UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR
Programul de studii
Management financiar-bancar

Recenzie
„Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”
Samuel P. Huntington

Conducător științific,
Lect. univ. dr. Suciu Titus

Student,
Pantilin Cristina-Elena

Braşov
2018
 Cuprins

1. Biografia lui Samuel P. Huntington ....................................................................................... 3

2. Prezentarea lucrării „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” ......................... 5
2.1. Contextul apariției............................................................................................................ 5
2.2 Tema centrală a cărții ........................................................................................................ 5
2.3. Expunerea principalelor probleme abordate de autor în funcție de structura lucrării...... 6
2.3.1 Partea I........................................................................................................................ 6
2.3.2. Partea a II-a ............................................................................................................. 11
2.3.3. Partea a III-a ............................................................................................................ 12
2.3.4. Partea a IV-a ............................................................................................................ 14
2.3.5. Partea a V-a ............................................................................................................. 15
3. Concluzii............................................................................................................................... 17
3.1. Concluziile autorului...................................................................................................... 17
3.2. Concluzii personale........................................................................................................ 18
Bibliografie ............................................................................................................................... 19

2
 1. Biografia lui Samuel P. Huntington

Samuel Phillips Huntington, s-a născut pe data de 18 aprilie 1927 în Queen’s, New
York, SUA, într-o familie de clasă mijlocie, protestantă și a fost un important politolog
american, consultant pentru diverse agenții guvernamentale, dar și principal comentator politic
în dezbaterile naționale privind politica externă a Statelor Unite ale Americii de la sfârșitul
secolului al XX-lea și începutul secolului XXI.
S. P. Huntington a fost un adolescent precoce, înscriindu-se la Universitatea Yale la
vârsta de 16 ani, reușind să obțină diploma de licență în 1946, după doar 2 ani și jumătate de
studii (în loc de 4 ani), înrolându-se apoi în cadrul armatei americane. După satisfacerea acestor
obligații naționale, acesta a urmat cursurile
Universității din Chicago, unde, 2 ani mai
târziu, a obținut diploma de master, pentru ca
mai apoi, în 1951, să obțină doctoratul în
cadrul Universității Harvard. În 1959,
Huntington a devenit director asociat al
Institutului pentru Studii de Război și Pace
din cadrul Universității Columbia, însă s-a
întors la Harvard în 1962 ca profesor titular, unde a și rămas pentru 45 de ani. Aici, S.
Huntington a fost președinte al Departamentului de guvernare (1967-1969; 1970-1971), al
Centrului de Afaceri Internaționale (1978-1989) și director al Institului de Studii Strategice al
lui John M. Olin începând cu anul 1989. Din 1996 și până în 2004, Huntington a ocupat funcția
de director al Academiei de Studii Internaționale și Regionale Harvard. (Britannica)
Deși Huntington și-a început cariera ca specialist în politica americană, cercetarea și
analiza sa s-au îndreptat spre politica comparativă, politica externă, relațiile internaționale și
modernizare. Prima sa lucrare importantă „Soldatul și statul: teoria și politica relațiilor civil-
militare”(1957), examina relația dintre profesionalismul militar și puterea politică și
contradicția dintre liberalismul american și conservatorismul militar, ajutând la stabilirea
condițiilor de dezbatere privind forma potrivită a relațiilor civil-militare. O altă lucrare ce
trebuie mențonată a fost „Political order în changing societies”(1968), în care susținea că în
țările în curs de dezvoltare , decăderea politică și instabilitatea erau cel puțin la fel de probabile
ca și dezvoltarea democrației liberale și că cea mai importantă distincție politică între state nu
se referă la forma lor de guvernare, ci la gradul lor de guvernare.

3
 Huntington a fondat revista „Foreign Policy” în 1970, iar mai târziu a devenit
președinte al Asociației Americane de Științe Politice (1986-1987). A fost consilierul
vicepreședintelui Hubert Humphrey în timpul nereușitei campanii prezidențiale a acestuia în
1968, președinte al Comitetului Consultativ pentru politică externă al Partidului Democrat în
anii ’70 și coordonator al planificării securității în cadrul Consiliului Național de Securitate
(1977-1979) în timpul guvernării lui Jimmy Carter. (Enciclopedia Britannica)
Acesta a publicat lucrări importante cu subiecte variate, în total 17 cărți, care includeau
strategia de securitate națională, politica de apărare, ideologia politică americană, organizațiile
transnaționale, conservatorismul, guvernanța democrațiilor, procesele de democratizare și
compararea guvernelor Statelor Unite ale Americii și a celor sovietice. Printre cărțile sale se
numără : „The common defense: strategic programs in National Politics” (1961); „American
politics: the promise of disharmony” (1981), care a evaluat încercările periodice de a face
instituțiile și comportamentele politice americane conforme cu credința națională tradițională a
libertății, egalității și ostilității față de autoritate; „The third wave: democratization in the late
twentieth century” (1991), care a explicat procesul democratizării pe scară largă a țărilor între
anii 1970-1980 și a comparat-o cu perioadele istorice anterioare; „And who are we? The
challenges to America’s National Identity” (2004), care a examinat sursele culturii politice
americane și amenințările emergente la adresa identității naționale unificate.
Samuel P. Huntington a încetat din viață la vârsta de 81 de ani, pe data de 24 decembrie
2004, în Martha’s Vineyard, Massachusetts, Statele Unite ale Americii, din cauza unor
complicații legate de diabet și a insuficienței cardiace congestive, lăsând-o în urmă pe soția sa,
Nancy Arkelyan, cu care s-a căsătorit în anul 1957, 2 copii și 4 nepoți.
Henry Rosovsky, economist și prieten al lui Huntington, spunea într-un comunicat că
„Sam a fost genul de student care a făcut Harvardul să fie o universitate de excepție. Fiecare
carte a sa a avut impact. Toate au devenit parte din vocabularul nostru.” De asemenea, era
descris ca „un gânditor original și fără îndoială, unul dintre cei mai influenți politologi din
ultimii 50 de ani”. Același H. Rosovsky sublinia faptul că el „crede că importanța sa a crescut
odată cu numărul de cărți pe care le-a lansat, fiecare dintre ele abordând câte o problemă
importantă cu care ne luptăm.” (NY Times)
Soția sa, doamna Nancy Huntington, spunea că Samuel „a iubit să predea studenților,
până în ultima clipă”, retrăgându-se cu doar un an înainte de moarte de la catedră. „Iubea faptul
că aceștia urmau să fie vocea poporului, că aceștia se puteau exprima pentru a rezolva anumite
probleme. A fost mentorul multor cărturari, precum: Francis Fukuyama, Michael Desch la
Notre Dame, Steve Rosen la Harvard, Eliot Cohen la Departamentul de Stat, Fareed Zakaria.”

