Sunteți pe pagina 1din 68

SERVICIILE DE INFORMAŢII

INTELLIGENCE

INTELLIGENCE

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

www.sri.ro Interviu Filip Teodorescu
www.sri.ro
Interviu
Filip Teodorescu

REFORMĂ

SAU

?

TRANSFORMARE

anul 6, numărul 16, iulie 2009

Intelligence, stat şi statalitate

Cât ne costă deficitul de stimă de sine?

Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf

Intelligence-ul modern

Enigma defectorilor transfugi

Din istoria “temutei” Direcţii aV-a

Linie telefonică gratuită pentru semnalarea riscurilor teroriste

telefonică gratuită pentru semnalarea riscurilor teroriste Cum poţi fi de folos ? Dacă observi amănunte,

Cum poţi fi de folos? Dacă observi amănunte, telefonează!

poţi fi de folos ? Dacă observi amănunte, telefonează ! 0800.800.100 Staţionarea îndelungată şi nejustificată a

0800.800.100

Staţionarea îndelungată şi nejustificată a unor autoturisme în

ar putea fi folosite în scopuri teroriste; apropierea unor zone de importanţă deosebită, misiuni diplomatice sau alte locaţii în care prezenţa populaţiei este numeroasă;

Persoane care confecţionează, deţin, transportă sau manipulează ilegal, armament, muniţii, substanţe care ar putea fi folosite în scopuri teroriste;

Interesul unor persoane pentru studierea insistentă a unor locuri aglomerate (gări feroviare sau de metrou, aerogări, mari centre comerciale, obiective turistice, sportive sau culturale);

Prezenţa repetată sau prelungită a unor persoane neautorizate în zona unor obiective care ar putea constitui ţinte ale unor atacuri teroriste (misiuni diplomatice străine, sedii ale unor instituţii internaţionale etc.);

Chestionarea nejustificată în legătură cu subiecte care, la prima vedere, nu ar prezenta interes (programul de funcţionare al unor instituţii, momente ale zilei de maximă aglomeraţie, momentul schimbării personalului care asigură paza ambasadelor);

Interesul nejustificat al unor persoane pentru studierea sau obţinerea de date referitoare la obiective importante; Interesul unor persoane pentru studierea insistentă a căilor de acces feroviar, rutier, subteran, aerian, fără a avea motive plauzibile în acest

Tendinţa unor persoane de a fotografia sau filma obiective importante sau aglomerate;

Telefon cu acces gratuit. Abuzul se pedepseşte.

Persoane care manifestă interes pentru procurarea de substanţe care

sens.

INTELLIGENCE

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

C U P R I N S

9
9
12
12
22
22

www.sri.ro

3

Serviciile de informaţii: reformă sau transformare? Ion Grosu

5

Intelligence, stat şi statalitate. Sfârşitul vacanţei. Iulian Fota

9

Cât ne costă deficitul de stimă de sine? Cristian Tabără

12

Interviu Filip Teodorescu

19

22

Din istoria "temutei" Direcţii aV-a

Enigma defectorilor-transfugi din fostul bloc estic comunist din Europa Cristian Troncotă

26

Intelligence-ul modern Tiberiu Tănase

29

Plan, planificator, planificare ConstantinVardianu, Iulian Diculescu

32

Sursele deschise şi noile tehnologii media - partea a II-a Cristian Păun

36

Inserţia /reinserţia socio-ocupaţională. Elemente de siguranţă naţională Eugen Blaga

iulie-septembrie 2009 1

46
46
58
58
63
63

39

42

Educaţia - prioritate naţională, dimensiune a stării de securitate naţională Cătălin Peptan

Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf Radu boianu

46

Noile identităţi ale Islamului - partea I Mihaela Matei

51

Provocarea legislativă a reţelelor Wi-Fi Maxim Dobrinoiu

55

Microtehnologii utilizate în sistemele de supraveghere Valentin Stihi

58

Particularităţi ale managementului modern Doru Vădana

61

15 ani de la constituirea Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii Gheorghe Trifu

62

I pack dau stire Nicolae Rotaru

(In)Dependenţe

63

"Noul Aliat" la Bookfest Sorin Sava

62

Summary

COLECTIVUL DE REDACŢIE:

Redactor-şef: Flaviu Predescu Redactori: Sorin Sava, Lucian Agafiţei Alina Manda-Topârceanu Coordonator rubrică istorie: Cristian Troncotă Senior editor: Nicolae Rotaru Tehnoredactare: Bogdan Antipa Corectura: Centrul Surse Deschise Contact: presa@sri.ro, fpredescu@sri.ro Difuzare: 021.410.60.60 Fax: 021.410.25.45 Adresa redacţiei: Bucureşti bd. Libertatii 14 d

Reproducerea oricărui material din această publicaţie este interzisă în lipsa consimţământului prealabil al Serviciului Român de Informaţii.

Potrivit art. 206 Cod Penal, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine exclusiv autorului.

ISSN 1844-7244

SERVICIILE DE INFORMAŢII:

REFORMĂ

SAU

TRANSFORMARE

?

Transformarea presupune un grad de complexitate mai mare decât reforma, necesitând un „triunghi partenerial”

între catalizatorii externi care aduc idei inovatoare în sistem, componenta legislativă / beneficiarii care sprijină

ideile noi şi actorii interni care evaluează şi implementează schimbarea.

Ion Grosu

Adjunct al Directorului Serviciului Român de Informaţii

În ultimul timp, a vorbi despre transformare, în cadrul unui proces de reorganizare instituţională, a devenit spaţiu comun. Termenii de

referinţă utilizaţi în cadrul acestui proces, deşi definesc uneori concepte diferite, sunt interpretaţi în mod egal. În contextul schimbării,

se vorbeşte adesea de transformare,

adaptare, reorganizare, reformă, iar, de cele mai multe ori, între reformă

şi transformare este plasat semnul

egalităţii. Consider că este necesară

o analiză mai detaliată pentru a

înţelege diferenţele, în special privite prin prisma actualelor schimbări în sfera intelligence atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional. Observăm că dinamica foarte complexă a mediului de securitate actual determină schimbări importante la nivelul activităţii serviciilor de informaţii pentru a valorifica eficient oportunităţile, respectiv a contracara noile provocări naţionale şi globale. Mulţi autori au încercat să teoretizeze şi să explice necesitatea transformării intelligence. Foarte puţini au încercat să înţeleagă ce presupune acest proces şi să răspundă concret

la

întrebarea: ce înseamnă, de fapt,

te adaptezi? Reforma este folosită

adesea ca un termen comprehensiv (catch-all phrase), care include toate

eforturile întreprinse pentru a opera schimbări semnificative în cadrul serviciilor de informaţii. În fapt, reforma este un răspuns la anumite disfuncţionalităţi ale sistemului. În opinia lui Fred Shreier (Trans-

ale sistemului. În opinia lui Fred Shrei er (Trans - forming Intelligence Services), utilizarea cuvântului

forming Intelligence Services), utilizarea cuvântului reformă poate fi chiar problematică, deoarece implică necesitatea reparării unor erori şi nu induce neapărat ideea îmbunătăţirii unor funcţionalităţi. Alţi autori (ex: Mark M. Lowenthal, Intelligence, from Secrets to Policy) consideră că reforma este axată pe două componente: structuri şi procese. Ambele componente trebuie abordate simultan, pentru a evita schimbările structurale fără fond sau

rezistenţa structurilor vechi la procese noi. Totuşi, reforma nu presupune, în mod obligatoriu, o îmbunătăţire substanţială a sistemului. Majoritatea serviciilor de informaţii s-au reorganizat sau continuă să fie reformate, pe baza unei strategii care acoperă trei dimensiuni: creşterea eficienţei

decizionale, dezvoltarea capa- cităţilor de reacţie şi redefinirea rolurilor şi misiunilor în raport cu resursele disponibile. În pofida schimbărilor multiple, majoritatea concluziilor converg spre ideea că acestea nu au pătruns în profunzime, fiind adesea superficiale. În majoritatea cazurilor, luând exemplul serviciilor occidentale, reformele au urmărit corectarea unor elemente care au condus la eşecuri operaţionale. Parafrazându-l din nou pe Fred Shreier, eşecurile în activitatea de intelligence nu depind neapărat de deficienţele organizaţionale, iar reorganizarea

e puţin probabil să rezolve

problemele organizaţionale.

Reorganizarea, prin natura sa, este

un proces predictibil şi lent. Până

când procesul este finalizat, vechile cauze ale disfuncţionalităţii vor fi înlocuite de cauze noi.

iulie-septembrie 2009

3

Mulţi teoreticieni au afirmat că reforma în intelligence a condus la multiplicarea regulilor, a birocrati- zării şi, mai puţin, la performanţă. Principala concluzie este că structura trebuie să se plieze pe funcţii/ misiuni şi nu invers. Accentul trebuie pus mai puţin pe structuri şi mai mult pe strategii, politici şi practici.

Scopul primordial al transformării intelligence nu este restructurarea, ci dezvoltarea abilităţii de a anticipa acţiunile

În general, există două tipuri de reformatori. Unul care urmăreşte o abordare sistemică, care susţine reforma birocraţiei prin creşterea resurselor, a personalului, îmbu- nătăţirea schimbului de informaţii, optimizarea cooperării cu alte instituţii, cu mediul academic şi cu partenerii externi. Cel de-al doilea promovează o revoluţie în afacerile de intelligence” (pe modelul american al revoluţiei în afacerile militare), prin adoptarea unor sisteme noi de culegere şi de procesare a informaţiilor, a unor concepte inovatoare de intelligence marketing sau strategii de cunoaş- tere a societăţii informaţionale. Rezultatul final al acestei revoluţii ar consta în „schimbarea atitudinii oamenilor şi a activităţilor zilnice” (Deborah G. Barger, Toward a Revolution in Intelligence Affairs). De fapt, caracteristicile unei schimbări majore sau ale unor programe de reformă variază dramatic în funcţie de cauzele deficienţelor şi de oportunităţile de remediere. Este necesară o analiză în profunzime a nevoilor de reformă, a dinamicii şi duratei de implementare, alături de flexibi- lizarea cadrului de acţiune. Schimbările trebuie să urmărească un scop dual, acela de a îndepărta factorii care au creat disfuncţi- onalităţi, alături de dezvoltarea unor capabilităţi şi practici profesionale noi.

