Sunteți pe pagina 1din 130

RADU PAVEL GHEO

Dexul şi Sexul: Carte de joc


  CUPRINS:
  România în care s­a întors (Luminiţa Marcu).5
  1) DEX­ul (porţia de cultură).17
  Ghid de conversaţie româno­intelectual.19
  Performaţi în romgleză?27
  Trista istorie a doi buni prieteni care i­aţi cunoscut şi voi.35
  Personae.38
  Rămâne cum (nu) ne­am înţeles.42
  Cum ne mai pricepem noi la literatură!45
  Gradaţii în literatura română.60
  Tipărituri din fundul curţii.64
  Mărginire mascată.73
  Vidul de inteligenţă.77
  2) Sexul (porţia de natură).87
  Ce nu se vede în telenovele.106
  Azi la TV – morală? şi cultură?111
  Macarale sexuale.122
  Iniţiere în iniţiale.125
  Bărbi şi kile.130
  Omul­ceafă.134
  La toaleta ecologică.144
  Moldova nu­i a noastră (a bărbaţilor).148
  Cum cred domnii că se fut ţăranii.154
  3) Plexul (porţia de umplutură).163
  Asteriscul – sufletul comerţului.165 îmi place legea (foarte 
mult).169
  Bancuri cu bănci din România.175
  Cine­l enervează pe contribuabilul din mine. 187
  Şcoala umilinţei.193
  Silenzio stamba.234
  Casă pentru alţii.238
  O bunătate de dictator.241
  Naţii mici cu gura mare.247
  Teste de tupeu.252
  Cuvânt către cititor.283

  Dacă am fi la o lansare clasică şi scorţoasă, aş începe prin a vă 
spune următoarele: unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai 
intelectualităţii tinere din România, a debutat în 1997, cu un volum de 
proză. Apoi a devenit foarte cunoscut cu volumul Adio, adio, patria mea 
cu î din i, cu î din a, o carte foarte interesantă, un non­fiction bazat pe 
experienţa reală a plecării şi a întoarcerii din Statele Unite, o 
deconstrucţie extrem de inteligentă, cu aerul Nu­ului ionescian, a visului
american, dar şi a metehnelor ţărişoarei părăsite, temporar. (Aici aş 
putea să fac o paranteză şi să adaug că la un târg de carte din Suedia la 
care am participat de curând şi la care am prezentat câteva cărţi ale 
tinerilor autori din România Adio, adio, patria mea. a fost cartea care a 
interesat cel mai mult auditoriul străin şi un foarte important – şi sever –
manager cultural din Stockholm mi­a cerut date concrete despre ea şi 
despre autorul ei.)
  La aceeaşi lansare serioasă aş mai adăuga că este un scriitor 
plurivalent, că, deşi a început ca prozator, a devenit în scurt timp un 
foarte incisiv publicist, o parte din articolele sale putând fi găsite în 
cartea Românii e deştepţi (2004), cu un titlu explicit şi transparent, din 
care se vede bine că autorul nostru ştie să se distanţeze ironic exact atât 
cât e nevoie de mania foarte răspândită a etno­verdictelor şi de obsesia 
specificului naţional, dar în acelaşi timp rămâne foarte interesat, cu 
spirit critic şi măsură, de patria regăsită, aşa ruptă cum e ea între cele 
două grafeme.
  Apoi, ca plurivalenta să fie demonstrată fără putinţă de tăgadă, aş 
adăuga că, iată, este un teoretician şi un practician al science­fiction­
ului (cu scuzele de rigoare către împătimiţii genului pe care poate îi 
deranjează acest termen­umbrelă, cu aerului lui atotcuprinzător, dar 
care rămâne totuşi util pentru a desemna un gen proxim, o literatură ce 
se ocupă cu anticipaţia, fantezia speculativă, invenţia fără limite şi 
eliberarea spectaculoasă de constrângerile verosimilităţii ştiinţifice, 
temporale, planetare şi de orice alt fel). A publicat o carte care se 
numeşte Despre science­fiction, dar şi o delicioasă poveste, Fairia, în 
vara anului 2004, în grupul care a lansat, cu un entuziasm ce s­a 
dovedit îndreptăţit, colecţia de tineri prozatori a Editurii Polirom. Mă 
opresc aici un moment pentru a vă reaminti că Fairia nu este numai un 
joc amuzant al unui autor preocupat de lucruri mult mai importante şi la
ordinea zilei, ci chiar o poveste cu personalitate. Dacă, la aceeaşi lansare 
serioasă, eu aş fi dintre acei critici serioşi care se autocitează, aş scoate o
hârtiuţă îngălbenită şi aş citi ce am scris acum un an despre această 
carte: „Pentru că Fairia nu e, până la urmă, decât tot un fel de Pământ, 
un pământ ireal al basmelor din copilărie, un teritoriu unde se întâmplă 
toate lucrurile la care visăm. Felul în care scriitorul reconverteşte 
motivele basmului într­o incredibilă poveste fantastică e unul cu totul 
remarcabil. Cartea lui se citeşte dintr­o respiraţie, aşa cum se citesc 
cărţile la vârsta primelor lecturi. Bineînţeles că e şi un sâmbure de comic
în felul în care prinţul extraterestru omoară balaurul cu trei capete la fel 
de extraterestru şi trebuie să o ia de soţie pe fiica de împărat 
extraterestră şi poate fi un fel de bine un strop de ironie la adresa 
lumilor prea închegate şi coerente pe care le căutăm aiurea. Personaje 
bune, centaurul cel demn, personaje rele, vrăjitoarea Vickyia, personaje 
nătânge, prinţul care dispreţuieşte scrierea şi terfeloagele vrăjitoreşti, un 
membru al echipajului care e transformat în broască­ţestoasă, toate 
alcătuiesc o poveste de o ingeniozitate nebună şi totuşi o poveste cu tâlc. 
Pentru că, dincolo de tot arsenalul literaturii SF, dincolo de temele pe 
care împătimiţii genului le vor recunoaşte, povestea lui Gheo are sensuri 
mai adânci. Unul dintre ele ar putea fi acela al călătoriei adulţilor 
(echipajul navei eşuate pe Fairia)”.
  Dar bine că nu suntem la o asemenea lansare (deşi asemenea 
lansări au şi ele utilitatea lor, trebuie să recunoaşteţi, iar eu chiar aveam
curiozitatea să văd cum e când citezi din propria operă!), ci într­o după­
amiază splendidă de toamnă, cu o lumină mieroasă care intră printre 
storurile ferestrei mele, o promisiune a unui Bucureşti splendid, acolo, 
afară, unde eu nu mă pot duce să mă plimb deoarece clipeşte 
neîndurător mailul de la Lucian Dan Teodorovici care îmi transmite, din 
Iaşi, că trebuie să scriu aici, în Bucureşti, prefaţa despre din Timişoara.
  Şi pentru că am scăpat printr­o strategie retorică simplă ca aceea 
de mai sus de lucrurile serioase, acum pot să vă povestesc că l­am văzut 
pe în carne şi oase doar o singură dată, la lansarea de la Bookarest 
2004, unde el a venit cu frumoasa lui Alina şi unde am schimbat câteva 
vorbe amabile. Dar ne­am scris mai multe mailuri, ceea ce pentru 
generaţia noastră înseamnă că ne cunoaştem deja destul de bine. Şi pot 
să vă spun fără nici o exagerare că mi s­a părut un om de o căldură cu 
totul specială, politicos şi cu un umor de cea mai bună calitate, o 
speranţă pentru mine (şi pentru cultura română ca sistem de relaţii 
sociale), o speranţă deci că specia bărbaţilor galanţi şi inteligenţi şi 
europeni – în tot ce are Europa mai rafinat – nu e pe cale de dispariţie.
  Ceea ce e foarte important, pentru că am avut tot felul de semnale 
negative şi ar fi păcat ca lumea culturală, şi aşa ruptă în vanităţi şi 
lipsuri materiale, să­şi piardă în mileniul trei dimensiunea aceasta de 
bună­cuviinţă, bunăvoie şi bună înţelegere. Cred că este printre puţinii 
cu care aş putea avea o polemică adevărată (şi mă gândesc aici la ideile 
din capitolul „Tânăr şi nechibzuit”, despre abuzul de biografie în 
literatura tânără, unde nu prea ne înţelegem), fără ca această polemică 
să însemne jigniri, misoginisme şi lovituri neregulamentare. Şi pentru că 
tot veni vorba despre eleganţa masculină europeană, trebuie să 
menţionez că nu e dintre aceia care îşi caută cine ştie ce ascendenţe 
nobiliare şi nici nu se bucură de protecţia vreunui părinte ilustru. 
Dimpotrivă, deseori Gheo se mândreşte cu familia lui rurală şi îşi 
aminteşte cu drag de copilărie, pe când „vorbea în grai”. Un lucru destul 
de rar într­o cultură în care există un fel de obsesie de tot râsul 
(psihanalizabilă, de altfel, după comunism) a rădăcinilor nobiliare şi a 
elitelor aristocratice, deşi acestea nu garantează deloc şi un 
comportament în consecinţă.
  Cu majoritatea ideilor din nu numai că sunt de acord, dar chiar 
mă bucur enorm că mai sunt şi alţii cu suficient curaj pentru a le face 
publice şi nu oricum, ci într­o manieră dintre cele mai inteligente, 
haioase şi tranşante (asta ca să nu mai insist în a spune că scrie foarte 
bine, în câteva registre foarte diferite între ele, după cum deja se poate 
observa; formula „cutare are talent” este pentru mine marca stilistică a 
criticii desuete şi nu pot s­o emit în ruptul capului, chiar dacă în unele 
cazuri faptul se impune cu evidenţă şi lucrul s­ar cere spus apăsat).
  Aşadar, care sunt aceste idei şi în ce tabără se află? La prima 
întrebare e mai uşor de răspuns.
  La a doua, nu numai că nu se poate da un răspuns, dar cred că 
aici e de găsit şi un mare merit al autorului: el a făcut o impresionantă 
colecţie personală de idei bune, de atitudini dintre cele mai progresiste şi
mai lipsite de prejudecăţi, fără a deveni exponentul nici unui grup din 
zbuciumatul nostru sistem cultural. Mă rog, până la proba contrarie. Nu 
l­am simţit nici fanatizat de elita Pleşu­Patapievici­Liiceanu (deşi are 
vorbe amabile pentru cărţile şi prestaţia lor publică), nici împotriva lor, 
pe linia (cam subţire şi mai mult superficială şi zgomotoasă decât 
serioasă) Sorin Matei Adam – Ciprian Şiulea, nici susţinător 
necondiţionat al corectitudinii politice, nici foarte prieten cu Ion Bogdan 
Lefter, dar nici împotriva lui, nici emul al lui Nicolae Manolescu, nici 
extrem de ataşat de Mircea Mihăieş şi de revista Orizont (ca tot 
timişoreanul de elită), dar, iarăşi, nici împotriva lor. E o performanţă, 
trebuie să recunoaştem. Poate şi de aceea, Gheo reuşeşte să­şi păstreze 
neştirbit umorul şi distanţa amuzată faţă de toţi şi toate acestea şi să 
scrie un text savuros ca „Ghidul de conversaţie româno­intelectual” în 
care sunt trecute în revistă toate subiectele de bonton, cu specificaţiile 
de rigoare: Nichita, Despre îngeri şi Despre limită, Pata, Nicky, De ce 
iubim femeile, Blow­up, postmodernism, Lăutarii din Clejani, Vama 
Veche, interbelic, lupta între generaţii, condiţia intelectualului român 
etc.
  Dacă sunteţi un tânăr român care se minunează în fiecare zi de 
ţara în care a ales să rămână (şi în care autorul s­a întors), dacă aveţi 
întotdeauna reacţia bunului­simţ şi a bunului­gust şi totuşi nu aveţi 
posibilitatea să vă exprimaţi, o să găsiţi în culegerea de eseuri a lui o 
uşurare. Pentru că el spune. Spune cât de jalnică e starea 
învăţământului românesc şi cât de găunoasă e obsesia olimpicilor, spune
cum în dicţionarele româneşti nu există cuvintele ruşinoase cele mai 
uzitate, spune ce înseamnă să fii tânăr profesor la cheremul unui 
inspector analfabet, spune cât de cretine sunt reclamele cu asterisc şi ce 
înseamnă să fii distribuitor de produse, spune şi cum percep băncile 
noastre comisioane nesfârşite, dar şi cum e să foloseşti o toaletă 
ecologică, spune cum telenovelele sunt un fel de filme porno lipsite de 
finalitate, dar spune şi „cum cred domnii că se fut ţăranii”. V­aţi speriat 
de verbul buruienos? Daţi la pagina 60 şi o să vedeţi că nu e chiar aşa de
grav! Şi mai spune şi altele, tot lucruri de care ne lovim în fiecare zi (ca 
etern enervantul î din a), lucruri la care de cele mai multe ori nu avem 
reacţie, deşi ar trebui să avem, lucruri care în general ne deprimă, în loc 
să ne amuze. Pentru că dacă e de găsit un centru de greutate al eseurilor
lui Gheo, acesta e umorul. Am râs singură, în hohote, acasă, în fotoliu, 
în tren şi în avion şi pe unde s­a mai întâmplat să scot prinţul cu 
această carte, am râs absolut molipsitor (şi am şi citit­o foarte încet din 
cauza asta, pentru că, dacă se nimerea să fiu cu cineva cunoscut lângă 
mine, trebuia să mă opresc să citesc cu glas tare pasajul) când am citit 
despre macaralele sexuale, despre intelectualii cu umeri laţi şi cu barbă, 
despre huţuţul şi despre cum Alina îi spune la un moment dat: „Bine că 
eşti tu deştept”. Dar mai ales am râs la următorul pasaj, pe care trebuie 
să­l împărtăşesc cu dumneavostră şi în care autorul pleacă de la 
reclamele de tip „Credit doar cu buletinul” şi ajunge la: „închipuiţi­vă o 
reclamă la circ care ar suna cam astfel: Femeia­maimuţă, cu părul de 
juma de metru lungime! * Câini cu coada de trei metri! * Omul de Fier! 
Rupe cu dinţii lanţul gros de 10 cm! * Iar undeva, la baza afişului, ar 
scrie astfel:
  * Pe cap.
  * Suma cozilor celor douăzeci de câini ai circului. * în punctul său 
cel mai gros (al lanţului, desigur).
  Sigur că nu toate lucrurile despre care scrie sunt de râs. Unele 
sunt chiar de plâns. Uneori s­ar putea chiar să vă vină să plecaţi din ţara
noastră comună. Dar în acest caz trebuie să mergeţi la bibliotecă şi să 
căutaţi o altă carte a autorului, una despre care a fost vorba mai la 
început şi s­ar putea să constataţi că nu prea avem ieşire. Sau, cine ştie,
poate ieşirea e de găsit tocmai pe undeva pe aici, în paginile care 
urmează.
  Luminiţa Marcu.
  Octombrie 2005, Bucureşti

  Mamei mele, Ioana, de la care am învăţat – şi sper să mai învăţ – 
multe.
  Motto: „Mă sprijin pe tejghea în plex. Privind tacâmurile de inox 
împachetate­n foi rupte din DEX. Îmi cumpăr un pahar de matrafox. 
Ieşind, mă scarpin liniştit la sex.”
  (Constantin Acosmei – Sonet [în gang mă întâlnesc cu domnul XJ)
  1) DEX­ul (porţia de cultură)
  Ghid de conversaţie româno­intelectual.
  Intelighenţia îşi are pretutindeni regulile şi ierarhiile ei. Seturile de 
norme respectate, de gusturi acceptate şi de tabuuri asimilate creează 
comunitatea aceea aparent eterogenă, dar ai cărei membri se recunosc 
de la primele opinii schimbate între ei, de la filosoful bine mediatizat şi 
criticul de artă graseiat până la profesorul de liceu sau burghezul 
consumator de literatură sau de filme de artă. Adesea nici nu se cunosc 
personal; totuşi, s­ar recunoaşte oricând şi se simt afini, căci respectă 
aceleaşi reguli, admiră aceleaşi lucruri şi îi oripilează aceleaşi 
manifestări.
  Pentru cetăţenii dezorientaţi, pentru cei mai puţin siguri pe ei şi 
pentru cei dornici să acceadă cât mai repede în comunitatea rafinată a 
intelighenţiei româneşti, îndrăznesc să înşir pe fugă câteva coduri de 
acces. Sunt convins că un aspirant sârguincios va şti să obţină, prin 
inducţie, şi altele la fel de utile.
  1) Nichita. E vorba de poetul Nichita Stănescu. E drept, tema s­a 
mai demonetizat, dar încă are priză maximă la generaţii cu autoritate din
intelighenţia noastră. Reţineţi: nu contează şi nu vă interesează talentul 
poetic al lui Nichita. Dacă vreţi să intraţi în lumea deşteaptă, trebuie să 
ştiţi câteva lucruri de bază. Nu vorbiţi de poetul Nichita Stănescu (sau, 
Doamne fereşte, N. Stănescu!). El e Nichita. Apropierea sentimentală de 
fiinţa lui Nichita e un semnal pozitiv.
  Aici merge şi o poezie, citată măcar aproximativ. Foarte nimerită e 
aia cu cubul perfect, căruia i se sparge un colţ cu ciocanul. Pe asta o ştiu
şi o citează toţi. Pentru tinerii în căutare de pereche, merge şi cea cu 
„Spune­mi, dacă te­aş prinde într­o zi şi ţi­aş săruta talpa piciorului, nu­
i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea, de teamă să nu­mi striveşti 
sărutul?”. Nu dă greş (de altfel, dacă interesează pe cineva, ambele sunt 
poezii valoroase).
  Termeni suplimentari: Necuvintele (un volum de versuri), Noduri şi
semne (alt volum). Aspiranţii mai vârstnici pot folosi amintiri de la o beţie
cu Nichita, la care Nichita le­a dedicat o poezie de Nichita. Vor asculta cu
toţii înfioraţi relatarea şi, oricum, bietul poet nu se mai poate apăra.
  Atenţie! Deşi Nichita Stănescu e Nichita, Mihai Eminescu nu e 
Mişu. Nici Blaga nu e Luci (dar să mă tai şi nu pricep de ce!).
  2) Andrei PleşuDespre îngeri; Gabriel LiiceanuDespre limită. Sunt 
două cărţi. Sunt bune. Dar nu contează: important e să fie citate. Face o 
impresie extraordinară.
  Termeni suplimentari (de mare ajutor): „angelologie” (sau 
„angeleologie”? Nu mai ştiu. Pronunţaţi­l şi voi aşa, mai împleticit.), 
„peratologie”, Minima moralia (nu înseamnă ceea ce pare, dar nu 
insistaţi).
  3) Ultima carte (sau ultima conferinţă sau ultima emisiune TV) a 
lui Horia­Roman Patapievici
  (pentru tipicari, „ultima” înseamnă „cea mai recentă”, nu ce vă 
gândeaţi voi). Deschideţi o discuţie despre oricare dintre ele şi aveţi 
publicul asigurat. Chiar dacă nu e neapărat unul competent, cel puţin va
fi mereu entuziast. Ca formă de apropiere (v. punctul 1), îi puteţi spune 
„Pata”, dar numai dacă nu e cumva de faţă.
  Termen suplimentar: Omul recent. E o carte controversată a lui 
Pata. Dar face impresie mai ales când e citată (deşi o lectură atentă n­ar 
strica). În general, prezenţa la o conferinţă de­a lui Patapievici (sau Pleşu
sau Liiceanu sau Manolescu – v. infra) e o notă bună pentru intelectuali.
  4) Nicky. E vorba de criticul literar Nicolae Manolescu. Aşa îi spun 
prietenii şi aşa îi spun – dar nu în faţă – cei care nu îl cunosc (vezi cazul 
„Pata”). Dacă nu­I ştiţi decât din cărţi, e bine să vă feriţi să­i spuneţi 
Nicky chiar şi faţă de cei care îl cunosc mai bine, dar nu e un dezastru 
dacă vă scapă. A fost ales în 2005 preşedintele Uniunii Scriitorilor. A 
scris multe cărţi de critică literară, despre mai mulţi autori, aşa că 
oricum daţi, tot nimeriţi ceva.
  Termeni suplimentari: Teme (nu­s chiar teme ca la şcoală, ci nişte 
cărţi de eseuri, foarte mişto) – e bine de ştiut că sunt şapte, apoi Istoria 
critică a literaturii române, Alianţa Civică (un partid care nu mai există).
  5) Mircea Cărtărescu. Scriitor român. A scris De ce iubim femeile, 
o carte care s­a vândut în vreo 40­50 de mii de exemplare şi la care 
lumea literară bună (care nu vinde decât 50­l00 de exemplare) a cam 
strâmbat din nas. Lăudaţi­o sau criticaţi­o, dar e bine să vă orientaţi la 
faţa locului. După cum evoluează discuţia, opuneţi­o la Orbitor 1 şi 
Orbitor 2 (două părţi dintr­o trilogie). Una e cu „Aripa stingă”, alta cu 
„Trupul”. Atenţie, scrie încă la Orbitor 3 (aripa rămasă).
  Termeni suplimentari: postmodern (v. infra, punctul 7), Levantul 
(carte, în versuri), Postmodernismul românesc (carte). Detaliu interesant:
l­a citit preşedintele Traian Băsescu.
  6) Blow­up. Un film cult, de Antonioni, care pe mine m­a plictisit 
profund, dar cu care se poate deschide o discuţie deşteaptă despre 
cinematografie. Există un număr de filme al căror titlu reprezintă parola 
de acces în clubul intelighenţiei. Pentru completare, mai adăugaţi 
Tarkovski (Călăuza, Andrei Rubliov), Fellini, Lars von Trier. Merge şi 
Eisenstein.
  7) Postmodernism, postmodernitate. E un termen perfect, poate cel
mai bun ca parolă. Poate însemna orice, dar nimeni nu mai ştie ce 
înseamnă. E de bine sau e de rău – trebuie să vedeţi mai întâi cum 
decurge discuţia. Se poate asocia cu Omul recent (v. punctul 3). E de azi,
e despre societate, dar şi despre literatură. Scriitori postmoderni, lume 
postmodernă, capitalism postmodern, atitudini postmoderne (toate, 
inclusiv cele conservatoare), gadget­un postmoderne, media 
postmoderne.
  Termeni suplimentari: post­postmodernism, simulacru, Ihab 
Hassan, virtual, postimperialism, mcdonaldizare.
  8) Lăutarii din Clejani şi/sau Fanfara de la Zece Prăjini. Formaţii 
de muzică lăutărească acceptate de lumea bună după ce au avut succes 
în străinătate. Sunt la modă. Se opun manelelor (muzică lăutărească 
neacceptată de lumea bună – n­a avut succes în străinătate). Lăutarii din
Clejani nu cântă manele, ci aduc rafinamentul frust al muzicii autentice 
româneşti1. Tot la modă de­o vreme încoace: Buena Vista Social Club, 
Ibrahim Ferrer, Compay Segundo, Cesaria Evora (erau buni şi prin anii 
'50, dar au fost descoperiţi recent, când unii au murit deja). Pentru 
nostalgici merge şi Woodstock­ul, dar şi­a mai pierdut din cotă.
  9) Lupta între generaţii. E o temă bună pentru o discuţie despre 
literatură sau arte în general. Generaţiile se tot luptă, aşadar subiectul 
n­o să se epuizeze niciodată. Tema e sensibilă, aşadar trebuie abordată 
cu multă grijă.
  Termeni necesari: optzecişti, nouăzecişti, douămiişti (merg şi 
şaptezeciştii, şaizeciştii). Încă nu se ştie prea clar ce înseamnă termenii 
de mai sus – ca şi cu postmodernismul. E ceva legat de anul lansării 
unor autori.
  1. Ba cântă şi manele, că altfel nu ar fi lăutari – dar ideea nu se 
potriveşte cu scopurile ghidului nostru.
  Termeni suplimentari: demolare, non­valori, statui, canon, 
respect/lipsă de respect, confirmare (nu religioasă, ci literară).
  10) Vama Veche. O localitate de pe litoralul Mării Negre, unde vara 
merg mulţi intelectuali. De reţinut sloganul „Salvaţi Vama Veche!” – zona
trebuie apărată de neintelectualii care dau muzica tare (muzica 
neintelectuală). De reţinut că Vama Veche trebuie salvată. Aici vă puteţi 
arunca îndrăzneţi cu capul înainte în discuţie: Trebuie! Există şi un 
festival – Stuf Stock. E de bine.
  Expresie utilă (indiferent de situaţie sau cunoştinţe despre Vamă): 
„Vama nu mai e ce­a fost!” Va merge şi peste douăzeci de ani şi cred că 
mergea şi acum douăzeci.