4
2. Prezentarea lucrării „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii
mondiale”

2.1. Contextul apariției

Samuel Phillips Huntington a fost un profesor stălucit al facultății Harvard, un cunoscut
politolog american, care s-a impus în anul 1996 pe plan mondial, o dată cu publicarea cărții
sale, tradusă în 30 de limbi, ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, carte
precedată de scrierea și publicarea unui articol, apărut în anul 1993, cu același nume. Tezele
controversate care stau la baza ambelor lucrări se referă la o viitoare posibilă ciocnire a
civilizaţiilor lumii, acestea contrazicându-le pe cele ale lui Francis Fukuyama (,,Sfârşitul
istoriei şi ultimul om”, 1991), care, la momentul respectiv, vorbeau despre o prevedeau
supremația democraţiei liberale, la nivel global, în perioada ce a urmat Războiului Rece.
În România, lucrarea a fost publicată de către editura Antet și a fost tradusă de Radu
Carp, iar prefața ediției în limba română a fost semnată de Iulia Motoc.
2.2 Tema centrală a cărții
Tema centrală a cărţii ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, este
cultura, care apare ca cel mai evident și cel mai profund element distinct de identitate al oricărei
civilizații, cultura influențând direct tendinţa de coeziune a statelor, sau, dimpotrivă, tendințele
de dezintegrare şi de conflict, toate acestea în
contextul în care Războiul Rece a luat sfârșit.
Politologul indică, cu titlu de ipoteză, că principala
sursă a conflictelor în „lumea nouă” (de după
Războiul Rece) nu va fi una preponderent
ideologică sau preponderent economică, la fel cum
se întâmplase după cel de-al Doilea Război
Mondial, ci va fi una predominat culturală.
Ca surse de inspirație și documentație,
Huntington prezintă pentru cartea sa o vastă
bibliografie, (23 de pagini în care sunt trecute toate
sursele sale de inspirație, numele și operele ale
numeroșilor politologi și istorici din întreaga lume,
articole și declarații din timpul diverselor
conferințe, articole din ziare -New York Times, Japan Times, Wall Street Journal, Economist
și din multe alte studii de caz și articole științifice), printre cele mai sonore nume putând fi

5
amintite cel al lui: Francis Fukuyama, Lester Pearson, Braudel, Durkheim, Toynbee, Quigley,
Dawson, Charles A. și Mary R. Beard, Adda Bozeman, Fishman, Stanley Hoffmann, Graham
Fuller, T.S. Eliot, Schlesinger, Mike Mochizuki, Lee Teng-hui, Jitsuo Tsuchiyama, Hasan al-
Turabi, Saad Eddin Ibrahim etc.
După cum putem afla încă din prefața cărții, Huntington dorește ca lucrarea sa să fie
percepută nu ca o operă de știință socială, ci ca o interpretare a evoluției politice globale, de
după sfârșitul Războiului Rece, o paradigmă pentru o viziune a politicii globale, accesibilă și
folositoare atât savanților, cât și politologilor. Teza cărţii lui Huntington este pericolul tot mai
mare datorat intensificării conflictelor, tot mai frecvente, dintre ţări şi culturile lor (în special a
celor bazate pe credinţa religioasă), analizând influenţa culturilor majore (occidentale, estic-
ortodoxe, chineze (sinice), japoneze, latino-americane, africane, islamice, budiste, hinduse) în
lupta lor actuală pentru putere.
2.3. Expunerea principalelor probleme abordate de autor în funcție de structura lucrării
Cartea „Ciocnirea Civilizaţiilor și Refacerea Ordinii Mondiale” conține 292 de pagini,
este împărţită în 5 părţi, fiecare dintre aceste părţi, concentrate în capitole (12 la număr, acestea
la rândul lor conținând mai multe subcapitole) și elaborează corolare la aceeaşi idee.
2.3.1 Partea I
În partea I a cărții, Huntington prezintă o politică globală care reușește pentru prima dată
în istorie, să fie deopotrivă multipolară şi multicivilitaţională. Modernizarea şi occidentalizarea
nu sunt sinonime, deși inițial occidentalii așa considerau. Modernizarea nu este capabilă nici să
producă civilizaţii universale și nici să occidentalizeze societăţile non-occidentale.
Huntington vorbește în primul capitol despre întărirea, dezvoltarea sau reînvierea
culturii, aceasta ținând de identitatea politică contemporană a țărilor și a relaţiilor internaţionale.
După căderea Blocului Comunist, Huntington susţine că distincţiile dintre oameni, cu aportul
cel mai mare, nu mai sunt cele ideologice, politice sau economice, ci sunt cele culturale. Statele
se autodefinesc raportându-se la religia de care aparțin, la cultură, valori, etnie, obiceiuri,
instituții, vechime, limbă, identificându-se cu uțurință cu grupurile lor culturale (triburi, grupuri
etnice, comunități religioase, națiuni și chiar civilizații), căutându-și totodată aliați, și nu
dușmani, iar societățile non-occidentale își dezvoltă bogăția economică, influența militară și
politică, prin afirmarea valorilor lor culturale și prin respingerea celor occidentale.
De-a lungul existenţei umane, contactele între civilizaţii au fost intermitente sau nu au
existat deloc. Începând cu Era Modernă (anul 1500), politica globală îşi afirmă două dimensiuni
care durează de aproximativ 400 de ani: Occidentul şi restul lumii. Statele-naţiuni ale
Occidentului, Anglia, Franţa, Spania, Austria, Prusia, Germania, SUA şi altele, au constituit un