INTELLIGENCE

Pentru a răspunde provocărilor de securitate viitoare, serviciile de intelligence trebuie să privească în viitor spre transformarea continuă a activităţii şi nu în trecut, spre reformă. Dacă reforma este un proces static, reactiv, orientat spre repararea erorilor trecute, transfor- marea asigură latura anticipativă, axată pe prevenirea erorilor viitoare, pe baza unei dinamici continue. Programele de reformă sunt mai uşor de pornit dacă există o „nevoie stringentă” şi factorii de decizie înţeleg necesitatea schimbării. Transformarea este un proces mai dificil, deoarece implică schimbări în profunzime pe baza unor estimări privind riscuri viitoare, iar rezistenţa la schimbare, în general, este considerabilă. De asemenea, transformarea presu- pune un grad de complexitate mai mare decât reforma, necesitând un „triunghi partenerial” între catalizatorii externi care aduc idei inovatoare în sistem, componenta legislativă/ beneficiarii care sprijină ideile noi şi actorii interni care evaluează şi implementează schimbarea. Astfel, în reconfigurarea activităţii serviciilor de informaţii este nevoie de o transformare continuă,

adaptarea continuă la schimbările mediului de securitate. O transformare reală în activitatea de intelligence implică îmbinarea simbiotică a inteligenţei, practi- cilor creative şi a tehnologiilor avansate pentru asigurarea avantajului strategic şi asimetric. Scopul primordial al transformării intelligence nu este restructurarea, ci dezvoltarea abilităţii de a anticipa acţiunile adversarilor şi de a le combate eficient. Principala provocare în procesul de transformare a intelligence este răspunsul la schimbare, care să asigure consolidarea eficienţei misiunilor de intelligence. În acest sens, este necesară integrarea inovaţiei cu celelalte componente care asigură eficienţa activităţii de informaţii: strategie, doctrină, organizare/ leadership, educaţie, practică, tehnologie. De asemenea, sunt importante utilizarea, în mod neconvenţional, a tehnologiei comune şi per- formante, valorificarea practicilor, concomitent cu transformarea culturală şi mentală. Finalitatea transformării intellige- nce este de a asigura factorilor de decizie un sistem eficient de avertizare timpurie, o funda-

Dacă reforma este un proces static, reactiv, orientat spre repararea erorilor trecute, transformarea asigură latura anticipativă, axată pe prevenirea erorilor viitoare, pe baza unei dinamici continue

sustenabilă. Abilitatea de a anticipa presupune proiectarea unei viziuni. Viitorul presupune schimbare, iar riscul cel mai mare îl reprezintă rezistenţa la schimbare. Avantajul competitiv al serviciilor de informaţii este susţinut şi de capacitatea de a se transforma mai repede decât ameninţările emergente. Singurul mod de a combate ameninţările asimetrice este de a acţiona asimetric şi de a răspunde cu schimbări impredictibile. În varianta ideală, serviciile de informaţii se reinventeazădinamic, prin evaluarea lecţiilor învăţate şi

mentare adecvată a procesului de decizie, precum şi flexibilitatea şi capacităţile asimetrice defensive şi ofensive necesare pentru a răspunde ameninţărilor de securi- tate actuale şi viitoare, aspecte care configurează avantajul strategic al

unui stat.

I
I

INTELLIGENCE

STAT ŞI STATALITATE

Sfârşitul vacanţei

Pentru România, anul 2009 trebuie să fie un an de bilanţ şi de evaluare, dar în egală măsură trebuie să fie şi o ocazie pentru a pregăti viitorul, următorii 20 de ani şi chiar următorii 160 de ani.

A nul 2009 este un an de bilanţ

ţările

Europei, membre ale UE sau nu.

Se împlinesc 20 de ani de când a

căzut comunismul şi ţările Europei Centrale şi de Est şi-au

recăpătat libertatea de opţiune, în mod liber şi democratic, hotărând reîntoarcerea lor în rândul ţărilor

România,

occidentale. Pentru

drumul început în decembrie 1989

a însemnat, în primul rând,

aderarea la NATO şi UE, cea mai

după

mare realizare naţională

pentru multe dintre

Iulian Fota

realizare na ţ ional ă pentru multe dintre Iulian Fota f ă urirea Marii Uniri de

făurirea Marii Uniri de la 1918. Dintr-o ţară izolată, atât în Est, cât şi în Vest, România redevine membră a comunităţii interna- ţionale, beneficiind de cele mai bune garanţii de securitate posibile

prima ţară dintre fostele membre ale Tratatului de la Varşovia care a acceptat propunerea NATO. 2009 este însă şi anul care ar putea însemna “sfârşitul vacanţei”, perioada de după încheierea Războiului Rece, care a fost o perioadă de pace şi de relaxare internională. Chiar dacă unele regiuni s-au mai confruntat cu războaie locale sau tensiuni acute, după 1989, numărul conflictelor internaţionale a scăzut semnificativ, mulţi dintre foştii adversari devenind parteneri şi, ulterior, chiar alii. Marile puteri, din ce în ce mai interdependente economic, au dezvoltat relaţii bilaterale speciale, ajutate şi de o epocă a dezvoltării economice fără precedent. Prosperitatea încuraja menţinerea păcii. Ultimii ani au fost însă martorii

şi având şansa unei mult necesare modernizări, pentru prima dată în istoria sa modernă, finanţată într-o mare măsură de Europa. Avem de absorbit, până în 2013, aproape 30

de

miliarde de euro, fonduri pentru

dezvoltarea structurală a ţării. Anul 2009 prilejuieşte şi alte aniversări.

Aniversăm cinci ani de la aderarea la NATO; pentru prima dată în istoria

sa,

România este în relaţie de alianţă

cu

toate statele occidentale în acelaşi

timp. Aderarea la NATO nu ar fi fost posibilă fără Parteneriatul pentru Pace şi, în acest an, avem şi 15 ani de când România a semnat

acest important document, fiind

u n e i r e i n t e n s i f i c ă r i a competiţiei internaţionale, atât pe fondul frustrărilor şi nemulţumirilor unora dintre actorii internaţionali, cât şi pe cel al contestării, de către actori non-occidentali, a regulilor occidentale de organizare a vieţii internaţionale, reguli construite după al Doilea zboi Mondial. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este Războiul ruso-georgian din august 1998, când o ţară mare şi mult mai puternică a invadat unul din vecinii săi, o ţară mult mai mică, mai slab înarmată, dar mai ales, ideologic aflată pe orbita Vestului. Georgia era pedepsită pentru a fi îndrăznit să construiască o soluţie ideologică alternativă în spaţiul fostei URSS. Pe acest fond, spre sfârşitul anului s-a declanşat şi criza economică, cea mai mare de la cea din anii '30 ai secolului trecut. Resursele financiare ale statelor se topesc sub privirile din ce în ce mai îngrijorate ale bancherilor şi guvernanţilor, agravând compe- tiţia internaţională. Toate astea se adaugă problemelor deja existente pe agenda interna- ţională: Iran, Orientul Mijlociu, energia, încălzirea globală, sărăcia.

iulie

-septembrie

2009 5

Pentru România, anul 2009 trebuie să fie un an de bilanţ şi de evaluare, dar în egală măsură trebuie să fie şi o ocazie pentru a pregăti viitorul, următorii 20 de ani şi chiar următorii 160 de ani. Anul trecut am aniversat 160 de ani de la miraculosul an 1848, când studenţii români aflaţi la studii în Vest s-au întors în Principate, hotărâţi să-şi ia ţara din Orient şi să o ducă în Occident. 1848 este anul în care marile idei europene şi în special ideea binelui comun au fost însămânţate în societatea româ- nească, fundamentând dezvoltarea statului român modern. Sărbă- torind anul trecut 1848-ul, am sărbătorit, de fapt, 160 de ani de statalitate românească, stata- litate anterioară multor state europene. Este şi acesta un motiv pentru care trebuie să ne p r e g ă t i m p e n t r u v i i t o r, generaţia actuală trebuind să garanteze încă 160 de ani de statalitate româ-nească. În acest context, doresc să fac câteva consideraţii despre posibilul rol naţional al serviciilor de informaţii. Alături de alte instituţii importante ale statului român, serviciile române de informaţii şi-au adus şi ele contribuţia la garantarea apartenenţei noastre la Occident. În primul rând, au acceptat şi s-au implicat într-un complicat proces inter n de refor mă şi de modernizare instituţională. Acest efort nu a însemnat numai acceptarea responsabilităţilor pentru greşelile din trecut, inclusiv

prin predarea a peste un milion de dosare ale fostei Securităţi către CNSAS. În egală măsură, a presupus schimbarea generaţiilor şi întinerirea personalului. Nu în ultimul rând, reforma a presupus dezvoltarea unor organizări şi a unor scheme instituţionale compatibile cu nevoile noastre informative, dar de provenienţă vestică, acomodate cerinţelor unei societăţi demo- cratice. În plus, s-a cheltuit mult timp şi mult efort în construirea unei alte relaţii cu societatea civilă şi cu presa. Desele mese rotunde organizate de SRI, vizitele academice ale diferitelor instituţii de învăţământ la SIE sau organizarea, pe timpul Summit-ului NATO, a

2009 este însă şi anul care ar putea însemnasfârşitul vacanţei, perioada de după încheierea Războiului Rece, care a fost o perioadă de pace şi de relaxare internaţională.

Forumului Tinerilor atlantişti, sunt doar câteva astfel de exemple. În al doilea rând, a trebuit să demonstrăm valoarea adăugată pe care integrarea României în NATO şi UE ar aduce-o celor două organizaţii. Am făcut acest lucru atât prin intermediul participărilor noastre la diferitele misiuni internaţionale ale NATO, UE sau ONU, cât şi pe linia colaborărilor bilaterale. Performanţa foarte bună a militarilor şi jandarmilor români s-a datorat şi modului inteligent în care ofiţerii de informaţii s-au integrat dispozitivelor multina- ţionale în cadrul cărora ne-am îndeplinit obligaţiile. Acum cinci ani, fiind în vizită la Varşovia cu Colegiul NATO, am fost profund impresionat de gestul colegilor polonezi. În faţa a peste 100 de participanţi, în preambulul activi- tăţii, un general polonez a ţinut să mulţumească în mod special militarilor români pentru salvarea vieţilor multora din colegii polonezi, aflaţi împreună cu noi în misiune în Irak. Totul se datora unui grup de ofiţeri de informaţii militare care exploata în folosul

eri de infor maţii militare care exploata în folosul INTELLIGENCE unei întregi brig ă zi poloneze

INTELLIGENCE

unei întregi brigăzi poloneze un a nu m i t nu m ă r d e UAV- u r i româneşti. Informaţiile culese de aceste mici aparate au salvat viaţa multor militari din patrulele poloneze. Pe o altă linie de activitate, atât SRI, cât şi SIE s-au implicat în multiple activităţi de cooperare bilaterală cu servicii de informaţii din statele membre ale NATO sau UE, valoarea acestor iniative fiind recunoscută atât prin decoraţii, cât şi prin gesturi simbolice precum placa de la intrarea în ANI, placă ce exprimă recunoştinţa CIA. Dacă România are astăzi credibilitate în relaţia sa cu Aliaţii, asta se datorează şi încrederii pe care serviciile noastre de informaţii, militare sau civile, au obţinut-o în relaţia lor cu serviciile similare. În contrapartidă, această recunoaştere internaţională a consolidat foarte mult legiti- mitatea internă şi rolul lor de instituţii componente ale noului stat democratic român. Iar această nouă legitimitate este cu atât mai puternică cu cât are la bază şi sacrificiul uman. Unii dintre ofiţerii noştri de informaţii şi-au pierdut viaţa în misiunile în care ţara i-a trimis, pierdere dureroasă, dar nu inutilă. Anul 2009 nu este numai un an de bilanţ, de evaluare a eforturilor depuse până acum, dar este şi o oportunitate în a evalua alte posibile roluri pentru aceste instituţii atât de importante ale statului, serviciile de informaţii. În discuţia referitoare la cum trebuie construiţi următorii 20 de ani, care ar trebui să ne fie obiectivele naţionale ca şi priorităţile naţionale, serviciile nu pot să lipsească, ele fiind parte organică a statului român modern. Ele nu reprezinnumai structuri de putere, ele sunt multiplicatoare de putere. Dacă serviciile de informaţii îşi fac treaba eficient şi cu competenţă, statul devine mai puternic, putând astfel răspunde provocărilor de securitate, dar, în egală măsură, dacă sunt caracterizate de incompetenţă, ineficienţă şi rivalitate, vulnerabi- lizează statul şi pot pune în pericol ţara.

În perioada următorilor ani,

serviciile de informaţii din România

vor trebui să înţeleagă corect marile

transformări prin care trece sistemul internaţional. Globalizarea atinge un punct critic,

prin combinia dintre efectele crizei economice, contestarea

regulilor de către anumite state şi multiplele consecinţe ale schimbărilor globale de climă sau

ale diminuării resurselor energetice.

