TEMA : UN CAZ DE AGORAFOBIE

NUME : M. M.

REZUMAT : Cazul de faţă prezintă povestea Cameliei, o tânără de 28 ani care suferea de
agorafobie. De asemenea, este descris planul terapeutic al acestui caz, mediul familial din care
provenea tânăra.
Pentru o mai buna inţelegere a cazului au fost inserate aspecte teoretice şi etiologice ale
agorafobiei.
CUVINTE - CHEIE :
1. Agorafobie
2. Anxietate
3. Atacuri de panică
4. Antrenament autogen
5. Atitudine negativă
6. Autostima
7. Comportament adictiv
8. Comportament asertiv
9. „Copil interior”
10. Dependenţă excesivă
11. Desensibilizare în plan imaginar
12. Desensibilizare în realitate
13. Dorinţe infantile
14. Frici infantile
15. Gânduri negative
16. Liste ierarhice
17. Sentiment de inferioritate
18. Situaţie anxiogenă
19.Stimul anxiogen
20. Vorbire interioară cu conţinut negativ

1
INTRODUCERE : „ O nouă zi şi aceaşi problemă care mă apasă...ştiu că urmează o nouă etapă
din tratament iar cu ajutorul terapeutului şi a celor din jur sper să reuşesc.Ştiu că ei au fost
sprijinul meu.E apăsător să nu mai am siguranţă atunci când ma aflu în diferite locuri, când
majoritatea femeilor se gândesc la cum arată atunci când ies din casă principala mea grijă este să
mă întorc acasă fără ca ceva rău să mi se fi întâmplat la hipermarket de exemplu...”
Un subiect agorafobic este tentant pentru orice psihoterapeut, dar în mod special pentru
unul debutant pentru că prin rezolvarea cazului poate primi un feedback pozitiv, o dată cu
rezolvarea cazului execută şi el un pas in faţă.
Cazul mi-a stârnit interes mai ales prin paleta diversă de soluţii, metode de rezolvare şi
implicarea activă a terapeutului.

ASPECTE TEORETICE ŞI ETIOLOGIE :

Agorafobie – teamă patologică, obsesivă şi nemotivată de spaţii largi, de locuri deschise, de
pieţe.
Agorafobie (dicţionar de psihologie Larousse) – teamă nejustificată, uneori însoţită de vertij, pe
care unele persoane o trăiesc atunci când se găsesc în locuri publice, în spaţii descoperite.
Agorafobicul, înnebunit de ideea că are de traversat o piaţă sau că are a se amesteca în mulţime,
preferă să le evite.Pentru a se linişti, el se sileşte să urmeze întotdeauna aceleaşi trasee, lăsându-
se însoţit de o persoană sau de un animal sau ducând cu el un obiect familiar.Comportamentul
său, pe care îl justifică uneori prin motivaţii logice, poate constitui simptom al unei nevroze
fobice.
Un atac de panică se caracterizează prin episoade neaşteptate şi repetate de teamă intensă,
acompaniate de simptome fizice care includ dureri in piept, palpitaţii, dificultăţi de respiraţie,
ameţeli, dureri abdominale.O dată ce frecvenţa atacurilor creşte, persoana incepe adesea să evite
situaţiile în care simte că ar putea avea un alt atac de panică sau situaţiile în care nu poate cere
ajutor.Această evitare poate evolua către agorafobie – incapacitatea de a merge în afara locurilor
cunoscute şi sigure, din cauza fricii intense şi a anxietăţii.

Conform unui studiu longitudinal efectuat de Krieg (1987) 213 din cazurile de tulburări anxioase
se cronicizează în ciuda tratamentului şi pacienţii se obişnuiesc cu boala nemaisolicitând ajutor.

2
Tulburarea anxioasă generalizată definită atât după criteriile ICD – 10, cât şi după criterii
DSM – III afectează intre 2,5 – 3,1% din populaţia adultă, atacuri de panică 1 – 2%,
boala obsesiv compulsivă 2 – 3 %.
Studii pe gemeni : Slater şi Shields(1969) au observat o rată de concordanţă de 50% pentru
„stări anxioase” la gemeni monozigoţi în timp ce rata de concordanţă era de numai 2 – 3 % la
gemenii dizigoţi.Toţi cercetătorii sunt de acord că atacurile de panică au componenta genetică
cea mai pregnantă exprimată prin agregare familială şi transmisie părinte – copil.
Horvath, Lish şi Johnson arată că în SUA există un consens între clinicieni şi cercetători,
reflectat în DSM-III-R, în privinţa agorafobiei, concepută ca un răspuns condiţionat la atacurile
de panică ; ar surveni arareori în afara atacurilor.
Dimpotrivă, în Marea Britanie, există o opinie contrară, şi anume aceea că în mod frecvent
agorafobia survine în absenţa panicii.
O altă contradicţie ar apărea între raportările obişnuite ale clinicienilor(care afirmă că văd
rarisim agorafobie fara istorie de atac de panică) şi studiile comunitare, în care agorafobia fără
istorie de atacuri de panică este o condiţie curentă.
Agorafobia este definită ca frica de spaţii deschise dar ea se extinde, de fapt, asupra oricărui loc
din afara casei sau a zonei pe care persoana o consideră sigură: mijloace de transport în comun,
pieţe, magazine mari şi aglomerate, poduri, în general orice loc din care persoana ar avea
dificultăţi să iasă „dacă ceva rău s-ar întâmpla”.Acest „ceva rău” îmbracă diferite sensuri.O
persoană care face atac de panică, „ceva rău” înseamnă „O să fac un atac de panică!” şi, adesea,
tulburarea de panică netratată se complică cu agorafobie.Pentru altcineva poate să existe teama
ca în cazul unui accident sau incendiu nu poate să părăsească locul respectiv.
Anxietatea este modalitatea de reacţie a oricărui om care se simte ameninţat.
Agorafobia se manifestă diferit de la o persoană la alta, unii simţindu-se bine doar într-o anumită
cameră,alţii fiind incapabili să călătorească pe distanţe scurte.Totuşi, agorafobia cere un
diagnostic complex, pentru că de cele mai multe ori este asociată altor tipuri de anxietăţi, cum
este teama de a fi lăsat singur(monofobia) sau fobia de a fi prins într-o capcană.
Anxietatea reprezintă o dimensiune a vieţii cotidiene, deoarece multe din situaţiile cu care se
confruntă fiinţa umană sunt anxiogene.
În DSM IV se disting următoarele tulburări anxioase:

