondurile de garantare a
depozitelor; societăţile de transfer de fonduri şi decontareși fondurile de garantare a creditelor.
În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul primordial îi revine
Băncii Naţionale a României, care colaborează cu Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contextul
interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare.
Funcţiile principale ale unei bănci pot fi definite prin detalierea celor trei coordonate perene
de acţiune ale entităţilor în cauză, constând în atragerea de resurse, finanţarea prin intermediul
creditelor şi efectuarea transferurilor monetare.
Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, şi alte activităţi permise de legislaţia în
vigoare (intermediere valori mobiliare, custodie, bancassurance ș.a.) și pot presta servicii auxiliare
sau conexe legate de activităţile desfăşurate.
1.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Elementele definitorii ale instituţiilor de credit sunt:

a. Atragerea de depozite şi operaţiunile de compensare
b. Atragerea de depozite şi operaţiunile de leasing
c. Atragerea de depozite şi acordarea de credite
d. Acordarea de credite şi operaţiunile de compensare
e. Acordarea de credite şi operaţiunile de casierie bancară
2. Societăţile de leasing fac parte din categoria:

a. Instituţiilor de credit
b. Instituţiilor conexe sistemului bancar
c. Instituţiilor de reglementare şi supraveghere
d. Instituţiilor financiare non-bancare
e. Instituţiilor non-financiare
3. Care dintre următoarele instituţii nu pot fi autorizate să desfăşoare activităţi bancare,

potrivit legislaţiei româneşti ?
a. Organizaţiile cooperatiste de credit
b. Băncile de investiţii
17
c. Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ
d. Băncile de credit ipotecar
e. Instituţiile emitente de monedă electronică
4. Instituţiile de credit pot desfăşura:

a. Numai activităţi pe pieţele financiare reglementate
b. Numai activităţi pe piaţa monetară şi piaţa valutară
c. Orice tip de activităţi financiare
d. Activitaţi de asigurări şi pe piaţa de capital
e. Numai activităţile prevăzute în legislaţia bancară
1.5. Bibliografie recomandată
a. D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2012

b. N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă - Credit 2, Editura ASE, Bucureşti, 2003
c. C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998
18
Capitolul 2.
Managementul riscurilor bancare
2.1. Introducere
În cadrul acestui capitol, studenţilor le sunt prezentate elementele care permit definirea
noțiunii de risc și prezentarea principalelor tipuri de risc, identificarea metodelor de apreciere a
poziţiei globale de risc, precum și prezentarea modalităților de control al riscurilor, la nivelul
sistemului bancar și pentru fiecare instituție de credit.
2.2. Conţinut
2.2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări

În pofida viziunii catastrofice sugerate de noţiunea în cauză, riscul bancar este o categorie
economică a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă şi vizează
posibilitatea înregistrării unei pierderi financiare, fiind asociată cu probabilitatea de apariţie a unor
evenimente nedorite [3].
Sensul conceptului se păstrează şi în abordările altor autori [4], chiar dacă apar anumite
nuanţări de natură să contribuie la înţelegerea mai bună a fenomenului. Astfel, riscul este asimilat
pierderilor asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor (calificate ca risc „downside”), sau este
definit ca posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci datorat unor
evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate.
Inovaţiile de pe pieţele financiare şi internaţionalizarea fluxurilor financiare au modificat
activitatea şi arhitectura sectorului bancar, conferindu-i un grad de complexitate sporit, dar şi
manifestarea unor presiuni competitive accentuate asupra entităţilor componente.
Pornind de la principalii factori generatori de risc, în literatura de specialitate s-au conturat
mai multe tipologii, bazate pe gruparea diferitelor categorii de risc în funcţie de modul concret de
manifestare a acestora.
Astfel, pornind de la variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), factorii de risc se pot structura
după cum urmează [5]:
19
Risc de bilanţ, Risc de creditare
sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii
Risc de lichiditate
Risc Risc valutar
(variaţia Risc de reglementare
rentabilităţii Risc tehnologic
capitalului - Risc de eficienţa
- ROE) operării Riscul evaziunii
Risc strategic capitalului prin
Risc de afiliere inflaţie
Alţi autori discern între riscurile proprii oricărei întreprinderi (de organizare, de material şi
de mediu ambiental) şi riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (de credit, al lichidităţii, al
dobânzii), la care mai adaugă riscul de piaţă, riscul de schimb, riscul de solvabilitate al băncii şi
riscurile operaţionale.
Fără pretenţia de a epuiza definitiv acest subiect, în cele ce urmează vom opta pentru
următoarea structură:
- Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu diferă în mod
substanţial faţă de alte genuri de companii. Acestea pot fi, la rândul lor, detaliate în: riscul aferent
strategiei; riscul de organizare; riscul tehnologic (material); riscul de afiliere (de subordonare).
- Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care - în sistemul bancar - se manifestă mai acut,
sau în forme specifice, din rândul cărora vom menţiona: riscul de solvabilitate; riscul de piaţă; riscul
operaţional; riscul de reglementare; riscul reputaţional.
- Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute şi sub numele de riscuri de
contrapartidă, de bilanţ, sau de portofoliu, structurate în următoarele categorii: riscul de lichiditate;
riscul de creditare (sau, mai general, riscul de plasament); riscul ratei dobânzii; riscul valutar.
Este de menţionat faptul că între categoriile enumerate mai sus există numeroase relaţii de
interdependenţă, bazate pe faptul că orice produs, serviciu, sau activitate pot expune banca la riscuri
multiple. Nu vom insista asupra riscurilor generale de întreprindere, ele fiind studiate şi în cadrul
altor discipline, ci ne vom opri asupra celorlalte două categorii, a căror relevanţă pentru mediul
bancar ne obligă să le tratăm în cuprinsul lucrării de faţă.
Riscul de solvabilitate are ca bază de referinţă (in)capacitatea de a acoperi angajamentele
privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau, la modul general, nivelul de acoperire finală
a pasivelor existente prin active valorificabile. Materializarea lui poate conduce la imposibilitatea
acoperirii din fondurile disponibile a eventualelor pierderi. Pe cale de consecinţă, dimensiunea
riscului de solvabilitate depinde atât de nivelul fondurilor proprii disponibile, cât şi de mărimea şi
gradul de risc al plasamentelor efectuate [1]. Specificitatea sa pentru mediul bancar este dată de
ecartul semnificativ între sumele atrase de către entităţile bancare şi dimensiunea fondurilor proprii.
20
Riscul de piaţă se referă la evoluţiile nefavorabile ale valorii de piaţă a poziţiilor unei bănci şi
este generat de instabilitatea unor parametri specifici de natura dobânzilor, cursurilor de schimb, a
indicilor bursieri ş.a. Măsura instabilităţii factorilor de mai sus poartă numele de volatilitate. Băncile
participă, în cadrul funcţionării lor, pe mai multe segmente ale pieţei financiare (monetară, valutară, a
creditului, de capital, asigurări). În plus, prin intermediul clientelei şi partenerilor de afaceri, ele sunt
supuse influenţelor din alte categorii de pieţe, cum ar fi - de pildă - bursele de mărfuri.
Pornind de la internaţionalizarea tot mai accentuată a pieţelor financiare, numeroşi autori
includ în această categorie şi riscul de ţară, determinat de mediul economic, social şi politic al ţării
împrumutatului. Riscul de ţară este evident în cazul acordării de împrumuturi externe guvernelor
sau diferitelor agenţii guvernamentale, în special atunci când aceste împrumuturi sunt negarantate şi
trebuie avut în vedere în toate cazurile în care se acordă un împrumut extern, indiferent dacă
împrumutatul este entitate de stat sau privată.
Riscul operaţional, determinat de calitatea funcţionării structurilor organizatorice ale
companiei comportă o monitorizare specială în cadrul instituţiilor de credit şi a celor conexe (ex.
TransFond), ţinând cont de faptul că acestea operează cu precădere asupra resurselor clienţilor.
Evident că avem în vedere atât sistemul de transfer al fondurilor cât şi modul de operare a diferitelor
instrumente de plată în back office-ul băncilor, întrucât aşa-numitele scurtcircuite interne pot
determina pierderi datorate erorii, fraudei, eşecului de a realiza o acţiune la timp sau altor forme de a
compromite în vreun fel interesele băncii
Riscul de reglementare, numit şi riscul legal porneşte de la realitatea instabilităţii cadrului
legislativ referitor la activitatea bancară, inclusiv a normelor în materie şi a altor elemente de
legislaţie secundară. Băncile sunt sensibile la acest risc mai cu seamă atunci când se implică în noi
tipuri de tranzacţii sau în situaţia în care participarea celeilalte părţi contractuale la o anumită
tranzacţie nu este reglementată. Tot aici putem include riscul unor evaluări incorecte a elementelor
de activ şi pasiv, pornind de la avize juridice superficiale, sau de la norme ambigue ori
contradictorii.
Riscul reputaţional semnifică deprecierea „calităţii semnăturii” (a rating-ului) şi se poate
converti uşor într-o criză de imagine. El poate fi rezultatul unui eşec operaţional, a nerespectării
legilor şi reglementărilor, a efectului de halou legat de reputaţia managerilor, dar şi a unei campanii
de presă negative. Riscul reputaţional este deosebit de periculos, având în vedere faptul că natura
activităţii bancare reclamă menţinerea încrederii depunătorilor, a creditorilor şi a celorlalţi operatori
pe piaţă, în vederea participării în condiţii normale la circuitul financiar.
Riscul de lichiditate se referă la dificultatea de a procura, în timp util şi la costuri rezonabile,
resursele necesare pentru onorarea angajamentelor şi obligaţiilor băncii la un moment dat. Pierderile
asociate acestui tip de risc se pot datora unor costuri excesive pentru procurarea lichidităţii de pe
21
pieţele ofertante, scontării precipitate a unor plasamente altminteri profitabile, dar şi sancţiunilor
băncii centrale, spre exemplu, pentru nerespectarea nivelului rezervelor minime obligatorii. În cazuri
extreme, insuficienţa lichidităţilor poate conduce chiar la insolvabilitatea băncii.
Riscul de creditare (de contrapartidă) se referă la posibilitatea ca cealaltă parte contractuală
să nu-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contractul de credit. Avem în vedere faptul că
acordarea de credite este una din activităţile de bază ale majorităţii instituţiilor bancare. Deşi
activitatea de creditare implică evaluarea bonităţii clienţilor, pot apărea situaţii când această
evaluare nu se dovedeşte pe deplin obiectivă, ori în care bonitatea clienţilor se deteriorează în timp,
datorită influenţei diverşilor factori, iar băncile nu îşi iau măsurile de prevedere necesare. Acest risc
nu este caracteristic numai creditelor, ci implică şi alte elemente din bilanţ şi extrabilanţiere, cum ar
fi de pildă investiţiile în titluri de valoare, garanţiile acordate ş.a.).
Riscul ratei dobânzii constă în expunerea situaţiei financiare a băncii la modificările intervenite
în ratele dobânzilor. Acest risc are impact atât asupra veniturilor băncii, cât şi asupra valorii economice
a activelor, pasivelor şi elementelor în afara bilanţului. Principalele forme de manifestare ale acestui tip
de risc sunt: evoluţia ratelor fixe în funcţie de scadenţă, reevaluarea activelor, pasivelor şi elementelor în
afara bilanţului purtătoare de rate flotante de dobândă; riscul curbei randamentului; riscul de bază care
rezultă din necorelarea ratelor dobânzii active şi pasive; risc opţional care rezultă din opţiunile băncii cu
privire la portofoliul de active, pasive sau elemente extrabilanţiere; riscul rambursărilor anticipate şi al
denunţărilor contractelor de depozit înainte de termen.
Riscul valutar, sau riscul de schimb, aflat în conexiune directă cu riscul ratei dobânzii, se
manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a diferitelor monede, cât şi în contextul
devalorizării sau revalorizării acestora, în funcţie de poziţia de activ sau de pasiv asupra căruia
influenţează. În plus, băncile acţionează ca dealeri pe piaţa valutară, prin oferirea de cotaţii
clienţilor şi acceptarea de poziţii deschise pentru diferite valute, iar riscurile inerente activităţii de
schimb valutar, în special cele referitoare la poziţiile valutare deschise, sunt mult mai considerabile
în perioadele de fluctuaţie accentuată a ratelor de schimb.
Nu vom insista asupra sistemului de indicatori utilizat pentru evaluarea diferitelor categorii
de risc, întrucât aceştia fac parte şi din instrumentarul analizelor financiare specifice, prezentate - pe
larg - în celelalte capitole din cadrul lucrării.
Vom aminti, însă, posibilitatea evaluării situaţiei generale a instituţiilor de credit, pe baza unor
indicatori globali de apreciere a poziţiei de risc, pornind de la sistemul de calificative CAMELS,
utilizat în SUA şi de la care s-au inspirat mai toate abordările ulterioare în acest domeniu. Principalele
variabile ale modelului, care se constituie în criterii de performanţă privind managementul riscului
sunt: solvabilitatea (Capital adequacy); calitatea activelor (Asset quality); calitatea conducerii
(Management); nivelul veniturilor (Earnings); lichiditatea (Liquidity); senzitivitatea (Sensitivity).
22
Aprecierea performanţei unei bănci se face pe baza unui calificativ compozit reprezentând
media punctajelor obţinute după evaluarea fiecărui criteriu de performanţă, pe o scară de la 1 la 5,
în ordinea crescătoare a preocupării autorităţii de supraveghere faţă de entitatea în cauză.
Un alt model de cuantificare a riscurilor, folosit de către autorităţile de supraveghere este
matricea riscurilor bancare. Structura acesteia este prezentată în figura 2.1.
Riscuri posibile Riscuri aferente

aferente activităţii administrării societăţii Risc
Operațiuni compus
.............
.............
.............
............
............
............
Risc Risc
bancare total
compus compus
Casierie
Trezorerie
Creditare
…………..
Figura 2.1. Structura generală a matricei riscurilor bancare
În cadrul riscurilor aferente activităţii bancare, pot fi detaliate: riscul de credit, riscul de
lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, alte categorii de risc. Pentru fiecare dintre
operaţiunile enumerate în subiectul tabelului, vom asocia calificative de risc corespunzătoare
categoriilor detaliate anterior, respectiv: risc ridicat, risc moderat, sau risc scăzut.
Riscurile aferente administrării societăţii pot fi, la rândul lor, structurate în: riscuri legate de
supravegherea realizată de conducerea băncii, riscuri privind strategiile, politicile, procedurile şi
limitele de expunere, riscuri legate de administrarea sistemului informatic şi riscuri privind
organizarea şi funcţionarea controlului intern. Calificativele acordate acestor categorii de risc pot
reflecta: o administrare bună, acceptabilă sau proastă.
Aprecierea sintetică a riscului unei bănci este dată, însă, de calificativele corespunzătoare
riscului compus total, care însumează efectele decurgând din derularea activităţii propriu-zise cu
cele privind administrarea firmei.
2.2.2. Reglementări privind riscurile bancare

Faptul că - spre deosebire de alte domenii, dar asemănător cu celelalte segmente ale pieţei
financiare - în sistemul bancar coordonatele prudenţiale sunt impuse prin lege şi prin normele autorităţii
de reglementare şi supraveghere se datorează, în egală măsură, specificului activităţii desfăşurate de
către bănci, conexiunilor dintre acestea şi influenţei exercitate asupra spaţiului economiei reale.
Calitatea serviciilor bancare generează efecte semnificative în situaţia financiară a companiilor
şi indivizilor. Orice perturbare în sistem este de natură să contribuie la apariţia fenomenelor de criză
23
economică sau socială şi, din acest motiv, funcţionarea normală a băncilor, reflectată în stabilitatea
sistemului bancar, constituie un reper esenţial pentru asigurarea stabilităţii economiei, luată în
ansamblul său. În contextul interconectării instituţiilor de credit pe piaţa monetară, dereglările din
activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare în cadrul întregului
sistem bancar.
Reglementările prudenţiale reprezintă, în acelaşi timp, o măsură necesară şi utilă şi pentru a
preveni înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide de genul „marii lovituri”, care adesea
implică renunţarea la cele mai elementare măsuri preventive. Crearea prin lege a unui lanţ de
limitări menite să descurajeze riscurile extreme, spiritul aventurier şi angajările riscante constituie o
piedică importantă împotriva asumării unor riscuri nejustificate.
Din aceste motive spunem că, atât comerţul de bancă, cât şi profesia de bancher sunt
activităţi reglementate. Cu alte cuvinte, există o reglementare - prin legi şi alte norme asimilate -
pentru a asigura un cadru legal necesar desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea unor relaţii
bine conturate şi responsabile între bănci şi numeroşii lor parteneri, clienţii băncii.
Zona de protecţie - asigurată de lege şi normele prudenţiale - poate fi structurată, din punctul
de vedere al entităţilor acoperite, după cum urmează:
- instituţiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de calitatea clienţilor şi
de potenţialele acţiuni potrivnice ale acestora;
- clientela băncii este protejată faţă de erorile manageriale rezultând din incompetenţă sau din
asumarea hazardată a unor riscuri excesive;
- acţionarii sunt protejaţi faţă de potenţialul distructiv al unui management defectuos;
- sistemul bancar şi mediul de afaceri sunt protejate faţă de efectele conexe şi colaterale
derivând dintr-o deteriorare a situaţiei economico-financiare a băncilor aflate în dificultate;
- societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a sistemului bancar, dar şi de
apariţia unui deficit de imagine a acestuia [1].
Principalele reglementări impuse de lege şi de normele băncii centrale date în aplicarea
acesteia vizează, în principal: accesul capitalului şi al resurselor umane în industria de profil;
limitele şi condiţiile operaţionale de desfăşurare a activităţilor specifice băncilor; posibilităţile de
conexare la alte segmente ale pieţei financiare; relaţia client-bancă, inclusiv sub raportul cerinţelor
de confidenţialitate impuse de secretul bancar; transparenţa operaţiunilor desfăşurate, sistemul de
raportări şi controlul autorităţilor de reglementare şi supraveghere.
Pentru România, procesul de integrare în structurile Uniunii Europene a fost condiţionat de
aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene în materie, în paralel cu
acomodarea unor cerinţe şi recomandări emise de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel.
24
În cele ce urmează, vom trece în revistă câteva din reglementările prudenţiale prevăzute de
legislaţia în vigoare, cu specificaţia că fiecare dintre acestea este menită să optimizeze, direct sau
indirect, o paletă destul de largă de riscuri specifice. Mai mult, vom observa că, pe lângă
parametrizarea exactă a unor cerinţe, se pot întâlni şi unele determinări calitative, lăsate la
aprecierea conducerii băncii centrale.
Reglementările privind protecţia sistemului bancar, în ansamblul său, privesc - în principal
- evitarea riscului reputaţional datorat interferenţei în sistem a unor entităţi ce nu sunt supuse
reglementării şi supravegherii autorităţilor competente.
Astfel, este interzisă oricărei entităţi - care nu este autorizată ca instituţie de credit - să
desfăşoare activitate de atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public, într-o
activitate de emitere de monedă electronică, sau o activitate de atragere şi/sau de administrare a
unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi acordării de credite într-un
sistem colectiv. Mai mult, chiar şi denumirea de bancă este protejată prin lege, fiind interzisă
oricărei persoane, care nu are autorizaţie emisă de Banca Naţională a României, să utilizeze această
denumire sau derivatele ei.
Tot la acest subiect, vom aminti faptul că „puritatea” sistemului bancar este privită în mod
reciproc, în sensul că nici băncile nu pot desfăşura alte activităţi în afara celor prevăzute de lege, aşa
cum s-a arătat în capitolul anterior.
Reglementările privind accesul capitalului şi al resurselor umane în industria de profil se
regăsesc în condiţiile în care poate fi acordată autorizaţia de funcţionare a instituţiilor de credit şi, în
afara riscului reputaţional, au reverberaţii şi asupra altor categorii de risc, cum ar fi - de pildă -
riscul de lichiditate, de solvabilitate, sau cel operaţional. Aceste reglementări se referă, în principal,
la următoarele aspecte: calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii; nivelul minim
al capitalului iniţial; studiul de fezabilitate (cuprinde cel puţin tipul de operaţiuni prevăzute a se
desfăşura şi structura organizatorică a băncii); acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; structura
acţionariatului; sediile băncii; auditorul financiar.
Reglementările privind activităţile permise băncilor, au fost tratate în cursul I. Ele au în vedere,
în primul rând, limitarea riscului operaţional, dar sunt de natură să atenueze - direct sau indirect - şi alte
componente ale riscurilor bancare.
Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul potrivit căruia băncile
trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente
şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor Băncii Naţionale a României. În acest sens ele
trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi de sisteme adecvate
de control intern.
25
Existenţa unui regulament propriu de funcţionare este obligatorie, legea detaliind un
conţinut minim de reglementări interne. Deschiderea de sucursale şi alte sedii secundare, ca şi
desfăşurarea de activităţi bancare şi financiare în străinătate sunt supuse autorizării băncii centrale.
Evident că aceste din urmă reglementări, ca şi cele privind divizarea şi fuziunea băncilor, au
incidenţă şi asupra riscului de afiliere.
Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele subsecvente au ca principal
obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar şi în special a riscului de contrapartidă. Ele
se referă, fără a fi limitative, la: solvabilitate; lichiditate; expunerea maximă faţă de un singur
debitor şi expunerea maximă agregată; expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu
banca; riscul valutar; calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc; organizarea
şi controlul intern.
Indicatorii aferenţi cerinţelor prudenţiale se calculează în funcţie de nivelul fondurilor
proprii, care nu poate coborî sub nivelul minim al capitalului iniţial, stabilit prin reglementările
Băncii Naţionale a României. În condiţiile existenţei holdingurilor financiare, cerinţele prudenţiale
trebuie respectate şi la nivel consolidat.
Tot în sensul diminuării riscului funcţionează şi sistemul de provizionare a creditelor
acordate, în funcţie de categoria acestora. Clasificarea creditelor se realizează pe baza unui sistem
complex de indicatori ce include: performanţele financiare ale beneficiarilor, serviciul datoriei şi
garanţiile acceptate, în cinci categorii: credite standard, fără provizion; credite în observare,
provizionate cu 5%; credite substandard, provizionate cu 20%; credite de tip îndoielnic,
provizionate cu 50%; credite din categoria pierdere, provizionate integral.
Împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau personalului
acesteia, inclusiv familiilor acestora, pot fi permise numai în condiţiile stabilite de reglementările
Băncii Naţionale a României.
În contextul cerinţelor legate de supravegherea prudenţială a băncilor mai pot fi amintite
reglementările cu impact asupra: întocmirii şi publicării situaţiilor financiare, activităţii de audit
financiar, atribuţiilor auditorilor şi colaborării acestora cu Banca Naţională a României.
O gamă specifică de reglementări vizează secretul profesional, concretizat în păstrarea
confidenţialităţii asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată,
precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia băncii, care privesc persoana,
proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii
referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate - la serviciile prestate sau la
contractele încheiate cu clienţii.
26
Obligaţia păstrării secretului profesional revine, deopotrivă, membrilor consiliilor de
administraţie, angajaţilor băncilor şi oricărei persoane care, sub o formă sau alta, participă la
conducerea, administrarea ori activitatea entităţilor bancare.
2.2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului

Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare include întreaga gamă de
instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul
riscurilor în condiţii de profitabilitate. Cum riscurile bancare sunt, ele însele, diverse şi cu efecte
multiple, instrumentarul aferent managementului acestora trebuie să comporte o dinamică adecvată,
în sensul diversificării sale şi creşterii gradului de precizie în identificarea diferitelor categorii de
risc şi minimizării potenţialului distructiv.
Direcţiile de acţiune în managementul global al riscurilor pot fi structurate după cum urmează:
- evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se poate traduce în
pierderi potenţiale;
- estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operaţiuni, produse şi servicii prevăzute în
planul de dezvoltare al băncii;
- monitorizarea binomului risc-performanţă pe diviziuni organizatorice, categorii de clienţi,
produse şi servicii;
- restructurarea portofoliului de plasamente şi a gamei de activităţi, pornind de la rezultatele
analizelor anterior amintite.
Se poate sesiza faptul că, într-o asemenea perspectivă, decizia privind practicarea unei
activităţi, a unui produs sau serviciu nu se bazează exclusiv pe criteriul rentabilităţii individuale ci
are în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură, contribuţia la reducerea riscului global.
În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat dintr-o dublă
perspectivă şi anume aceea a conexiunii dintre managementul global şi cel sectorial, pe de o parte,
respectiv a legăturii dintre sfera financiară şi sfera comercială, pe de altă parte.
Conexiunea managementului global cu cel sectorial are în vedere asigurarea unui circuit
dublu al informaţiilor: către subunităţile operaţionale privind factorii de risc şi către vârful ierarhiei,
privind riscurile potenţiale şi incidenţa riscurilor efective - figura 2.2 [4].
În ceea ce priveşte realizarea legăturii dintre sfera financiară şi sfera comercială, vom
observa că, dacă politica comercială se formulează în termenii binomului produse-clienţi, politica
financiară se exprimă prin raportul rentabilitate-risc. Din acest motiv, problema de bază a
managementului sectorial priveşte alocarea coordonatelor comune risc-rentabilitate pe secvenţele în
cauză: centre de responsabilitate, produse, categorii de clienţi (figura 2.3).
27
Management
global
Alocare
Preţuri de cesiune riscuri/fonduri
proprii
Management
sectorial
Figura 2.2. Conexiunea managementului global cu cel sectorial