Criza economică va “ascuţi” competiţia pentru prosperitate, inclusiv entităţi solide precum UE,

internaţională va fi cea dintre SUA şi China, la Washington în acest moment având loc o întreagă dezbatere pe acest subiect. Plus competiţia pentru Africa, dar şi pentru Arctica, pentru aliaţi, pentru petrol şi gaze, pentru viitor. În toată această dezordine globală, instituţiile internaţionale sau regionale pot fi redesenate, remodelate, desfiinţate, anihilate sau marginalizate. Ce înseamnă toate astea pentru noi, ce ne aşteaptă şi cum trebuie să reacţionăm, care ne sunt aliaţii şi

naţional. Ca în 1940 sau în 1989. În astfel de condiţii, intelligence înseamnă, mai mult ca niciodată, inteligenţă, un joc al celor mai buni împotriva celor mai buni. Fidelitatea este şi ea importantă, dar fără inteligenţă, fără competenţă, nu vom putea răspunde eficient provocărilor. Multe din războaiele viitorului vor fi “cognitive”, vor fi războaie pentru cunoaştere şi pe cunoaştere. Inclusiv un general experimentat, precum David Patreus, recunoştea că cea mai importantă armă a

Patreus, recuno ş tea c ă cea mai important ă armă a fisurându-se sub presiunea naţional

fisurându-se sub presiunea naţionalismului economic. Unele state mari, precum Rusia, deja contestă regulile sistemului internaţional, retrasându-le chiar

prin forţa militară, aşa după cum s-a văzut chiar în proximitatea noastră geografică. Altele, pentru a reduce starea de anarhie tot mai intensă, speră în realizarea unei noi bipolarităţi, de această dată nu pentru a inia un nou zboi Rece,

ci pentru a împărţi costurile

gestionării globalizării. De departe,

cea mai urmărită colaborare

care ne sunt adversarii sau duşmanii? În înţelegerea evolu- ţiilor internaţionale, nu culegerea va fi impor tantă, ci analiza informaţiilor. Multe din informa- ţiile care ne trebuie vor fi din surse deschise, multe chiar publice. În plus, avem o foarte bună colaborare bi şi multilaterală, primind astfel la s ch i m b mu l t e i n f o r m a ţ i i importante. Cum le vom analiza şi le vom înţelege va însemna diferenţa dintre ec şi victorie, iar când vine vorba de o ţară, eşecul poate reprezenta chiar şi faliment

soldatului este mintea sa şi nu puşca. Modul în care serviciile de informaţii îşi vor promova şi folosi oamenii competenţi ar putea constitui un imbold pentru întreaga Administraţie centrală, într-o perioadă când reprofe- sionalizarea României este încă incertă. Cultura relaţiilor internaţionale va trebui să devină parte din educaţia obligatorie a fiecărui ofiţer de informaţii. Odată cu intensificarea competiţiei globale pentru resurse şi putere va

iulie

-septembrie

2009 7

www.sri.ro

www.sri.ro

creşte, inevitabil, şi presiunea asupra Vestului, în special asupra

exemplu naţional. refer, în primul rând, la ceea ce s-ar putea

Zona serviciilor românti de informaţii a făcut un mare pas înainte prin înfiinţarea “comunităţii de informaţii

părţilor mai vulnerabile. Şi nu este exclus ca noi să fim mai vulnerabili ca alţii. Suntem mai săraci, mai puţin organizaţi şi, mai ales, mai fragmentaţi ca alţii, din cauza discrepanţelor prea mari de venit. Presiunea asupra noastră pentru a ne schimba sau influenţa deciziile politice va fi din ce în ce mai mare. Iar prin intermediul nostru se pot influenţa deciziile NATO sau UE. Protecţia contrainformativă devine o chestiune vitală şi mai ales devine, mai mult ca oricând, o chestiune de onoare. “Patrie şi onoare” nicicând nu a reprezentat o asociere mai plină de simbolism. Cu cât banii implicaţi în acest joc vor fi mai mulţi, cu atât mai importantă va fi onoarea, fără de care nu avem nicio şansă. În finalul acestor consideraţii, doresc să adaug alte două posibile misiuni, asupra cărora serviciile româneşti de informaţii sunt chemate să se exprime şi să dea un

numi “apărarea modernizării”, protejarea actualului proces de europenizare. Un astfel de efort nu numai că ar contribui la conturarea unui rol naţional, dar ar avea şi consecinţe directe pentru serviciile de informaţii. Modernizarea

României trebuie obligatoriu să însemne şi dezvoltare economică, dar şi creşterea calităţii educaţiei. În acest fel, resursele aflate la dispoziţia SRI sau SIE, financiare sau umane,

ar

fi mult mai consistente. Ştim de la

Z

e l e t i n ş i L o v i n e s c u c ă

modernizarea ţării are şi duşmani, aşa cum ştim că apropierea de Occident poate duce la schimbarea structurii puterii în societate. Dar tot de la ei ştim că nu există alt drum, altă modalitate de a înfrunta provocările viitorului. Nu ne putem

permite înun 1940. Pe lân“ararea modernizării”, serviciile de informaţii pot contribui la refacerea unităţii de acţiune a Administraţiei centrale şi a statului,

depăşind fragmentarea excesivă ce

ne transformă dintr-un popor într-

o populaţie, după cum spunea

Andrei Pleşu. Multiplele axe de

conflict, discrepanţele sociale sau de cultură, moştenirea comunistă a

lui “dezbină şi conduce”, toate

acestea trebuie depăşite. Zona

serviciilor românti de informaţii a făcut un mare pas înainte prin înfiinţarea “comunităţii de informaţii”. Ideea de comunitate

este una de inspiraţie occidentală şi

va trebui translatată şi la nivelul Administraţiei centrale şi poate chiar la nivelul întregii societăţi. Fără solidaritate, nu va exista succes, iar viitorul poate fi nesigur.

Ne salvăm toţi sau pierdem toţi.

I
I

Iulian Fota este consilier prezidenţial în cadrul Departa- mentului Securităţii Naţionale şi expert în domeniul securităţii şi relaţiilor internaţionale.

Este lector universitar la Universi- tatea Naţională de Apărare şi doctorand în disciplina relaţiilor internaţionale la SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice

www.sri.ro

la SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice www.sri.ro www.sri.ro WW www.sri.ro www.sri.ro www.sri.ro INTELLIGENCE

www.sri.ro

WW

www.sri.ro

www.sri.ro

la SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice www.sri.ro www.sri.ro WW www.sri.ro www.sri.ro www.sri.ro INTELLIGENCE

www.sri.ro

INTELLIGENCE

C ÂT

NE

OSTĂ

deficitul

stimă

de

de

?

În perioade de tranziţie, combinate cu perioade de criză şi cu perioade de bâjbâială sau de hoţie, calculele sunt inevitabile. Calculăm pierderi şi profituri, calculăm strategii, calculăm costuri, calculăm riscuri şi calculăm, în mare, cam tot ceea ce se referă la noi înşine, la supravieţuirea noastră şi la viabilitatea planurilor care să ne asigure ziua de mâine.

Cristian Tabără

Totuşi, e interesant să

elaborarea unei atitudini de frondă supralicitată, în numele căreia să se poată detaşa şi chiar dezice de comunitatea sa, de societate sau

chiar de neamul său. Românul este

astăzi scârbit că e român, înjură

neamul din care provine, este

ruşinat de originile sale şi dispus să

se lamenteze la nesfârşit pe

marginea destinului şi a fatalităţii

care l-a adus pe lume tocmai în

România. Imaginea de sine a

românului individualist este extrem

de proastă, stima de sine este nulă,

iar vulnerabilitatea sa este ridicată.

Răbufnirile de mândrie sporadice

provocate fie de blamarea de

dinafară (vezi situaţia din Italia), fie

de evenimente încărcate emoţional

(vezi asasinarea handbalistului

român de la Veszprem) sunt

superficiale şi trecătoare, incapabile

să se constituie într-o constantă.

Patrioţii simpli şi autentici sunt din

ce în ce mai puţini, iar cei care pot fi

detectaţi cu destulă dificultate sunt

fie recrutaţi de diversele mişcări cu

iz naţionalist-extremist, fie refugiaţi

în mişcări şi grupări de factură

ortodoxă extremiste, fie în jurul

unor cenacluri demodate şi dulcege,

lipsite de vlagă şi de proiect, fie în

diverse grupări anarhic-arhaice,

care vor să dezgroape păgânismul şi

lupul dacic. Convulsiile lor

patriotarde denotă preocupare şi

durere sinceră pentru fiinţa

naţională şi pentru destinul

naţional, însă ideologiile sau metodele îmbrăţişate lasă mult loc de comentariu şi de îndoială.

Cea de-a doua tendinţă, aceea a răspunderii faţă de binele public şi

a integrării binelui individual şi a

celui de grup în binele comunitar,

se regăseşte mai degrabă sub

forma ei demagogică. Politicienii şi

alte grupări înrudite şi ataşate lor,

precum funcţionarii înalţi ai

statului sau parte a celor din

Justiţie, Armată ori Interne, au

preluat în discursul lor oficial şi

tema binelui public şi a răspunderii

faţă de el, fără a o susţine însă decât

minimal prin acţiuni efective. De

cele mai multe ori, realizările

practice pe direcţia aceasta sunt

mai degrabă consecinţa inevitabilă

a

integrării României în structurile

euroatlantice şi în mecanismele

aferente decât rezultatul vreunui

proiect românesc, realizat prin

voinţă şi prin eforturi autohtone.

În acest moment, în România nu

există un proiect naţional coerent,

nu există un brand de ţară, nu

există coeziune în direcţia binelui

public şi nu există decât vagi semne

ale unei demnităţi naţionale la nivel

instituţional.

De fapt, binele public însuşi este o

sintagmă vagă şi diluată, al cărei

conţinut nu prezintă interes şi nu

este luat în calcul decât atunci când

poate fi invocat în scop

Iar dacă, cinic şi realist vorbind,

cele expuse mai sus sunt oarecum

previzibile şi sunt parte tacit

agreată a arsenalului omului politic, trebuie să observăm că adevăratul pericol stă în faptul că

definim la care “noi înşine” şi la care “noastră” ne referim. În mare,

există două posibile răspunsuri: ? cel

individual, individualist şi cel

general, comunitar. Putem să ne

interesăm numai de propria

persoană şi cel mult de cei apropiaţi,

ignorând comunitatea şi interesele

ei, sau putem să luăm în calcul şi

binele public, din care să ne

considerăm parte şi în care să

integrăm binele individual ori cel de

grup. Analiza celor două mari

tendinţe merită să fie făcută, câtă

vreme de preponderenţa uneia sau a

celeilalte depind multe lucruri în

mersul normal al unei societăţi, mai

ales al uneia în profunde convulsii,

cum e cea românească. Bănuiala

îndeobşte împărtăşită şi sprijinită pe

observaţii empirice mai mult decât

pe studii sociologice este aceea că în

România de azi predomină tendinţa

egoistă, individualistă. Nu e o

noutate, indiferenţa românului faţă

de regulă şi de răspundere fiind

observată de demult şi nu numai de

tre analişti din interiorul acestui

popor. Astăzi în, această înclinare

pare mult accentuată pe fondul

oferit de interminabila tranziţie şi de

lipsa unui orizont cât de cât clar în

manipulatoriu.