  11) Perioada interbelică roz. Prinde mai ales în Bucureşti. Tema 
cere o oarecare documentare, dar nu exagerat de multă. Mai prindeţi şi 
voi din zbor, ce naiba! Se leagă de Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea, Ionescu 
(mai mult Nae decât Eugen) şi de efervescenţa tinerimii intelectuale din 
epocă. Se evită cu tact teme ca legionarismul, ortodoxismul antisemit, 
pogromurile ş.a. Nici n­au legătură cu intelectualii aceştia, legionari prin 
simpatii, dar inteligenţi – mai ales în exil. E preferabilă o alunecare spre 
orientalism, prin Eliade, sau spre românism, prin Noica.
  Se poate lăuda şi Bucureştiul interbelic (neapărat opus 
Bucureştiului contemporan, deşi să ştiţi că în realitate nici. mă rog), 
România – Belgia Orientului şi „grânarul Europei”, Bucureştiul – Micul 
Paris, Timişoara – Mica Vienă, laşul – Mica Florenţa. Apropo, a zis cineva
de Paris că ar fi Marele Bucureşti?
  Termeni suplimentari: Gândirea (revistă), esoterism, întru, 
Maitreyi, yoga, generaţia '27, Sentimentul românesc al fiinţei.
  Merg şi teme mai mici, gen Lovinescu şi proza canonică, dar nu 
sunt de foarte mare impact.
  12) Franţuzismele. Se poartă în primul rând tot în Bucureşti (v. 
punctul 11), probabil sub influenţa generaţiei de intelectuali mai 
vârstnici, aristocraţi şi francofoni (d. ex. regretatul Al. Paleologu). 
Franceza dă un lustru bun la limbă. (Altfel, între ei tinerii schimbă 
anglicisme şi americanisme, multe naturalizate.) Franţuzismele se 
presară în discuţie la diverse momente, fără nici o regulă sau reţinere, 
fiindcă sunt oricum de bon ton. Amintesc de perioada interbelică roz şi, 
în lipsa sângelui aristocratic, sugerează măcar o afinitate cu atributele 
aristocraţiei. Aerul rafinat şi caracterul poliglot­intelectual al francezei 
este extrem de eficient.
  Franţuzisme utile: mon Dieu, mon cher, quelle horreur, c'est ţa, 
n'est pas? (neapărat), ebluisant, ordură (pronunţat „ordiură”), a delabra, 
a achiesa, helas, dar merge şi aux portes de l 'Orient (când e vorba de 
români şi de păcatele lor – v. Mateiu Caragiale). Mai sunt o grămadă. E 
suficient (iarăşi) să ciuliţi urechile.
  13) Condiţia intelectualului român. Iată tema cea mai tare, nec 
plus ultra, piatra filosofală a discuţiilor intelectuale de la noi. Le include 
pe (mai) toate celelalte şi aprinde spiritele şi interesul tuturor. Ce trebuie 
ştiut aici? Că intelectualul român e întotdeauna subapreciat, că 
atmosfera intelectuală se degradează (se „mcdonaldizează” sună mai 
bine) de la o zi la alta, că în general e rău şi că ar trebui să fie mai bine, 
că ţara asta nu­şi merită inteligenţii, că marile creiere româneşti se 
sacrifică permanent (daţi exemple; aici merg şi câteva inserturi despre 
perioada comunistă), că publicul, că audienţa, că televiziunea publică, că
televiziunile comerciale, că marea artă, că că că. Oricum, e o temă 
generoasă, pentru toate gusturile. Abuzaţi cu încredere de ea.
  Recunosc că toate cele de mai sus trebuie luate cum grano salis 
(uite, poate că trebuia să scriu şi ceva de latinisme). Apoi, onestitatea mă
obligă să admit că am folosit – şi că, probabil, voi mai folosi din plin – 
unele din temele şi atitudinile comentate mai sus. Altfel cum le­aş fi 
înşirat aici aşa, neverificate?
  În fine, tot onestitatea mă împinge să adaug şi comentariul din off 
al Alinei la lectura îndreptarului de mai sus: „Bine că eşti tu deştept!”.
  Performaţi în romgleză?
  Nu sunt primul care scrie despre ciocnirea pe care a avut­o după 
1989 limba română cu engleza (în special engleza americană) şi despre 
loviturile năucitoare pe care mica, dar expresiva noastră limbă romanică 
le­a suferit cu această ocazie. De fapt, nici n­aş fi scris, dar m­am 
înflăcărat citind un text pe ecranul telefonului mobil şi gândurile mi­au 
pornit­o în direcţia asta.
  De exemplu: de ce, atunci când şterg un mesaj de pe telefon, mi se
spune că „Mesajul a fost şters efectiv”? Mi­ajunge să ştiu că a fost şters. 
Şi apoi ce vrea să spună cu asta? în DEX, explicaţia lui efectiv e „real, 
adevărat”. Adică mesajul a fost şters de­adevăratelea. Bun, asta o 
bănuiam şi eu. Poate fi şters şi altfel, neefectiv? Adică să se prefacă doar 
că mi­l şterg? Nu pricep. Sau poate efectiv înseamnă – tot conform DEX­
ului – „numărul indivizilor care fac parte dintr­o colectivitate, mai ales 
dintr­o unitate sau formaţie militară”. Da, au existat o mulţime de 
oameni inteligenţi, harnici sau pur şi simplu salariaţi care au lucrat din 
greu ca eu să pot freca butoanele telefonului mobil, dar nu­i nevoie să 
mi­o amintească toată ziua. Sau poate voiau să spună că „mesajele au 
fost şterse de un efectiv”? Sper să nu fi fost totuşi militari! Săracii, mai 
acum cincisprezece ani culegeau porumbul, iar acum să stea să şteargă 
mesajele de pe mobilul oricărui tăntălău.
  Apoi mi­am dat seama că „efectivul” ăla vine de la englezescul 
effective, cu sensul de „eficient”. Bine, şi asta era o prostie. La ce m­ar fi 
ajutat o treabă făcută ineficient? Adevărul e că acel „eficient” adăugat la 
textul cu mesajul şters era absolut inutil. Provine probabil dintr­o 
traducere mot­a­mot, lipsită de simţul ridicolului, a formulării englezeşti 
effectively deleted, adică (mai degrabă) „Mesajul dumneavoastră a fost 
practic şters”. Ţine de o retorică specifică englezei, iar în română sună 
„ca porcu'„ – ca să fiu neaoş. Neaoş efectiv.
  Uf! n­aş vrea să se creadă că am vreo problemă cu sutele sau miile
de cuvinte englezeşti intrate în limba română după 1989. Multe dintre 
ele erau necesare şi apoi o limbă mai bogată e, inevitabil, mai expresivă. 
Nu văd nimic dăunător în cool, OK, hard, cum nu mă deranjează nici 
italienescul vera, folosit mai nou în locul autohtonului „adevă”'. Ba chiar 
m­am amuzat ascultând doi puşti care discutau despre un program de 
computer în limba română, unul ce i­a buimăcit aşa de tare, încât abia 
s­au putut descurca în iţele lui. „Ştii ce naşpa era?”, zicea unul. „Mi­
arăta tot felul de chestii gen „Taie„, „Taie şi lipeşte„. Erau Cut şi Paste.”, 
râdea povestitorul. „Şi dup­aiaâmi zicea „Bunaşa„.” La „Bunaşa” m­am 
blocat şi eu, dar a lămurit­o tot puştiul: „Ăsta era „OK„, măi! Adică „Bun 
aşa„!”.
  Nu, n­are nici un sens să pornim cu furci, coase şi topoare 
împotriva hard cnsk­ului, a hamburgerului, a leasingului, a mouse­ului 
(sau mausului?). Cuvintele noi, care denumesc realităţi noi (obiecte, 
tehnologii etc), sunt mai uşor de adoptat în forma deja existentă. Dilema 
e identică aceleia născute în secolul trecut, când „cravata” a învins 
artificialul şi caraghiosul „gâtlegău”. Dacă stau să­mi amintesc, în 
copilărie, când vorbeam numai în grai bănăţean, limbajul mi­era plin de 
cuvinte împrumutate din germană şi folosite cu naturaleţe, care erau de 
altfel şi unicele cunoscute. Spuneam şărauf în loc de „şurub” (din germ. 
Schraube), piglais în loc de „fier de călcat” (germ. Bugeleise), polmă în loc
de „minge” (şvăbescul poln, din germ. Bcdlen). Sau farbă pentru vopsea 
(germ. Farbe) şi cuglă pentru „bilă” (germ. Kugel). Abia mai târziu am 
aflat termenii literari şi m­am obişnuit cu ideea împrumuturilor 
lingvistice necesare. Era şi ceva onest aici: dacă nemţii ne­au adus (cel 
puţin în Banat) fierul de călcat, era cinstit să folosim numele de marcă 
dat de ei. Aşa cum s­a întâmplat şi cu slavul „plug”, intrat în limba 
română odată cu introducerea la noi a plugului folosit de slavi, cel cu 
brăzdar de fier, mai eficient decât aratrul latinesc, cu brăzdar de lemn. 
După plug, cuglă sau cravată, îmi vine uşor să accept un harddisk, o 
downloadare, o upgradare, un insert.
  Problema „efectivă” e împrumutul necritic sau, mai exact, 
traducerile ori preluările proaste. Aşa stau lucrurile şi cu nefericita de 
ştergere „efectivă” a mesajelor. Şi nu e singurul caz. Mi­amintesc acum 
că aud folosindu­se tot mai des expresia „a făcut diferenţa”, mai ales la 
deja proverbialii comentatori sportivi, la care un jucător anume „a făcut 
diferenţa” pe teren, dar şi la jurnaliştii care cred că Băsescu „a făcut 
diferenţa” în alegeri. O altă traducere reflexă şi cam ilogică a 
englezescului to make the difference. Sau „ceva ce banii nu pot cumpăra”
– money can't buy.
  Sunt gata să pariez că se vor impune totuşi în limba română. Dar 
tot simt nevoia să cârâi. Efectiv. Mai conservator din fire, cuvinte ca „a 
capacita”, „implementare”, „dizabilităţi”, „procesualitate” (cu toate 
formele de adjective „procesuale” aferente) sau „proactiv” mi se par forme
de un barbarism îngrozitor, născute din lenea vreunui traducător 
mediocru. Sunt un fel de „furculision” pe dos, adesea nici măcar 
necesare sau justificate proactiv de procesualitatea limbii. Dar, aşa cum 
ziceam, le­am implementat deja, nu? Iar un cuvânt ca „locaţie” e chiar 
simpatic.
  Simpatică mi se pare şi utilizarea de dată mai recentă a verbului „a
(se) defecta”, care în română ştim cu toţii ce înseamnă: „a se strica, a nu 
mai funcţiona etc.” sau „a strica, a face să nu mai meargă”. Dar ce se 
înţelege când un politician sau un ziarist zice de cutare că „a defectat”? A
defectat ce? Lumea în general? Sau cel care vorbeşte nu mai poate gândi 
decât în engleză, unde, într­adevăr, to defect (şi nu „a defecta”) are acest 
sens: a dezerta, a trăda o cauză sau o ţară. Deşi gândirea celui care se 
exprimă aşa a defectat şi ea. Da, putem scăpa în sânul mare al limbii 
termeni noi, sinonimi cu unii mai vechi. (Şi) aşa se­mbogăţesc limbile. 
Dar nu e deloc util şi inteligent să băgăm cu forţa, din cauză de proastă 
cunoaştere a englezei şi a românei, neologisme identice cu cuvinte 
româneşti, dar care denumesc realităţi diferite. Ce o să mai credem când 
o să auzim că nu ştiu care politician a defectat? Ce a defectat? Unde a 
defectat? E mare defectul?
  În cazul de faţă, ca şi în multe altele, defecţiunea (sau the 
defection, cum vreţi s­o luaţi) e legată de raportul omului cu limba 
română. Pe care o strică sau o pierde.
  Dacă stau să judec pragmatic, fenomenul are o explicaţie simplă şi
logică: după 1989 ne­am trezit că avem nevoie să învăţăm milioane de 
lucruri despre care, în izolarea în care ne­a păstrat sistemul comunist, 
abia dacă auziserăm vag. Şi, cum lucrurile se învaţă cel mai ades din 
cărţi, a trebuit să traducem – din engleză, franceză, germană. dar mai 
ales engleză. Iar cum traducătorii din engleză erau mult mai puţini decât
cererea pieţei, o mulţime de oameni s­au recalificat repede: economiştii 
cu vagi cunoştinţe de engleză din adolescenţa în care dansau la discoteci
pe ABBA, Cicâcita, medicii sau profesorii care îngânau la petreceri în 
urechile iubitelor „Forevăr iang, ai uant to liv forevăr iang” sau chiar 
rockerii ajunşi cetăţeni respectabili, dar încă pasionaţi de pinkfloydianul 
slogan „Hei iu, ticiăr, Liţă Chiţălâu!”, toţi aceşti oameni pasionaţi de 
engleza capitalistă au umplut golurile de pe piaţă şi au tradus primii 
diverse lucrări fundamentale din domeniile unde exista cerere mare şi 
foarte mare. Au tradus cum au putut, din dorinţa de a face un ban în 
plus, iar traducerile respective – chiar fără voia traducătorilor, ci prin 
forţa lucrurilor – au devenit de referinţă. Doar n­o să mai pierdem 
vremea să (re) facem totul?
  (Profit de ocazie să mărturisesc un păcat: şi eu, ca filolog, am 
tradus acum vreo zece ani, cu aceeaşi competenţă, o lucrare de economie
de piaţă plină de termeni ca added value şi value added – care nu erau 
totuna. Serios! Traduceam şi lăcrimam şi nu pricepeam şi iar traduceam 
şi mai mâncam şi eu o pâine. Dar mi se pare că până la urmă volumul 
respectiv n­a mai apărut, spre norocul oamenilor de afaceri şi al 
economiştilor din întreaga Românie. Deşi mi­ar fi plăcut să văd cum se 
dezvoltă economia de piaţă în lumina directivelor mele năuce.)
  La ora actuală însă ar fi trebuit ca lucrurile să revină în matca 
normalităţii lingvistice. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Calitatea tot mai 
slabă a şcolii româneşti face ca nici măcar absolvenţii de facultăţi de 
Litere să nu mai aibă siguranţa limbii lor materne. Aşa apare riscul ca 
opresiunea englezei asupra traducătorilor să modifice reguli solide de 
ortografie şi punctuaţie.
  Un exemplu bun este mania majusculelor. Conform tiparului 
englezesc, mai toate substantivele care par să aibă o importanţă 
deosebită, denumesc personalităţi sau evenimente majore sunt scrise de 
o droaie de români cu literă mare. Ar fi cam aşa: Regele, Regina, domnul 
Preşedinte, Al Doilea Război Mondial (cu varianta cel de­Al Doilea etc), 
Ministrul, Liberalii, Doamna sau Domnul, chiar Profesoara sau Criza.
  Mai încâlcite sunt traducerile în care forme de gerundiv sau 
participiu englezesc sunt traduse cu gerunziul românesc, pe principiul 
simplu – adică superficial – că tot ce în engleză se termină în ing se va 
termina şi în română cu. – înd„. Cum sună o propoziţie banală ca asta: 
„Omul cântând lângă mine era necunoscut„? Ori „Ar fi putut fi un bătrân
venind pe drum„? „Acolo stătea o fată uitându­se la mine” (cum ar veni, 
care se uita.).
  Pe lângă asemenea scăpări – pomenite aici deoarece tind să devină 
reguli de romgleză şi să impună „rutine” – mai apar destule fleacuri, 
adică lucruri sâcâitoare, dar nu ucigătoare. Unul ar fi hiperutilizarea 
adjectivelor şi pronumelor demonstrative acesta, acela, aceea şi restul 
din familie („Mi­a spus aceasta acest om din casa aceea.”). Altul e 
plasarea virgulei înainte de conjuncţia coordonatoare şi (ca în engleză 
după and): „Am venit, şi ne­am întâlnit, şi ne­am despărţit repede”. Upsl 
(Oops!)
  OK, probabil că limba se va schimba oricum, man! Problema e pe 
mâna cui încape instrumentul ăsta numit traducere. Fiindcă nu 
necunoaşterea englezei e păcatul incriminat, ci necunoaşterea limbii.
  Trista istorie a doi buni prieteni care i­aţi cunoscut şi voi.
  Povestea care am să v­o spun nu e de fapt nici mai tristă, nici mai 
veselă decât celelalte poveşti din cultura unui popor ce se străduieşte să 
se transforme într­un buric cultural european, dar face întotdeauna 
lucrurile pe jumătate sau, când le­a făcut altcineva până la capăt, se 
străduieşte să le strice. Sunt lucruri care le ştiţi şi care le­aţi mai auzit. 
Dar aşa­s poveştile – se spun de o mie de ori şi se reţin, poate, o dată.
  Mie, oricum, povestea mi s­a părut tristă. Se spune că odată, prin 
lumea agitată a limbii române, trăiau doi prieteni cărora le plăcea să se 
întâlnească din când în când – ba chiar destul de des – la o bere, la o 
cafea sau pur şi simplu la o şustă, ca să mai lege două vorbe împreună. 
De fapt, asta şi făceau împreună: legau două vorbe. Mai exact, două 
propoziţii, una subordonată celeilalte. Primul, în ordinea din propoziţii, 
este prepoziţia „pe”, iar al doilea – pronumele nehotărât „care”. Şi, ori de 
câte ori era vorba de nişte oameni pe care i­aţi întâlnit sau de alţii, pe 
care nu i­aţi întâlnit, de lucruri pe care le­aţi făcut sau pe care aţi vrea 
să le faceţi, cei doi prieteni se întâlneau acolo, în propoziţia lor, şi 
schimbau două vorbe, care erau chiar ei. După cum se şi vede mai sus.
  Ghinionul a făcut însă că, de la o vreme, vorbitorii limbii române 
au început să le privească prietenia cu ochi răi. Care „pe”? Care „care”? 
Ia să nu se mai întâlnească aşa des, că pierd vremea şi umplu degeaba 
spaţiul propoziţiei şi strică discursul care l­am făcut noi pe el! Aşa că de 
câţiva ani buni cei doi se văd tot mai rar, despărţiţi de alte cuvinte ale 
limbii. Care stă necăjit la marginea propoziţiei şi uneori îl vede în zare pe 
pe, legat de alte cuvinte, cu care nu s­a cunoscut niciodată aşa de bine. 
Stă acolo, singur, şi speră. Când mai zice vreunul din noi de „maşina 
care şi­a cumpărat­o pe banii statului”, bietul care se ridică pe vârfurile 
picioarelor, îl vede pe pe undeva în zare, lângă bani, şi oftează.
  Cârcotaşii poligloţi ar putea spune că nu suntem un caz special. 
Că – de exemplu – până şi faimoasa limbă engleză l­a pensionat pe 
îmbătrânitul în dativ whom, înlocuindu­l cu mai dinamicul şi mai 
performantul who. Dar asta nu înseamnă nimic nici pentru al nostru 
„care”, nici pentru vechiul lui amic „pe”, care îl ştiţi foarte bine.
  Ce­i drept, după cum am arătat mai sus, aşa e orice limbă: se 
schimbă nu după cum vor lingviştii, ci – mai nou – după cum vorbesc 
oamenii daţi la televizor, oricât de tare vor fi urât­o oamenii ăia pe 
profesoara lor de română. Şi, hai să recunoaştem! oamenii ăia, chiar 
dacă sunt mai săraci cu duhul, nu sunt neapărat duşmanii prieteniei 
între cuvinte. Ca dovadă, tot ei au creat o legătură tot mai strânsă între 
două vorbe care alaltăieri abia se vedeau prin vreun adverb: ca şi şi. Eu, 
ca şi scriitor, ca şi redactor de carte şi chiar ca şi simplu vorbitor de 
română, salut cu rânjete noua amiciţie.
  De la cacofonii ni se trage. Şi de la persoanele publice de mare 
audienţă. Nu poţi zice „ca candidat”, „ca controlor” sau „ca contribuabil”! 
Nu? Iar „în calitate de candidat” etc. e prea lung. Şi uite aşa s­a legat 
prietenia asta între ca şi şi. Ca şi cuvinte, nu ca şi altceva. Cuvinte care 
le folosim tot mai des aşa.
  Dar, cum am zis, toate limbile se schimbă permanent şi, ca şi 
absolvent de Litere, nu pot contesta un adevăr atât de simplu. Am asistat
la gafa din 1993 a Academiei Române a R. S. R. (pe vechi), care ne­a 
făcut să pronunţăm „sunt” în loc de „sunt” şi să scriem acelaşi fonem cu 
două grafeme diferite, ca în „a vârî”. pardon, „a vârî”. Au venit 
hipercorectele persoane publice care le ştiţi şi care, ca şi politicieni sau 
ca şi modele de succes, vorbesc şi ei cum pot.
  Dar mie tot mi­e milă de acei doi vechi prieteni care v­am vorbit eu 
despre ei la început şi care se văd tot mai rar. Şi pe care îi ajut cum pot 
aici, în ultima propoziţie din text, să se mai întâlnească măcar o dată. Ca
(şi) prieteni.
  Personae.
  Printre rubricile pe care nu uit niciodată să le citesc în România 
literară se numără şi una de limbă. Ba chiar îmi vine să spun că e 
rubrica mea favorită. Pentru un scriitor e mai utilă decât o cronică 
favorabilă la ultima sa carte (nu că asta din urmă ar strica în vreun fel). 
Vorbesc de rubrica distinsei doamne Rodica Zafiu, „Păcatele limbii”, într­
un număr mai vechi din revistă doamna Zafiu punea problema utilizării 
de către contemporani a termenului „personalitate”, care – spune 
domnia­sa – „are un sens clar pozitiv” şi „desemnează persoane 
reprezentative, importante, „celebrităţi„„. Tot doamna Zafiu remarcă şi 
marea problemă de care suferă românii: „Singura observaţie care se 
poate face asupra uzului activ (subl. n.) priveşte o oarecare inflaţie a 
aprecierii, extinderea desemnării la orice domeniu (sport, diverstisment 
etc.) şi la orice situaţie”1. Observaţia ţine de semantică, dar alunecă în 
sociologic: ne e plină ograda de personalităţi. Foşti miliţieni şi turnători 
deveniţi şefi de cluburi sau de ligi sportive sunt personalităţi,
  1. Rodica Zafiu, „Persoane, personaje, personalităţi”, în România 
literară, nr. 16/27.04­03.05.2005.
  Prezentatori TV fără har sunt personalităţi, cititorii de promptere – 
tot personalităţi. Până şi şoferii sau amantele personalităţilor devin 
personalităţi.
  Treaba nu­i deloc serioasă. Înţeleg şi accept inflaţia de vedete şi 
idoli, de personaje şi personalităţi, dar mi se pare deranjant că ele 
acceptă să se amestece aşa, în aceeaşi căciulă încăpătoare a cuvântului 
„personalitate”. Ce au în comun o personalitate care a învârtit o afacere 
cu WC­uri ecologice, o personalitate care s­a culcat cu personalitatea de 
mai sus şi o personalitate care îşi descoperă vocaţia coelhiană de 
Războinic al Luminii? Mai nimic. Prin urmare, sunt de părere că trebuie 
să facem câteva diferenţieri clare, chiar dacă pentru asta o să fim nevoiţi 
să forţăm limitele limbii române.
  Pornim de la premisa că nimeni nu ar vrea să renunţe de bunăvoie
la calitatea sa personală de personalitate, care­l personifică întru câtva. 
N­o să facem rău nimănui dacă o să introducem totuşi câteva 
subdiviziuni ale termenului „personalitate”, menite să ordoneze un 
domeniu mult prea pestriţ şi viermuitor.
  Cea mai numeroasă subcategorie ar fi aceea a personu/ităti/or. 
Aici s­ar încadra mulţi oameni politici scoşi în lume de insigna de 
parlamentar, regizori plătiţi să facă filme proaste grandioase, şefi de 
direcţii şi ministere cărora doar titlul le ţine spinarea dreaptă în sacou 
ş.a.m.d. Sunt destul de mulţi, dar se împacă bine între ei. Dăm aici de 
tineri şi bătrâni, de femei şi bărbaţi, aşa că e zona cea mai democratică a
gloriei de la noi.
  Nu putem să uităm de petsenilităţi. Membrii secţiunii de faţă sunt 
selectaţi dintre personulităţile de mai sus odată cu înaintarea acestora în
vârstă, pentru a lăsa loc personulităţilor tinere şi dornice de expunere la 
faimă. Prin urmare, aici se pot găsi mulţi academicieni şi parlamentari, 
dar şi oameni din aparatul administrativ, judiciar, din armată – specia 
nemurită de Hasek (şi de traducătorul lui, Jean Grosu) sub titulatura de 
„Bese­n cizme”. Şi mulţi alţii. E o categorie foarte încăpătoare, un fel de 
melting pot în care se varsă şi cei de mai sus, şi cei/cele de mai jos. 
Criteriul de bază fiind cel al vârstei, se pot organiza şi într­o asociaţie de 
profil, un fel de CARP 2 (Casa de Ajutor Reciproc a Persenilităţilor).
