PSIHOLOGIA TERORIŞTILOR

Claudia Zavtur
Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale
Catedra Ştiinţe Politice şi Drept
Doctor conferenţiar

Cristina Coval
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea Relaţii internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Studentă, a. V

In this article we have considered psychological models of terrorist and terrorist

typology was also broadly expressed. Authors pay attention to the study of internal motivating
problem of terrorist activity and reveal fundamental syndromes of terrorist “destructive
machine”.

Valul terorismului a inundat lumea. În condiţiile contemporane acest fenomen capătă

un aspect global. Pentru conceperea terorismului ca fenomen social o importanţă deosebită are
problema personalităţii teroristului, care întotdeauna a atras atenţia cercetătorilor.
Se crede uneori, că e suficient să studiem acest fenomen complex şi psihologia
teroristului se va clarifica, iar problema luptei cu terorismul va obţine o bază ştiinţifică
trainică. Anume aceasta s-a dovedit a fi problema cea mai complicată, nesoluţionată, de
altfel, pînă în prezent.
Psihologul rus S.Roşcin propunea 3 modele psihologice ale personalităţii. Primul
model îl reprezintă psihopatul-fanatic. Acesta este ”omul care îşi urmează convingerile sale
(religioase, ideologice, politice) şi consideră cu sinceritate că acţiunile sale, independent de
rezultatele lor concrete, sînt folositoare pentru societate. Acesta este omul cu o sferă a
conştiinţei îngustată de anumite doctrine, cărora le este supusă şi sfera lui emoţională. Aceasta
îl face capabil de orice. În limbajul politic i se spune fanatic, iar în cel psihologic – psihopat.
Psihopatul poate săvîrşi lucruri măreţe şi bune, dacă aspiraţiile şi obiectivele sale coincid cu
necesităţile societăţii, şi tot el este capabil să provoace o daună enormă, dacă motivele
 2
acţiunilor sale poartă un caracter subiectiv şi antisocial. Orice psihopat–fanatic poate deveni
terorist”. Este o afirmaţie corectă, dar ea explică numai un aspect al problemei.
Al doilea model îl reprezintă omul frustrat, acest model se bazează pe teoria
bihavioristă a frustrării agresive: „Sentimentul Frustrării, provocat de imposibilitatea omului
de a atinge, din diferite motive, scopuri de o importanţă vitală, trezeşte la acesta, în mod
obligatoriu, o tendinţă spre acţiuni agresive. În aceste condiţii conştientul poate deţine rolul
unui instrument de raţionalizare a acţiunilor, adică de alegere a unor anumite motive pentru a
fi justificate. Dacă această concepţie nu este apreciată drept unica modalitate de a explica
comportarea agresivă a omului, se poate recunoaşte că, în anumite cazuri, ea este aplicabilă
pentru înţelegerea înclinaţiilor omului spre acte teroriste”. În linii mari, şi această afirmaţie
este valabilă.
Al treilea model este omul din familia defavorizată. „Atitudinea crudă a părinţilor faţă
de copil, izolarea lui socială, deficitul relaţiilor bune poate aduce la formarea unei
personalităţi înrăite cu înclinaţii antisociale. În anumite condiţii aceşti oameni pot deveni cu
uşurinţă un instrument al organizaţiei teroriste”. Şi această afirmaţie pare corectă, dar nici ea
nu oferă o imagine clară şi completă [1].
Psihologul rus S.Enikopolov consideră că, în ciuda prezenţei unui număr mare de
caracteristici psihologice generale, nu avem temei să vorbim despre prezenţa unor
personalităţi teroriste. El scoate în evidenţă două tipuri psihologice relativ evidente care se
întîlnesc între terorişti. „Primii se deosebesc printr-un intelect mai înalt, încrederea în sine,
supraapreciere, dorinţa de a se autoimpune, ceilalţi sînt lipsiţi de încredere în forţele proprii,
sînt ghinionişti cu un „Eu” slab şi se subapreciază. Dar atît pentru primul tip, cît şi pentru cel
de-al doilea este caracteristică agresiunea sporită, tendinţa permanentă de a-şi apăra propriul
„Eu”, de a se autoafirma, preocuparea exagerată de sine, atenţia insuficientă faţă de
sentimentele şi dorinţele altor oameni, fanatism. Pentru majoritatea teroriştilor este
caracteristică tendinţa spre externalizare, căutarea explicării problemelor personale în exterior.