Nenumăratele potlogării printre

care este nevoit să îşi croiască drum

îl fac pe român să fie şi mai cârcotaş,

ceea ce priveşte ziua de mâine.

evaziv sau ambiguu decât este de obicei, îl justifică în propriile-i şmecherii şi chiar îl motivează în

iulie

-septembrie

2009 9

societatea civilă nu are niciun fel de reacţie împotriva deprecierii românităţii şi a binelui public românesc. Vocile solitare şi neconcertate, care sancţionează periodic moravuri şi năravuri româneşti, nu contează mai mult decât o ploaie răzleaţă în miezul Saharei. Aşadar, în România momentului actual, mândria de sine, mândria de neam, imaginea de sine şi imaginea de neam sunt reduse aproape la zero, iar preocuparea pentru binele public este mai degrabă o componentă teoretică a logoreei politico-administrative decât o urgenţă naţională. Publicul şi situaţia sa vor fi oricând sacrificate în abatorul caltaboşilor politici sau în malaxorul asfaltului clientelar, după ce vor fi fost, în prealabil, invocate pentru accederea în funcţia de preşedinte sau pentru emiterea vreunei ordonanţe de urgenţă. Astfel, ecuaţia psihologică a poporului român este, poate, mai sumbră decât oricând altcândva, fiindcă tocmai în momentul în care această naţiune este pentru prima oară cu adevărat stăpână pe destinele sale, membrii ei sunt afundaţi în cel mai acid defetism, în cea mai adâncă indiferenţă şi în cel mai păgubos autodispreţ.

major. Pericolul este acela că vulnerabilitatea românilor în faţa diverselor tendinţe destabilizatoare este uriaşă. Combinaţia de factori ai momentului ne arată că în România ne aflăm în faţa unui schimb de generaţii pe fondul negativ anterior descris. Tineretul României de azi este unul orientat către o benefică

tă vreme resurse vitale ale acestei ţări au fost tranzacţionate iresponsabil sau sunt pe cale de a fi înstrăinate doar pentru profituri individuale şi de grup, ţara aceasta este în mare pericol. Şi mai ales câtă vreme asemenea tranzacţii îi lasă relativ indiferenţi pe cei mai mulţi români, ţara aceasta este în

ţi pe cei mai mulţ i români, ţara aceasta este î n cultură a dezvoltă rii,

cultură a dezvoltării, spre deosebire de cultura de supravieţuire a părinţilor lor, însă lipsa de repere şi de valori îi face să perceapă şi să obţină dezvoltarea prin mijloace fundamental eronate. Aşa încât orice cale este bună pentru a obţine un profit, regula nu este decât cel mult orientativă, onestitatea nu este obligatorie, munca nu este sursa bogăţiei, trădarea poate fi utilizată la

mare pericol. Dar poate că cel mai grav lucru petrecut în prezentul democratic al României este acela că patriotismul însuşi a devenit nu doar desuet, ci aproape imoral. Dacă la americani naţionalismul se numără printre valorile fundamentale enunţate de C o n s t i t u ţ i e , l a r o m â n i patriotismul şi naţionalismul au fost ataşate extremismului prin existenţa şi activitatea unor formaţiuni politice sau nu, româneşti sau nu, care au isterizat şi chiar au nevrozat iubirea de neam. A declara iubire României a ajuns un act hilar chiar şi pentru acele instituţii care îşi justifică existenţa prin însăşi iubirea şi grija faţă de poporul român. Poate de aceea şi acţiunile lor sunt stângace, caraghioase, jenante sau contraproductive. Mai mult decât atât, a declara iubire României ajunge să fie o vină în ochii acelora care cred că democraţia înseamnă detaşare şi indiferenţă şi că dragostea de neam se reflectă cel mai bine în dosare întocmite conform normelor şi fără cea mai mică urmă de emoţie sau de grijă umană.

A declara iubire României ajunge să fie o vină în ochii acelora care cred că democraţia înseamnă detaşare şi indiferenţă.

Românii continuă să tiască şi să lucreze în România, în mare măsură, dar fac acest lucru complet demotivaţi, lipsiţi de elan şi de răspundere, indiferenţi la altceva decât interesele personale şi fără vreo preocupare pentru dezvoltare sau beneficii pe termen lung. În acest moment, statul român nu vrea, nu ştie sau nu poate să ofere cetăţenilor săi motive de fidelitate şi de loialitate, câtă vreme nu le oferă justiţie şi administraţie eficiente, ale căror efecte benefice să se traducă prin bunăstare, dreptate şi perspective. Şi iată-ne ajunşi la zona de pericol

INTELLIGENCE

orice nivel, iar ţara nu este decât o organizare administrativă păgu- boasă, golită de sensuri profunde sau de vreo încărcătură afectivă. Desigur, nu toţi tinerii intră în această descriere, însă majoritatea sunt a, în cele mai multe privinţe. Dacă generaţia de mâine sau chiar de azi ar avea puterea de a reconstrui economic ţara, nu este deloc sigur că ea ar mai putea recupera corect iubirea de neam sau de patrie, ideea de muncă cinstită sau ideea de justiţie. Câtă vreme atât medicul cel mai specializat, cât şi poliţistul cel mai mărunt sunt sensibili la mită, ţara aceasta este în mare pericol.

Accentele şi elementele româneşti se mai regăsesc doar ca locuri comune în diverse ocazii sau demersuri, fără a depăşi clişee păguboase deja. România este redusă oficial la Deltă, mare, Bucovina şi Dracula, poate la mici şi palincă, dar cam atât. Cam asta înseamnă să iubeşti România în mod organizat, lăsând pe dinafară mult mai mult din ceea ce este ea cu adevărat. Or, în aceste condiţii, ce mai putem aştepta de la generaţia de azi pe mâine, ale cărei repere oficiale sunt nişte oboseli prefăcute şi ale cărei căi de dezvoltare sunt hoţiile nepedepsite ale mai marilor zilei? România are nevoie de o urgenrenaştere - fiindcă pentru revigo- rare e deja cam târziu - a stimei de sine şi a răspunderii întru iubire de neam. Sună prost şi pompos, dar până şi cuvintele par să fi rămas obosite şi prăfuite în faţa deşertului spiritual al momentului. Orice voluntar mai inspirat este binevenit

preia ideile acestea şi să le dea un ton mai bun. Iar dacă poate şi are mijloacele oficiale de a le transforma într-un demers coerent de renaştere a mândriei naţionale autentice şi de bun simţ, respectiv de creştere a stimei de sine a românilor, este cu adevărat datoria lui să o facă.

O

generaţie iese din scenă

pesimistă, obosită şi ataşată pe falsele valori ale trecutului comunist, în timp ce o alta intră în scenă preluând o Românie coruptă şi vlăguită de falşi democraţi, a căror crimă majoră nu este atât jefuirea ţării, cât mai ales demolarea

unor valori fundamentale precum patriotismul, binele public, justiţia, răspunderea, proprietatea, munca

sau

ideea de conducător.

I
I

Cristian Tabără este realizatorul şi prezentatorul emisiunilor ”Parte de carte” şi ”Te vezi la Ştirile PRO TV” şi fost prezentator al “Ştirilor PRO TV”. Este absolvent de Teologie.

Ştirile PRO TV” şi fost prezentator al “Ştirilor PRO TV” . Este absolvent de Teologie. iulie

iulie

-septembrie

2009 11

DACĂ NU AI

NU AI

IDEI,

REZULTATE

Interviu cu Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcţiei Contraspionaj din cadrul Direcţiei Securităţii Statului, acordat redactorului-şef al Intelligence, Flaviu Predescu

I-ar fi plăcut să fie arhitect sau inginer constructor, a absolvit însă Dreptul şi a ales drumul contraspionajului. În debutul carierei, a obţinut de la un adversar cifrul de stat al ţării de apartenenţă. Ani buni soţia sa nu a ştiut unde lucrează. Îi sfătuieşte pe cei tineri să considere activitatea în domeniul informaţiilor o profesie, nu un job.

Flaviu Predescu: V-aş ruga, domnule Filip Teodorescu, să ne vorbiţi despre cariera dumnea- voastră cum aţi început, de ce aţi optat pentru meseria aceasta, car e au f ost g r eutăţile începutului, cum aţi perceput lumea informaţiilor?

Filip Teodorescu: Mi-am început activitatea de ofiţer de informaţii în Direcţia de Contraspionaj, în 1961. Un tânăr ofiţer de informaţii în debut de activitate trebuie să-şi aleagă un model, după ce se dezmeticeşte unde a intrat, şi i se pun în faţă documentele cu care-şi desfăşoară activitatea de început. Vrând-nevrând, ajunge să-şi ia un model, de regulă un ofiţer mai

INTELLIGENCE

vechi, cu experienţă, care impune prin prestanţă, prin mod de abordare, prin soluţii. Eu, la vremea respectivă, mi- am ales ca model un maior, atunci şef al Direcţiei de Contraspionaj, Cosma Neagu. Era primul român numit la conducerea acestei unităţi foarte importante în orice ţară. Cosma Neagu m-a stimulat în activitatea mea de tânăr contraspion, am găsit la dânsul întotdeauna un sfat bun. Primul şef de serviciu pe care l-am avut era un vechi ofiţer în Serviciul Secret de Informaţii al României, deci lucrase şi sub comanda lui Eugen Cristescu, cel care a modernizat Serviciul. Au fost mulţi ofiţeri care au continuat să lucreze sub noua denumire a Serviciului Secret de Informaţii. Buni profesionişti, în

legătură cu care circulau tot felul de legende, care mai de care mai extraordinare, şi noi ca tineri ofiţeri eram înnebuniţi să le aflăm. Dacă te chema şeful de serviciu la el, era un eveniment important pentru tine, ca începător. Dar modelul meu n-a fost nici şeful de birou, nici de serviciu, ci şeful Direcţiei. Şi am fost cu ochii pe dânsul atunci când aveam şedinţe, analize, bilanţuri, întotdeauna îi sorbeam cuvintele. Era un om foarte corect, fără să părtinească sau să învinovăţească pe cineva arbitrar. Am derulat nişte acţiuni foarte bune pentru statutul meu de începător, iar domnia sa m-a stimulat. Am făcut şi primele mele recrutări de străini, printre care unul de la o ambasadă străină din Bucureşti, care mi-a dat tot ce i-am cerut, inclusiv cifrul de stat al ţării sale. Multe documente am scos prin acest diplomat. A fost pentru mine o chestiune extraordinară, să-mi fac infor- mator un diplomat al unei ţări pe care noi trebuia să fim cu ochii, ca şi contraspioni. Sigur, el nu ştia că eu sunt ofiţer de contraspionaj, poate bănuia, dar ne-am împrietenit. Până la urmă - era necăsătorit - i-am dat şi o nevastă, doar că nu i-am fost naş.

SPIONAJ

şi

CONTRASPIONAJ

Una din activităţile noastre era recrutarea de informatori din rândul străinilor aflaţi temporar în România. În 1966, am fost convins

să renunţ la contraspionaj şi să trec

la spionaj. Îmi amintesc că directorul Cosma Neagu, care avansase la gradul de colonel, m-a chemat şi mi-a spus că-i pare rău că plec, că punea bază în mine, dar că pot reveni oricând, dacă nu mă acomodez la noul loc de muncă.

F.P.: Cum s-ar defini un ofiţer de contraspionaj complet?

F.T.: Cred că trebuie să ne ferim de definiţii foarte exacte. O definiţie

a ofiţerului de contraspionaj

complet nu există; să spunem că sunt nişte cerinţe: să aibă dăruire

pentru această activitate, să pornească cu convingerea că vrea să facă această activitate şi să accepte toate acele îngrădiri ale posibilităţii de a se mişca în alte direcţii, deci să renunţe la multe alte activităţi pe care, lucrând în afara sistemului, le poate face. Aici eşti restricţionat în primul rând de secret. De multe ori, cei care te cunosc nu trebuie să ştie unde lucrezi. La mine, multă vreme chiar soţia nu a ştiut. Este foarte important acest lucru, pentru că nu ştii niciodată când activitatea profesională îţi impune să apari în altă postură. Un ofiţer de informaţii este pus

în

situaţia să intre într-o acţiune

în

care se prezintă cu totul altul,

nu sub propria identitate şi biografie. Deci, în afară de pregătire, care trebuie foarte bine făcută, atât cea teoretică, cât mai ales cea practică - pentru că nimeni nu se naşte spion sau contraspion - trebuie să munceşti

pentru asta şi nici cititul cărţilor

nu ajunge.