6
sistem international multipolar, înăuntrul civilizaţiei occidentale, aflându-se în conflict și
competiție permanentă între ele. În plus, aceste state-națiuni au colonizat sau au influenţat altă
civilizaţie (cum este cazul Angliei, care a colonizat India). În timpul Războiului Rece, politica
globală devine bipolară, iar lumea este divizată în trei părți majore: Lumea Liberă, Blocul
Comunist şi Națiunile Nealiniate. Un mare pol de putere a fost URSS, cu influenţă puternică
asupra statelor sărace, mici, comuniste şi un alt mare pol de putere, au fost Statele Unite ale
Americii, cu influenţă asupra statelor occidentale, mai dezvoltate și mai deschise procesului de
modernizare și de democratizare. Între cei doi poli de putere se afla o competiție ideologică,
economică, politică, în unele cazuri chiar militară. La sfârşitul anilor ’80, lumea comunistă
intra în colaps, iar diferențele dintre state devenin predominant culturale.
,,Lumea Nouă”, a secolului XXI, va conține, în opinia lui Huntington, cel puțin șase
mari puteri, printre care S.U.A., Europa, China, Japonia, Rusia și India, cu posibilitatea ca și
Islamul să-și extrapoleze puterea și influența în afacerile mondiale (datorită resurselor mari și
valoroase, de petrol).
După ce Războiul Rece ia sfârşit, „tabloul lumii”, alcătuit din factori culturali și
implicând interacțiuni dintre state și grupuri aparținând diferitelor civilizații, arată simplificat.
Au fost avansate mai multe hărţi sau paradigme ale politicii mondiale, paradigme ce generează
predicţii și anticipări, ordonează și generalizează realitatea, disting între elementele importante
și cele neimportante și hotărărsc ,,pe ce drumuri trebuie să o luăm pentru a ne îndeplini
scopurile”. Astfel, Huntington aminteşte 4 posibile „hărţi”. (Op. Cit, pag 25)
Prima hartă indică o singură lume („O lume: armonie și euforie”) în care domnește
euforia, pacea şi armonia, o lume ideală care duce cu gândul la armonia globală, la „organizarea
universală” a „națiunilor iubitoare de pace”, care trăiesc în „structuri permanente de pace”
(Fukuyama definește această paradigmă ca fiind utopică, o hartă iluzorică, care, dacă ar exista
în realitate, totul ar fi „mult prea plictisitor în viaţă”). (Op. cit. , pag. 26)
A doua hartă surprinde un model mai realist al civilizațiilor și prezintă „Două lumi: noi
şi ei”, datorită tendinței umane permanente de a divide între „noi” şi „ei” (restul lumii), adică
între Orient şi Occident, între Est și Vest sau Sud și Nord, între „locuinţa păcii” şi cea a
„războiului”, între „civilizația noastră” și „civilizația barbară”.
A treia hartă („184 de state, mai multe sau mai puține”) cuprinde teoria realistă a
relațiilor internaționale și sintetizează paradigma etatistă, conform căreia ar exista 184 de state,
ele fiind principalii și singurii actori importanți în afacerile mondiale, iar relația dominată de
anarhie dintre state face ca acestea să încerce maximizarea puterii, pentru a supraviețui si pentru
a se apăra (prin constituirea de alianțe cu alte state sau prin consolidarea puterii). Între state

7
există relaţii diferite - între state mai puternice şi mai slabe din punct de vedere al potenţialului;
se promovează autonomia, secesiunea, devoluția, entitățile religioase, iar statele cu instituții sau
culturi comune își vor vedea interesele comune, definite din ce în ce mai mult în termeni de
civilizație.
Ultima hartă întruchipează „haosul autentic”, unde statele „slăbesc”, autoritatea
guvernamentală se prăbușește, apar state „greşite” și fragmentate, totul ducând la anarhie,
conflicte tribale, etnice şi religioase, apărând totodată organizaţii criminale, proliferând
înarmarea, distrugerea în masă, răspândirea terorismului și a masacrelor, pentru o „purificare
etnică” (164 revendicări etnice, teritoriale după anul 1993, în fosta URSS şi 48 de războaie
etnice în lume).( Op cit, pag 31)
În ultima parte a primului capitol, Huntington își susține abordarea civilizațională și
vederea lumii în funcție de șapte sau opt civilizații, pentru a evita orice fel de dificultăți de
interpretare a realității și a lumii, în care forțele de integrare sunt reale, lumea este împărțită
între Occident și restul lumilor non-occidentale, statele- națiuni sunt cei mai importanți actori
ai afacerilor internaționale, iar conflictele dintre acestea sunt din ce în ce mai frecvent de ordin
cultural și civilizațional. Mai mult, lumea este cu adevărat anarhică, ,,presărată de conflicte
tribale și internaționale”, însă cele mai mari pericole care amenință stabilitatea, sunt cele dintre
state și grupuri care provin din civilizații distincte, , sau, după cum spunea și Lester Pearson,
conflictele dintre Occident și statele pe cale să se nască în Est, ca replici ale Occidentului.
Capitolul 2 al cărții este dedicat de Huntington conceptelor de civilizație, cizvilizații,
precum și caracteristicilor și relațiilor dintre acestea. Astfel, autorul vorbește despre diferenţa
dintre civilizație (la singural) și civilizații (la plural), civilizația definind-o ca opusul
barbarismului, primitivismului, al societăților stabile și literate, fiind standardul pentru a judeca
societățiile, iar civilizațiile (la plural) fiind definite ca ,,cele mai durabile asocieri umane”, cu o
viață proprie (lungă sau scurtă), cu evoluții și decăderi – , potrivit lui Quigley, caracteristice
fiindu-le șapte etape de tranziție, de la ,,naștere” și până la ,,moarte”: amestecul, gestația,
explozia, vârsta conflictului, imperiul universal, decadența și invazia. (Op cit, pag 38)
Politologul oferă mai multe definiții celebre ale civilizației (cum ar fi definiția lui
Dawson, conform căreia ,,civilizația este rezultatul unui proces original, cultural, al unui
popor”, sau definiția lui Spengler ,,civilizația este inevitabilul destin al culturii”), pentru a
accentua asupra numitorului comun al tutuor definițiilor menționate, și anume cultura.
Elementele culturale care definesc cel mai bine o civilizație sunt, potrivit autorului, sângele,
limba religia, modul de viață. (Op cit, pag 36)

