Sunteți pe pagina 1din 3

Personajele romanului Baltagul ilustrează această polarizare, ceea ce constituie un nou

argument pentru apartenenţa la paradigma romanului tradiţional, despre care Nicolae Manolescu afirmă
că „[…] înfăţişează o vârstă a iluziilor şi a inocenţei genului. […] Preponderenţa moralului asupra
psihologicului. Eroul ca obiect. Caracteriologie, tipicitate.” (Arca lui Noe). Personajele sadoveniene din
acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând aşadar o tipologie general-
umană („caractere”). Sunt personaje de mare coerenţă, în construirea lor fiind accentuat ceea ce este tipic,
definitoriu. Vitoria Lipan şi soţul ei sunt reprezentativi pentru profilul moral şi modelul comportamental
al personajului colectiv. Ca toţi eroii tradiţionali, ei sunt orientaţi spre lume, văzuţi în relaţiile cu ceilalţi,
cu comunitatea. Evoluţia lor epică este previzibilă, bine motivată prin logica interioară a romanului.

Protagonista romanului este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru comunitatea


„locuitorilor de sub brad”. Caracterul arhetipal al eroinei este subliniat prin portretul fizic esenţializat,
construit din perspectiva naratorului. Trăsăturile fizice ale femeii de aproape patruzeci de ani (ochii căprui
cu gene lungi, părul castaniu) nu o individualizează. Lumina care izvorăşte însă dinlăuntru şi pune o
„frumuseţe neobişnuită în privire” îi dezvăluie inteligenţa vie şi marea ei forţă interioară. Prin detaliul
semnificativ (privirea îi era „dusă departe”), naratorul surprinde neliniştea care o cutreieră şi anticipează
zbuciumul sufletesc accentuat pe măsură ce vremea trece fără ca Nechifor să se întoarcă. Portretul fizic,
care pune în evidenţă o frumuseţe sobră, austeră, spiritualizată, alunecă astfel spre trăsătura de caracter.
Portretul moral se alcătuieşte prin însumarea mai multor ipostaze. Ca personaj reprezentativ pentru
femeia de la munte, Vitoria este definită prin firea energică, hotărâtă şi dârză, prin hărnicia şi priceperea
cu care conduce gospodăria ori face negoţ, prin credinţa neabătută în Dumnezeu şi în valorile tradiţiei
(codul moral, legile nescrise ale pământului, obiceiuri, practici magice sau ritualice, superstiţii). În lumea
în care „Dumnezeu a pus rânduială şi semn”, Vitoria apără cu străşnicie rânduielile vechi după care se
conduce comunitatea arhaică a oierilor şi „citeşte” semnele naturii şi pe cele trimise ei din plan divin, spre
a-i lumina calea spre adevăr. Înainte de marea călătorie pe urmele lui Lipan, ea merge la mănăstirea
Bistriţa, unde se închină la icoana Sfintei Ana şi face danie. Apoi se purifică spiritual şi fizic prin post şi
rugăciuni, prin spovedire şi împărtăşanie. La aceste pregătiri se adaugă cele gospodăreşti, care
demonstrează simţ practic şi prevedere, abilitate şi fermitate. În ipostaza de soţie, Vitoria este un model
de iubire şi 156 devotament, de statornicie şi sensibilitate. Dragostea pentru Nechifor este atât de
puternică, încât el este mereu prezent în gândul sau în visul Vitoriei („În singurătatea ei femeia cerca să
pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul, dar îi auzise glasul”). Visul premonitoriu stârneşte o
nelinişte care se amplifică până la teamă devastatoare, ascunsă în adâncul sufletului („[…] se simţea plină
de gânduri, de patimă şi de durere”). Zbuciumul lăuntric al eroinei este surprins direct, de către naratorul
omniscient sau (prin monolog interior) de către eroina însăşi („N-am să mai am hodină cum n-are părâul
Tarcăului, pân’ ce l-oi găsi pe Nichifor Lipan.”). Din iubire adevărată („Abia acum înţelegea că dragostea
ei se păstrase ca-n tinereţe”) e gata să-şi sacrifice chiar viaţa: „Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi
eu după dânsul”. Hotărâtă să descopere adevărul şi să împlinească datina creştinească pentru a da
osemintelor odihna pământului, ea nu-şi îngăduie nicio clipă de slăbiciune. Singurul moment când
durerea se exteriorizează este la vederea osemintelor din râpă, când strigătul izbucneşte mistuitor. Altă
ipostază a Vitoriei este cea de mamă. Ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în
respect faţă de valorile morale şi legile nescrise ale pământului. Asprimea cu care sancţionează orice
abatere a fetei sale de la obiceiurile şi practicile străvechi se iscă din sentimentul responsabilităţii materne.
Faţă de Gheorghiţă, Vitoria dovedeşte grijă mamei care îşi ajută copilul să se maturizeze. Ea reprezintă un
mentor şi un model în călătoria iniţiatică a fiului.