F.P.: Cât şi ce trebuie să ştie

c e t ă ţ e a n u l contraspionaj?

d e s p r e

F.T.: Cetăţeanul ar trebui să ştie

că spionaj se face din vremurile

antice, şi în formele prestatale, şi din vremea dacilor. Şi Decebal avea

INTELLIGENCE

agenţi la Roma. Nu mai vorbesc de romani, care aveau agenţi în provinciile ocupate sau în curs de ocupare. Contraspionajul s-a născut ca o necesitate de a răs- punde spionajului, adversarilor.

F.P.: Ca un fel de antidot

F.T.: Trebuie să fie, pentru că orice stat vrea să-şi apere secretele, valorile proprii şi atunci îşi construieşte instrumentul care să acţioneze în acest domeniu. În primul rând, un contraspion trebuie să identifice care sunt spionii. Apoi trebuie să identifice

facă surse de informare, iar contraspionul trebuie să fie cu ochii pe spion, prin mijloacele specifice artei contraspionajului, pe zonele de interes unde se concentrează informaţiile, unde se concentrează hotărârile poli- tice. Concepţia mea este că spionul şi contraspionul nu sunt duşmani. Se respectă, dacă sunt profesionişti. Când eram la Contraspionaj, au reclamat de la o ambasadă - pentru că spionii sunt acoperiţi la ambasade cel mai comod - prin Ministerul Afacerilor Externe, că un diplomat al lor e tracasat de

Afacerilor Externe, că un diplomat al lor e tracasat de care sunt trădătorii sau posibilii trădători.

care sunt trădătorii sau posibilii trădători. Spionul încearcă să-şi

echipe ale filajului şi că i-au găurit un cauciuc la maşină.

L-am chemat pe şeful echipei de la filaj şi mi-a spus că diplomatul îi alerga peste tot, sărea garduri, îi ţinea la miezul nopţii şi că i-au găurit cauciucul, să nu mai fugă. Era nostim, nu m-am putut supăra pe ei. I-am spus că trebuia să-l lase, că dacă se comporta aşa, omul nu era spion sau era unul neprofesionist. Un spion nu procedează aşa, trebuie să fie cu tact, să nu-şi supere adversarii, să nu atragă atenţia. Deci acela era un ageamiu sau un spion prost şi atunci noi puteam să-l ajutăm să-l retragă ai lui, că e incapabil să facă activitatea pentru care a fost trimis. Chiar eu m-am ocupat de un

fost invitat la sediul Miliţiei Capitalei şi ţinut singur într-un birou, de dimineaţa până seara. A fost servit cu apă, cafea, gustări. El nu avea nicio posibilitate să comunice cu ai lui de la ambasadă, să spună unde e. Spre seară, ne-am cerut politicos scuze că a fost reţinut, dar că s-a produs o eroare regretabilă. A plecat nemulţumit, a ajuns la ai lui, a fost luat la întrebări de şeful lui, unde a stat atâtea ore. El a spus exact ce s-a întâmplat, iar dovada că nu a fost crezut am avut-o când a fost rechemat de la post şi am scăpat de el. În spionaj şi contraspionaj trebuie să gândeşti, să ai idei, altfel nu ai rezultate. Aveam un coleg foarte inteligent, bine pregătit,

Aveam un coleg foarte inteligent, bine pregătit, asemenea caz. După ce respectivul a parcat maşina

asemenea caz. După ce respectivul a

parcat maşina într-un loc public, a un bun ofiţer de informaţii. Nu putea

cu două licenţe, dar care nu putea fi

să lege două vorbe cu un informator, însă şi-a demonstrat

utilitatea la sectorul de exploatare

a informaţiilor de interes general.

Când reuşeşti să intri în contact cu

un spion şi să ai suficiente argumente să-l determini să treacă de partea ta, deci să fie dublu, este

o satisfacţie deplină. Au fost

asemenea cazuri, care au rămas în istoria nescrisă a contra- spionajului. În acest punct, aş vrea să amintesc erorile care s-au comis de câţiva ani încoace, făcându-se publice dosare de constraspionaj. Este o mare greşeală, un rău făcut ţării, un prejudiciu pe care nu ai cum să-l repari. Te compromiţi, nu se face aşa ceva, nu trebuia să se lase nimeni impresionat de câteva „voci”. Un serviciu secret de informaţii nu moare, îşi schimbă denumirea, priorităţile pentru o etapă. Nu el le schimbă, ci puterea politică din momentul respectiv şi legile care-i guvernează activitatea.

F.P.: Ar putea arăta la un moment dat istoria că vocile care au cerut acest lucru să fi avut o sursă de alimentare undeva în afara ţării?

F.T.: Eu sunt convins că aşa este.

Şi pe unii dintre cei vocali îi şi ştiu

şi, cu grija necesară, uneori îi mai

pun la punct în mod public, dar ar trebui luată o măsură şi pe linie

statală.

F.P.: Unii poate şi-ar fi dorit să ajungem un stat eşuat

F.T: Aceştia ar trebui să fie în atenţia Contraspionajului, să clarifice de ce s-au comportat şi se comportă aşa. Au o motivaţie. Este o diversiune generală, lansată

încă din decembrie 1989, îmi pare rău că fac această trimitere, dar aceasta e realitatea şi nu trebuie să

ne temem să o luăm ca atare. Când

a căzut diversiunea cu securiştii, că Securitatea a omorât, deşi nu s-a găsit nici măcar un rănit de către vreun membru al unui serviciu de informaţii românesc, atunci s-a

iulie

-septembrie

2009 15

declanşat o altă diversiune, pe alt plan. Nu a apărut din neant. Doar nu suntem atât de naivi încât să

înghiţim orice ni se aruncă. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta, totul e gândit şi apoi pus în operă. Şi nimeni nu are a se teme, dacă e cinstit, de verificările pe care le fac serviciile de informaţii româneşti asupra cuiva, inclusiv a mea. Pe mine niciodată nu m-a deranjat că sunt verificat. Eram în activitate, în conducerea Contraspionajului român şi aveam în biroul meu microfoane. Care e problema? Ştiam de existenţa lor. Dacă nu-mi dădeam seama, n-aş mai fi fost un contraspion de meserie. Dar nu m-

a deranjat, pentru că n-am acţionat

niciodată împotriva intereselor ţării

mele, nici împotriva Serviciului Secret de Informaţii al României.

F.P.: Consideraţi că, din punctul de vedere al comunicării publice, rolul de promovare a unei culturi de securitate cât mai complete revine doar SRI sau întregii societăţi, per ansamblu?

F.T.: Cultura de securitate trebuie pornită şi promovată de cei care răspund de securitatea naţională. Ei trebuie să fie promotori, pentru că şi ştiu ce să spună. Trebuie să implementezi această cultură de securitate cât mai larg, prin orice mijloace care-ţi stau la îndemână, dacă nu, le creezi. Adevărul e că trebuie să ajungem la acea cultură de securitate şi să determinăm opinia publică să aibă încredere în structurile informative ale propriei ţări, ele fiind o componentă de bază a sistemelor de apărare ale oricărei ţări. În momente de pace, e mai importantă decât oricare altă componentă a sistemului de apărare

a ţării, pentru că este în continuă

activitate, nu are pauze, trebuie să fie

zi şi noapte de veghe. Asta e una dintre privaţiunile acestei profesii, că tot mă întrebaţi la început.

F.P.: Regretaţi uneori faptul că aţi optat pentru o profesie atât de solicitantă? Nu râvniţi la viaţa mai liniştită pe care alţii au avut- o, ştiind câte sacrificii aţi făcut?

INTELLIGENCE

avut- o, ştiind câte sacrificii aţi făcut? INTELLIGENCE F.T.: Atingeţi o coardă sensibilă. Nu pot spune

F.T.: Atingeţi o coardă sensibilă. Nu pot spune că mi-am dorit să ajung ofiţer de informaţii. Mie mi-ar

fi plăcut să fiu arhitect, inginer

constructor, întotdeauna mi-a plăcut să-mi iasă ceva din minte şi

din mâini. Dar aşa s-a întâmplat. Prin construcţia mea, şi trebuie să

recunosc că l-am moştenit pe tatăl meu, dacă am luat o hotărâre, o iau

cu

toată seriozitatea şi mă integrez

în

această activitate. Asta am făcut.

Deci, dacă ai acceptat să intri în acest domeniu, apoi să fii convins că asta trebuie să faci. Trebuie să te gândeşti înainte sau dacă constaţi în

prima parte că nu poţi face faţă sau

nu ţi se potriveşte, ieşi şi lasă-i pe cei care vor să facă această activitate. Ăsta e şi sfatul meu pentru cei tineri care-şi încep activitatea în domeniu. În primul rând, ei trebuie să hotărască. Nu trebuie să fie un job,

ci

o profesie. Nu e doar un serviciu,

ci

o profesie dificilă, frumoasă,

importantă, care te face cineva chiar

în propria-ţi imagine. Un tânăr asta

trebuie să-şi propună: să fie un bun

profesionist. Nu oricine poate fi membru al unui serviciu secret de informaţii.

F.P.: Fiecare tânăr trebuie să-şi dorească să fie cu adevărat un profesionist, nu doar să se mulţumească cu statutul obţinut

F.T.: Exact, altfel se plafonează şi rămâne un nimeni în sistem şi poate ajunge aşa la pensie. Mă dau ca

exemplu stimulativ pentru cei tineri. Majoritatea foştilor mei subordonaţi sau colaboratori au ajuns generali. Asta înseamnă că le- am fost un şef bun şi chiar dacă eu m-am retras, ei au continuat şi au ajuns ce trebuia să ajungă. Asta pentru mine e un motiv de mândrie şi mulţumire. Cei care încep activitatea de ofiţer de informaţii trebuie să-şi propună să ajungă cât se poate de sus, prin munca lor. Pe mine nimeni nu m-a promovat că am avut vreo pilă, ci pentru că au avut nevoie de mintea mea. La un ofiţer de informaţii arma nu e pistolul, cuţitul, ci inteligenţa.

F.P.:

cum v-au influenţat?

Părinţii

dumneavoastră

F.T.: Au fost oameni simpli. Tata, muncitor la CFR. Am crescut la Ploieşti, pe caldarâm.

F.P.: Setea de cunoaştere aţi dobândit-o singur

F.T.: Absolut. Din 5 fraţi, sunt singurul cu studii superioare, ceilalţi au rămas la nivel mediu, nu că nu ar fi vrut, dar nu existau condiţii materiale. Eu ce am făcut, am făcut prin propriile posibilităţi, cu sacrificii.

o spionaj şi contraspionaj?

F.P.:

Cât

costă

eroare

în

F.T.: Costă foarte mult să nu se

răsfrângă asupra ţării. Când lucrezi în spionaj sau contraspionaj, nu lucrezi pentru tine şi o eroare a ta are repercusiuni asupra ţării. Am avut cazuri când cei care trebuiau să-şi facă treaba nu şi-au făcut-o, fapt ce a condus la trădări celebre, vezi cazurile Pacepa, Mircea Răceanu. Răceanu n-a fost ofiţer, dar era informatorul nostru şi l-am lucrat pe contraspionaj ca la carte şi l-am prins în flagrant. Am avut materialele pregătite, pentru că nu- ţi permiţi supoziţii, aveam toate elementele activităţii lui de trădare.

