Patul lui Procust

Al doilea roman al lui Camil Petrescu, "Patul Iui Procust", apare in 1933, la numai trei ani dupa "Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" si constituie, pentru literatura romana, un eveniment
deosebit, cu totul novator, consolidand astfel romanul romanesc modern. Adept al modernismului
lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel
spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii
romanE), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si
prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale
vremii, care promovau "o duzina de eroi plangareti". Camil Petrescu opineaza ca literatura trebuie sa
ilustreze "probleme de constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu social, in cadrul
caruia acestea sa se poata manifesta: "Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate,
convingere profunda, un simt al raspunderii dincolo de contingentele obisnuite. Sau cel putin, chiar
fara suport moral, caractere monumentale, in real conflict cu societatea" ("Teze si antiteze. Eseuri
alese"). Analizand estetica literara a lui Marcel Proust ("Noua structura si opera lui Marcel Proust" -
titlul conferintei si al articolului publicaT) si luand ca opera exemplificatoare cel mai sugestiv roman al
sau, "in cautarea timpului pierdut", Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe
experienta traita a autorului si reflectata in propria constiinta: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea
ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate pe care o
pot povesti Din mine insumi, eu nu pot Iesi Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele
senzatii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai".

Camil Petrescu realizeaza in romanul "Patul lui Procust" adevarate "dosare de existenta", toate fiind
confesiuni de constiinta pe care fiecare personaj-narator le face - fireste, la persoana intai - pe baza
reflectarii realitatii in propria constiinta. Despre acest roman, Nicolae Manolescu opina ca e "o forma
de garantare a autenticitatii realitatii si impresiilor, inraurita de Stendhal si de Gide, creatorii
A«dosarului de existenteA»".
Daca in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", autorul se substituie personajului Stefan
Gheorghidiu, ilustrand realitatea printr-o singura constiinta, in "Patul lui Procust", vocea auctoriala se
face auzita prin fluxul constiintei naratorilor care se confeseaza (Fred Vasilescu, G.D.Ladima, Doamna
T., Emilia RachitarU), a celorlalte personaje secundare (Penciulescu, Cibanoiu, procurorul etc.) si a
autorului insusi (in ineditele note de subsoL), toate insa exprimand, intr-o unitate evidenta, viziunea
artistica a lui Camil Petrescu.
Ca modalitate estetica, se manifesta aici memoria afectiva, cea care aduce, in timpul obiectiv al
relatarii, intamplarile petrecute in timpul subiectiv al amintirilor.

Titlul este o metafora, "Patul lui Procust" face o trimitere directa la o poveste mitologica din
antichitate, conform careia talharul Procust din Atica aducea oaspetii la han si ii silea sa incapa perfect
in singurul pat existent, socotit de el ca spatiu ideal. Orice nepotrivire a calatorului in patul lui Procust,
atragea dupa sine ciuntirea omului, daca acesta era prea lung, ori, dimpotriva, intinderea lui, daca
acesta era prea scurt, pana cand se potrivea exact masurarii impuse.

Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un pat al lui Procust, ca spatiu limitat, in care valorile
intelectuale si orice aspiratie catre un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor
oamenilor un tipar fix de existenta si oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus
deformarilor chinuitoare, carora nu le rezista. Dupa cum insusi autorul marturisea intr-un interviu,
actiunea romanului are loc, "in sens strict () intr-un pat", care constituie o ambianta pentru ilustrarea
vietii literare, politice si financiare a societatii romanesti, intre anii 1926 - 1928.

"Titlul romanului, Patul lui Procust, tinde sa fixeze printr-un simbol ideea centrala & acestor drame.
Luam act de doua experiente tragice ale iubirii Una, traita de Ladima, care trebuie sa-si amputeze
spiritul ca sa-1 aduca la masura sufletului vulgar si interesat al Emiliei. Alta, a lui Fred, stapanit,
dimpotriva, de sentimentul ca i se cere mai mult decat ar putea da. Pe ambii eroi dragostea ii
mutileaza, incercand sa-i scurteze sau sa-i lungeasca dupa un fel de pat procustian fatal".
(Ov.S.CrohmalniceanU)

Incipitul este constituit dintr-o adresare directă în care doamna T. îl mustrează pe autor, acesta
explicând totul în subsolul primei pagini. Romanul începe, așadar, cu trei scrisori ale doamnei T. şi cu
notele explicative ale autorului, care o îndeamnă să facă „un dosar de existenţe” care să conțină
experienţa iubirii neîmplinite pe care o trăise. Doamna T. refuză, iar scriitorul o convinge să se
confeseze în scris. Așadar, cele trei scrisori ale doamnei T. constituie răspunsul la sugestia autorului.