1
Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, Vitoria dă dovadă de calităţi surprinzătoare,
precum: inteligenţa nativă bazată pe o logică riguroasă („[…] a fost întocmai cum a arătat femeia
mortului” – Bogza), abilitatea de a intui psihologia celor din jur („Mama asta trebuie să fie fermecătoare;
cunoaşte gândul omului”, cugetă Gheorghiţă – caracterizare directă făcută de alte personaje), harul de a
vorbi („[…] iscusită la vorbă”), capacitatea de a se adapta împrejurărilor şi modului de a gândi a celui cu
care vorbeşte. Acţiunile şi comportamentul ei (caracterizare indirectă) relevă şi tenacitatea, diplomaţia,
abilitatea, capacitatea de disimulare care contribuie la aflarea adevărului. Alte modalităţi indirecte de
construire a portretului eroinei sunt limbajul (graiul muntenilor se încarcă în vorbirea Vitoriei de tonalităţi
diverse: simulat naiv sau ironic, aforistic ori aluziv, aspru sau mieros etc.), notarea gestului semnificativ,
observarea relaţiilor cu celelalte personaje, numele. Sonoritatea arhaică a cuvântului moştenit din latină şi
semantica lui care se referă la „cel victorios” e în perfect acord cu imaginea femeii justiţiare întâlnite şi în
balade populare precum Dolca. Eroina sadoveniană poate fi însă şi o dezvoltare originală a motivului
măicuţei bătrâne din Mioriţa. Oricare ar fi izvoarele din care s-a inspirat scriitorul, Vitoria Lipan rămâne
un personaj de mare forţă artistică, cu valoare de model.

Eroul „absent” al romanului este Nechifor Lipan, personaj reprezentativ pentru comunitatea
„locuitorilor de sub brad”. El este oier priceput şi harnic, ajuns prin vrednicia lui stăpân de turme, cu stâne
şi rost temeinic în munte, cu gospodărie îndestulată în Măgura Tarcăului. Portretul său se construieşte
prin însumarea episoadelor retrospective şi a imaginilor fixate în amintirea celor care l-au 157 cunoscut.
Această modalitate neobişnuită de configurare a personajului este un element de modernitate în romanul
românesc interbelic. Rezultatul procedeului este surprinzător: Nechifor e un personaj de mare forţă
artistică şi cu certă valoare de arhetip. Portretul fizic – construit din perspectiva celorlalte personaje –
evidenţiază robusteţea, forţa şi frumuseţea bărbătească. Nechifor era un bărbat voinic şi puternic, lat în
spate, cu mustaţă groasă şi plete negre (“[…] şi-a scuturat pletele […]”). Trăsăturile fizice sunt
completate de o descripţie a vestimentaţiei caracteristice stăpânilor de turme din ţinutul Tarcăului. Moş
Pricop de la Fărcaşa îşi aminteşte că Lipan purta „căciulă brumărie, cojoc în clinuri, de miel negru, scurt
până la genunchi şi era încălţat cu botfori”. Ţinuta mândră a „vrednicului român” e în acord cu portretul
moral, care se conturează treptat. El apare la începutul cărţii în ipostaza de voce-narativă: legenda
cosmologică pe care îi plăcea s-o povestească la petreceri dezvăluie un sentiment al comunicării cu
cosmicul şi conştiinţa apartenenţei la comunitatea oierilor. Portretul făcut personajului colectiv în
secvenţa cu care se deschide romanul se aplică perfect şi lui Nechifor, ceea ce subliniază caracterul său
reprezentativ. Harnic şi priceput în meşteşugul oieritului, el trăieşte mai mult la munte, rânduindu-şi
stânele şi ciobanii. Toamna merge la târg să vândă şi să cumpere oi, bând aldămaş şi zăbovind la
petreceri. El este darnic şi cu inima deschisă la chefurile cu lăutari, dar şi aprig la mânie. Faptele sale,
felul în care a înfruntat lotrii sunt povestite cu admiraţie, eroul apărând într-o aură legendară („[…] pleca
la drum asupra nopţii, nepăsându-i de oamenii răi”, „[…] se încumeta să se lupte chiar cu demonul de la
Piatra Teiului ”).