în funcţia de adjunct al şefului serviciului de spionaj român. Devenise şi consilier personal al preşedintelui ţării. Asta înseamnă o recrutare de perspectivă. Ei ar fi vrut să-l ţină în continuare, au sperat că, după mutarea generalului Nicolae Doicaru de la serviciul de spionaj român la Ministerul Turismului, va fi el cel numit, graţie şi relaţiilor bune pe care le avea cu Elena Ceauşescu. Şi spre spaima, nu dezamăgirea lui, n-a fost el numit, ci un adjunct care în viaţa lui nu se ocupase de munca informativă. Atunci s-a speriat. A

nu se ocupase de munca informativă. Atunci s-a speriat. A Au fost şi alte cazuri în

Au fost şi alte cazuri în care nu s-a făcut vâlvă. Cazul Pacepa a fost un eşec. De el m-am ocupat când am revenit la Contraspionaj. A trebuit să descâlcesc nişte chestiuni. Ca profesionist mă interesa, m-am ocupat aproape în particular, folosind, desigur, mijloacele contraspionajului. Mi-a fost foarte clar că trădarea lui în favoarea americanilor s-a produs cu mult timp înainte, nu în iulie 1978. L-au recrutat când era la post, la Frankfurt, pe vremea când România nu avea relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania, ci doar o misiune economică. Orice serviciu de informaţii caută să-şi recruteze o sursă de informaţii aflată într-o poziţie bună, aşa că l-au sprijinit, l-au alimentat cu informaţii pe care să le furnizeze şefilor lui şi aceştia l-au promovat, până a ajuns

zis: "E clar, m-au descoperit". Şi cum avea paşaport la el la serviciu, s-a dus la aeroport, s-a urcat în avion şi a plecat în Germania. Era convins că fusese descoperit şi că va fi arestat. Această spaimă i-a determinat hotărârea. E important de apreciat. I-au dat bani, grad de general în structurile americane. Şi Răceanu a recunoscut că avea în cont 200.000 USD.

F.P.: Din ce motive se trădează?

F.T.: De ce se trădează? De regulă, nu din „patriotism”, ca să facem o glumă. Din slăbiciune, ori pentru bani, ori pentru altceva, ori refulări, nemulţumiri personale, că n-au ajuns unde vroiau să ajungă, dar, de regulă, sunt banii la mijloc. Cei care au slăbiciunea banului sunt victime sigure ale adversarilor. Toate cazurile

cunoscute

de

trădare

au

fost

pentru bani.

F.P.: Cum aţi fi definit Patria, atunci când eraţi tânăr student la Drept, şi cum o definiţi acum, după atâţia ani de muncă în slujba ei?

F.T.: Sigur că e o diferenţă mare. Atunci nici nu mă preocupau asemenea definiţii sau, cel puţin, eu n-am fost preocupat. Eram preocupat să-mi rezolv studiile, să văd ce fac, încotro ajung. Cred că începi să-ţi pui problemele astea mai târziu. În primul rând,

trebuie să ai o situaţie stabilă, să poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Dacă eşti tânăr şi nu te gândeşti ce o să faci în viaţă, înseamnă că n-o să faci nimic. Îţi pui problema Patriei când ai deja o anume participare la activitatea ţării tale, în domeniul în care ai ajuns să lucrezi. Când eşti într-un serviciu de informaţii, ai o participare mult mai directă şi mai concretă şi care se leagă mai mult de loialitate, de corectitudine. Când e vorba de raporturile cu străinii, simţi nevoia să-ţi aperi ţara, să promovezi spiritul ţării tale. La Contraspionaj, când recrutam străini, trebuia să mergem mai mult pe convingere, pe sentimente, că serviciile de informaţii româneşti n-au avut

poată

niciodată bani mulţi să

cumpăra informaţii. Întotdeauna am mers pe prietenie, pe relaţii personale, sursa să-ţi spună de plăcere informaţiile de care ai nevoie. Astea au fost atuurile noastre. Dacă eşti un tip posomorât, încruntat, nu eşti bun de ofiţer de informaţii. Trebuie mereu să ai deschidere, să ai disponibilitatea să faci o glumă, dacă vorbeşti şi limba sursei e şi mai bine. Pentru un ofiţer de informaţii, o limbă străină cunoscută nu e de ajuns. Contraspionajul şi spionajul nu pot fi separate decât arbitrar, pentru că ele merg împreună. Sigur că se mai şi formează oamenii, mai ales când sunt tineri,

iulie

-septembrie

2009 17

la c ursuri, dar şi ulterior, în colectivul în care ei funcţionează. D ac ă

la cursuri, dar şi ulterior, în colectivul în care ei funcţionează. Dacă acolo au oameni care să-i atragă, îi capacitează. Altfel, dacă fiecare stă cu nasul în hârtia lui, într- un birou, nu e de ajutor, dimpotrivă. Din experienţă proprie, un ofiţer de informaţii se formează în 5 ani. Vorbim de normal, nu de excepţii. Şi 10-15 ani poate dura pregătirea. Trebuie răbdare, voinţă şi insistenţa celui care vrea să facă această activitate frumoasă, dificilă, interesantă şi utilă.

câte o mizerie asupra celor care au desfăşurat această activitate, indife- rent de perioadă. Trebuie să ieşim în

public, să avem argumente, să fim convingători şi să fim crezuţi, pentru că nu spunem neadevăruri, nu acoperim nimic. Să înghiţim tot felul

F.P: De curând aţi împlinit o frumoasă vârstă şi vă urăm "La mulţi ani", multă sănătate, succese!

F.T.: Mulţumesc! Eu n-am fost niciodată afectat de trecerea anilor, nu m-a impresionat şi n-am devenit melancolic. E o dată calendaristică pe care fiecare o parcurge. Nu mă afectează cu nimic faptul că schimb prefixul, nici gândirea, nici hotărârea de a activa. Atunci când, Doamne fereşte, nu mă voi mai putea mişca ori vorbi va fi grav. Dar eu am mai glumit cu nişte colegi şi le-am spus că eu oricum sunt hotărât să trăiesc măcar cât Moise, aşa că să nu spere adversarii că mă retrag curând din activitate.

F.P.: Vă mulţumim foarte mult,

de

injurii, eu nu sunt dispus. Am avut

o

acţiune bună la Baia Mare, cu

participarea sucursalei Asociaţiei şi a

Direcţiei Judeţene de Informaţii Maramureş şi e imposibil ca împreună să nu reuşim să schimbăm această încercare de a crea o impresie falsă.

F.P.: Recent, aţi fost ales

preşedinte al Asociaţiei Cadrelor

F.P.: În încheiere, ce doriţi să

Militare în

Rezervă şi Retragere

c i t i t o r i l o r

din cadrul SRI. Cum percepeţi noua funcţie şi ce vă propuneţi să realizaţi?

t r a n s m i t e ţ i Intelligence?

F.T.: Aş vrea ca, prin intermediul revistei, să-i asigur de voinţa mea de neschimbat, de nezdruncinat, de a milita pentru adevăr şi să-i îndemn pe cei tineri, care au intrat sau urmează

să intre în Serviciul Român de

F.T.: Asociaţia trebuie să desfăşoare activităţi care să-i reprezinte pe membri şi articolul 1 din Statutul de funcţionare trebuie să fie apărarea onoarei şi demnităţii ofiţerului de informaţii. De atâţia ani s-a desfăşurat o campanie şi încă mai continuă, cu mai puţină intensitate, că mai sunt câţiva vocali care tot mai aruncă

domnule Filip Teodorescu.

I
I
 

Informaţii să abordeze cu toată convingerea această decizie a lor şi să

o

facă cu pasiune, că vor avea cu

siguranţă satisfacţii profesionale pe care mulţi alţii din afară nu le pot avea.

INTELLIGENCE

DIN ISTORIA "TEMUTEI"

DIRECŢII A V-A

-PAZĂ ŞI PROTECŢIE DEMNITARI-

Direcţia a V-a a fost o structură a instituţiei Securităţii regimului comunist din România, specializată în protecţia conducerii PMR/PCR şi a persoanelor care se bucurau de imunitate diplomatică, inclusiv a înaltelor oficialităţi străine care se aflau temporar pe teritoriul României.

Direcţia specializată în paza şi protecţia demnitarilor a funcţionat sub diverse indicative: Direcţia I (Decretul nr. 50 din 30 mai 1951 şi Decretul nr. 3240 din 20 septembrie 1952); Direcţia a IX-a (Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1361 din 11 iunie 1956); Direcţia a V-a (Decretul nr. 710 din iunie 1967). Ca unitate centrală, avea structuri corespondente (birouri) la nivelul securităţilor regionale, iar după reorganizarea administrativ- teritorială, la nivelul Inspectoratelor judeţene de securitate. Doar în cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti, ulterior Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucureşti (ISMB), structura specializată în paza şi protecţia demnitarilor era la nivel de Serviciu. Încă de la început, această unitate a funcţionat după modelul sovietic. După 1965, s-au înregistrat tentative de modernizare a Direcţiei a V-a. „Reforma” s-a făcut treptat. Mai întâi, au fost înlocuiţi ofiţerii cu funcţii de comandă din perioada lui Gheorghiu-Dej. Generalul (r) Nicolae Pleşiţă, care în perioada 1967-1972 a preluat comanda acestei unităţi, susţine că a întocmit un plan detaliat pentru reformarea Direcţiei: „găsisem acolo Regulamentul lui Bucikov, un rus KGB-ist infiltrat la noi pe post de adjunct al Serviciului.

Cristian Troncotă

În regulamentul lui, se spunea că un ofiţer de securitate şi gardă «trebuie să fie tuns exemplar, ca un ostaş sovietic». Am aruncat regulamentul lui Bucikov, pe care nu-l mai prinsesem în funcţie. Uniforma devenise tot rusească. Am cerut refor marea gărzii până la desprinderea de Ministerul de Interne”. Fiind suspectat că intenţionează, prin această manevră, să devină funcţionar de stat cu rang de ministru, Pleşiţă a fost refuzat în tentativa lui reformatoare. Mai mult ca sigur că nu aceasta a fost adevărata cauză pentru care nu s-a aprobat, de către Nicolae Ceauşescu, scoaterea Direcţiei a V-a din Securitate şi Ministerul de Interne, pentru a fi organizată ca o structură militară independentă. Într-o astfel de situaţie, unitatea n-ar mai fi putut beneficia, pentru misiuni speciale, adică deplasările prin Bucureşti şi în ţară ale cuplului Ceauşescu, de ofiţeri din celelalte structuri ale Securităţii şi Internelor. Edificatoare în acest sens sunt explicaţiile oferite de generalul (r) Neagu Cosma, fost şef al Contraspionajului, şi de Ion Stănescu, fost şef al Consiliului Securităţii Statului. Ei susţin că efectivele Direcţiei a V-a au crescut aproape an de an, „umflându-se ca un balon” datorită temerilor cuplului dictatorial „de a cădea

victime unor atentate”, ceea ce ar fi determinat „o deturnare a Securităţii de la rosturile ei”. „Aşa se face, mai susţin aceşti

memorialişti, că pe traseele de deplasare a celor doi, reale şi acoperite, se înşirau ca mărgelele pe aţă, la vedere ori deghizaţi, sute