Ei proiectează componentele cu apreciere joasă a „Eu-lui” său la isteblişment, pe care le
percep ca sursă de pericol” [2].
Prezintă interes compararea psihologiei personalităţii delicventului cu cea a
personalităţii teroristului. Astfel, conform datelor oferite de O.Dubovic, doar 20% dintre
persoanele care au săvîrşit omoruri au estimat situaţia anterioară delictului ca una fără ieşire
(chiar dacă pentru aceasta nu aveau temeiuri suficiente). Teroriştii apreciază situaţia ca fiind
fără ieşire în proporţie de 80%. Delicvenţii care au săvîrşit crime deosebit de grave sînt
convinşi, în proporţie de 45%, că în situaţii dificile delictul ar fi fost comis de majoritatea
oamenilor [3].
 3
În general, calităţile de bază ale personalităţii teroristului sînt cunoscute destul de bine.
De obicei, ele se conţin în exigenţele înaintate faţă de membrii organizaţiilor teroriste şi,
totodată, în aşteptările organizaţiilor de la ei. De regulă, astfel de cerinţe comportă un caracter
formal (înregistrat în unele documente), mai rar – caracter neformal (la conspiraţiile grupelor
teroriste sau ale organizaţiilor, cînd formal nu se modifică nimic în activităţile lor). Expunem,
pentru exemplificare, nomenclatorul revendicărilor faţă de membrii mişcării islamiste
„Hamaz”:
„Ostaşul lui Alah şi luptătorul cu nedrepţii este obligat să creadă fără limite în lucrul
comun, în lupta pentru o credinţă adevărată şi pentru eliberarea pămîntului nostru; el este
gata să devină şahădom şi în orice clipă să-şi dea viaţa pentru victorie.
Ascultarea de superiori este obligaţiunea sfîntă a luptătorului lui Alah.
Taina organizaţiei, supunerea deciziilor ei, disciplina sînt obligaţiuni sfinte ale
luptătorului lui Alah.
Luptătorul lui Alah trebuie să tindă spre a lărgi rîndurile organizaţiei, dar de fiecare
dată pentru aceasta trebuie să primească acordul tovarăşilor şi conducătorilor săi [4].
Se consideră, în general, că teroristul este o personalitate accentuată, şi nu una puţin
normală.
După părerea lui D.V. Olişanski, teroristul nu este un dement, din punct de vedere
ştiinţific, acesta este o personalitate „limitrofă” anomică.
Noţiunea de „anomie” (din franceză „anomie” – lipsa normelor, a organizării) exprimă
atitudinea persoanelor faţă de normele şi valorile morale ale sistemului social-politic în care
ele există” [5], şi are mai multe accepţii. În primul rînd, anomia este o astfel de stare a
societăţii în care membrii unii societăţi nu mai resimt importanţa normelor sociale, din care
cauză sporeşte comportamentul deviant şi autodistructiv, ajungîndu-se pînă la sinucidere. În
al doilea rînd, anomia înseamnă lipsa etaloanelor, standardelor comparaţiei cu alţi oameni şi
aprecierea poziţiei sale în lipsa identificării cu un grup social.
Majoritatea teroriştilor sînt oameni anomici, dar ei nu suferă din această cauză (deşi
problemele morale există pentru unii, aceştia fiind, în special, teroriştii reflexivi). Teroristul
contemporan tipic, obişnuit, din diferite motive deja a depăşit (conştient sau inconştient)
imperfecţiunea societăţii care impune anumite scopuri normative (valori ale „succesului”),
precum şi anumite mijloace normative de atingere a lor, dar nu asigură acelaşi acces nici la
scopuri, nici la mijloace.