8
 Huntington vede civilizaţia ca fiind cel mai larg nivel de recunoaştere cu care o persoană
se poate identifica, referindu-se la valorile, normele sociale şi instituţiile ce conduc societatea,
fiind totodată „cea mai cuprinzătoare grupare de oameni şi cel mai larg nivel de identitate
culturală....și este definită de limbă, istorie, religie, cutume, instituţii comune şi de
autoidentificarea subiectivă a oamenilor” . Conform autorului, alte caracteristici specifice
civilizațiilor, sunt efemeritatea, faptul că, după cum spunea Toynbee, sunt cuprinzătoare ,,fără
a fi cuprinse de altele” și faptul că acestea nu sunt entități politice, pentru a menține ordeinea,
pentru a stabili justiția sau pentru a lupta în conflicte militare, ci sunt entități culturale, care pot
totuși să conțină una sau mai multe unități politice. (Op. Cit., pag 34;Op cit, pag 37)
Huntington trasează o linie clară între conceptul de rasă şi cel de civilizaţie, care în mod
cert nu sunt unul și același lucru. Spre deosebire de civilizaţie, rasa nu este influenţată de
istorie, de valori sau de alte norme sociale, persoane din aceeași rasă pot astfel să fie complet
diferiţi prin civilizaţie, precum și, pe de cealaltă parte, indivizi din rase diferite pot aparține
aceeași civilizaţii. Rasa se referă la împărțirea oamenilor, după caracteristicile fizice, pe când
civilizațiile se referă la împărțirea oamenilor, după caracteristici culturale. Autorul spune că
civilizaţiile sunt flexibile și cuprinzătoare, fără un început sau un sfârşit precis, concret. Totuşi,
el susţine că graniţele care separă civilizaţiile sunt ambigue, dar reale şi importante. Autorul
vede religia o caracteristică centrală, un nucleu al civilizaţiilor, citându-l astfel pe Robert
Dawson: ,,marile religii sunt fundamentele pe care se odihnesc marile civilizații”. Religia este
variabila după se disting cele mai proeminente civilizaţii, de după Războiul Rece: ortodoxe,
chineze (sinice), japoneze, latino-americane, africane, islamice, budiste, hinduse. O dată cu
dezvoltarea economică, politică și culturală, țările din afara spațiului occidental resping tot mai
categoric valorile propagate de Occident. (Op cit, pag 42)
Astfel, încep conflicte între civilizaţii diferite, unele cu potenţial de dezvoltare, altele
aflate în declin (dezvoltare economică- Asia de Est, dezvoltare demografică – Islam, declin
relativ- Occidentul). Pe baza înrudirii culturale se remarcă afinităţi, sprijin militar, în diferitele
conflicte, afinităţi care dictează cooperarea economică şi politică.
Huntington consideră cultura ca fiind cel mai definitoriu element cu care se poate
identifica un individ. Prin instaurarea democraţiei şi a instituţiilor ei într-un stat non-
democratic, Occidentul asigură de fapt adversarilor lui resursele necesare pentru a se revolta
într-o zi, folosindu-se de acele valori occidentale de care s-au folosit anterior occidentalii.
După ce Cortina de Fier cade în Europa, populațiile ortodoxe şi musulmane se separă
pe criterii culturale, religioase, obiceiuri. Lumea post-comunistă din estul Europei se dezvoltă
cu şanse diferite: incerte (ortodocşii, sub influenţa URSS), şanse mai mari (catolicii sub

9
influenţa creștin-occidentalilor), sau şanse inexistente, acestea din urmă fiind aflate sub
influenţa religiei musulmane. După Războiul Rece nu mai există un model de dezvoltare
economică şi politică, acesta diferă de la o civilizaţie la alta, conflictul dintre statele europene
dispare și se trece de la etapa ,,statului războinic” la cea a ,,statului universal”. Toate ideologiile
politice ale secolului XX (liberalismul, socialismul, anarhismul, corporastismul,
conservatorismul, raționalismul, marxismul, comunismul, social- democrația, fascismul și
democrația creștină) au în comun faptul că sunt produse ale civilizației occidentale.
Pe parcursul capitolului III, Huntington continuă prin exprimarea ideii că încă
supravieţuieşte şi chiar înfloreşte prejudecata de la sfârşitul secolului XX, conform căreia
civilizația europeană a Occidentului este în momentul de faţă singura „civilizaţie universală”
a lumii, o civilizaţie universală ce ar presupune unificarea culturală a civilizaţiilor și acceptarea
valorilor, credinţelor, orientărilor, practicilor comune ale oamenilor de pretitundeni, aceasta
identificându-se doar cu aşa-numita cultură „Davos”, nu cu Occidentul (Elveția, Forumul
Economic Mondial, „Davos” fiind o cultură intelectuală comună, o cultură axată pe
individualism, democrație politică și economie liberă de piață, atât pentru occidentali, cât și
pentru non-occidentali, dar existentă doar la nivel de elită și nu la nivel de masă).
În secolul XIX a predominat ,,laitmotivul omului alb”, acesta însemnând extinderea
dominației politice și economice mondiale asupra societăților non-occidentale, iar începând cu
secolul XX, această extindere a devenit și una culturală și instituțională. Ipotezele pentru
civilizația universală pe cale să se nască, sunt, în opinia politologului, victoria democrației
liberale, prăbușirea comunismului, interacțiunea crescândă dintre popoare ce generează o
cultură mondială comună, creșterea nivelului comerțului și al independenței economice, toate
ducând la ,,o accelerare a autoconștiinței civilizaționale, societale și etnice”. Totodată, un alt
argument solid pentru nașterea unei civilizații viitoare universale se referă la puternicul val al
modernizării, care se simte încă din secolul XVIII și până în zilele noastre, tot mai amplu și
mai complex. (Op cit, pag 61)
Limba universală („lingua franca”) a fost și este un mod de a reproduce diferenţele
lingvistice şi culturale, o unealtă de comunicare interculturală, şi nu una de identitate şi
comunitate. Huntington precizează faptul că oamenii acceptă o limbă ca fiind lingua franca,
mult mai ușor, în condițiile în care aceasta nu est eidentificabilă cu un grup etnic, o religie sau
o ideologie anume.
După terminarea Războiului Rece, lumea asistă la o reînviere a limbilor indigene,
suprimate, uitate, pe de-o parte și la o renaștere globală a tuturor religiilor din lume, la
identificarea conștiinței religioase și proliferarea mișcărilor fundamentaliste, pe de cealaltă