şi uneori mii de ofiţeri şi subofiţeri

din toate compartimentele

Securităţii, care vegheau la integritatea corporală a familiei

C e a u ş e s c u . O a m e n i i î ş i

abandonaseră propriile sarcini de contraspionaj, contrasabotaj, arhive, financiar etc., devenind paznici necalificaţi, tremurând de teama de a nu se petrece «atentatul» în sectorul care le fusese încredinţat”. Iată deci adevăratul rost al „băieţilor de pe Calea Victoriei”, ca să folosim o expresie celebră a poetei disidente Ana Blandiana. La fel stăteau lucrurile şi cu ocazia marilor mitinguri populare organizate pe stadioane sau în pieţele publice cu prilejul sărbătoririi zilelor de 1 Mai sau 23 August, atunci când, cu excepţia factorilor de comandă din unităţi şi a personalului de serviciu, majoritatea angajaţilor instituţiei Securităţii, indiferent de sector (operativ sau tehnic), intra în „dispozitivul de luptă”, unde primea „misiuni de excepţională i m p o r t a n ţ ă ” : „ a p ă r a r e a secretarului general al partidului”.

iulie

-septembrie

2009 19

Ofiţerii Direcţiei a V-a care formau primul inel de gardare şi securitate corporală a soţilor Ceauşescu erau sprijiniţi şi de luptători antitero, care aparţineau Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA). Aceştia erau infiltraţi în mulţime sau se deplasau odată cu „obiectivul”. Concluzia formulată de aceiaşi memorialişti este fără echivoc: „asigurarea securităţii cuplului Ceauşescu, de maniera arătată, a perturbat grav munca informativă a compartimentelor, transformând-o într-o activitate de pază şi ordine”. Acest lucru s-a întâmplat în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, atunci când i se fixase întregii Securităţii ca principal obiectiv „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”. Este perioada în care Direcţia a V-a are în organigramă o structură informativ-operativă cu dreptul de a instrumenta dosare de urmărire informativă sau mape de verificare pentru persoanele care, prin comportament sau afirmaţii, „se făceau suspecte că intenţionează ori se puteau preta la acţiuni necugetate”. În plan central, numărul acestor dosare clasate în arhivă se situa între 12-14 anual. În niciunul dintre ele nu se confirmă suspiciunile, întrucât în urma aplicării măsurilor informativ- operative specifice”, adică filaj, interceptarea comunicaţiilor, dirijarea surselor umane secrete etc., rezultase că persoanele respective se „manifestă duşmănos” în mod conjunctural şi pe fondul unor „nemulţumiri personale”, dar se finalizau cu luarea „măsurilor preventive”, de regulă „influenţare pozitivă” prin reţeaua informativă. Un rol aparte în activitatea Direcţiei a V-a l-au avut „traseiştii” de la Bucureşti şi Sibiu. Pentru municipiul Bucureşti, aceştia erau ofiţeri şi subofiţeri angajaţi ai ISMB care asigurau zilnic traseul sau traseele pe care se deplasa Nicolae Ceauşescu, între reşedinţa din Bulevardul Primăverii şi sediul Comitetului Central. Palatul Cotroceni, după restaurare, era asigurat cu o gardă în exterior formată din soldaţi din trupele de securitate, îmbrăcaţi în civil. Pentru Sibiu, asigurarea traseului pe care se deplasa „tovarăşul Nicu” (fiul cel mic a lui Nicolae Ceauşescu, care

INTELLIGENCE

îndeplinea funcţia de prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid) reprezenta o problemă mai complicată. Biroul corespondent Direcţiei a V-a era încadrat doar cu patru ofiţeri şi doi subofiţeri, iar traseul de la aeroport la sediul judeţenei de partid, de pe strada Unirii, măsoară în jur de 3 km. În astfel de circumstanţe, rolul „traseiştilor” îl jucau, prin rotaţie, ofiţerii şi subofiţerii Inspectoratului Judeţean de Securitate Sibiu. Misiunea începea la ora 6 dimineaţa şi se prelungea până la 9- 9.30, uneori şi 10, în funcţie de cum sosea de la Bucureşti, cu elicopterul, „tovarăşul Nicu”, după care reveneau la programul normal, dar rămâneau „la dispoziţie”, în funcţie de necesităţi. Dacă după-amiaza sau seara „tovarăşul Nicu” pleca spre Bucureşti, atunci se executa „traseul obişnuit”; dacă pleca la

atunci se executa „traseul obişnuit”; dacă pleca la o partidă de vânătoare sau onora o altă

o partidă de vânătoare sau onora o altă „întâlnire diplomatică”, misiunile traseiştilor de serviciu se adaptau noilor ordine. Practic, întregul activ al Securităţii Sibiu era permanent la cheremul secretarului judeţenei de partid. Dar nu asta era marea lor problemă, ci faptul că trebuia să-şi legendeze foarte bine prezenţa pe lângă „obiectiv”, întrucât „tovarăşului Nicu nu-i plăcea să vadă securişti în preajmă, mai ales în momente de intimitate”. Pe acest fond de suprasolicitare şi deprofesionalizare, dar mai ales în urma stresului acumulat, ofiţerii de securitate sibieni deveniseră extrem de vulnerabili. Aşa se explică un eveniment care s-a petrecut la mijlocul lunii ianuarie 1989, când dispozitivul de pază şi gardă a fost penetrat, ceea ce în concepţia conducerii Securităţii reprezenta „cel mai grav pericol la adresa securităţii statului”.

Evenimentul s-a petrecut în felul următor: după ce „tovarăşul Nicu”

a intrat dimineaţa în birou, s-a trezit

cu un sas din Sibiu care, cu politeţe,

l-a întrebat de ce nu i se dă viză să

plece definitiv în R. F. Germania,

întrucât acolo are toată familia, iar

în România nu mai are pe nimeni,

dar şi că posibilităţile de a se întreţine fuseseră reduse. Cu mult

calm, „tovarăşul Nicu” l-a poftit să

ia loc, l-a servit cu un pahar de

whisky şi o cafea, a dat un telefon la Paşapoarte, iar după câteva minute

a primit răspunsul pozitiv, adică

cetăţeanului respectiv i se rezolvase problema. După despărţirea amiabilă de vizitatorul „nepoftit”, „tovarăşul Nicu” a telefonat furios tovarăşului Postelnicu”, ministrul de Interne la acea dată. A urmat vizita, neplanificată, a ofiţerilor de l a C o r p u l d e C o n t r o l a l

Securităţii

Statului (DSS), iar după o lună au fost schimbaţi din funcţii majoritatea ofiţerilor de comandă,

în frunte cu şeful Securităţii din

S i b i u .

Ceauşescu avea un comportament oscilant faţă de ofiţerii Direcţiei a V-a. De exemplu, când era însoţit de un oaspete străin cu care făcea obişnuita baie de mulţime, nu accepta niciun fel de fisură în dispozitivul de pază şi gardă, adică nu era dispus să primească scrisori”. În astfel de cazuri, generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, era admonestat pentru „lipsă de vijilenţă”, iar şefii de dispozitiv şi cei din biroul de operaţii direct responsabili erau schimbaţi din funcţii, unii chiar trecuţi în rezer vă pentr u „încălcarea consemnului în timpul misiunii de luptă”. Aşa s-a întâmplat cu ocazia ultimei vizite la Bucureşti a lui Iosip Broz Tito, când un cetăţean desprins din mulţime s-a agăţat de bara din spate a maşinii prezidenţiale, fiind târât câţiva metri, până ce maşina s-a oprit. Evenimentul s-a petrecut în faţa peronului gării prezidenţiale de la Băneasa. Nu la fel se întâmpla în timpul vizitelor interne de lucru, atunci când, acelaşi Nicolae Ceauşescu îi admonesta pe ofiţerii Direcţiei a V-a dacă îi surpridea că îi bruschează ori îi obstrucţionează

N i c o l a e

Departamentului

Î n

s ch i m b,

pe cetăţenii care doreau să i se adreseze sau care-i strecurau scrisori. Aşa s-a ajuns, în ultimii ani ai dictaturii, ca măsurile de pază şi gardă să fie din ce în ce mai supradimensionate. După îndemnul ceauşist al inconfundabilului limbaj de lemn „să facem totul”, ofiţerii din conducerea Direcţiei a V-a au înţeles că trebuie să stăpânească situaţia operativă prin a-i verifica pe toţi participanţii. Erau verificaţi până şi părinţii pionierilor care duceau flori tovarăşilor din conducerea superioară de partid şi de stat” sau d a n s a t o r i i ş i c â n t ă r e ţ i i ansamblurilor folclorice. La fel şi actorii care recitau versuri patriotice ori coriştii. În plus, acestora nu li se mai permitea să recite sau să cânte live, ci doar play-back. Nici în ziua spectacolului, deşi actorii verificaţi aveau rezervată o intrare separată, nu scăpau de controlul corporal, iar actriţele erau obligate să-şi desfacă poşetele. Mai mult, stadioanele sau sălile care urmau să găzduiască diferitele spectacole omagiale (Sala Palatului, Sala Polivalentă sau Stadionul 23 August) erau preluate ca dispozitive de securitate de către Direcţia a V-a, cu o săptămână înainte de eveniment, iar sutele de ofiţeri mobilizaţi erau dispuşi în trei schimburi, fiecare cu consemnul lui, cu luare la cunoştinţă pe bază de semnătură. În fiecare zi se făcea un control antitero întregii locaţii. La ultima consfătuire la nivel de şefi de stat a Tratatului de la Varşovia, care a avut loc la Bucureşti în vara anului 1989, dispozitivul de securitate de la Sala Palatului a fost ridicat după 48 de ore de la sfârşitul evenimentului. Raţiunea unei astfel de măsuri: „să nu se producă un eveniment de securitate care să fie exploatat duşmănos de propaganda occi- dentală”. Din organigrama Direcţiei a V-a făcea parte şi un compartiment specializat în transmisiuni, care dispunea de aparatură tehnică de ultimă oră şi care era încadrat cu ofiţeri specialişti de înaltă calificare. Aceştia îl însoţeau pe secretarul general al partidului în toate deplasările din ţară şi străinătate.

Lor le revenea şi sarcina de a asigura banda sonoră cu urale şi ovaţii la marile mitinguri, mai ales acelea în care entuziasmul participanţilor era incert, ca de exemplu la deschiderea anului universitar sau la „întâlnirile cu oamenii de ştiinţă, artă şi cultură”. În schimb, la mitingul din 21 decembrie 1989, deşi ofiţerii de securitate erau mobilizaţi pentru acţiune încă de la ora 6 dimineaţa la sediul ISMB li s-a pus în vedere, de către generalul Ştefan Alexie, din partea conducerii DSS, că „au de îndeplinit o misiune extrem de importantăşi că „trebuie să răspundă chiar cu preţul vieţii, dacă va fi nevoie, pentru îndeplinirea misiunii”, totuşi au intrat precipitat în dispozitiv, fără a mai semna documentele cu consemnul misiunii. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, majoritatea

ofiţerilor Direcţiei a V-a, unii înainte, alţii după fuga cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central a soţilor Ceauşescu, s-a prezentat diferitelor unităţi militare din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, unde au depus la ofiţerii de serviciu, pe bază de proces-verbal, armamentul din dotare şi documentele de serviciu. Practic, Direcţia a V-a a fost prima şi singura structură centrală din DSS care s-a autodesfiinţat. În seara aceleiaşi zile de 22 decembrie, când revoluţionarii au intrat în sediul acesteia, aflat în imediata apropiere

a clădirii CC, nu au mai găsit nimic.