  Mass media merită un ţarc separat, după modelul asociaţiilor 
profesionale. În primul rând din pricina numărului mare de oameni de 
presă – de toate genurile – număr care tinde să­l depăşească pe cel al 
cititorilor şi telespectatorilor, iar în al doilea rând din cauza diferenţei 
stricte între oamenii de media cu prestigiu acoperit – fie şi parţial – şi cei 
cu prestigiu inexplicabil. Primii ar fi simple presonalităţi, iar ceilalţi (cum
deja probabil că bănuiţi) presonulităţi. Poziţiile ocupate în media 
româneşti sau averea acumulată din presă nu contează.
  Ar mai fi şi sâcâitoarele, omniprezentele personorităţi (oamenii­
megafon gen politicienii de PRM, care măresc gradul de poluare sonoră a 
ţării), dar ei formează o subcategorie care se pierde repede în cea a 
personu/ztăfilor.
  Bineînţeles, lista rămâne deschisă. Dar ultima subdiviziune la care
mă opresc aici este şi cea mai dragă ochiului MCP (Male Chauvinist 
Personality): cea a personalităţilor – sau, pentru fanii noii ortografii, 
personalităţile. Mult­mediatizatele Nicoleta Luciu, Gina Pistol, alte stele 
de muzică pop cu decolteu adânc, dar şi destule vedete Playboy, mai 
toate au devenit staruri media prin împingerea în televizor a unor perechi
de glorii gemene. Ce­i drept, gurguţarea persânalităţilor nu face rău la 
nimeni, iar ele, fetele, constituie în mod clar o categorie aparte, 
discriminate prin sex (adică gen, vreau să zic).
  Şi, desigur, mai există şi personalităţile veritabile, însă, în 
înghesuiala de la noi, este clar că pentru ele trebuie să creăm o secţiune 
aparte.
  Rămâne cum (nu) ne­am înţeles în volumul său de amintiri Pisica 
ruptă, Mircea Daneliuc povesteşte un incident de la un festival de film 
desfăşurat înainte de 1989 în fosta Iugoslavie, în localitatea numită de 
noi cu pudicitate Pola, deşi în realitate prima vocală a numelui ei este u. 
La sosirea în oraş, oaspeţii români sunt întâmpinaţi de comitetul de 
primire cu clasicul Dobro dosii u nasa Puia. Luat de val, translatorul 
grupului de români traduce reflex „Bine aţi venit în Puia noastră”, la care
activistul de partid al grupului (accesoriu inevitabil oricărei delegaţii în 
străinătate) răspunde revoltat: „Ba să veniţi voi în a noastră!”. 
Translatorul, blocat de neînţelegere, traduce mecanic în sârbă. Urmează 
uimirea gazdelor iugoslave: „Cum, aveţi şi voi Puia în România?”. Tot 
prin intermediul translatorului, activistul nostru răspunde cu mândrie 
patriotică: „Ohoo! Vagoane!”. Nu s­au înţeles.
  Poate vă amintiţi sloganul cu care se justificau foştii înalţi 
demnitari comunişti care s­au avântat după decembrie 1989 în viaţa 
politică, fără scrupule, fără jenă, cu aceeaşi atitudine de superioritate şi 
– în multe cazuri – cu acelaşi aer de înţelepţi: „Toţi am fost comunişti!”. 
Eu, unul, nu am fost, dar nu asta e problema. Problema e că românii s­
au lăsat înfricoşaţi de gândul că, dacă va începe „procesul comuniştilor”, 
vor fi traşi şi ei la răspundere. Li s­a implantat ideea că a fi fost comunist
înseamnă a fi fost membru al PCR. Nu ne­am înţeles.
  Este drept că, teoretic, un strungar sau un profesor nevoit să intre 
în partid era la fel de membru PCR ca şi prim­secretarul de judeţ, însă 
între ei exista o diferenţă imensă: numai ultimul beneficia de privilegiile 
înalţilor demnitari comunişti şi avea puterea de a dispune de ceilalţi 
după bunul său plac. Unii erau mai comunişti decât alţii. Dar oamenii 
nu s­au străduit prea mult să înţeleagă diferenţa, iar cei care acum 15­
20 de ani ordonau confiscarea porumbului din hambarele ţăranilor 
pentru a­şi justifica recoltele­record raportate încă din primăvară ne 
învaţă astăzi economia de piaţă.
  Nu e singurul caz de confuzie a sensurilor. Un cetăţean de pe alte 
meleaguri ar fi uimit dacă ar analiza puţin sensul dat de noi cuvântului 
„muncă”. Minerii n­au fost nici o clipă deranjaţi de faptul că erau plătiţi 
pentru a continua să lucreze în pierdere, fiindcă ei munceau, nu? Ca şi 
cum, dacă o mie de oameni ar decide să sape un canal între Iaşi şi Marea
Neagră, ba chiar să­l astupe la loc dup­aia, guvernul ar fi obligat să­i 
plătească pentru că muncesc, fără să se mai întrebe care e folosul 
muncii lor. Cel puţin în acest domeniu comunismul a adus o perspectivă
nouă, apropiată involuntar de filosofie – percepem munca nu ca pe o 
activitate economică rentabilă, ci dintr­o perspectivă cu totul idealistă: 
munca în sine, activitate fără nici o finalitate (exceptând salariul şi 
pensia de la stat). Sau, poate – ceea ce ar fi mai grav – românul simte că 
trebuie să fie recompensat numai fiindcă acceptă să tragă la jug câteva 
ore pe zi, indiferent dacă o face cu folos sau nu. Sau preferă să frece 
menta într­o întreprindere de stat. Munca? Fiecare o înţelege cum vrea.
  Da, sunt mai multe feluri de muncă: rentabilă şi nerentabilă, 
serioasă şi „la stat”. Mai multe feluri de comunism, de sărăcie, de 
seriozitate, de angajamente, de vinovăţii. de toate. Niciodată nu ştii 
despre care din ele este vorba. Parcă am trăi într­un alt turn Babei, unul 
balcanic, şi mă tem de clipa când o să se dărâme cu totul.
  Dar mai tare mă tem că acea clipă n­o să vină niciodată. Că o să 
continuăm să vorbim despre acelaşi lucru, gândindu­ne de fapt la lucruri
diferite. Şi să ne lăudăm cu vagoanele de Pole croate.
  Cum ne mai pricepem noi la literatură!
  Despre literatura română tânără din ultimii ani s­au scris multe – 
şi bune, şi rele. De multe ori cu înţelegere, nu de puţine ori cu o 
ranchiună uşor de văzut, deşi greu de înţeles, şi în destule daţi cu 
entuziasm – uneori naiv. În orice caz, veşnica problemă a confruntării 
tineri­bătrâni a fost pusă iarăşi. Şi de tineri, şi de bătrâni. Şi iar are 
toată lumea dreptate.
  Tânăr şi nepregătit.
  Ce­i drept, problema e falsă. Tinereţea nu e un atu. Şi nici 
bătrâneţea. Mai ales în spaţiul scriitoricesc. Nici măcar nu ştim clar ce 
înseamnă una şi ce înseamnă cealaltă. În România, de când s­a 
constituit un establishment al autorilor sub tutela statului (adică prin 
anii '50­'60) şi până în ziua de azi (adică în mileniul III), un tânăr scriitor 
rămâne „tânăr” cam până la patruzeci de ani.
  Pare măgulitor. Din păcate, în lumea scriitoricească s­a insinuat 
un anumit clişeu comunist, cel al confruntării dintre activiştii cu 
experienţă, calculaţi şi pricepuţi, cu activiştii tineri, repeziţi şi 
neîndemânatici. Aşa se face că autor tânăr a devenit sinonim cu „lipsit 
de experienţă”, fiindcă – i­auzi, i­auzi! – trebuie să treci prin viaţă, să fii 
„hârşit” în ale lumii ca să poţi şti despre ce scrii. Iar un tânăr nu „trece” 
prin viaţă, ci se distrează. Sex, alcool, ani de studenţie, petreceri, iar sex,
iar alcool şi multă zbânţuială iresponsabilă. Noroc cu tovarăşul cu 
experienţă de la Uniune, care a trecut prin toate astea şi multe altele, 
aşa că ştie el cum se­nvârte lumea. Mai trebuie să învăţaţi, dragi tineri, 
mai trebuie să vedeţi ce înseamnă viaţa adevărată şi apoi scrieţi şi voi ca 
profesioniştii condeiului!
  Iar aici lucrurile stau exact invers: pe la patruzeci de ani (ba chiar 
mai înainte, după cum simt pe pielea mea) îţi cam trece cheful să 
experimentezi viaţa, să încerci senzaţii noi, să răstorni lumea şi să pui 
mâna pe putere. Ai deja impresia că ai văzut multe, că le­ai încercat cam
pe toate şi ce n­ai încercat nici nu merită încercat, că lumea e aşa cum e 
şi nu poate fi schimbată, că ai ajuns deja la putere sau, dacă nu, cel 
puţin la o oarecare stabilitate. Nu mai ai chef să înveţi, dar crezi că ştii 
deja multe (sau chiar totul). După patruzeci de ani, scriitorul 
experimentează mai ales pe hârtie (sigur, cu excepţia excepţiilor!). 
Psihologii sau sociologii pot confirma că, după ce trece epoca nesăbuită a
tinereţii, gradul de conservatorism şi nevoia de stabilitate ale individului 
cresc odată cu vârsta.
  Ca să vedem şi noi cum stau lucrurile, înşir mai jos o mână de 
exemple de prozatori străini care au scris fără să fi acumulat experienţa 
maturităţii. Pe români îi evit fiindcă la ai noştri ne pricepem foarte bine 
să le minimalizăm meritele. Aşadar:
  N. V. Gogol publică Revizorul la 31 de ani. Termină Suflete moarte 
la 35 de ani. Şi ce ştia el despre viaţă la 35 de ani?
  William Shakespeare nu împlinise 30 de ani când a scris Comedia 
erorilor, îmblânzirea scorpiei, Henric al Vl­lea, Titus Andronicus. De 
Hamlet se ocupă pe la 35­36 de ani. Să mai fi aşteptat.
  A. P. Cehov publică multe din schiţele lui devenite faimoase cam 
tot până la 30 de ani. Piesa de teatru Unchiul Vanea o scrie tot la 30 de 
ani. O piesă slabă?
  Mihail Bulgakov termină Garda albă la 33 de ani. La 32 de ani, 
Isaak Babei publică în volum Armata de cavalerie. Mărio Vargas Llosa 
publică Oraşul şi câinii (succes internaţional) în 1963, la 27 de ani, iar 
Conversaţie la catedrală la 33 de ani. Oameni sărmani al lui Dostoievski 
apare când autorul – ăla bătrân şi înţelept din poze – avea doar 25 de 
ani. Toba de tinichea al lui Gunter Grass e publicată când 
neexperimentatul german avea 32 de ani. Ce să mai vorbim de poeţi cum
au fost Puşkin sau Federico Garcia Lorca, care se dădeau în stambă cu 
talentul lor pe la 25­30 de ani? De fapt, ăştia doi au şi fost împuşcaţi. 
Aşa le­a trebuit. Punem pariu că dacă mai aveau răbdare şi­şi scriau 
capodoperele mai pe la şaptezeci­optzeci de ani, ar fi trăit şi acum? Dacă 
nu cumva, între timp, ar fi murit.
  Tânăr şi nechibzuit.
  Nu pot să nu pomenesc de una dintre criticile – sau hai să zic 
sugestiile – care se fac la adresa tinerilor prozatori contemporani1: aceea 
că abuzează de biografie, folosind la maximum istoria personală pentru a
construi o scriere pseudoficţională (sau autoficţională, termen ajuns la 
modă azi). Ideea se exprimă adesea pe un ton fals îngrijorat: „Vai, dar ce­
or să se facă tinerii ăştia când or să­şi consume biografia în două 
cărticele?”. Subtextul – destul de vizibil – e că majoritatea nu sunt 
scriitori veritabili, ci doar egolatri care n­ar fi în stare să imagineze, să 
construiască, să creeze în general, ci – în cel mai bun caz – să se 
povestească. Aşadar, ar trebui să aibă mare grijă cum îşi drămuiesc 
biografia în cărţi, fiindcă au un handicap faţă de creatorii „veritabili” şi 
handicapul va începe să se vadă.
  Atâta preocupare pentru destinul tinerilor – viitorul de aur al 
literelor româneşti – e încântătoare şi măgulitoare. Singura problemă e 
că, la o scrutare mai atentă, logica reproşului (sau a avertismentului) 
începe să scârţâie.
  În primul rând, doar o parte din noua generaţie de prozatori 
români (nici măcar majoritatea) au publicat texte cu tentă autobiografică.
Nu e (de
  1. Mai e una la fel de întemeiată, despre care vorbim acuşi­
acuşica.
  Exemplu) cazul lui Filip Florian, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, 
Lucian Dan Teodorovici. Apoi, chiar în textele scrise la persoana întâi şi 
cu sugestii autobiografice evidente, cine poate spune cât e pură 
repovestire a biografiei personale şi cât e imaginaţie, falsificare, minciună
– cu alte cuvinte, ficţiune pură? Oare 69 e biografia liceanului Ionuţ 
Chiva? Păi atunci ar cam fi cazul să intre la puşcărie! Iar într­o celulă 
alăturată ar putea sta Dragoş Bucurenci, autorul lui RealK. După gratii 
cu ei! Serios acum, pe bune/pe invers e biografia lui Adrian Şchiop? Dar 
Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş ori Dincolo de frontiere, romanul lui 
Sorin Stoica? Să fim serioşi!
  Dacă însă nu ne interesează decât istoria literară, e bine să ne 
amintim că biograficul a fost întotdeauna o sursă excelentă de creaţie – 
creaţie, nu reproducere. Dacă ne îngrijorează tinerii prozatori autohtoni 
care îşi scotocesc prin biografie după elemente demne de vârât într­o 
carte, ar trebui să deplângem şi soarta altor prozatori necăjiţi, care – 
probabil tot din lipsă de imaginaţie – au apelat la cârjele autoscopiei şi la
evenimentele autobiografice. Să­i căinăm pe Mărio Vargas Llosa cu a sa 
mătuşă Julia, pe Philip Roth, pe Joyce, pe Saroyan cu armenii săi, pe 
Saul Bellow şi pe atâţia alţii.
  Iar dacă folosirea biografiei în scris e atât de riscantă, încât poate 
afecta decisiv (şi negativ) cariera literară a unui prozator, atunci nici n­
are rost să mai judecăm estetic memoriile ori jurnalele scriitorilor şi 
nescriitorilor, oameni obsedaţi de propria lor persoană, care şi­au 
imaginat că vor rămâne în memoria culturală a omenirii doar 
povestindu­şi viaţa lor şi a celor pe care i­au cunoscut, cum s­a amăgit 
ducele de Saint­Simon.
  E imposibil să­i impui scriitorului reguli de genul „Interzis 
biograficul!”, „Scrieţi doar cu mâna dreaptă!”, „Nu fiţi incorecţi politic!” 
sau „Nu călcaţi pe coadă!” – toate la fel de absurde tocmai fiindcă sună a 
reguli. Dacă ar fi existat un set de norme şi standarde care, odată 
respectate, ar fi putut face (sau „făcea”, cum zicea Ilie Moromete) un 
scriitor, lumea ar fi plină de cărţi bune şi identice, adică plictisitoare. 
Aşa, e plină de cărţi proaste. Dar şi valoroase. Şi nu biograficul decide 
asta.
  Eu sunt convins că un scriitor veritabil îşi poate transpune cât 
vrea viaţa în literatură şi tot îi mai rămân destule de povestit. Ideea asta 
cu drămuirea biografiei (că altfel se termină) e ridicol de materialistă. Se 
potriveşte mai degrabă unui gestionar de alimentară comunistă, care dă 
câte o halcă de salam – sau de biografie – la fiecare, ca să ajungă la toţi. 
Biografia e totuşi sursă, nu oglindă a creaţiei. Poate fi jurnal şi, la fel de 
bine, poate fi şi parabolă. Şi mai poate însemna şi o carte bună. Sau mai 
multe.
  Tânăr şi neisprăvit.
  Numai că literatura tânără are (încă) o problemă. Trist, dar 
adevărat: se pare că prozatorii lansaţi din anul 2000 încoace, chiar dacă 
le­au plăcut cititorilor, nu sunt pregătiţi pentru intrarea în panteonul 
nostru românesc. Cel puţin aşa se aude prin târgul literar. E minunat, e 
excelent, e superb că un autor tânăr debutează cu un roman şi mai are 
şi succes. Dar abia acum începe greul. Ce­o să se facă el la a doua carte?
Atunci să­l vedem! Abia cu a doua carte dovedeşte dacă e sau nu scriitor 
adevărat, fiindcă prima s­ar putea să­i fi ieşit din întâmplare.
  Se poate scrie o carte bună din întâmplare? S­o putea, nu zic nu. 
Câte lucruri bune nu s­au făcut aşa, dintr­o greşeală? Până şi America a 
fost descoperită de Columb din greşeală. Tot o eroare de percepţie l­a 
făcut pe Leibniz să ajungă la calculul binar pornind de la ceea ce el 
considera a fi potenţialul metafizic al cărţii divinatorii chinezeşti I Ching, 
„Cartea schimbărilor”. Întrebarea care mă roade însă e alta: ce 
presupune „meseria” de scriitor? Adică dacă ai scris o carte şi publicul 
ori criticii îţi dau patalamaua simbolică de scriitor talentat, trebuie 
neapărat, zor nevoie, să te apuci imediat să scrii încă o carte? Una pe 
an? Una la doi ani? în cazul în care nu mai publici nimic, niciodată, din 
lene, din lipsă de chef sau pur şi simplu fiindcă nu mai ai nimic de spus 
(adică de scris), când ţi se retrage calitatea de scriitor? După doi ani de 
tăcere? După zece? După o sută?
  Deja am înşirat prea multe întrebări. Şi jur că n­am găsit nici un 
răspuns clar. Îmi imaginez însă un comentator rezervat faţă de succesul 
de moment, plasat prin anii '20. Îl văd cum termină de citit Craii de 
Curtea­Veche, romanul lui Mateiu Caragiale, şi apoi îşi lămureşte 
confraţii: „Da, bună carte. Buună. I­am mai citit eu lui Matei ăsta şi­o 
povestire. parcă. N­a scris el şi poezele? în fine. Dar să stăm, să mai 
judecăm. Să vedem dacă şi cartea următoare îi iese tot aşa de bună. 
Atunci mai vorbim. Prima carte. eh!”.
  Am ales cazul lui Mateiu Caragiale fiindcă – după cum se ştie – la 
el a doua carte n­a mai fost scrisă. E drept, după un sondaj făcut în anul
2000 de revista Observator cultural, ale cărui rezultate au apărut într­un
număr dublu al publicaţiei1, Craii de Curtea­Veche e cel mai bun roman 
din literatura română a secolului XX. Dar autorul. tot nu ştim dacă e un 
scriitor „veritabil”, dacă nu cumva n­a plesnit­o pur şi simplu aşa cu 
Craii. lui.
  Oricum, se poate şi mai rău. Am auzit de un poet englez romantic, 
Samuel Taylor Coleridge, care n­a scris decât trei poeme. Ba mi se pare 
chiar că pe al treilea l­a lăsat neterminat. Ei, pe unul ca el cum să­l 
verifici dacă e scriitor adevărat sau nu? Ce a doua carte să mai aştepţi, 
când el abia dacă ar strânge câteva zeci de pagini pentru una, şi aia 
prizărită? Normal că te miri când afli că, în pofida comentatorilor noştri, 
s­a strecurat de vreo două sute de ani pe şest în istoria literaturii 
engleze.
  Serios vorbind, nu pot să pricep nici în ruptul capului care o fi 
rostul cărţii „viitoare” şi al „confirmării” în evaluarea unui scriitor la 
debut. Nu­mi dau seama ce ar trebui să fie confirmat. N­ai nevoie
  1. V. Observator cultural, nr. 45­46/03­l5.01.2001.
  De zece romane ca să fii scriitor bun. Ajunge unul. Nu­ţi trebuie 
cincizeci de plachete de versuri ca să fii poet. Ajunge şi un poem (în cazul
lui Coleridge, The Rime of the Ancient Mariner). Şi, invers, zece sau 
cincizeci de cărţi publicate pe bandă rulantă nu fac dintr­un grafoman 
un scriitor decent.
  Literatura nu e o meserie care se învaţă în timp prin crearea unor 
reflexe şi deprinderi, ca strunjitul sau montarea de instalaţii electrice. E 
drept, tehnica scrisului se poate rafina în timp, dar nu ajunge. 
Originalitatea, talentul, prospeţimea nu se învaţă scriind carte după 
carte.
  Şi­atunci de ce e nevoie de a doua carte? De ce nu şi de a treia, că 
toate lucrurile bune sunt trei la număr, cum zice neamţul?
  O carte bună ajunge. Serios. Cei care o aşteaptă şi pe a doua, 
pentru nu ştiu ce „confirmare”, de parcă am fi Ia biserică la romano­
catolici, sunt orbi tocmai la farmecul imprevizibil al literaturii. Altfel nu­
mi explic.
  Tânăr şi nelămurit [Am încercat o dată o glumă. O poantă. Un joc 
cu orgoliile literaţilor.] a) Literatura tânără? A se slăbi!
  În ultimul timp, prin lumea literară de la noi fac valuri nişte tineri 
lansaţi cu mult tam­tam de două edituri importante. Desigur, nu putem 
decât să ne bucurăm că, iată, şi tinerii se mai apleacă spre scrierea 
literaturii, chiar dacă de citit citesc tot mai puţin.
  Problema e că, dincolo de triumfalismul – necesar, dar nu suficient
– cu care au fost lansaţi „la apă” bobocii imberbi, importante sunt cărţile 
lor. Iar cărţile, oare cum sunt ele? Sunt bune, foarte bune sau. mai 
puţin?!
  Să fim clari: am fost întotdeauna în favoarea literaturii tinere şi ne 
bucurăm ori de câte ori vedem semne îmbucurătoare. Mai ales că 
odinioară am trecut pe sub aceleaşi furci caudine ca şi tinerii lansaţi 
lunile trecute. Însă generaţia noastră era altfel. Nu ştiu cum s­a 
întâmplat, dar – în ciuda condiţiilor grele (cei mai în vârstă îşi amintesc, 
poate, de eterna tranziţie românească) – mi se pare că noi am venit totuşi
cu ceva nou, că am spus lucruri foarte importante pentru literatura 
română. Din păcate, slaba promovare a literaturii autohtone peste hotare
a făcut ca autorii din generaţia noastră să rămână puţin cunoscuţi în 
alte spaţii, deşi au apărut la edituri prestigioase de la noi şi au fost 
primiţi cu elogii de mai toţi criticii. Ce se întâmplă însă cu autorii abia 
ieşiţi din găoacea literară? Senzaţia mea e aceea că puţini tineri scriitori 
de azi au citit cu adevărat. Proza nouă de ultimă oră e plină de pastişe 
după ureche, de insolenţe de tot felul (şi bune, şi rele), de vacuităţi 
mizerabiliste, de căutări curajoase şi destul de elementare.
  Recunosc că nu le­am citit cărţile, dar le­am frunzărit. Şi nu e 
nevoie să mănânci tot din farfurie ca să­ţi dai seama că bucătarul e 
prost. Unii critici au văzut – nu ştiu unde – un autenticism original al 
cărţilor în discuţie. Cu cât mai în vogă (droguri, homosexualitate, 
prostituţie, violenţe şi violentări), cu atât mai autentice. Să fim serioşi! 
Multe din experienţele descrise sunt rodul influenţelor filmelor sau 
literaturii americane.
  În ciuda faptului că mulţi dintre ei par a fi absolvenţi de Litere 
(oare ce fel de litere? ajung oare până la Z?), impresia generală e că mulţi
nu citesc. Frunzăresc. Vă asigur eu de asta. Şi când în faţa ta se prezintă
nişte exploratori care n­au avut curiozitatea de a cerceta şi vechile hărţi, 
simţi ridicolul pretenţiilor lor. Ce să mai zicem? Sunt atâţia inşi care i­ar 
putea îndruma – i­ar/î putut îndruma. Dar ştim noi dacă tinerii scriitori 
de azi mai simt nevoia unor modele? Semnele nu sunt deloc 
încurajatoare.
  (eseu S. F., în Suplimentul de cultură, noiembrie 2024) [Textul de 
mai sus a apărut în realitate în Suplimentul de cultură ieşean în primul 
său număr, cel din 13­l9 noiembrie 2004. Şi iată ce­a urmat.] b) Revista 
presei , responsabil cu rubrica Românii e deştepţi, are curajul să spună 
tare ceea ce mulţi gândesc într­un text intitulat Literatura tânără! A se 
slăbi! din care voi cita, surprins (plăcut? neplăcut?) de „criticismul” 
intransigent al tânărului autor: „Ce se întâmplă însă cu autorii abia ieşiţi
din găocea literară?”„ etc. etc. (vezi mai sus)
  (din „Revista revistelor culturale”, Adevărul literar şi artistic, nr. 