3
 - atacul de panică
- agorafobia
- fobia socială
- fobiile specifice
- tulburarea cu anxietate generalizată
- tulburarea obsesiv – compulsivă
- tulburarea datorată stresului post – traumatic
- tulburarea acută de stres
- agorafobia fără atac de panică în istoria bolii
- tulburarea anxioasă datorată unor probleme somatice
- tulburarea anxioasă ca urmare a ingerării unor substanţe chimice
Dintre toate tulburările anxioase, agorafobia este cea mai răspândită, aproximativ 5% din
populaţie suferind în grade diferite de această tulburare.
Deşi termenul de agorafobie semnifică teama de spaţii deschise, esenţa agorafobiei constituie
spaima de a nu suferi un atac de panică.Subiectul se teme să se afle în situaţii care ar exclude
posibilitatea acordării ajutorului medical în cazul unui atac de panică. Majoritatea agorafobicilor
se tem şi de reacţia oamenilor, în eventualitatea în care ei vor suferi un atac de panică.
Frecvent, agorafobicii evită o serie de situaţii obişnuite cum ar fi :
- locuri aglomerate : magazine, restaurante, săli de cinema
- locuri de unde se poate ieşi cu dificultate : tuneluri, poduri
- mijloace de transport în comun

- teama de a rămâne singur acasă

Poate că cea mai frecvent întâlnită particularitate a agorafobicilor o constituie teama de a se afla
departe de casă sau de o persoană care inspiră încredere.
Subiectul poate evita să conducă maşina singur sau să se afle neînsoţit departe de casă.
Agorafobicii trăiesc permanent o anxietate anticipatorie, dominaţi de spaima că vor putea fi
surprinşi într-o situaţie în care vor fi cuprinşi de panică.Datorită restrângerii sferei activităţilor,
pacienţii trăiesc şi o stare depresivă.

4
Agorafobia pare să fie produsă atacuri de panică(Bourne 1995) .Astfel, la început, subiectul este
cuprins de atac de panică fără vreun motiv bine determinat, apoi începe să se teamă de faptul că
atacurile de panică se vor produce tot mai frecvent atunci când el este singur sau departe de
casă.În felul acesta se instalează teama de a înfrunta situaţiile respective.
În momentul în care persoana începe să evite anumite situaţii de teama declanşării unui atac de
panică, avem de-a face cu agorafobie, care poate îmbrăca forme uşoare, moderate sau severe.
În formele uşoare, subiectul are senzaţia de disconfort în anumite situaţii, dar încă nu le evită(de
pildă, îşi face cumpărăturile singur, dar preferă să nu se îndepărteze de casă).
Formele moderate se caracterizează prin evitarea unor situaţii cum ar fi călătoria cu mijloacele
de transport în comun, mersul la spectacole, restaurant, condusul maşinii departe de casă.Cu
toate acestea, restricţiile sunt parţiale şi persoana se poate descurca în unele condiţii în afara
locuinţei sau în absenţa unei persoane de încredere.
Agorafobia severă se caracterizează prin incapacitatea totală a subiectului de a părăsi neînsoţit
locuinţa.
Agorafobia are atât cauze ereditare, cât şi cauze dobândite, acestea din urmă fiind următoarele :
- părinţi perfecţionişti sau hipercritici
- părinţi hiperprotectori
- părinţi excesiv de anxioşi care le comunică în mod indirect copiilor faptul că
lumea reprezintă un loc periculos.
Agorafobia afectează persoane din toate straturile sociale şi este mai răspândită în rândul
femeilor, deşi procentul acestora este în scădere.
Într-o primă etapă, tratamentul agorafobiei presupune relaxarea şi învăţarea subiectului să facă
faţă atacurilor de panică. În cazurile mai severe, se impune iniţierea tratamentului
medicamentos.Etapa a doua a psihoterapiei presupune realizarea unor expuneri gradate la
stimulii anxiogeni, întâi în plan imaginativ şi apoi în plan real. Deoarece agorafobicii au
dificultăţi în afirmarea propriilor opinii şi drepturi, psihoterapeuţii indică şi tratamentul asertiv.
Există teorii neuropsihologice care susţin că există o etiologie biologică a atacului de panică cum
ar fi un deficit la nivelul funcţionării neurotransmiţătorilor.
S-au făcut studii genetice care au demonstrat că la 115 pacienţi care prezintă tulburări de panică
au avut în familie pe linie directă persoane care au prezentat tulburarea.

5
Teoriile moderne psihanalitice susţin că atât anxietatea cât şi atacurile de panică sunt legate de
dorinţe şi frici infantile.
Alte teorii psihodinamice propun existenţa unei legături între temperament şi factorii de mediu.
Pacienţii care suferă de atacuri de panică se nasc cu o reacţie fiziologică mai mare, deci rezultă
frici foarte timpuriu.
Modelul cognitiv susţine că atacurile de panică apar atunci când subiectul percepe anumite
situaţii somatice ca fiind mult mai periculoase decât sunt ele în realitate, de aceea
experimentează sentimentul de dezastru, gândurile sunt legate de un pericol iminent.
Statisticile demonstrează că agorafobia debutează, de regulă la adulţii tineri între 18 – 35 ani.
Agorafobia nu este legată de alte probleme psihiatrice sau psihologice, în sensul că subiectul
poate fi perfect normal, cu excepţia agorafobiei.
Nu există diferenţe de sex în apariţia agorafobiei, cu toate că studiile clinice au arătat că această
tulburare prezintă un caracter mai persistent la femei.
Majoritatea subiecţilor cu forme uşoare de anxietate se descurcă singuri şi nu ajung să apeleze la
cabinete de specialitate. Mulţi agorafobici au suferit în copilărie de anxietate de separare şi pun
primul atac de panică pe seama unr evenimente psihotraumatizante acute, de dată relativ
recentă(stres somatic : boală, intervenţie chirurgicală, naştere ; psihic : decesul unei persoane
apropiate, pierderea serviciului) sau cronice : căsătorie nefericită, lipsa banilor.

DATE DE IDENTIFICARE ALE SUBIECTULUI. ISTORIA PERSONALA A

CAZULUI

Nume : Camelia
Vârsta : 28 ani
Stare civilă : necasătorită
Mediu de proveninenţă : urban
Familie : monoparentală
Camelia suferea de atacuri de panică, dar ajunsese să nu mai meargă la magazin, restaurant,
teatru, de teamă că în acele locuri se va declanşa criza. Mai mult, Camelia era speriată la gândul

6
că în curând nu va mai putea merge la serviciu. Aşa cum am mai subliniat, evitarea anumitor
situaţii, de a face un atac de panică, poartă numele de agorafobie.
Copil fiind, Camelia a crescut într-o familie dezmembrată ca urmare a plecării tatălui său, atunci
când avea 6 ani.
Mama ei era tot timpul nervoasă, îi cerea foarte mult şi o critica mereu. Din acest motiv, pacienta
nu ştia niciodată sigur dacă este iubită cu adevărat, având un profund sentiment de insecuritate
personală. În copilărie, ea se temea că dacă îşi va revendica drepturile, va pierde dragostea
condiţionată a mamei sale.
Camelia a menţinut acest model de relaţie bazat pe dependenţă excesivă şi se temea de a fi
abandonată şi în raporturile cu prietenul ei, fapt ce contribuia la întărirea comportamentului
agorafobic. Astfel, ea considera la nivel inconştient că, dacă va fi dependentă de prietenul ei şi
acesta va avea grijă de ea, n-o va părăsi niciodată. Pe masură ce terapia progresa, Camelia şi-a
dat seama că trebuie să-şi modifice stilul de viaţă, devenind mai puternică şi mai independentă.
Ea a conştientizat faptul că-şi poate cere drepturile, poate spune „nu” şi, în acelaşi timp, poate
obţine dragostea şi sprijinul prietenului ei şi ale altor persoane.