Astfel, aflăm că, în urmă cu cincisprezece ani, Maria T. Mănescu (doamna T.) era iubita unui tânăr pe
nume D., însă cunoaște un inginer cu care se căsătorește şi pleacă din ţară, revenind abia după divorţ.
Se stabilește în București, unde își reîntâlnește fostul iubit. Sentimentele lui D. au rămas aceleași, însă
doamna T. suferă consecințele iubirii neîmplinite (pentru un misterios X), refugiindu-se în brațele
acestuia, însă nu mai mult de atât.

După citirea celor trei scrisori, autorul află că numele adevărat al lui X era Fred Vasilescu. Acesta ținuse
un jurnal, pe care autorul îl obține și îl transpune în cadrul romanului sub titlul „Într-o după-amiază
de august”. Așadar, într-o astfel de după-amiază, Fred Vasilescu o vizitează pe Emilia Răchitaru, o
actriţă stagiară frivolă, semiprostituată și lipsită de talent. Emilia îi arată lui Fred scrisorile primite de
la poetul George Demetru Ladima, un jurnalist care se sinucisese cu patru luni în urmă. Fred îl
cunoscuse pe Ladima în 1926, într-o vacanţă la mare.

Drama lui Ladima este reprezentativă pentru tema romanului, încât el era un exemplu real de
intelectual inadaptat societății pe care o popula. În 1927, Ladima a fost angajat ca director la ziarul
„Veacul”, o publicaţie însărcinată cu anihilarea campaniei de presă dusă de un alt ziar împotriva lui
Nae Gheorghidiu (fost ministru în guvernul liberal). Ladima începe, însă, atacuri la adresa industriei,
nemulţumind profund liberalii. Fiindcă i se pune în vedere să își modifice atitudinea, Ladima
demisionează. Această problemă este însoțită de iubirea pentru Emilia, pe care Ladima o plasase pe
un piedestal moral de care femeia era complet nedemnă. Ca urmare a conștientizării acestui fapt,
Ladima se sinucide. Înainte de a comite acestă faptă, el îi scrie doamnei T., invocând o dragoste
neîmpărtăşită.

Dragostea dintre Fred Vasilescu și doamna T. se reaprinde în acea după-amiază de august. Bărbatul
remarcă, însă, superioritatea femeii iubite, fiind copleșit de frumusețea interioară a acesteia.
Temându-se că astfel exista riscul ca propria sa personalitate să fie dizolvată, Fred Vasilescu rupe
relația cu doamna T., ceea ce îl rănește nespus. În apropiere de Ciulniţa, Fred moare într-un presupus
accident de avion după ce oferă manuscrisul autorului și scrie un testament în care îi lasă averea sa
doamnei T.

Romanul de față are drept temă centrală drama intelectualului motivat de ideea atingerii absolutului
atât în dragoste, cât și în societate, unde acesta urmărește menținerea propriei demnități. Relațiile
romantice și profesionale dintre personajele operei funcționează asemeni unui pat al lui Procust, în
cadrul căruia nimeni nu se simte liber să-și exprime sentimentele. Personajele fie au impresia, fie
conștientizează că le sunt impuse limite. Cel mai ilustrativ exemplu este cel al lui Fred Vasilescu,
personaj care era liber (contrar lui Ladima) să-și trăiască povestea de iubire alături de doamna T.,
dar sabotează de unul singur relația, temându-se de pierderea propriei identități. Ladima este
constrâns profesional și ideologic de către publicația unde lucra, simțindu-și mereu personalitatea și
opiniile ciopârțite, asemeni exemplului mitologic din titlul romanului.
Romanul este dominat de o serie de conflicte, atât interioare, cât și exterioare. Pe de-o parte, există
conflictele de tip om-societate, precum cel dintre Ladima și mai marii liberalilor, care îi impuneau
încălcarea propriilor principii și îi interziceau exprimarea liberă a opiniilor. Pe de altă parte, se
observă conflictul interior al lui Fred Vasilescu, care pierde, din vanitate, ocazia de a trăi o poveste de
dragoste fericită alături de doamna T. La rândul ei, doamna T. se luptă și ea cu sine însăși, precum și
cu sentimentele pentru Fred Vasilescu, oricât ar încerca să-l uite refugiindu-se în brațele lui D.