744/23 noiembrie 2004) [Logic, trebuia să mai scriu ceva. Mă mânca în 
stilou. La urma urmei, eram şi eu „tânăr, doamnă, tânăr „, cum zicea 
Mircea Dinescu atunci când era tânăr.
  Aşa a apărut, în Suplimentul de cultură nr. 4/04­l0 decembrie 
2004, o clarificare care, în mod normal, ar fi trebuit să fie inutilă.
  „Sunt tânăr. Bună seara.”] c) Literatura tânără? A se slăbi!
  — Manual de întrebuinţare.
  Acum câteva săptămâni, în primul număr al Suplimentului de 
cultură, publicam un articol ambiguu şi, recunosc, răutăcios – 
„Literatura tânără? A se slăbi!”.
  Ideea declanşatoare: o discuţie despre receptarea tinerilor 
prozatori, şapte lansaţi cu multă vâlvă de Editura Polirom în primăvara 
lui 2004 şi alţii (vreo zece­douăzeci – şi mai vin) promovaţi de aceeaşi 
editură.
  Întrebarea fondatoare: Oare prin. 2024 noi, scriitorii tineri, o să 
fim la fel de răutăcioşi şi aroganţi cu tinerii de atunci cum sunt atâţia 
din consacraţii zilei în 2004?
  Mărturisire: Am vorbit în numele „bătrânilor de mâine” cu vocea 
„bătrânilor de azi”, de pe poziţia pe care ar (am) putea­o avea peste 20 de
ani, în ideea că frustrările nu se schimbă. Un drăcuşor m­a împins totuşi
să păstrez un anumit grad de ambiguitate. Pe undeva, voiam să ilustrez 
atitudinea contemporană. Pe altundeva, îmi doream şi să prind pe cineva
în capcană, să dau impresia că e un text scris de un tânăr de azi sătul de
tinerii de azi.
  Ingrediente:
  1) Plasarea imaginară a textului în 2024 (ca an) şi în mintea unui 
autor frustrat din contemporaneitate (ca mentalitate).
  2) Construirea textului cu frazele altora. Cam o treime din textul 
critic la adresa tinerilor e făcut din citate preluate din textele unor 
intelectuali de azi. O a doua treime e făcută din frazele­clişeu auzite de 
cel puţin două­trei ori în legătură cu aceiaşi tineri – printre ele, glorios de
stupidele „nu le­am citit cărţile, dar le­am frunzărit”, „mulţi nu citesc” 
(deşi „mulţi” sunt absolvenţi de Litere), „generaţia noastră era altfel” (o 
spun scriitorii, o spun strungarii, o spun până şi legionarii bătrâni).
  3) Un ton superior şi arogant, de autor frustrat, care să debordeze 
din restul textului.
  4) Două propoziţii­cheie, care dezvăluie (chiar prea făţiş) intenţia 
reală a textului: „odinioară am trecut pe sub aceleaşi furci caudine ca şi 
tinerii lansaţi lunile trecute [adică în 2024]. Însă generaţia noastră era 
altfel”.
  Efectul: în două­trei săptămâni. Am remarcat (cu mult şi ticălos 
amuzament) că textul a încurajat cârtitori discreţi să se manifeste 
deschis. Au existat cititori (scriitori) care au transmis redacţiei felicitări 
pentru copita pe care le­am tras­o tinerilor, că era şi vremea să se ridice 
unul dintre ei să spună „adevărul” despre tupeiştii ăştia. Niciunul dintre 
ei n­a recunoscut citatele (e drept, scurte) din texte polemice de azi. 
Niciunul nu s­a gândit că am fost şi eu în prima serie de tineri lansaţi de 
Polirom ori că plasam textul în anul 2024 şi­l numeam „eseu S. F.”, nici 
nu s­a întrebat care e „generaţia noastră”, aia „altfel” decât tinerii de azi. 
Nimeni n­a văzut că, în cea mai mare parte a lui, e un simplu colaj de 
clişee, prost scris, revanşard, plin de umori. (E drept, am mai păţit­o 
recent cu un text despre evrei, publicat în volumul Românii e deştepţi şi 
pentru care m­au felicitat câţiva legionaroizi.)
  Am fost prea subtil? Poate că da. Dar mă gândesc cu groază (tot 
amuzată, doar literatura nu­i moarte de om) că mulţi dintre cei care au 
citit – şi n­au priceput – un text de 3.000 de semne fac comentarii 
deştepte pe bucăţi literare lungi de zeci sau chiar sute de pagini. Pe 
undeva, regret că i­am văzut prinşi în capcană pe autorul revistei presei 
din Adevărul literar şi artistic (unul dintre puţinii care odinioară au 
discutat echilibrat şi raţional faimosul număr despre Eminescu din 
Dilema) sau pe cei de la Opinia studenţească, care, comentând textul, 
spun „ crede că etc. etc”. Sincer, crede că nu crede aşa ceva în 2004 
(prea încurcat?). Spre ruşinea celui ce sunt azi, ar putea să o creadă în 
2024 – an în care o să scot de la naftalină textul în discuţie şi­o să­l 
republic, nu?
  Însă astea sunt riscurile lecturii grăbite.
  Despre fenomenul receptării tinerilor în lumea scriitoricească 
promit să mai scriu. Dar clar şi la obiect, aşa cum se cere unui scriitor 
din gloriosul an. 1984? Fără aluzii, fără ambiguităţi, fără plasări 
ipotetice.
  Limpede, ca la şedinţă, să priceapă tot românul cultural.
  [Ceea ce de­atunci tot încerc să fac.]
  Gradaţii în literatura română
  (Rândurile de mai jos se adresează scriitorilor români care vor să­şi
evalueze – ca orice creator orgolios – poziţia în ierarhiile literare 
contemporane. De viitor şi de ceea ce rămâne în urmă le pasă, desigur, 
tuturor, însă ceea ce doare cu adevărat este prezentul, mai exact propria 
imagine în ochii confraţilor. Acestora, scriitorilor de azi, le propun o 
posibilă metodă de evaluare a locului lor în viaţa literară actuală.)
  Nu pretind că am elaborat o grilă infailibilă şi niciuna perenă, ci 
doar una funcţională în contemporaneitate. Cred totuşi că nu­i puţin 
lucru. Gândiţi­vă, dragi literaţi, la haosul axiologic din ziua de azi. 
Cutare s­a învechit, cutare a colaborat cu regimul, cutare e un puşti 
tupeist, cutare scrie cărţi cu sex. Autori lăudaţi de unii critici reputaţi 
sunt demolaţi de alţi critici reputaţi, tinerii scutură soclurile bătrânilor, 
bătrânii dezavuează teribilismul tinerilor, destui critici literari îşi 
manifestă simpatiile şi antipatiile, afinităţile locale ori frustrările 
provinciale, iar rezultatul e departe de orice obiectivitate. Viaţa literară 
contemporană e plină de orgolii, dinţi scrâşniţi şi onctuozităţi gratuite, 
aşa că nimeni nu mai pricepe nimic. Cine­i bun? Cine­i slab? Pentru cine
se taie degeaba stuf şi copaci? Ca scriitor, e greu să pricepi ceva atâta 
DEX­ul şi sexul vreme cât nu eşti familiarizat cu găştile literare, cu 
prieteniile şi animozităţile care leagă ori despart „o parte a criticii” de „o 
parte a literaturii actuale”.
  Şi­atunci n­ar fi mai simplu să acceptăm elementul neliterar în 
evaluarea poziţiei scriitorilor de azi? Că de eliminat nu­l putem elimina. 
Mai ales că la noi există de multă vreme un criteriu extraestetic obiectiv, 
deşi puţin băgat în seamă, în ciuda faptului că e foarte relevant. Mă refer
la numărul de cărţi date sau primite cadou de autori, adică la raportul 
Cd (cărţi date) /Cp (cărţi primite).
  De aici începe ierarhizarea. Precizez că, pentru un rezultat cât mai 
relevant, din calcul se exclud cărţile date cadou prietenilor sau criticilor 
de revistă, cărora volumele li se oferă oricum. Am decelat astfel cinci 
trepte majore pe care scriitorul le poate urca în timp (şi care pot fi 
subdivizate mai departe), în funcţie de valorile raportului Cd/Cp. În 
partea de jos se plasează cei la care Cd/Cp > 1, adică scriitorii care dau 
mai multe cărţi decât primesc. Iată, aşadar, posibila ierarhizare, pornind 
de la gradele inferioare în sus:
  1) Cel mai jos se plasează scriitorul de trupă (sau scriitorul­pifan), 
cel la care raportul Cd/Cp e mare ori foarte mare. În cazul extrem, el îşi 
face cadou volumul sau volumele la tot ce înseamnă scriitor, în speranţa 
că o să iasă ceva. Aici se încadrează de obicei scriitorii debutanţi, 
maniacii care publică pe speze proprii sau se pricep să obţină 
sponsorizări, tinerii timoraţi de tot ce se cheamă scriitor sau membru al 
Uniunii Scriitorilor (noţiuni nu neapărat echivalente). Apoi vine
  2) scriitorul­cadet, cel care, după un stagiu la 1), începe să 
primească şi el câte o carte, două, de la autori pe care nu­i cunoaşte, dar
care au auzit vag de el. Căci progresul se face în funcţie de ce primeşti, 
nu de ce dai (oricum). Când primiţi prima carte şi ea nu vine de Ia un 
amic, puteţi fi convinşi că vă pândeşte avansarea. Pentru siguranţă, ar fi 
totuşi bine să verificaţi dacă nu e vorba de vreo confuzie, mai ales dacă 
vă numiţi – să zicem – Niculae Manoilescu, Mircea Cântărescu sau Dan 
C. Mihăileanu. Dacă prestigiul scriitorului­cadet se dovedeşte stabil, în 
timp şi cu răbdare el ajunge
  3) scriitor­major. Poziţia de acum presupune un echilibru mai mult
sau mai puţin clar între Cd şi Cp, adică un Cd/Cp aproximativ egal cu 1.
Scriitorii de pe poziţia aceasta încep să dea din ce în ce mai puţine cărţi, 
fac selecţia celor cadorisiţi cu mai multă stricteţe şi mai mult 
pragmatism şi îşi oferă producţiile literare aproape exclusiv celor de pe 
treptele superioare sau egalilor (dar cu mai multă parcimonie). De primit 
primesc mult de la pifani şi de la cădeţi, ceva de la alţi scriitori­majori, 
iar când încep să vadă şi cărţi cu dedicaţie de la superiori, se pregătesc 
să avanseze la gradul de
  4) scriitor de Stat­Major. Cei de aici primesc cărţi de la toată lumea
şi dau doar celor presupus egali, criticilor importanţi şi „clasicilor în 
viaţă”. O dovadă clară, obiectivă, a dobândirii gradului de scriitor de 
Stat­Major este reducerea semnificativă a raportului Cd/Cp sub 1 – 
numărul cărţilor primite e mai mare decât al celor oferite cadou. Însă de 
aici ochii tuturor se uită cu jind spre ultima (care e de fapt prima) 
treaptă, a celor aleşi, adică la gradul de
  5) scriitor­comandor. Cei de aici oferă cărţi doar la amici, dar sunt 
cu toţii amici între ei. De primit primesc de la absolut toată lumea şi 
adesea, ca să nu­i dea cărţile afară din casă, le dau ei pe ele. Pentru 
scriitorii­comandori raportul Cd/Cp e extrem de mic – sub 0,1 sau chiar 
0,01. Aici găsim marile voci ale literaturii contemporane şi aici e şi 
culmea, Everestul literar pe care îl pândesc toţi. El înseamnă notorietate,
respect, poziţie socială şi satisfacţii interioare. Poate şi altele.
  Cam asta ar fi. Merită să mai spun că modelul de mai sus nu 
reflectă neapărat valoarea literară reală a unui creator, ci doar 
notorietatea lui în contemporaneitate. Dar chiar şi atât. nu­i puţin lucru!
Ne interesează prea puţin că un scriitor­pifan de azi va fi considerat 
geniu peste o sută de ani. E irelevant pentru modelul nostru şi pentru 
viaţa literară contemporană. Spuneam mai demult că abia la câteva 
decenii după moartea unui scriitor şi a tuturor rudelor şi amicilor 
apropiaţi poate începe o judecată obiectivă a operei acestuia. Dar aici – şi
în general – nu gloria postumă e importantă. Iar modelul de calcul de 
mai sus e funcţional, vă asigur. Şi va mai fi multă vreme.
  Cu respect,, scriitor­cadet.
  Tipărituri din fundul curţii.
  Azi, după eliberatoarea răbufnire din decembrie 1989, putem 
răsufla uşuraţi: literatura se dezvoltă accelerat (chiar dacă nu aşa cum 
ne imaginam odinioară), iar piaţa de carte e mai bogată ca niciodată. Şi, 
desigur, ca în orice societate liberă, scrierile de valoare se amestecă fără 
nici o restricţie cu mâzgălelile grafomanilor, cu textele mediocre sau 
teziste şi cu literatura angajată, ba au mai înflorit şi plagiatele, semn că 
obiceiurile vechi nu se pierd uşor, dar se adaptează repede la noile 
condiţii.
  Dar jalnicii copişti ai altora sau veleitarii (specie cu o dimensiune 
tragicomică prea puţin băgată în seamă) sunt inevitabili şi controlabili. 
Problematică e proliferarea unui alt gen de texte, aparţinând literaturii 
ideologice. Desigur că, în ciuda dispariţiei cenzurii, scrierile ideologice n­
au dispărut cu totul, ceea ce dovedeşte că nu era nevoie de constrângeri 
pentru ca oamenii să scrie apologii ale diverselor dogme de tip totalitar 
sau, paradoxal, să ceară de bunăvoie impunerea unor noi restricţii. Pofta
de o dictatură „cu adevărat” naţională sau, altfel spus, dorul dejug, 
manifestat difuz în bombănelile populaţiei dezorientate, se vede cel mai 
bine în nenumăratele scrieri pseudoştiinţifice care se chinuie să justifice 
excepţionalitatea românilor şi a României – multe din ele lucrări 
simpatice şi chiar pătrunse de un umor involuntar, din care răsare 
imaginea într­o ureche a lui Ceauşescu sau delirul mistico­poliţist gen 
Pavel Coruţ, din specia „Securistul Zamolxe în luptă cu bubulii”.
  Supărătoare până la greaţă sunt intoleranţa şi mai ales intoleranţa
etnică a unor cărţi care o iau pe arătura neconstituţională a atacurilor 
xenofobe şi antisemite. Ce­i drept, o asemenea reacţie primitivă e 
specifică unei societăţi supuse unor transformări rapide, cărora 
populaţia le face faţă greu, dar autorii sau editorii nu sunt mai puţin 
vinovaţi, mai ales că ei se încadrează lejer în categoria „profitorilor de 
revoluţie”, iar cărţile şi revistele publicate fac parte din prea numeroasa 
specie a hârtiile mânjite înainte de folosire. Cam cum era pe vremuri 
Scânteia, organul partidului comunist, din toaleta casei părinţilor mei 
(adică buda din fundul curţii), ruptă în bucăţi convenabil de mari încă 
din clipa în care poştaşul o strecura pe sub poarta casei.
  Un exemplu deja clasic şi încă prezent pe tarabele de cărţi şi în 
librării este faimoasa reeditare a Protocoalelor înţelepţilor Sionului, o 
lectură obligatorie pentru antisemiţii de pretutindeni, de la începutul 
secolului până azi. Aş vrea să cred că volumul zace pe tarabe fiindcă nu 
are destui cumpărători, dar accentuarea unui naţionalism păgubos, 
agresiv şi xenofob mă face mai degrabă să bănuiesc că Protocoalele. au 
apărut într­un tiraj ameţitor. Cei avizaţi (şi, din păcate, atât de puţini 
într­o ţară cu sute de mii de semianalfabeţi, bacalaureaţi la „apelul 
bocancilor”) ştiu că e vorba de un fals ordinar, încropit pe la sfârşitul 
secolului trecut de Ohrana, poliţia secretă a Rusiei ţariste. În România a 
apărut şi traducerea unei cărţi pe această temă: Protocoalele înţelepţilor 
Sionului – Anatomia unui fals, de Hadassa Ben­Itto (Editura Hasefer, 
2000, traducere de Carol Bines). Umberto Eco demontează şi el 
mistificarea în simpatica şi accesibila culegere de conferinţe Şase 
plimbări prin pădurea narativă (Editura Pontica, 1997, capitolul 
„Protocoalele fictive”). Cu toate acestea, faimoasele­şi falsele protocoale 
sunt folosite în continuare ca lectură stimulatoare a intoleranţei şi ca 
argument împotriva unui popor căruia civilizaţia occidentală (sau, altfel –
şi onest – spus, iudeo­creştină) îi datorează extrem de multe.
  Nu este nici măcar unicul exemplu de acest fel. Tot printre cărţile 
amintite, alăturate cu seninătate unor volume de Sartre, Hesse sau 
Dostoievski, zăcea un teanc de scrieri jalnice, din care se detaşa una 
aparţinând (după prezentarea de pe coperta a patra) unui aşa­zis evreu 
convertit la creştinism, care s­a călugărit şi a scris pe la începutul 
secolului al XLX­lea un text despre „jidani” şi creştinism, imagini puse – 
bineînţeles – în opoziţie. Ce nevoie era să se dezgroape un astfel de text, 
nici măcar interesant? Sau o fi fost vreuna – patologică. Fiindcă la 
aceeaşi editură, care nici nu figurează pe coperta I, a ieşit şi lucrarea lui 
I. C. Cătuneanu, o carte intitulată în faţa primejdiei şi care are ca 
subtitlu stupizenia ludeomasoneria desfiinţează România. Nu ştiu cine o 
fi acest I. C. Cătuneanu, dar interesant mi se pare că pe pagina de titlu 
el apare ca „profesor universitar” şi „deputat”. Aşadar avem de­a face cu 
un ins care, prin meritele sale personale (presupun), a ajuns pe de­o 
parte să educe generaţii de studenţi şi pe de altă parte, prin alte merite, 
la fel de personale (cred), a fost pus o vreme să voteze legile după care se 
conduce statul român, legi care hotărăsc destinul tuturor locuitorilor 
ţării (inclusiv al evreilor). Îndrăzneaţă şi interesantă alegere! Ceea ce pe 
un european dintr­o ţară democratică l­ar descalifica, la noi îl califică 
pentru funcţii de mare răspundere. Sper că între timp deputatul (cui 
Dumnezeu?) a ajuns acolo unde îi era locul, iar titlul de profesor 
universitar îi va fi rămas doar onorific (sau, mai bine zis, dezonorific).
  Nu mă mai întreb cărui partid îi aparţinea profesorul universitar şi
deputatul care şi­a publicat prin 2000 opul mai sus citat în „Colecţia 
anti­iudeo­masonică” (înfiorător nume!). Nici măcar nu are importanţă. 
Important e că ideile sale („anti­iudeo­masonice”) flutură de­acum nu 
numai printre studenţii acestui autor – poate, totuşi, mai descuiaţi la 
cap decât dom' profesor – sau în Parlamentul României, leagăn al noii 
democraţii, ci şi prin paginile unei cărţi foarte bine difuzate în ţară. Cele 
două publicaţii nici măcar nu sunt singure. Editura care l­a publicat pe 
I. C. Cătuneanu are o întreagă colecţie de această factură, din care mi­a 
rămas în minte scrierea nu­ştiu­care a misteriosului Jurgen Graf, unde 
(tot din informaţiile de pe coperta I) am înţeles că se demonstrează 
„înşelătoria” de la Auschwitz, adică faptul că acele înfiorătoare „cuptoare 
ale morţii” sunt un fals imaginat de o oarecare organizaţie, cu scopuri 
dintre cele mai dubioase. Ăăă? Serios? Dacă îmi amintesc eu bine, prin 
Occident şi Statele Unite au avut loc chiar şi nişte procese pe aceeaşi 
temă, ceea ce dovedeşte că prostia frustrată nu e doar apanajul 
românilor verzi de ciudă.
  E­adevărat, nu e nici un dezastru să negi un adevăr istoric 
demonstrat cu mii de mărturii. Fiecare are dreptul la o opinie, conformă 
puterii lui de judecare şi a capacităţii propriului creier mic. Dar când 
falsificarea istoriei se face în mod voit şi cu scopuri ideologice, cum se 
încearcă pe ici, pe colo, în cazul lagărelor de concentrare, atunci lucrurile
iau o turnură periculoasă. Ar fi absurd ca acum, la zece ani după 
desfiinţarea celei mai dure cenzuri ideologice din toate timpurile, să 
pretindem reintroducerea cenzurii. Dar o minimă decenţă cred că putem 
pretinde. La urma urmei, de ce ar fi pornografia mai periculoasă decât 
antisemitismul şi incitarea la ură de rasă? în cazurile amintite, falsurile 
prezentate drept adevăruri nu sunt o manifestare a libertăţii de 
exprimare, ci a dorinţei de manipulare. Incitarea la ură rasială nu ţine de
libertatea de exprimare, indiferent cât am da­o cotită cu argumente 
democratice, folosite – culmea! – în apărarea intoleranţei şi agresivităţii 
naţionaliste.
  * * * într­o zi, la un chioşc de ziare, ochiul mi­a fost atras de nişte 
tipărituri strecurate prin maldărele de reviste colorate, unele burduşite 
cu amenajări interioare, altele încărcate de cultură, iar altele pline cu 
ştiri sau femei goale. Vreo două dintre ele erau pe fond verde, alta, mai 
modestă, în alb şi negru, dar toate ciudăţeniile remarcate prin restul 
publicaţiilor aveau ceva comun. Se numeau Obiectiv legionar, Cuvântul 
legionar, Design legionar sau ceva asemănător. Legionar, adică. legionar.
Nu roman, ci autohton.
  Curiozitatea mi­a dat ghes să iau una. Bunul­simţ m­a îndemnat 
s­o las să mucezească pe raft. Pragmatismul (sau zgârcenia) m­au trimis 
spre un compromis: am cumpărat­o pe cea mai ieftină – Cuvântul 
legionar, care se declară scrisă „în duhul naţional creştin al lui Corneliu 
Zelea Codreanu”. Nu că ar merita banii sau oboseala de a scrie despre 
ea, iar cuvântul duh, atunci când nu e folosit în biserică sau în vreo 
expresie gen „vorbă de duh”, mi se asociază imediat cu altele din aceeaşi 
familie: stafie, strigoi, moroi, zombie, vârcolac.
  Am fost tendenţios, ştiu. Dar n­am făcut altceva decât să intru în 
spiritul care animă foaia legionaroidă cumpărată: tendenţionism maxim, 
agresiv şi antisemit, dublat de clişee şi informaţii inutile. Adică o revistă 
care ar fi proastă dacă nu ar fi dăunătoare. Nu periculoasă, ci „doar” 
dăunătoare – cam ca gândacii de bucătărie.
  Dar să vedeţi: la textul de pe prima pagină, ce se vrea editorial, 
autorul se înfurie aşa de tare şi­o ia aşa de mult pe arătură, încât textul 
se lungeşte până la un sfert din foaia legionară – 5 pagini. Autorul e şi 
directorul publicaţiei, aşa că are voie. Semnează cu numele de Nicador 
Zelea Codreanu şi îl rod chestiile ce­i rodeau şi pe legionarii interbelici: 
cum că la 1878 independenţa noastră ar fi fost condiţionată de 
„acceptare (sic!) pe pământul României a imigraţiei evreilor în număr 
nelimitat şi cu încetăţenirea necondiţionată”, iar apoi, după Marea Unire,
România a fost obligată să acorde cetăţenie tuturor evreilor. „Putea o 
Românie de câteva milioane de locuitori să suporte o năvălire străină 
fără a prevedea consecinţele tragice, economice, sociale, culturale etc. 
etc?”
  Bun. Aşadar, domnul pseudonim Nicador Zelea Codreanu, care e 
numit mai încolo şi camaradul senator legionar N. Z. C. – ceea ce sper că
e o glumă – continuă să susţină şi azi că evreii au „năvălit” peste 
România, că superbul nivel de trai şi civilizaţie al fostului Regat ar fi fost 
afectat de aceiaşi evrei, că, în fine, toţi voiau să ne cotropească ţărişoara 
şi să ne fure avuţiile. Adevărul e însă cunoscut şi răs­cunoscut: regatul 
României, subdezvoltat, abia începuse procesul de modernizare, aportul 
evreilor şi al altor naţionalităţi de pe teritoriul României Mari a fost 
esenţial în proces, DEX­ui şi sexul iar ideile ortodoxist­naţionaliste ale 
legionarilor erau anacronice chiar şi în anii '30. Ce să mai zic de 
înapoierea politică a unei ţări ce le refuza evreilor din Regat dreptul la 
cetăţenie, dar nu­i scutea de niciuna din obligaţiile impuse de stat, 
inclusiv „dreptul” de a muri în război pentru o ţară ce nu­i recunoştea!