în gestiunea riscurilor bancare
Centre de
responsabilitate
Binomul
Produse
rentabilitate - risc
şi servicii
Categorii
de clienţi
Figura 2.3. Alocarea pe coordonate comerciale a parametrilor risc şi rentabilitate
Managementul riscurilor nu impune identificarea tuturor abaterilor previzibile de la

standardele considerate, ci doar anticiparea acelor evoluţii adverse care nu se justifică sub aspectul
câştigurilor potenţiale. Dintr-o asemenea perspectivă, în mediul bancar nu putem vorbi despre o
aversiune, nici măcar despre o reticenţă faţă de risc, ci, mai curând, despre o rentabilizare a
riscurilor bine definite şi calculate. Cu alte cuvinte, prin însăşi activitatea lor, băncile preiau
riscurile, le transformă şi le încorporează în serviciile şi produsele cu care operează.
Un model de balansare simultană a cîştigurilor cu riscurile asociate este prezentat în figura
de mai jos, fiind cunoscut sub denumirea sistemul de analiză Du Pont (figura 2.4).
Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei categorii de risc în
parte. Astfel, în cadrul politicilor formale stabilite de consiliul de administraţie şi implementate sau
administrate de către managementul băncii privind portofoliul de credite putem aminti:
a) Politici şi proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit. Acestea se referă, în
principal, la următoarele aspecte: limitarea volumului total de credite; evitarea concentrării creditelor
28
şi limitarea expunerilor mari; creditarea persoanelor şi părţilor implicate sau afiliate; diversificarea
corespunzătoare a creditelor; limite de expunere pe zone geografice şi sectoare economice.
Performanţa
globală
Risc
(volatilitatea
câştigurilor)
Rata Total
rentabilităţii
financiare active
Efectul de Capital Venituri

levier propriu
Rata Randamentul Total

rentabilităţii
economice activelor active
Marja Profit
profitului net
Total
venituri
Figura 2.4. Sistemul de analiză Du Pont
b) Politici şi proceduri de clasificare a activelor, vizând evaluarea periodică a capacităţii

clienţilor de rambursare a creditelor din portofoliu şi a altor instrumente de credit, inclusiv a
dobânzilor angajate şi neîncasate, care expun banca la riscul de credit.
c) Politici şi proceduri privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor la un nivel
adecvat, pentru a absorbi pierderile anticipate.
Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcţiei şi a operaţiunilor de creditare, în
sensul asigurării permanente privind îndeplinirea celor trei obiective fundamentale:
- acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi rambursate;
- investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acţionarilor şi pentru a asigura protecţia
deponenţilor;
- satisfacerea necesităţilor legitime de creditare ale agenţilor economici şi persoanelor fizice.
Revizuirea procesului de creditare trebuie să cuprindă analiza manualului de creditare şi a
altor instrucţiuni scrise, aplicate de diferitele departamente ale băncii, precum şi a capacităţii şi
rezultatelor efective ale tuturor departamentelor implicate în funcţia de creditare. De asemenea,
29
trebuie să conţină proceduri privind iniţierea, evaluarea, aprobarea, monitorizarea, încasarea
creditelor, precum şi administrarea diverselor funcţii de credit oferite de bancă.
Politicile de management al lichidităţii cuprind, de regulă, o structură de luare a deciziilor,
un model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi obţinere a lichidităţii, un set de limite pentru
expunerea la riscul de lichiditate şi un ansamblu de proceduri pentru planificarea lichidităţii după
scenarii alternative, inclusiv în situaţii de criză.
Pornind de la faptul că managementul lichidităţii este legat de cerinţele de finanţare nete, în
mod practic, politicile şi procedirile vizând atenuarea riscului de lichiditate se realizează prin
intermediul managementului activelor, prin managementului datoriilor sau, cel mai frecvent, printr-o
îmbinare a celor două. Băncile care se bazează, în principal, pe managementul activelor pentru a
menţine lichiditatea se concentrează pe ajustarea preţului şi disponibilităţii creditului precum şi pe
nivelul activelor lichide pe care le păstrează, în ideea de a face faţă fluctuaţiilor la nivelul
depozitelor, dar şi pentru a satisface creşterea cererii de credite.
Managementul datoriilor poate suplimenta lichiditatea activelor, sau poate interveni cu
surse alternative de lichiditate atunci când activele nu sunt disponibile spre lichidizare. În acest
sens, trebuie avute în vedere şi datoriile contingente, cum ar fi acreditivele sau garanţiile financiare,
întrucât ele reprezintă ieşiri potenţiale de numerar care pot fi semnificative, chiar dacă nu depind de
situaţia financiară a băncii.
În condiţiile unei presiuni simultane legată atât de managementul riscului cât şi de
maximizarea rentabilităţii bancare, obiectivul comun constă în optimizarea poziţiei lichidităţii
bancare, prin echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide şi pasivele imediate.
Astfel, dacă poziţia lichidităţii este pozitivă, din punctul de vedere al gestiunii riscului de lichiditate,
situaţia este de apreciat, dar nu putem neglija influenţa mărimii excedentului de lichiditate asupra
profitabilităţii. Activele lichide sunt cel mai „prost” plasament bancar, în termeni de rentabilitate şi
nivelul lor trebuie minimizat.
Dar cum elementele în baza cărora se realizează calculele de lichiditate sunt mărimi
anticipate, estimate şi nu certe, este de preferat să avem o rezervă de lichiditate, astfel că, deşi
teoretic poziţia lichidităţii trebuie să fie nulă, putem admite un excedent limitat, justificat de un
comportament prudent.
Politicile privind riscul de piaţă sunt formulate în funcţie de restricţiile prevăzute de cadrul
legal şi prudenţial aplicat şi, din acest motiv, numeroase tipuri de proceduri sunt prezente la toate
băncile. Marcarea la piaţă constă în evaluarea şi reevaluarea portofoliilor unei instituţii de credit,
pentru a reflecta cât mai exact nivelul preţurilor activelor, nivel datorat preţului pe piaţă. Frecvenţa
evaluării depinde, în mare parte, de volumul şi natura activităţilor în care se angajează o bancă, o
30
practică prudentă în domeniu fiind aceea de a evalua poziţiile aferente portofoliului de investiţii cu
lichiditate stabilă cel puţin lunar.
Limitele poziţiilor au în vedere riscul de lichiditate care ar putea să apară la executarea
tranzacţiilor nerealizate cum ar fi contractele deschise sau angajamentele de cumpărare şi vânzare
de titluri. Provizioanele stop-pierdere fac parte şi ele din procedurile de management al riscului de
piaţă, alături de cerinţele privind vânzarea stop-pierdere şi se constituie pornind de la o limită
predeterminată de expunere la pierdere numită buget de risc. Limitele pentru prezenţa pe pieţe noi
au ca motivaţie faptul că inovarea implică o formă specială de asumare a riscului, cerând ca banca
să investească sau să tranzacţioneze un instrument nou, chiar dacă rentabilitatea şi varianţa sa nu au
fost testate pe piaţă, sau chiar dacă, nu există încă o piaţă corespunzătoare pentru acel instrument.
Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii presupune nu doar o
supraveghere sistematică şi adecvată a fenomenului de către factorii decizionali, ci şi existenţa unor
politici şi proceduri de gestionare a riscului, clar stabilite şi coroborate cu complexitatea şi natura
activităţii băncii precum şi cu nivelul expunerii la această categorie de risc. Nu trebuie omise nici
procedurile de evaluare, monitorizare şi control adecvat al riscului în cauză, inclusiv din perspectiva
existenţei unui sistem de control intern corespunzător.
Pentru stabilirea unei politici proprii în materia dobânzilor, banca trebuie să identifice
mărimea portofoliilor active şi pasive care vor fi contractate sau reevaluate într-o perioadă dată,
perioadă în care veniturile şi cheltuielile cu dobânzile se pot modifica. Această modificare faţă de
un echilibru anterior determină apariţia unei diferenţe, a cărei denumire a fost consacrată prin
preluarea din limba engleză a noţiunii de GAP.
Să ne reamintim
Riscul bancar este o categorie economică a cărei origine se află în incertitudinea care poate
sau nu să genereze o pagubă şi vizează posibilitatea înregistrării unei pierderi financiare.
Principalele variabile ale modelului CAMELS sunt: solvabilitatea (Capital adequacy);
calitatea activelor (Asset quality); calitatea conducerii (Management); nivelul veniturilor (Earnings);
lichiditatea (Liquidity); senzitivitatea (Sensitivity).
Matricea riscurilor bancare structurează riscurile bancare pe două categorii: riscurilor
aferente activităţii bancare și eiscurile aferente administrării societăţii.
Reglementarea comerţului de bancă şi a profesiei de bancher se realizează pentru a asigura
un cadru legal necesar desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea unor relaţii bine conturate şi
responsabile între bănci şi clienţii băncii.
Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele subsecvente au ca principal
obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar şi în special a riscului de contrapartidă.
31
Managementul riscurilor bancare include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici
şi repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate
2.3. Rezumat
Riscul este asimilat pierderilor asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor (calificate ca
risc „downside”), sau este definit ca posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau
veniturilor unei bănci datorat unor evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate.
Pornind de la principalii factori generatori de risc, în literatura de specialitate s-au conturat
mai multe tipologii, bazate pe gruparea diferitelor categorii de risc în funcţie de modul concret de
manifestare a acestora.
Evaluarea situaţiei generale a instituţiilor de credit se realizează pe baza unor indicatori globali
de apreciere a poziţiei de risc, pornind de la sistemul de calificative CAMELS, cu ajutorul matricii
riscurilor bancare și a modelului de analiză Du Pont.
În sistemul bancar coordonatele prudenţiale sunt impuse prin lege şi prin normele autorităţii de
reglementare şi supraveghere, datorită specificului activităţii desfăşurate de către bănci, conexiunilor
dintre acestea şi influenţei exercitate asupra spaţiului economiei reale.
Managementul riscurilor bancare este tratat dintr-o dublă perspectivă şi anume aceea a
conexiunii dintre managementul global şi cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre
sfera financiară şi sfera comercială, pe de altă parte.
Managementul riscurilor nu impune identificarea tuturor abaterilor previzibile de la
standardele considerate, ci doar anticiparea acelor evoluţii adverse care nu se justifică sub aspectul
câştigurilor potenţiale.
5. Riscul X are ca bază de referinţă incapacitatea băncii de a acoperi angajamentele privind

resursele atrase pe seama capitalului propriu sau, la modul general, nivelul de acoperire
finală a pasivelor existente prin active valorificabile. Ce reprezintă riscul X ?
a. Riscul de lichiditate
b. Riscul ratei dobânzii
c. Riscul de solvabilitate
d. Riscul de creditare
e. Riscul ratei de schimb (valutar)
32
6. Riscul Y se referă la dificultatea unei bănci de a procura, în timp util şi la costuri rezonabile,
resursele necesare pentru onorarea angajamentelor şi obligaţiilor sale la un moment dat. Ce
reprezintă riscul Y ?
7. Riscul Z se referă la pierderile potenţiale ce se pot înregistra atunci când cealaltă parte
contractuală nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în contractul de credit. Ce reprezintă
riscul Z ?
8. Riscul W se manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a diferitelor monede, cât şi în

contextul devalorizării sau revalorizării acestora, în funcţie de poziţia de activ sau de pasiv
asupra căruia influenţează. Ce reprezintă riscul W ?
9. Care dintre perechile următoare constituie metode de apreciere a riscului global, la nivelul
instituţiei de credit ?
a. Marja de dobândă şi sistemul de calificative CAMELS
b. Sistemul de analiză Du Pont şi matricea riscurilor bancare
c. Matricea riscurilor bancare şi norma lui Cooke
d. Sistemul de calificative CAMELS şi norma lui Cooke
e. Sistemul de analiză Du Pont şi norma lui Cooke
33
10. Politicile şi procedurile specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei categorii de
risc sunt:
a. Prevăzute de legislaţia bancară
b. Stabilite prin norme ale băncii centrale
c. Recomandate instituţiilor de credit, după aderarea la UE
d. Stabilite de Asociaţia Română a Băncilor, implementate de către managementul
băncii şi obligatorii
e. Stabilite de consiliul de administraţie/supraveghere, implementate de către
managementul băncii şi obligatorii
a. C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002

b. D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2012
c. M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi
macro economic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997
d. V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004
e. A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003
34
Capitolul 3.
Instrumente, produse si servicii bancare
3.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este realizată o recapitulare a instrumentarului utilizat în activitatea

bancară, precum și o evidențiere a specificului produselor și serviciilor bancare, fiind prezentate
principalele categorii de produse și servicii bancare.
3.2. Conţinut
3.2.1. Instrumente bancare

Apariţia instrumentelor bancare este legată, fără îndoială, de numeroasele dificultăţi pe care
le prezintă modul de plată tradiţional, prin numerar, concretizate în problemele privind depozitarea,
manipularea, transportul şi securizarea valorilor, probleme de natură tehnică (spaţii; mijloace de
transport; aparatură de numărare, clasificare, supraveghere ş.a.), dar şi financiară - datorate
costurilor aferente operaţiunilor în cauză.
Fără pretenţia de a oferi o definiţie completă, vom considera drept instrumente bancare acele
documente sau mijloace tehnice, emise pe suport de hârtie, magnetic, sau electronic, a căror
circulaţie între partenerii de afaceri este intermediată de către o instituţie de credit.
În procesul utilizării lor, majoritatea acestora îndeplinesc un dublu rol. Ca instrumente de
plată fără numerar, ele reprezintă o dispoziţie sau o obligaţie asumată de către emitent. În acelaşi
timp, având în vedere faptul că avem de-a face cu o plată amânată, ele pot fi considerate şi ca
instrumente de credit, caz în care sumei transferate către beneficiar îi poate fi asociată o anumită
dobândă. Mai mult, anumite instrumente din gama cardurilor au şi calitatea de instrumente de
economisire şi garantare.
În cele ce urmează, vom prezenta cele mai uzuale instrumente utilizate în cadrul sistemului
instituţiilor de credit şi anume: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi cardul bancar.
Ordinul de plată, dincolo de suportul său material, reprezintă o dispoziţie necondiţionată de
plată, dată de către emitentul acestuia unei societăţi bancare receptoare, de a pune la dispoziţia unui
35
beneficiar o anumită sumă de bani [4]. Condiţia existenţei fondurilor băneşti necesare în contul
ordonatorului la banca receptoare este la fel de evidentă ca şi faptul că dispoziţia nu trebuie să
conţină prevederea că plata se face la cererea beneficiarului.
Principalele informaţii cuprinse în formularul ordinului de plată se referă la: denumirea
emitentului, codul fiscal şi numărul de cont precum şi banca la care este deschis; denumirea
beneficiarului, numărul de cont şi banca acestuia; suma de plată, semnificaţia plăţii şi instrucţiuni
privind banca prin care se face plata sau data plăţii; data emiterii, semnătura şi, eventual, ştampila
emitentului.
Participanţii la operaţiunile desfăşurate prin intermediul ordinului de plată, denumite
transfer-credit, sunt: emitentul, plătitorul, beneficiarul, banca iniţiatoare, banca destinatară, banca
receptoare și eventualele bănci intermediare implicate în derularea operaţiunile de transfer-credit.
Procedurile utilizate de către băncile implicate în operaţiunile de transfer-credit derulate
pentru îndeplinirea dispoziţiei exprimată de plătitor prin emiterea ordinului de plată includ: recepţia,
autentificarea calităţii de emitent a persoanei specificate pe ordinul de plată , acceptarea sau
refuzul băncii receptoare, executarea.
Pentru serviciile prestate privind prelucrarea ordinelor de plată, instituţiile bancare percep,
de regulă, comisioane şi speze care sunt prevăzute în documentele proprii referitoare la sistemul de
tarife şi comisioane. Acestea au în vedere: emiterea propriu-zisă a ordinelor de plată, modificările
sau anulările ulterioare, efectuarea plăţilor dispuse, transmiterea către client sau banca destinatară a
copiei ordinului de plată ş.a. La rândul lor, băncile pot datora penalizări clienţilor, pentru
întârzierile apărute în executarea ordinelor de plată.
Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la care îşi are contul,
prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană specificată, care poate fi chiar el însuşi
în cazul retragerilor în numerar. El pune într-o conexiune directă cel puţin trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul, la care se mai pot adauga unul sau mai mulţi giranţi.
Trăgătorul este persoana care dispune plata, pe baza resurselor băneşti existente în contul
său, pentru achitarea unei prestaţii sau stingerea unui debit. Trasul este, de regulă, instituţia bancară
care efectuează plata dispusă de trăgător. Beneficiarul este entitatea (fizică sau juridică) în favoarea
căreia se face plata şi, în anumite situaţii (cecuri pentru numerar) poate fi chiar trăgătorul.
Valabilitatea cecului este condiţionată de cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de
reglementările legale, respectiv denumirea acestuia, seria şi numărul, ordinul necondiţionat de plată,
suma de plată, numele trasului, locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.
În practica bancară au fost consacrate mai multe categorii de cecuri, al căror model este
adaptat specificului fiecăruia dintre ele. Acestea pot fi structurate atât după beneficiarul plăţii, cât şi
în funcţie de modul de încasare [2].
36
Principalele operaţiuni ce se realizează în cadrul circulaţiei cecului, legate de plata acestuia,
sunt: remiterea, cesiunea de creanţă ordinară, girarea, refuzul la plată (total sau parţial), protestul și
regresul.
Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care se constituie
obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită scadenţă, o anumită sumă determinată.
Emiterea cambiei se realizează de către trăgător, care dispune unui tras (debitorul său) să
plătească la un moment precizat o anumită sumă fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia. Alături
de aceştia, în circuitul cambiei mai pot fi implicaţi avalistul şi giratorul.
Ca şi în cazul cecului, valabilitatea cambiei este condiţionată de cuprinderea elementelor
obligatorii prevăzute de reglementările legale. Conţinutul şi informaţiile înscrisului specifice unei
cambii sunt relevante şi sub aspectul operaţiunilor ce pot fi efectuate pe parcursul circuitului
acesteia: acceptarea, avalul, scontarea, transferul prin gir sau prin cesiune de creanță ordinară,
efectuarea plății, protestul și acțiunea cambială de regres.
Biletul la ordin este instrumentul prin care o persoană numită emitent îşi asumă obligaţia de
a plăti beneficiarului sau posesorului legitim al înscrisului o sumă determinată, la un anumit
moment reprezentat de scadenţa titlului. Este evidentă similitudinea procedurală şi de conţinut cu
cambia, de care îl diferenţiază faptul că emitentul-trăgător este şi tras, motiv pentru care nu vom
mai întâlni operaţiunea de acceptare.
Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de informaţie standardizat,
securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei unui sistem organizat pe baze
contractuale între emitent, deţinător şi comerciant sau prestator de servicii.
Dezvoltarea sistemelor tehnice şi perfecţionarea procedurilor bancare au condus la o
tipologie complexă a acestor instrumente. Funcţionalitatea cardurilor este - la rândul ei - diversă,
pornind de la identificarea posesorului şi continuând cu calitatea de instrument de plată, de credit şi
chiar de economisire.
Principalele activităţi ale băncilor se referă la emiterea cardurilor, operaţionalizarea
relaţiilor de acceptare a acestora şi procesarea lor. Evident că pe fluxul operaţional mai apar şi alte
operaţiuni, din rândul cărora vom menţiona: verificarea tranzacţiilor, autorizarea sau refuzul de
plată, decontarea ş.a.
3.2.2. Produse şi servicii bancare – concept şi structură

Din punct de vedere conceptual, diferenţierea celor două noţiuni este destul de greu de
realizat, ambele având ca substanţă facilităţile oferite clienţilor de către instituţiile de credit,
derivând din însăşi activitatea specifică a acestora.
37
Există şi alte caracteristici comune, dintre care le vom menţiona pe cele mai relevante:
caracterul imaterial al produselor şi serviciilor bancare, caracterul exclusiv al prestaţiei, caracterul
reglementat al produselor bancare, unitatea de conţinut, caracterul interactiv al utilizării produselor
şi serviciilor bancare.
O deosebire posibilă ar putea fi realizată pornind de la aportul de valoare adăugată aferent
prestaţiilor analizate. Alţi autori consideră că, în timp ce produsele bancare sunt oferite de
instituţiile în cauză clientelei lor, serviciile sunt solicitate de către clienţii băncilor cu care sunt în
relaţie. Există şi opinia potrivit căreia, pentru bănci, produsele reprezintă - de fapt - servicii, care pot
fi diferenţiate, în funcţie de natura lor, în: servicii pure, obţinute exclusiv prin munca personalului;
servicii mixte, care îmbină munca personalului şi utilizarea bunurilor de natura echipamentelor;
servicii care au ca suport capitalul (credite/depozite) [1].
La fel de dificilă este şi structurarea după alte criterii. Astfel, pornind de la binomul clasic-
modern, se poate observa că - atât revoluţia informaţională cât şi interferenţa diferitelor segmente
ale pieţei financiare - au făcut ca o serie de produse şi servicii de ultimă generaţie cu câţiva ani în
urmă să fie, în prezent, considerate de uz comun şi firesc.
Vom considera, totuşi, în cadrul specificului activităţii bancare, trei categorii de produse
şi servicii de bază, aparţinând următoarelor domenii de activitate: colectarea de resurse
financiare, acordarea de credite şi garanţii, operaţiuni de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de
transfer al unor sume între diferite persoane şi/sau între diferite categorii de monedă.
Alături de acestea se pot pune în evidenţă o serie de produse şi servicii conexe din rândul cărora
vom menţiona: servicii privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată şi de credit; servicii
valutare; servicii tehnice pentru accesarea produselor bancare; servicii de consiliere financiar-bancară.
Interferenţa sistemului bancar cu celelalte segmente ale pieţei financiare şi chiar cu spaţiul
economiei reale a condus la apariţia unor produse şi servicii „de graniţă”, cum ar fi de pildă:
servicii privind piaţa de capital, sau în legătură cu aceasta; produse de tip bancassurance şi legate de
fondurile de pensii; consultanţă şi suport în afaceri.
Evident că nu toate instituţiile de credit practică întreaga paletă de servicii permise, după
cum nu oferă nici întreg pachetul de produse bancare. Principalul motiv îl reprezintă, desigur,
specializarea bancară, potrivit strategiilor şi politicilor proprii de dezvoltare.
3.2.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare

Conturile curente şi depozitele bancare pot fi tratate dintr-o perspectivă mai largă întrucât,
pe lânga calitatea de produse bancare, acestea îmbracă şi forma unor relaţii contractuale, iar - în
ultimă instanţă - au şi caracterul unui document contabil.
38
În relaţia dintre bancă şi client, depozitul reprezintă o creanţă a celui din urmă asupra băncii
şi, în acelaşi timp, o obligaţie de plată asumată de bancă. Din punct de vedere juridic, sumele
depuse în conturi sunt şi rămân în proprietatea titularului de cont.
În această categorie pot fi incluse mai multe tipuri de produse, diferenţiate sub aspectul
duratei depunerii, al nivelului şi modalităţii de remunerare, al accesului la sumele depuse şi al
destinaţiei fondurilor: depuneri la termen sau la vedere (în contul curent); depozite cu şi fără
capitalizarea dobânzilor, cu dobândă fixă sau variabilă, cu şi fără preaviz la retragerea de fonduri.
Parametrii depozitelor pot fi negociaţi şi în funcţie de viitoarele destinaţii ale depunerilor,
generându-se produse din gama conturilor de depunere a capitalului, a conturilor de economii, a
conturilor de plată a salariilor, conturi de garanţii materiale ş.a. Nu în ultimul rând, se poate face
distincţia între depozitele în formă nematerializată şi certificatele de depozit.
Depozitele bancare beneficiază de un sistem colectiv de garantare, prin intermediul Fondului
de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Creditele şi garanţiile acordate de bănci reprezintă cea de a doua grupă importantă de
produse şi servicii bancare. În linii mari, creditul reprezintă un ansamblu de operaţiuni vizând
primirea unor resurse imediate, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare.
Principalele forme de creditare amintite în literatura de specialitate sunt: cesiunea de creanţe
(materializate, sau nu); punerea la dispoziţie a fondurilor, în cadrul unui contract; creditul prin
semnătură (angajamentul băncii de a credita); soldul descoperit de cont pentru nevoi de plăţi curente.
Din punctul de vedere al duratei de acordare se pot evidenţia: creditele pe termen scurt,
mediu şi lung, iar rambursarea se poate realiza integral, sau eşalonat (în rate), potrivit convenţiei
între cele două părţi. Variaţia parametrilor aferenţi acestui produs generează o tipologie diversă de
credite, diferenţiate în funcţie de beneficiari, modalităţile de rambursare, regimul dobânzilor asociate,
sistemul de garantare şi destinaţia creditului.
Serviciile de încasări, plăţi şi transferuri de sume se referă nu numai la persoanele - fizice
sau juridice - beneficiare ci şi la diferitele categorii de monedă implicate în aceste operaţiuni. În
mare, ele pot fi structurate pe trei categorii şi anume: încasări şi plăţi în numerar; încasări şi plăţi pe
bază de documente; servicii de transfer electronic rapid.
Din cadrul produselor şi serviciilor conexe, cele privind operaţiunile aferente
instrumentelor bancare sunt tratate de unii autori ca forme şi modalităţi specifice serviciilor de
credit. Am preferat să le menţionăm - totuşi - separat, deoarece - alături de scontarea titlurilor de
creanţă, factoring şi leasing - în această categorie se includ şi emiterea de către bănci a cardurilor,
cecurilor şi titlurilor de credit, ca şi avalizarea unor asemenea instrumente.
39
Tot în această categorie am inclus şi gama serviciilor valutare, întrucât ele privesc nu numai
operaţiunile clasice (credite, depozite, transferuri) ci şi componente specifice, cum ar fi diferitele
modalităţi de schimb valutar sau operaţiunile swap.
Distribuţia serviciilor tehnice pentru accesarea produselor bancare se referă la reţeaua de ATM-
uri şi POS-uri specifică tranzacţiilor prin carduri, dar şi la interfeţele aferente produselor de tip phone
banking, home banking şi e-banking.
Serviciile de consiliere financiar-bancară pot fi implicite, în legătură cu derularea unor
proceduri mai ample (de exemplu, cele de creditare) sau în contextul activităţilor promoţionale, dar
şi explicite - oferite ca atare clienţilor băncii, pe baze tarifare.
Din gama produselor şi serviciilor de graniţă, la intersecţia cu piaţa de capital vom întâlni
serviciile de custodie, tranzacţii cu valori mobiliare şi alte titluri, subscrierea de titluri şi de
participaţii şi chiar administrarea portofoliilor de investiţii.
În legătură cu domeniul asigurărilor şi fondurilor de pensii, avem în vedere distribuţia de
produse specifice acestor pieţe, oferta de produse proprii, dar şi calitatea de depozitar al fondurilor
private de pensii.
În fine, serviciile de consultanţă şi suport în afaceri reprezintă o extensie a conceptului de
consiliere financiar-bancară, întrucât înglobează şi alte componente, cum ar fi de pildă cele de cash-
management, evaluarea portofoliilor, managementul operaţiunilor de trezorerie, administrarea de
proprietăţi, elaborarea de rapoarte ş.a.
Să ne reamintim
Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie necondiţionată de plată, dată de către emitentul
acestuia unei societăţi bancare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.
Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la care îşi are contul,
prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană specificată.
Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care se constituie
obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită scadenţă, o anumită sumă determinată.
Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de informaţie standardizat,
securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei unui sistem organizat pe baze
contractuale între emitent, deţinător şi comerciant sau prestator de servicii.
Produsele şi serviciile bancare sunt clasificate în: produse şi servicii de bază (pentru
colectarea resurselor, plasamentul acestora, încasări, plăți și transferuri de sume), produse şi
servicii conexe, produse şi servicii „de graniţă”.
40
3.3. Rezumat
Apariţia instrumentelor bancare este legată de numeroasele dificultăţi pe care le prezintă

modul de plată prin numerar, concretizate în problemele privind depozitarea, manipularea,
transportul şi securizarea valorilor, probleme de natură tehnică dar şi financiară.
Instrumentele bancare sunt acele documente sau mijloace tehnice, emise pe suport de hârtie,
magnetic, sau electronic, a căror circulaţie între partenerii de afaceri este intermediată de către o
instituţie de credit. Majoritatea acestora îndeplinesc un dublu rol: de instrumente de plată fără
numerar, respectiv de instrumente de credit, unele instrumente din gama cardurilor având şi
calitatea de instrumente de economisire şi garantare.
Cele mai uzuale instrumente utilizate în cadrul sistemului instituţiilor de credit sunt: ordinul
de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi cardul bancar.
Din punct de vedere conceptual, diferenţierea dintre produse și servicii bancare este destul
de greu de realizat, ambele având ca substanţă facilităţile oferite clienţilor de către instituţiile de
credit, derivând din însăşi activitatea specifică a acestora.
În cadrul specificului activităţii bancare pot fi evidențiate trei categorii de produse şi
servicii de bază vizând: colectarea de resurse financiare, acordarea de credite şi garanţii, operaţiuni
de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de transfer al unor sume între diferite persoane şi/sau între
diferite categorii de monedă.
Alături de acestea se pot pune în evidenţă o serie de produse şi servicii conexe, iar interferenţa
sistemului bancar cu celelalte segmente ale pieţei financiare a condus la apariţia unor produse şi
servicii „de graniţă”, privind piaţa de capital, de tip bancassurance, legate de fondurile de pensii,
sau privind consultanţa şi suportul în afaceri.
11. Serviciile bancare privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată şi de credit fac
parte din categoria:
a. Serviciilor de încasări, plăţi şi transferuri de sume
b. Produselor şi serviciilor conexe
c. Produselor şi serviciilor de tip credite şi garanţii
d. Produselor şi serviciilor „de graniţă”
e. Produselor şi serviciilor de bază
41
12. Produsele de tip bancassurance fac parte din categoria:
13. Depozitele de garanţii materiale fac parte din categoria:

14. Serviciile valutare fac parte din categoria:


b. C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2003
c. D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2012
d. M. Gh. A. Imireanu, Produse şi servicii bancare în relaţiile de plăţi interne şi internaţionale,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
42
Capitolul 4.
Sisteme de plăți și decontare
4.1. Introducere
În cadrul acestui capitol ne propunem asimilarea principalelor noțiuni privitoare la sistemele

de plăți în numerar și în monedă scripturală, cunoașterea mecanismelor de decontare bi- și
multilaterală, precum și introducerea noțiunii de risc sistemic și evidențierea căilor de prevenire.
4.2. Conţinut
4.2.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică

Noţiunea care defineşte posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge obligaţiile faţă de terţi prin
plata în bani a acestora este cunoscută sub numele de capacitate de plată.
Interdependenţele dintre participanţii la circuitul economic, deşi reale, nu trebuie să fie
supraestimate în ceea ce priveşte evaluarea capacităţii de plată, având în vdere faptul că asigurarea
acesteia presupune un ansamblu de acţiuni şi comportamente, dintre care sunt de menţionat:
- necesitatea asigurării unei corelaţii strânse între angaja-mentele de plată şi posibilităţile
financiare ale firmei;
- corelarea temporală a necesităţilor de plată cu creanţele de încasat, pe baza scadenţei
acestora şi asigurarea unei rezerve de active lichide pentru acoperirea diferenţelor;
- gestiunea strategică a capacităţii de plată, cu previzionarea unor alternative de compensare a
creanţelor neîncasate, fie pe seama capitalului propriu, fie prin resurse atrase.
Lipsa capacităţii de plată generează o multitudine de efecte care se răsfrâng atât individual,
asupra entităţilor implicate, cât şi pe ansamblul economiei. Din punct de vedere individual, în funcţie
de amplitudinea fenomenului, vom avea de-a face cu următoarele consecinţe:
- dificultăţi în reluarea circuitului economic;
- pierderi legate de valorificarea incompletă sau imposibilitatea de valorificare a unor resurse;
- pierderea încrederii partenerilor de afaceri;
- creşterea riscului de solvabilitate;
43
- falimentul.
Chiar dacă se referă la o situaţie extremă, privind lipsa de capacitate de plată iremediabilă,
falimentul trebuie considerat şi sub aspectul său pozitiv, ca un act de igienă economică ce elimină
din sistem entităţile neviabile şi repune în circuitul economic valorile angajate de firmele falite.
La nivel macroeconomic, lipsa capacităţii de plată generează - prin intermediul efectului de
antrenare - blocaje în lanţ, amploarea creşterii dimensiunii plăţilor restante manifestându-se prin
sporirea arieratelor. Expresie a dificultăţilor economico-financiare, arieratele au cauze multiple,
care pornesc de la decapitalizarea firmelor şi continuă cu dimensiunea redusă a creditului
neguvernamental, factori de piaţă şi de natură managerială.
Este de menţionat faptul că, alături de furnizori şi bugetul public, printre creditorii cei mai
afectaţi de blocajele financiare se numără şi băncile, în dubla lor calitate - de intermediari ai relaţiilor de
plată între clienţi şi de posesori de creanţe.
De aici şi responsabilitatea sectorului bancar, chemat să contribuie nu numai la
operaţionalizarea sistemelor de plăţi, dar şi la gestionarea eficientă a acestora, prin politici diverse,
ca de exemplu:
- politici de cunoaştere, clasificare şi segmentare a clientelei;
- politici şi proceduri privind perfecţionarea instrumentelor de plată şi alinierea lor la cerinţele
transferului electronic de fonduri;
- politici privind creşterea calităţii şi vitezei în sistemele de transmisie a mesajelor, în sistemele de
compensare şi decontare, în paralel cu segmentarea acestora pe categorii de valori;
- politici şi proceduri de de accelerare a plăţilor (prin scontare, forfetare, factoring ş.a.), de
dispersie a riscului de credit pe clienţi şi de acoperire a riscului prin asigurarea creditelor;
- politici şi proceduri de recuperare a plăţilor restante, mergând până la iniţierea procedurii de
declanşare a falimentului.
Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari categorii: sisteme de plăţi în numerar şi
sisteme de plăţi în monedă scripturală. Diferenţierea este, mai curând, de ordin didactic, întrucât cele
două categorii de plăţi se intersectează frecvent şi, amândouă, implică apelul la sistemul bancar.
Sistemul de plăţi în numerar, aşa cum arată şi denumirea lui, utilizează moneda în forma ei
efectivă, de bancnote şi monedă metalică. Chiar dacă numerarul, ca mijloc iniţial de plată, este
considerat astăzi drept un instrument rudimentar, ponderea lui în totalul masei monetare este încă
semnificativă, de la 11-13% - în Suedia, Portugalia şi Olanda, la peste 55% - în Bulgaria şi România.
Privilegiul emisiunii bancnotelor îl are banca centrală, alături de o serie de responsabilităţi
privind: structura pe cupiuri a bancnotelor, caracteristicile tehnice, reglementarea securizării
colectării, transportului şi manipulării numerarului.
44
Alături de operaţionalizarea procedurilor de securizare impuse prin reglementările băncii
centrale, băncile au și ele rol în sistemele de plăţi în numerar, care priveşte organizarea activităţilor
proprii de casierie, privite ca o formă de manifestare a relaţiilor bancă-client.
Principalele aspecte ce ţin de această determinare sunt: organizarea adecvată a spaţiului
dedicat casieriei, menţinerea unei rezerve de casă necesară funcţionării băncii ca partener în relaţia cu
clienţii, efectuarea propriu-zisă a operaţiunilor de încasări şi plăţi, încheierea zilnică a operaţiunilor.
Sistemele de plăţi în monedă scripturală utilizează o serie de instrumente specifice (ordinul
de plată, cecul, cambia, cardul), a căror prezentare a fost făcută în capitolul anterior.
Practic, circuitele monetare generate de instrumentele de plată menţionate pot fi gestionate:
în interiorul aceleaşi bănci; pe baze bilaterale, între băncile aferente clientului plătitor, respectiv
beneficiar; pe baze multilaterale, prin intermediul unor instituţii specia-lizate în compensarea
plăţilor reciproce.
Procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-un cont plătitor, ce
suportă o operaţiune de debitare, într-un cont beneficiar, afectat de o operaţiune de creditare, poartă
numele de virament şi poate fi considerat un reper fundamental al transferului bancar.
Privit ca un procedeu de transfer al creanţelor pe care le deţin clienţii bancari, în calitate de
posesori ai unor solduri pozitive în conturi, viramentul generează obligaţii reciproce între băncile
implicate în derularea filierelor de plată, prin intermediul a două componente: una de natură
dispozitivă - privind transmiterea unui ordin de plată în contul beneficiarului şi una de acoperire cu
resursele financiare necesare executării dispoziţiei date.
Este vorba, aşadar, de o dedublare a transferului de credit propriu-zis cu un transfer
interbancar şi, mai mult, de o constrângere a băncilor implicate de a se afla - direct sau indirect -
într-o relaţie de corespondeţă. Şi asta, pentru că viramentul se materializează pe baza mandatului
dat băncii de a transfera sumele în cauză.
4.2.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare

În calitate de participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple procese de
conversie a monedei, dintr-o formă în alta, datorită operaţiunilor de încasări şi plăţi în numerar şi de
transfer între circuitele monetare, fapt care generează numeroase obligaţii reciproce faţă de celelalte
bănci din sistem. Astfel, a apărut ideea comparării soldurilor debitoare şi creditoare şi de anulare a
acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net, procedură cunoscută
sub numele de compensare.
Dacă procedurile de compensare bilaterale nu ridică probleme deosebite, extinderea acestora
la nivelul întregului sistem bancar (compensarea multilaterală) impune existenţa unei instituţii
specializate numită casa de compensaţie. Lichidarea datoriilor reciproce se realizează prin
45
concentrarea tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate de executarea
plăţilor clienţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur sold (debitor sau creditor)
pentru fiecare participant la compensare.
În funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun compensării, se pot deosebi:
- compensarea în sistem brut, în cazul în care aceasta include toate plăţile dispuse de clienţi,
sau în favoarea lor;
- compensarea în sistem net, dacă pornim de la soldul operaţiunilor reciproce cu fiecare din
băncile participante.
Dacă ne referim la succesiunea operaţiunilor de compensare şi decontare propriu-zisă, vom
întâlni o decontare post-compensare, specifică sistemelor de plăţi care utilizează documente suport-
hârtie şi decontarea în timp real, practic o decontare ante-compensare, în cazul sistemelor
electronice, situaţie în care relaţiile efective de compensare interbancară sunt reglementate până la
finele zilei.
Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume [1]: inventariere-structurare;
soldare-compensare; stingerea datoriilor reciproce. Prima etapă presupune sistematizarea tuturor
operaţiunilor dispuse de sau în favoarea fiecărei bănci, pe categorii (debitoare şi creditoare) şi pe
bănci corespondente. Se obţine, astfel, o situaţie-şah care exprimă poziţia fiecărei entităţi bancare în
raport cu celelalte. Totalurile pe cele două categorii de operaţiuni indică, practic, nivelul de
expunere a băncilor participante.
În etapa de soldare-compensare, operaţiunile fiecărei bănci sunt soldate, după însumare,
obţinându-se succesiv: sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă; soldurile nete
rezultate din compensare; soldurile rămase neacoperite prin angajamente reciproce; gradul de
compensare, calculat ca raport între sumele compensate şi sumele intrate în compensare. (vezi
tabelul 4.1)
Total oper. Solduri

Banci α β γ δ ε
creditoare creditoare
α - 50 25 20 80 175 -
β 60 - 20 40 40 160 -
γ 50 20 - 60 35 165 70
δ 10 30 10 - 50 100 -
ε 90 70 40 10 - 210 5
Total oper.
210 170 95 130 205 810 -
creditoare
Solduri
35 10 - 30 - - 75
creditoare
Grad de compensare 735 / 810 = 90.74%
Tabelul 4.1. Exemplu de rezultat al compensării
46
Stingerea datoriilor reciproce porneşte de la soldurile iniţiale ale fiecărei bănci, în contul
curent deschis la casa de compensare, la care se adaugă sau se scad - după caz - soldurile creditoare
respectiv debitoare obţinute din compensare, obţinându-se un sold provizoriu.
Băncile deficitare au la dispoziţie un interval de timp de 2-3 ore pentru a-şi acoperi soldurile
nefavorabile, prin aranjamente de credit cu celelalte bănci, de regulă prin intermediul pieţei
monetare, sau prin relaţii de credit cu banca de emisiune (facilităţi permanente, aranjamente
bilaterale ş.a.). Operaţiunile de acoperire a deficitului se adaugă la soldul provizoriu obţinându-se
un sold final (tabelul 4.2).
Sold Sold din Sold Operaţiuni Sold

Bănci
iniţial compensare provizoriu interbancare final
α 10 35 45 -30 15
β 5 10 15 -15 -
γ 15 -70 -55 65 10
δ - 30 30 -20 10
ε 10 -5 5 - 5
Total 40 0 40 - 40
Tabelul 4.2. Finalizarea procesului de compensare-decontare
Compensarea în sistem centralizat a obligaţiilor interbancare a apărut în urma unui proces de

optimizare a raportului timp-costuri, în condiţiile efectuării unui volum imens de plăţi, între clienţi
dispersaţi pe întreg cuprinsul ţării, în cadrul şi între diferitele circuite monetare. Practic, se oferă
condiţiile încheierii normale a circuitelor virtuale de plăţi iniţiate de multitudinea titularilor de cont,
prin posi-bilitatea stingerii obligaţiilor interbancare generate de plăţile în cauză.
Aşa cum s-a arătat mai înainte, soldurile din compensare sunt relativ impredictibile, fiind o
rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii. Din acest motiv, ambele situaţii - atât
excedentul cât şi deficitul - sunt la fel de fireşti. Şi, tot din această cauză, apelul la credit prin
intermediul pieţei monetare a devenit o practică uzuală.
4.2.3. Riscul sistemic; metode de prevenire

Sistemul centralizat de plăţi şi compensare presupune, însă, cel puţin teoretic, o incidenţă
sporită a riscului sistemic, privit ca o posibilitate de propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor
participante, a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul
din participanţi.
Evident că, o preocupare prioritară a băncilor centrale, dar şi a unor organisme internaţionale -
cum ar fi, de pildă, Comitetul privind sistemele de plăţi şi decontare de la Basel - este aceea de a
preveni un asemenea risc, utilizând una sau mai multe dintre metodele recomandate în literatura de
specialitate.
47
a. Revocabilitatea oferă posibilitatea excluderii din procesul de compensare a băncilor fără
capacitate de plată şi reluarea procesului, cu dezavantajele pe care o asemenea procedură le
incumbă: întârzierea plăţilor, restrângerea dimensiunii compensării, cheltuieli suplimentare,
incertitudinea privind plăţile ordonate băncilor eliminate din proces sau dirijate către acestea;
b. Irevocabilitatea presupune intervenţia băncii centrale, în calitate de ultim creditor al
sistemului de compensare, pe baza unor aranjamente şi facilităţi de credit oferite băncilor
comerciale;
c. Selectarea participanţilor la compensare, în funcţie de potenţialul lor financiar şi gruparea
acestora în participanţi direcţi la derularea mesajelor de plăţi şi participanţi indirecţi, ale căror
mesaje de plăţi sunt intermediate de cei dintâi;
d. Limitarea angajării în fluxurile de plăţi, care poate fi individuală sau de grup, pentru
echilibrarea mesajelor debitoare cu cele creditoare;
e. Echilibrarea intrazilnică, prin compensări bilaterale şi trierea mesajelor (de executat, în
aşteptare, respinse temporar) potrivit unei ordini de prioritate: operaţiuni cu banca centrală, operaţiuni
pe piaţa monetară, operaţiuni către Trezorerie, operaţiuni interbancare în favoarea clientelei;
f. Managementul individual al lichidităţii, prin proceduri de anticipare şi previziune a
fluxurilor de operaţiuni, prin apelul la piaţa monetară şi la relaţiile de creditare cu banca centrală.
Să ne reamintim
Capacitatea de plată este noţiunea care defineşte posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge
obligaţiile faţă de terţi prin plata în bani a acestora.
Falimentul are şi un aspect pozitiv, fiind un act de igienă economică ce elimină din sistem
entităţile neviabile şi repune în circuitul economic valorile angajate de firmele falite.
Viramentul este procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-un cont
plătitor, ce suportă o operaţiune de debitare, într-un cont beneficiar, afectat de o operaţiune de creditare.
Compensarea vizează compararea soldurilor debitoare şi creditoare şi anularea acestora la nivelul
valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net.
Riscul sistemic reprezintă posibilitatea de propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor participante,
a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi.
4.3. Rezumat
Asigurarea capacității de plată presupune un ansamblu de acţiuni şi comportamente, în lipsa

cărora pot să apară o multitudine de efecte care se răsfrâng atât individual, asupra entităţilor implicate,
cât şi pe ansamblul economiei, cele mai severe dintre acestea fiind falimentul și arieratele.
48
Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari categorii: sisteme de plăţi în numerar şi sisteme
de plăţi în monedă scripturală: Primele utilizează moneda în forma ei efectivă, de bancnote şi monedă
metalică, iar celelalte utilizează o serie de instrumente specifice, precum ordinul de plată, cecul,
cambia, biletul la ordin sau cardul.
Alături de operaţionalizarea procedurilor de securizare impuse prin reglementările băncii
centrale, rolul băncilor în sistemele de plăţi în numerar priveşte organizarea activităţilor proprii de
casierie, privite ca o formă de manifestare a relaţiilor bancă-client.
În calitate de participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple procese de
conversie a monedei, dintr-o formă în alta, fapt care generează numeroase obligaţii reciproce faţă de
celelalte bănci din sistem. Soluționarea acestora se realizează prin compensare multilaterală, prin
intermediul unei case de compensație.
Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume: inventariere-structurare, soldare-
compensare și stingerea datoriilor reciproce.
Sistemul centralizat de plăţi şi compensare presupune și incidenţa riscului sistemic, prevenirea
acestuia prin diferite metode fiind o preocupare prioritară, atât a băncilor centrale, cât şi a unor
organisme internaţionale.
15. Care dintre afirmaţiile următoare privind rezerva de casă este falsă ?
a. Se stabileşte prin norme ale băncii centrale
b. Se determină pe baze statistice
c. Face parte din lichiditatea primară a băncii
d. Este necesară funcţionării băncii ca partener în relaţia cu clienţii
e. Reprezintă o imobilizare de fonduri
16. Procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-un cont plătitor
(care suportă operaţiunea de debitare) într-un cont beneficiar (care suportă operaţiunea de
creditare) poartă numele de:
a. Virament
b. Transfer electronic de fonduri
c. Compensare
d. Decontare intrabancară
e. Compensare multilaterală
49
17. Compararea soldurilor debitoare şi creditoare datorate operaţiunilor de plăţi realizate de
către bănci în monedă scripturală şi anularea acestora la nivelul valorii minime, obţinându-
se - prin diferenţă - un sold net poartă numele de:
a. Virament
c. Compensare
18. Concentrarea tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate
de executarea plăţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur sold (debitor sau
creditor) pentru fiecare participant poartă numele de:
a. Virament
c. Compensare
19. Care dintre afirmaţiile următoare privind riscul sistemic este falsă ?
a. Se referă la posibilitatea de propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor participante,
a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către
unul din participanţi
b. Este determinat de riscul de lichiditate ce se manifestă la nivelul fiecărei bănci
participante la sistemul de compensare
c. Priveşte numai instituţiile de credit care au expunere pe piaţa internaţională
d. Face obiectul reglementărilor interne şi internaţionale
e. În raport cu băncile participante la sistemul de compensare, poate fi o consecinţă a
riscului operaţional
20. Care dintre procedurile următoare nu contribuie la prevenirea riscului sistemic ?

a. Revocabilitatea
b. Irevocabilitatea
c. Selectarea participanţilor la compensare
d. Limitarea angajării în fluxurile de plăţi
e. Dimensionarea corectă a rezervei de casă
50
a. C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2003
51
Capitolul 5.
Managementul trezoreriei
5.1. Introducere
În cadrul acestui capitol ne propunem evidențierea principalelor caracteristici ale pieței

monetare, prezentarea relaţiilor instituţiilor de credit cu banca centrală, detalierea principalelor
operațiuni aferente managementului intern al lichidității, precum și descrierea sistemului rezervelor
minime obligatorii.
5.2. Conţinut
5.2.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare

Iniţial, denumirea a fost adoptată pentru a defini persoana sau structura organizaţională
(serviciu, departament, minister) care îndeplineşte funcţia de trezorier al serviciilor statului. În unele
ţări din spaţiul anglo-saxon trezoreria îndeplineşte în întregime funcţiile Ministerului Finanţelor, în
timp ce în alte state desfăşoară numai o parte dintre acestea [3].
Într-o accepţiune mai largă, noţiunea de trezorerie subsumează un ansamblu operaţional
privind dinamica fondurilor unei entităţi publice sau private, prin care se urmăreşte optimizarea
fluxurilor financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale entităţii în cauză.
Evident că, în cazul instituţiilor de credit, trezoreria capătă o semnificaţie aparte, având în
vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a acestor societăţi. De
altfel, în mediul bancar se pot pune în evidenţă, mult mai explicit, obiectivele specifice ale
activităţilor din domeniul trezoreriei, constând, în principal, din: menţinerea lichidităţii necesare
derulării obiectului de activitate; asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii;
optimizarea structurii bilanţului, în vederea minimizării factorilor de risc.
Spre deosebire de alte segmente ale activităţii financiare, în cazul trezoreriei asistăm la o
“răsturnare” a priorităţilor temporale, în sensul deplasării importanţei preocupărilor în domeniu,
din zona strategică spre nivelul operaţional, fenomen generat specificul activităţii bancare,
52
caracterizat prin necesitatea asigurării permanente cu resurse financiare, pe care banca le pune la
dispoziţia clienţilor, sub formă de credite sau le utilizează pentru plasamente proprii.
Aşa cum am arătat într-un capitol precedent, entităţile bancare funcţionează în cadrul unui
sistem bine structurat şi supravegheat prudenţial, motiv pentru care în domeniul managementul
trezoreriei se pot discerne trei direcţii de acţiune.
Operaţiunile interbancare, desfăşurate prin intermediul pieţei monetare, au ca substanţă
relaţiile dintre diferitele instituţii de credit generate de operaţiunile efectuate pentru clienţii acestora,
relaţii care conduc la excedente sau deficite temporare, dublate de asumarea unor obligaţii de
compensare a datoriilor reciproce care se realizează prin intermediul unor fluxuri financiare a căror
determinare se realizează per sold.
Practic, în operaţiunile de plăţi, dar nu numai, clientul se adresează, mai curând, sistemului
bancar decât unei entităţi componente a acestuia, motiv pentru care băncile sunt practic obligate să
participe la un mecanism comun de reglare a soldurilor debitoare sau creditoare dintre ele, atât prin
sistemul de compensare cât şi prin intermediul pieţei monetare.
Relaţia instituţiilor de credit cu banca centrală îmbracă mai multa forme. În primul rând,
pornind de la resursele proprii şi cele atrase prin diferite modalităţi, banca centrală este ea însăşi un
„jucător” în piaţa monetară. În al doilea rând, banca centrală are posibilitatea de a intra, în mod
direct, în conexiune cu băncile comerciale, prin intermediul relaţiilor de credit reglementate de lege.
Şi, în fine, pornind de la rolul de regulator al pieţei, tot banca centrală gestionează sistemul
rezervelor minime obligatorii, ale cărui implicaţii în managementul lichidităţii vor fi prezentate în
cele ce urmează.
Din acest motiv, relaţia cu banca centrală va fi tratată la fiecare dintre cele trei coordonate
funcţionale pe care le presupune mangementul trezoreriei.
Managementul lichidităţii rămâne, însă, în ultimă instanţă, în sarcina fiecărei instituţii
bancare, pentru simplul motiv că acesta îşi pune amprenta asupra tuturor celorlalte activităţi,
trezoreria comportânduse ca un adevărat “minister de afaceri externe al băncii” [1].
5.2.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală

Calitatea de intermediar a instituţiilor de credit conduce la un sistem de fluxuri interbancare
generator de obligaţii reciproce. Stingerea acestora se realizează atât prin mecanismele specifice
sistemului de compensare, prezentat în capitolul anterior, cât şi prin negocierea pe o piaţă organizată,
numită piaţa monetară, a creditelor necesare acoperirii datoriilor rămase după compensare.
Piaţa monetară poate fi definită, deci, ca o piaţă pe care băncile se împrumută pe termen
scurt în vederea compensării excedentelor şi deficitelor temporare de lichiditate, apărute în mod
53
firesc în activitatea lor, ca urmare a relaţiilor cu clientala. Participanţii la această piaţă sunt băncile,
care se pot regăsi în una dintre cele două ipostaze şi anume ofertanţi sau solicitanţi de credite.
O situaţie specifică vom regăsi în ceea ce priveşte participarea pe piaţa monetară a băncii
centrale, a cărei intervenţie are, preponderent, un rol regulator. Având posibilitatea să intre şi în relaţii
directe de credit cu băncile comerciale pentru acoperirea deficitului temporar de lichiditate al acestora,
banca centrală operează în piaţa monetară potrivit principiului „open-market” pe două coordonate: una
legată de reglarea nivelului de lichiditate al pieţei şi cealaltă privind orientarea parametrilor săi de
funcţionare, în special a nivelului dobânzilor.
Practic, în materie de lichiditate a pieţei, se pot întâlni două cazuri distincte: situaţia denumită en
banque, în care piaţa - pe ansablul său - este solicitatoare de monedă; situaţia denumită hors banque,
caracterizată printr-un surplus de lichiditate generat de excedentele de trezorerie ale băncilor
comerciale, al cărei efect este de reducere a nivelului dobînzilor negociate.
Specific ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic este structurarea pe două niveluri a
pieţei monetare, legată de existenţa intermediarilor financiari, entităţi care acţionează ca o interfaţă
între banca centrală şi ceilalţi participanţi şi realizează, practic, o segmentare a pieţei. În condiţiile
în care aceştia lucrează în numele şi pe contul băncilor comerciale, ei poartă denumirea de „curtieri”
şi desfăşoară, în principal, activităţi specifice brokerajului. Dacă sunt agreaţi de banca centrală şi
acţionează în nume şi pe cont propriu (dealeri), sunt organizaţi ca şi case de rescont (Discount
House) sau „bănci cu ridicata”.
Dobînda pe piaţa monetară este stabilită zilnic şi reprezintă, în ultimă instanţă, un rezultat al
procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Nivelul dobânzilor interbancare oferă cel mai
semnificativ reper privind lichiditatea sistemului şi a economiei, în ansamblul său. Dobînda pieţei
monetare poate fi privită şi ca un cost al aprovizionării băncilor cu resurse financiare şi, din această
perspectivă, ea reprezintă poate cel mai relevant indicator al costului creditelor din economie.
Din acest motiv, dar nu numai, zilnic se calculează şi se dau publicităţii cele două rate de
referinţă ale dobânzii, calculate ca medii ponderate în funcţie de volumul tranzacţiilor:
- rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, ROBID (Romanian Bid Rate);
- rata dobînzii pentru depozitele plasate, ROBOR (Romanian Oferred Rate).
Termenele tranzacţiilor pe piaţa monetară sunt, de regulă, scurte. Avem în vedere, în acest sens,
necesitatea reglării continue a nivelului de lichiditate a băncilor, legată de desfăşurarea obiectului lor de
activitate şi de presiunea pieţei (credite solicitate, depozite realizate). Din acest motiv, majoritatea
scadenţelor sunt: pentru o zi (overnight); între două şi şase zile; săptămânale (one week).
Riscul pe piaţa monetară este redus, ca urmare a: cunoaşterii în detaliu a partenerilor, pe
baza schimbului de situaţii financiare; stabilirii prealabilă a unor limite valorice pentru liniile de
54
creditare bilaterală; transparenţei sistemului de tranzacţionare şi rolului regulator al băncii centrale;
sistemului de garantare bazat pe titluri eligibile cu volatilitate redusă.
Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt structurate, după specificul lor, în
două categorii şi anume: facilităţi permanente acordate băncilor de către Banca Naţională a
României; operaţiuni de piaţă monetară ale Băncii Naţionale a României.
La rândul lor, acestea din urmă se pot desfăşura: prin licitaţie şi pe baze multilaterale
competitive; prin proceduri bilaterale şi pe baze bilaterale.
Participanţii cu care Banca Naţională a României desfăşoară operaţiuni de piaţă monetară şi
cărora le acordă facilităţi permanente sunt băncile, persoane juridice române, sucursalele din
România ale băncilor - persoane juridice - străine şi casele centrale ale cooperativelor de credit, care
îndeplinesc criteriile de eligibilitate.
Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare sunt titlurile de stat, certificatele
de depozit emise de Banca Naţională a României, precum şi alte categorii de active negociabile,
stabilite în baza hotărârii Consiliului de administraţie al BNR. Ele se evaluează zilnic, pe perioada
derulării operaţiunii, la valoarea de piaţă din ziua anterioară datei de evaluare.
Scadenţa operaţiunilor pe piaţa monetară este de maxim 90 de zile calendaristice, cu excepţia
emiterii certificatelor de depozit, pentru care scadenţa maximă este de un an. Practic, scadenţele
efective nu depăşesc, însă, o săptămână, ponderea semnificativă având-o tranzacţiile overnight.
Facilităţile permanente au ca principală caracteristică faptul că pot fi accesate din iniţiativa
băncilor şi îmbracă două forme: facilitatea de creditare și facilitatea de depozit. Ele sunt o
consecinţă a funcţionării sistemului bancar şi, în mod deosebit, a subsistemului de decontări şi plăţi
care generează un set de relaţii permanente atât între instituţiile de credit, cât şi între acestea şi
banca centrală.
Facilitatea de creditare reprezintă practic posibilitatea băncilor de a obţine lichiditate pe
termen foarte scurt, apelând la creditul lombard acordat de Banca Naţională, pe baza unei cereri
scrise, iar facilitatea de depozit este acordată în scopul valorificării excesului de lichiditate al băncilor,
care pot constitui depozite la Banca Naţională a României. Perioada de acceptare a depozitelor în cadrul
acestei facilităţi este overnight.
Operaţiunile de piaţă monetară prin intermediul licitaţiei sunt executate la iniţiativa băncii
centrale şi implică una dintre următoarele categorii de tranzacţii: cumpărări sau vânzări reversibile
(repo) de active eligibile pentru tranzacţionare, acordare de credite colateralizate cu active eligibile
pentru garantare, emitere de certificate de depozit (inclusiv vânzarea către băncile comerciale, swap
valutar și atragerea de depozite cu scadenţa prestabilită de la băncile-participanţi eligibili.
În funcţie de modul de stabilire a ratei dobânzii, se pot organiza două tipuri de licitaţii:
55
- licitaţii la rată fixă, caz în care Banca centrală specifică în avans rata dobânzii, randamentul
sau punctele swap, iar băncile participante oferă sumele pe care doresc să le tranzacţioneze
la parametrii anunţaţi;
- licitaţii la rată variabilă, situaţie în care Banca centrală specifică minimul sau maximul
acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante fac
ofertă asupra sumelor şi parametrilor la care doresc să tranzacţioneze cu BNR.
Procedura licitaţiei se execută în patru etape operaţionale, după cum urmează:
a) anunţarea licitaţiei;
b) transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie;
c) alocarea sumelor, funcţie de tipul de licitaţie (pro-rata, pentru licitaţia la rată fixă; crescător
sau descrescător pentru licitaţia la rată variabilă);
d) anunţarea rezultatelor licitaţiei.
Procedurile bilaterale, denumite şi proceduri de avarie sunt proceduri prin care Banca
Naţională a României încheie tranzacţii cu una sau mai multe bănci, fără licitaţie.
Acestea includ numai următoarele categorii de tranzacţii: cumpărări sau vânzări reversibile
de active eligibile pentru tranzacţionare; vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru
tranzacţionare; swap valutar; atragere de depozite.
Fiind vorba despre o modalitate de excepţie, pe care băncile comerciale o utilizează în
managementul lichidităţii după ce au fost epuizate procedurile standard, este evident că parametrii
tranzacţiilor (şi, în special rata dobânzii) vor avea un caracter restrictiv şi penalizator.
5.2.3. Managementul lichidității