10
parte. Astfel, Huntington sesizează o realiniere a limbilor și o reînviere religioasă, care a divizat
două mari religii prozelitiste –Creștinismul și Islamismul (numărul adepților islamici a crescut
dramatic în ultimii ani, ca urmare a exploziei demografice musulmane).
În ultimul capitol al primei părți, Huntington vorbește despre pretenția Occidentului ca
civilizaţie, de a fi este unic prin caracterul distinctiv al valorilor şi instituţiilor sale, incluzând
Creştinismul, pluralismul social, colectivitățile reprezentative, individualismul şi suveranitatea
legii, moștenirea sa clasică (dreptul roman, filozofia, latina, raționalismul). De-a lungul
timpului, Occidentul s-a dovedit a fi singura civilizaţie interesată în influenţarea a cât mai
multor civilizaţii, sub aspectele politice, economice şi de securitate. Cu toate acestea,
Huntington spune că puterea relativă a Occidentului faţă de alte civilizaţii va începe să scadă
încet, dar sigur, datorită unei infestaţii de declin moral, o „sinucidere culturală” şi datorită lipsei
unităţii politice. În timp ce puterile vestice slăbesc, va scădea de asemenea şi abilitatea
Occidentlui de a se impune în universalitatea vestică asupra alor civilizaţii, rezultând astfel o
accentuare a conştiinţei de civilizaţie, stimulând şi alte civilizaţii în încercarea de a găsi
succesul şi eficienţa în cadrul propriei societăţi şi în cultura propriei valori. Replicile date
Occidentului și dorinței lui de a moderniza se referă fie la respingerea modernității și a
occidentalizării, fie la adaptarea amândurora (kemalismul), în funcție de propriile interese ale
civilizației, fie de adaptare a modernizării, dar de respingere a occidentalizării. Astfel, capitolul
3 al cărții conchide cu ideea lui Braudel, conform căreia modernizarea nu va duce la sfârșitul
pluralității culturilor istorice, ci doar la consolidarea acestora, simultan cu reducerea puterii
Occidentului (,,Lumea devine tot mai modernă, dar tot mai puțin occidentală”). (Op cit, pag 71)

2.3.2. Partea a II-a

Partea a II-a a cărții vorbește despre echilibrul puterii între civilizaţii, care este modificat
prin influenţa Occidentului, aflat în relativ declin. Civilizaţiile asiatice îşi extind forţa
economică, militară, politică, iar Islamul explodează demografic, reafirmându-şi valoarea
propriilor culturi.
Samuel Huntington prezintă declinul lent, dar sigur, al Occidentului (din punct de
vedere al teritoriului și al populației, dar și din punct de vedere economic, cultural, moral-
religios, intelectual, militar), care trebuie să facă față provocărilor asiatice și islamice.
Politologul observă cum echilibrul puterilor mondiale se alterează, pe măsură ce Asia
cunoaşte o înflorire economică, care duce la auto-încredere, afirmare, bogăţie şi putere, dar şi
la nașterea unui sentiment de superioritate morală şi culturală, faţă de occidentali, la care şi
SUA sunt asimilate. Huntington precizează estimările existente, conform cărora China tinde să

11
devină prima putere economică mondială, la începutul secolului XXI, ducând modificările de
putere în rândul civilizaţiilor și renăscând din mers şi alte culturi non-occidentale, paralel cu
accentuarea dorinţei de eliminare a modelului occidental. Succesul economic asiatic este în
mare parte un produs al accentului cultural pus pe colectivitate, și nu pe individ, accentul pe
valorile de grup, pe economie, familie, muncă și disciplină, cinstirea istoriei și pe considerarea
modelului asiatic ca fiind sinonim pentru succes, precum și credința în universalismul asiatic
pe cale de apariție („Valorile europene sunt europene, în timp ce valorile asiatice sunt
universale”). (Op.cit., pag. 99)
Renașterea Islamică, sau, după cum spunea John L. Esposito: ,,deșteptarea islamică în
viața personală”(Op.cit., pag. 100), presupune tendința de indigenizare a societăților non-
occidentale, datorită nevoii de întoarcere la ideile, valorile și instituțiile islamice, pentru
modernizare, nevoie rezultată din alfabetizarea, urbanizarea, mobilizarea socială, comunicarea,
consumul media și interacțiunea cu alte culturi a populației islamice, din ultimii ani. Renașterea
islamică înseamnă o creștere a conștientizării valorilor non-occidentale, musulmane,
devotamentul generației tinere, inducerea ideii că Islamul reprezintă soluția pentru problemele
de moralitate, identitate, sens, credință, cu toate că Islamul nu reușește să ofere soluții pentru
problemele economice, politice sau militare. Totodată, Islamismul încearcă să-și extindă
eforturile de a găsi ,,soluția” în Islam, soluție pentru identitate, sens, stabilitate, dezvoltare,
putere și speranță, fiind un ghid de viață în lumea modernă islamică, care a făcut importuri de
modernitate, dar a respins vehement instituțiile și modelele politice occidentale.
Atât dezvoltarea economică asiatică, cât și renașterea islamică, produc efecte
destabilizatoare globale (economice, culturale, militare și de securitate), care pot duce în final
la o ciocnire a popoarelor non-occidentale cu cele occidentale sau chiar la ciocnirea acestor
popoare între ele.