  De fapt, de ce vorbesc eu de tipăritura asta şi de altele asemenea 
ei? Fiindcă Nicadirectorul sus­pomenit scrie ceea ce scrie, neagă 
Holocaustul şi afirmă negru pe alb, când vorbeşte de mişcările 
naţionaliste interbelice, că „a apărut una curată, motivată, absolut 
justificată, puternică şi creatoare. Aceasta a fost Mişcarea Legionară.”. 
Aici miroase a caz penal (dacă în România cineva ar lua vreodată în 
serios numeroasele acte normative legate de discriminare, cum ar fi – un 
exemplu despre care am auzit – ordonanţa de urgenţă 31/2002). Iar 
publicaţia mai e şi proastă. Nu că asta ar fi o scuză.
  Propaganda legionară nu face parte, sper, din lucrurile legale în 
România. Nici cea nazistă, nici cea fascistă. Şi atunci? Atunci Cuvântul 
ăsta legionar şi cam agramat se distribuie cu seninătate la chioşcurile 
Rodipet, are un ISSN şi e perfect legală în ilegalitatea ei. Incită la ură de 
rasă? E naţionalistă şi rasistă? E încărcată de ură şi xenofobie? Nu­i 
nimic, e de­a noastră, românească, verde.
  Eu le­aş propune nicadorilor să pună măcar o „Fată de la pagina 
5”. Să se adapteze vremurilor. Să plaseze prin revistă sau pe copertă 
(iuhu!) o legionăreasă.
  Legionăriţă. În fine, o fată­legionar în costumul Evei, eventual cu o 
frunză verde în locul periculos, cu o cămaşă verde sumeasă sau, şi mai 
bine, cu centiron şi diagonală. Ori cu cămaşa morţii înnodată sub nişte 
sâni mortali. Altfel n­au nici un haz. Suntem totuşi în secolul XXI. Din 
fericire, nenea Nicădoru.
  Ce să zic în încheiere? îmi vine să trântesc un clişeu: „Mare­i 
grădina Domnului!”. Ce altceva să fac? Sunt convins că toleranţa este 
într­adevăr obligatorie într­o societate care se vrea democratică. Este 
dreptul fiecăruia să­şi exprime opiniile. Dar există cel puţin o restricţie 
necesară: nu este normal ca libertatea unuia să afecteze libertatea celui 
de lângă el. Nu avem voie să tolerăm intoleranţa. Altfel, riscăm să 
ajungem de unde am plecat: să tolerăm lanţurile unei noi dictaturi (de 
dreapta sau de stânga, cui îi mai pasă?), să flămânzim patriotic şi să ne 
prefacem încă o dată că ne place să primim, democratic, pumni în cap şi 
gloanţe în ceafă de la cei care apără libertatea de exprimare – dar numai 
atunci când se exprimă ei.
  Mărginire mascată.
  Odată am fost invitat la o emisiune a unui anumit post de 
televiziune, alături de un cunoscut poet optzecist, pentru o discuţie 
moderată de o foarte cunoscută jurnalistă (care este şi redactor la un 
anumit săptămânal de cultură).
  Aţi priceput? Nu cred. Dar nu­i nimic; important e să nu fiu cumva
acuzat de publicitate mascată. Pare o tâmpenie şi chiar este o tâmpenie, 
dar jur că nu­mi aparţine. Spre uşurarea mea, nu­i aparţine nici 
moderatoarei respectivei emisiuni şi nici persoanei care m­a invitat (dar, 
dacă le menţionez numele, risc să le fac publicitate mascată). Ideea i­a 
venit unei minţi înguste de la respectivul post TV de stat, dar fenomenul 
a luat amploare şi avânt, aşa că merge şi la creierele la fel de lucioase de 
la televiziunile particulare, ba poate chiar la CNA: dacă la o emisiune 
culturală se pomeneşte numele unei reviste sau al unei edituri, atunci 
editura – să zicem Polirom sau Humanitas – ori revista – Dilema veche să
fie? – beneficiază de reclamă mascată? Parcă­l văd pe cititorul avid de 
cultură cum ciuleşte urechile, sare din pat („Polirom a zis? Humanitas? 
Dilema veche? Nevastă, unde­mi sunt pantofii?”) şi, afiând că există aşa 
ceva, se repede să cumpere tot ce prinde de la editurile respective, plus 
cincizeci de exemplare din revista amintită. Iar mâine poate face la fel cu 
Paralela 45 ori Curtea Veche, mai cumpără şi vreo sută de România 
literară, Adevărul literar şi artistic, Observator cultural, Orizont, Timpul 
etc.
  Adevărată reclamă mascată! Una pentru care nici revistele, nici 
editurile nu plătesc publicitatea făcută. Păi, e frumos? Nu­i frumos! (în 
paranteză fie spus, pun pariu că, într­o formă sau alta, un anumit 
guvern îşi plătea bine reclama mascată din jurnalele de actualităţi ale 
unor televiziuni, numai că eu – cum n­am văzut nici un ban – n­o să le 
spun numele aici.)
  Revenind la nume de reviste şi edituri, remarc totuşi vreo trei 
lucruri (menţionate mai demult şi de Mircea Vasilescu în paginile Dilemei
vechi).
  În primul rând, agramaţii ajunşi în media şi deveniţi promotori ai 
acestei reguli de tip „să suflăm şi­n iaurt” habar n­au de deosebirea 
dintre publicitate şi informaţie. E drept, în nici o televiziune din România
nu se mai face prea mare diferenţă între cele două elemente. Cu ajutorul 
puterii, de orice fel ar fi ea, ştirile devin sistematic publicitate (de obicei 
electorală, dar ce ziceţi de­o ştire despre ultimul model de Audi?). Astfel, 
o regulă pe care orice absolvent de jurnalism ar trebui s­o ştie, cea 
referitoare la declararea surselor, este eludată prin idioata sintagmă ce 
începe cu „un anumit/o anumită.” (sau „o anumită parte a presei”, cum 
zicea odinioară un anumit personaj, zâmbind sinistru). Iar orice om de 
cultură (inclusiv cultură tehnică) ştie că a prelua o idee sau o afirmaţie 
fără a­i declara sursa se cheamă plagiat, iar o sursă de genul „un anume
ins într­o anumită carte sau revistă” e rizibilă.
  În al doilea rând, foarte multe reviste şi edituri de la noi (care şi 
cum – asta­i altă discuţie) sunt finanţate de guvernul român, prin 
Ministerul Culturii şi C, tocmai pentru a promova cultura română. 
Următorul pas inteligent e acela că o anumită televiziune de stat, 
finanţată de guvern pentru a promova cultura, blochează accesul la 
cultură, considerând­o publicitate. Cu alte cuvinte, dăm bani pentru 
lucruri care trebuie promovate, dar ni se interzice să le promovăm. 
Pricepeţi ceva? Nici eu.
  În al treilea rând, chiar şi cei care impun regula recunosc că e 
vorba de un exces de zel sau, mai exact, de un exces de precauţie. Aici 
nu mai e vorba de o eroare de apreciere, ci de o atitudine păcătoasă, 
construită în anii de dinainte de Revoluţie. Nu m­ar mira ca printre 
factorii decizionali care consideră că numele unei edituri înseamnă 
reclamă mascată să se afle acei oameni de presă ce scriau sau redactau 
cu frică şi patos articole omagiale pe 26 ianuarie, 1 mai şi 23 august. Din
astfel de oameni se aleg jurnaliştii care la momente grele (decembrie 
1989 sau, cine ştie, poate chiar decembrie 2004) se ascund sub paturi, 
să nu­i nimerească gloanţele sau demiterile, şi pregătesc două 
discursuri: unul de laudă a puterii învingătoare, altul de tipul „Am fost 
un dobitoc, iertaţi­mă, fraţilor!”. Aici este de fapt problema profundă a 
atitudinii despre care vorbeam: frica de­a nu supăra.
  Aştept momentul când, graţie scrupulozităţii inşilor de această 
teapă, o să fim invitaţi să vorbim despre „un anumit scriitor care a 
publicat o carte la o anumită editură. O găsiţi în librării.” sau nu, nu în 
librării – dacă­i reclamă mascată la shop­urile alea pline de cărţi?
  Ce­i drept, atunci când eşti sigur că nu superi pe nimeni, poţi 
spune cu gura plină orice nume de editură. Numai că nu merită. Nu­i 
mai simplu să faci un documentar TV despre Danemarca în care să 
vorbeşti cinci minute despre Copenhaga şi Mica Sirenă, iar apoi jumătate
de oră despre atracţia turistică reprezentată de berea Tuborg? Cum să 
nu. Dar ferească Sfântul să pomeniţi vreo editură! Legea e lege. oarecum.
  Vidul de inteligenţă.
  Pentru un popor frustrat de permanentele comparaţii cu alte 
neamuri, în ultimii cincisprezece ani multe s­au schimbat în privinţa 
imaginii pe care o au românii despre ei înşişi. Odinioară, cu mult tupeu, 
ne comparam cu francezii sau englezii ori măcar cu italienii, iar azi, după
ce­am văzut lumea cu propriul lung al nasului, ne mulţumesc 
comparaţiile cu cehii, ungurii, ba chiar şi cu bulgarii, altfel calul nostru 
balcanic de bătaie. Cu alte cuvinte, am scăzut uşurel în propriii noştri 
ochi – lucru întru câtva benefic în cazul unei populaţii obişnuite zeci de 
ani cu o hipertrofiere a egoului naţional, fiindcă ne mai apropie de 
realitate şi ne permite să scăpăm de câteva complexe de superioritate 
dăunătoare.
  Orgolii şi semianalfabetism.
  Multe s­au schimbat, cum ziceam, în privinţa imaginii românilor 
despre ei înşişi, dar există clişee încremenite în schemă, perpetuate fără 
justificare (ba chiar ocolind obstinat riscul evaluării critice) la fel de 
absurd ca şi încrederea în Biserica neamului
  (care Biserică a neamului?) sau în armată (a cărei ultimă victorie 
limpede aş plasa­o pe la 1878): încrederea în calitatea învăţământului 
românesc şi în inteligenţa superioară a românilor mai bine sau mai prost
educaţi. Veşnica marotă – liceenii premiaţi la diversele olimpiade 
internaţionale de ştiinţe sau arte – reprezintă peticele cusute pe orgoliul 
nostru găurit ca un sac.
  Presimt c­o să ne treacă în curând, iar deşteptarea va fi amară. 
Din păcate, va fi şi prea târziu ca să mai schimbi radical o generaţie. Şi 
n­o să teoretizez acum prea mult pe tema degradării mediului intelectual 
şi a calităţii educaţiei de la noi, ci o să încerc să fac nişte calcule şi să 
dau câteva exemple concrete.
  Am rămas cu ideea că alfabetizarea întregii populaţii, şcoala 
generală şi apoi liceul obligatoriu ne­au asigurat un nivel de cunoştinţe 
superior celui al altor cetăţeni, din alte ţări, şi că respectivele cunoştinţe 
sunt nu doar nenumărate, ci şi foarte utile. E o formă de salvare a 
mândriei naţionale, dar una riscantă, fiindcă procesul educativ început 
în comunism şi care continuă glorios de jalnic şi azi ar putea fi numit cel
mai bine furatul propriei căciuli. Medaliaţii la olimpiade sunt excepţiile 
(care, de altfel, adesea pleacă din România înainte ca statul sau 
societatea să apuce să se folosească de inteligenţa lor, ba chiar succesul 
le permite să plece de aici). În spatele acestor excepţii merituoase – care 
adesea se zbat tocmai pentru a scăpa din sistem, nu pentru a­l gira – se 
ascunde adevăratul chip al educaţiei româneşti. Într­un singur cuvânt, 
chiar dacă mai lung, i­aş zice semianalfabetism.
  România devine, încet­încet, o ţară de semianalfabeţi cu diplome 
de licenţă. Cinste rarelor excepţii, le ţin pumnii şi sper (spre binele cuiva,
deşi nu ştiu, zău, al cui) să nu emigreze chiar toţi. Fiindcă aşa a început 
totul: odată cu emigrarea masivă a tinerilor cu studii superioare şi cu 
lansarea pe bandă a diplomelor obligatorii. O să vedem cum.
  Un fel de reuşită a societăţii postrevoluţionare.
  După speranţele de după revoluţia din decembrie 1989 – multe 
dintre ele pierite pe drum – au urmat eşecuri peste eşecuri, care au 
fragmentat şi dezorientat societatea românească. În acest context, uite că
am găsit totuşi un domeniu în care destui cetăţeni au reuşit să 
descopere o cale de reuşită personală, iar realizările – dacă le putem 
spune aşa – au fost remarcabile. E vorba de emigraţie. La emigranţi am 
depăşit cu succes norma la care ne­am fi aşteptat în timpul euforicei luni
ianuarie a Iui 1990. Dar proporţiile şi impactul ei, în absenţa unor cifre 
clare, sunt greu de estimat chiar şi pe termen scurt. O să încerc doar 
câteva aproximări.
  Gândiţi­vă că în 1989 populaţia României era de 25 de milioane. 
Astăzi e de 21 de milioane.
  Bineînţeles că între timp, din pricina scăderii nivelului de trai (dar 
şi a altor cauze), natalitatea a scăzut zdravăn, iar mortalitatea a crescut 
an de an ca Făt­Frumos, dar asta e doar o parte a explicaţiei. Cealaltă 
parte e mai tristă, fiindcă nu intră în firea lucrurilor, ca naşterea şi 
moartea, ci de acea „reuşită” proprie societăţii noastre postrevoluţionare: 
emigraţia. Din cele patru milioane lipsă, o bună parte sunt cei care au 
trecut definitiv graniţa. Din păcate, nimeni nu a avut chef să facă 
statistici şi clasificări pe categorii sociale, ca să vadă dimensiunile reale 
ale dezastrului.
  Există o categorie de absolvenţi de facultate (de toate specialităţile) 
care au dat admitere după tipicul de dinainte de 1989 şi câţiva ani după 
1989, pe un număr de locuri limitat, cu concurenţă mare şi fără 
posibilitatea de a opta pentru locuri cu taxă sau de a alerga la o facultate
particulară, oricare o fi ea, numai student să te facă. În marea lor 
majoritate, erau inşi bine pregătiţi, poate trecuţi printr­un liceu mai lejer 
(căci cele douăsprezece clase erau obligatorii), dar cu o concurenţă dură 
la admiterea în facultate şi un sistem solicitant în timpul studenţiei. O 
parte dintre ei au acum 50­60 de ani şi se vor retrage curând la pensie 
sau s­au retras deja. Ceilalţi, care au sub 50, aveau în 1989 sub 35 de 
ani (chiar 20­25) şi au fost buni imigranţi potenţiali.
  Câţi absolvenţi de facultate dădea regimul comunist pe an, în 
condiţiile în care existau doar cinci centre universitare mari şi late? O 
sută de mii? Să zicem.
  Din 1980 până în 1990 (ca să luăm un interval median) s­ar 
strânge cam un milion de oameni care astăzi au între 38­40 şi 48­50 de 
ani. Sunt exact generaţia de schimb, iar printre ei, după revoluţie, 
puteau fi găsiţi tinerii dinamici, capabili, plini de speranţe, cei care ar fi 
putut schimba România. Zic „ar fi putut” fiindcă acum revin la cele patru
milioane de cetăţeni dispăruţi din statistici. Cam câţi dintre ei credeţi că 
vor fi emigrat între timp? Eu cred că, probabil, cel puţin două milioane 
(deşi bănuiesc că s­ar putea ajunge chiar la trei). Iar cum emigranţii cel 
mai uşor de acceptat de o ţară străină (în principal Canada) sunt cei cu 
studii superioare, n­ar fi interesant de ştiut câţi din acel milion de 
absolvenţi despre care vorbeam au ajuns peste hotare? Mă tem că tot un 
milion. Iar mulţi dintre ei sunt exact acea „generaţie de schimb”. Şi nu 
exagerez: personal, am mai mulţi prieteni (din copilărie, liceu, facultate 
etc.) plecaţi în Canada, Germania sau S. U. A. decât prieteni rămaşi aici. 
Am mai avut ocazia să dau peste un caz concret, o clasă de dinainte de 
1989 de la un liceu de elită ieşean, unde toţi cei treizeci şi ceva de 
absolvenţi au intrat la facultate, iar la ora actuală peste trei sferturi sunt
cetăţeni ai altor ţări.
  Îmi pare rău că – nu din vina mea – lipsesc statisticile limpezi, 
complete şi relevante, dar concluzia o poate trage oricine se uită în jur: 
inşi de valoare, care nu se pot încadra în sistemul nostru, nu au pile, nu 
se pot împăca deloc cu un salariu de mizerie şi nici cu obligaţia de a 
pupa un fund de şef pleacă. Pleacă pe rupte. Iar golul e înlocuit, 
inevitabil, cu ce­a rămas: profesori slabi sau atât de prost plătiţi, încât 
ajung să se gândească la plata întreţinerii ca la o sabie a lui Damocles 
(şi­atunci adio concentrare la ore), cadre universitare lipsite de sclipire, 
îmbătrânite şi înăcrite, aşteptând să moară titularul catedrei ca să se 
bată pe locul lui, studenţi obosiţi şi îndepărtaţi de ideea de performanţă 
prin studiu. Alteori golul respectiv nu e înlocuit cu nimic, ca în cazul 
cercetării ştiinţifice româneşti, care a ajuns ca un fel de banc cu 
expediţia pe Marte a albanezilor (iertare pentru etnostereotip!).
  Ce am fost şi ce­am rămas.
  Rezultatele fenomenului se văd: trebuie să menţinem sistemul în 
viaţă (de fapt, în comă asistată), aşa că mergem înainte. Diploma 
înlocuieşte competenţa – ieri la nivel de liceu, azi şi la nivel universitar 
sau postuniversitar. Cred că avem cel mai mare procentaj de 
bacalaureaţi analfabeţi (nu exagerez – am fost cinci ani profesor de liceu 
şi am văzut cum stau lucrurile). Avem apoi o masă gigantică de 
absolvenţi de facultate semianalfabeţi, iar aceştia nici măcar nu mai au 
nevoie de pile ca să ocupe locuri pe care nu le doreşte nimeni. Ulterior, 
semianalfabetul ajuns educator, cadru universitar sau profesor doctor 
pregăteşte şi perpetuează analfabetismul.
  Sunt convins că, dacă în Parlamentul României s­ar da un test 
simplu, de ortografie, rezultatele ne­ar cocoşa de râs. Vezi limbi greoaie, 
obişnuite să urle la şoferi, cum se chinuie să pronunţe cuvinte grele, gen 
acquis sau constituţional, care oricum nu le spun nimic. La televizor văd
avocaţi de prestigiu, adică inşi a căror calitate ar trebui să fie talentul 
oratoric – şi nu orice avocaţi, ci dintre cei angajaţi în procese celebre, cu 
onorarii grase – cum fac dezacorduri grosolane, de genul „Clienţii mă 
ştie.”, şi nu sunt în stare să lege două fraze mai lungi de cinci cuvinte, 
dar dau intens din mână. Emit des câte un „ăăă” lung şi încep să­şi 
debiteze agramatismele cu puternicul cuvânt „deci”. Profesori de română 
scriu cu mai multe greşeli de limbă decât un gimnazist din perioada 
interbelică. Plagiatul a devenit regula de bază a creaţiei.
  Soluţia? Simplu: ne doare la bască. Scădem standardele. Reducem
nivelul pretenţiilor. O notă de 10 românească să fie echivalentul unui 5­6
onorabil. O notă de 5 ia toată lumea, altfel rămân şcolile fără elevi, 
facultăţile fără studenţi şi profesorii fără norme. Faptul că trei sferturi 
din absolvenţii de liceu obţin şi diploma de bacalaureat nu e suspect, ci 
lăudabil. Noi suntem. pardon, suntem deştepţi. Noi facem facultate 
oricum, mai ales dacă trăim la oraş, că­i mai mare ruşinea să nu zică 
mama că eşti student undeva. Iar dacă am intrat, trebuie să şi 
terminăm. Cu taxă, fără taxă. Abia când ieşim în lume, vedem că 
excelenţa românească de azi abia dacă atinge mediocritatea americană. 
Iar atunci când e reală, excelenţa românească devine în scurt timp chiar 
americană, cu permis de rezident şi apoi cu cetăţenie în toată regula.
  Nu­mi stă în caracter să fiu o Cassandră atât de tragică. Şi­i păcat 
să plecaţi de pe articol cu fruntea încruntată. Aşa că, dacă tot am 
pomenit de teste, vă propun – ca pe ultimele pagini ale tabloidelor – un 
mic.
  Test de inteligenţă şi tupeu:
  I) Ortografie.
  Cum se scrie corect?
  1) a) Mânca­tu­ţi­ai borşu'? b) Mâncatu­ţi­ai borşu? c) Mânca­tu­ţi­
ai bor­ţu'?
  E drept, degradarea abia a început. Se va simţi puternic de tot abia
peste vreo zece ani, când masa de absolvenţi de azi riscă să se 
transforme într­o masă de şomeri titraţi. Iar vina nu­i nici a profesorilor, 
nici a elevilor, ci a unui sistem anomic, care a stimulat plecarea masivă a
tinerilor de valoare, creând un vid de inteligenţă creativă, şi a încurajat 
impostura.
  Dar nu poţi să­i condamni pe mediocrii din garda veche fiindcă vor
să se înconjoare de mediocri noi, semenii lor, fraţii lor. Oricum, medaliaţi
la olimpiadele internaţionale tot o să avem şi mâine. Iar poimâine or să 
fie în Canada.
  2) a) suntem b) suntem c) suntem
  3) a) popolar b) poporal c) poponar
  4) a) România e o ţară frumoasă, b) România? E, o ţară! 
Frumoasă?! c) România e o ţară, frumoaso!
  5) a) Progresele care l­am făcut b) Progresele pe care l­am făcut c) 
Progresele cui te­a făcut.
  II) Cunoştinţe generale încercuiţi răspunsul corect:
  1) Nivelul de trai din România ultimilor cincisprezece ani a) a 
crescut b) a scăzut c) a) şi b)
  2) Emigranţii din România sunt în marea lor majoritate a) 
dezamăgiţi b) bărbaţi şi femei c) trădători
  3) Dacă aveţi 1.000.000 lei şi cumpăraţi o pâine cu 15.000, un 
salam cu 300.000 şi o carte cu 150.000, câţi bani vă mai rămân?
  A) nu cumpăr cărţi b) prea puţini c) da' ce te interesează?
  4) în mod tradiţional, credinţa românilor este cea a) creştin­
ortodoxă b) greşită c) în şansa la Loto
  5) Corectitudinea este o calitate a) îndoielnică b) neîndoielnică c) la
alţii.
  III) Cunoştinţe despre ţară
  1) România este o ţară a) europeană b) balcanică c) serios?
  2) Teritoriul Insulei Şerpilor aparţine a) României b) Ucrainei c) 
Insulei Şerpilor
  3) Regimul comunist din România a durat a) 42 de ani b) 57 de ani
c) răspuns clasificat
  4) România şi Ciadul au în comun a) nivelul de trai b) drapelul c) 
democraţia parlamentară
  5) Conform statisticilor, obiectivele turistice ale ţârii promovate cel 
mai insistent de români sunt a) femeile b) femeile c) femeile, da'ce ţară de
proxeneţi!
  În funcţie de răspunsurile date, puteţi alege:
  — Majoritatea răspunsurilor a): mai alegeţi o dată
  — Majoritatea răspunsurilor b): emigraţi (vă recomand Canada)
  — Majoritatea răspunsurilor c): candidaţi pentru o funcţie politică 
sau intraţi în avocatură (indiferent).
  Vă urez succes şi sper să vă vedeţi cât mai curând pe poziţia 
meritată! Şi, dacă o să ajung vreodată la strâmtoare, vă rog să nu mă 
uitaţi.
  Al dumneavoastră, etc.
  2) Sexul (porţia de natură)
  Şi poate cu trei puie în ţine­o să­nţelegi „Că vis al morţii­eterne e 
viaţa lumii­ntregi”.”
  (Emil Brumaru – Infernala comedie, „Sonet XXXVII”)
  Românii sunt o naţie paradoxală. Prin comparaţie – de exemplu – 
cu americanii, vulgaritatea în spaţiul public românesc depăşeşte orice 
cote admise de un american obişnuit. Dacă se va gândi cineva că 
exagerez, îl rog să mă creadă că, de­a lungul a 364 de zile petrecute între
americani (în medie 12­l4 ore pe zi), am auzit de trei sau patru ori 
cuvântul fuck şi cam tot de atâtea ori înjurătura blândă Shit! („Căcat!”), 
înlocuită de obicei cu Shwut! (pronunţat cu „u” scurt, cam ca 
românescul „şut”), care pentru interlocutori e interpretantul semnului 
Shit, care la rândul lui e un interprétant. Trecută astfel prin două filtre 
semiotice, interjecţia (la atât se reduce de fapt termenul) abia dacă 
sugerează expresia originală, iar locuţionar arată de fapt dorinţa de a 
evita cuvântul tabu. Ştiu că în filme lucrurile stau altfel (dar putem 
amesteca realitatea cu ficţiunea?) şi că în ghetouri se vorbeşte mult mai 
dur (dar nu comparăm un segment social restrâns cu o societate sau o 
naţiune). Dacă vorbim de lumea cetăţeanului mediu, acel Joe cu burtică,
şort şi şapcă de baseball, lucrurile sunt cum am zis – normale şi 
cuminţi.