RELAŢIA TERAPEUTICĂ
Camelia a fost primită în cadrul terapiei asigurându-i-se tot confortul psihologic de care avea
nevoie şi de asemenea a fost asigurată empatia din partea terapeutului, acceptarea necondiţionată
a Cameliei , cât şi a problemei cu care ea se confruntă , precum şi suportul psihologic.
Terapeutul a fost alături de Camelia, fapt care a facilitat exprimarea emoţiilor, convingerilor şi a
îmbunatăţit relaţia dintre terapeut si client.

DIAGNOSTICUL ŞI EVALUAREA CLINICĂ

În cazul Cameliei principalele tehnici de adunare a informatiilor au fost : interviul ,
automonitorizarea şi observaţia.
Din interviul realizat s-au obţinut informaţii despre Camelia, despre problema pe care ea o
prezenta şi s-a creat şi relaţia terapeutică, pentru câştigarea increderii clientului.
Cu ajutorul tehnicii de automonitorizare au putut fi înregistrate frecvenţa, durata şi intensitatea
atacurilor de panică.

7
Prin tehnica observaţiei a fost studiat indeosebi limbajul nonverbal.

ANALIZA MULTINIVELARĂ A PROBLEMEI

Problema cu care Camelia a venit în terapie şi-a pus amprenta pe mai multe planuri în viaţa ei.
Astfel în plan cognitiv s-a resimţit scăderea capacităţii de concentrare şi teama că în curând îşi va
pierde locul de muncă din cauza problemei pe care o are. De asemenea în plan comportamental
s-a simţit o oarecare depărtare de iubitul ei, pentru că nu ştia cum să se descurce cu problema.
Probleme au apărut şi pe plan motivaţional prin scăderea interesului în ceea ce avea de realizat;
plan somatic prin scăderea apetitului de mâncare.

CONCEPTUALIZAREA NOSOLOGICĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A SIMPTOMELOR

ŞI A PROBLEMELOR CLIENTULUI
În declanşarea atacurilor de panică şi a agorafobiei intervin o serie de factori :
- predispozanţi : structura personalităţii
- favorizanţi : mediul, in cazul de faţă mama şi prietenul, Camelia nefiind obişnuită să-şi
ceară drepturile. La toate acestea se adaugă şi despărţirea prematură de tatăl ei, eveniment
de separare specific declanşării atacurilor de panică şi a agorafobiei
- declanşatori : prezenţa Cameliei în spaţiile care îi produceau starea de disconfort :
hipermarket-uri, pieţe, spaţiile largi în general
- deteminanţi : evenimente majore care pot să determine apariţia problemei
- de menţinere :

IPOTEZA DE LUCRU
În acest caz au fost folosite exerciţiile de respiraţie, relaxare, dietă, exerciţii fizice, tehnicile de
autoreglare a atacului de panică, modificarea vorbirii interioare cu conţinut negativ precum şi a
atitudinii cu caracter disfuncţional: „Trebuie să fac pe placul tuturor”, „Succesul reprezintă totul
în viaţă”.
Împreună, terapeutul şi pacienta au elaborat un set de autosugestii menite să contracareze
atitudinea negativă.

8
Un punct important al terapiei l-a constituit contracararea comportamentului de evitare, prin
intermediul imaginaţiei dirijate şi a desensibilizării în plan real.
La început, pacienta a împărţit obiectivul de a se confrunta cu fiecare situaţie anxiogenă în opt
trepte :
- să stau un minut în faţa intrării unui magazin universal
- să petrec un minut în magazin
- să merg până în mijlocul magazinului, să rămân un minut şi apoi să plec
- să ajung până în capătul magazinului, să rămân un minut şi apoi să ies
- să stau 3 minute în magazin fără să cumpăr nimic
- să cumpăr un obiect şi să mă aşez la coadă la casă pentru a plăti
- să cumpăr trei obiecte din trei raioane diferite şi să stau la trei cozi la casă
- să cumpăr mai multe obiecte şi să stau la tot atâtea cozi
În etapa a II –a , pacienta se va confrunta în plan imaginar cu fiecare dintre cele opt situaţii,
repetându-le mental, în stare de relaxare, până când evocarea acestora nu-i va mai provoca
anxietate.

Etapa a III –a , constă în confruntarea cu situaţiile respective în plan real, la început în compania
unei prietene şi apoi singură. Exerciţiile trebuie oprite atunci când anxietatea pacientei devenea
mai mare şi tindea să-i scape de sub control.
Demersul terapeutic din acest caz a implicat şi un antrenament asertiv, pentru că o mare parte a
stresului care a condus la declanşarea primului atac de panică a fost provocat de obligaţiile
profesionale nerealiste impuse pacientei de către şeful său. De asemenea, Camelia nu ştia să
lupte pentru drepturile ei sau să-i refuze ceva prietenului, de teamă că acesta o va părăsi.
Camelia a menţinut acest model de relaţie bazat pe dependenţă excesivă şi se temea de a fi
abandonată şi în raporturile cu prietenul ei, fapt ce contribuia la întărirea comportamentului
agorafobic. Astfel, ea considera la nivel inconştient că, dacă va fi dependentă de prietenul ei şi
acesta va avea grijă de ea, n-o va părăsi niciodată. Pe masură ce terapia progresa, Camelia şi-a
dat seama că trebuie să-şi modifice stilul de viaţă, devenind mai puternică şi mai independentă.
Ea a conştientizat faptul că-şi poate cere drepturile, poate spune „nu” şi, în acelaşi timp, poate
obţine dragostea şi sprijinul prietenului ei şi ale altor persoane.