Din cele expuse mai sus, după părerea lui D.V. Olişanski, reies cîteva tipuri de
terorişti. Primul tip este persoana nevoită să recurgă la violenţă pentru atingerea acelor
scopuri (succes, bogăţie) cu care societatea l-a „infectat”, dar posibilităţi pentru atingerea lor
 4
nu i-a dat. Al doilea tip este persoana care este gata să recurgă la violenţă pentru a schimba
scopurile însăşi, care, din punctul lui de vedere, sînt incorecte. Acesta este revoluţionarul care
prin violenţă îşi realizează varianta lui de restructurare a societăţii. Al treilea tip este persoana
gata să recurgă la violenţă pentru a nimici scopurile inacceptabile pentru dînsul şi mijloacele
de atingere a lor. Aceasta este varianta lui Ben Laden şi a teroriştilor islamişti contemporani
aliaţi cu dînsul. Ei urăsc occidentul cu valorile sale şi mijloacele de obţinere a lor şi năzuiesc
spre nimicirea reală sau, măcar, zguduirea lui simbolică. Problema principală a teroristului de
acest tip este anomia principială, inacceptarea normelor străine ca atare.
Analiza detaliată ne dă posibilitate să descoperim factorul general în dezvoltarea
personalităţii teroristului. Acesta este un psihic prejudiciat, afectat de anumite carenţe,
rădăcinile cărora ar putea fi observate încă în copilărie. Predilecţia pentru teroare se prezintă
drept o compensare eliberatoare de prejudicii. Din autobiografii, dar şi din diferite surse
literare se poate constata că mulţi dintre teroriştii celebri au fost lipsiţi de tată, mamă sau de
ambii părinţi. Deseori, fraţii lor, surorile, alte rude au avut de suferit. Pare evident că, drept
consecinţă, astfel a apărut o dorinţă de răzbunare. Un aspect mai puţin evident este că, astfel
s-a format atmosferă a deficitului emoţional, în care a crescut viitorul terorist. Condiţiile date
au servit drept imbold pentru apariţia defectelor în „educaţia în spiritul păcii”, consideră
conflictologii irlandezi care studiază psihologia teroriştilor Armatei Republicane Irlandeze .
Teroriştii nu au emoţii puternice, indiferenţa pronunţată („sîngele rece”) se consideră o
calitate capabilă să ridice eficacitatea activităţii teroriste şi să micşoreze gradul de risc pentru
terorist. Însă nu toţi teroriştii reuşesc să-şi învingă cu abilitate emoţiile.
Din această perspectivă teroriştii se împart în două categorii opuse. Una, mai puţin
numeroasă, din care fac parte cei lipsiţi complet de emoţii. Aceştia sînt oameni ce acţionează
cu sînge rece, absolut nesupuşi de emoţii sau cu capacitatea de a şi le controla.
Cealaltă categorie, mult mai răspîndită, se caracterizează prin trăiri emoţionale foarte
intense. Dacă în exterior el dispune de o raţionalitate pronunţată, severitate, şi chiar ascetism,
în interior este frămîntat de o viaţă emoţională furtunoasă. Cu cît restricţiile impuse de
activitatea teroristă sînt mai dure, cu atît mai ascunse, mai reprimate sînt emoţiile teroristului.
Faimosul „sînge rece” al teroristului, „nervii lui de fier” sînt rezultatul suprimării raţionale
dure a emoţiilor.
Este evident că fanaticul ce înfăptuieşte orbeşte un act terorist plin de cruzime,
aflîndu-se într-o stare de „autopilot” raţional, nu este chinuit de grijile problemelor morale. El
este o maşină oarbă pentru distrugere, care nu se gîndeşte la problemele morale din simplu
motiv că astfel de probleme sînt străine pentru o astfel de maşină. Problemele morale apar
numai la posedarea unui anumit nivel intelectual. Islamiştii necărturari, fără studii, ce
 5
acţionează în conformitate cu principiul „inşala” („totul e în puterea lui Alah, după mila lui”)
nu suferă în urma dubiilor morale.
Însă pe teroriştii relativ evoluaţi în plan intelectual îi îngrijorează în permanenţă
întrebarea pe cît de corecţi sînt ei în acţiunile sale. Teroriştii islamişti cred că acţiunile lor
(fapte în numele lui Alah) nu numai că salvează sufletele proprii ale lor, dar şi ajută sufletele
jertfelor lor cît mai curînd să se îndrepte în rai. În instrucţia specială pentru soldaţii
organizaţiei „Hamaz” este stabilit: „Alah te va ierta, dacă tu îţi vei îndeplini datoria şi vei
omorî pe cel nedrept; în rai Alah îşi va lua asupra sa toate problemele tale”. Anume prin
aceasta teologii islamişti au explicat esenţa explodării edificiilor zgîrie-nori din New-York
care au cauzat mii de jertfe. Edificiile zgîrie-nori au fost considerate „jertfă Satanei”, iar
oamenii decedaţi sub ruine au fost declarate „eliberate de slujirea dumnezeilor falşi” [6].