  Prin comparaţie, spaţiul public românesc colcăie de expresii în 
care substantivele „pulă”, „pizdă”, „muie”, precum şi verbul „a fute”, sunt
omniprezente. Ciuliţi puţin urechile pe stradă. Ascultaţi chiar discuţiile 
dintre reprezentanţii aşa­numitelor clase sociale superioare sau cel puţin
înstărite, dialogurile private ale titraţilor, comentariile de la bar ale 
frumoşilor tineri bine îmbrăcaţi. Dacă s­ar face un top al utilizării 
cuvintelor din fondul principal lexical – din care sus­amintitele cuvinte 
fac, evident, parte zdravănă – sunt sigur că ele ar ieşi printre primele 
zece.
  În ordine, suntem mai vulgari în limbaj decât alte neamuri – deşi 
se zice că limbile rusă sau maghiară ne bat lejer la înjurături zemoase 
(nu pot verifica ipoteza, ci doar o amintesc). Ne exprimăm mai buruienos 
în public. Înjurăm de năduf şi de frustrare, înjurăm admirativ şi 
depreciativ, înjurăm de bucurie şi de necaz, surprinşi sau dezamăgiţi. Nu
văd nimic rău în asta. Unii ar spune că un vocabular de o vulgaritate 
atât de densă denotă un anumit grad de civilizaţie. Alţii ar putea vedea în
asta semnul unei societăţi dezinhibate, pentru care cuvintele sunt vidate 
de realitate, iar semnele se decuplează de semnificantul lor. Nu cred că 
sunt capabil să intru într­o argumentaţie întemeiată pe semiotica 
limbajului – şi nici nu urmăresc aşa ceva.
  Încerc să vorbesc de un paradox. Unde e paradoxul de care 
pomeneam? Păi, dacă sunteţi de acord cu mine că nu trece o zi în care 
să nu auziţi măcar o dată cuvinte „dure” cum sunt cele amintite mai sus,
v­aţi întrebat vreodată cum sunt definite ele în dicţionare? Dacă da, sunt
convins că aţi făcut aceeaşi constatare ca şi mine. Cuvintele respective 
nu sunt pomenite în dicţionare. Nici ele, nici altele din aceeaşi zonă 
lexicală sensibilă. Las la o parte lucrările lexicografice apărute înainte de 
1989, când jurnaliştilor li se interzicea până şi utilizarea inofensivelor 
„informatică”, „robotică”, „îngrăşăminte chimice” (cf. jurnalista şi 
memorialista Tia Şerbănescu, în excelentul volum Femeia din fotografie, 
Editura Compania, 2002) sau când poeţii trebuiau să ocolească 
substantive precum „pitic”, „foame”, „frig”, „moarte” (cf. poeta Florenţa 
Albu, în Adevărul literar şi artistic din 21.10.2003). Să lăsăm în pace 
acea epocă revolută şi să trecem în perioada libertăţii şi a – hm! – 
obiectivităţii ştiinţifice.
  1. În căutarea cuvintelor inexistente în DEX.
  Imaginaţi­vă, prin absurd, că sunteţi un student străin – poate 
chiar american – şi vreţi să învăţaţi româna de la voi de­acasă, cu 
dicţionarul şi cu ceva benzi audio sau video (se găsesc în Statele Unite în
mai orice librărie). La un moment dat, poate chiar la un moment iniţial, 
veţi dori să aflaţi cuvintele ce definesc vulgar – dar realist – diferitele 
organe genitale, acţiunile sexuale tipice ale fiinţelor vii
  1. Ori de câte ori luăm contact cu o limbă străină, avem – cred eu –
mărunta curiozitate de a afla cuvintele tabu ale acelei limbi, adică exact 
cele amintite mai sus: organe genitale, act sexual, înjurături cât mai 
vulgare. Cu atât am rămas de la primul meu prieten maghiar din 
generală şi de la fostul meu coleg de cămin din studenţie, care era 
bulgar. In sârbo­croată tot cu aşa ceva am început, iar de engleză ce să 
mai vorbesc – deşi engleza e dezamăgitor de săracă în blesteme şi 
înjurături.
  Şi, desigur, câteva înjurături mai reprezentative1, în lipsa 
contactului direct – dar deloc ştiinţific – cu românul de pe strada 
românească, ar putea studentul respectiv să facă aşa ceva? Eu zic că nu.
  Vă propun să ne prefacem că intrăm în pielea unui astfel de 
studios străin (american) şi să aruncăm o privire la Dicţionarul explicativ
al limbii române, apărut la Editura Univers Enciclopedic din Bucureşti în
1998, fiindcă e lucrarea cel mai des folosită de publicul larg.
  — La litera C avem cuvântul „COI, coaie, s.n. (pop.) Testicul.
  — Lat. coleus”. Perfect.
  — Tot la litera C găsim cuvântul „CUR, cururi, s.n. (pop.) Şezut, 
popou.
  — Lat. culus”.
  Numai că un pic mai înainte, tot la C, după conjuncţia „că” apare o
altă conjuncţie – „căci” şi apoi substantivul „căciulă”! Dar noi nu căciuli 
căutam, ci cu totul altceva: un verb şi nişte substantive des folosite şi 
nici măcar atât de dure precum „coi”, dar legate de funcţiile fiziologice ale
lui „cur” – „a (se) căca”, „căcare” şi arhiuzitatul „căcat”. Numai că, după 
DEX, vorbitorii de limbă română nu utilizează aceste cuvinte. Eventual, 
s­ar putea folosi
  — CACA subst. (în limbajul copiilor) 1. Materii fecale, excremente. 
2. Lucru murdar, respingător.
  — Cf. fr. caca”.
  Iar dacă până şi copiii se franţuzesc pe W. C., oamenii mari nu ar 
putea folosi decât verbul „a (se) defeca” sau substantivele „defecare” 
(defecăcare?) şi „excrement”, venite tot prin filiera franceză, probabil prin 
secolul al XIX­lea. Putem presupune fie că pe atunci românii foloseau 
alte cuvinte, înlocuite apoi complet de cele franţuzeşti (suntem o ţară 
francófona!), fie că până la împrumutarea termenilor docţi de mai sus nu
aveam cuvinte cu care să denumim acţiunea respectivă şi rezultatul ei, 
aşa că acţionam prin semne – sper că nu prea explicite. De aici, 
studentul străin – presupunând că a ajuns la abilitatea de a folosi DEX­
ul – ar putea construi înjurături pur româneşti, după modelul cunoscut 
de noi de pe stradă, dar care ar suna astfel: „Defeca­m­aş în gura ta!”, 
„Mănânci excrement (e)!”, „Ce te tot defechezi pe tine!”, „Eşti un 
excrementados!” sau scurta şi percutanta exclamaţie de năduf „Ei, 
excrement!”, echivalentul Sm't­ului american.
  Să mergem mai departe, la problematica literă F. Aici, după 
substantivul „fustei” (vezi „fuscel”), găsim adjectivul „futil. – ă”. Iar verbul
pe care­l căutăm şi familia lui de cuvinte e, conform DEX­ului, cu totul 
altul. Trebuie să facem drumul înapoi până la litera C, unde găsim 
superbul
  — COPULAŢIE, copulaţii, s.f.” 1. nu ne interesează, dar la 2. găsim
definiţia necesară: „Actul împerecherii a doi indivizi de sex opus, prin 
care elementele masculine sunt depuse în organele genitale feminine” 
(adică povestea cu albinuţa şi polenul), „coit.
  — Din lat. copulatio, fr. copulation”.
  Iar franceza? Ce ne­am fi făcut fără această micuţă limbă 
perversă? Dar hai să mergem şi la
  — COIT, coituri, s.n. Împreunare sexuală.
  — Din lat. coitus, fr. coit”.
  Exact ce ziceam. Franceza ne­a salvat la greu, fiindcă în ochii 
studentului străin pare că limba­mumă, latina, n­a reuşit să impună în 
română un cuvânt de sine stătător. Iar până la implantul chirurgical al 
termenilor francezi în fondul nostru lexical de bază, tot prin semne ne 
descurcam, presupun. În ceea ce priveşte exerciţiul de înjurături, am 
putea eventual construi prin derivare regresivă verbe de la substantivele 
sus­numite. Nu sună rău nici „Coitu­te­aş în gură să te coiesc!”, nici 
„Copula­ţi­aş Dumnezeii mă­tii!” sau „Mă copulez în ea de treabă!”. Nici 
clasica mărturisire umilită a subalternului frustrat nu trebuie lăsată 
deoparte: „M­a copulat şeful de nu m­am văzut!”. Iar de aici, 
dumneavoastră, ca şi ipoteticul student străin, puteţi broda mai departe,
cât vă lasă DEX­ul: „S­a coit” (stricat) „motorul chiar la ieşirea din oraş!„,
„Ce mă tot coieşti la melodie?„, „Nu mă mai copula la cap!” ş.cl., ş.cl.
  Mai corect ar fi însă un drum până la litera I, la
  — ÎMPERECHEA, împerechez, vb. I”, definiţia „Refl. recipr. A 
săvârşi actul sexual; a se împreuna” şi la
  — ÎMPREUNA, împreunez, vb. I”, definiţia 2 – „Refl. recipr. şi tranz.
fact. A săvârşi sau a face să săvârşească actul sexual; a (se) împerechea”.
  Astea da, sunt latineşti. Şi putem bănui că strămoşii noştri le 
foloseau într­o veselie. Numai că mica lor problemă este că sunt, după 
cum se vede, verbe reflexive şi/sau tranzitive factitive. Nu sunt verbe 
active, aşadar nu poţi spune nici „împreuna­te­aş.”, nici „împerechea­te­
aş.”. Ca să nu mai vorbesc de expresiile inevitabile *„S­a împerecheat” 
(stricat) „motorul” sau *„M­a împreunat toată ziua la cap”.
  Cred că aţi cam priceput ideea, aşa că o să mergem repede mai 
departe. Ajungem – ca români, ştiţi de ce – la problematica literă P, unde 
mai întâi căutăm denumirea organului genital feminin, dar ne blocăm 
acolo unde, după „pixidă” vine „pizMă”. „Şi atunci cum i se zice la. aia?” 
ar întreba studentul străin. Ar avea două opţiuni: „vagin” şi „vulvă”. V e 
mai darnică decât P. Dar ambele cuvinte sunt neologisme.
  Tot la P, după „pul” (piesa de la table, cu pluralul „puluri”) vine. 
„pulberărie”. Ca premiu pentru răbdare, litera P ne oferă însă 
înlocuitorul perfect pentru lexemul care ar trebui să fie în topul utilizării 
în limba română:
  — PENIS, penisuri, s.n. (Anat.) Organ masculin de copulaţie şi 
micţiune – Din fr. penis, lat. penis”.
  Şi tot aici
  — PIŞA, piş, vb. I (Pop.) Refl. 1. A urina”, împreună cu derivatele 
lui, substantivul „PIŞAT, pişaturi” şi interjecţia „PIŞ”. (Apropo de asta, 
personal n­am auzit niciodată pluralul „pişaturi”. La ţară, unde am 
crescut, pluralul utilizat pentru „pişat” era întotdeauna „pişaţi”.) în fine, 
n­aş vrea să uit de un substantiv utilizat din greu de vorbitorul comun 
de română în ultimii zece ani. Este iarăşi vorba de un termen vulgar, ba 
chiar extrem de vulgar, şi denumeşte sexul oral. În DEX­ul luat ca operă 
de referinţă, locul lui ar fi între „muică” şi „muieratic”, dar, desigur, el nu
apare.
  2. Dinspre engleză înspre română şi înapoi.
  V­aţi dat seama, probabil, că exerciţiul imaginar propus mai sus – 
cel cu studentul american dornic să afle tainele cuvintelor tabu din 
română – este un simplu pretext. În realitate el ar fi ori imposibil – 
fiindcă o asemenea preumblare prin DEX presupune deja o bună 
cunoaştere a termenilor pe care studentul respectiv, chipurile, i­ar căuta 
– ori inutil, în cazul în care termenii respectivi îi sunt cunoscuţi. Mai 
mult, ştiţi foarte bine că, dată fiind fascinaţia pe care o exercită lucrurile 
(şi cuvintele) tabuizate parţial sau total, tocmai aceste cuvinte se învaţă 
printre primele, indiferent de circumstanţe, pe căi la fel de misterioase ca
şi căile utilizate de copii pentru a se lămuri asupra aceloraşi cuvinte şi 
acţiuni.
  Dar haideţi totuşi să continuăm exerciţiul, căci importantă nu este
veridicitatea lui, ci tactica (nu metoda!) adoptată de creatorii de 
dicţionare din România pentru a acoperi doar atâta cât consideră 
necesar din vocabularul limbii române – sau al limbilor în contact cu el, 
în dicţionarele bilingve. Fiindcă, accidental, limba străină cea mai 
familiară pentru mine este engleza, am încercat, păstrând modelul 
anterior, să verific cum stau lucrurile cu un traducător la fel de ipotetic, 
care traduce din engleză în română sau din română în engleză şi dă 
peste cuvinte cu care opera lui Henry Miller şi cea a lui William S. 
Burroughs sunt mai mult decât darnice. Din câte ştiu eu, cel mai bun 
dicţionar englez­român apărut la noi e cel al lui Leon Leviţchi şi Andrei 
Bantaş. Dacă prima ediţie, cea din 1971, apăruse în regimul comunist şi 
era normal să fie epurată de orice termen vulgar (comuniştii aveau prea 
multă nevoie de vulgaritate ca s­o risipească prin dicţionare), ediţiile de 
la Editura Teora, din 1992 şi 1997, trebuie să fie mai complete. Şi sunt. 
până la un punct.
  Până la ce punct, vedem imediat. Cunt, echivalentul englezesc al 
românescului „pizdă”, nu există. Pentru termenul peiorativ pussy găsim 
doar o trimitere la puss, cu traducerea „drăguţă”, „fată, femeie tânără” 
sau „femeiuşcă, femeie cochetă”. Cu alte cuvinte, dacă îi spune unei 
femei You are a great pussy (aprox. „Mare pizdă mai eşti!”), ar însemna, 
conform respectivului dicţionar, că îi faci, poate, un compliment. Dar să 
nu fim nedrepţi. Găsim la litera V cuvintele vulva şi vagina, conform 
tehnicii cunoscute din DEX.
  Nici cuvintele dkk sau cock, termenii populari pentru organul 
sexual masculin (adică „pulă”) nu au o soartă mai bună: dick este tradus
prin „agent, detectiv”. Nu c­ar fi incorect, ci doar (doar?) incomplet (v. 
expresia *„Suge­mi­ai detectivul!”), iar cock prin „căpiţă” sau „cocoş” (v. 
*„Mă doare­n căpiţă!” sau *„Ce cocoşul meu!”). Nici nu ştiu cum e mai 
bine – să nu apară deloc sau să apară, dar fără sensul lor atât de larg 
utilizat. În schimb găsim, bineînţeles, cuvântul penis, care înseamnă – 
mare minune! – tot „penis”.
  Stăm mai bine cu ball, care – ne spune dicţionarul – are, pe poziţia
a opta (!), sensul de „boaşe, testicule” (vulg., desigur). Doamne fereşte să 
pomenească neaoşul „coi”, deşi el există în DEX, prin urmare ar putea fi 
utilizat şi aici, chiar conform pudibondei şi complet neştiinţificei „norme”
aplicate la elaborarea lui. Dar fiecare cu norma lui, nu? Aşa cum se vede 
şi la cuvântul ass, care înseamnă – cică – în primul rând „măgar” sau 
„prost, nătâng” şi abia apoi. apoi eşti trimis la un alt cuvânt, arse, care, 
în fine, uite că înseamnă „şezut, fund”. Ca şi cum efortul de a fugi de la o
trimitere la alta ar putea face câţiva nehotărâţi să renunţe la 
descoperirea acestui urât adevăr: că şi englezii sau americanii au „şezut” 
sau „fund”. Oricum, Doamne fereşte! nu „cur”, orice ar zice DEX­ul.
  Desigur că în asemenea condiţii nici cuvântul shit, cunoscut şi 
folosit de mai toţi adolescenţii României, nu există în dicţionarul englez­
român amintit. Poate nici n­o fi un cuvânt englezesc. Poate e o invenţie 
lexicală a puştilor de la noi. Căci, uite, la „căcat” – care, oficial, nu există 
nici el, după cum am spus – i se spune excrement (adică „excrement”, ca 
să vedeţi ce simplă­i engleza) sau faeces, adică „sedimente, depuneri”, 
dar, hai, fie, şi „(materii) fecale”.
  E inutil să mai scriu că după fuchsin („fucsină”) apare fuddle („a 
îmbăta, a ameţi”), fiindcă bănuiam deja că în engleza dicţionarelor 
româneşti nu există cuvântul fuck. Cum să existe? Aţi auzit vreun englez
sau american spunând „Fuck”? Nu, dom'le! Iar pentru actul fututului, 
căruia îi zicem frumos copulare sau împerechere, englezii folosesc have 
children („a avea copii”), give birth („a da naştere, a naşte”), procreate („a 
procrea” – uite un sinonim bun la „ a împerechea”!) şi alte perifraze 
stupide. Aşa că ne cerem scuze pentru insistenţa din prima parte, legată 
de „împerecherea” românilor, fiindcă, din câte se pare, nici englezii nu se 
fut.
  Cam aceeaşi poveste ca şi cu DEX­ul se întâmplă în dicţionarul 
român­englez, cel puţin în cel redactat iniţial de regretatul Andrei Bantaş
şi apoi reeditat în 2001 la Editura Teora cu completările – câte vor fi fiind
– doamnelor Carmen Nedelcu, Ioana Murar şi Andreea Bratu. Ceva 
completări sunt. Ba chiar una extrem de interesantă.
  E de presupus că un dicţionar român­englez ar trebui să includă 
intrările (sau măcar o parte din intrările) existente în instrumentul 
absolut pus la îndemâna intelectualului român de rând, adică în DEX. 
Cam aşa şi e. Avem „coi” (care există în DEX, dar nu apare nicăieri în 
sus­pomenitul dicţionar englez­român) şi nu avem „căcat”, căci nu apare 
nici în DEX. Găsim însă aici o noutate absolută: cuvântul „căcăcios”. 
Conform dicţionarelor consultate până acum, acest cuvânt nu există. 
Dar dacă nu e doar o greşeală a autorilor şi el există, care ar fi 
substantivul de la care pare derivat? „Căcăcea”? Uitându­ne la 
explicaţiile cuvântului (chickenshit, gutless, wimp sau wimpy şi scaredy­
cat) şi căutându­le explicaţia românească în dicţionarul englez­român, 
pentru a ne lămuri pe calea asta întortocheată, avem surpriza să vedem 
că niciunul din aceste cuvinte NU există acolo. Bun, ne­am liniştit: în 
dicţionarul român­englez avem un cuvânt cu totul nou („căcăcios”), care 
nu există în DEX şi înseamnă ceva ce nu există în dicţionarul englez­
român. Un balamuc foarte ştiinţific!
  Mai departe avem cuvântul „cur” (arse, ass), care există şi în DEX. 
Aflăm astfel că arse/ass înseamnă şi „cur”, nu doar „fund, şezut” (să nu­
mi spuneţi că­i acelaşi lucru, mai ales dacă e vorba de traduceri şi de 
nuanţe stilistice). Dar după „(a) muia” găsim cuvântul „muiant” (care, de 
altfel, mi se pare idiot, deşi apare în DEX – de câte ori în viaţă aţi utilizat 
„muiant”?). Aşadar nici aici nu există „muie”, cum nu există nici în DEX, 
dar e pe buzele oricărui vorbitor de română anormal de normal.
  Şi acum trecem la cuvintele cele mai grele şi mai ocolite din 
dicţionarele noastre, „penisul” şi „vaginul” (sau „vulva”?) care „se 
împerechează”. Şi, desigur, ca şi în DEX, după „fuste” (wooden spear 
with an iron point – mă întreb ce­or pricepe englezii din explicaţia asta!) 
vine „futil” (futile, trivial). Nici vorbă defuck, care dincolo, la ei, apare în 
Concise Oxford Dictionary cu şase sensuri şi cinci expresii asociate, iar 
în American Heritage Dictionary cu opt sensuri, trei expresii şi o istorie a
cuvântului1. Şi­atunci nu te mai miri că în dicţionarul de la Teora după 
cuvântul „pul” vine iar. „pulberărie”. Şi pe undeva veţi găsi şi 
interesantul, mult­utilizatul „penis”, disimulând cuvântul fundamental 
pe
  1. Aşadar, îl ignorăm sau nu, el există în engleză, aşa cum „a fute” 
există în română. Dar nu în dicţionarele româneşti.
  Care noi, cei care nu facem dicţionare, îl numim îndeobşte „pulă”.
  Dar. surpriză! Mai încolo, la aceeaşi literă P, după „pixidă”, de care
nu ne pasă, găsim (da, găsim!) cuvântul „pizdă”. Un şir de cinci litere de 
nedescoperit în DEX sau în dicţionarul englez­român. Cum de a scăpat 
el aici e mai puţin important. Interesant şi absolut ilogic e faptul că 
echivalentul vulgar masculin al lui „pizdă” nu apare. Aici nici măcar nu 
mai e vorba de vreo normă, de nici un fel. Regula pudibonderiei 
neştiinţifice nu e aplicată constant, iar regula utilizării unei norme 
coerente cade. Cum bănuiesc că adăugirea respectivă a fost făcută de 
cele trei coautoare sus­menţionate, nici nu mai ştiu ce să fac: să le felicit
pentru curajul de a încălca norma oprimantă a DEX­ului sau să le 
bănuiesc de feminism militant. Aş înclina spre felicitări, deşi, ca bărbat, 
omisiunea părţii bărbăteşti, adică – ştiţi – a pistilului de la floare, ar 
trebui să mă jignească.
  Aici am încetat răsfoirea dicţionarelor, oarecum confuz, dar sigur 
că limba vorbită – şi chiar cea scrisă – e cu totul alta decât cea a 
dicţionarelor. Deşi n­ar trebui să fie, altfel ce rost are un dicţionar?
  3. Cu dicţionarul la psihanalist.
  Simt că trebuie să vă reamintesc: în orice echivalent britanic sau 
american al DEX­ului sau al dicţionarelor bilingve, cuvintele luate aici la 
refec sunt prezente şi explicate pe larg. Asta este normal, practic şi util, 
de vreme ce e vorba de cuvinte aparţinând – totuşi – fondului principal 
lexical şi pe care nici o societate, oricât de pudibondă ar fi, nu le poate 
elimina. Din această perspectivă, şi DEX­ul, şi dicţionarele bilingve 
pomenite mai sus încalcă prin omisiune (într­o măsură mai mare sau 
mai mică) normele redactării unei lucrări ştiinţifice, ghidându­se în astfel
de cazuri după cu totul alte norme.
  Problema e că românii au în continuare o cultură eminamente 
orală. (Şi nu mă refer la clasa intelectualilor, care există şi în Somalia, 
dar care se constituie într­o comunitate cu un alt sistem de referinţe.) 
Oralitatea ne este mai familiară decât scripturalul. Faţă de scris păstrăm
o reţinere respectuoasă şi chiar temătoare. Transmitem şi recepţionăm 
informaţii mai degrabă din gură în gură, ieri pe cale orală directă, azi 
mediată de audiovizual. Biblia este mai mult citată (din gura preotului) 
decât citită. Tirajele cărţilor de succes din România sunt incredibil de 
mici, comparativ cu masa populaţiei teoretic alfabetizate, înainte de 1989
intelectuali de prestigiu au ajuns cunoscuţi mai degrabă ca disidenţi, 
prin Radio Europa Liberă, nu prin cărţile lor. Iar după 1989 prestigiul n­
a însemnat nicicând publicarea unor studii ştiinţifice sau texte literare 
de valoare, ci a unor cărţi care să fie discutate la televizor.
  Paradoxal, din acest punct de vedere ne încadrăm foarte bine în 
paradigma postmodernă, în care scripturalul e înlocuit cu audiovizualul. 
Numai că noi am sărit o etapă, cea care i­a dat culturii occidentale 
canonice nu doar prestigiu, ci şi normalitatea specifică. Iar asta se simte.