9
Un alt aspect al psihoterapiei l-a constituit lucrul asupra imaginii de sine. Pentru a depăşi modul
inadecvat în care s-au purtat părinţii săi, a devenit ea însăşi un părinte grijuliu cu propria
persoană.
Acest obiectiv a fost îndeplinit prin îmbunătăţirea imaginii ei corporale şi prin înlocuirea vocii
interioare cu conţinut autocritic cu o altă voce, care administra autosugestii de acceptare de sine
şi valoare personală.
Terapeutul a învăţat-o să intre cu acea parte a eu-lui ei numită „copil interior”, reconstruind în
plan imaginar, în stare de relaxare sau hipnoză, relaţiile de grijă, sprjin şi afecţiune faţă de
propria persoană.
Planul de psihoterapie a fost următorul :
Nivelul fizic - Metode şi tehnici de contracarare a
reacţiilor de panică în stadiul lor
incipient
Nivelul emoţional - Desensibilizare în plan imaginativ
şi real
- Pacienta învaţă să-şi identifice şi să-
şi exprime stările emoţionale
Nivelul mental (cognitiv) - Contracararea vorbirii interioare cu
conţinut negativ care provoacă nu
numai atacuri de panică, dar şi
teama că acestea se vor produce
- Înlocuirea atitudinilor şi cerinţelor
cu caracter disfuncţional cu
autosugestii pozitive, de autoîntărire
Interpersonal - Dezvoltarea unui stil de relaţii
interpersonale bazate pe un
comportament asertiv

Nivel spiritual (ego-ul ca un sistem unitar) Dezvoltarea autostimei prin :

- realizarea unei mai bune imagini de
sine în plan fizic

10
 - blocarea aşa-numitului „critic
interior”
- cultivarea relaţiei cu „copilul
interior”

ELABORAREA PLANULUI DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ

A . Metode şi tehnici de contracarare a atacului de panică în stadiul incipient
a – retragerea : trebuie realizată distincţia dintre retragere şi fuga din situaţia anxiogenă.
Retragerea presupune părăsirea temporară a situaţiei, cu intenţia de a reveni atunci când se va
simţi mai bine, în timp ce comportamentul de fugă nu face decât să întărească fobia. Atunci când
pacientul nu mai revine în situaţie, el ajunge s-o considere intolerabilă, limitându-se doar să fugă
din aceasta.
b – organizarea unei discuţii cu o altă persoană : această strategie contribuie la distragerea
atenţiei subiectului de la simptome şi gânduri cu conţinut anxiogen.
c – angajarea într-o activitate fizică : mişcarea contribuie la descărcarea energiei suplimentare
produse de secreţia sporită de adrenalină.
d – ancorarea în prezent : se recomandă concentrarea atenţiei asupra obiectelor din jur. Astfel,
subiectul poate să observe obiectele expuse într-o vitrină sau mobilierul dintr-o încăpere,
acordând mai puţină atenţie simptomelor psihofiziologice sau gândurilor catastrofizante.
e – angajarea în activităţii simple, cu caracter repetitiv : aceste activităţi au menirea de a
abate atenţia de la senzaţiile şi gândurile negative. Se poate recomanda :
- să numere de la 100 la 1 ;
- să numere persoanele care stau la coadă, banii pe care îi are asupra sa, maşinile de
o anumită culoare ;
- să fredoneze o melodie.

11
f – desfăşurarea unei activităţi care presupune concentrarea atenţiei : asemenea activităţi sunt
mai dificil de realizat când subiectul este anxios sau panicat. Cu toate acestea, ele reprezintă
modalităţi de distragere foarte eficiente dacă subiectul reuşeşte să se angreneze în ele.
Se poate recomanda :
- citirea unui roman sau a unei reviste
- dezlegarea unui rebus
- tricotat sau cusut
- monitorizarea nivelului anxietăţii
- jocuri de cărţi sau jocuri pe calculator
- cântatul la un instrument muzical
- planificarea activităţilor zilnice
g – exprimarea deschisă a ostilităţii : ostilitatea şi anxietatea reprezintă reacţii incompatibile,
care nu pot fi trăite simultan, observaţiile clinice au evidenţiat faptul că anxietatea şi panica au la
bază sentimente reprimate de furie, ostilitate şi frustrare.
Bourne recomandă manifestarea ostilităţii în plan fizic prin descărcarea pe obiecte.
Astfel, pacientul poate lovi o pernă, un manechin, sau poate sparge un obiect fără valoare.
h – trăirea unei experienţe plăcute directe : la fel cum ostilitatea şi anxietatea sunt incompatibile,
tot aşa trăirea sentimentului de plăcere nu poate merge cu anxietatea.
Pacientului i se poate recomanda să :
- mănânce ceva ce îi place( nu zahăr sau alimente iritante)
- facă dragoste
- facă duş sau să se relaxeze într-o baie caldă
i – vizualizarea unei persoane sau a unei scene care reconfortează pacientul : dacă subiectul
sesizează semnele incipiente ale anxietăţii, el poate să-şi reprezinte o persoană care îl face să se
simtă în siguranţă, sau o scenă liniştitoare.
j – oprirea gândurilor : pacientul este instruit să inspire profund şi să-şi spună stop! atunci când
sesizează prezenţa senzaţiilor neplăcute sau a gândurilor negative.
După repetarea exerciţiului de câteva ori, se va trece la înlocuirea gândurilor anxiogene cu
gânduri liniştitoare, cu caracter suportiv : „totul va trece”, „sunt calm şi puternic”.

12
Pacientul poate utiliza orice tehnică menită să-l ajute numai să nu mai fie prizonierul gândurilor
negative.
k – exerciţii de respiraţie abdominală : respiraţia abdominală lentă şi calmă poate reduce
simptomele fiziologice ale atacului de panică, respectiv accelerarea ritmului respirator,
constricţia toracică şi duce la dispariţia simptomelor de hiperventilaţie datorate respiraţiei
claviculare accelerate.
l – exerciţii de relaxare : se pot utiliza exerciţii de antrenament autogen al lui Schultz sau din
cadrul relaxării progresive Jacobson.
Antrenamentul autogen :
Exerciţiul de greutate :
„Sunt în întregime liniştit şi cu desăvârşire calm”.
„O linişte plăcută mă înconjoară”.
„Totul trece pe lângă mine ca pe lângă un copac : neutru, absent, indiferent”.
„Braţul meu drept devine din ce în ce mai greu”.
„Greutatea de plumb se furişează irezistibil cuprinzându-mi umărul, braţul, mâna, degetele.”
„Inert, braţul adormit se lipeşte de patul pe care stau întins, atras ca de un magnet uriaş”.
„Linişte, greutate, repaus”.
Folosind formule asemănătoare, subiectul se concentrează pentru inducerea progresivă a
senzaţiei de greutate la braţul stâng, la piciorul drept şi apoi la cel stâng.
Pentru generalizare sezaţiei de greutate :
„O linişte plăcută mă înconjoară”.
„Sunt cu desăvârşire calm, profund liniştit”.
„Am senzaţia că îmi privesc corpul din exterior : îmi văd picioarele inerte, braţele încremenite,
faţa adormită”.
„Corpul întreg , greu, liniştit, adormit intră în ordinea şi echilibrul firesc al nefiinţei obiectelor ce
mă înconjoară”.
„Linişte , greutate, repaus”.
Exerciţiul de căldură :
„O căldură plăcută îmi cuprinde braţul drept”.
„Căldura odihnitoare se furişează din umăr până în vârful fiecărui deget”.