Totul fusese dislocat sau distrus, inclusiv documentele de planificare a operaţiilor de gardare şi dosarele de personal ale cadrelor. O astfel de

reacţie în bloc a cadrelor Direcţiei a V-a nu se poate realiza decât urmare

a unui ordin bazat pe existenţa unui

„plan de acţiune prestabilit” ori a „unei variante operative” pentru momentele critice. Cu certitudine, ofiţerii de securitate din direcţiile centrale operative, inclusiv cei din Direcţia a V-a, cunoşteau foarte bine şi cu lux de amănunte două evenimente din istoria instituţiilor de securitate similare din ţările Blocului Estic

european. În octombrie 1956, ofiţerii de securitate de la Budapesta, care au deschis focul fără ordin şi fără somaţie asupra mulţimii protestatare adunate în faţa clădirii Parlamentului, au sfârşit prin a fi linşaţi de mulţimea dezlănţuită. În august 1968, ofiţerii de securitate de la Praga, care se ocupau cu contraspionajul faţă de sovietici, surprinşi strategic de

rapiditatea invaziei trupelor sovietice, şi-au găsit şi ei sfârşitul, fiind împuşcaţi în birouri, în faţa fişetelor deschise şi a dosarelor pe care le instrumentaseră până atunci. Morala: să nu deschizi foc în mulţimea dezlănţuită şi să nu te laşi surprins de mişcările strategice ale sovieticilor, dacă vrei să supravieţuieşti. Din cercetările efectuate până în prezent, rezultă că niciun ofiţer al Direcţiei a V-a nu a decedat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, deşi prin jurământ ori prin consemn li se cerea „să-şi dea viaţa dacă era nevoie pentru realizarea obiec- tivului misiunii”. Ceea ce înseamnă că atât ordinul, cât şi planul de operaţii pe care se baza subliniau cu claritate că nu era nevoie. În momentul în care a fost arestat în clădirea CC, alături de Tudor Postelnicu, generalul Marin Neagoe, ultimul şef al Direcţiei

V-a, a arătat camerelor de filmat semnul victoriei. Secvenţa respectivă a rămas ca un document iconografic interesant pentru istorie. Totuşi, nimeni nu s-a încumetat până în prezent să

a

descifreze semnificaţia acestui gest

şi

cui i s-a adresat. Dar nici nu a fost

întrebat.

 

Bibliografie

„Lumea magazin”, nr. 7/1999, p. 60; Neagu Cosma, Ion Stănescu, În anul 1968 a fost programată şi invadarea României. Informaţii inedite din interiorul Serviciilor Speciale ale României, Bucureşti, 1999; Cristian Troncotă, "Duplicitarii. O

istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România", Editura Elion, Bucureşti,

 

2003.

iulie

-septembrie

2009 21

ENIGMA

DEFECTORILORTRANSFUGI

din fostul bloc estic comunist din Europa

Noţiunea de defector- transfug cuprinde, în primul

rând, ofiţerii de securitate aflaţi

în misiune în afara

graniţelor

statului român şi

care au

ţară,

solicitând azil politic. O altă categorie se referă la foştii ofiţeri ai organelor de Securitate care, după trecerea în rezervă, profitând de ocazia unor excursii în Occident, au refuzat înapoierea în ţară. Dar cea mai numeroasă categorie o

reprezintă infor

matorii

refuzat înapoierea în

Securităţii care, în timp ce erau activi, deci folosiţi, au cerut azil politic în ţările occidentale, unii dintre ei chiar şi pe spaţiul sovietic. Numărul acestei din

urmă

sutelor. Lucrările de specialitate referitoare la istoria tehnicilor

de spionaj şi contraspionaj disting două categorii de

transfugi

propriu-zişi (exteriori), care îşi

părăsesc ţara din motive

politice,

economice, pentru a

activi

(„transfugue-en-place” sau

interiori), cei care acceptă să

dar

care joacă rol de „cârtiţe” pentr u un ser viciu de informaţii advers. Potrivit unui act normativ intitulat „Final Report Senate S e l e c t C o m m i t t e e o n

INTELLIGENCE

sau

trece la

defectori-transfugi:

categorii este de ordinul

ideologice

inamic, şi transfugi

rămână în ţara de origine,

Nutoţidefectorii-transfugisuntconsideraţitrădătoridinpunctul de vedere al ţării pe care au părăsit-o. Serviciile
Nutoţidefectorii-transfugisuntconsideraţitrădătoridinpunctul
de vedere al ţării pe care au părăsit-o.
Serviciile secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii
defectori-transfugi ca metodă de a-şi implanta agenţii cu o instruire
specială în tabăra adversă.

Intelligence”, elaborat de Congresul SUA la 24 aprilie 1976, „defectorul” este definit ca „persoana care, din raţiuni politice sau din alte raţiuni, şi-a abandonat ţara şi se află sau s-ar putea afla în posesia unor informaţii care interesează Guver nul Statelor Unite”. Mai mult, potrivit Public Law 110, un alt act normativ elaborat de

Congresul SUA, „defectorii” au fost împărţiţi, în funcţie de

interesele urmărite, în

trei

categorii: personalităţi, agenţi ai altor servicii de informaţii şi persoane care au spionat, trădat sau lucrat în favoarea SUA (incluşi sub incidenţa indicativului „110'S”, aceştia primesc salariu şi protecţie din partea CIA); transfugi de importanţă medie (diplomaţi

de carieră, politicieni, militari,

cercetători

etc.),

n-au

fost anterior în raporturi de

subordonare sau conlucrare

serviciile

organizată

americane de informaţii (afiliaţi indicativului „55'S”, aceştia sunt sprijiniţi şi protejaţi de CIA, de la caz la caz); personalităţi din

cultural,

domeniile artistic,

sportiv, ştiinţific etc., care, din

considerente propagan-

distice sau de altă natură, sunt bineveniţi pe pământul american. Nu toţi defectorii-

transfugi

consideraţi

trădători din punctul

care

cu

sunt

de vedere al ţării pe care au părăsit-o. Serviciile secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii defectori- transfugi ca metodă de a-şi implanta agenţii cu o instruire specială în tabăra adversă. Gestapo-ul a provocat, prin acest sistem, mari pierderi mişcărilor de rezistenţă din ţările europene ocupate de armata germană, la fel şi sovieticii au obţinut unele succese în perioada Războiului Rece, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere strict profesional pentru activitatea de informaţii, avem de-a face cu „defectori răi” şi „defectori buni”. Prin urmare, „defectorii răi” sunt trădătorii, pentru că divulgă adversarilor secrete de stat autentice, iar „defectorii buni” sunt cei care continuă să-şi servească ţara sub acoperirea de trădători (falşi defectori), divulgând doar secrete false (contrafăcute), lipsite de importanţă. De excepţională importanţă, în acest sens, se dovedeşte aserţiunea lui Anatoli Goliţîn, un celebru defector- transfug sovietic, care a cerut azil politic în SUA, în 1961: „ori de câte ori un transfug important din Est se refugiază în Vest, câţiva «transfugi falşi» sunt expediaţi în scurt timp în Vest, în scop de bruiere şi compromitere atât a transfugului adevărat, cât şi a informaţiilor furnizate de el”. Prin urmare, „falşii transfugi” erau, în realitate, agenţi de evaluare expediaţi în Occident de KGB sau de un alt serviciu secret est-european, sub acoperire de defector, care aveau ca misiune „să- şi ofere serviciile CIA”, dar, în realitate, continuau să lucreze pentru KGB, plasând americanilor informaţii false, bine dozate, parţial exacte, parţial inexacte, în scop de „intoxicare”. La rândul său, Jacques Boud, în a sa monumentală enciclopedie despre tehnicile de informaţii şi serviciile secrete, apărută la Paris în 1998, prezintă un nou tablou al defectorilor transfugi, cu 52 de ofiţeri ai KGB şi GRU, 5 români, 4 cubanezi, 3 polonezi, un ceh şi un maghiar. Din studiul dosarelor de la fondul de anchetă al fostei arhive de

Securitate rezultă însă că numărul defectorilor-transfugi români care, în perioada 1975-1982, au cerut azil

americane, în cadrul «Defector Program», recunoaşte că a fost adus în DIE de către Alexandr

„ori de câte ori un transfug important din Est se refugiază înVest, câţiva «transfugi falşi» sunt expediaţi în scurt timp în Vest, în scop de bruiere şi compromitere atât a transfugului adevărat, cât şi a informaţiilor furnizate de elAnatoli Goliţîn

politic în diferite ţări occidentale ca Franţa, Anglia, SUA, Germania Federală, Belgia, Italia, Suedia şi Elveţia este mult mai mare, nu mai puţin de 15, de unde se naşte o firească întrebare: „oare ce i-a nemulţumit atât de mult pe toţi aceştia încât să-i determine la gesturi care, practic, au luat proporţia unui fenomen?” Un posibil răspuns nu poate pierde din vedere explicaţia oferită de istoriografia occidentală despre această problemă, şi anume că o parte din defectorii-transfugi din fostul Bloc Estic comunist erau, în realitate, dirijaţi de serviciile secrete sovietice. Americanii au fost primii care şi-au dat seama de această metodă, şi ca urmare, au înfiinţat rapid un program special, „Defector Program”, administrat de CIA prin „Interagency Defector Committee” (IDC), în scopul de a coordona găzduirea şi exploatarea (debriefing) transfugilor. nă în 1990, au fost avuţi în vedere defectorii din Cuba, URSS şi celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia. Rezultatele nu le cunoaştem, ele constituind, evident şi astăzi, secrete de stat bine protejate. Dar cine citeşte cu atenţie dezvăluirile memorialiştilor fostei Securităţi e imposibil să nu constate unele aspecte de interes. Aşa, de exemplu, generalul (r) Nicolae Pleşiţă susţine că atât de bine informata Securitate nu a cunoscut totuşi, până la apariţia cărţii lui Ion Mihai Pacepa, «Moştenirea Kremlinului», cine îl ajutase pe acesta să ajungă în DIE (Direcţia de Infor maţii Exter ne). Or, defectorul-transfug Pacepa, care şi el a fost supus timp de câţiva ani unui interogatoriu amănunţit (debriefing) de către serviciile

Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada

1949-1953.

Istoricul israelian Shlomo Leibovici-Laiş, pe vremea când ocupa „un post oficial sensibil” la Tel-Aviv, fiind întrebat de unul dintre „vânătorii(ofiţerii români din DIE) care-l căutau pe generalul defector Ioan Mihai Pacepa, „acesta pentru cine lucrează?”, a dat următorul răspuns: „ăsta (Pacepa n.n.) a servit pe toţi cei care i-au cerut servicii”.

O situaţie asemănătoare ar fi avut şi un alt ofiţer al DIE, un anume Gheorghe
O
situaţie asemănătoare ar fi avut
şi
un alt ofiţer al DIE, un anume
Gheorghe Mandache. Din datele
păstrate în documentele fostei
Securităţi rezultă că acesta era
născut la 13 februarie 1933, într-o
comună din judeţul Botoşani, de
profesie strungar. A fost încadrat
în Securitate în 1951, fiind trimis la
un curs de specializare de doi ani în
URSS, unde a fost recrutat de
organele de spionaj sovietice.
Încadrat în DIE, a primit misiuni
informative în R.D. Germană,
unde s-a logodit cu Kothe
Brunich, sub numele de cod
Rudolf Breuman. La 13 martie
1959 a fost declarat dispărut din
Berlinul răsăritean. Împreună cu
logodnica sa, trecuse sectorul
occidental al oraşului, stabilindu-se
ulterior la Ulm, în sudul R.F.
Germania. În realitate, primise
misiuni informative din partea
serviciilor secrete sovietice, care-i
controlau activitatea sub steag
străin. Securitatea română a
încercat să-l localizeze abia în
1973. Un an mai târziu, s-a
întreprins o acţiune de răpire a sa şi
aducere sub escortă în România,
care a eşuat. „Gheorghe Mandache
prognoza un raport al

iulie

-septembrie

</