Acceptarea obscenităţilor în scris (iar azi în domeniul audiovizualului) nu
s­a făcut şi nu se face cu uşurinţă nici în Occident. Presupun că 
fenomenul banalizării relative a unor astfel de termeni „obsceni” are de­a 
face şi cu secularizarea vieţii sociale, cu scăderea importanţei bisericii şi 
a puritanismului de sorginte protestantă. Dar la noi, după secularizarea 
forţată din perioada comunistă, asistăm la renaşterea unui creştinism 
destul de găunos – fiindcă în cincizeci de ani am uitat de onestitatea 
necesară credinţei – care nici el nu­i neapărat rău, atâta timp nu alunecă
într­un ortodoxism fundamentalist (altfel de faţadă, ca în orice cultură cu
probleme identitare).
  Însă aici nu se ascunde decât o parte insignifiantă din explicaţia 
reţinerilor faţă de cuvintele „aspre” (sau „zemoase”) ale limbii române. Nu
o găsim direct în religie, ci în acea atitudine ambivalenţă faţă de cuvântul
scris, care, într­o cultură neobişnuită (totuşi) cu scripturalul, păstrează o
ciudată sacralitate. Aşa se face că normele cultural­antropologice ajung 
să influenţeze ceea ce ar trebui să fie nişte lucrări pur ştiinţifice, de tip 
lexicografic, în care cuvântul e doar cuvânt, aşadar nu muşcă şi nici nu 
fute.
  Numai că prejudecăţile sunt greu de înfrânt, mai ales când am 
păstrat tradiţia supunerii ştiinţei la norme extraştiinţifice (fie ele 
religioase, comportamentale sau pur şi simplu ideologice – ca în cazul 
impunerii ortografiei cu „sunt” şi „â”). Şi, atâta timp cât în discuţiile ce ar
trebui să rămână ştiinţifice îşi impun autoritatea – gălăgioşi şi cu aplomb
– pseudosavanţi cu titluri universitare, educaţi în sistemul comunist, inşi
cărora duplicitatea le­a devenit o a doua natură, astfel încât în particular
îşi fut studentele ca să le treacă la examene, iar în public vorbesc de 
spiritualitatea creştină, de pudoarea şi bunul­simţ specifice poporrrului 
rrromân, ei bine, câtă vreme astfel de oameni comandă muzica, n­o să 
rezolvăm nimic. Şi, fiindcă DEX­ul e perceput ca normă, deşi e o normă 
şchioapă, o să continuăm să scriem cu trei puncte: „în p. mea!” şi „Mă 
f.!” şi, ca să fim siguri că suntem curaţi şi decenţi, chiar „Mă doare­n c.!”.
  Păi, chiar aşa, 'tu­i mama nevoii?
  Ce nu se vede în telenovele.
  Cu mult înaine ca valul de soap operas în stil sud­american să 
invadeze canalele de televiziune din România (cred că de pe vremea 
uitatei Escrava Isaura), am făcut o reacţie alergică la orice tip de 
telenovelă, oricât de pasională ar fi ea. Ştiu că nu sunt singurul, dar îmi 
place să cred că mă deosebesc de ceilalţi membri din potenţialul „Club al
duşmanilor telenovelei” prin motivele care m­au determinat nu să le 
resping superior, ci să le dispreţuiesc meschin, din raţiuni nu foarte 
elegante. Dacă aş fi urmărit cu regularitate unul din multele seriale în 
grai romanic, cu tinere frumoase şi bărbaţi virili, m­aş fi plictisit oricum 
repede şi de mama vitregă şi rea, şi de tânărul/tânăra sărac/săracă, şi 
de bogătaşii intriganţi; în nici un caz nu m­aş fi îndrăgostit de îngerul 
sălbatic şi nici n­aş fi devenit apărătorul copilului adus de mare. Poate – 
cine ştie – plasat de cealaltă parte a meterezei de sticlă, aş fi ajuns să 
scriu ceva despre clişeele uzate ale melodramelor venite din sud, să mă 
leg de Mătuşa Julia şi condeierul al lui Llosa, de romanele picareşti, de 
Oliver Twist, de câte şi mai câte. N­am avut norocul ăsta. Din (ne) fericire
pentru mine şi pentru telenovele, neînţelegerea noastră a pornit de 
undeva de mai departe şi mai demult. Hai să vedeţi.
  DEX­ui şi sexul înainte de 1989, pe vremea când eram un puşti 
abia venit de la sat ca să fac liceul în Timişoara, am şters­o într­o seară 
cu câţiva colegi de internat la una din clasicele nopţi de video clandestin,
deliciu al unei epoci revolute. După nenumărate feirsch­uri savuroase cu
luptători neînfricaţi, cu pistoale, explozii, răi învinşi de buni, nave 
spaţiale sau arte marţiale (Bruce Lee şi Jackie Chan, pronunţat de amici 
„Cichi Cian”), noaptea s­a încheiat, bineînţeles, cu o casetă întreagă de 
filme porno, adică trei filmuleţe de câte o oră. Cu un dram de jenă, mai 
mărturisesc că – fiind la o vârstă problematică – am rămas profund 
impresionat de scenele văzute atunci pentru prima oară. (Cred că, dacă 
aş revedea filmuleţele acelea, le­aş recunoaşte şi astăzi. Mi s­au 
imprimat pe undeva, pe cortex.) Mai mult, noaptea respectivă a fost doar 
preludiul unui şir de alte zeci de nopţi asemănătoare, încât la un 
moment dat ajunsesem relativ priceput în tehnica creării unui film 
pornografic: decoruri simple, cu multe interioare impersonale, 
canapelele, mese fără obiecte pe ele (oare de ce?), pahare de băutură şi 
scurtele dialoguri neesenţiale, pregătind „esenţialul”, apoi clasicul actor 
cu mustaţă sau la fel de clasicul tânăr blond, spătos şi cu părul strâns 
într­o coadă la spate. mulţi bărbaţi cunosc foarte bine şablonul, chiar 
dacă nu o recunosc întotdeauna. Din când în când mai nimeream şi 
peste rodul unui inutil efort de imaginaţie: un decor de Ev Mediu sau de 
secol al XVIII­lea (din Franţa, bien suri), câteva trenciuri ponosite 
însăilând o intrigă poliţistă, o povestioară campestră cu cowboys şi 
cowgirls, dar cu aceiaşi protagonişti. Însă, indiferent de decor, la un 
moment dat, conform codului impus de gen, începea o muzică amintind 
de Fleetwood Mac din perioada lor târzie, el şi ea (sau ei şi ele, el şi ele, 
ea şi ei.) începeau să se apropie, să se mângâie, să se dezbrace şi. asta 
era. Muzica mai continua printre gemete şi, în sfârşit, începea filmul 
propriu­zis. Mă întreb şi acum ce rost mai aveau acele intrigi de 
interludiu. Deşi. nu, nu, n­am dreptate. În context, aveau şi ele farmecul
lor.
  Revin acum la telenovele. Ghinionul lor a făcut ca primele imagini 
pe care mi le­a oferit genul într­o după­amiază ploioasă de studenţie să 
fie cele ale unei roşcate apetisante care se tăvălea printr­o căpiţă de fin. 
Mai în glumă, mai în serios, l­am întrebat şi pe colegul meu de cameră 
dacă nu i se pare că au „scăpat” pe cablu o producţie pornografică, un 
film hard core. Apoi chiar am reuşit să­i păcălim pe câţiva prieteni care 
ne vizitau, convingându­i că tocmai urmărim o casetă video porno, şi le­
am urmărit cu plăcere aşteptarea nesatisfăcută. Fiindcă – lucru 
diavolesc! – deşi interludiul semăna până la identificare cu scenele 
cunoscute din filmele cu blonde ţâţoase şi cu actorul cu mustaţă, abia ce
se termina scena preludiului, că regizorul tăia imaginea, apoi schimba 
cadrul. Extrem de frustrant, dacă ţinem cont de al nostru 
Erwartungshorizont. Abia ce ne încălziserăm.
  Până la urmă am căzut cu toţii de acord că telenovelele astea nu 
sunt decât nişte filme porno într­o variantă supersoft (varianta soft fiind 
aceea pe care o dau azi canalele TV prin cablu, filmele alea insipide în 
care nu se văd organele în mişcare şi, în general, nu se văd organele 
alea). Cu alte cuvinte, sunt nişte filme la care, pentru a nu scandaliza 
simţurile inşilor mai pudici, s­au tăiat exact scenele pornografice. Adică 
s­au tăiat de tot. Asta era, de fapt, şi problema: agăţate numai în 
suportul pseudonarativ despre care pomeneam, poveştile nu mai 
prezentau interes. Rămânând în sfera cinematografiei de consum, 
închipuiţi­vă un film de arte marţiale, cu samurai zburători, dar fără 
samurai, ninja sau karateka, filme în care certurile în limba aceea 
ininteligibilă ar fi urmate de o schimbare de cadru, apoi de alte discuţii 
ininteligibile. Sau gândiţi­vă la un film poliţist cu un ucigaş în serie, dar 
în care se taie părţile cu crimele, urmăririle, luptele corp la corp şi 
împuşcăturile.
  Aşadar, acea primă (şi ultimă) telenovelă urmărită mi­a înşelat 
orizontul de aşteptare. Mult mai târziu am găsit la Eco (în Şapte plimbări
prin pădurea narativă) o procedură prin care el consideră că s­ar putea 
stabili dacă un film este sau nu pornografic: „Trebuie controlat dacă într­
un film (care conţine şi reprezentări de acte sexuale), atunci când un 
personaj se urcă într­un automobil sau într­un ascensor, timpul 
discursului coincide cu timpul acţiunii.”. Cred că are dreptate. Şi aici ne­
am lăsat noi, bieţi studentei, păcăliţi de roşcata din fin. Unde am greşit? 
Atunci când am suprapus câteva clişee comune genurilor (coincidenţa 
timpului acţiunii cu cel al discursului, coincidenţa de platitudini a 
naraţiunii şi a dialogurilor din telenovelă şi din filmele porno, personajele
şi decorurile extrem de asemănătoare, inclusiv gemetele pe care le scot 
frumuseţile feminine în momentele pasionante) şi i­am pretins 
interludiului să rămână interludiu sau preludiu, nu să­şi facă o 
existenţă de sine stătătoare, de câteva sute de episoade, toate fără. 
partea a doua.
  Pe undeva, mi­a rămas totuşi ideea că în timpul real al filmării nu 
există nici o diferenţă între cele două genuri. Cred cu încăpăţânare că 
încheierea oricăreia din sutele de scene între potenţialii parteneri se 
bucură de o continuare identică atât în telenovele, cât şi în filmele xxx. 
Cred că, în momentul în care se apropie unul de altul, actorii de 
telenovelă nu se limitează să se sărute. Bănuiesc că după momentul 
apropierii tandre, Thalia, îngerul sălbatic, grăsuţa Valentina sau mai ştiu
eu care personaj titular feminin începe să­şi strecoare mâna în prohabul 
eroului latino cu mustaţă (sau al unchiului rău) ori că îngenunchează în 
faţa pantalonilor lui, după care scoate ceva de­acolo şi. Numai că, exact 
în acel moment, regizorul, operatorul sau alt ins, care nici măcar nu mă 
cunoaşte, îmi refuză dreptul de a vedea continuarea. Din cauza asta nu 
mi­au plăcut de la început micile melodrame cu roşcate tăvălite în paie: 
cineva a decis să ne ofere doar bucăţile „în aşteptare”, păstrând singura 
parte interesantă din aceste filme doar pentru sine. Dar nu mă las 
păcălit! Credeţi­mă, ştiu eu mai bine: telenovelele sunt de fapt filme 
porno din care lipsesc scenele porno. Pe care, spre regretul meu, n­o să 
le vadă nimeni, niciodată.
  Azi la TV – morală? şi cultură?
  Există o idee preconcepută, conform căreia în perioada comunistă 
nu puteai afla nimic de la emisiunile de ştiri ale Televiziunii Române sau 
din ziarele comuniste. Nimic mai fals. Angajamentele de încheiere a 
campaniei agricole cu nu ştiu câte zile mai devreme însemnau că 
tractoriştii urmau iar să tragă în jug pe ogoare noapte de noapte, la 
lumina farurilor. Articolele critice din ziare despre cetăţenii care 
depozitau ca maniacii sute de litri de ulei şi chintale de zahăr sugerau o 
nouă raţionalizare sau, oricum, o penurie de zahăr, ulei etc. Astfel de 
informaţii, combinate cu cele obţinute pe alte căi, cele neoficiale (cum ar 
fi gura lumii, întotdeauna eficace în România, sau posturile de radio 
anticomuniste, ascultate noaptea printre bârâituri, bruiaj şi paraziţi), 
puteau ajuta un cetăţean cu spirit lucid să­şi contureze o imagine destul 
de limpede asupra României. Asta dacă nu o ştia deja.
  Bineînţeles, după 1989 presa a devenit liberă, au apărut ziare, 
posturi TV şi radio private, gura lumii a fost slobozită pe canale media, 
devenind sursă autorizată, iar abilităţile de decodare a textelor de 
propagandă de la TVR sau din Scânteia păreau să fi devenit complet 
inutile.
  Păreau. A fost o iluzie plăcută, creată de euforia libertăţii. Dar, ca 
şi alte stări plăcute, a trecut repede. Ori de câte ori aţi deschis un ziar 
sau aţi urmărit un jurnal de ştiri, n­aţi avut niciodată senzaţia că 
informaţia respectivă înseamnă altceva decât ce vi se spune că 
înseamnă? Cu măsură, desigur. Nu îndemn pe nimeni să cadă în 
paranoia conspirativitei. Nu ne conduc extratereştrii şi nici înţelepţii 
Sionului. Căderea unui avion MIG­21 românesc nu înseamnă că ne 
pregătim de un război şi nici că am fost fraieriţi de ruşi cu marfă de 
mâna a doua. Dar, dacă aţi avut o senzaţie de păcăleală, ca aceea din 
anii comunismului, să ştiţi că aţi simţit bine.
  Jurnaliştii noştri continuă să aibă o problemă. Una legată de 
informaţia utilă. Cea pe care posturile profesioniste din Europa 
Occidentală sau Statele Unite o prezintă limpede şi rece, iar televiziunile 
noastre o interpretează după cum au chef, ca înainte de 1989. În 
Occident asta s­ar numi manipulare. La noi se cheamă profesionalism.
  Exemple? Cu grămada. Într­o zi, prezentatorul unui post de 
televiziune intră în dialog cu faimosul Ogică (pretinsul câştigător al unui 
miliard la Loto, ulterior acuzat de înşelăciune exact în cazul în speţă şi 
condamnat la închisoare după un proces misterios şi încâlcit). Motivul 
dialogului celor doi era acela că Ogică (cetăţeanul Ogică!), care recent şi­
a ispăşit pedeapsa, a ieşit de la o emisiune TV şi a fost arestat abuziv de 
un poliţist oarecare. Pretextul era un presupus furt (de tot râsul – nişte 
cilindri de beton armat de pe câmp), furt comis de nişte angajaţi ai lui 
Ogică. Merită spus că acei angajaţi nu fuseseră arestaţi, dar patronul lor 
da – fără mandat de arestare şi fără să fi dovedit cineva că ar fi fost 
implicat în furt! Ei bine, la un asemenea caz de abuz flagrant, ce 
întreabă prezentatorul de ştiri? Ceva gen: „Domnule Ogică, credeaţi că 
luminile rampei vă vor feri de rigorile legii?”. Hă? Care rigori? Care legi?
  A, da, am priceput – şi eu, şi poporul: un om condamnat o dată, 
chiar dacă şi­a ispăşit pedeapsa, devine automat un paria, un fel de 
renegat, fără drepturi cetăţeneşti. Îl putem scuipa, putem arunca cu 
pietre în el, poliţia îl poate aresta când şi cum vrea, iar dacă îl omoară 
cineva, face un bine societăţii. Noi ăştia, curaţii, ne spălăm în continuare
pe mâini. Şi ne vedem de micile noastre porcărioare rentabile şi legale. 
Ne uităm la ştiri. Sau le facem. Asta am învăţat eu zilele trecute la ştiri.
  În rest, de la ştirile TV din România înveţi multe. Mai întâi avem 
ştirile de atmosferă, care parcă vor să ne anunţe că suntem mereu în 
pragul Apocalipsei. Cu astea te obişnuieşti repede şi nici nu le mai bagi 
în seamă. Devin normalitate. Da, au mai murit o mie de oameni pe 
undeva prin Africa, nişte nebuni se tot omoară cu maşinile pe şosea, unii
violează, alţii fură. Nimic nou, nimic interesant. Oricum, răul e departe, 
în televizor.
  Apoi vin ştirile politico­sociale­economice, care sunt cele mai 
problematice. Aici chiar trebuie să înveţi să le decodezi mesajul şi, ca să 
pricepi ceva, în câteva luni ajungi mai performant ca faimoasa maşină 
„Enigma” a naziştilor. După aceea rareori mai ai probleme să descifrezi 
ştirea ascunsă după ştire. Pricepi care sunt prietenii şi duşmanii fiecărui
post TV, radiou sau ziar, eventual şi cine îi e patron sau îl finanţează. 
Regula de bază e aceea că nimeni nu e obiectiv. Nici un canal media din 
spaţiul românesc nu prezintă informaţiile obiectiv, aşa cum o presupun 
regulile deontologice ale profesiei. E drept că obiectivitatea e imposibilă. 
Diferenţa e că unii o văd ca pe o datorie, iar ai noştri ca pe o fudulie. 
„Presării” noştri ştiu cel mai bine cum se poate manipula prin omisiune 
sau montaj tendenţios. De fapt, adesea am impresia că e unicul lucru pe 
care îl ştiu bine.
  Mai sunt şi ştirile în care nu se ascunde decât pofta de 
senzaţional. Ele nu spun nimic, dar sunt apetisante ca spectacol. 
Combinată cu morala (căci orice canal media are ceva dintr­o curvă 
călugărită), goana după bombe media devine comedie involuntară. Aşa s­
a întâmplat cu o reporteriţă cam din topor, dar pornită cu patimă de 
predicator pe demolarea romanului lui Ovidiu Verdeş Muzici şi faze. 
Femeia a făcut praf mai întâi regulile jurnalistice, manipulând grosolan, 
acuzând şi denunţând ca în vremea proceselor staliniste. Câteva citate 
„hard” din Muzici şi faze, alăturate manualului în care e inclus un 
fragment din roman – altul, complet inocent – au dat impresia că 
manualul respectiv abia­şi poate închide copertele din pricina erecţiilor 
iţite din el. Cert e că manevra a prins. o vreme, ca orice calomnie.
  Inocenţii ar fi putut lua uşor de bună pseudo­ştirea de mai sus. 
Profesioniştii decodărilor însă îşi vor fi amintit însă că pe acelaşi post TV,
acum mai multă vreme, s­au nimerit două ştiri de seară interesante mai 
ales prin asocierea lor. Una se referea la o adolescentă care fugise de­
acasă la iubitul ei, care se lăsase de şcoală şi îşi periclita viitorul. 
Recunosc că tonul blând­dojenitor al prezentatorului (sau 
prezentatoarei?) m­a înmuiat şi pe mine. Mi se frângea inima de durerea 
mamei care­şi vede fiica lipsită de experienţă şi pornită pe căi greşite. 
Uitând că rolul unei emisiuni de ştiri nu e să moralizeze, ci să informeze,
eram gata să­i laud pe oamenii ăştia, care „luaseră atitudine”.
  Dar n­am apucat. Am rămas cu ochii aţintiţi la formele 
planturoase ale unei invitate din studio. Căci se ajunsese deja la o altă 
ştire, realmente interesantă: una din actriţele ce au jucat în primul film 
porno românesc se lansase într­o carieră XXX internaţională şi fusese 
nominalizată la faimoasele premii Venus. Din spusele aceleiaşi 
prezentatoare de ştiri moraliste (sau să fi fost prezentator?), tânăra de 
douăzeci şi puţini ani putea reprezenta un model de succes pentru toţi 
românii – adică toate româncele.
  Clar: fetelor, nu fugiţi de­acasă după nu ştiu ce iubit! Şi nu mai 
citiţi cărţile alea cu prostii de care vă învaţă azi la şcoală! Nu­i frumos! 
Mai bine încercaţi o carieră de star porno. Altfel puteţi ajunge şi mai rău.
Poate chiar să prezentaţi ştiri la televiziuni româneşti. Sau, Doamne 
fereşte! să le faceţi.
  Câteodată, când mai încerc să­mi verific sistemul de decodare pe 
care jurnaliştii mă obligă să­l perfecţionez zi de zi, ajung în situaţii 
buimăcitoare. Dau din umeri neputincios mai ales în faţa unei situaţii 
care îmi busculează simţul hermeneutic: ştirile sportive.
  Poate au mai remarcat­o şi alţii: ştirile sportive de la TV au trei 
componente. Una e informaţia pură, cea obligatorie, care e expediată 
rapid. A doua, mult mai importantă, o reprezintă bârfele pe seama 
rezultatelor, a afacerilor, a presupuselor blaturi şi jocuri de culise. Aici 
apar tot felul de personaje patibulare, cefoase şi grăsoase, modelele de 
succes ale tranziţiei româneşti, care cu greu leagă două vorbe şi abia se 
abţin să nu­şi trimită „duşmanii” la originile materne. Uneori nici măcar 
nu se abţin. Aici intervin reporteri ce salivează după declaraţii explozive, 
inventează presupuse conflicte, lansează zvonuri şi aruncă aluzii, 
jucându­se cu orgoliul gigantic şi inteligenţa mărunţică a şmenarilor din 
fotbalul românesc (fiindcă, paradoxal, fotbalul submediocru din România
ţine capul de afiş, bătând orice succese veritabile din alte sporturi). Şi tot
aici apar maşinile luxoase ale fotbaliştilor şi şefilor de cluburi. Se ştie 
doar că maşinile scumpe îmbunătăţesc condiţia fizică.
  A treia componentă a ştirilor sportive – şi cea mai zemoasă – e cea 
în care apar sâni voluptuoşi, picioare lungi şi zvelte, mijlocele trase prin 
inele. Aici aflăm cum s­a despărţit iar eroul nostru naţional Mutu de 
fosta lui soţie, după ce a fost surprins la un fotomodel venezuelean. E un
bun pretext pentru imagini din diverse unghiuri ale fotomodelului 
dezbrăcat (şi frumos, de ce să­l mânii pe Dumnezeu!), ba chiar pentru o 
recapitulare a legăturilor amoroase ale fotbalistului, cu alte imagini, alte 
nuduri, alte frumuseţi.
  Dacă ar fi să fac un calcul, reţeta perfectă a ştirilor sportive de la 
noi ar fi următoare: vreo 10­l5% informaţie concretă, 30­40% bârfe cu 
bani, duşmănii şi maşini luxoase, iar restul nuduri de femei. Seamănă 
mai mult a structură de tabloid – adică, în sensul original al cuvântului, 
„ziar de scandal”.
  Ei bine, ce­ar fi de decodat aici? Mai nimic: maşina­i maşină, 
femeile­s frumoase, informaţiile rare. Totul e aşa cum pare. Întrebarea e: 
de ce? Eu cred că din cauza românizării jurnalismului, legată de 
informaţia utilă despre care vorbeam. Adică de lipsa informaţiei utile. 
Care nici nu interesează. Ştirile de la noi – în ciuda tradiţiei 
jurnalismului profesionist, pe care ne prefacem că o urmăm – sunt mai 
degrabă un fel de bârfe rurale, transmise prin aparatură modernă. 
Reporterii şi redactorii de ştiri din România sunt adesea echivalentul 
urban al babelor care bârfesc pe băncuţa din drum sau al bărbaţilor care
vorbesc despre femei la birt. Poate vă amintiţi de poiana lui Iocan din 
Moromeţii lui Preda, în care ţăranii vorbeau de regele Carol al II­lea, care 
iese cu plugul la arat în curtea palatului, şi de „ăla micu'„, Mihai, care 
are şi el un lot de la mă­sa. Cam pe­aici se­nvârte şi profesionalismul 
jurnalistului de ştiri mediu, doar că pământul e un subiect fumat. 
Subiectele la modă sunt cele din manele: maşinile, duşmanii şi femeile 
frumoase. Iar asta se vede mai bine la ştirile sportive, care sunt mai 
apropiate de divertisment şi redactorii scapă mai uşor hăţurile. Aştept să
văd şi manelizarea buletinului meteo.
  Dar în cazul ăsta nu­i nimic de decodat acolo. Ne uităm la sport cu
Merţane, ţâţe şi craci. Nu c­ar fi ceva rău în asta. Dar măcar să spunem 
lucrurilor pe nume: „Urmează ştirile cu femei goale şi Mitică de la Ligă. 
Şi ceva rezultate, plus ultima maşină a lui Gigi B.”.
  Bun, aşadar ştirile tendenţioase, cel mai adesea cu tentă politică, 
sunt previzibile, plictisitoare sau enervante, iar cele sportive sunt adesea 
scandaluri de mahala şi istorii cu amantlâcuri. Ce să mai spunem atunci
despre rest, adică despre ştirile diverse, aparent inocente? Ei bine, 
fiindcă aici implicarea emoţională e minimă, efortul de a descifra ce vor 
să spună prezentatorii când oferă informaţii „obiective” devine chiar 
distractiv, cum se întâmplă la ceea ce poate fi numit, scurt şi la obiect 
(e), „ştiri cu ţâţe”.