Din punct de vedere conceptual, lichiditatea reprezintă capacitatea de a face faţă în orice
moment la angajamentele financiare asumate sau, prin extensie, posibilitatea de „mobiliza” rapid
activele disponibile, adică de a le transforma în bani [3].
Evident că, la limită, orice activ poate fi lichidizat. Problemele care se pun, într-un asemenea
context, sunt legate de termene şi, mai ales, de costul unor asemenea operaţiuni.
Pornind de la aceste considerente, literatura de specialitate discerne între:
- lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii înşişi;
- lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate oricând şi cu costuri
rezonabile în bani,
- lichiditatea terţiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o perioadă de timp mai
îndelungată sau incumbă costuri substanţiale.
O altă structură a lichidităţii se referă la modul de acces la resursele necesare, caz în care
vom deosebi:
56
- lichiditatea stocată, reprezentând numerarul şi depozitele la alte bănci; certificatele de
depozit; titlurile negociabile: de stat, municipale şi corporatiste; titlurile primite în pensiune;
creditele „vandabile” prin intermediul rescontării sau titularizării;
- lichiditate cumpărată, constând în creditele obţinute de la banca centrală, de la alte bănci sau
de pe pieţele externe; emisiunea de titluri negociabile, inclusiv a certificatelor de depozit de
valori mari.
Managementul trezoreriei a consacrat noţiunea de poziţie monetară, ca indicator ce reflectă
valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat.
În cadrul principalelor funcţii ale managementului lichidităţii bancare, se detaşează
necesitatea asigurării suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu cerinţele
clienţilor. O a doua funcţie a managementului lichidităţii entităţilor bancare se referă, aşadar, la
optimizarea raportului complex cost-risc-profit. Managementul lichidităţii vizează şi credibilitatea
instituţiilor bancare, a sistemului bancar - în ansamblul său - privită ca o certitudine a onorării
obligaţiilor asumate faţă de creditori, indiferent dacă aceştia fac sau nu parte din clientela curentă.
Deşi derivă din funcţiile anterior menţionate, vom individualiza, totuşi, coordonata de
previziune în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă de scadenţe a resurselor şi
plasamentelor (zilnic, la trei zile, săptămânal, lunar, trimestrial, anual), pe categorii de lichiditate şi
pe titulari de depozite sau credite, inclusiv persoanele afiliate şi relaţiile de grup.
Pentru o mai bună înţelegere a procedurilor pe care le presupune managementul lichidităţii,
avem nevoie de o structurare a poziţiilor bilanţiere din acest punct de vedere [1].
Activele bancare se pot, astfel, diferenţia în următoarele grupe:
- active certe, constând în: active lichide (numerar; disponibil în contul curent al băncii la BNR;
disponibil în conturi curente la alte bănci; sume în tranzit; bonuri de tezaur) și active nelichide
(diferite categorii de credite acordate populaţiei sau agenţilor economici; imobiliare ş.a.);
- active potenţiale, incluzând creşterea prevăzută a creditelor.
Resursele se structurează, în mod asemănător, în:
- resurse certe, constând în pasive volatile (depozite la vedere; împrumuturi pe termen scurt)
și pasive stabile (depozite la termen; capital propriu; capital suplimentar);
- resurse potenţiale, privind creşterea prevăzută a depozitelor.
O altă structurare a resurselor bancare este legată de volatilitatea acestora, exprimată prin
ponderea retragerilor potenţiale şi influenţa lor asupra echilibrului bilanţier [4].
Pornind de la tipologia menţionată anterior, literatura de specialitate propune un set complex
de indicatori utilizaţi în ansamblul procedurilor ce se circumscriu managementului lichidităţii.
Prima categorie vizează echilibrul poziţiilor bilanţiere pe fiecare bandă de scadenţe şi include
următoarele mărimi. O altă categorie de indicatori vizează nivelul lichidităţii imediate şi este legat
57
de preponderenţa deciziilor de ordin operativ, faţă de cele tactice şi strategice, în materie de
management al trezoreriei. Ponderea diferitelor categorii de resurse în pasivul bilanţier presupune
calculul unor indicatori specifici, cum ar fi, de pildă, cei privind lichiditatea stocată. În fine, cele
mai sintetice informaţii pentru managamentul trezoreriei sunt oferite de cele trei rate de referinţă
ale lichidităţii:
Total credite acordate
- R1  ;
Total depozite
Disponibilitati  Titluri negociabile neangajate;
- R2 
Total active
Pasive volatile.
- R3 
Active lichide
Din punctul de vedere al structurii organizaţionale, managementul lichidităţii presupune

atribuţii diferite, legate de poziţia pe scara ierarhică a entităţilor implicate şi de specializarea
diferitelor compartimente.
Dată fiind importanţa acestui domeniu în cadrul activităţii bancare curente şi al
preocupărilor de natură prospectivă, de regulă, coordonarea sa este realizată la nivelul structurilor
manageriale de vârf. Nu trebuie omis rolul semnificativ pe care îl au în deciziile privind gestiunea
lichidităţii organismele managementului de grup, în mod deosebit comitetul de administrare a
riscurilor şi comitetul de administrare a activelor şi pasivelor. Desigur că, în funcţie de specificul
fiecărei bănci, vom regăsi arhitecturi diferite ale departamentului de trezorerie.
5.2.4. Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii sunt definite ca un instrument al politicii monetare şi de credit
utilizat de banca centrală, constând în disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în
valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
Domeniul de aplicare include, potrivit legii şi normelor în materie, băncile - persoane
juridice române, sucursalele din România ale băncilor - persoane juridice străine, precum şi casele
centrale ale cooperativelor de credit.
În practică se întâlnesc două niveluri ale rezervelor minime obligatorii şi anume:
- nivelul prevăzut, determinat ca un produs între baza de calcul aferentă perioadei de
observare şi rata rezervelor minime obligatorii;
- nivelul efectiv, reprezentat de soldul mediu zilnic înregistrat de instituţia de credit în contul
în care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare.
Perioada de observare este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul,
respectiv intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente. Perioada
58
de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în conturile deschise la Banca Naţională
a României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii şi anume intervalul cuprins între data
de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o reprezintă media soldurilor zilnice, pe
perioada de observare, ale elementelor de pasiv din bilanţul instituţiilor de credit, asupra cărora se
aplică rata rezervelor minime obligatorii. Ea se constituie din mijloacele băneşti în moneda naţională
şi în valută, reprezentând obligaţii ale instituţiilor de credit rezultate din acceptarea depozitelor şi a
altor fonduri şi se raportează, în scris, autorităţii de supraveghere în termen de 3 zile lucrătoare de la
expirarea perioadei de observare.
Din baza de calcul se exceptează: mijloacele băneşti atrase de la Banca Naţională a
României; mijloacele băneşti atrase de la alte instituţii de credit care, la rândul lor, sunt obligate să
constituie rezerve minime obligatorii la BNR; capitalurile proprii ale instituţiilor de credit, precum şi
fondul social depus de către membrii cooperatori, pentru organizaţiile cooperatiste de credit.
Pentru mijloacele băneşti în valută, mediile soldurilor zilnice se determină pe fiecare tip de
valută, după care se transformă în dolari SUA sau în euro, după caz. Cursurile de schimb folosite
pentru transformarea celorlalte valute în dolari sau în euro sunt cursurile pieţei valutare comunicate
de Banca Naţională a României în ultima zi anterioară perioadei de aplicare.
Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de Banca Naţională a României în funcţie
de obiectivele sale de politică monetară şi se comunică prin circulară instituțiilor de credit.
Rezervele minime obligatorii în lei se menţin în conturile curente, iar cele în valută se
menţin în conturile «LORO» pe care instituţiile de credit le au deschise la Banca Naţională a
României. Banca Naţională a României plăteşte o dobândă pentru nivelul efectiv al rezervelor, până
la nivelul prevăzut, care se stabileşte periodic, cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii pentru
depunerile la vedere practicate de bănci, pe baza datelor furnizate de acestea.
Fiind raportată la nivelul dobânzii pentru depozitele la vedere, remunerarea rezervelor
minime obligatorii este sub nivelul dobânzilor medii de pe piaţă, fapt care se repercutează asupra
costului (recalculat) al resurselor atrase de bănci, asupra costului creditului şi, în ultimă instanţă,
asupra contului de profit şi pierderi.
În practică, între nivelul efectiv şi cel prevăzut al rezervelor minime obligatorii pot să apară
diferenţe pozitive, caz în care vorbim de un excedent de rezerve, sau negative, reprezentând un
deficit. Pentru excedentul de rezerve, Banca Naţională a României nu plăteşte dobândă. Mai mult,
excedentul de rezerve în lei, euro sau dolari nu poate fi utilizat pentru a acoperi deficitul de rezerve
în alt tip de monedă.
59
Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe o dobândă
penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferentă, a cărei rată se stabileşte periodic de Banca
Naţională şi se comunică prin circulară.
Referitor la regimul rezervelor minime obligatorii, următoarele fapte constituie încălcări ale
disciplinei bancare şi sunt sancţionate ca atare:
- înregistrarea unui deficit de rezerve în două perioade de aplicare consecutive;
- neraportarea repetată sau raportarea eronată a bazei de calcul şi a datelor necesare pentru
calcularea ratei medii a dobânzilor la vedere;
- modificarea unor operaţiuni contabile sau a unor raportări statistice, în scopul vădit de a
diminua nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii;
În situaţia în care o instituţie de credit înregistrează deficit de rezerve în două perioade de
aplicare consecutive, aceasta poate fi supusă unei supravegheri prudenţiale, prin inspecţie la sediu din
partea Băncii Naţionale a României.
Să ne reamintim
Trezoreria reprezintă un ansamblu operaţional privind dinamica fondurilor unei entităţi
publice sau private, prin care se urmăreşte optimizarea fluxurilor financiare în scopul realizării
obiectivelor de bază ale entităţii în cauză.
Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută pe termen scurt în vederea
compensării excedentelor şi deficitelor temporare de lichiditate, apărute în mod firesc în activitatea
lor, ca urmare a relaţiilor cu clientala.
Facilităţile permanente pot fi accesate din iniţiativa băncilor şi îmbracă două forme:
facilitatea de creditare și facilitatea de depozit.
Operaţiunile de piaţă monetară prin intermediul licitaţiei sunt executate la iniţiativa băncii
centrale.
Procedurile bilaterale sunt denumite şi proceduri de avarie, prin care Banca Naţională a
României încheie tranzacţii cu una sau mai multe bănci, fără licitaţie.
Rezervele minime obligatorii reprezintă un instrument al politicii monetare şi de credit
utilizat de banca centrală, constând în disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în
valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
5.3. Rezumat
În cazul instituţiilor de credit, trezoreria are o semnificaţie aparte, având în vedere faptul că
tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a acestor societăţi. În domeniul
60
managementul trezoreriei se pot discerne trei direcţii de acţiune și anume operațiunile interbancare pe
piața monetară, relațiile instituțiilor de credit cu banca centrală și managementul intern al lichidității.
O situaţie specifică vom regăsi în ceea ce priveşte participarea pe piaţa monetară a băncii
centrale, a cărei intervenţie are, preponderent, un rol regulator. Intervenind ca orice partener, banca
centrală are avantajul comparativ al dimensiunii tranzacţiilor pe care le poate genera. Din acest
motiv, ea poate influenţa piaţa interbancară, atât prin nivelul dobânzilor oferite sau percepute, cît şi
prin coordonate cantitative - sume atrase sau plasate.
Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt structurate în două categorii şi anume:
facilităţi permanente acordate băncilor de către Banca Naţională a României și operaţiuni de piaţă
monetară ale BNR, acestea din urmă putându-se desfăşura prin licitaţie şi pe baze multilaterale
competitive sau prin proceduri bilaterale şi pe baze bilaterale.
În cadrul principalelor funcţii ale managementului lichidităţii bancare, se detaşează necesitatea
asigurării suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu cerinţele clienţilor, o a doua funcţie
referindu-se la optimizarea raportului complex cost-risc-profit. O a doua funcţie a managementului
lichidităţii entităţilor bancare se referă, aşadar, la optimizarea raportului complex cost-risc-profit.
21. Care dintre instituţiile financiare enumerate mai jos participă la piaţa monetară ?
a. Numai instituţiile de credit
b. Instituţiile de credit şi Banca Naţională a României (BNR)
c. Instituţiile de credit şi instituţiile conexe sistemului bancar
d. Instituţiile de credit şi societăţile de leasing
e. Toate instituţiile financiare autorizate
22. Care dintre afirmaţiile următoare privind dobânda pe piaţa monetară este falsă ?
a. Este stabilită zilnic
b. Este rezultatul procesului de echilibrare a cererii cu oferta
c. Este un reper privind lichiditatea sistemului bancar
d. Reprezintă costul aprovizionării băncilor cu resurse financiare
e. Este limitată prin norme ale băncii centrale
23. Una dintre afirmaţiile următoare, privind participarea BNR pe piaţa monetară este incorectă. Care
este aceasta ?
a. Are un rol regulator
b. Se realizează potrivit principiului „open-market”
61
c. Contribuie la reglarea nivelului de lichiditate al pieţei
d. Stabileşte limitele de variaţie a dobânzii
e. Contribuie la reglarea nivelului dobânzii
24. Riscul redus de pe piaţa monetară este determinat de: (1) cunoaşterea în detaliu a partenerilor; (2)
existenţei unor limite valorice de creditare; (3) transparenţa sistemului de tranzacţionare; (4) rolul
regulator al băncii centrale; (5) sistemul de garantare bazat pe titluri eligibile şi cu volatilitate redusă.
Care dintre aceste caracteristici sunt reale ?
a. (1), (2), (3) şi (4)
b. (1), (2), (3) şi (5)
c. (1), (2), (4) şi (5)
d. (2), (3), (4) şi (5)
e. (1), (2), (3), (4) şi (5)
25. Care dintre următoarele relaţii ale băncii centrale cu instituţiile de credit nu sunt realizate pe baze
comerciale ?
a. Facilităţile permanente de credit
b. Facilităţile permanente de depozit
c. Supravegherea poziţiilor valutare
d. Operaţiunile prin licitaţie, pe baze multilaterale
e. Tranzacţiile pe baza procedurilor bilaterale
26. În cadrul operaţiunilor de atragere de depozite realizate de banca centrală pe piaţa monetară,
satisfacerea cererii se face:
a. În ordinea crescătoare a dobânzilor propuse de instituţiile de credit
b. În ordinea descrescătoare a dobânzilor propuse de instituţiile de credit
c. În ordinea crescătoare a sumelor propuse pentru depozit
d. În ordinea descrescătoare a sumelor propuse pentru depozit
e. În ordinea prezentării ofertelor
27. Care dintre activele următoare nu sunt eligibile în relaţiile comerciale ale instituţiilor de credit cu
banca centrală ?
a. Activele emise de instituţia de credit care la prezintă
b. Activele care nu sunt gajate sau sechestrate
c. Titlurile de stat
d. Certificatele de depozit emise de banca centrală
e. Activele care au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate
62
28. Care dintre următoarele tranzacţii nu sunt specifice procedurilor bilaterale dintre banca centrală
şi instituţiile de credit ?
a. Cumpărări sau vânzări reversibile de active eligibile pentru tranzacţionare
b. Vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare
c. Swap valutar
d. Acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare
e. Atragere de depozite
29. La începutul unei zile bancare, rezerva de casă face parte din:
a. Lichiditatea primară cumpărată
b. Lichiditatea secundară cumpărată
c. Lichiditatea terţiară cumpărată
d. Lichiditatea primară stocată
e. Lichiditatea secundară stocată
30. Care dintre următoarele active nu face parte din lichiditatea stocată ?
a. Numerarul şi depozitele la alte bănci
b. Titlurile negociabile
c. Titlurile primite în pensiune
d. Creditele „vandabile” (prin intermediul rescontării sau titularizării)
e. Creditele „personalizate” (în raport cu cerinţele solicitantului)
31. Rezervele minime obligatorii reprezintă:

a. Sume pe care băncile sunt obligate să le deţină în rezerva de casă
b. Disponibilităţi ale băncilor pe care acestea sunt obligate să le deţină în conturi deschise la
banca centrală
c. Sume pe care băncile sunt obligate să le evidenţieze în conturile de activ ale bilanţului
contabil
d. Disponibilităţi ale băncilor care se menţin în numerar
e. Limita minimă a capitalurilor proprii
32. Care dintre afirmaţiile următoare privind rezervele minime obligatorii este falsă ?
a. Nivelul prevăzut se determină ca un produs între baza de calcul aferentă perioadei de
observare şi rata rezervelor minime obligatorii
b. Nivelul efectiv reprezintă soldul mediu zilnic înregistrat de instituţia de credit în contul în
care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare
c. Nivelul minim se stabileşte anual de către auditorul financiar al instituţiei de credit
d. Bonificarea dobânzii se realizează pentru nivelul efectiv al rezervelor
63
e. Bonificarea dobânzii se realizează la nivelul ratei dobânzii medii pentru depunerile la vedere
practicate de către bănci

c. C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998
d. P. Rose, Financial Institutions, Irwing Mc Graw Hill, Boston, 1995
5.6. Teme de control

Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați managementul intern al lichidității.
64
Capitolul 6.
Capitalul bancar
6.1. Introducere
În cadrul acestui capitol va fi prezentat conceptul de capital, structura acestuia, precum și

principalele funcțiuni ale capitalului bancar, evidențiindu-se relația dintre nivelul capitalului bancar
și volumul riscurilor asumate.
6.2. Conţinut
6.2.1. Funcțiile și structura capitalului bancar

Băncile sunt, înainte de toate, societăţi comerciale şi, din această perspectivă, se supun
reglementărilor legale în materie care solicită, printre altele, existenţa unui anumit nivel al capitalului
social. De altfel, primele două funcţii ale capitalului se circumscriu logicii organizaţionale comune.
Asigurarea cadrului de funcţionare instituţională presupune existenţa unor fonduri pentru
procurarea sau închirierea sediului, dotările necesare, plata salariilor, acoperirea cheltuielilor de
autorizare şi altor cheltuieli curente, până la obţinerea primelor venituri. Rigorile impuse băncilor,
sub aspectul echipamentelor specializate, al securizării valorilor şi, nu în ultimul rând, al
personalului acreditat de banca centrală conduc la niveluri de capitalizare iniţială mult superioare
altor societăţi.
Asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment reprezintă cea
de a doua funcţie a capitalului care, în cazul băncilor, are o relevanţă deosebită, derivând din
specificul activităţii acestor instituţii, de intermediar pe piaţa financiară.
Specific domeniului bancar este senzitivitatea ridicată a pieţei, motiv pentru care capitalul
acţionează şi ca un factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa
depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei.
Calitatea de regulator al creşterii instituţionale priveşte corelarea nivelului capitalului cu
sporul de risc indus prin dezvoltarea activităţii, în special pe seama operaţiunilor active. Apare,
65
astfel, necesitatea adecvării capitalului la nivelul riscurilor asumate prin creşterea volumului
fondurilor atrase şi plasate.
Structura capitalului bancar include două componente esenţiale şi anume:
- capital de bază (core capital, equity) sau, în accepţiunea Băncii Naţionale a României,
capital propriu, constând în resursele provenite de la acţionari şi din activitatea proprie a băncii;
- capital suplimentar, provenit din surse excepţionale şi mobilizări temporare.
Capitalul propriu este format din capitalul iniţial şi fondul pentru riscuri bancare generale.
Capitalul iniţial este, la rândul lui, structurat în mai multe forme de existenţă:
- capitalul social sau capitalul de dotare subscris şi vărsat;
- primele legate de capital (de emisiune, aport, fuziune, divizare, conversie şi alte prime legate
de capital), integral încasate, aferente capitalului social reprezentat prin acţiuni care se regăsesc în
structura capitalului iniţial;
- rezerva legală;
- rezervele statutare;
- rezervele indisponibile aferente acţiunilor proprii răscumpărate;
- alte rezerve, cu excepţia celor incluse în capitalul suplimentar, destinate majorării capitalului
social sau acoperirii pierderilor şi înregistrate în situaţiile financiare publicabile ale instituţiei de credit;
- rezultatul reportat pozitiv, auditat;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit, verificat de persoanele cu
atribuţii în auditarea situaţiilor financiare ale instituţiei de credit.
Instituţiile de credit, persoane juridice române şi sucursalele din România ale instituţiilor de
credit din state terţe trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial care se
stabileşte prin normele băncii centrale
Capitalul suplimentar cuprinde următoarele elemente:
- fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, conform legii;
- rezerva generală pentru riscul de credit;
- rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente;
- împrumuturile subordonate;
- datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi prin alte instrumente;
- valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată;
- alte elemente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
 sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor potenţiale, generate de
riscuri specifice activităţii bancare;
 se regăsesc în evidenţele contabile ale instituţiei de credit;
66
 nivelul lor este stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat de auditorul financiar
şi comunicat Băncii Naţionale a României.
În legislaţia bancară românească se utilizează noţiunea de fonduri proprii, ca sumă a
capitalului propriu şi cel suplimentar, din care se deduc:
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;
- valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi altor drepturi şi
active similare, neincluse în fondul comercial;
- valoarea netă a fondului comercial;
- avansuri aferente imobilizărilor necorporale;
- valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului social.
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii sunt valabile următoarele limitări:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare numai în proporţie de cel mult 100% din
capitalul propriu;
b) împrumuturile subordonate vor fi luate în calcul numai dacă îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiţii:
- sunt în întregime trase;
- în cazul împrumuturilor subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel
puţin 5 ani;
- în cazul împrumuturilor subordonate pe durată nedeterminată, rambursarea nu se poate
efectua mai devreme de 5 ani de la data solicitării rambursării;
- volumul împrumuturilor subordonate la termen va fi redus gradual cu cel puţin 5 ani
înaintea scadenţei, prin aplicarea unor cote procentuale anuale egale;
- contractele de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei în alte
circumstanţe decât lichidarea instituţiei de credit;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, împrumuturile subordonate au un rang inferior
celorlalte datorii şi nu vor fi rambursate până când toate acestea nu au fost achitate;
c) datoria subordonată reprezentată prin titluri emise pe durată nedeterminată poate fi luată în
calcul numai dacă îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
- prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi dobânda neplătită
aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor;
- titlurile au fost integral plătite;
- prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii dobânzii aferente datoriei;
- rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii Naţionale a României;
67
- în cazul lichidării instituţiei de credit, are un rang inferior celorlalte datorii în ceea ce
privește prioritatea de rambursare;
d) nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi acţiunilor preferenţiale cumulative pe
durată determinată ce poate fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu poate depăşi 50%
din valoarea capitalului propriu;
e) sunt deduse din valoarea totală a componentelor fondurilor proprii:
- sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau financiare, care depăşesc
10% din capitalul social al acestora, creditele subordonate şi alte creanţe de aceeaşi natură
acordate respectivelor instituţii;
- partea din valoarea totală a participaţiilor mai mici sau egale cu 10% din capitalul social
al altor instituţii de credit sau financiare, a creditelor subordonate şi a altor creanţe de
aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii, care depăşeşte 10% din nivelul fondurilor
proprii determinat înaintea deducerii sumelor menţionate anterior.
6.2.2. Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului

Din punct de vedere practic, adecvarea capitalului presupune stabilirea convenţională a nivelului
minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor
asociate. Această măsură restrictivă, acceptată pe plan internaţional, nu îşi propune o acoperire totală a
factorilor de risc, fapt care ar conduce la un blocaj operaţional, ci doar să asigure o corelaţie între
beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.
Principiile Acordului Comitetului de la Basel privind sistemul de adecvare a capitalului se
referă, în principal, la următoarele aspecte:
- corelarea cerinţelor minime de capital cu nivelul de risc aferent structurii activelor bancare
(în special, a creditelor);
- prioritatea acordată aportului acţionarilor la dimensionarea nivelului capitalului minim;
- stabilirea unui nivel minim de capital reprezentând 8% din totalul activelor ponderate în
funcţie de riscul asociat;
- includerea, prin convertire în credite echivalente, a riscului asociat operaţiunilor
extrabilanţiere;
- standardizarea internaţională a nivelului minim de capital prin intermediul legislaţiilor interne.
Reperul de bază utilizat poartă numele de Norma Cooke şi se bazează pe relaţia:
Capital propriu 8 ,

Active ponderatein functie de risc 100
în care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:

- 1, pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale (risc 0);
68
- 0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%);
- 0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%);
- 0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).
În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor
rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:
- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);
- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare de peste un an
(risc 50%);
- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).
Evident că, adecvarea capitalului are o coordonată dinamică, derivând din evoluţia
parametrilor şi variabilelor de influenţă şi, în acelaşi timp, un caracter procesual, câtă vreme implică
modificări în structura elementelor bilanţiere.
Din aceste motive, în cazul în care băncile sunt în situaţia de a excede normelor de adecvare
a capitalului, ele au la îndemână mai multe posibilităţi de remediere a acestei situaţii.
Cea mai comodă alternativă, nu întotdeauna uşor de realizat, este restructurarea
portofoliului de active, în ideea convertirii creanţelor cu risc ridicat în elemente de activ fără risc,
sau cu risc scăzut. Avem în vedere, în acest sens, operaţiunile de titularizare, de lichidizare şi alte
forme de reducere a riscului de credit (garanţii suplimentare, convertire în contracte de leasing ş.a.).
O a doua modalitate de conformare priveşte diminuarea globală a activului, în contextul
prezervării fondurilor proprii, alături de reducerea volumului operaţiunilor extrabilanţiere.
În ultimă instanţă, dar cea mai certă variantă, se va proceda la majorarea capitalului, fie prin
noi aporturi ale acţionarilor existenţi sau potenţiali, fie prin constituirea unor rezerve din profitul
realizat, cu diminuarea corespunzătoare a ponderii dividendelor. Chiar dacă sunt mult mai rar
utilizate, vom aminti, totuşi, posibilităţile de consolidare a capitalului prin participaţii reciproce
precum şi cele care derivă din procesele de fuziune interbancară.
Preocupările Comitetului de la Basel şi ale autorităţilor naţionale de reglementare şi
supravegere bancară în domeniul adecvării capitalului sunt continue şi încearcă să surprindă atât
efectele procesului de globalizare, cât şi specificităţile mediului de afaceri autohton.
Astfel, s-a simţit nevoia cuprinderii în formula de adecvare a capitalului a influenţelor
riscului operaţional, estimat la circa 20% din valoarea capitalului minim necesar:
Total capital
 8%
Active ponderate  Active ponderate  Pierderi potentiale
functiede riscul de credit functiede riscul de piata din riscul operational
69
În acelaşi timp, s-a oferit posibilitatea ca, sub rezerva acceptării de către băncile centrale,
evaluarea riscurilor să poată fi realizată şi prin metode proprii, corelate cu specificul mediului
economic în care funcţionează băncile comerciale.
O altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau de companie, pe
baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători fiind
incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global.
Riscul de ţară este structurat pe mai multe categorii, având asociate următoarele niveluri ale
coeficienţilor:
- 0%, pentru un rating cuprins între AA şi AAA;
- 20%, pentru un rating cuprins între A- şi A+;
- 50%, pentru un rating cuprins între BBB- şi BBB+;
- 100%, pentru un rating cuprins între BB- şi BB+;
- 150%, pentru un rating sub BB-;
- 100%, în cazul lipsei de rating.
În cazul companiilor (bancare şi nu numai), coeficienţii sunt:
- 20%, pentru un rating cuprins între AA şi AAA;
- 50%, pentru un rating cuprins între A- şi A+;
- 100%, pentru un rating cuprins între BB- şi BBB+;
- 150%, pentru un rating sub BB-;
- 100%, în cazul lipsei de rating.
Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea unui număr
sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în
funcţie de care se operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului.
În România, reglementările autorităţii de supraveghere a pieţei privind adecvarea capitalului
instituţiilor de credit cuprind:
- prevederi pentru acoperirea riscurilor;
- monitorizarea şi controlul expunerilor mari
- evaluarea poziţiilor pentru scopuri de raportare;
- cerinţe de raportare care vizează inclusiv supravegherea pe bază consolidată.
Sunt stabilite, astfel, limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:
capital propriu
 8%
exp unere neta
fonduri proprii
 12%
exp unere neta
şi limite maxime ale unor expuneri cu risc ridicat:
70
- 20% din fondurile proprii pentru expunerile mari;
- 20% pentru împrumuturile persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca (afiliate).
Să ne reamintim
Adecvarea capitalului presupune stabilirea convenţională a nivelului minim de capital, în
funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate.
Fondurile proprii reprezintă suma capitalului propriu şi cel suplimentar, din care se deduc o
serie de elemente și se aplică unele limitări privind includerea diferitelor componente ale capitalului
suplimentar, în special a datoriilor subordonate.
Reglementările băncii centrale privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit privesc
limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate și limite maxime ale unor expuneri cu risc ridicat.
6.3. Rezumat
Specific domeniului bancar este senzitivitatea ridicată a pieţei, motiv pentru care în acest
sector capitalul acţionează şi ca un factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de
siguranţa depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei, iar calitatea de regulator al
creşterii instituţionale priveşte corelarea nivelului capitalului cu sporul de risc indus prin
dezvoltarea activităţii, în special pe seama operaţiunilor active.
Structura capitalului bancar include două componente esenţiale şi anume capitalul de bază
(numit și capitalul propriu) și capitalul suplimentar, la rândul lor structurate pe subcomponente, în
funcție de formele lor de existență.
Adecvarea capitalului îşi propune să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile şi
pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc. În cazul în care băncile sunt în
situaţia de a excede normelor de adecvare a capitalului, ele au la îndemână mai multe posibilităţi de
remediere a acestei situaţii: restructurarea portofoliului de active, diminuarea globală a activului,
majorarea capitalului și consolidare a capitalului prin participaţii reciproce precum şi cele care
derivă din procesele de fuziune interbancară.
În afara relației cunoscute sub numele de Norma lui Cooke și a formulei de adecvare a
capitalului cu includerea influenţelor riscului operaţional, sub rezerva acceptării de către băncile
centrale, evaluarea riscurilor poate fi realizată şi prin metode proprii, corelate cu specificul mediului
economic în care funcţionează băncile comerciale.
În România, reglementările autorităţii de supraveghere a pieţei privind adecvarea capitalului
instituţiilor de credit cuprind: prevederi pentru acoperirea riscurilor; monitorizarea şi controlul
71
expunerilor mari; evaluarea poziţiilor pentru scopuri de raportare; cerinţe de raportare care vizează
inclusiv supravegherea pe bază consolidată.
33. Avem atributele următoare: (1) asigurarea cadrului de funcţionare instituţională, (2)
asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment, (3) factor de
încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de
posibilitatea onorării solicitărilor clientelei, (4) regulator al creşterii instituţionale. Care
dintre ele reprezintă funcţii ale capitalului bancar ?
a. (1), (2) şi (3)
b. (1), (2) şi (4)
c. (2), (3) şi (4)
d. Toate
e. Nici una
34. Noţiunea de adecvare a capitalului reprezintă:

a. Majorarea periodică a capitalului social al băncii la nivelul prevăzut prin normele
emise de Banca Naţională a României
b. Stabilirea convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri
ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate
c. Dimensionarea capitalului în funcţie de reţeaua de distribuţie (sucursale, agenţii)
d. Stabilirea unui raport optim între capitalul propriu şi capitalul suplimentar al băncii
e. Optimizarea structurii capitalului pe categorii de operaţiuni bancare
35. Norma lui Cooke se calculează ca un raport între:

a. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de lichiditate
b. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de piaţă
c. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de credit
d. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de solvabilitate
e. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul operaţional
36. Care dintre următoarele operaţiuni nu contribuie la adecvarea capitalului ?