Este evident că pentru religiosul terorist-fanatic totul e simplu: el este eliberat de
problemele morale de însuşi Dumnezeu, dar totuşi şi el resimte necesitatea unei autojustificări
morale.
În variantele mai simplificate teroristul există fără probleme moral-etice şi se prezintă
ca o „maşină distructivă neînsufleţită. D.V. Olişanski scoate în evidenţă trei variante mai
elocvente a unei astfel de maşini teroriste”.
1. Sindromul „Zombi”. „Acest sindrom se manifestă printr-o suprapregătire
permanentă de luptă (suprapregătire pentru respingerea atacului), ostilitate pentru imaginea
generală a duşmanului, năzuinţă paranoică permanentă spre acţiuni militare organizate mai
complex. Practic acesta este o specificare a „sindromului luptătorului” care în permanenţă are
nevoie de autoconvingere (autoconsolidare) şi confirmare a valabilităţii sale” [7].
Persoanele cu „sindromul Zombi” trăiesc în permanenţă „la război” (uneori metaforic
fiind numiţi „călăii războiului”). Chiar şi atunci cînd nu au loc acţiuni militare, ei evită prin
diferite căi situaţiile de pace şi linişte, caută şi creează singuri starea unui conflict militar.
Arma este jucăria preferată a lor, pe care ei o mînuie excelent. Astfel de oameni îşi formează
repede şi uşor o imagine a duşmanului. Urmărindu-l pe acesta sînt neobosiţi, nemiloşi destul
de cruzi. În situaţii de luptă se simt ca peştele în apă, simţindu-se absolut invulnerabili.
2. Sindromul „Rembo”. „Caracteristica cheie a acestei structuri este conştientizarea
„misiunii”, acceptarea benevolă a obligaţiunilor altruiste grele, dar nobile” [8].
„Misionarismul” este pilonul de bază al „sindromului Rembo”. El nu poate (cu toate că are
abilităţi) să omoare „pur şi simplu”, el neapărat trebuie să facă aceasta în cinstea unei cauze
măreţe.
 6
3. Sindromul „Camicadze”. Teroriştii-sinucigaşi care mor împreună cu jertfele lor în
timpul actului terorist se numesc „camicadze” prin analogie cu samuraii japonezi care îşi
jertfeau viaţa pentru atingerea unor anumite scopuri.
La caracteristicile sindromului dat, înainte de toate, se referă pregătirea supremă
pentru jertfirea propriei vieţi. Teroristul ”camicadze”, din anumite motive, este fericit dacă are
posibilitatea de a-şi da viaţa şi de a omorî un număr cît se poate de mare de duşmani. Este
evident că pentru aceasta psihologic el trebuie, cel puţin, să depăşească frica proprie de
moarte. Mişcarea „Hamaz” le impune luptătorilor săi o „logică” simplă: Îţi este frică – nu
face, faci – nu-ţi fie frică. Aceasta se întîmplă sub influenţa unor factori psihologici ce posedă
o forţă sugestivă enormă. Astfel de factori pot fi unele idei (de exemplu, ideea patriotismului),
sentimentele puternice (ura faţă de duşman), stările emoţionale (aşa-numita stare de a fi
grozav). Mai ilustrativ în plan psihologic este complexul stărilor pe care îl simt sinucigaşii-
şahezi islamici. „Sindromul şahedului” este o variantă islamică aparte a „sindromului
camicadze”, foarte actuală pentru lumea contemporană. Mişcarea „Hamaz” îşi învaţă
luptătorii: „Alah e mare şi tu eşti ascuţişul sabiei lui. Moartea pentru Alah este drumul spre
rai” [9]. Psihologia şahedului se bazează pe credinţa în ideea religioasă a sfinţeniei
„mudjahedinului”, „luptătorului lui Alah”, care fără a sta pe gînduri îşi dă viaţa în numele lui
Dumnezeu şi este recompensat pentru aceasta cu trecerea imediată în rai, unde îl aşteaptă
condiţii de comfort neverosimile: mîncare şi băuturi copioase (gen şerbet), 70 de fecioare
pentru plăceri sexuale nemaipomenite.
