1989-Poartaă spre

democratţ ie

Anul 1989 consider că a fost un an crucial in evoluţia politică a României prin care s-a trecut
de la un regim comunist condus de Nicolae Ceauşescu la unul ”democratic” condus de Ion Iliescu(fost
membru marcant in PCR!).
“Comunism”, “democraţie populară”, “epocă de aur” – există în mintea noastră tot atătea
denumiri pentru o perioadă pe care noi, cei tineri, nu o cunoaştem decât din povestirile părinţilor,
bunicilor, din cărţi, ori vizionând diverse documentare.
Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulţi dintre noi, ce continuă să lase urme adânci în
societate şi-n mentalităţi chiar si astăzi, o perioadă de moarte a spiritului!
Multe din aspectele vieţii cotidiene sunt categorisite, chiar, după momentul ’89 sau înaintea
lui!
Acest referat ce am intocmit nu-şi propune să ţină partea nimănui, nici neo-comuniştilor, nici
celor nostalgici, nici denunţătorilor săi ci, să prezinte obiectiv, distant, realităţile trecute, atât cu
părţile sale luminoase cât si cu cele întunecate.
Dar să începem cu definiţia comunismului.Potrivit “Dicţionarului politic” comunismul este o
concepţie ideologică şi politică despre lume şi societate care susţine lichidarea proprietaţii private
asupra mijloacelor de producţie şi a exploatării omului de către om,desfiinţarea claselor,instaurarea
unei noi societăţi ,bazate pe egalitatea economică, social şi naţională a tuturor membrilor
societăţii,pe afirmarea multilaterală a personalităţii umane.
Totodată,potrivit aceluiaşi dicţionar democraţia este o formă de organizare şi de conducere
politică a societaţii care proclamă principiul exercitării puterii de către popor, suveranitatea politică a
acestuia.
Mai precis spus,democraţia desemnează in acelaşi timp o doctrină politică, conform căreia
suveranitatea trebuie să aparţină ansamblului cetăţenilor,ca şi organizarea politică care rezultă din
această doctrină.
Cum arăta totuşi România în anii ’80? În ceea ce priveşte economia s-a continuat fără a ţine
seamă de riscuri o industrializare forţată,din venitul naţional s-au alocat în continuare procente
importante fondului de dezvoltare.
S-au născut şi în aceşti ani giganţi industriali , a căror viabilitate depindea însă hotărâtor de
materii prime şi de resurse energetice pe măsură (cu deosebire în siderurgie şi petrochimie),ambele
importante.
Pentru a rezolva problema încadrării integrale a forţei de muncă disponibile,dar şi pentru a
sublinia “măreţia ctitorului” acestei epoci s-au deschis şantiere mari,precum cel al canalului Dunăre-
Marea Neagră sau al constucţiilior rezidenţiale de pe fostul bulevard Victoria socialismului,cu
deosebire uriaşul edificiu al Casei Republicii.
Într-o conjunctură economică internaţională dominată de criză,spre a nu mai vorbi de
consecinţele achitării cu orice preţ a datoriei externe,Ceauşescu se încăpăţâna să concentreze toate
resursele ţării într-o industrie care consuma enorm,era slab productivă şi ineficace în competiţia
pentru pieţele externe.
 Din fericire(nefericire pentru unii) şi timpul lucra împotriva lui Ceauşescu.Criza internă a
coincis cu criza general a regimurilor comuniste,cărora eventualele încercări de reform nu au făcut
decât să la grăbească sfârşitul.
In România comunistă a existat o adevărată revoluţie a moravurilor, societatea
modernizându-se într-un ritm alert, a schimbat complet viaţa cotidiană.Aceste lucruri pot fi
considerate alături de construcţia canalului Dunăre-Marea Neagră şi a o multitudine de blocuri fapte
bune ale regimului comunist.