a. Restructurarea portofoliului de depozite
b. Restructurarea portofoliului de active
72
c. Diminuarea globală a activului
d. Majorarea capitalului
e. Consolidarea capitalului

73
Capitolul 7.
Managementul operațiunilor cu depozite
7.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este realizată prezentarea principalelor operațiuni cu depozitele

bancare și detalierea unor aspecte specifice managementului operațiunilor cu depozite (garantare,
prevenirea spălării banilor murdari).
7.2. Conţinut
7.2.1. Depozitele bancare şi gestiunea acestora

În afara capitalului şi a rezervelor, managementul operaţiunilor pasive mai include
împrumuturile de pe piaţa monetară şi din relaţia directă cu banca centrală - care au fost tratate în
capitolul privind managementul trezoreriei, precum şi resursele atrase de la clienţi prin intermediul
depozitelor bancare şi al produselor asimilate.
Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Atragerea de resurse, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, presupune asigurarea unor
elemente de interes pentru clienţii potenţiali, din rândul cărora vom enumera [3]: încrederea,
bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare; nivelul de remunerare; gradul de risc în
recuperarea fondurilor.
Ultimele două coordonate sunt cele care diferenţiază şi formele de existenţă ale depozitelor
bancare, respectiv: depozite la vedere; depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt realizate, de regulă, prin intermediul contului curent şi pot fi
retrase oricând de către titularii lor, fără preaviz. Singurele restricţii privesc nivelul de numerar,
peste un anumit nivel, care se preavizează din alte raţiuni. Sumele disponibile pot fi utilizate atât
pentru efectuarea de plăţi prin virament, cât şi pentru retrageri de numerar. Remunerarea acestor
depozite este minimală, iar în numeroase cazuri ele sunt neremunerate. Soldul zilnic al depozitelor la
74
vedere este impredictibil, fiind legat nu numai de activitatea curentă a deponentului, ci şi de practicile
şi comportamentul partenerilor săi de afaceri.
Depozitele la termen sunt convenite pe baza unui contract de depozit, în care se precizează
termenul de maturitate a acestora, nivelul remunerării, eventualele penalizări pentru „spargerea”
depozitului înainte de termen sau posibilitatea capitalizării dobânzii. Avantajele unor asemenea
produse sunt de ambele părţi, deponenţii beneficiind de o remunerare superioară, iar băncile având
o siguranţă mai mare asupra termenului de utilizare a disponibilităţilor atrase pe această cale.
O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de economii, dedicate
persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor (cotă fixă sau variabilă, lunar sau
trimestrial), retragerile fiind realizate în regim de preavizare (5-10 zile anterior datei de efectuare
a operaţiunii).
Pornind de la faptul că raportul remunerare-disponibilitate în materia depozitelor bancare
este invers proporţional, încercarea de optimizare a acestuia a condus la apariţia a noi forme de
depozite. Depozitul de tip sweep presupune o limită de disponibil, peste care banca transferă
automat sumele excedentare într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital. Depozitul
tip tampon se bazează pe o logică inversă, sumele până la un anumit nivel, negociat în prealabil,
constituindu-se ca şi un depozit la termen (remunerat ca atare) titularul având acces imediat şi fără
restricţii numai la excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit. Conturile cash-management sunt,
de fapt, subconturi conexate aceluiaşi deponent, fiecare dintre ele oferind variante diferite privind
nivelul dobânzii şi gradul de acces, dar care constituie împreună baza de ofertare a unor alte tipuri
de facilităţi: carduri de debit, cecuri, credite overdraft ş.a.
Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare sunt efectuate atât în
compartimentele dedicate relaţiilor cu clientela (front office) cât şi în cele de evidenţă operativă sau
contabilă care constituie back office-ul instituţiei de credit.
Vom deosebi, în acest sens:
- operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor, constând în negocierea contractelor de
depozit sau, după caz, în prezentarea contractelor şi condiţiilor standard şi agreerea lor de
către utilizatori;
- operaţiuni curente cu clienţii, constând în identificarea clientului, preluarea documentelor,
consemnarea opţiunilor de prelungire a scadenţei, privind regimul dobânzilor, lichidarea
înainte de termen ş.a.
- operaţiuni de evidenţă legate de calculul şi verificarea soldurilor, de calculul şi consemnarea
dobânzilor, de calculul, reţinerea şi virarea impozitelor aferente dobânzilor;
- operaţiuni de control, care îmbracă şi ele mai multe forme: control operativ la ghişeu,
control intern, audit extern.
75
În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind secretul profesional.
Astfel, legea stabileşe în mod expres obligaţia oricărei bănci de a păstra confidenţialitatea asupra
tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra
oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea,
activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor, ori informaţii referitoare la
conturile clienţilor solduri, rulaje, operaţiuni derulate, la serviciile prestate sau la contractele
încheiate cu clienţii.
Informaţiile de natura secretului profesional pot fi furnizate numai în măsura în care acestea
sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:
- la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, inclusiv a reprezentanţilor lor legali şi/sau
statutari, ori cu acordul expres al acestora;
- în cazurile în care banca justifică un interes legitim;
- la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii, ori din oficiu, dacă prin lege specială sunt
prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt îndrituite să solicite şi/sau să primească astfel de
informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către bancă, în scopul
îndeplinirii atribuţiilor specifice ale acestor autorităţi sau instituţii;
- la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în
instanţă o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei
În cauzele penale, băncile pot furniza informaţii de natura secretului profesional la
solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după caz, a organelor de cercetare
penală, cu autorizarea procurorului.
Respectarea secretului profesional impune, la nivelul entităţilor bancare, o serie de măsuri
tehnico-organizatorice legate de sistemul de acces la baza de date, persoanele autorizate să opereze
în sistemele de prelucrare a informaţiilor şi gestiunea solicitărilor de informaţii bancare.
Desigur că, problematica depozitelor bancare este mult mai largă. Ea include sistemul
rezervelor minime obligatorii, care a fost prezentat în contextul managementului trezoreriei,
sistemul de garantare a depozitelor, cerinţele de cunoaştere a clientelei şi prevenirea spălării banilor
murdari, dar şi o serie de aspecte privind gestiunea internă, cum ar fi: separarea conturilor active de
cele inactive; separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii; data efectuării operaţiunilor
(value date).
7.2.2. Garantarea depozitelor bancare

Problema asigurării depozitelor bancare trebuie privită din mai multe puncte de vedere: al
interesului individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător; al interesului băncilor, de a-şi
76
prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului reputaţional; al interesului public, privind
încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.
Evident că, în condiţiile restrângerii semnificative a numărului entităţilor bancare deţinute
public, se diminuează şi rolul statului în domeniu, singurele entităţi care mai beneficiază încă de
garanţia statului pentru depozite fiind casele de economii.
Noile sisteme de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:
a) ca mod de funcţionare, vom întâlni: structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente
satisfacerii obligaţiilor băncilor falimentare și structuri formale, bazate pe existenţa unui
fond dedicat acestui scop;
b) în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază: fondurile administrate public și
fondurile administrate privat;
c) după caracterul contribuţiilor, se disting: fondurile obligatorii și fondurile facultative.
Opţiunea pentru un model sau altul trebuie să ţină seama de numeroase aspecte care privesc
calitatea şi dimensiunea activităţii bancare, nivelul costurilor implicate, gradul de cuprindere al
asigurării şi, nu în ultimul rând, responsabilizarea deponenţilor în ceea ce priveşte modul de
efectuare a plasamentelor bancare.
În România, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost constituit ca
persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut
propriu aprobat de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, la propunerea
Consiliului de administraţie al Fondului, cu avizul consultativ al Asociaţiei Române a Băncilor.
Scopul Fondului constă în garantarea depozitelor constituite la instituţiile de credit
autorizate în condiţiile legii şi efectuarea plăţilor sub forma compensaţiilor iar, în cazul desemnării
sale, desfăşurarea activităţii de administrator special ori de lichidator al instituţiilor de credit.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate
instituţiile de credit autorizate de către autoritatea competentă română să primească depozite de la
public, inclusiv sucursalele acestora cu sediul în străinătate.
Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi
nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină.
Legea prevede o serie de excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare, care privesc:
- depozitele plasate de către persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit;
- depozitele instituţiilor de credit;
- depozitele instituţiilor financiare (societăţi de asigurare-reasigurare, organisme de plasament
colectiv, fonduri de pensii);
- depozitele autorităţilor publice centrale şi locale;
77
- depozitele întreprinderilor, persoane juridice, care nu intră în categoria
microîntreprinderilor, întreprinderilor mici şi mijlocii
- depozitele nenominative;
- depozitele colaterale, reprezentând garanţii constituite pentru operaţiunile care au fost
desfăşurate de deponent cu instituţia de credit;
- datoriile de natură obligatară, precum şi obligaţiile care izvorăsc din accepte proprii şi bilete
la ordin emise de instituţia de credit;
- depozitele rezultate din tranzacţii pentru care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti de
condamnare pentru infracţiunea de spălare de bani.
Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului, compensaţiile fiind plătite
către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a depozitului,
în limita plafonului de garantare.
Plafonul garantat per deponent a fost stabilit la suma reprezentând echivalentul în lei a
100.000 euro. Este de menţionat faptul că plafonul de garantare include şi dobânda ce se datorează la
depozitele constituite, până la data deschiderii procedurii falimentului.
Resursele financiare ale Fondului constau în:
a) contribuţiile iniţiale, anuale (inclusiv cele majorate şi speciale) ale instituţiilor de credit;
b) încasările din recuperarea creanţelor Fondului, ca urmare a subrogării în drepturile
deponenţilor garantaţi sau ca urmare a recuperărilor din plăţile efectuate în calitate de
administrator special sau în cadrul activităţii de lichidare;
c) împrumuturi de la instituţii de credit, de la societăţi financiare şi de la alte instituţii, precum
și împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului;
d) alte resurse - donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară;
e) venituri din investirea resurselor financiare disponibile;
f) alte venituri, stabilite conform legii.
Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din capitalul social subscris şi vărsat,
respectiv din capitalul de dotare sau din capitalul agregat vărsat al reţelei, după caz. Contribuţia
anuală se determină prin aplicarea la baza de calcul aferentă anului precedent anului de plată a cotei
de 0,1%. Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este
autorizat să majoreze contribuţia anuală.
Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele
garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor, persoane juridice române, a
sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine, a reţelelor organizaţiilor
cooperatiste de credit, respectiv a caselor centrale ale cooperativelor de credit şi ale cooperativelor
de credit afiliate acestora, a altor instituţii de credit.
78
În situaţia în care Fondul a acumulat un nivel de resurse care depăşeşte 10% din totalul
depozitelor garantate aflate în sistemul bancar la acea dată, Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a României poate decide suspendarea plăţii contribuţiilor anuale. Dacă resursele sale nu
sunt suficiente pentru acoperirea obligaţiilor de plată, Fondul poate contracta împrumuturi.
Resursele financiare disponibile pot fi, în schimb, investite în următoarele categorii de
plasamente: titluri de stat, titluri garantate de stat şi titluri de valoare emise de Banca Naţională a
României; depozite la termen la instituţii de credit, într-un cuantum ce nu pot depăşi 25% din
volumul resurselor disponibile şi cu o expunere maximă pe fiecare instituţie de credit de 10% ;
titluri de stat emise de statele membre ale Uniunii Europene, titluri emise de băncile centrale ale
acestora şi titluri emise de Trezoreria Statelor Unite ale Americii.
Fondul se subrogă în drepturile deponenţilor pentru o sumă egală cu suma garantată. El
poate mandata una sau mai multe societăţi bancare să efectueze plata depozitelor garantate.
De asemenea, pentru realizarea obiectivelor procedurii de lichidare, Fondul poate angaja -
prin licitaţie publică - persoane fizice, firme sau instituţii specializate în activitatea de lichidare ori
consultanţă în acest domeniu.
7.2.3. Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari

Activitatea bancară include în esenţa ei noţiunea de încredere. Multă vreme, această realitate
s-a manifestat unilateral şi s-a concretizat într-un comportament care viza sporirea respectabilităţii
instituţiilor de credit, un rol semnificativ avându-l principiul confidenţialităţii relaţiilor bancă-client,
în ideea păstrării secretului bancar.
Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul crimei
organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare necesitatea adoptării
unor măsuri privind prevenirea proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute
operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă
aparent legală.
Dată fiind internaţionalizarea tot mai accentuată a fluxurilor financiare, a fost necesară o
abordare globală a problematicii în cauză, concretizată în Declaraţia de Principii a Comitetului de la
Basel, prin care se urmăreşte stabilirea unitară a unui set de politici şi reglementări de evitare a
implicării instituţiilor de credit în spălarea banilor murdari. În acest context, băncile urmează a-şi
defini propriile proceduri în materie, care să vizeze:
- includerea în sistemul de valori ale companiei şi în normele de conduită a angajaţilor a
principiilor vizând prevenirea fenomenului în cauză;
- identificarea şi cunoaşterea clientelei;
- monitorizarea tranzacţiilor prin care se pot intermedia transferuri de fonduri ilicite;
79
- cooperarea cu autoritatea de reglementare şi supraveghere şi cu organismele naţionale
specializate în domeniu.
În scopul asigurării desfăşurării activităţii bancare în conformitate cu cerinţele legii, inclusiv
cu legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase, Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele de
cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional, operaţional, de credit,
de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi stabilităţii
băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar.
Potrivit normelor în cauză, băncile trebuie să adopte politici şi proceduri eficiente de
cunoaştere a clientelei, care să promoveze înalte standarde etice şi profesionale şi să prevină
folosirea băncii de către clienţii acesteia pentru desfăşurarea unor activităţi de natură infracţională
sau a altor activităţi contrare legii
Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să aibă în vedere toate operaţiunile băncii care
implică primirea sau distribuirea de fonduri ale clienţilor și trebuie să cuprindă cel puţin
următoarele elemente:
- o politică de acceptare a clientului;
- proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în categoria de clientelă
corespunzătoare;
- modalităţi de întocmire şi păstrare a evidenţelor corespunzătoare;
- monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării tranzacţiilor suspecte şi
procedura de raportare a acestora;
- modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu există reglementări
corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor;
- proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a programelor elaborate şi de
evaluare a eficienţei acestora;
- programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.
Ele trebuie să fie aprobate de consiliul de administraţie al fiecărei bănci şi să fie cunoscute
de întregul personal implicat, urmând a fi reanalizate periodic în vederea adaptării lor
corespunzătoare.
Politicile de acceptare a clientului stabilesc categoriile de clientelă pe care banca îşi
propune să le atragă, tipurile de produse şi servicii care pot fi furnizate fiecărei categorii de
clientelă, procedurile graduale de acceptare a clientelei stabilite în funcţie de riscul asociat
diferitelor categorii de clienţi. Ele includ şi o descriere a categoriilor de clienţi cu un grad de risc
potenţial mai ridicat decât nivelul mediu acceptat de bancă.
80
Băncile trebuie să stabilească o procedură sistematizată pentru verificarea identităţii noilor
clienţi şi a persoanelor care acţionează în numele acestora şi să nu intre în relaţii de afaceri până când
identitatea noului client nu este verificată în mod corespunzător. Ele nu vor deschide şi nu vor opera
conturi anonime pentru care identitatea titularului nu este cunoscută şi evidenţiată în mod corespunzător
În cazul conturilor de depozit şi de economii băncile trebuie să verifice identitatea oricărei
persoane care efectuează depuneri în cont sau retrageri de sume care depăşesc 15.000 euro în
echivalent. Chiar în cazul efectuării unor operaţiuni a căror valoare se situează sub limita de 15.000
euro în echivalent, banca trebuie să verifice identitatea clientului, în situaţiile în care sunt suspiciuni
că mai multe asemenea operaţiuni au o legătură între ele şi fac parte dintr-o singură tranzacţie care a
fost astfel divizată în scopul evitării cerinţelor de identificare.
Pentru clienţii persoane fizice băncile trebuie să solicite şi să obţină cel puţin următoarele
informaţii: numele şi prenumele şi, după caz, pseudonimul; adresa domiciliului şi/sau reşedinţa;
data şi locul naşterii; codul numeric personal sau un alt element unic de identificare similar;
denumirea angajatorului sau natura activităţii proprii; sursa fondurilor; specimenul de semnătură.
Identificarea clienţilor persoane juridice sau entităţi fără personalitate juridică se realizează
prin obţinerea, de la client sau de la un registru public ori din ambele surse, a documentelor care au
stat la baza înmatriculării ori înregistrării acestora şi a unui extras la zi din acel registru; în cazul
absenţei unei cerinţe de înregistrare, identificarea se va realiza pe baza documentelor de constituire,
inclusiv a autorizaţiilor de funcţionare şi/sau a rapoartelor de audit. Băncile trebuie să manifeste
suspiciune cu privire la identitatea beneficiarului real în situaţii cum ar fi:
- când clientul împuterniceşte o persoană cu care, în mod evident, nu are relaţii apropiate să
efectueze operaţiuni prin contul său deschis la bancă;
- când valoarea fondurilor sau a activelor implicate într-o operaţiune dispusă de un client este
disproporţionată în raport cu situaţia financiară a acestuia, cunoscută de bancă;
- când banca observă şi alte situaţii neobişnuite pe parcursul derulării relaţiilor sale cu un client.
Banca trebuie să solicite clientului să dea o declaraţie cu privire la identitatea beneficiarului real,
a cărei formă este prevăzută în anexa la normele menţionate, în următoarele situaţii: operaţiuni cu
numerar, a căror valoare excede 15.000 euro în echivalent; în cazurile în care banca intră în relaţii cu
clienţii prin corespondenţă sau prin altă modalitate care nu implică prezentarea clientului la bancă.
Instituţiile de credit trebuie să stabilească relaţii de corespondent numai cu instituţii de credit
din străinătate care sunt supravegheate în mod eficient de către autorităţile competente şi care dispun
de programe eficiente de cunoaştere a clientelei. Ele trebuie să refuze să intre în relaţii de
corespondent sau să continue asemenea relaţii cu instituţiile înregistrate într-o jurisdicţie în care nu
sunt localizate atât conducerea activităţii cât şi evidenţele lor. O atenţie specială trebuie acordată
relaţiilor de corespondent cu instituţiile de credit situate în jurisdicţii în care nu există reglementate
81
cerinţe privind cunoaşterea clientelei sau care au fost identificate ca nefiind cooperante în lupta
împotriva spălării banilor.
Băncile trebuie să aibă în funcţiune sisteme de detectare a operaţiunilor neobişnuite sau
suspecte. Această cerinţă se poate realiza prin stabilirea unor parametri în interiorul cărora se
situează tranzacţiile obişnuite, cum ar fi: limite valorice pe tip de tranzacţie, de client sau de cont,
domeniul de activitate în cazul persoanelor juridice şi al altor entităţi. Monitorizarea va viza
tranzacţiile care nu se încadrează în parametrii stabiliţi.
Tranzacţiile suspecte pot include: tranzacţiile care nu se circumscriu tiparelor obişnuite,
inclusiv datorită frecvenţei neobişnuite a retragerilor ori depunerilor operate în cont; tranzacţiile
complexe, de o valoare semnificativă, care implică depuneri şi retrageri de mari sume de bani;
transferurile externe sau alte operaţiuni care nu par să aibă un sens economic, comercial sau legal,
inclusiv transferurile externe care nu se circumscriu activităţii statutare a clientului sau care sunt
ordonate de clienţi care nu sunt angajaţi în activitatea statutară.
În afara obligaţiei de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor operaţiunile în cazul cărora suspectează că fondurile provin din, au legătură cu, sau
urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de infracţiuni, instituţiile de credit raportează
operaţiunile suspecte şi Băncii Naţionale a României prin Direcţia supraveghere.
Să ne reamintim
Depozitele bancare sunt resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători.
Depozitele bancare constituie şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Depozitul de tip sweep presupune o limită de disponibil, peste care banca transferă automat
sumele excedentare într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital.
Depozitul tip tampon se caracterizează prin faptul că sumele până la un anumit nivel,
negociat în prealabil, se constituie ca depozit la termen, titularul având acces imediat şi fără
restricţii numai la excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit.
Conturile cash-management sunt, practic, niște subconturi conexate aceluiaşi deponent,
fiecare dintre ele oferind variante diferite privind nivelul dobânzii şi gradul de acces.
„Spălarea banilor” reprezintă operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în
disponibilităţi monetare de provenienţă aparent legală.
7.3. Rezumat
În afara capitalului şi a rezervelor, managementul operaţiunilor pasive mai include şi

resursele atrase de la clienţi prin intermediul depozitelor bancare şi al produselor asimilate care, din
82
punct de vedere conceptual, pot fi privite în dublu sens: ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale
băncilor faţă de depunători sau ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Dincolo de clasificările uzuale, pornind de la faptul că raportul remunerare-disponibilitate
în materia depozitelor bancare este invers proporţional, încercarea de optimizare a acestuia a
condus la apariţia a noi forme de depozite: depozitul de tip sweep, depozitul tip tampon, conturile
cash-management.
Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare privesc iniţierea înfiinţării
depozitelor, operaţiunile curente cu clienţii, operaţiunile de evidenţă și cele de control, fiind
efectuate atât în compartimentele dedicate relaţiilor cu clientela (front office) cât şi în cele de
evidenţă operativă sau contabilă care constituie back office-ul instituţiei de credit.
În România, garantarea depozitelor este realizată prin intermediul Fondului de garantare a
depozitelor în sistemul bancar, constituit ca persoană juridică de drept public. Participarea la
constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit
autorizate de către autoritatea competentă română să primească depozite de la public, inclusiv
sucursalele acestora cu sediul în străinătate.
Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul crimei
organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare necesitatea adoptării unor
proceduri de cunoaștere a clientelei și a măsurilor privind prevenirea proceselor de „spălare a banilor”.
37. Care dintre depozitele bancare menţionate în cele ce urmează presupune transferul
automat al sumelor peste o anumită limită de disponibil într-un cont de depozit sau de
plasament pe piaţa de capital ?
a. Depozitele de tip sweep
b. Depozitele de tip tampon
c. Depozitele cu capitalizarea dobânzii
d. Conturile de tip cash-management
e. Conturile de economii
38. Avem următoarele categorii de operaţiuni: (1) operaţiuni privind iniţierea înfiinţării
depozitelor, (2) operaţiuni curente cu clienţii, (3) operaţiuni de evidenţă, (4) operaţiuni de
control, (5) operaţiuni de separare a conturilor active de cele inactive, (6) operaţiuni de
separare a conturilor şi depozitelor personalului băncii. Care dintre ele fac parte din
procedurile de gestiune internă a depozitelor ?
83
a. (1), (2) şi (3)
b. (4), (5) şi (6)
c. Toate
d. (3) şi (5)
e. (5) şi (6)
39. Participarea la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar este :

a. Recomandată băncilor pentru evitarea riscului reputaţional
b. Obligatorie numai pentru bănci şi recomandată pentru celelalte instituţii de credit
c. Obligatorie pentru toate instituţiile financiare care operează pe pieţe reglementate
d. Obligatorie pentru instituţiile de credit autorizate să primească depozite de la public
e. Obligatorie pentru instituţiile de credit care nu constituie rezerve minime obligatorii
40. Procedurile de cunoaştere a clientelei şi de prevenire a spălării banilor sunt:

a. Reglementări în materie impuse prin normele băncii centrale
b. Norme interne destinate protejării siguranţei şi stabilităţii băncilor
c. Măsuri de protecţie recomandate băncilor pentru diminuarea riscului reputaţional
d. Programe de colaborare între banca centrală şi Oficiul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor
e. Modalităţi de protecţie anti-fraudă convenite cu instituţiile abilitate

c. A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003

Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați sistemele de garantare a depozitelor
bancare.
84
Capitolul 8.
Managementul operațiunilor de creditare
8.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este realizată o recapitulare a principalelor tipuri de credite, o

prezentarea metodologiei operațiunilor de creditare, cu detalierea analizei dosarelor de creditare și
identificarea operațiunilor ulterioare deciziei de creditare
8.2. Conţinut
8.2.1. Creditul bancar; tipologia creditelor

Activitatea de creditare constituie una din raţiunile de existenţă a băncilor, alături de
asigurarea resurselor necesare plasamentelor şi derularea operaţiunilor de plăţi şi decontări. Ea
poate fi definită ca un schimb al unei valori monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere
la dispoziţie a unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi de
plată a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător.
De la început vom menţiona faptul că nu toate creditele se desfăşoară prin intermediul
sistemului bancar, chiar dacă - în ultimă instanţă - băncile susţin, integral sau în parte, majoritatea
activităţilor de acest gen.
Astfel, creditul comercial, numit şi credit-furnizor, se acordă sub formă de marfă, de regulă
de către producător. O asemenea practică poate, însă, conduce la blocaje în activitatea furnizorilor,
care se văd nevoiţi să se refinanţeze pe seama creditelor bancare. Creditul obligatar se bazează pe
potenţialul emitentului de titluri de a rambursa la scadenţă contravaloarea acestora şi de a plăti
dobânzile aferente. Practica a arătat că, şi în acest caz, rolul băncilor nu este de neglijat, intervenţia
lor constând în acordarea diferitelor forme de facilităţi pentru terţi privind emisiunea de titluri. La
fel stau lucrurile în cazul creditului ipotecar şi a celui de consum, unde - chiar dacă se interpun o
serie de instituţii specializate în domeniu, fiecare dintre ele având propria capacitate de finanţare -
baza resurselor utilizate provine din sistemul bancar.
85
În cele ce urmează ne vom referi, cu precădere, la creditul bancar, care poate fi structurat
după mai multe criterii [2].
Scadenţa sau perioada de rambursare împarte creditele în următoarele trei categorii:
- credite pe termen scurt, perioada de acordare fiind de cel mult 12 luni; numite şi credite de
trezorerie, sunt utilizate de agenţii economici pentru activitatea curentă de exploatare;
- credite pe termen mediu; au ca durată de rambursare o perioadă variind de la 1 la 5 ani; sunt
utilizate pentru finanţarea activităţilor de import-export, a achiziţiilor de bunuri sau pentru
investiţii cu termene reduse de punere în funcţiune şi randamente ridicate;
- credite pe termen lung; scadenţa depăşeşte 5 ani iar utilizarea este specifică investiţiilor de
dimensiuni mari, cu durată de folosinţă îndelungată.
Natura debitorului generează, la rândul ei, patru categorii de credite:
- credite acordate persoanelor fizice:
 pentru finanţarea construirii sau achiziţia unei locuinţe;
 pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată;
 pentru finanţarea studiilor;
 prin intermediul cardurilor (credit de trezorerie).
- credite acordate persoanelor juridice:
 credite de trezorerie sau avansuri în contul curent;
 linii de creditare, în limita unui plafon de lucru, eventual în sistem revolving şi
confirmate sub raportul valabilităţii în timp a facilităţii de creditare;
 credite pentru finanţarea achiziţiei de titluri şi a operaţiunilor pe piaţa de capital;
 credite pe stoc, pentru producţia sezonieră sau pe documente warant;
- credite acordate altor bănci, de regulă pe piaţa monetară;
- credite acordate statului.
În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în:
- credite productive:
 pentru activitatea curentă;
 pentru investiţii;
- credite pentru consum.
În fine, după calitatea creditelor se pot deosebi:
- credite performante, a căror derulare se realizează potrivit prevederilor contractuale, mai
ales în ceea ce priveşte serviciul datoriei;
- credite neperformante, pentru care obligaţiile contractuale de plată ale debitorului nu au fost
onorate la scadenţele convenite.
86
Desigur că, gama produselor din familia creditelor este mult mai largă, criteriile privind
detalierea acestora incluzând: moneda de acordare, numărul creditorilor (sindicalizări, finanţări
structurate), sistemul de garantare (credit personal sau real), modalitatea de acordare (scontare,
leasing, factoring), transferabilitate ş.a.
Principala funcţie a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile
în cadrul sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în conturile bancare, către beneficiarii de
fonduri. În acest sens, „regula de aur” a creditării este corespondenţa dintre durata creditului şi
termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente.
La nivelul fiecărei entităţi bancare vom avea de-a face cu activitatea de programare a
creditelor, operaţiune complexă şi continuă ce vizează acomodarea temporală de ansamblu a
resurselor şi plasamentelor, ţinând cont de factorii specifici de risc. Programarea se efectuează anual
şi trimestrial, atât pe ansamblul instituţiei de credit, cât şi pe subdiviziunile sale organizatorice.
De regulă, coordonarea acestei activităţi este în sarcina Comitetului de administrare a activelor
şi pasivelor, care stabileşte nivelurile orientative de creditare şi sursele de acoperire pe termene, în
ideea asigurării solvabilităţii băncii chiar şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de refinanţare.
Pe lângă funcţia distributivă, creditul îndeplineşte şi funcţia de emisiune, de injectare a
unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt principalul volum de mijloace de
plată din circuitele economice [4]. Este o funcţie indispensabilă unei economii dinamice, care
necesită un volum mereu sporit şi, în acelaşi timp, elastic de instrumente băneşti.
Pentru ca emisiunea suplimentară de bani prin intermediul creditului să sprijine efectiv
economia este, însă, necesar să fie îndeplinite o serie de condiţii, dintre care cele mai reprezentative
se referă la:
- capacitatea sistemelor productive de a asimila resursele suplimentare (tehnologie şi resurse
umane disponibile);
- asigurarea desfacerii pentru produsele şi serviciile realizate;
- capacitatea de rambursare la termenele stabilite a sumelor acordate sub formă de credit.
Altminteri, există riscul ca, prin funcţia sa de emisiune, creditul să genereze dezechilibre de
natură inflaţionistă.
8.2.2. Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară

Identificarea subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit porneşte de la aspectele formale, de
natură juridică, legate de existenţa legală a solicitanţilor şi de evaluarea aptitudinii de creditare a
acestora. Pentru persoanele juridice, elementele de referinţă privesc modalitatea de constituire,
capitalul social, legalitatea operaţiunilor desfăşurate, angajamentele anterioare, bonitatea, calitatea
fluxurilor financiare şi potenţialul de garantare. La persoanele fizice, informaţiile relevante au în
87
vedere existenţa şi continuitatea veniturilor, serviviul datoriei pentru alte angajamente şi obligaţii
legale, ponderea resurselor proprii şi garanţiile reale.
În ambele cazuri se va ţine cont de faptul că, în raporturile cu banca, solicitanţii de credit pot
fi, ei înşişi, în poziţia de creditor, prin depozitele constituite sau prin disponibilităţile monetare
neutilizate din conturile curente, sume ce constituie resurse de creditare ale băncii.
Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a solicitanţilor de credit, în
strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe care aceştia le desfăşoară. Se are în vedere
potenţialul generator de venituri şi lichidităţi, de natură să asigure atât rambursarea creditului cât şi
plata dobânzilor aferente. Analizele nu se limitează la potenţialul intern al solicitanţilor ci vizează,
în egală măsură, influenţa previzibilă a factorilor externi asupra afacerilor derulate şi, implicit,
asupra capacităţii de rambursare.
Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea parametrilor contractuali de
o manieră care să permită derularea în condiţii normale a raporturilor bancă-client. Dacă fiecare
credit este o sursă de venit şi, în acelaşi timp, o posibilitate de diversificare a portofoliului bancar,
nu trebuie neglijat faptul că şi clientul urmăreşte realizarea unui profit prin dezvoltarea propriei
afaceri, care este şi sursa de rambursare a împrumutului şi a dobânzilor corespunzătoare.
Angajamentul de restituire a creditului trebuie privit într-un context mult mai larg decât
simpla prevedere a unei asemenea sintagme în textul contractului [6]. El vizează un întreg set de
proceduri referitoare la acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de
garanţii de care dispune debitorul.
Alături de riscul de rambursare (de contrapartidă) şi cel de lichiditate, în relaţiile de credit se
asumă şi alte categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul de sindicalizare, riscul valutar, riscul
dobânzii şi riscul de fraudă. Din acest motiv, băncile se orientează spre o relaţie de parteneriat cu
clienţii lor, în care asumarea riscului să fie proporţională cu profitul realizat. Într-o asemenea
abordare, nivelul şi structura capitalului clientului, ca şi activele sale nete devin elemente
semnificative de fundamentare a deciziei de creditare, întrucât acestea comensurează gradul de
expunere la risc al împrumutatului.
Clientul poate aduce, însă, în susţinerea cererii de creditare şi garanţii externe, totale sau parţiale,
în raport cu dimensiunea creditului solicitat. În acest caz, sunt de semnalat următoarele aspecte:
- diminuarea costului creditului la client, împrumutătorul având un risc de nerambursare
diminuat cu valoarea garanţiei ;
- împrumutătorul operează ca şi un mandatar al garantului, iar calitatea analizei dosarului de
credit este determinantă în raport cu riscul asumat de acesta din urmă ;
- în funcţie de dimensiunea garanţiei, la analiza dosarului de credit o serie de alte
condiţionalităţi pot fi relaxate.
88
Posibilitatea de restituire a creditelor trebuie analizată şi din perspectiva trendului de
evoluţie a economiei, în ansamblul său. Starea economiei generează, de altfel, diferenţieri între
debitori, care se pot situa într-una din următoarele categorii :
- debitori prociclici, a căror capacitate de rambursare este în consonanţă cu evoluţia ciclurilor
economice ;
- debitori contraciclici, acţionând în sens opus ciclurilor economice ;
- debitori neutri (“bunii cetăţeni“), al căror comportament nu depinde de starea economiei.
Clasificarea anterioară este deosebit de utilă managementului băncii care, promovând relaţii
de încredere şi transparenţă informaţională faţă de clienţi, are misiunea de a evita transferul de
avuţie de la acţionari către împrumutaţi, prin reeşalonarea unor credite îndoielnice sau, mai grav,
prin credite neperformante.
Tot în cadrul problematicii vizând angajamentul de restituire a creditelor se înscrie şi
constituirea sistemul de garanţii individuale ale împrumutatului. Acestea pot fi împărţite în două
mari categorii :
- garanţii reale, care includ - la rândul lor :
 dreptul la reţinere de către creditor a bunurilor corporale ce au făcut obiectul creditului,
până la rambursarea integrală ;
 gajul, cu sau fără deposedare, asupra bunurilor debitorului, care se înscrie în arhiva
electronică a garanţiilor mobiliare şi care oferă creditorului dreptul de preferinţă, de
urmărire şi de vânzare în raport cu bunul gajat ;
 ipoteca asupra bunului imobiliar al debitorului, care se înscrie în Cartea funciară la
Oficiul pentru Cadastru şi Geodezie ;
 privilegiul - general (mobiliar) sau special (imobiliar) - conferit prin lege unor creditori,
de a avea prioritate la plată, dacă deţin o garanţie asupra patrimoniului debitorului ;
- garanţii personale, constând în angajamente de plată, în situaţia de incapacitate a debitorului,
luate de către terţi şi care pot fi :
 garanţii simple, executabile după epuizarea garanţiilor debitorului şi proporţionale cu
angajamentul luat ;
 garanţii solidare, ce pot fi executate în paralel cu sau chiar înaintea executării
debitorului, în funcţie de gradul de solvabilitate, de costurile şi termenul de executare.
Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării, ci şi un criteriu de
clasificare a creditelor şi, în egală măsură, un reper de analiză al serviciului datoriei. Mai mult,
băncile utilizează acest indicator în vederea asigurării corespondenţei dintre durata creditului şi
termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente.
89
Experienţa bancară a consacrat patru categorii de termene, specifice diferitelor tipuri de
credite, după cum urmează:
- termenele foarte scurte (de la 24 de ore la o săptămână) sunt specifice creditării interbancare
pe piaţa monetară;
- termenele scurte (pâna la maxim 12 luni) se folosesc în cazul creditelor de trezorerie şi,
uneori, al creditelor de consum, iar rambursarea se realizează integral la scadenţă;
- termenele medii (de la 1 la 3-5 ani), creditele din acesată categorie fiind, de regulă,
rambursate eşalonat;
- termenele lungi (peste 5 ani), de asemenea cu rambursare eşalonată şi, eventual, cu o
perioadă de graţie de 1-3 ani pentru principal, sunt utilizate pentru investiţii iar, în cazul
persoanelor fizice, pentru construcţii de locuinţe.
Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare a fondurilor plasate
de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere obligatorie în orice contract de împrumut.
Negocierea dobânzii priveşte nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) şi data plăţii,
dar şi modalitatea de stabilire. Vom deosebi, în acest sens:
- dobânda fixă, stabilită anticipat pentru toată perioada de acordare a creditului;
- dobânda variabilă, calculată periodic, în funcţie de un nivel de referinţă stabilit în condiţii de
piaţă, variantă practicată în economiile cu o inflaţie semnificativă, mai ales la creditele pe
termen mediu şi lung.
Tranzacţia este regula potrivit căreia convenţia de credit negociată cu clientul, pe baza unui
sistem de informare organizat şi în condiţiile standardelor proprii fiecărei bănci, se referă la un
anume produs sau serviciu bancar, ca de pildă: o linie de credit, o scrisoare de garanţie, scontarea
unor titluri ş.a.
Consemnarea sub forma unui înscris a contractelor de credit le oferă acestora - potrivit legii
bancare - calitatea de titluri executorii, în funcţie de obligaţiile şi drepturile convenite şi stipulate de
părţi în textul contractual.
Transferabilitatea priveşte, în primul rând, posibilitatea titularului unui instrument de credit
de a ceda unui terţ dreptul de încasare, atât pentru suma împrumutată cât şi pentru veniturile
aferente (dobânzi, comisioane). Transferul se poate realiza direct, prin scontarea titlului de credit în
cauză, sau prin intermediul pieţei de capital, prin procedura numită titularizare.
În ceea ce-l priveşte pe debitor, un eventual drept de transfer al obligaţiilor ce-i revin potrivit
convenţiei de creditare trebuie stipulat în mod expres în textul contractului, ca şi condiţiile
procedurale în care un asemenea transfer poate fi realizat (acordul creditorului, răspundere solidară,
transfer de garanţii ş. a.).
90
8.2.3. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare
Principiul potrivit căruia „a preveni este mai uşor (şi mai ieftin) decât a vindeca” îşi găseşte
o aplicabilitate cât se poate de concretă şi în activitatea de creditare. Practica a arătat că majoritatea
dificultăţilor financiare ale unor bănci au fost generate de o fundamentare superficială sau incorectă
(interesată sau nu) a deciziilor în materia plasamentelor de natura creditului.
Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de analiză, bazată pe
estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură preponderent salarială şi pe încadrarea
obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele
bancare sau de reglementările interne. În plus, contractele de creditare conţin numeroşi parametri
standard, de unde şi posibilităţile reduse de negociere a condiţiilor de acordare. Cu excepţia sumei
solicitate, singurele variabile privesc perioada de rambursare şi, uneori, natura garanţiilor acceptate,
chiar şi acestea fiind constrânse de unele limitări predeterminate.
Din aceste motive şi pentru că relaţiile de creditare între bănci prin intermediul pieţei
monetare au fost studiate într-un capitol precedent, în cele ce urmează ne vom referi la metodologia
de fundamentare a creditelor bancare pentru persoanele juridice, pe modelul societăţilor comerciale,
cititorul urmând să facă necesarele adaptări în cazul entităţilor nonprofit, instituţiilor publice şi altor
organizaţii ale statului sau din sectorul privat.
Analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit constituie o primă etapă
de identificare a capacităţii de rambursare, privită din punct de vedere istoric. Vom avea în vedere,
în acest sens, trei paliere de evaluare şi anume:
- analiza bilanţului contabil;
- analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere;
- analiza bonităţii clientului.
Analiza bilanţului contabil presupune existenţa unei serii de raportări financiare întinse pe
minim trei ani, de preferinţă auditate şi a balanţelor de verificare din ultima sau ultimele luni, în vederea
obţinerii unor situaţii comparative şi a sesizării tendinţelor de evoluţie a indicatorilor relevanţi.
Fac obiectul analizei următoarele categorii de indicatori:
- imobilizările corporale şi necorporale, în raport cu sursele lor de acoperire;
- decontările, vărsămintele, datoriile şi obligaţiile faţă de terţi;
- costurile şi structura acestora pe categorii.
Elementele bilanţiere se grupează, atât în activ cât şi pentru pasiv în trei capitole importante:
Activ Pasiv
- active imobilizate: Ai - pasive pe termen lung: Pl
- active realizabile: Ar - datorii curente cu scadenţă sub un an: Dc
91
- trezoreria pozitivă: Tp - trezoreria negativă: Tn
Activele imobilizabile sunt formate din imobilizările corporale şi necorporale şi creditele

comerciale cu scadenţă peste un an. Activele realizabile sunt compuse din creanţe sub un an, stocuri,
conturi de regularizare şi asimilate, precum şi primele privind rambursarea obligaţiunilor. Trezoreria
pozitivă include titlurile de plasament şi disponibilităţile în conturi, cecuri şi acreditive şi, împreună
cu activele realizabile, formează activele circulante.
Pasivele pe termen lung sunt formate din capitalurile proprii (în sens larg), provizioanele
pentru riscuri şi cheltuieli şi datoriile cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile curente cu scadenţa sub
un an includ: partea mai mică de un an din datoriile nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an,
datoriile nefinanciare cu scadenţă sub un an, avansuri, premii, alte datorii şi venituri înregistrate în
avans. Trezoreria negativă cuprinde partea mai mică de un an din datoriile financiare cu scadenţă de
peste un an şi datoriile financiare mai mici de un an.
Diferenţa dintre pasivele pe termen lung şi activele imobilizate se numeşte fond de rulment,
care poate fi pozitiv - caz în care pasivele pe termen lung finanţează şi o parte din activele
realizabile, sau negativ - respectiv un deficit de finanţare a activelor imobilizate.
Diferenţa dintre activele realizabile şi datoriile curente cu scadenţa sub un an constituie
necesarul de fond de rulment. El poate fi - la rândul lui - pozitiv, urmând a fi acoperit din excedentul
fondului de rulment sau prin credite, sau negativ, indicând un exces de credite pe termen scurt.
Trezoreria netă are o dublă determinare, fiind calculată atât ca diferenţă între trezoreria
pozitivă şi cea negativă, cat şi prin deducerea din fondul de rulment a necesarului de fond de
rulment. Valorile negative ale acesteia indică necesitatea angajării de credite pe termen scurt pentru
finanţarea activelor realizabile.
Situaţia financiară a unei firme poate fi influenţată şi de poziţia conturilor în afara bilanţului,
care privesc garanţiile în favoarea altor firme (giruri, avalizări de cambii, cauţiuni), mijloacele fixe
luate cu chirie, materiale primite în custodie, debitori scoşi din activ ş. a.
Analiza profitabilităţii se realizează pe baza contului de profit şi pierdere, care permite
detalierea veniturilor, cheltuielilor, în general a rezultatelor aferente celor trei fluxuri economice de
bază: fluxurile de exploatare; fluxurile financiare; fluxurile excepţionale.
La nivelul activităţii de exploatare, evaluarea profitabilităţii se realizează prin intermediul
următorilor indicatori:
- marja comercială = vânzări de mărfuri – costul mărfurilor vândute;
- cifra de afaceri = vânzări de mărfuri + producţia vândută;
- producţia exerciţiului = producţie vândută + producţie stocată + producţie imobilizată;
- volumul global al activităţii = producţia exerciţiului + vânzări de mărfuri;
92
- marja industrială = producţia exerciţiului – cheltuieli cu materii prime, materiale, energie –
lucrări şi servicii executate la terţi;
- valoarea adăugată = producţia exerciţiului – cheltuieli materiale;
- excedentul brut (insuficienţa brută, după caz) din exploatare = valoarea adăugată +
subvenţii din exploatare – impozite şi vărsăminte asimilate - cheltuieli cu personalul;
- venituri totale din exploatare = cifra de afaceri + producţia stocată + producţia imobilizată
+ subvenţii din exploatare + alte venituri din exploatare + venituri din provizioane privind
activitatea de exploatare;
- cheltuieli totale din exploatare = cheltuieli materiale + lucrări şi servicii prestate +
impozite şi taxe + cheltuieli cu personalul + alte cheltuieli cu amortizări şi provizioane;
- rezultatul din exploatare = venituri totale din exploatare – cheltuieli totale din exploatare.
Pentru activitatea financiară vom utiliza ca indicatori de evaluare a profitabilităţii:
- excedentul brut financiar = venituri financiare (mai puţin cele din provizioane) – cheltuieli
financiare (mai puţin amortizări şi provizioane);
- rezultatul financiar = excedentul brut financiar +/- amortizări şi provizioane financiare =
venituri financiare totale – cheltuieli financiare totale;
- excedentul brut curent = excedent brut din exploatare + excedent brut financiar;
- rezultatul curent al exerciţiului = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar;
În mod corespunzător, pentru activitatea extraordinară se folosesc următorii indicatori de
calcul al profitabilităţii:
- rezultatul extraordinar = venituri extraordinare – cheltuieli extraordinare.
La nivel global, profitabilitatea se determină prin agregarea indicatorilor aferenţi celor trei
categorii de activităţi:
- excedentul brut total = excedentul brut curent + rezultatul extraordinar;
- rezultatul înaintea dobânzii şi impozitării profitului = rezultat curent + rezultat
extraordinar – cheltuieli cu dobânzile;
- rezultatul brut al exerciţiului = rezultatul curent al exerciţiului + rezultatul extraordinar =
venituri totale – cheltuieli totale;
- rezultatul net al exerciţiului = rezultatul brut al exerciţiului – impozit pe profit;
- capacitatea de autofinanţare = rezultatul net al exerciţiului + amortizări şi provizioane;
- capacitatea de autofinanţare netă = capacitatea de autofinanţare – dividende.
Evident că, în lipsa unor raportări privind contul de rezultate, este de datoria analiştilor
băncii să grupeze conturile din balanţa lunară de verificare pentru obţinerea poziţiilor sintetice
corespun-zătoare indicatorilor menţionaţi.
93
Analiza bonităţii solicitanţilor de credite se bazează tot pe informaţii din situaţiile financiare,
la care se adaugă date privind investiţiile în curs de realizare. Structurarea analizei privind bonitatea
se face pe trei categorii de indicatori şi anume:
i. Indicatori privind dimensiunea şi structura afacerilor derulate:
- cifra de afaceri;
- capitalurile proprii, global şi în detaliu;
- rezultatul exerciţiului (profit/pierdere);
- fondul de rulment
- necesarul de fond de rulment;
- trezoreria netă;
- indicatori privind lichiditatea;
- solvabilitateaȘâ;
- indicatori privind gradul de îndatorare;
- indicatori privind viteza de rotaţie a activelor circulante; totale şi pe categorii (stocuri,
producţie în curs de fabricaţie, produse finite, clienţi, furnizori);
ii. Indicatori privind performanţele economico-financiare:
- indicatori privind rentabilitatea de exploatare;
- indicatori privind rentabilitatea economica;
- indicatori privind rentabilitatea financiară;
- riscul financiar;
iii. Indicatori privind investiţiile solicitantului:
- investiţia totală;
- investiţia specifică;
- durata medie (zile) a furnizorilor pentru investiţii;
- pragul de rentabilitate al investiției;
- cursul net de revenire actualizat;
- rata internă de rentabilitate;
- durata de recuperare.
Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat nu se rezumă la extrapolarea
trendurilor determinate în urma analizei istoricului firmei, ci ia în considerare şi posibilităţile de
dezvoltare a afacerii pe seama creditului solicitat.
O primă informaţie relevantă în acest sens priveşte necesarul de finanţare, în orizontul de timp
ce va constitui perioada de rambursare a creditulului:
94
Finantare active mod ificarea vanzarilor pasive mod ificarea vanzarilor
 x  x 
totala vanzari ( previzionata ) vanzari ( previzionata )
 marja vanzari 
    x 1  indicele dividendul ui platit 
 de profit previzionate 
Planul de afaceri nu este doar o simplă piesă ataşată dosarului de creditare, câtă vreme pe
baza lui urmează să se fundamenteze, practic, întreaga activitate viitoare a firmei. Din acest motiv,
el trebuie să conţină o serie de elemente obligatorii, din rândul cărora menţionăm:
- obiectivele strategice ale afacerii;
- analiza SWOT a istoricului şi planurilor de dezvoltare;
- detalierea coordonatelor specifice: nişă de piaţă, tehnologie, tehnici de marketing ş.a.
- modalitatea de acoperire a necesarului de finanţare;
- sistemul de monitorizare şi de corecţie a abaterilor faţă de planurile şi programele stabilite.
Din punctul de vedere al băncii, scopul analizei viitorului firmei trebuie să fie acela de a
evidenţia riscurile afacerii pe care banca o creditează, identificarea tuturor surselor de recuperare a
creditului, gradul de susţinere a afacerii de către acţionari, accesibilitatea firmei pe piaţă şi costurile
de intrare într-un nou sector de activitate (când este cazul). Această analiză trebuie să se bazeze pe o
serie de informaţii privind evoluţia şi perspectiva unor ramuri şi sectoare de activitate care să
corespundă rigorilor băncii şi necesităţilor clienţilor.
În orice caz, planul de afaceri va fi însoţit de un buget previzionat de venituri şi cheltuieli,
pentru fiecare an din orizontul de timp considerat, care va cuprinde principalii indicatori ai
activităţii economico-financiare a firmei sau a subsidiarei pentru care se solicită creditul.
Fluxul de numerar (cash-flow) este documentul sintetic de evidenţiere a evoluţiei
încasărilor şi plăţilor, care au ca rezultat variaţia soldului de lichidităţi de la o perioadă la alta.
Sursele de informaţii utilizate de consilierii de credit la verificarea şi recalcularea fluxului de
numerar sunt :
- bilanţul contabil şi bugetul de venituri şi cheltuieli la începutul şi sfârşitul perioadei de analiză;
- contul de rezultate previzionat pentru perioada de analiza;
- balanţele de verificare pe ultimele trei luni;
- prognozele financiare elaborate de clienţi pe baza contractelor de aprovizionare şi desfacere;
- studii de fezabilitate, analize privind sectorul / ramura / piaţa în care activeaza clientul.
Analiza fluxului de numerar se realizează pe urmatoarele coordonate principale:
- identificarea principalelor surse generatoare de lichidităţi;
- identificarea factorilor de influenţă a capacitatii activităţii clientului de a genera lichidităţi;
- evaluarea capacităţii de rambursare a creditului, a dobâzilor şi comisioanelor aferente;
- elaborarea unor variante de previziune a fluxului de numerar, pornind de la ipoteze de lucru
95
diferite (pesimiste – optimiste – medii).
La fel de important ca nivelul fluxului de numerar este şi stabilitatea acestuia, ţinând cont de
faptul că tocmai un cash flow echilibrat este de natură să asigure, în fapt, rambursarea creditului şi
plata costurilor adiacente.
Analiza aspectelor nefinanciare privind solicitanţii de credite, deseori ignorată în
fundamentarea deciziei de creditare, reprezintă o etapă complementară analizelor cantitative, prin
care se întregeşte viziunea băncii asupra riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii săi.
Componenta internă a factorilor de natură calitativă priveşte calitatea managementului
firmei, specificul activităţilor şi modalitatea de abordare strategică a afacerilor derulate. Calitatea
managementului poate fi identificată printr-un set complex de informaţii, dintre care vom menţiona:
- nivelul de pregătire profesională, în domeniul de activitate coordonat, în domeniile conexe şi
pregătirea managerială;
- experienţa în domeniu şi în funcţii manageriale, notorietatea şi reputaţia (individuală şi a
echipei manageriale);
- dimensiunea individuală sau colectivă a conducerii, specializarea membrilor echipei şi
structura organismelor managementului de grup;
- relaţia echipei manageriale cu structura capitalului (nivelul participaţiilor, grad de
reprezentare);
- elemente privind moralitatea, comportamentul şi etica profesională sau în afaceri;
- fluctuaţia personalului din structurile manageriale;
- nivelul de informare şi calitatea sistemului informaţional dedicat echipei de conducere.
Specificul activităţii are o relevanţă deosebită asupra capacităţii firmei de a produce venituri
şi de a le materializa în încasări, dacă avem în vedere parametrii care privesc:
- caracterul serviciilor şi produselor ofertate;
- sfera de activitate (producţie, comerţ, prestări servicii ş.a.);
- caracterul activităţii (permanent, ciclic, sezonier);
- natura şi calitatea relaţiilor cu clienţii şi furnizorii;
- specificităţile de natură tehnologică;
- politica de preţuri;
- sistemele promoţionale şi activitatea de marketing;
- probleme privind protecţia mediului.
Abordarea strategică a afacerilor presupune, desigur, existenţa unei strategii de realizare a
obiectivelor propuse, dar şi viabilitatea acesteia, sub raportul orizontului de timp considerat, al
mijloacelor utilizate sau utilizabile, al resurselor implicate şi, cu precădere, al resurselor umane şi
nu în ultimul rând al variantelor şi alternativelor de acţiune.
96
Componenta externă a factorilor necalitativi are în vedere, în primul rând, segmentul de
piaţă vizat şi nivelul de concurenţă, dar şi racordarea la circuitul economic extern. Nu pot fi omise
aspectele referitoare la politica generală a statului în domeniul specific de activitate sau în privinţa
fiscalităţii, nivelul de reglementare al activităţilor desfăşurate, influenţele derivând din poziţia
geografică şi alte repere de acest gen.
8.2.4. Decizia de creditare şi administrarea creditului

Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a
clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de
reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie.
În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere, practica bancară a consacrat principiul celor 6
„C” şi anume:
- caracterul, care se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa creditul obţinut şi care se
traduce prin termeni de genul: responsabilitate, bună-credinţă, integritate, a căror evaluare
depinde semnificativ de capacitatea băncii de a-şi asigura informaţiile necesare şi de
discernământul factorilor de decizie;
- capacitatea priveşte posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama unui flux de numerar
corespunzător, fiind determinată de situaţia economică şi financiară a firmei, aşa cum derivă
ea din calitatea acţiunii managementului companiei;
- capitalul este un reper care indică forţa financiară, validată - în ultimă instanţă - doar în cazuri
excepţionale şi anume în cazul lichidării judiciare;
- colateralul sau garanţia constă în activele care susţin împrumutul şi care, din perspectiva băncii,
au o relevanţă sporită în măsura în care ele sunt uşor identificabile, tangibile, durabile şi
valorificabile în termen scurt;
- condiţiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului faţă de influenţa
factorilor externi;
- conformitatea faţă de normele legale include, pe lângă reglementările comune, cerinţe
specifice domeniului de activitate sau alte solicitări privind protecţia mediului, transparenţa
tranzacţiilor financiare ş.a.
Din punct de vedere metodologic, mai ales în ceea ce priveşte creditarea persoanelor
fizice, credit-scoring-ul reprezintă un instrument de evaluare automată, utilizat atât în aprecierea
a cererilor de creditare, cât şi a riscului ce poate apărea în derularea creditelor în curs [5].
Evaluarea şi notarea creditului reprezintă un raport detaliat asupra utilizării fiecărui credit
personal. Credit-scoring-ul se bazează pe date şi statistici reale deci este, de obicei, mult mai de
încredere decât alte metode subiective de judecată. El tratează toţi petenţii cu obiectivitate.
97
Variabilele pe care le conţine, în general, credit-scoring-ul sunt:
- datele de identificare ale împrumutatului (numele, adresa, codul numeric al asigurărilor sociale);
- informaţii referitoare la actualul loc de muncă (funcţia, postul, durata angajării, salariul);
- detalii asupra vieţii personale (data de naştere, persoanele aflate în întreţinere, adrese şi
angajări anterioare);
- informaţii asupra istoricului creditului (promptitudinea în plata datoriilor, amploarea şi
frecvenţa efectuării de împrumuturi);
- date privind toate creditele de consum care i-au fost reeşalonate în decurs de 7 ani, incluzând
numele creditorilor, datele de deschidere a liniilor de credit, eşalonarea plăţilor de-a lungul
timpului şi numele cosemnatarilor şi al giranţilor;
- cea mai mare şi cea mai mică sumă de plată către fiecare creditor;
- numărul de plăţi efectuat în timp către fiecare creditor;
- numarul plăţilor restante şi cât de întârziate au fost acestea;
- numele companiilor sau al persoanelor care au cerut o copie a situaţiei creditului în ultimii 2 ani;
- informaţii preluate din surse publice (falimente, pensie alimentară, procese civile, nivelul
impozitelor şi taxelor).
Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de conformare cu normele
de creditare, bazată pe simularea raţionamentelor unui decident uman şi structurată pe două niveluri
de analiză. În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului, dintr-o
perspectivă complexă care include situaţia sa financiară, relaţiile cu furnizorii şi clienţii,
comportamentul faţă de băncile partenere, modalitatea de abordare a obligaţiilor bugetare şi
potenţialul intrinsec de dezvoltare.
Cea de a doua etapă se materializează printr-un proces de învăţare (pe baza exemplelor) a
tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare fiind selectată dintr-o gamă mai largă de
soluţii ce depind de condiţiile economico-financiare specifice fiecărui caz în parte [1]. Raportul
generat este furnizat oficialilor băncii, aprecierile şi soluţiile fiind inspirate din tradiţia instituţiei de
credit în materie de soluţionare a solicitărilor de împrumut.
Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu se limitează la
evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor factorilor responsabili, cu atribuţii în
evaluarea şi optimizarea riscurilor bancare. Aşadar, propunerile vizând decizia de creditare sunt
fundamentate de compartimentele de specialitate, cu avizul comitetelor de risc şi de gestiune a
activelor şi pasivelor. Comitetul de credite completează aceste propuneri cu elemente de condiţionare
vizând sistemul de garanţii, dimensiunea acceptabilă a împrumutului, modalitatea de rambursare,
nivelul dobânzii şi comisioanele aferente (proces cunoscut sub numele de raţionalizare a creditelor),
iar comitetul de direcţie sau, după caz, consiliul de administraţie îşi asumă decizia finală.
98
În aplicarea deciziei de creditare sunt angrenate şi alte compartimente, care derulează
operaţiunile de verificare şi evaluare a garanţiilor, de consemnare a acestora în favoarea băncii, de
eliberare a sumelor aprobate şi de urmărire a respectării condiţiilor impuse prin contractul de împrumut.
Administrarea creditelor comportă şi ea mai multe categorii de operaţiuni. Avem în vedere, în
primul rând, evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în raport cu graficele convenite prin convenţia de
credi-tare. Urmărirea evoluţiei sistemului de condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare
este de natură să prezerve nivelul de risc asumat, motiv pentru care orice abatere trebuie sesizată
factorilor de decizie. Ideea de bază este aceea că, pe parcursul derulării creditului, clientul devine un
partener al băncii, iar comportamentul acestuia poate genera profituri şi pierderi de ambele părţi.
Clasificarea creditelor stă şi la baza unor decizii individuale privind derularea fiecărui
contract de credit în parte, care se poate materializa în :
- revizuirea condiţiilor contractuale, cea mai cunoscută speţă fiind aceea a rescadenţării,
dublată - în unele cazuri - de suplimentarea sistemului de garanţii;
- acceptarea sau impunerea, după caz, a rambursării anticipate, cu sau fără penalizări;
- declanşarea procedurilor de executare silită, după epuizarea tuturor căilor de conciliere pe
cale amiabilă.
Chiar şi în cazul creditelor neperformante, ideea de parteneriat bancă-client trebuie să
guverneze orice decizie. Nu poate fi considerată o slăbiciune a băncii încercarea de a susţine, chiar
şi printr-o relaxare a condiţiilor contractuale, o afacere viabilă, afectată temporar de factori externi,
impredictibili la momentul acordării împrumutului.
În aceeaşi logică, executarea garanţiilor clienţilor insolvabili, chiar cu preţul declanşării
procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al debitorilor rău-platnici, nu reprezintă decât
un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii, în asemenea situaţii,
este doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.
Să ne reamintim
Activitatea de creditare poate fi definită ca un schimb al unei valori monetare viitoare, altfel
spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie a unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de
rambursare ulterioară şi de plată a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător.
Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare a fondurilor plasate
de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere obligatorie în orice contract de împrumut.
Analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit include: analiza bilanţului
contabil; analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere; analiza bonităţii clientului.
Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat include: necesarul de finanţare în
orizontul de timp ce va constitui perioada de rambursare a creditulului, planul de afaceri, bugetul
99
previzionat de venituri şi cheltuieli pentru fiecare an din orizontul de timp considerat și fluxul de
numerar aferent.
Executarea garanţiilor clienţilor insolvabili reprezintă un act firesc de igienizare a mediului
de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii poate fi doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.
8.3. Rezumat
Creditul bancar poate fi structurat după mai multe criterii, cum ar fi: scadenţa sau perioada
de rambursare, natura debitorului, destinaţia, calitatea creditelor.
Principalele funcţii ale creditului sunt: redistribuirea mijloacelor băneşti disponibile în
cadrul sistemului financiar și funcţia de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în
economie, alcătuind de fapt principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice.
Coordonatele de bază privind operaţiunile de creditare bancară se referă la: identificarea
subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit, prudenţa bancară, avantajul părţilor, angajamentul de
restituire a creditului, termenul de rambursare, dobânda, consemnarea și transferabilitatea creditelor.
Pentru persoanele fizice, analiza solicitării de creditare constituie o procedură relativ simplă,
fiind bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură preponderent salarială şi pe
încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut
de normele bancare sau de reglementările interne.
În cazul persoanelor juridice, principalele categorii de analize utilizate pentru fundamentarea
deciziei de creditare privesc: analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit,
analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat și analiza aspectelor nefinanciare.
Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a
clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de
reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie.
Administrarea creditelor se referă, în primul rând, la evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în
raport cu graficele convenite prin convenţia de creditare, precum și la urmărirea evoluţiei sistemului
de condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare.
41. Care dintre elementele de mai jos nu face parte din coordonatele de bază privind
operaţiunile de creditare bancară ?
a. Prudenţa bancară
100
b. Avantajul părţilor
c. Destinaţia creditului
d. Angajamentul de restituire
e. Tranzacţia
42. Menţionaţi perechea de caracteristici obligatorii pentru consemnarea contractelor de credit.