13
„Fluidul greu şi cald al stării de repaus inundă fiecare fibră, fiecare articulaţie a braţului
adormit”.
Pentru generalizarea senzaţiei de căldură :
„Mă las legănat de foşnetul monoton al valurilor ce mângâie nisipul fierbinte al plajei pe care
stau întins”.
„Corpul întreg este îmbrăţişat de razele fierbinţi ale soarelui, toropit de nisipul fierbinte ce mă
înconjoară”.
Exerciţiul pentru cord :
„Inima bate ritmic, egal, liniştit”.
„Inima pompează liniştit sângele cald în tot corpul asemenea celui mai desăvârşit mecanism care
există”.
„Inima funcţionează de la sine, ritmic, egal, liniştit”
Exerciţiul pentru controlul respiraţiei :
„Aerul intră şi iese în voie din plămâni”.
„Plămânii respiră singuri, întregul corp respiră prin toţi porii săi”.
„Respir liber, de la sine, aerul curat ce mă înconjoară”.
Exerciţiul pentru plexul solar :
„Plexul solar, soarele corpului meu, centrul în care este concentrată acum căldura întregului
corp”.
„Inima pompează sângele cald în primul rând spre abdomenul adormit”.
„Muşchii abdomenului sunt destinşi, orice tensiune dispare”.
Exerciţiul pentru cap :
„Îmi simt capul liber şi liniştit”.
„Pleoapele adormite acoperă globii oculari absenţi la tot ce mă înconjoară, toropiţi de linişte şi
amintiri”.
„O boare uşoară adie răcorindu-mi fruntea”.
„Tâmplele sunt cuprinse de aerul rece ce mă impresoară”.
Antrenamentul autogen se desfăşoară în perioada de învăţare sub îndrumarea unui
specialist(medic, psiholog) de 2-3 ori / săptămână subiectul practicând individual, zilnic, şedinţe
scurte de câteva minute, care, după însuşirea temeinică a tehnicii, pot ajunge până la 15 minute.

14
m – repetarea mentală a unor sugestii cu caracter pozitiv : vorbirea interioară cu conţinut
negativ nu face decât să agraveze atacurile de panică. În timp ce reacţiile fiziologice specifice
atacului de panică apar brusc şi parcă din senin(anxietate primară), reacţiile emoţionale la aceste
simptome(anxietate secundară) se datorează vorbirii interioare, prin intermediul căreia subiectul
îşi spune în gând cât de groaznice şi cât de periculoase sunt simptomele care îi vor provoca
pierderea autocontrolului, nebunia sau moartea. Dacă va fi învăţat să-şi accepte simptomele şi să-
şi autoadministreze formele sugestive cu conţinut liniştitor, el va putea reduce sau chiar opri
escaladarea acestora.
Bourne prezintă o schemă din care rezultă că modul în care va reacţiona subiectul la producerea
atacului de panică va depinde de ceea ce îşi va spune acesta în gând.
n – practicarea exerciţiilor de relaxare(sau de respiraţie) cu autosugestii liniştitoare : la apariţia
primelor simptome ale atacului de panică, subiectul se relaxează şi îşi repetă în gând
autosugestiile cu caracter calmant, menite să-l ajute să facă faţă atacului de panică.
Acelaşi lucru se poate realiza în timpul unui exerciţiu de respiraţie abdominală, după modelul :
„Inspir calm, linişte, destindere”.
„Expir teamă, agitaţie, încordare” sau
„Pot face faţă acestei stări”. – inspiraţie
„Totul va trece şi mă voi relaxa”. – expiraţie
Această tehnică este uneori atât de eficientă încât poate suplini desensibilizarea în plan real, ce
devine adesea mai greu de realizat, cum ar fi, de pildă, în cazul fobiei de zbor cu avionul. În alte
îmrejurări, metoda contribuie la reducerea anxietăţii în suficientă măsură pentru a face posibilă
desensibilizarea în plan real.
În general, anxietatea legată de traversarea unor spaţii largi, de a călători cu avionul, de a utiliza
ascensorul este declanşată de gândurile şi fanteziile subiectului în legătură cu respectivele
situaţii. Din acest motiv, desensibilizarea subiectului faţă de gânduri şi imagini anxiogene poate
favoriza confruntarea cu situaţiile generatoare de reacţii fobice în plan real. Practica
desensibilizării în plan imaginativ contribuie şi la reducerea anxietăţii anticipatorii trăite de
subiect şi gândul că se va confrunta cu obiectul fobiei sale.
Bourne subliniază faptul că succesul metodei depinde de următorii factori :
1 . capacitatea subiectului de a intra într-o stare de relaxare profundă

15
2 . elaborarea unei ierarhii adecvate de stimuli anxiogeni, respectiv a unor scene imaginare
referitoare la situaţia fobică, scene care trebuie să fie gradate de la unele care produc o anxietate
uşoară până la cele care generează o anxietate puternică.
3 . vivacitatea şi claritatea reprezentărilor vizuale ale subiectului
4 . răbdarea şi perseverenţa acestuia în practicarea exerciţiilor.

B.Desensibilizare în plan imaginativ şi real

Expunerea la stimulul anxiogen interpune cercul vicios ce menţine simptomele şi facilitează
învăţarea unoi noi cmportamente, mai adaptative. Problema centrală ce trebuie rezolvată de
terapeut este aceea de a convinge clientul să intre în contact cu situaţiile care, pentru el, sunt
neplăcute şi generatoare de teamă. Problema poate fi rezolvată dacă expunerea se face treptat la
stimuli cu potenţial fobogen progresiv, iar pacientul învaţă să producă un răspuns
comportamental incompatibil cu teama – de exemplu relaxarea. Desensibilizarea sistematică
cuprinde trei paşi importanţi :
1 . antrenament în relaxarea musculară profundă
2 . construirea listelor ierarhice cu situaţii anxiogene : alcătuirea listelor este probabil cel
mai important pas al tratamentului prin expunere, deoarece o bună ierarhizare a situaţiilor
anxiogene asigură succesul exerciţiilor practicate. O astfel de listă trebuie să reflecte
întreaga gamă de situaţii evitate de pacient, începând cu cele ce induc o anxietate uşoară
până la cele ce induc o anxietate puternică.
Pentru a le ierarhiza, pacientul va folosi o scară cu 11 trepte(0-10) sau o evaluare procentuală(0-
100).
De multe ori, pacientul poate identifica mai uşor situaţiile extreme ale acestei ierarhii. Sarcina
terapeutului este de a provoca pacientul să identifice cât mai multe situaţii intermediare, deşi nu
este obligatoriu să identifice câte un item pentru fiecare punct al scalei.
Construirea listelor ierarhice poate fi uşurată prin adoptarea unor strategii specifice. Astfel, dacă
fobia este bine circumscrisă la un obiect sau situaţie se poate ca pacientul să citească, să scrie sau
să vorbească despre obiectul fobogen sau să privească fotografii sau imagini filmate ale acestuia.
Un pacient agorafobic poate face mai uşor cupărături într-un magazin mare dacă va fi aşteptat, în
maşină sau la ieşirea din magazin, de un prieten.