2.3.3. Partea a III-a

Partea a III-a descrie o civilizaţie de bază a ordinii mondiale, care este pe cale să se
nască, din societăţi cu afinităţi culturale, prin gruparea în jurul statelor conducătoare, sau cu
rol de nucleu, al civilizaţiei din care fac parte.
Astfel, politologul vorbește despre o politică a identității, conform căreia statele se vor
alinia și asocia după considerente culturale, identitatea culturală a statelor definind locul
acestora în politica mondială, dar aliații și adversarii săi. Identitățile multiple aduc competiție,
conflicte, ,,ciocniri” diferite, cu impact global, fiind rezultatul unei modernizări social-
economice. Atât la nivel individual, cât și la nivel civilizațional, tendința universală este de a

12
defini identitatea proprie, în raport cu ,,celălalt”, civilizaționalul ,,noi” diferențiindu-se
categoric de ,,ei”, dând totodată naștere la sentimente superioritate sau de teamă, neîncredere,
dorință de protecție față de ,,ei”. Conflictele dintre civilizaţii pot apărea din împreunarea statelor
din diferite civilizaţii sau din lupta pentru putere a statelor puternice care aparțin diferitelor
civilizaţii. Conflictele dintre civilizaţii apar de-a lungul frontierelor care separă statele şi
grupurile în cadrul unei civilizaţii comune, frontierele politice fiind refăcute de cele culturale.
Țările tind să se alieze cu alte ţări care au culturi similare cu cea proprie lor, împotriva ţărilor
din alte culturi. Coeziunea culturală este un aspect foarte important în opinia politologului,
acesta considerând dezvoltarea economică, militară sau politică a civilizațiilor aflându-se în
raport direct proporțional cu dezvoltarea valorilor şi culturii. Cooperarea dintre state ce au
culturi similare, valori și opinii asemănătoare, va fi întotdeauna mai facilă decât cea dintre state
ce au culturi diferite (dacă nu chiar imposibilă). Din motive de securitate, statele puternice pot
încerca să încorporeze sau să domine statele cu care sunt similare din punct de vedere ideologic
și să le respingă pe cele diferite. În unele cazuri, statele dominate opun rezistență (cum este
cazul Chinei, care a încercat să domine Turkistanul de Est și Tibetul). Huntington descrie o
structură a civilizațiilor, conform căreia se pot diferenția state-membre sau state de nucleu, țări
izolate, țări separate și țări sfâșiate.
Statele de nucleu sunt acele state care înlocuiesc cele două superputeri ale Războiului
Rece, state identificate pe deplin cu o civilizație, din punct de vedere cultural- japonez, sinic,
hindus, occidental, iar Islamul și America Latină ducând lipsa unui astfel de stat de nucleu,
datorită faptului că țările aspirante la acest statut sunt încă insuficient de puternice, din punct
de vedere economic, geografic, politic sau religios.
Țările izolate sunt lipsite de comunicare culturală cu alte societăți, cea mai importantă
astfel de țară izolată fiind Japonia, urmată apoi de Haiti, cunoscută și ca ,,vecinul pe care nimeni
nu și-l dorește” și Etiopia, o țară izolată din punct de vedere cultural).
Țările separate cuprind grupări culturale distincte, divizate sau pe cale să se dividă, prin
linie de falie civilizațională (Filipine, India, China, Indonezia, Ucraina, Tanzania, Singapore,
Malayesia).
Țările sfâșiate au o cultură unică predominantă care o plasează într-o civilizație, dar
liderii doresc transferul la o altă civilizație (țările sfâșiate sunt cele care își doresc redefinirea
identității civilizaționale și reprezintă o punte între două culturi – Rusia, Turcia, Mexic,
Australia, Ucraina). Efectele încercării schimbării de civilizație sunt de cele mai multe ori
nefaste, rezultând țări caracterizate prin dualitate, reticiență din partea maselor sau din partea
țării- gazdă, incompatibilitate între cele două părți și o infestare cu ,,schizofrenie culturală”.

13
2.3.4. Partea a IV-a
Partea a IV-a a cărții prezintă aspirația și pretenţiile Occidentului, nu doar de a
moderniza, ci și de a „universaliza” lumea, pretenţii care îl aduc tot mai mult în conflict cu
Islamul şi China. Sunt elocvente războaiele între musulmani şi non-musulmani, de la „liniile de
falie”.
Samuel Huntington tratează “Ciocnirile Civilizațiilor” și problemele intercivilizaționale
ivite datorită ciocnirii dintre ,,aroganța” Occidentului și restul - ,,intoleranța islamică” și
,,afirmarea asiatică”.
Printre principalele probleme care divizează Occidentul de restul societăților,
politologul amintește problema valului de imigrație masivă cu care se confruntă Occidentul (o
mare provocare demografică și culturală pentru occidentali, amenințări venite din partea
Islamului, Africii și Mexicului), Renașterea Islamică ce încearcă să aducă o “occidentoxificare”
a statului islamic (un război al culturilor, între Islam și Occident, acesta din urmă fiind văzut de
către islamici ca imoral, arogant, individualist, imperialist, de temut, decadent, corupt,
materialist și seducător, un ,,Occident fără Dumnezeu”).
Alte probleme care divizează Occidentul de restul societăților, sunt reprezentate de
statele de nucleu și conflictele liniilor de falie, conflictele fiind din ce în ce mai mult axate pe
probleme inter-civilizaționale (proliferarea armelor, drepturile omului, democrația, controlul
petrolului, migrație, terorism islamic și intervenție occidentală).
Relația SUA- Asia (Asia fiind denumită de Huntington și ,,cazanul civilizației”, datorită
multiculturalității sale) este una categoric antagonică, iar în ultimii ani, SUA s-a ales cu doi
dușmani substanțiali, simultan (China și Japonia), întâmpinând ciocniri de interese și probleme
sub forma comunicațiilor extinse, a comerțului și a investițiilor. Ethosul confucianist și crezurile
americane sunt incompatibile, iar datorită puterii economice a Chinei și a așteptărilor sale
(teritoriale, culturale, economice), SUA va trebui să evite o instaurare timpurie a hegemoniei
chineze, printr-o eventuală și dificilă redirecționare a alianței japonezo-americane, o dezvoltare
a legăturilor militare cu alte țări asiatice și întărirea prezenței militare în Asia, pentru a nu fi
nevoiți să-și abandoneze universalismul, în fața Chinei, care este, după cum spunea Lee Kuan
Yew, în anul 1994, „Cel mai mare jucător din istoria omului”, cu puterea și capacitatea de a
destabiliza echilibrul lumii. China. Occidentul trebuie să ia măsuri, pentru ca afirmația lui
Friedberg să nu se adeverească: „Trecutul Europei este viitorul Asiei”. (Op. Cit., pag. 217)
În capitolul 10 al cărții, Huntington descrie caracteristicile războaielor liniilor de falie:
conflicte comune între state sau grupuri din civilizații diferite, violente, care pot apărea între
state, între grupuri nonguvernamentale sau între state și grupuri nonguvernamentale.