Curajul, marea energie şi forţă interioară îi întregesc portretul. Acesta se alcătuieşte prin
caracterizare directă, făcută de către personajele în memoria cărora a rămas viu, prin amintirile Vitoriei,
care îl alintă cu primul său nume (Gheorghe nume biblic amintind de cel care a răpus balaurul), şi
indirect, prin relatarea unor întâmplări. Portretul care se cristalizează astfel are un puternic relief,
amintind de eroii de baladă.

2
Deşi nu este personaj de prim-plan al romanului Baltagul, ci un personaj secundar,
Gheorghiţă este o prezenţă bine conturată. Fiul Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan (al cărui nume „de
taină” îl poartă), Gheorghiţă este la vârsta adolescenţei, a iniţierii. Portretul fizic (construit din perspectiva
naratorului) evidenţiază caracteristicile vârstei („începea să-i înfiereze mustăcioara”), dar şi trăsături
particulare, care îl individualizează. Flăcăul „mândru şi voinic” (caracterizare directă, făcută de către
Vitoria) de şaptesprezece ani era „sprâncenat ş-avea ochii căprii”, ca ai mamei lui. Descrierea
vestimentaţiei şi notarea gestului semnificativ (procedee indirecte de caracterizare) întregesc imaginea
exterioară a flăcăului: sub „bondiţa înflorită” avea chimir nou şi obişnuia „să-şi cufunde palmele în
chimir”. Gestul pare a evidenţia responsabilitatea sporită a băiatului, care, în absenţa tatălui, veghea
rânduiala stânelor, ţinea în catastif socoteala turmelor şi plata ciobanilor. În scrisoarea trimisă mamei
(scrisoarea inserată în text are rol de autocaracterizare) el îi vorbeşte despre coborârea turmelor pentru
iernat în bălţile Jijiei, dar şi despre dorul său de casă. Trăsăturile morale evidenţiate indirect, prin stilul
epistolar al 158 băiatului sunt: priceperea în meşteşugul oieritului, inteligenţa dublată de sensibilitate
sufletească, credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de părinţi. Deşi trecut prin şcoală şi iniţiat din copilărie
în viaţa muntelui şi a ciobanilor („Pusese stăpânire în munte pe multe lucruri bune… Părăul cu bulboanele
au fost ale lui…Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii…”), Gheorghiţă este sfios şi nesigur,
înţelegând că „acu a intrat în slujbă grea şi la năcaz”. Pentru el, călătoria în „ţara de vale” are o funcţie
iniţiatică, marcând trecerea de la adolescenţă la maturitate. “[…] pentru tine de-aci înainte începe a răsări
soarele… De-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu nu am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău” – îi spune
Vitoria, pe care băiatul o ascultă supus, o respectă şi o admiră, uimit că îi înţelege gândurile. Relaţia
dintre el şi mama sa (procedeu indirect de caracterizare) pune în evidenţă faptul că a crescut în spiritul
tradiţiei şi în respectul faţă de părinţi. Noua iniţiere se petrece treptat. Când pregăteşte caii şi sania,
înlăturând troianul „simţi în el o putere şi îndârjire şi nu se opri până ce nu-l birui ca pe o fiinţă.” Pe
drumul parcurs alături de mama lui, Gheorghiţă este un atent observator, descoperind adevăruri despre
oameni şi despre lumea pe care o străbate. Monologurile sale interioare (mijloc indirect de caracterizare)
dezvăluie spiritul de observaţie şi natura reflexivă a personajului. Momentul cel mai semnificativ al
maturizării sale – moment de emoţie, înfiorare şi teamă – îl reprezintă veghea osemintelor părintelui său.
Băiatul îşi învinge frica şi, dintr-o dată, se simte cu adevărat bărbat, asemenea tatălui: „Sângele şi carnea
lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.” Acum, Gheorghiţă este pregătit
să mânuiască baltagul. În scena înfruntării directe cu ucigaşii părintelui său, el va lovi fără şovăială.
Ipostaza finală este cea a unui erou justiţiar, plin de curaj şi bărbăţie. El se dovedeşte astfel urmaş demn al
tatălui său, care devine şi el o ipostază particulară a personajului colectiv, ciobanii de pe Tarcău.