16
3 . expunerea sistematică a pacientului la situaţiile anxiogene din lista ierarhică : pentru a fi
eficientă, expunerea trebuie să fie gradată, repetată, prelungită, iar sarcina practică trebuie să fie
clar specificată pacientului.
Prima sarcină de expunere trebuie să fie suficient de uşoară pentru a putea fi realizată de pacient,
dar suficient de dificilă pentru a provoca o anumită anxietate. Sarcinile de expunere trebuie să fie
repetate frecvent şi regulat până când vor fi asociate cu un grad de anxietate din ce în ce mai mic
sau cu lipsa acesteia, iar progresul va fi în funcţie de intervalul dintre exerciţiile de expunere.
Exerciţiul de expunere :
1 . pacientulului i se spune că va trebui să-şi imagineze(sau să se gândească) diverse situaţii din
lista ierarhică. Se va lucra asupra acestor situaţii separat, succesiv, începând cu elementele cele
mai puţin anxiogene.
2 . pacientului i se spună – dacă devine anxios în timp ce-şi imaginează stimulii anxiogeni – să
ridice degetul arătător.
3 . pornind de la o temă anume, pacientului i se spune să-şi imagineze cel mai puţin anxiogen
stimul(situaţie) al temei respective; apoi să segândească sau să intre imaginar într-un contract
restrâns cu stimulul respectiv, după care să se relaxeze; acest ciclu, contact imaginar cu stimul
anxiogen – relaxare, va fi repetat de mai multe ori până când pacientul învaţă să răspundă la
imaginea stimul anxiogen prin relaxare.
4 . când pacientul indică dispariţia anxietăţii în contact cu o anumită teamă(situaţie) din lista
ierarhică, atunci se trece la următoarea
Avantajul desensibilizării sistematice prin contactul imaginar cu stimulii anxiogeni îl constituie
reglarea nivelului anxietăţii cu care este confruntat pacientul; expunându-se la situaţii cu
potenţial anxiogen crescător, probabilitatea ca pacientul să nu-şi mai poată controla
comportamentul scade semnificativ.
Desensibilizarea sitemică in vivo(în realitate)
Totuşi, alcătuirea unei ierarhii corespunzătoare a situaţiilor reale fobogene şi utilizarea
terapeutică a acesteia se poate dovedi o sarcină mult mai dificilă decât alcătuirea listei ierarhice
utilizate în desensibilizarea în plan imaginar. În plus, există riscul să dezvolte un sentiment de
dependenţă securizant în raport cu persoana(terapeut, rudă, prieten) care îl

17
asistă în timpul exerciţiilor practice de desensibilizare; de aceea, terapia poate fi considerată
încheiată doar atunci când pacientul va putea intra singur, fără a fi asistat de o altă persoană, în
contact cu situaţiile anxiogene.
Terapia prin expunere trebuie adaptată la fiecare pacient. De obicei, ea se practică în şedinţe de
45 minute, timp în care sunt evaluate rezultatele obţinute de pacient, se practică exerciţii de
desensibilizare sistematică în plan imaginar, se organizează sarcinile de expunere pe care
pacientul le are de îndeplinit în afara şedinţei.
Dezavantajul acestei tehnici constă mai ales în aceea că aceasta consumă prea mult timp, este
costisitoare sub aspect financiar şi uneori expunerea este imposibilă.
De asemenea, unii autori au demonstrat fatul că pentru unii subiecţi această tehnică este prea
anxiogenă, producând uneori reacţii paradoxale.

C . Contracararea vorbirii interioare cu conţinut negativ

Vorbirea interioară cu conţinut negativ nu reprezintă decât o acumulare de deprinderi psihologice
greşite.
Aceste deprinderi pot fi destructurate dacă se respectă câţiva paşi :
1 . identificarea : pacientului i se cere să se autoobserve şi să surprindă pe sine însuşi atunci când
gândeşte negativ. El trebuie să conştientizeze factorii precipitanţi sau pe cei care agravează
vorbirea interioară cu conţinut negativ.
2 . formularea unor întrebări cu caracter provocator la adresa gândurilor negative
disfuncţionale
3 . relaxarea
4 . notarea gândurilor negative disfuncţionale : după ce subiectul a reuşit să se relaxeze
suficient, i se va cere să noteze pe o foaie de hârtie ce gânduri îi trec prin minte atunci când se
simte speriat, deprimat, vinovat.
5 . identificarea tipului de vorbire cu conţinut negativ : subiectul va încerca să identifice
subpersonalitatea dominantă generatoare de distorsionări cognitive şi care sunt acestea din urmă.
6 . înlocuirea gândurilor negative automate cu afirmaţii(gânduri) alternative pozitive : pacientul
va răspunde fiecărui gând negativ notând un gând alternativ raţional. Aceste gânduri alternative
se vor formula la persoana I, la timpul prezent, fără să conţină negaţii.