a. Dobânda şi termenul de rambursare
b. Subiecţii şi garanţiile (colateralul)
c. Termenul de rambursare şi garanţiile
d. Dobanda şi garanţiile
e. Subiecţii şi destinaţia creditului
43. Analiza fluxului de numerar (cash-flow) urmăreşte:

a. Istoricul evoluţiei încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul determinării
serviciului datoriei
b. Istoricul evoluţiei încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul determinării
profitului realizat
c. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul determinării
profiturilor viitoare
d. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul determinării
serviciului datoriei
e. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul determinării
necesarului de lichidităţi la scadenţe
44. Care dintre următoarele instrumente nu este utilizat în analiza istoricului situaţiei
economico-financiare ?
a. Bilanţul contabil
b. Planul de afaceri
c. Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli
d. Contul de rezultate (contul de profit şi pierderi)
e. Situaţia investiţiilor
45. Analiza aspectelor nefinanciare este:

a. O etapă facultativă, complementară analizelor cantitative
b. O etapă de detaliere a analizelor cantitative
101
c. O etapă obligatorie numai la fundamentarea deciziei de creditare a clienţilor externi
d. O etapă obligatorie, care întregeşte viziunea băncii asupra riscurilor la care se
expune în relaţia cu clienţii potenţiali
e. O etapă recomandată pentru fundamentarea deciziei de creditare a clienţilor care nu
au un istoric cu banca
46. Parametrii efectivi ai criteriilor pe baza cărora se ia decizia de creditare:

a. Sunt stabiliţi prin legislaţia bancară
b. Sunt revizuiţi periodic prin norme ale băncii centrale
c. Sunt determinaţi de situaţia economico-financiară a băncii
d. Se negociază cu solicitantul de credit
e. Sunt stabiliţi prin normele interne de creditare ale băncii
47. Sistemul de provizionare a creditelor este determinat de:

a. Evoluţia situaţiei economico-financiare a clientului şi serviciul datoriei
b. Evoluţia situaţiei economico-financiare a băncii şi serviciul datoriei
c. Revizuirea condiţiilor de creditare datorită modificării normelor interne ale băncii
d. Rambursarea anticipată a creditului, la iniţiativa clientului
e. Numărul şi volumul creditelor acordate fiecărui client

b. A. O. Berea, E. C. Stoica, Creditul bancar; coordonate actuale şi perspective, Editura Expert,
Bucureşti, 2003
c. D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2012
d. C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998
e. A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003

Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați analizele utilizate în fundamentarea
deciziei de creditare la persoanele juridice
102
Capitolul 9.
Managementul operațiunilor valutare
9.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este realizată identificarea conținutului indicatorilor poziției de

schimb, vom identifica particularitățile operațiunilor valutare în raport cu operațiunile în lei, precum
și modalitățile de utilizare a operațiunilor de schimb în managementul riscului.
9.2. Conţinut
9.2.1. Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea riscului valutar

Sistemul de indicatori aferenţi poziţiei de schimb, numită şi poziţie valutară, ilustrează
expunerea instituţiilor de credit faţă de riscul valutar, amploarea acestui risc depinzând de volumul şi
diversitatea operaţiunilor desfăşurate.
Poziţia valutară individuală se determină ca diferenţă între creanţele şi obligaţiile asumate
în aceeaşi valută şi reprezintă soldul net al patrimoniului în deviza respectivă.
Poziţia valutară individuală ajustată este poziţia valutară individuală, ajustată cu
echivalentul în lei, actualizat, al capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de
emisiune plătite în devize, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor
în devize reprezentând aportul la capitalul social şi primele de emisiune plătite în devize.
Poziţia valutară totală reprezintă valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor
valutare individuale ajustate.
În cazul băncilor cu capital social subscris şi vărsat în devize, poziţia valutară individuală
aferentă devizei în care a fost subscris şi vărsat capitalul social va fi ajustată cu echivalentul în lei,
actualizat, al capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize,
calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor în deviza respectivă,
reprezentând aport la capitalul social şi prime de emisiune plătite în devize.
În funcţie de semnul soldului obţinut, cele două repere ale poziţiei de schimb (totală şi
individuală) se regăsesc în alte două determinări şi anume:
103
- poziţie de schimb lungă, atunci când nivelul creanţelor valutare îl depăşeşte pe cel al
obligaţiilor în valută;
- poziţie de schimb scurtă, în cazul unor angajamente în valută ce depăşesc creanţele valutare.
Evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale este de natură să inducă efecte diferite,
după cum poziţia de schimb pentru valuta în cauză este lungă sau scurtă - tabelul 9.1 [1].
Trendul
Poziţia cursului apreciere depreciere
valutară de schimb
- lungă nefavorabil favorabil
- scurtă favorabil nefavorabil
Tabelul 9.1. Natura efectelor induse de evoluţia cursului de schimb
O altă structurare a poziţiei de schimb ţine de natura poziţiilor contabile afectate de

operaţiunile valutare, după cum urmează:
a) poziţia de schimb structurală vizează elementele de natură patrimonială care se regăsesc în
conturile bilanţiere privind:
- titlurile aferente activităţii de portofoliu (credite, titluri de tranzacţie şi de portofoliu);
- participaţiile deţinute în cadrul altor instituţii financiare;
- dotări ale subsidiarelor din străinătate.
b) poziţia de schimb operaţională, incluzând elemente extrabilanţiere, cum ar fi, de pildă:
- tranzacţii valutare la termen, precum şi cele la vedere în intervalul dintre iniţierea tranzacţiei
şi momentul decontării;
- angajamente de creditare;
- dobânzi în valută (de încasat sau de achitat);
- tranzacţii la termen cu titluri.
Aşa cum am arătat la capitolul privind riscurile bancare, în contextul interconectării
instituţiilor de credit, dereglările din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol
de diseminare a riscului în cadrul întregului sistem bancar. Din acest motiv, autoritatea de
supraveghere este împuternicită, prin lege, să emită reglementări vizând cerinţele prudenţiale
referitoare la poziţia valutară.
Astfel, în vederea limitării riscului valutar, poziţiile valutare ale fiecărei bănci sunt supuse
(zilnic) următoarelor limitări :
- maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre poziţiile valutare
individuale ajustate;
- maximum 20% din fondurile proprii pentru poziţia valutară totală.
104
În aceeaşi ordine de idei, băncile au următoarele obligaţii:
- să dispună de un sistem de evidenţă care să permită în permanenţă atât înregistrarea imediată
a operaţiunilor în devize şi calcularea rezultatelor acestora, cât şi determinarea poziţiilor
valutare individuale ajustate şi a poziţiei valutare totale;
- să deţină un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe bază de norme şi
proceduri interne, aprobate de consiliul de administraţie al băncii, care să respecte
reglementările în domeniu şi care să urmărească încadrarea poziţiilor valutare în limitele
prezentate anterior;
- să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor
interne, necesar în vederea îndeplinirii dispoziţiilor precedente;
- să desemneze un conducător pentru coordonarea permanentă a activităţii valutare a băncii.
Raportarea de către bănci la Banca Naţională a nivelului poziţiilor lor valutare se realizează
zilnic, prin reţeaua de comunicaţii interbancare şi, la sfârşitul fiecărei luni, pe suport hârtie.
9.2.2. Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor

În linii mari, operaţiunile în valută efectuate de bănci pentru clienţii lor nu comportă
diferenţe semnificative faţă de operaţiunile similare desfăşurate în moneda naţională. Ele se referă,
fără a se limita, la: operaţiuni de casă în valută; operaţiuni de cont curent şi de atragere a
depozitelor; operaţiuni de creditare.
Operaţiunile de casă includ atât încasările şi plăţile în valută, cât şi aşa-numitele operaţiuni
de schimb manual, reprezentând cumpărări sau vânzări de valută realizate prin intermediul caselor
sau birourilor de schimb valutar.
Cursurile de vânzare, respectiv de cumpărare pentru asemenea operaţiuni sunt - de regulă -
diferite de cele utilizate pentru tranzacţiile pe conturi şi mai puţin favorabile, întrucât ele privesc
tranzacţii de mici dimensiuni ce implică o manoperă bancară semnificativă.
Ca zonă de localizare, punctele de lucru ale băncilor dedicate tranzacţiilor valutare se
regăsesc, cu precădere, în localităţile de interes turistic sau balnear, în marile aglomerări urbane, în
arealul de graniţă şi în centrele comerciale.
Operaţiunile de cont curent şi de atragere a depozitelor în valută au ca suport activitatea
clienţilor în calitatea lor de operatori în relaţiile comerciale şi financiare internaţionale. Este vorba,
de fapt, de o extensie a calităţii de intermediar a instituţiilor de credit, dincolo de spaţiul naţional,
prin intermediul băncilor corespondente din străinătate.
Dincolo de încasările şi plăţile curente, aferente tranzacţiilor comerciale, băncile pot oferi
instrumente de decontare la termen, dar şi modalităţi de fructificare a disponibilităţilor valutare, atât
pentru persoane fizice, cât şi pentru agenţii economici.
105
Derularea unor asemenea operaţiuni face parte din managementul de ansamblu al trezoreriei,
care trebuie să includă o serie de aspecte specifice, dintre care sunt de enumerat:
- stabilirea relaţiilor de corespondenţă cu băncile partenere;
- gestionarea conturilor NOSTRO şi LORO;
- estimarea randamentelor la plasamentele potenţiale în valută;
- gestiunea lichidităţii valutare, pe ansamblu şi pe fiecare valută în parte.
Operaţiunile de creditare în valută sunt o consecinţă firească a necesităţii băncilor de a
efectua plasamente cât mai bine remunerate şi, în acelaşi timp, a necesităţii companiilor de a obţine
finanţări în monedele în care îşi obţin veniturile.
Ambele categorii de entităţi urmăresc, în egală măsură, minimizarea riscului valutar:
companiile - prin corelarea veniturilor în valută cu scadenţele la credite şi dobânzi, iar băncile - prin
echilibrarea resurselor valutare cu plasamentele efectuate. În acest sens, practica bancară a
consacrat denumirea de credite acoperite, cu resurse în aceeaşi valută şi pe aceeaşi piaţă.
Ratele de referinţă pentru creditele în valută sunt:
- LIBOR (London Interbank Offered Rate): rata dobânzii la creditele denominate în USD,
practicată de băncile de pe piaţa interbancară londoneză;
- EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate): rata medie a dobânzilor interbancare pe piaţa
europeană.
Marja sau prima de risc care se adaugă la dobânda de referinţă se stabileşte în funcţie de
riscul de credit aferent fiecărui client sau pe categorii de clienţi. Astfel, unui client cu un risc de
credit mai scăzut îi va corespunde o marjă mai mică, deci o dobândă totală mai redusă, în timp ce
unui client cu un risc de credit mai mare îi va corespunde o marjă mai ridicată.
Este evident faptul că, asemeni operaţiunilor de creditare în moneda naţională, decalajul
temporal între plasamente şi resurse impune participarea instituţiilor de credit la piaţa valutară, în
ideea plasării excedentelor şi acoperirii deficitelor de trezorerie. Ca şi în piaţa monetară, termenele
operaţiunilor sunt scurte, predominând tranzacţiile overnight sau, pentru decalaje orare mai mari,
cele de tip tomnext (tomorrow next). Cu excepţia ţărilor din spaţiul Commonwealth, inclusiv
Regatul Unit, anul convenţional pentru calculul dobânzilor este de 360 de zile.
9.2.3. Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar

Operaţiunile de schimb valutar privesc vânzarea, respectiv cumpărarea de valută şi, în
funcţie de intervalul de timp dintre data iniţierii tranzacţiei şi data livrării efective a valutei, se pot
diferenţia în: operaţiuni de tip spot sau la vedere și operaţiuni la termen.
Operaţiunile de schimb valutar la vedere se realizează, în general, pe piaţa interbancară şi
au, potrivit uzanţelor pieţei, un lag temporal între data încheierii contractului şi scadenţă de maxim
106
două zile lucrătoare. Cursul spot, la care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei.
Rolul de regulator al băncii centrale se manifestă şi în acest context, în funcţie de obiectivele de
politică monetară prevăzute de legislaţia în domeniu.
Operaţiunile de schimb la vedere se pot realiza, fie în raport cu moneda naţională, fie între
valute diferite, dar - în oricare dintre cele două cazuri - valutele se reevaluează zilnic în moneda
naţională. Motivul unei asemenea abordări este faptul că preţul valutelor, calculat ca şi curs de
schimb la vedere, reprezintă cursul de referinţă zilnic, pe care se bazează înregistrările contabile ale
tranzacţiilor în valută, anumite preţuri, tarife, niveluri de evaluare şi alte repere valorice, cum ar fi -
de pildă - capitalul social al companiilor cu participare străină.
Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară atât în piaţa interbancară caz în care vorbim
despre tranzacţii forward, cât şi pe piaţa de capital, prin negocierea de contracte futures pe valută.
Practica bursieră a condus la o standardizare a valorilor şi scadenţelor pentru contractele futures,
precum şi la sisteme de garantare şi de marcare a valorii general acceptate.
Pentru operaţiunile de tip forward, cursul de schimb este stabilit la momentul încheierii
contractului (Ct0) şi nu depinde de cursul spot la data la care se efectuează decontarea (Ct).
Desigur că analiştii financiari, dar nu numai ei, sunt interesaţi de o predicţie cât mai realistă
a cursului la termen, în sensul unei aproximări cât mai exacte a viitorului curs spot.
Elementele de fundamentare a cursurilor la termen sunt:
- cursul spot la momentul estimării (C0);
- ratele dobânzii pentru valutele implicate în operaţiuea de schimb (di);
- scadenţa tranzacţiei, în zile (t).
Pe baza acestor coordonate, cursul de schimb la termen se poate estima potrivit relaţiei:
d1 t
1 
Cto  C0 100 360 .
d t
1 2 
100 360
Diferenţa dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi moment (Δ = Cto - Ct)
are următoarele semnificaţii:
- diferenţa pozitivă (Δ > 0) poartă numele de report; ea este plătită de bancă, în cazul
operaţiunilor de cumpărare la termen şi este încasată de aceasta, în cazul vânzărilor la termen;
- diferenţa negativă (Δ < 0) se numeşte deport; ea este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor
de vânzare la termen şi este încasată de aceasta, în cazul cumpărărilor la termen.
Principalul motiv al implicării instituţiilor de credit în operaţiuni de schimb la termen îl
reprezintă acoperirea riscului valutar, motiv pentru care ele mai poartă şi denumirea de operaţiuni
de tip hedging. Pornind de la scadenţele operaţiunilor de plăţi şi încasări - atât în nume propriu, cât
107
şi în numele clienţilor - elementele de activ şi de pasiv în valută sunt protejate prin contracte de
vânzare, respectiv de cumpărare, la acelaşi termen şi în aceeaşi valută. Astfel, eventualele diferenţe
de curs nefavorabile vor fi compensate pe seama reportului sau deportului ce urmează a fi încasat.
Mult mai rar şi doar pentru sume de dimensiuni relativ reduse, băncile se pot angaja şi în
operaţiuni speculative pe seama cursului de schimb la termen, în ideea obţinerii unui profit din
diferenţele de curs valutar spot şi forward. Anticiparea corectă a evoluţiei cursului de schimb spot la
momentul scadenţei contractelor forward conduce la valorificarea sub formă de venituri a
reportului, respectiv a deportului de încasat, în funcţie de poziţia băncii în cadrul contractului
(vânzător, respectiv cumpărător).
Operaţiunile swap au ca fundament o tranzacţie în care partenerii schimbă fluxuri de plăţi
bazate pe un echivalent valoric la momentul iniţierii ei, acceptând că evoluţia în timp a sumelor
respective poate fi diferită, în funcţie de nivelul dobânzilor sau al ratelor de schimb înregistrate de
activele-suport în cauză. Este vorba, de fapt, despre schimbul - pentru o anumită perioadă - dintre două
active financiare. Swap-ul valutar presupune atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de
plasamente într-o altă valută, altfel spus, contractarea unui împrumut garantat printr-un colateral, în care
valutele de exprimare a celor două componente ale contractului de credit sunt diferite.
Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb pe care le
presupune swap-ul valutar, se pot deosebi:
- swap-ul de trezorerie sau cambist;
- swap-ul financiar (swap valutar lung).
Swap-ul de trezorerie constă în două operaţiuni de schimb al unei sume, exprimată în
aceeaşi valută, la cursuri diferite: forward şi spot, în această ordine, motiv pentru care, pentru
perioada dintre iniţierea tranzacţiei şi data scadenţei, nu se calculează şi nu se plăteşte, respectiv nu
se încasează, nici o dobândă.
Implicaţiile favorabile băncii ale unei astfel de secvenţe operaţionale constau în:
- gestiunea eficientă a lichidităţii, pe categorii de valute, asigurarea resurselor necesare
nefiind însoţită de obligaţia constituirii unor depozite colaterale; în plus, disponibilităţile în
alte valute beneficiază de plasamente avantajoase;
- limitarea riscului agregat la nivelul riscului valutar, având în vedere faptul că - pe întreaga
perioadă de până la scadenţă - există o contrapartidă corespunzătoare, în linii mari, obligaţiilor
asumate la termen;
- optimizarea nivelului de rentabilitate, datorită utilizării unor scale de variaţie mult mai fine
(1/10.000) faţă de cotaţiile dobânzilor la depozite, unde pasul de variaţie este de 1/16;
- nivelul redus de fonduri proprii angajate, legat de riscul scăzut al unor asemenea operaţiuni
şi reflectat în calculul indicatorilor de solvabilitate.
108
Swapul financiar constă într-o operaţiune de schimb la vedere conexată cu operaţiunea simetrică
de schimb la termen, data scadenţei însemnând momentul livrării reciproce a valutelor temporar deţinute
de către cei doi participanţi.
Faptul că, în mod practic, avem de-a face cu un împrumut garantat, partenerii păstrându-şi
dreptul de proprietate asupra activelor-suport implicate în cadrul tranzacţiei, conduce la necesitatea
calculului şi vărsămintelor de dobânzi aferente titlurilor de valoare negociate între cele două părţi,
pe toată durata contractului. Aceasta este, de altfel, şi principala diferenţă a swap-ului financiar faţă
de swap-ul valutar de trezorerie.
Să ne reamintim
Poziţia de schimb, numită şi poziţie valutară, ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de
riscul valutar, amploarea acestui risc depinzând de volumul şi diversitatea operaţiunilor desfăşurate.
d1 t
1

Cursul de schimb la termen se poate estima potrivit relaţiei: Cto  C0 100 360 , unde:
d t
1 2 
100 360
C0 - cursul spot la momentul estimării, di - ratele dobânzii pentru valutele implicate în operaţiuea de
schimb, t - scadenţa tranzacţiei, în zile.
Swap-ul valutar presupune atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de
plasamente într-o altă valută, altfel spus, contractarea unui împrumut garantat printr-un colateral, în
care valutele de exprimare a celor două componente ale contractului de credit sunt diferite.
9.3. Rezumat
Sistemul de indicatori aferenţi poziţiei de schimb include: poziţia valutară individuală, poziţia
valutară totală (lungă sau scurtă), poziţia de schimb structurală, poziţia de schimb operaţională.
Autoritatea de supraveghere este împuternicită, prin lege, să emită reglementări vizând
cerinţele prudenţiale referitoare la poziţia valutară.
În linii mari, operaţiunile în valută efectuate de bănci pentru clienţii lor nu comportă diferenţe
semnificative faţă de operaţiunile similare desfăşurate în moneda naţională, exceptând operaţiunile de
schimb manual, realizate prin intermediul caselor sau birourilor de schimb valutar; ratele de referinţă
pentru creditele în valută (LIBOR ȘI EURIBOR) și unele specificități ale pieței valutare.
Operaţiunile de schimb valutar la vedere se realizează, în general, pe piaţa interbancară şi
au, potrivit uzanţelor pieţei, un lag temporal între data încheierii contractului şi scadenţă de maxim
două zile lucrătoare. Cursul spot, la care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei.
109
Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară atât în piaţa interbancară caz în care vorbim
despre tranzacţii forward, cât şi pe piaţa de capital, prin negocierea de contracte futures pe valută.
Operaţiunile swap au ca fundament o tranzacţie în care partenerii schimbă fluxuri de plăţi
bazate pe un echivalent valoric la momentul iniţierii ei, acceptând că evoluţia în timp a sumelor
respective poate fi diferită, în funcţie de nivelul dobânzilor sau al ratelor de schimb înregistrate de
activele-suport în cauză. Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb
pe care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi: swap-ul de trezorerie sau cambist și swap-ul
financiar (swap valutar lung).
48. Poziţia de schimb ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de:

a. Riscul schimbării condiţiilor de tranzacţionare pe piaţa monetară
b. Riscul de creditare
c. Riscul lichidităţii
d. Riscul valutar
e. Riscul schimbului unor active neechivalente
49. Poziţia valutară totală reprezintă:

a. Suma, în modul, a poziţiilor valutare individuale ajustate
b. Valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor individuale ajustate lungi şi
totalul poziţiilor individuale ajustate scurte
c. Ansamblul creanţelor în valută, indiferent de moneda tranzactiei
d. Ansamblul obligaţiilor în valută, indiferent de moneda tranzactiei
e. Suma creanţelor şi obligaţiilor în valută
50. Care dintre următoarele elemente nu sunt incluse în poziţia de schimb structurală ?
a. Depozitele în valută
b. Capitalul în valută
c. Dobânzile de încasat în valută
d. Creditele în valută
e. Participaţii în cadrul altor instituţii financiare (în valută)
51. Băncile nu îşi asumă riscul ratei de schimb (riscul valutar) în cazul:
a. Operaţiunilor valutare de casierie
110
b. Operaţiunilor valutare de depozite
c. Operaţiunilor de creditare în valută
d. Operaţiunilor pe piaţa valutară
e. Operaţiunilor de schimb la termen (forward)
52. Principalul factor de influenţă al cursului de schimb la termen este:

a. Evoluţia dobânzilor pe piaţa monetară a vânzătorului
b. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară
c. Evoluţia preţului aurului
d. Evoluţia raportului dobânzilor valutelor implicate în operaţiunea de schimb valutar
e. Evoluţia dobânzilor pe piaţa monetară a cumpărătorului
53. Diferenţa pozitivă dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi moment:
a. Se numeşte report şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de cumpărare
b. Se numeşte deport şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de cumpărare
c. Se numeşte report şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de vânzare
d. Se numeşte deport şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de vânzare
e. Se suportă în mod egal de către cei doi parteneri implicaţi în operaţiunea de schimb
54. Swap-ul valutar reprezintă:

a. Operaţiunea prin care cursul de schimb este stabilit la momentul încheierii
contractului şi nu depinde de cursul spot la data la care se efectuează decontarea
b. Atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de plasamente într-o altă
valută, printr-o operaţie de dublu schimb (la termen şi la vedere) a aceleiaşi sume
c. Evaluarea în moneda naţională a tranzacţiilor valutare efectuate de către o bancă
d. Transferul electronic al sumelor în valută dintr-o ţară în alta
e. Participarea băncilor la operaţiunile de licitare a valutei efectuate de către banca centrală

c. A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003
111
Capitolul 10.
Venituri și performanțe bancare
10.1. Introducere
În cadrul acestui capitol are loc definirea noțiunii „marja de dobândă” și prezentarea
metodelor de optimizare a acesteia, precum și prezentarea setului de indicatori utilizați în evaluarea
și analiza performanțelor bancare.
10.2. Conţinut
10.2.1. Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor

Spre deosebire de majoritatea entităţilor din zona non-bancară, care îşi structurează sistemul
de indicatori pe cele două categorii principale: de natură operaţională, respectiv financiară, instituţiile
de credit au obiect principal de activitate tocmai gestionarea fluxurilor financiare, motiv pentru care -
cel puţin sub aspectul veniturilor realizate - cele două categorii de indicatori se confundă. În plus, faţă
de alte instituţii din piaţa financiară - cum ar fi, de pildă, administratorii de fonduri, băncile plasează
laolaltă şi nediferenţiat atât resursele proprii cât şi pe cele atrase de la clienţi.
Din aceste motive şi strâns legat de activitatea de intermediere a băncilor pe pieţele
financiare, ponderea esenţială a veniturilor unei instituţii de credit este legată de dobânzi, constând
în marja de dobândă, definită ca diferenţă între veniturile de această natură aferente plasamentelor
efectuate (în special, sub formă de credite) şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase
(în principal, sub formă de depozite).
Desigur că, diversitatea operaţiunilor bancare permite colectarea şi a altor forme de venituri,
reprezentate de comisioanele şi tarifele asociate produselor şi serviciilor practicate.
Vom observa, în acest sens, faptul că - în funcţie de politicile interne, de cadrul legislativ şi
de performanţele sistemelor proprii de evidenţă - se disting două tendinţe principale:
- detalierea cât mai largă, pe categorii de comisioane şi tarife specifice, a veniturilor obţinute,
întâlnită la băncile care au organizată evidenţa activităţilor pe subunităţi, centre de costuri
sau de profit, dar şi în scopuri promoţionale (afişarea unor dobânzi atractive);
112
- globalizarea veniturilor în cadrul dobânzilor practicate la depozitele atrase şi, mai ales, la
creditele acordate, specifică băncilor de dimensiuni mai reduse sau care nu practică o
evidenţă detaliată a activităţii pe substructuri.
Nivelul dobânzilor active - da, practicate de bănci pentru creditele acordate clientelei, este o
rezultantă a mai multor factori, după cum urmează:
- rata medie a dobânzilor pasive - dp pentru resursele atrase, pe care unii autori o mai numesc
productivitatea marginală a capitalului;
- prima de risc, legată de calitatea semnăturii (ratingul) debitorului - pr;
- riscul evoluţiei dobânzii - rd;
- evoluţia inflaţiei, a cărei dimensiune amplifică nivelul dobânzilor nominale - ri.
Pornind de la aceste considerente, A. Kelley a formulat teoria globală a dobânzii, a cărei
formulă de bază este:
da  d p  pr  rd  ri .
Există însă şi alte determinări ale ratei dobânzii, care ne permit să vorbim despre o aşa-
numită ciclicitate a acesteia, aşa cum apare ea prezentată în figura 10.1.
I II III IV
Figura 10.1. Ciclul ratei dobânzii
În prima fază, asistăm la o supralichiditate a băncii, motiv pentru care, pe fondul unei cereri
reduse de credite, banca „forţează piaţa” practicând dobânzi sub media dobânzilor oferite de alte
instituţii similare. Ulterior, cererea de credite fiind în creştere, banca îşi ajustează dobânzile la
nivelul pieţei şi înregistrează o anumită reducere a nivelului de lichiditate.
Perfecţionarea mecanismelor de creditare prin valorificarea avantajelor comparative, ca şi
fidelizarea clientelei, accentuază presiunea cererii, moment în care banca îşi permite o sporire a
nivelului dobânzilor, de natură să acopere eventualele costuri privind asigurarea lichidităţii
necesare satisfacerii unei cereri de credite tot mai ridicată.
113
În fine, o anumită saturare a segmentului de piaţă controlat, legată nu numai de creşterea
competiţiei în domeniu, ci chiar de apariţia unor noi produse ale băncii în cauză, conduce la o
diminuare a cererii, reflectată şi în sporirea lichidităţii, care se încearcă a fi contracarată prin
dobânzi mai atractive.
Reprezentarea printr-o dreaptă ascendentă a dobânzilor medii pe piaţa creditului este,
desigur, un simplu exerciţiu didactic, care nu acoperă gama tuturor variantelor posibile. În plus, deşi
sunt preponderente în ceea ce priveşte structura activelor bancare, creditele nu acoperă decât o parte
dintre plasamentele efectuate de instituţiile în cauză.
Practic, vom avea de-a face cu multiple forme de evoluţie a randamentelor la nivelul
plasamentelor globale, în funcţie de raportul cerere-ofertă pe diferite termene (figura 10.2).
randament
scurt mediu lung

termen
Figura 10.2. Traiectorii de evoluţie a ratei dobânzii
Cauzele diferitelor configuraţii ale curbelor de randament sunt apreciate a fi la intersecţia a

trei ipoteze:
- ipoteza preferinţei pentru lichiditate, prin care se explică preţurile mai ridicate şi randamentele,
implicit, mai reduse ale titlurilor pe termen scurt;
- ipoteza segmentării pieţei pe intervale înlăuntrul cărora echilibrarea cererii cu oferta
generează profiluri diferite ale curbelor de randament;
- ipoteza anticipaţiilor investitorilor asupra evoluţiei ratei dobânzii, pornind de la care
presiunea ofertei generează profilul curbelor de randament.
Optimizarea dobânzilor pentru operaţiunile bilanţiere se realizează pe două căi şi anume:
- prin optimizarea spread-ului;
- prin managementul gap-ului.
Pornind de la formula marjei nete a dobânzilor, pentru activele valorificabile se calculează
indicatorul numit spread, ca raport procentual între marjă şi activele în cauză:
114
Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile.
Spread = 100
Active valorificabile
Optimizarea propriu-zisă se realizează prin majorarea marjei pe diferitele segmente ale
intervalului de scadenţă, în funcţie de condiţiile oferite de piaţă pentru anumite categorii de active
valorificabile. În mod concret, înlăuntrul scadenţei fiecărui credit, se utilizează - în mod eşalonat -
acele resurse care oferă cea mai ridicată marjă pe fiecare perioadă considerată.
Managementul gap-ului porneşte de la faptul că, în calitatea sa de instrument al
transformării scadenţelor resurselor, banca are o preocuparea continuă în privinţa regenerării
acestora. Costul atragerii de noi resurse este variabil, în timp ce preţul utilizării lor rămâne acelaşi.
Gap-ul se referă, în cazul nostru, nu atât la diferenţele temporare de volum între sumele angajate şi
sursele de finanţare, cât - mai ales - la intervalul (″golul″) în cadrul căruia nu există o determinare
certă a dobânzilor.
Elementele bilanţiere care dau consistenţă managementului gap-ului sunt :
- activele sensibile, compuse din active cu dobânzi variabile şi cele cu dobânzi fixe care sunt
scadente în următoarea perioadă - as ;
- pasivele sensibile, care includ pasivele cu dobânzi variabile şi cele cu dobânzi fixe scadente
în următoarea perioadă - ps.
În funcţie de valoarea celor doi factori de influenţă vom avea :
- un gap neutru, când as - ps = 0 ;
- un gap pozitiv, când as - ps < 0 ;
- un gap negativ, pentru as - ps > 0.
Tehnicile tradiţionale de management al gap-ului presupun considerarea activelor şi
pasivelor în funcţie de gradul de sensibilitate faţă de risc. Cum fiecare creanţă are o rată a dobânzii
considerată de bază, în funcţie de aceasta ea va avea o sensibilitate diferită, astfel că sensibilitatea
activelor poate diferi de sensibilitatea pasivelor. În cazul unui dezechilibru al gap-ului ajustat,
pentru a menţine condiţiile de acoperire (hedging position) trebuie majorate, în mod corespunzător
activele sensibile. În realitate, nu se operează asupra volumului de active ci asupra preţului acestora,
obţinându-se rate ajustate ale dobânzii.
Utilizarea noţiunilor de durată a creanţei (DURATION - D) şi volatilitate a dobânzii în
managementul gap-ului porneşte de la interpretarea duratei (pentru creanţe şi titluri) ca o măsură a
Modificari de preturi ale creantelor
elasticităţii: D  .
Modificari le dobanzii
Aşadar, durata (DURATION) este media ponderată a timpului în care se obţin fluxurile de
disponibilităţi şi ea se măsoară în unităţi de timp (luni, semestre), dar - în general şi cu precădere - în ani.
115
În vederea optimizării gestiunii bancare, devine posibil să se aprecieze, potrivit cerinţelor
elasticităţii dobânzii, activele şi pasivele băncilor, care de fapt au calitatea de creanţe.
Astfel se poate proceda la o evaluare a duratei medii ponderate a activelor bancare - DA,
respectiv a pasivelor bancare – DP.
În temeiul acestor evaluări, banca trebuie să asigure un echilibru între durata medie
ponderată a activelor şi durata medie ponderată a pasivelor, în funcţie de analiza elementelor
amintite urmând a se lua deciziile de rigoare.
Considerând că durata medie a activelor este mai mare decât durata medie a pasivelor,
- dacă dobânda de piaţă scade, va rezulta o creştere a valorii de piaţă a activelor; creşterea
netă reprezintă un câştig pentru bancă;
- dacă dobânda de piaţă creşte, va rezulta o valoare netă de piaţă mai mică.
Considerând că durata medie a activelor este mai mică decât durata medie a pasivelor,
- dacă dobânda de piaţă creşte, va rezulta un câştig pentru bancă;
- dacă dobânda de piaţă scade, va rezulta o pierdere pentru bancă.
Efectul pieţei asupra băncii decurge atât din modificarea ratelor dobânzii cât şi din corelaţia
între durata medie a creanţelor.
Cunoaşterea amanunţită a efectelor elasticităţii dobânzii poate să conducă la construirea de
ipoteze privind mişcarea dobânzii şi efectele sale şi, în consecinţă, la stabilirea unor căi de acţiune
pentru armonizarea în continuare a activelor şi pasivelor.
Monitorizarea riscului dobânzii pentru operaţiunile extrabilanţiere porneşte de la
realitatea că, dincolo de posibilitatea obţinerii unor venituri fără a proceda la angajarea propriilor
active sau resurse financiare, băncile sunt supuse şi riscului asociat unor asemenea operaţiuni. Din
acest motiv, ele trebuie dublate de alte operaţiuni, specifice protecţiei faţă de riscul dobânzii, care
fac parte - de asemenea - din gama operaţiunilor extrabilanţiere.
Operaţiunile SWAP privind dobânzile se aseamănă SWAP-ului valutar, cu specificaţia că nu
vom avea de-a face cu valute diferite ci cu fluxuri de dobânzi, aferente aceluiaşi capital şi aceleeaşi
perioade de maturitate a împrumutului.
Swap-ul pe dobânzi se realizează pentru volume semnificative de resurse, în cadrul unui
portofoliu de contracte, cu dobânzi fixe şi variabile, pe diferite pieţe, tendinţa fiind aceea de
optimizare a raportului risc-randament. Asumarea de către băncile cu portofolii consistente a unui
rol de direcţionare a evoluţiei pieţei le situează pe acestea în poziţia de market-maker.
Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii (Forward Rate Agreement) se aseamănă
întrucâtva cu contractele de tip OPTION, cu specificaţia că diferenţa faţă de dobânda pieţei se
plăteşte în avans, la momentul încheierii convenţiei. În funcţie de obiectivele băncii, aceste
convenţii pot fi utilizate, atât în cadrul operaţiunilor speculative, cât şi pentru arbitrajul asupra
116
dobânzii sau pentru operaţiuni de acoperire.
Contractele de limitare a dobânzii sunt specifice creditului pe termen lung şi asigură
protecţia unuia sau ambilor parteneri din contractul de credit faţă de efectele negative ale evoluţiei
ratei dobânzii, în schimbul achitării unei prime prin care se „protejează” un nivel al dobânzii,
înlăuntrul căreia se întind obligaţiile sale de plată.
În funcţie de palierul la care se produce limitarea dobânzii şi de partenerul protejat, acest tip
de contracte poate fi structurat în:
- contracte care protejează beneficiarii de credite, stabilind o limită superioară maximă a
dobânzii, numite CAP;
- contracte care protejează creditorii, stabilind o limită inferioară minimă a dobânzii, numite
FLOOR;
contracte care protejează ambii parteneri din contractul de creditare, stabilind atât o limită
superioară maximă cât şi una minimă inferioară pentru dobânzi, numite COLLAR.
9.2.2. Evaluarea şi analiza performanţelor bancare

Caracterul multidimensional al noţiunii de performanţă, valabil şi pentru sistemul bancar, a
condus la apariţia mai multor metodologii de evaluare a acesteia. Dacă pentru necesităţi de
informare operativă apare problema selecţiei unei metode sau alta de evaluare, în funcţie de natura
informaţiilor solicitate şi de posibilităţile pe care le oferă sistemul de evidenţă, o analiză globală a
performanţelor bancare presupune utilizarea corelată a întreg instrumentarului metodologic
disponibil.
Contul de rezultate, numit şi contul de venituri şi cheltuieli, permite determinarea unui set de
indicatori, a căror succesiune ţine de specificul activităţii bancare şi de ordinea includerii în calcul a
unor influenţe derivând din sistemul de reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.).
Venitul net bancar - Vnb poate fi asimilat indicatorului valoare adăugată din economia de
bunuri şi include totalitatea veniturilor nete din dobânzi şi alte elemente asimilate acestora, de
natura comisioanelor, tarifelor ş.a.
Rezultatul brut din exploatare - Rbe are ca bază de referinţă venitul net bancar, din care se
deduc costurile de funcţionare. El se determină potrivit relaţiei:
Rbe = Vnb – Cheltuieli generale – Dotări pentru

de exploatare amortismente
Rezultatul net bancar – RNB include şi influenţa factorilor de risc, precum şi a fiscalităţii:
Rnb = Rbe – Provizioane – Contribuţii la fondul – Rezultate – Impozite

general de riscuri extraordinare
117
Având în vedere faptul că obiectivele generale ale managementului bancar constau în
creşterea veniturilor băncii din plasamente, coroborat cu scăderea costurilor resurselor atrase - în
condiţiile menţinerii unui risc acceptabil şi respectării reglementărilor în vigoare cu privire la
adecvarea capitalului şi lichiditatea băncii - rezultatele activităţii bancare trebuie determinate, atât
sub forma unor valori absolute, cât şi sub forma unor valori relative, pentru a avea posibilitatea
realizării de comparaţii în dinamică, structurale şi pe ansamblul sistemului bancar.
Prezentăm în continuare principalii indicatori derivaţi, a căror selecţie a fost realizată pe
baza frecvenţei utilizării lor în evaluarea performanţelor bancare [3]:
Din gama indicatorilor de profitabilitate vom aminti:
Marja netă a dobânzii - Mnd, care se exprimă prin diferenţa procentuală dintre dobânda
încasată pentru investiţiile financiare şi dobânda plătită pentru resursele atrase. Indicatorul
reprezintă o bază de comparaţie între instituţiile financiare.
Mnd = Dobânda încasată – Dobânda plătită x 100

Active purtătoare de dobândă
Controlul marjei nete a dobânzii poate fi de natură defensivă sau ofensivă. În cazul unui
management defensiv al activelor şi pasivelor, scopul este de a face ca marja să depindă cât mai
puţin de modificările ratelor dobânzilor de pe piaţă. În cazul unui management ofensiv, scopul este
de a mări marja netă a dobânzii prin schimbări în structura portofoliului de investiţii financiare al
băncii respective.
Rentabilitatea capitalului - ROE reprezintă profitul net obţinut pentru unitatea de capital
social investită:
ROE = Profit net x 100

Capital social
Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât rentabilitatea utilizării capitalului
acţionarilor este mai mare, oferind băncilor posibilitatea de a se dezvolta în viitor.
Nivelul ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii trebuie comparat cu rata medie a
dobânzilor şi a inflaţiei aferente perioadei supuse analizei. Satisfacerea acţionarilor impune ca rata
de recuperare a investiţiei să fie mai mare decât rata medie a dobânzii ajustată cu rata inflaţiei.
Creşterea inflaţiei conduce inevitabil la scăderea câştigurilor aferente acţiunilor deţinute de
către acţionari, ceea ce face ca şi valoarea capitalului propriu al bancii să scadă, afectând
dezvoltarea viitoare a băncii.
Rentabilitatea activelor - ROA reprezintă profitul net obţinut pentru unitatea de active pe
care banca le-a avut la dispoziţie.
ROA = Profit net x 100

Total active
118
Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât a fost mai eficientă utilizarea
activelor de către bancă.
Rentabilitatea capitalului şi rentabilitatea activelor sunt legate prin indicatorul numit
multiplicarea capitalului social - EM.
ROE Profit net Total active Total active
EM =  =  x  = 
ROA Capital social Profit net Capital social
Altfel spus, ROE = ROA x EM
indicatorul arată activele pe care o bancă şi le-a creat pornind de la capitalul social avut la dispoziţie
(multiplicarea capitalului) şi, cu cât are o valoare mai mare, cu atât creşte şi rentabilitatea capitalului.
În acelaşi timp, însă, va creşte şi riscul asociat, deoarece scade procentul de active acoperit
prin capitalul propriu al bancii.
Noul indicator obţinut, reprezentând inversul multiplicării capitalului este numit efectul de
pârghie (de levier) – FL şi măsoară gradul de capitalizare al unei bănci.
FL = Capital propriu x 100

Total active
Pe cale de consecinţă, ROA = ROE x FL
Indicatorul agregat rentabilitatea activelor poate fi descompus în doi indicatori analitici:
- rata profitului net: PM = Profit net x 100 şi

Total venituri
- gradul de utilizare al activelor: AU = Total venituri x 100

Total active
Pornind de la faptul că numărătorul indicatorului rata profitului net se obţine scăzând din
venituri cheltuielile şi impozitele, acest indicator măsoară abilitatea băncii de a reduce costurile.
Indicatorul rata profitului net poate fi analizat, la rândul său, în funcţie de alţi indicatori analitici,
care constituie şi factorii de influenţă ai acestuia şi anume:
- influenţa cheltuielilor cu dobânda:
Cheltuieli cu dobânda x 100
Total venituri
- influenţa altor cheltuieli:
Alte cheltuieli x 100
Total venituri
- influenţa provizioanelor:
Provizioane pentru credite x 100
Total venituri
119
- influenţa fiscalităţii:
Impozite x 100
Total venituri
Şi indicatorul utilizarea activelor poate fi descompus în doi indicatori analitici:
- influenţa veniturilor din dobânzi:
Venituri din dobânzi x 100
Total active
- influenţa altor venituri:
Alte venituri
x 100
Total active
Astfel, se poate realiza o analiză a ponderii veniturilor obţinute din dobânzi şi celelalte surse
de venituri. Indicatorul venituri din dobânzi poate fi analizat în funcţie de nivelul ratelor dobânzii
practicate de bancă, de structura activelor băncii şi de volumul de operaţiuni desfăşurate. La randul
său, indicatorul alte venituri poate fi analizat prin determinarea veniturilor din comisioane, servicii,
valorificarea portofoliului de titluri, etc.
Aşadar, cei doi indicatori principali privind rentabilitatea (activelor, respectiv capitalului) se
pot determina pornind de la factorii lor principali de influenţă:
ROA = PM x AU
ROE = PM x AU x EM.
Modelul generat de relaţiile mai sus menţionate poartă denumirea de modelul rentabilităţii
capitalului (return of equity model) [4].
În funcţie de necesităţile de analiză, pot fi imaginate şi alte modele privind performanţele
bancare sau analiza poate fi extinsă pe baza ratelor de exploatare, de structură şi de gestiune.
Cu titlu exemplificativ, vom enumera o parte dintre cei mai utilizaţi indicatori în acest sens.
Astfel, din gama ratelor de exploatare amintim:
Dobânzi datorate
- Costul mediu al depozitelor = x 100
Suma medie a depozitelor
Dobânzi încasate
- Randamentul mediu al creditelor = x 100
Suma medie a creditelor
Randament mediu credite x 100
- Marja credite/depozite =
Cost mediu depozite
Din categoria ratelor de structură sunt de menţionat:
Comisioane x 100
-
Venit net bancar
120
Alte venituri x 100
-
Total venituri
Alte cheltuieli x 100
-
Alte venituri
Cheltuieli de regie x 100
-
Active medii
În fine, ratele de gestiune cele mai utilizate sunt :
Active medii
- x 100
Număr salariaţi
Cheltuieli salariale totale x 100
-
Număr salariaţi
Volumul creditelor x 100
-
Personal bancar
Volumul depozitelor x 100
-
Personal bancar
Venit net bancar x 100
-
Personal bancar
Credite (depozite, venit net bancar) x 100
-
Număr de subunităţi
O analiză mult mai complexă asupra nivelului de performanţă al instituţiilor bancare, corelat
cu riscul pe care acestea şi-l asumă în desfăşurarea operaţiunilor specifice şi în contextul
investiţiilor financiare pe care le realizează îl oferă sistemele de rating.
Pornind de la aceste considerente [1], sistemul de rating CAMEL evaluează performanţele
unei bănci în funcţie de valorile unor indicatori (amintiţi în acest capitol şi în cele anterioare) care
exprimă:
- C: adecvarea capitalului băncii (Capital adequancy);
- A: calitatea activelor (Asset quality);
- M: calitatea managementului băncii (Management quality);
- E: nivelul veniturilor (Earning);
- L: lichiditatea băncii (Liquidity).
Sistemul de rating CAMEL este utilizat pe plan internaţional de către autorităţile de
reglementare şi supraveghere din diferite ţări pentru a aprecia activitatea şi performanţele
instituţiilor de credit.
Fiecare dintre cele 5 componente ale sistemului (C, A, M, E, L) este evaluat pe o scară
cuprinsă între “1” şi “5” , unde “1” reprezintă nivelul cel mai performant, iar “5” cel mai scăzut. În
121
funcţie de evaluările obţinute, se determină un rating compozit pentru activitatea generală a băncii,
ale cărui valori sunt, deasemenea, cuprinse între “1” şi “5”.
Cu o abordare asemănătoare sistemului CAMEL, Direcţia Supraveghere din Banca
Naţională a României a elaborat, pentru evaluarea activităţilor din sistemul bancar române sc,
sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMPL.
Sistemul se bazează tot pe analiza şi aprecierea a cinci indicatori, componente ce
caracterizează activitatea şi situaţia financiară ale unei bănci, tinând cont de reglementările în
vigoare privind activitatea bancară. El reprezintă un instrument eficient de lucru pentru evaluarea
instituţiilor de credit, în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care pot avea
probleme sub aspect financiar şi operaţional şi care pot duce până la faliment. Aceste bănci necesită
din partea autorităţii de supraveghere o atenţie sporită.
Cele 5 componente specifice de analiză pentru sistemul de rating CAMPL sunt
asemănătoare celor utilizate în practica internaţională. Semnificaţia fiecărui nivel de risc compozit a
fost prezentată la capitolul privind riscurile bancare.
Să ne reamintim
Marja de dobândă este definită ca diferenţă între veniturile de această natură aferente
plasamentelor efectuate (în special, sub formă de credite) şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu
resursele atrase (în principal, sub formă de depozite).
Optimizarea dobânzilor pentru operaţiunile bilanţiere se realizează pe două căi şi anume:
prin optimizarea spread-ului și prin managementul gap-ului.
Sistemul de rating CAMEL evaluează performanţele unei bănci în funcţie de valorile unor
indicatori care exprimă: adecvarea capitalului, calitatea activelor, calitatea managementului, nivelul
veniturilor și lichiditatea.
10.3. Rezumat
Ponderea esenţială a veniturilor unei instituţii de credit este legată de dobânzi, constând în
marja de dobândă, definită ca diferenţă între veniturile de această natură aferente plasamentelor
efectuate (în special, sub formă de credite) şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase
(în principal, sub formă de depozite).
Teoria globală a dobânzii determină nivelul dobânzilor active - da, practicate de bănci pentru
creditele acordate clientelei, ca o rezultantă a mai multor factori, respectiv: rata medie a dobânzilor
pasive - dp pentru resursele atrase; prima de risc, legată de calitatea semnăturii (ratingul) debitorului
122
- pr; riscul evoluţiei dobânzii - rd; evoluţia inflaţiei, a cărei dimensiune amplifică nivelul dobânzilor
nominale - ri: da  d p  pr  rd  ri .
Alte determinări ale ratei dobânzii ne permit să vorbim despre o aşa-numită ciclicitate a
acesteia, sau oferă multiple forme de evoluţie a randamentelor la nivelul plasamentelor globale, în
funcţie de raportul cerere-ofertă pe diferite termene.
Caracterul multidimensional al noţiunii de performanţă, valabil şi pentru sistemul bancar, a
condus la apariţia mai multor metodologii de evaluare a acesteia. Astfel, contul de rezultate, numit
şi contul de venituri şi cheltuieli, permite determinarea unui set de indicatori, a căror succesiune ţine
de specificul activităţii bancare şi de ordinea includerii în calcul a unor influenţe derivând din
sistemul de reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.).
Cei doi indicatori principali privind rentabilitatea (activelor, respectiv capitalului) se pot
determina pornind de la factorii lor principali de influenţă, modelul generat purtând denumirea de
modelul rentabilităţii capitalului.
Analiza performanţelor bancare poate fi extinsă pe baza ratelor de exploatare, de structură şi
de gestiune, iar o analiză mult mai complexă, corelată cu riscul pe care instituțiile de credit şi-l
asumă în desfăşurarea operaţiunilor specifice şi în contextul investiţiilor financiare pe care le
realizează îl oferă sistemele de rating (CAMEL și CAMPL).
55. Marja de dobândă poate fi definită ca:

a. Diferenţa dintre rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele atrase de bănci de pe
piaţa monetară şi dobânda acordată de bancă pentru depozitele la termen
b. Diferenţa dintre dobânda percepută de banca centrală pentru facilităţile de depozit şi
dobânda acordată de bancă pentru depozitele la termen
c. Diferenţa dintre rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele plasate de bănci pe
piaţa monetară şi dobânda medie a creditelor acordate de o bancă
d. Diferenţa dintre veniturile băncii aferente plasamentelor efectuate şi rata de referinţă
a dobânzii pentru depozitele atrase de bănci de pe piaţa monetară
e. Diferenţa dintre veniturile băncii aferente plasamentelor efectuate şi cheltuielile de
acelaşi gen efectuate cu resursele atrase
56. Care dintre elementele următoare nu influenţează direct rata medie a dobânzilor active,
potrivit Teoriei globale a dobânzii ?
123
a. Rata medie a dobânzilor pasive
b. Prima de risc, legată de profilul de risc (ratingul) debitorului
c. Riscul de lichiditate
d. Riscul evoluţiei dobânzii
e. Evoluţia inflaţiei
57. Specificul instituţiilor de credit în raport cu contul de profit şi pierderi este:

a. Preponderenţa profitului financiar
b. Dimensiunea profitului, faţă de cel înregistrat în alte categorii de societăţi comerciale
c. Inexistenţa fluxurilor extraordinare (venit, cheltuieli, profit)
d. Suprapunerea fluxurilor operaţionale cu cele financiare
e. Echilibrul celor trei fluxuri economice de bază (operaţional, financiae, extraordinar)
58. Care dintre indicatorii următori nu este specific evaluării performanţelor bancare ?
a. marja netă a dobânzii
b. rentabilitatea capitalului
c. rentabilitatea activelor
d. rata profitului net
e. transformarea medie a scadenţelor
59. Care dintre metodele de evaluare a riscului global este utilizată şi în evaluarea
performanţelor bancare ?
a. Sistemul de analiză Du Pont
b. Sistemul de rating CAMELS
c. Norma lui Cooke
d. Matricea riscurilor bancare
e. Teoria gobală a dobânzii
60. Pentru optimizarea raportului risc-performanţă, managementul bancar îţi propune:

a. Minimizarea riscului global, pe baza diminuării tuturor categoriilor de risc individual
b. Încadrarea în nivelurile de risc reglementate de banca centrală
c. Minimizarea riscului global, prin controlul şi dispersia riscurilor individuale
d. Acceptarea unui nivel de risc determinat de gradul de adecvare a capitalului
e. Maximizarea riscului ca instrument de realizare a unui profit semnificativ
124
c. V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004
d. T. W. Kock, Bank Management, Third edition, The Dryden Press, 1995
125
Răspunsuri la
testele de autoevaluare a cunoştinţelor
1 c 11 b 21 b 31 b 41 c 51 a
2 d 12 d 22 e 32 c 42 a 52 d
3 b 13 e 23 d 33 d 43 e 53 a
4 e 14 b 24 e 34 b 44 b 54 b
5 c 15 a 25 c 35 c 45 d 55 e
6 a 16 a 26 a 36 a 46 e 56 c
7 d 17 c 27 a 37 a 47 a 57 d
8 e 18 e 28 d 38 e 48 d 58 e
9 b 19 c 29 d 39 d 49 b 59 b
10 e 20 e 30 e 40 b 50 c 60 c
126

III 01 Econometrie IFR 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

III 01 Econometrie IFR 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Program de studii universitare de licenţă: Finanțe și Bănci

Forma de învăţământ: învăţământ cu frecvenţă redusă

Suport de curs pentru disciplina:

a. Date privind titularul de disciplină

b. Date despre disciplină

d. Competenţe acumulate după parcurgerea cursului

h. Durata medie de studiu individual

Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 28 de ore, iar pentru examen ar fi

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la prezentarea

1.2.1. Sistemul bancar din România

Sistemul bancar cuprinde instituţiile ce formează aparatul bancar, precum şi ansamblul

1.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Elementele definitorii ale instituţiilor de credit sunt:

2. Societăţile de leasing fac parte din categoria:

3. Care dintre următoarele instituţii nu pot fi autorizate să desfăşoare activităţi bancare,

4. Instituţiile de credit pot desfăşura:

1.5. Bibliografie recomandată

a. D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2012

2.2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări

Riscuri posibile Riscuri aferente

Figura 2.1. Structura generală a matricei riscurilor bancare

2.2.2. Reglementări privind riscurile bancare

2.2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului

Figura 2.2. Conexiunea managementului global cu cel sectorial

Figura 2.3. Alocarea pe coordonate comerciale a parametrilor risc şi rentabilitate

Managementul riscurilor nu impune identificarea tuturor abaterilor previzibile de la

Efectul de Capital Venituri

Rata Randamentul Total

Figura 2.4. Sistemul de analiză Du Pont

b) Politici şi proceduri de clasificare a activelor, vizând evaluarea periodică a capacităţii

2.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

5. Riscul X are ca bază de referinţă incapacitatea băncii de a acoperi angajamentele privind

8. Riscul W se manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a diferitelor monede, cât şi în

2.5. Bibliografie recomandată

a. C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002

În cadrul acestui capitol este realizată o recapitulare a instrumentarului utilizat în activitatea

3.2.1. Instrumente bancare

3.2.2. Produse şi servicii bancare – concept şi structură

3.2.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare

Apariţia instrumentelor bancare este legată de numeroasele dificultăţi pe care le prezintă

3.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

13. Depozitele de garanţii materiale fac parte din categoria:

14. Serviciile valutare fac parte din categoria:

3.5. Bibliografie recomandată

a. C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002

În cadrul acestui capitol ne propunem asimilarea principalelor noțiuni privitoare la sistemele

4.2.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică

4.2.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare

Total oper. Solduri

Tabelul 4.1. Exemplu de rezultat al compensării

Sold Sold din Sold Operaţiuni Sold

Tabelul 4.2. Finalizarea procesului de compensare-decontare

Compensarea în sistem centralizat a obligaţiilor interbancare a apărut în urma unui proces de

4.2.3. Riscul sistemic; metode de prevenire

Asigurarea capacității de plată presupune un ansamblu de acţiuni şi comportamente, în lipsa

4.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

20. Care dintre procedurile următoare nu contribuie la prevenirea riscului sistemic ?

a. C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura Didactică şi

În cadrul acestui capitol ne propunem evidențierea principalelor caracteristici ale pieței

5.2.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare

5.2.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală

5.2.3. Managementul lichidității