Cel mai important aspect pentru înţelegerea obiectivă a personalităţii teroristului îl
constituie cauza pentru care teroristul practică terorismul, deci motivaţia lui lăuntrică. Vom
examina această problemă mai detaliat. În primul rînd, acestea sînt motive mercantile. Cu
părere de rău, ele se plasează pe primul loc (cu toate că nu întotdeauna se prezintă ca unice în
complexul motivaţional al teroriştilor), fiind cel mai larg răspîndite în lumea contemporană.
Terorismul, ca oricare sferă a activităţii umane, reprezintă pînă la un anumit nivel o muncă
plătită. Astfel, pentru un anumit număr impunător de oameni practicarea terorismului este pur
şi simplu o metodă de cîştig.
Bineînţeles, teroriştii tind să difere de criminali. Astfel, spre exemplu, unul dintre cei
mai cunoscuţi terorişti din jumătatea a doua a secolului XX, Rodrighes Sances, în anul 1970 a
luat ostatici o grupă de „miniştri petrolieri” reprezentanţi ai statelor-membre OPEK şi a cerut
pentru eliberarea lor nu numai o sumă considerabilă de bani, dar şi posibilitatea de publicare
largă a declaraţiei sale, ce purta un evident sens ideologic de stînga[10]. Este clar însă că
declaraţia dată nici pe departe nu a avut un rol esenţial, ci doar unul auxiliar, „psihologic”.
 7
Într-adevăr, această declaraţie îi atribuia activităţii teroriste un oarecare „sens măreţ” şi
permitea de a o deosebi de acţiunile pur criminale.
În al doilea rînd, există motive ideologice. Acestea sînt mult mai stabile şi se bazează
pe coinciderea valorilor proprii ale omului, poziţiilor convingerilor sale cu valorile ideologice
ale grupului, organizaţiei, partidului politic sau ale oricărei altei forţe ideologic-politice. Un
astfel de motiv apare ca rezultat al intrării omului într-o oarecare comunitate şi odată apărut,
singur îl îndreaptă pe om în acea comunitate care corespunde motivaţiei pe care el o posedă.
În astfel de cazuri teroarea devine pentru dînsul nu pur şi simplu un mijloc de realizare a unor
idei, ci, într-o măsură oarecare, „sarcină”, „poruncă”, „misiune” din partea comunităţii date.
Multitudinea motivelor ideologice existente se împart în motive ideologico-politice, pur
politice, religioase, sociale, socioculturale etc.
În al treilea rînd, există motive ale reorganizării, transformării active a lumii. Acestea
sînt motive foarte puternice, legate de conceperea imperfecţiunii şi nedreptăţii lumii existente
şi tendinţa insistentă de a o îmbunătăţi, reorganiza. De regulă, motivele de acest gen într-o
măsură oarecare sînt caracteristice, înainte de toate, oamenilor ce se ocupă cu terorismul
profesionist. Pe aceştia îi captivează însuşi procesul transformării lumii prin mijloace de forţă.
În realitate, chiar şi la existenţa motivaţiilor corespunzătoare, pentru dînşii nu are importanţă
realizarea viitoare a unei sau altei idei. Pentru ei însăşi teroarea este instrument şi scop al
transformării lumii.
În al patrulea rînd, apare motivul puterii sale asupra oamenilor. Acesta este unul dintre
cele mai vechi şi mai profunde motive, deşi nu orice terorist va recunoaşte existenţa acestui
motiv. Şi totuşi, prin violenţă, teroristul se afirmă pe sine însuşi obţinînd putere asupra
oamenilor. Inspirînd frică, el intensifică această putere .
După părearea lui V.Pirojkov, „în ce straie nu s-ar îmbrăca teroriştii, ce scopuri nu ar
urma (politice – capturarea puterii, schimbul orînduirii sociale; morale – obţinerea „dreptăţii”
fals concepută de dînşii; economice – înlăturarea concurenţilor nedoriţi; religioase – apărarea
purităţii credinţei sale; psihologice – de a obţine celebritate, a se proslăvi, a lăsa urmă în
istorie etc.), dominantă rămîne aspiraţia de a simţi putere asupra oamenilor. Nu întîmplător se
spune că puterea este întotdeauna putere. Puterea asupra oamenilor este un drog din care
„gustînd” o dată, îl cauţi mereu. Aceasta este confirmat de psihologia mercenarelor, persoane,
ce rătăcesc dintr-o regiune conflictuală în alta. La o etapă anumită ei nu se mai interesează
doar de bani, ci îi cucereşte însuşi posibilitatea de a omorî. Din această cauză în procesul
practicării terorismului scopul, cît de drept nu ar fi, se pierde, dar apare o sete nestăpînită de a
simţi putere asupra oamenilor” [11].