18
D . Antrenamentul asetiv
Prin comportament asertiv sau comportament prin care cineva se afirmă pe sine însuşi, se
înţelege „ un coportament care îi permite unei persoane să acţioneze cât mai bine în interes
propriu, să îşi apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-şi exprime sentimentele în
mod sincer şi să se folosească de propriile drepturi fără a le nega pe ale altuia”. (Cottraux 2003).
Comportamentul asertiv se caracterizează prin :
- autovalorizare, credinţă în dreptul de a-ţi exprima propriile opinii şi de a acţiona pentru
satisfacerea propriilor nevoi
- capacitatea de a comunica, de a împărtăşi propriile experienţe cu ceilalţi, mai degrabă
decât de a păstra totul în tine
- respectarea drepturilor şi nevoilor celorlalţi
- capacitatea de a alege cum să răspunzi oamenilor şi situaţiilor
- sentimente confortabile în legătură cu propria persoană, cu nevoile şi acţiunile personale.
Tehnicile antrenamentului asertiv îşi au originea în scrierile lui Wolpe, Lazarus şi Salter.
Antrenamentul asertiv are menirea de a-l învăţa pe subiect să-şi exprime deschis şi adecvat
gândurile şi sentimentele. Acest antrenament se desfăşoară în etape, comportamentul asertiv fiind
practicat iniţial în cabinetul de psihoterapie şi abia ulterior în viaţa reală.
Asertivitatea reprezintă o atitudine şi o modalitate de acţiune în acele situaţii în care trebuie să ne
exprimăm sentimentele, să ne revendicăm drepturile şi să spunem „nu” atunci când nu suntem
dispuşi să facem un anumit lucru.
Comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între două extreme : agresivitatea şi
supunerea. Persoanele înclinate spre tulburări anxioase şi fobii se comportă non-
asertiv(desconsiderarea propriilor drepturi şi supunerea exagerată faţă de dorinţele şi nevoile
celorlalţi) pentru că ei şi-au format o imagine de sine de persoane amabile în orice situaţie, gata
să facă pe plac tuturor.
Comportamentul asertiv implică solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o
manieră simplă, directă, deschisă, care nu urmăreşte să nege, să atace sau să-i manipuleze pe
ceilalţi.
Bourne prezintă un model de antrenament asertiv în patru etape :
1 . formarea comportamentului asertiv non-verbal

19
 - persona asertivă trebuie să privească interlocutorul drept în ochi când i se adresează
- adoptarea unei posturi care să exprime deschiderea
- subiectul care comunică trebuie să se plaseze drept în faţa interlocutorului(nu lateral) şi
să nu facă miscări care sugerează retragerea
- interlocutorul trebuie tratat cu calm
2 . recunoaşterea propriilor drepturi şi efectuarea unor exerciţii de luptă pentru obţinerea
acestora
3 . conştientizarea propriilor sentimente, dorinţe şi trebuinţe : comportamentul asertiv presupune
ca subiectul să spună deschis ce simte şi ce anume doreşte să schimbe, exemplu : „În acest
moment sunt supărat şi aş dori ca tu să mă asculţi”.
4 . exersarea răspunsurilor asertive
- descrierea problemei : referiri la persoana care îi creează problema(cine), perioada când
are loc interacţiunea disfuncţională(când), ce anume îl supără, cum consideră că ar putea
rezolva situaţia, temerile legate de punerea în acţiune a comportamentului asertiv, cât şi
obiectele vizate în situaţia respectivă
- declanşarea răspunsului asertiv
Un aspect important al comportamentului asertiv constă în capacitatea de a refuza o solicitare pe
care nu dorim s-o îndeplinim deoarece contravine propriilor noastre dorinţe şi nevoi,
consumându-ne în mod inutil timpul şi energia.
Mc Kay 1983 prezintă câteva îndrumări pentru persoanele care au dificultăţi în a spune „nu” :
- acordaţi-vă un răgaz : dacă vă vine greu să spuneţi „nu”, acordaţi-vă un anumit
timp pentru a clarifica cum anume doriţi să răspundeţi unei solicitări
- nu vă scuzaţi în mod exagerat
- precizarea conţinutului refuzului
- utilizarea limbajului nonverbal de tip asertiv
- evitarea culpabilităţii inutile
Aspecte verbale ale comportamentului asertiv :
- comportamentul verbal, ce reflectă decizia de a ţine cont de dorinţele celorlalţi
concomitent cu promovarea dorinţelor proprii. Poate să implice compromisul, decizia
-

20
 - unei părţi de a sacrifica parţial dorinţele, proiectele sale, astfel încât ambele părţi să aibă
un anumit beneficiu
- comportamentul verbal, care exprimă direct dorinţele, aşteptările şi sentimentele
- comportamentul verbal socialmente adecvat
Aspecte nonverbale ale comportamentului asertiv :
- contact vizual : contact vizual direct fără a fixa interlocutorul
- postura : cu faţa orientată spre interlocutor; cu faţa orientată spre interlocutor sau aşezat
oblic, păstrând o poziţie asimetrică; braţele şi picioarele relaxate; corpul poate fi înclinat
uşor spre interlocutor
- gestică : relaxată, mişcări calme ce accentuează comunicarea verbală
- distanţa : menţinerea unei distanţe adecvate conversaţiei, aproximativ 0,5 – 1 m
- latenţa : răspunsuri formulate fără ezitare după ce interlocutorul a terminat de vorbit
- vocea : fermă, volum suficient fără a fi prea ridicată, bine modulată, viteză
normală
Drepturi asertive :
A fi asertiv înseamnă să ai capacitatea de a-ţi promova drepturile, luând în consideraţie, în
acelaşi timp, şi drepturile celorlalţi. Fiecare dintre noi are dreptul de :
- a fi propriul judecător a ceea ce face şi ce spune
- a nu oferi motive şi scuze pentru propriul comportament
- a nu fi responsabil pentru descoperirea soluţiilor la problemele celorlalţi
- a se răzgândi
- a face greşeli
- a spune „nu ştiu”
- a lua propriile decizii
- a spune „nu înţeleg”
- a spune „nu-mi pasă”
- a spune „nu” fără sentimente de vinovăţie
Dezvoltarea comportamentului asertiv : implică următorii paşi (Andrews 1994)
1 . conştientizarea sentimentelor : ele sunt primul indicator că trebuie să facem ceva anume

21
2 . schimbarea credinţelor iraţionale : prin testarea validităţii lor şi dezvoltarea de
alternative raţionale
3 . conştientizarea drepturilor şi a consecinţelor posibile ale comportamentului nostru pe termen
scurt şi pe termen lung
4 . comunicarea eficientă : dacă luăm decizia de a vorbi, atunci este bine :
- să alegem momentul potrivit
- să utilizăm pronumele „eu”
- mesajele verbale să fie congruente cu cele nonverbale
- să fim cât mai specifici în legătură cu felul în care comportamentul celorlalţi ne
deranjează
- să recunoaştem sentimentele celorlalţi când sunt adecvate şi să verificăm acurateţea
percepţiei acestora prin solicitarea unui feed-back
- dezvoltarea capacităţii de a negocia