Populaţia consuma acum mai multe produse, au apărut obiectele electrocasnice, cum ar fi:
radioul, frigiderul si aragazul - in anii ’50, de care propanganda regimului Dej făcea mare caz;
automobilul proprietate personală( Aro in ani ’50, Dacia in anii ’70 si, mai târziu, Oltcitul si Lastunul
plus mărci provenite, in special, din lagărul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga, Lada si altele),
aparatele TV , concediile la mare si la munte, servicii telefonice pentru marea majoritate a populaţiei,
electrificarea satelor si construcţia de numeroase şosele, revistele mondene, filmele autohtone si
înflorirea cinematografelor, accesul la şcolarizare mai liber ca oricând, Transfăgărăşanul, metroul
bucureştean şi, înspe sfârşitul regimului, primele computere personale româneşti replici ale celor
occidentale (în afara celor de proiecţie proprie, Coral, încă din anul 1972 dar destinate doar
institutelor) şi compatibile destinate publicului larg.
Totuşi societatea comunistă nu a fost niciodată una de consum asemeni celor occidentale,
nivelul celor enumerate mai sus situându-se la cote modeste in comparaţie cu ţările capitaliste.
Ca o comparaţie edifcatoare, statisticile arată că în noiembrie 1989, in Bucureşti si Ilfov,
existau 150.000 de automobile la o populaţie de 3 milioane de locuitori, iar în luna august 2003
numai numărul automobilelor din Bucureşti situându-se la cifra de 978.000 de unităţi la o populaţie
(numai!) a Bucureştiului, ce a scăzut cu 500.000 de persoane.
Dupa 1989 au început concedierile în masă şi privatiyarea unei multitudini de fabrici ceea ce a
provocat creşterea accentuată a numărului de şomeri din România.
Renaşterea societaţii civile româneşti după căderea regimului Ceauşescu trebuie privită,din
punctul nostru de vedere,într-o perspectivă istorică mai amplă.Primul element pentru descifrarea
structurii societaţii civile româneşti este acela că naţiunea română este o creaţie relative recent in
comparaţie cu naţiunile modern occidentale.Statalitatea de sine stătătoare realizată abia de la
mijlocul secolului al XX-lea ar putea şi ea explica slăbiciunea societăţii civile.
Relaţia dintre slăbiciunea societăţii civile şi statalitatea recentă poate fi evidenţiată prin faptul
că statul a încercat adesea să domine societatea,invocând pericole externe sau interne,iar societatea
nu a acumulat suficientă experienţă şi maturitate democratică pentru a dezvolta reacţii de apărare.
Un alt element care influenţează gradul de activism al socieetăţii civile este existenţa unei
civilizaţii urbane,loc de manifestare al spiritului civic.Pe fond istoric îndepărtat se suprapun încercările
de dominaţie a societăţii de către stat de la regele Carol al II-lea la Nicolae Ceauşescu.Regimurile
autoritare sau totalitare au încercat să controleze orice formă de organizare şi acţiune colectivă.
Rezultatul a fost o societate atomizată ,singura zonă sigură de sociabilitate fiind familia.În faţa
presiunilor partidului-stat din epoca Ceauşescu,elitele urbane din România au dat foarte puţine
dovezi reale că ar fi capabile să se opună deschis regimului,preferând forme de subversiune prin aşa-
numita “rezistenţă culturală” sau colaboraţionismul.
Ambiguitatea în relaţiile dintre elitele cultural,marcate de stigmatul colaboraţionismului sau
al compromisului,şi regimului communist a marcat semnificativ şi fizionomia societăţii civile
româneşti în epoca post-decembristă.
Revoluţia română din decembrie 1989 (sau lovitura de stat căci nu vom afla prea curând) a
redat libertatea românilor creindu-le premise promiţătoare într-un viitor mai bun. Într-un timp relativ
scurt, România a aderat la majoritatea structurilor militare şi economice democratice occidentale şi,
cu toată împotrivirea foştilor securişti si membrii ai nomenclaturii comuniste infiltraţi in toate
structurile statului, deveniţi “baroni locali’ şi miliardari de carton”, ţara noastră işi va regăsi locul
pierdut in 1938, va deveni o ţară prospera, unde drepturile si demnitatea umană vor fi respectate.
Acesta este crezul nostru, căci in noi , cei tineri stă puterea de a-l împlini; să fim încrezători,
deci, deoarece după o noapte de aproape 50 de ani soarele a răsărit iarăşi pe strada noastră!