În al cincilea rînd, apare motivul atracţiei pentru teroare ca sferă de activitate.
 8
Pentru un anumit număr de terorişti, îndeosebi din rîndul persoanelor asigurate (care
nu au motive mercantile), cu o anumită cultură teroarea este interesantă pur şi simplu ca o
sferă nouă, neobişnuită de activitate. Pe ei îi preocupă riscul legat de terorism, întocmirea
planurilor, detaliile pregătirii actului terorist, nuanţele realizării lui. Anume astfel de oameni
aleg teroarea în calitate de sferă a aplicării puterilor sale.
În al şaselea rînd, sînt motivele „tovărăşeşti”, devotamentului emoţional în diferite
variante – începînd cu motivul răzbunării pentru dauna cauzată de către tovarăşii de luptă,
coreligionari, compatrioţi, rude, combatanţi în activitatea politică etc. şi pînă la motivul
participării tradiţionale la teroare (terorist este cineva din prieteni, rude, compatrioţi sau
coreligionari). Astfel de teroare se face „pentru companie”. Această grupă de motive se
bazează pe factori pur emoţionali şi, de obicei, nu are nici un fel de dovezi raţionale. Oamenii
care se conduc de astfel de motive se ocupă de teroare fără a se gîndi din ce cauză ei fac
aceasta. Ei sînt conduşi de emoţii şi li se pare totul clar.
În al şaptelea rînd, este motivul autorealizării. Acesta este un motiv paradoxal. Pe de o
parte, autorealizarea este realizarea plenară a personalităţii, dedicarea totală, dizolvarea
omului în actul terorist pînă la autojertfire. Însă, pe de altă parte, o astfel de autorealizare este
recunoaşterea posibilităţilor limitate şi constatarea incapacităţii omului ce nu găseşte alte
mijlocae de influenţă asupra lumii, decît violenţa şi distrugerea. O astfel de autorealizare, ce
are ca urmare autonimicirea, înseamnă, înainte de toate, recunoaşterea distrugerii psihologice
a personalităţii.
Astfel, descoperim că rădăcinile terorismului se află nu atît în psihologie, cît, mai ales
în relaţiile politice, economice şi sociale diferite. Terorismul este practicat nu numai în
virtutea devierilor psihologice, cu toate că ultimele, după cum s-a menţionat, pot avea loc şi
existenţa lor dă posibilitate de a înţelege personalitatea teroriştilor mai profund, ci din cauza
anomiilor politice, economice, teritoriale, ideologice, religioase. Distrugînd şi omorînd,
teroriştii urmăresc anumite scopuri, dar înseşi exploziile şi omorurile sînt considerate de dînşii
ca atingere a acestor scopuri.

NOTE

1. Цит. по Ольшанский Д.В. Психология терроризма.– Санкт-Петербург: Питер, 2002.

С.120.
2. Психологи о терроризме («круглый стол») // Психологический журнал. 1995. № 4.
С.44 – 45.
 9
3. См. Дубовик О.Л. Принятие решения в механизме преступного поведения и
индивидуальная профилактика преступлений. – Москва: Наука, 1977.
4. Ольшанский Д.В. Цит. труд. – Санкт-Петербург: Питер, 2002. С.124.
5. Политологический словарь. – Х.: Прапор, 1997. С.10.
6. Ольшанский Д.В. Цит. труд.– Санкт-Петербург: Питер, 2002. С.144.
7. Пуховский Н.Н. Психотравматические последствия черезвычайных ситуаций. –
Москва: Академический проект. 2000. С.72.
8. Там же. С.73.
9. Falconi F., Antonello S. Osama Bin Laden. Teroarea în Occident. – Bucureşti: ALLFA.
2002. P.16.
10. Ольшанский Д.В. Цит. труд.– Санкт-Петербург: Питер, 2002. С.117.
11. Психологи о терроризме («круглый стол») // Психологический журнал. 1995, № 4.
С.40.