E . Realizarea unei mai bune imagini de sine în plan fizic

La mulţi oameni, anxietatea are la bază animozităţile din cadrul relaţiilor interpersonale. Atunci
când cineva întâmpină dificultăţi să comunice celorlalţi sentimentele şi dorinţele sale, persoana
respectivă se simte frustrată şi va deveni anxioasă şi supraîncordată. Acelaşi lucru se petrece şi
cu subiecţii incapabili să spună „nu”, care nu reuşesc să se sustragă solicitărilor nedorite din
partea celorlalţi.
Autostima scăzută reprezintă poate cauza cea mai profundă care stă la baza tulburărilor anxioase.
Subiectul anxios a crescut probabil într-un context familial disfuncţional, caracterizat prin
diverse tipuri de deprivări, abuzuri, neglijări care au condus la un nivel scăzut al
autostimei. Drept rezultat, acesta va dezvolta la vârsta adultă un profund sentiment de
insecuritate, jenă şi neadecvare care se poate manifesta în plan comportamental sub
forma unor atacuri de panică, teamă de a se confrunta cu lumea exterioară(agorafobie),
teamă de a nu fi umilit(fobia socială) sau prin anxietate generalizată.
Adesea, nivelul scăzut al autostimei se corelează cu lipsa asertivităţii, cu vorbirea interioară cu
conţinut perfecţionist şi cu dificiultatea de a exprima propriile sentimente.
Metoda pentru ameliolarea sentimentului de autostimă :

22
 - realizarea unei imagini corporale bune
- atingerea unor obiective personale concrete
- contracararea vorbirii interioare cu conţinut demobilizator
- comunicarea cu „copilul interior”, instanţa psihică creativă şi spontană, dar care
înglobează şi sentimentele de insecuritate, ruşine şi durere ce s-au format în copilărie.
Atunci când nivelul autostimei este scăzut, persoana are o senzaţie de vid interior, pe care
încercă să-l umple agăţându-se în mod compulsiv de suporturi exterioare ; când această nevoie
de a umple vidul interior devine automată, repetitivă şi plină de disperare, avem de-a face cu un
comportament adictiv.
Adicţia reprezintă un ataşament faţă de un obiect sau o persoană a cărei posesie are menirea să-i
trezească subiectului un sentiment de satisfacţie şi uşurare.
O alternativă sănătoasă la comportamentul adictiv este cultivarea autostimei sau, mai exact, a
forţei şi încrederii care izvorăsc din interior. Autostima nu se construieşte dintr-o dată, ci
reprezintă un proces complex şi de durată, în care elementul fundamental îl constituie dorinţa şi
capacitatea subiectului de a avea grijă de propria persoană. Aceasta înseamnă că subiectul trebuie
să conştientizeze nevoile sale fundamentale şi să facă demersurile necesare în vederea satisfacerii
lor.
Bourne 1995 prezintă câteva din cauzele autostimei scăzute :
- părinţi hipercritici : aceştia criticau tot timpul copilul şi îi fixau standarde
comportamentale excesiv de înalte, care nu făceau decât să declanşeze sentimente
de culpabilitate, copilul fiind convins că nu va fi niciodată destul de bun. Ca adult,
un astfel de copil va continua să lupte din răsputeri pentru perfecţiune şi pentru
depăşirea unui sentiment de inferioritate adânc înrădăcinat. Un asemenea subiect va avea
şi o foarte puternică tendinţă spre autocritică.
- pierderi semnificative suferite în copilărie : copilul care a pierdut un părinte prin deces
sau divorţ va dezvolta un puternic sentiment de abandon, vid interior şi insecuritate,
sentimente ce vor fi accentuate de pierderile suferite la vârsta maturităţii. Ca adult,
individul respectiv va încerca să depăşească sentimentul de abandon, devenind excesiv de
dependent de o altă persoană, de activitatea profesională, alimente, alcool sau droguri.
- abuzul parental

23
 - alcoolismul sau toxicomania părinţilor
- neglijarea parentală
- hiperprotecţia
- indulgenţa exagerată

F . Cultivarea relaţiei cu „copilul interior”

„Copilul interior” reprezintă o subpersonalitate care se comportă şi reacţionează ca un copil,
adică :
- are sentimente şi emoţii caracteristice copilăriei
- reprezintă aceea parte a fiinţei noastre care exprimă cele mai profunde nevoi de
securitate, încredere, grijă din partea celorlalţi, afecţiune şi mângâiere
- este o instanţă psihică plină de energie, voiciune, creativitate şi tendinţe ludice
- este, în acelaşi timp, purtătoarea traumelor emoţionale şi a tuturor durerilor acumulate în
copilărie; aici îşi au sediul sentimentele de insecuritate, singurătate, teamă, ostilitate,
ruşine sau culpabilitate, sentimente ce pot fi actualizate la vârsta adultă
În cazul în care negăm această subpersonalitate, ne va fi greu să fim relaxaţi, să ne păstrăm
nealterate umorul şi bucuria de viaţă; dimpotrivă, vom fi conformişti, inhibaţi şi
rigizi şi vom întâmpina dificultăţi în încercarea noastră de a fi încrezători, de a acorda şi primi
afecţiune.
Pentru a putea restabili legăturile cu „copilul interior” Bourne 1995 propune parcurgerea câtorva
etape :
1 . depăşirea atitudini negative faţă de copilul din noi : majoritatea oamenilor au tendinţa de a
trata copilul interior la fel cum s-au purtat cu ei părinţii în copilărie, interiorizând
comportamentul parental. Dacă părinţii au fost excesiv de critici, subiectul va deveni, la rândul
său, excesiv de autocritic, mai ales faţă de impulsurile sale copilăreşti şi iraţionale.
2 . stabilirea contactului cu „copilul interior” : aceasta se realizează cel mai bine în stare de
relaxare cu hipnoză, prin intermediul tehnicii vizualizării.
3 . acordarea atenţiei „copilul interior” : Bourne 1996 recomandă persoanelor cu imagine de
sine scăzută să desfăşoare mici acţiuni care să le facă plăcere, să amelioreze relaţia cu propriul eu
şi să contribuie la creşterea sentimentului valorii personale.

24
Bourne 1995 consideră că demersul de reconstituire a autostimei trebuie să implice şi alte etape :
- starea de bine fizic şi imaginea corporală
- exprimarea stărilor emoţionale
- vorbirea interioară şi afirmaţiile care exprimă autostima
- cultivarea sentimentului autoîmplinirii

CONCLUZII : Cu un plan terapeutic foarte bine stabilit Camelia a reuşit să-şi depăşească, să
înfrunte şi să elimine problema. Un ajutor semnificativ a venit şi din partea ei prin implicarea
activă şi urmarea indicaţiilor date de terapeut.

25
BIBLIOGRAFIE :

 Dafinoiu I., Vargha J.L, Psihoterapii scurte – strategii, metode , tehnici, Editura Polirom, Iaşi,
2005

 Holdevici I., Ameliolarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie, Editura

Orizonturi, Bucureşti, 2005

 Holdevici I., Elemente de psihoterapie – ediţia a III-a, Editura All, Bucureşti, 1997

 Holdevici I., Psihoterapia tulburărilor anxioase (Să ne eliberăm de frici, obsesii şi fobii),
Editura Ceres, Bucureşti, 1998

 Sillamy N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

 Web : www.aquamarine.ro
www.romedic.ro
www.psihoterapie.org
www.sfatulumedicului.ro
www.nec.ro

26