14
Războaiele liniilor de falie aduc un număr mare de victime, expulzați și acte de terorism,
curpinzând lupte pentru o “epurare etnică”, probleme legate de identitatea grupului sau de
putere, dificil sau chiar imposibil de rezolvat prin negocieri sau compromisuri între părți,
conflicte pentru controlul popoarelor sau al teritoriilor, axate de cele mai multe ori pe
considerente religioase, apoi pe criterii etnice, lingvistice. Războaiele liniilor de falie, prin
dinamismul lor, duc la apariția conștiinței de civilizație și de identitate și la ralierea civilizațiilor
- țările înrudite și diasporele, statele secundare și statele terțiare (în funcție de poziția și
implicarea lor, raportată la participanții primari), vin în ajutorul statelor primare (implicate
direct în conflict), fiecare având interese diferite de pe urma războiului. Acest proces de ,,venire
în ajutor”, de sprijin oficial sau neoficial, sincer sau interesat, material, uman, diplomatic,
simbolic sau militar, pentru țările sau grupurile ce fac parte din aceeași civilizație, este denumit
de Huntington ca ,,sindrom al țării înrudite”.
Oprirea războiului este o acțiune dificilă și instabilă în același timp, o dată oprit, un
război de linie de falie poate fi oricând reluat. Datorită diferențelor dintre participanții primari
ai conflictului, compromisul este greoi sau chiar imposibil, această responsabilitate revenind în
sarcina statelor secundare sau terțiare, care vor avea rol de mediator și negociator, cu o influență
decisivă în ceea ce privește decursul conflictelor și războaielor de linii de falie. Grupurile
principale implicate în conflict nu sunt dispuse să negocieze direct sau să renunțe la luptă,
datorită diferențelor semnificative dintre culturi și datorită urei și concurenței dintre acestea.

2.3.5. Partea a V-a

Partea a V-a a cărții spune că supravieţuirea Occidentului depinde de reafirmarea
identităţii occidentale a americanilor, de necesitatea ca occidentalii să accepte ideea că
civilizaţia lor este unică, dar nu este şi universală. Războiul global al civilizaţiilor poate fi evitat
doar prin felul prin care liderii vor putea să accepte ideea de supraveţuire prin menţinerea
caracterului multi-civilizaţional al politicii globale, bazat pe cooperare.
Ultima parte a cărții lui Samuel Huntington anticipează un viitor al Occidentului și al
civilizațiilor non-occidentale. Datorită declinului actual cu care se confruntă Occidentul
(depresiune economică, standarde de viață în declin, declin în domeniul atașamentului
oamenilor pentru valorile europene, declinul religiei, scăderea demografică occidentală,
decadența familiei europene, a eticii și a capitalului social, creșterea comportamentelor anti-
sociale și alte forme de contestare a culturii occidentale în interiorul societății occidentale),
civilizația occidentală trece de la stadiul de civilizație universală la cel de civilizație decadentă,
vulnerabilă în fața noilor civilizații puternice, capabile de a produce o „invazie”. SUA se

15
confruntă cu două probleme majore – problema imigranților hispanici (imigrație masivă) și
contestarea de către elite a valorilor și a crezului american (crez care vorbește despre moșternire
culturală europeană, libertate, democrație, drepturile omului, individualism, idei respinse de
multiculturaliștii americani, care au promovat dorința de unificare, diversitate – M. Schlesinger
Jr.: “Americanii egocentriști, separatiști, (...) au moștenit doar crimele occidentale”). (Op. cit. ,
pag. 277)
În accepțiunea lui Huntington, Occidentul are nevoie de o reînviere, de o conștientizare
că “Statul universal este un miraj al imortalității”(Toynbee), Occidentul este unic, dar nu
universal, universalismul occidental fiind periculos atât pentru însuși Occident, cât și în și
pentru întreaga lume, acesta putând genera un război global intercivilizațional între statele de
nucleu și o înfrângere ulterioară a Occidentului (în contextul în care Asia de Est și Islamul își
reafirmă tot mai mult valorile, puterea și importanța culturilor lor).
Reafirmarea identității de națiune occidentală a SUA, este un prim pas pentru a-și
redefini rolul global de lider al civilizației occidentale. Repararea echilibrului puterii
occidentale are nevoie de o reînviere culturală, morală, socială și politică, pentru a genera o
etapă americo-europeană, de afluență economică și influență politică, bazată pe conservarea
civilizației europene, cooperare, comuniune și o renaștere implicită a Occidentului.
În finalul cărții, Huntington creează posibile scenarii pentru un Al Treilea Război
Mondial. Politologul crede că cea mai periculoasă sursă de războaie între civilizaţionale este
mişcarea balanţei de putere dintre civilizaţii. Acesta vorbeşte de trei reguli care trebuie
respectate pentru a se evita un dezastru: regula abstinaţiei, conform căreia statele de nucleu
(statele cele mai puternice) nu ar trebui să intervină în problemele altor civilizaţii, regula
meditaţiei comune, care cere statelor de nucleu să negocieze între ele pentru a preveni
războaiele dintre grupurile aparţinând civilizaţiilor lor, şi cea de-a treia regulă, care cere
civilizaţiilor să identifice şi să extrapoleze valorile, activităţile, practicile şi instiuţiile pe care le
au în comun unele altele.

16
 3. Concluzii

3.1. Concluziile autorului

Ca o concluzie, Huntington încheie cartea prin amintirea lui Lester Pearson, care a avertizat
asupra faptului că oamenii au intrat într-o epocă în care diferitele civilizaţii vor trebui să înveţe să
trăiască alături, una de alta, în stare pasnică, învătâțând una de la alta, fiecare studiind istoria, arta,
idealurile celeilalte, îmbogăţindu-şi reciproc vieţile. Alternativa nefastă ar fi neînţelegerea,
tensiunile, catastrofa, „haosul real” (decăderea globală a drepturilor și a ordinii, state eșuate, anarhie
crescută, valuri globale de crime și acte de terorism, mafii, carteluri de droguri transnaționale,
violențe etnice și religioase), „ciocnirea civilizațiilor”.
Viitorul păcii şi al civilizaţiei depinde de înțelegerea şi cooperarea între lideri politici,
spirituali şi intelectuali ai marilor civilizaţii alor lumii. În „ciocnirea” civilizaţiilor, Europa şi
America fie vor sta împreună, fie vor fi separate. În „marea ciocnire” dintre civilizaţie şi barbarism,
vor sta de asemenea împreună sau vor fi separate de tot, cu toate realizările lor din domeniul ştiinţei,
tehnologiei, religiei, artei, literaturii, filozofiei, moralităţii, compasiunii, toate marile civilizaţii ale
lumii. În Era pe cale de a se naşte, ciocnirile dintre civilizaţii reprezintă cele mai mari ameninţări
la adresa păcii mondiale, iar o ordine internațională bazată pe aceste civilizaţii este cel mai sigur
mod de a preveni un al treilea război mondial, cu adevărat global.
Autorul încearcă prin discursul său geopolitic, intenționat simplist și fondat pe mesajul
oamenilor de stat americani din perioada Războiului Rece, să încurajeze perpetuarea supremaţiei
culturii occidentale, şi implicit și a Statelor Unite ale Americii, în condițiile în care în lume, la
momentul respectiv, anul apariției cărții, 1996, poziţiile de forţă erau stabilte cu exactitate.
Încă din Prefața ediției din limba română, putem observa numeroase critici aduse cărții
,,Ciocnirea Civilizațiilor și Refacerea Ordinii Mondiale” a lui Huntington.
În construcția cărții, politologul folosește cu precădere funcția descriptivă, încercând să
operaționalizeze concepte centrale pe care paradigma le tratează, evidențiind un caracter ambiguu
al conceptelor, datorită unei lipse elementare de set metodologic în formularea ipotezelor sale
principale. Huntigton definește religia ca „trăsătură definitorie a civilizaților”, dar studiile empirice
au demonstrat complexitatea relației dintre civilizație și religie, echivalarea lui Huntigton dintre cele
două, devenind astfel nefondată. Politologul nu delimitează clar civilizația de cultură, etnicitate,
religie, făcând dificil astfel ca teoria lui să aducă cititorilor o posibilitate de percepere, receptare și
interpretare realistă și corectă a sistemului internațional în stuctura sa, multipolară,
multicivilizațională.

17
 Partea explicativă a cărții pornește de la conceptul de civilizație. Din punct de vedere
explicațiilor oferite de Huntington, acestea conțin mai multe afirmații contradictorii, în sensul în
care confruntarea lor cu realitatea duce la devierea de la nucleul lucrării sale, astfel eșuează în
aducerea unui plus de cunoaștere a realității, în raport cu teoriile mai vechi pe care pretinde că le
amortizează- realismul își păstrează actualitatea, fiind mult mai relevant decât paradigma
civilizațională, iar paradigmele armoniei și unității (Fukuyama), a haosului și a polarizării, cuprind
elemente încă valide, suficiente pentru ca ele să nu fi înlocuite cu teoria lui Huntington. Înlocuind
statul cu civilizația, Huntington nu mai vede echilibrul de puteri și menținerea sistemului
internațional ca depinzând de efectele comportamentelor statale, ci de cele civilizaționale.
Din punct de vedere al predicției, paradigma lui Huntington a fost denunțată de realitatea
efectivă, de după anii 1993, respectiv 1996 (anul apariției articolului și a cărţii lui Huntigton), dar și
de teoriile mai vechi din care acesta s-a inspirat (declinul Statelor Unite ale Americii, care a
continuat neîncetat, dar totuşi încă la un nivel insesizabil, iar „pericolul islamic”, întârziind încă (din
fericire) să acționeze definitiv și distructiv împotriva Occidentului). Iulia Moțoc încheie Prefața
ediției în limba română prin caracterizarea best-sellerului lui Huntington ca fiind un obiect ideologic
periculos.

3.2. Concluzii personale

În opinia mea, cu toate că criticile la adresa cărții lui Huntington sunt numeroase, aceasta
oferă o bună pistă de plecare pentru o interpretare complexă a evoluției politice globale de după
sfârșitul Războiului Rece și o paradigmă pentru o viziune critică sau pragmatică a acesteia.
Scenariile pentru un posibil viitor război mondial sunt terifiante pentru orice persoană realistă, care
înțelege riscurile și toate implicațiile unui asemenea conflict global, în contextul în care resursele de
care beneficiază statele lumii în zilele noastre, sunt incomparabil mai mari, decât în cazul celor două
conflicte mondiale ale secolului XX. Modernizarea a adus cu sine numeroase beneficii, însă în ideea
conflictelor latente care zac în conștiința statelor, modernizarea poate lua o turnură nefastă, în
situația izbucnirii unui nou război mondial, în care statele își vor folosi toată experiența și toate
resursele disponibile (printre care pot fi incluse și armele nucleare), pentru a-și arăta superioritatea,
puterea și influența, sau pentru a-și apăra scopurile și pentru a-și îndeplini obiectivele. Un astfel de
război nuclear, global, ar putea aduce nu doar sfârșitul unei civilizații, ci chiar sfârșitul omenirii.

18
 Bibliografie

Samuel P. Huntington, ”Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, editura Antet

Webografie
 https://www.britannica.com/biography/Samuel-P-Huntington
 http://www.nytimes.com/2008/12/29/education/29huntington.html
 https://www.theguardian.com/world/2009/jan/01/obituary-samuel-huntington
 https://www.beyondintractability.org/bksum/huntington-clash

19