  E­adevărat că ştirile cu ţâţe apar cel mai des la secţiunea de ştiri 
sportive. Probabil potrivit principiului antic, uşor actualizat în forma 
„Minte sănătoasă în piept sănătos”. Altfel, bineînţeles, n­ar avea nici o 
treabă cu sportul. Dar sunt convins că nu v­aţi gândit la legăturile ce pot
exista între doi sâni gurguţaţi şi spaţiul culturii înalte, ăla cu picturi, 
sculpturi, muzici cu multe viori sau cărţi groase. Desigur, în afară de 
cazul în care sânii apar în pictură, sculptură etc. Vă asigur însă că mai 
găsim şi alta. La noi se găseşte întotdeauna. Iată cum.
  Mă uitam într­o seară la ştiri pe un post TV oarecare. Mai spre 
sfârşit, după ştirile „grele”, politice, sociale sau slugarnice, intervine o 
ştire culturală. Am tresărit. Posturile de televiziune private nu se prea 
omoară cu ştirile culturale dacă nu e vorba de ceva cutremurător de 
important. Am ciulit urechile. O fi luat vreun român premiul Nobel? O fi 
murit vreun mare autor, unul de care să fi auzit şi ştiriştii? Ei, nu, nu 
chiar aşa. Pur şi simplu era prezentată o expoziţie a unui tânăr pictor 
român promiţător, de care eu n­am auzit, expoziţie organizată la Atena. 
Da, la Atena! Mi­am zis că uite, dacă un post TV se ocupă de aşa ceva şi 
dacă e vorba de o expoziţie în străinătate, da, în sfârşit arta românească 
are un viitor internaţional. Aşa că am căscat ochii. L­am văzut pe tânărul
pictor spunând două­trei vorbe, apoi l­am văzut spunând mai multe pe 
tatăl artistului, despre care am aflat că e şeful unei clinici de chirurgie 
estetică (adică pune sâni şi întăreşte fese, activitate extrem de lăudabilă),
şi, în fine, l­am văzut spunând ceva total neinteresant pe nu ştiu care 
politician, consul sau ambasador român prin Grecia.
  Ceva­ceva m­a nedumerit. Nu faptul că nu auzisem de tânărul 
artist. La urma urmei, incultura mea e o problemă personală. Însă de ce 
a trebuit să­l ascult vreun minut pe domnul şef de clinică de chirurgie 
estetică? Bănuitor, ca tot românul care a apucat să vadă stilul de 
manipulare comunist, m­am uitat îndelung la decolteul crainicei TV. 
Oare generoasele domuri de­acolo. tot cu pictura? Sau natura?
  A doua seară, iar pe acel post TV, iar la ştiri, urmăresc tot aşa, 
spre final, un reportaj despre controversele legate de implanturile cu 
silicon, la care faimoşii cercetători americani au păreri împărţite: ba că 
pot provoca diverse boli, ba că nu. Dar aflu că, oricum, recent a apărut 
un material nou, care nu poate să fíe altfel decât mai bun, după cum o 
afirmă şi o doamnă doctor de la o clinică de chirugie estetică, de undeva 
din România.
  Aici mi s­a aprins un beculeţ. Pe cât punem pariu că doamna 
doctor lucra la clinica pe care o conduce tatăl pictorului promiţător, cel 
care cu o seară înainte avusese un vernisaj în Atena, în prezenţa multor 
oficialităţi ce bănuiesc că au soţii sau fiice dornice de implanturi 
mamare? Ba chiar aş îndrăzni să cred că postul TV şi­a tras un contract 
barter, din care multe jurnaliste or să se aleagă cu un piept mult mai 
obraznic.
  Uite cum se pot descifra ştirile în ziua de astăzi. Şi, ca să vedeţi că 
un asemenea exerciţiu e cel puţin util, o să adaug şi un.
  P. S.: într­o seară, la acelaşi post TV, am aflat că se pot face şi 
implanturi musculare pentru bărbaţii care vor să­şi umfle estetic 
muşchii pe plajă. Ne­a spus­o un medic, şef de clinică de chirugie 
estetică. Care clinică? Uite c­am uitat. Dar sunt gata să mai pun un 
pariu: că are legătură cu pictura. Cititorule, ai legătura!
  Macarale sexuale.
  Zilele trecute am primit de la un prieten un mp3 cu faimoasa piesă
proletcultistă Macarale, interpretată de Trio Grigorescu. O auzisem şi 
înainte de 1989, dar de ascultat am ascultat­o cu urechea ciulită abia 
acum. De fapt, melodia mi s­a părut decentă; în cel mai rău caz i­aş 
spune „jazz comunist”. Aminteşte de muzica anilor '40­'50 din Occident 
şi de musi'ca/­urile americane. Însă alta e problema. Cred că, din 
dorinţa de a da „căldură umană” unui clişeu ideologic, textul melodiei 
alunecă într­o ambiguitate deloc comunistă, trimiţând la scene de groază
şi sex neconforme cu morala proletară.
  Poate că exagerez, dar hai să ne jucăm puţin şi vorbim dup­aia. 
OK?
  Cum ziceam, e prima oară când ascult faimosul şlagăr şantierist 
cu atenţie critică. În mare, cuvintele sunt cam stupide, cum erau toate 
textele mobilizatoare ale epocii: Zeci de blocuri/Râd în soare argintii, 
/Zeci de blocuri/în zori de zi. /Suie­agale/Pe albastrele cărări/Macarale,
/Suie în zări/Neîncetat/Până­nserat; /Uite braţul lor de fier/Cum ridică 
pân' la cer/Zeci de blocuri/Un cartier. /Macarale/Râd în soare argintii, /
  Macarale/în zori de zi. Imaginea clasică: blocuri luminoase, 
macarale, şantier, construirea socialismului. Pe undeva însă se strecoară
o personificare neliniştitoare, semănând puternic cu intruziunea 
fantasticului în real specifică scrierilor tenebroase ale romanticilor, dar şi
romanelor horror: macaralele care râd şi suie­agale pe cărări. Albastre, 
mă rog, e o metaforă, pe fundalul cerului. dar dacă nu?
  Muncitorul – sau naratorul (cum vreţi să­i spuneţi) – continuă la 
fel de calm, vorbind de „braţul lor de fier” (tot personificat) şi de­o fată 
care ridică „cea mai grea/macara”. Dar spre final apar versurile: O 
macara, încetinel, /Mi­a adus un bileţel/îl prind iute şi­l citesc/„Spor la 
lucru şi te iubesc.”. Aşadar, o macara vine şi­i întinde un bileţel în care 
scrie că­l iubeşte. Cine? în mod normal, ai zice că fata aia cu macaraua 
mare. Dar nu e clar. Dacă. dacă, aşa cum în romanul lui Stephen King 
Christine o maşină se îndrăgosteşte de proprietarul ei, macaraua 
proletcultistă, aia care urca pe cărare dimineaţa, râzând ca proasta­n 
soare, s­a îndrăgostit şi ea de muncitor? Mă şi apucă groaza când mă 
gândesc la riscurile unei asemenea interpretări, într­o epocă în care totul
se interpreta. Adică o macara se îndrăgosteşte de tovarăşul care lucrează
(sau cântă?). Cum fata? Care fată? Aici scrie că macaraua! Şi macaraua 
îi aduce un bileţel. Iar dup­aia ce face? Bun, ziua ridică un cartier, dar 
seara? Şi până a doua zi, când urcă iar pe albastrele cărări, ce va fi 
făcând ea cu tovarăşul? Noaptea, când se petrec atâtea fapte antisociale 
şi chiar mistice. Noaptea e prin tradiţie o perioadă cu bucluc. Nu se 
poate, tovarăşe, macaraua ziua lucrează, iar noaptea se odihneşte, nu 
umblă să­i sucească minţile muncitorului! Şi pe banii cui arde ea 
combustibilul când umblă cu bileţele?
  Recunosc, mi­a plăcut imaginea muncitorului cuplat cu o macara. 
E percutantă – şi nu lipsită de un suport real. Tendinţa creării unor 
legături afective (chiar dacă doar simbolice) între bărbaţi şi vehicule sau 
unelte (maşini, corăbii, arme de foc) e arhicunoscută. Şi dacă textierul 
nu se va fi gândit la o legătură contra naturii între muncitor şi macara, 
muncitorii s­au gândit sigur la aşa ceva. De câte ori n­am auzit inşi 
declarând că­şi bagă p. În ea de macara/maşină/unealtă?
  Oricum, imaginea macaralei scârţâind orgasmatic din încheieturi 
noaptea, printre schele, în timp ce muncitorul îşi face treaba cu ea, era 
prea tare ca să n­o sugerez aici. Şi nu întru totul improbabilă. Mai mult, 
bănuiesc că muncitorul şi­a făcut bine treaba. Altfel de ce râdeau 
macaralele în soare dimineaţa?
  Iniţiere în iniţiale.
  Iniţial mă gândisem să iniţiez o incursiune în universul iniţialelor 
iniţiatice, cum ar fi INRI, TV (sau chiar TVA), www, ş.a. (care ascund o 
mulţime de taine, mai ales în cazul cărţilor scrise sub coordonare), LA, 
NY (care trimite la Big Apple şi la locul comun al păcatului originar, 
îndoielnică fiind totuşi identitatea fructului oprit), Z (cf. Alain Delon), DM
(ruda mai săracă a lui $ şi, oricum, azi decedată), AMDG, NATO (lănit­o 
destul?), S&M ş.a. (dar am senzaţia că încep să mă repet). Am renunţat 
la iniţiativa iniţială, inserându­mă în final în infinita diversitate a 
peisajului românesc şi limitându­mă ludic la o inofensivă infuzie de 
inocente imagini de urbe în tranziţie, concoctate cu rememorări 
recurente. Greu, nu?
  Aşadar, iniţializez (initialize, că termenul e preluat din engleza 
coruptă de americană, dar ab initio corupătoare de latină).
  Urc pe bulevardul străjuit de statuia ME (Marelui Eminescu sau 
Mihai Eminescu, după pohtă), sărind cu MP şi PM (maximă precauţie şi 
p. m.) din calea unei maşini care striveşte zebra pietonală cu vreo 80­l00 
la oră (IS­ – SEX – câtă imaginaţie!).
  La doi paşi de mine se hlizeşte un grup de tineri SS (nici vorbă de 
faimoasele Schutz­Staffel, ci doar de o subspecie balcanică a hominis 
sapientis, cea a „scuipătorilor de seminţe”) – Tinerii discută plini de FF 
(flegme flegmatice), cu care umplu şi trotuarul, fumând ă la schmeker. 
Dacă ar fi mai noise­free sau de­aş fi eu mai PVC (plin de viaţă şi 
ciumeg), mi­ar fi simpatici. Aşa, trec la pre­judecăţi OB (old boys). Pe 
lângă grup trece o GSM (gagică suplă şi mişto – în alte cazuri GSŢ, 
gagică suplă şi pieptoasă). Tinerii râd larg, voios; unul dintre ei îşi înfige 
o palmă tandră (PT) în gurguiaţii S1S2 ai GSM şi, până să bag de seamă 
ce se întâmplă, aud din gura ei PS (plină şi senzuală) un FM (mai greu de
transcris; în orice caz, a doua iniţială aminteşte de originile fiecărei 
trestii gânditoare), inclusiv variantele neaoşe şi ne (o) creştine FCM şi 
FDM de bou. E D NCR­zut CSVD pe B. U. le vardel.
  Discursul preliminar fu totuşi doar un joc, ştiu. L­am pornit ca să­
mi revigorez amintirile din studenţie, când, sătui de înjurăturile (oricum) 
cutumizate, am decis – stârniţi, probabil, de prescurtările diverselor 
cursuri filologhice: LRC, LR, TL, LUCsă folosim blesteme iniţializate: PM, 
SP, TFC/TFG, FM sau FMM. Să recunoaştem: bagatelizarea înjurăturii 
de mamă, cruce, Cristoşi etc. (termeni care şi ei trimit pe undeva, pe la 
ambiguitatea socer­ului latinesc) reduce şi forţa ilocuţionară a acesteia. 
Banalul „pizda mă­sii” ajunge la fel de desemantizat ca şi „deci”­ul cu 
care începe orice discurs lipsit de valoare concluzivă sau ca un „Ce mai 
faci?” aruncat într­o doară, simplă manifestare cu valoare fatică. Aşa că 
respectivele PM, pronunţat „perne” şi la fel de spondeu ca şi un alt PM 
(„po­mo”, marota culturii prezentului fugace), căpăta pentru urechile 
celor din jur o valoare nouă. În primul rând înjurătura în iniţiale 
recucereşte forţa originară a înjurăturii­în­sine, obligând la efortul 
decodării. Arhiuzitatul „pizda mă­tii” trece pe lângă urechea 
preopinentului ca orice alt zgomot de fond. Spondeul „Perne” impune o 
hermeneutică, fie ea şi trivială. În al doilea rând, atipicitatea rostirii 
blestemăţiei stârnea (atrăgea) interesul tocmai prin stranietatea sa. Iar 
esoterismul unui „te­be­n­pe­me” crea fiori metafizici (ei, nu chiar.).
  Ehei, dar după ce grupul de iniţiaţi în iniţiale a deprins tehnica, 
variaţiunile de la temă s­au impus de la sine, sporind efortul 
decriptatoriu şi îmbogăţind repertoriul înjurăturilor. Astfel am scăpat şi 
de re­căderea în păcatul banalizării de care se fac vinovate (deja) 
nevinovatele înjurături de mame şi zei, dar ne­am dezvoltat şi un limbaj 
paralel, cum se cuvine să aibă oricare cerc de iniţiaţi. Nu cer nimănui să 
reconstruiască părţile lipsă ale unor (înj) urături iniţiatice gen SC, LP 
(S/M) sau LL (S/M), SPCM, BPCM. Din înţelegere pentru neiniţiaţi, nu 
pot să nu scap o indicaţie de dicţionar, asemeni celor de la careurile de 
cuvinte încrucişate: CM nu sunt altceva decât „cai morţi”. În fine, când 
am ajuns la un şir de cinci­şase iniţiale, am văzut fundătura spre care ne
îndreptam. Contrar spiritului marxist, eram convinşi că sporul de 
cantitate nu va duce la un salt calitativ. Cu alte cuvinte, ne plictiseam.
  Dar tot astfel am găsit şi salvarea. Din moment ce limbajul e doar 
o convenţie acceptată de un număr oarecare de indivizi, de ce nu ne­am 
extinde interesul şi spre lumea din afară, cucerind noi teritorii? Cei care 
făcuserăm armata aveam deja experienţă cu clişeizatele AMR şi APV. 
Urmând aceeaşi cale, am născocit, spre delectarea strimtului nostru cerc
studenţesc postrevoluţionar, categoria PCR (puştoaicele cu fund rotund) 
şi, ulterior, ca replică la noii monştri politici, PSM (puştoaicele cu sâni 
mari), PSG (puştoaicele cu sâni gigantici, înlocuitor al PSM­ului, care 
fusese transformat în „puştoaice cu sâni mici”), precum şi alte puştoaice,
adaptate noilor apariţii politice şi stradale. Am avut şi un FSN, dar – 
gândindu­mă la verbul imperativ şi excesiv uzat cu care pornea, în F., 
dialogul iniţiatic – prefer să nu­l deconspir. În fine. am avut de toate, şi 
BB (bucată bună), şi CC (curbă de complex. Studenţesc), şi F, şi NF, şi 
MM (nici Marylin Monroe, nici Mircea Mihăieş), şi mm. Neiniţiaţii ne 
urmăreau uneori cum dondăneam mai ceva ca nerozii gramatici ai lui 
Creangă şi dădeau din umeri, nedumeriţi. Asta spre satisfacţia noastră, 
a celor câţiva care ştiam ce înseamnă „Am vorbit cu o PCR BdP şi care 
SF” sau chiar „SF pe G (ratis)”. Dacă receptorii înţelegeau măcar o parte 
a mesajului, era perfect: deduceau restul. Asta era şi miza jocului. Ea s­a
deplasat apoi spre alte domenii de interes (post) adolescentin, fără a 
ajunge totuşi până la un limbaj independent de cuvintele plate ale limbii 
zilnice (LZ – fără nici o aluzie).
  Eram sprinţari. Eram absurzi. Eram suprarealişti, dada şi gaga. Şi 
aveam senzaţia că am creat un limbaj. Astăzi ne­am aşezat pe la casele 
noastre, avem cariere, unii chiar maşini şi copii, şi vorbim cum se cade 
în cercurile mai largi care ne­au asimilat. „Ce mai faci?” „Bine. Dar tu?” 
„Bine.” „Ce­ţi mai fac copiii?” „Ăla micu' a fost cam răcit.” „Ai citit 
ultimul.?” sau „Ai văzut?” sau „Ai auzit?” Adică CMF? CMFC? sau CMFS 
(oţia/oacra)? APR (Am plătit ratele) şi ULA („Unde lucrezi acum?”). Ula 
mea. Totuşi, cu ceva­ceva tot m­am ales atunci: am pus laba pe o PCR. 
PSM. PBP. FF (foarte frumoasă). Sau FF (. tere de frumoasă). TB. Tot e 
bine. Voi CMF?
  Bărbi şi kile.
  Un prozator englez, J. B. Priestley, povestea undeva despre 
satisfacţia pe care i­o oferă statura lui impozantă, umerii laţi şi barba 
lungă şi stufoasă. „Ce plăcere să dau sfaturi oamenilor, mai ales când nu
mă pricep deloc şi habar n­am despre ce vorbesc”, scria el. Cu un umor 
tipic britanic, omul dezvăluia contrastul dintre firea lui delăsătoare şi 
ezitantă şi impresia pe care o crea aspectul său fizic, mărturisind cinic că
nu găsea plăcere mai mare ca atunci când el, veşnicul încurcă­lume, era 
acostat de cunoscuţi şi necunoscuţi care­i cereau sfatul, bazându­se pe 
aspectul său de patriarh al tribului. „Propriile mele treburi mi le 
administrez cu tot atâta grijă, atenţie concentrată şi iscusinţă ca şi un 
tenor irlandez beţiv – să zicem. Nu sunt în stare să fac planuri şi, chiar 
dacă aş izbuti, nu m­aş putea ţine de ele. Dar, pentru că am o înfăţişare 
atât de greoaie, un glas profund şi pentru că fumez pipă [.], oamenii îmi 
cer sfatul.” Atunci, spunea Priestley, venea momentul său de glorie: „Mă 
aşez bine în fotoliu – un trup masiv, de aproape o sută de kilograme – 
adopt un ton de protagonist al unei drame şi, făcând gesturi 
impresionante cu pipa, îmi dau drumul: „Mde, tot ce pot să­ţi spun
  1. Citatele sunt preluate din „Tableta 61”, publicată în România 
literară, nr. 48/1994, care face parte dintr­un volum de eseuri al 
autorului britanic, Delight (1949), şi a fost tradusă de Andrei Bantaş.
  Este că, dacă aş fi în locul dumitale.„. Iar în sinea mea încântarea 
ţâşneşte spumoasă ca dintr­o sticlă de şampanie”1.
  Din păcate pentru mine, eu m­am aflat întotdeauna de cealaltă 
parte a baricadei sau, mai precis spus, în talgerul celălalt – înălţat sus de
tot – al balanţei. Am trăit de zeci de ori, însă pe invers, aceleaşi situaţii. 
Sunt lung (un metru optzeci şi şapte), abia trec de şaizeci de kile şi de 
câte ori încerc să­mi las barbă, fie mă irit îngrozitor şi­mi umplu obrazul 
de coşuri de adolescent nedus la femei, fie îmi creşte o flocăială ca de 
ţap. Fie amândouă. E uşor de bănuit ce şanse am într­o discuţie cu un 
patriarh ă la Priestley.
  Mai trist e că fie şi unul singur din atributele fizice lăudate mai sus
de J. B. Priestley reprezintă pentru mine un handicap imens în orice 
polemică directă de idei. Când sunt prezente toate, efectul asupră­mi e 
devastator. Nu vreau să spun că aş fi un polemist redutabil sau că fizicul
filiform împiedică înflorirea Socratelui din mine. Dar m­am trezit adesea 
în situaţii în care simţeam că ideile, explicaţiile sau argumentele mele – 
bune sau rele – se lovesc nu de alte idei, explicaţii ori argumente, ci de 
aura emanată de fizicul interlocutorului.
  Imaginaţi­vă un asemenea patriarh bărbos (tânăr sau vârstnic, n­
are importanţă), lat în umeri, cu pieptul plin şi voce baritonală, aşezat 
confortabil într­un fotoliu şi spunând sec „Eu zic că nu­i aşa”. Iar în 
jurul lui se învârteşte agitat, zumzăind ca un ţânţar anemic, un ins slab 
sau micuţ, care încearcă să­şi strecoare ideile cu o voce grăbită, incitată, 
dornic să convingă ori măcar să atragă atenţia. Patriarhul dă obosit din 
mână şi alungă zumzăitul cu un simpatetic, dar indiferent „N­aş crede”. 
Şi gata.
  Am şarjat puţin, dar înţelegeţi? înţelegeţi ce vreau să zic? Nu daţi 
din mână agale, vă rog! Nu acum.
  De fapt, ar trebui să fac o corecţie: există totuşi două tipuri de 
slăbănogi care se pot impune în faţa bărbilor şi a kilelor. Unul e tipul 
ascetic, gen Horia­Roman Patapievici. Erudiţia, limpezimea gândirii şi 
acurateţea logicii sale sunt impresionante, dar garantez că în societatea 
noastră superficială ele sunt mai mult decât susţinute de alura ascetică, 
fiindcă, dincolo de argumentele raţionale, ea emană forţă spirituală, 
adică acel element necuantificabil ce se opune necuantificabilei forţe 
telurice a bărbii patriarhale.
  Al doilea tip e cel fanatic (sau aparent fanatic), gen Cristian Tudor 
Popescu. Situaţia e aceeaşi ca şi în cazul lui Patapievici. Logica 
argumentaţiei sau talentul jurnalistic n­ar face mare lucru într­o 
confruntare cu „greii” priestleyeni în lipsa forţei – tot iraţionale, tot 
necuantificabile – pe care o emană persoana jurnalistului. Aşadar, eu zic 
că într­o polemică trup­la­trup nu raţiunea, ci puterea de dominaţie 
primează. Ca la animale, atunci când se stabileşte ierarhia haitei.
  Dar noi, ceilalţi, cei mai puţin serioşi, mai puţin îndârjiţi, mai 
uşurei, aşa. noi ce ne facem? Putem spera că, odată cu vârsta, vor veni şi
kilogramele necesare pentru a iradia forţa iraţională de care pomeneam. 
Poate ne­om creşte şi bărbi. Până atunci însă, unica soluţie e să scriem. 
Că tot îmi spunea odată un scriitor cunoscut, atunci când l­am 
cunoscut: „Credeam că arăţi altfel. Mai. mare şi. aşa, mai rău.”.
  Aşadar, să scriem. Şi să nu ieşim prea des în lume. Aici, la 
computerul meu, simt că am umerii laţi de un metru jumate, o sută de 
kile, pot îndoi vătraiul într­o mână şi mai am şi o barbă stufoasă, de 
măcar douăzeci de centimetri, prin care îmi prefir degetele.
  Îmi place imaginea asta a mea.
  Omul­ceafă.
  Motto:
  Omul­ceafă vine dinăuntru, el vine de dincoace şi încă de mai 
aproape de dincoace.
  Odată venit, nu se mai ştie cine­a venit şi cine într­adevăr e de­aici
şi încă de mai aproape de aici este.
  (parafrază după Nichita Stănescu)
  A apărut după revoluţia din decembrie 1989. Momentul exact e 
greu de stabilit; cert este că la un moment dat – cred că prin 1992 – m­
am pomenit că el există. Oricum, în România e în mod cert un produs de
serie postrevoluţionar.
  Invazia.
  Cred că primul pe care l­am întâlnit era un traficant de valută, în 
perioada aceea în care schimbul valutar oficial era încă sub controlul 
statului. Cunoşteam deja câţiva valutişti la care mai apelam uneori, dar 
până atunci mi se păreau cu toţii oameni obişnuiţi, adică de toate 
felurile. Poate de aceea nici nu am remarcat prima apariţie a Omului­
ceafă. Dar era acolo: cu colacii de grăsime la ceafă, cu freză periuţă, cu 
fălci de buldog, uşor lăsate şi bărbierite la sânge, cu trei guşi încălecate 
ca la curcan, cu o burtă săltându­i greoi peste curea, cu lanţuri grele de 
aur la gât şi la mâini.
  În mod normal, în ochii mei ar fi rămas un valutist oarecare. Dar 
n­a trecut mult şi l­am întâlnit pe al doilea. Tot valutist (sau performer la
„alba­neagra”?), tot cu colacii de grăsime, guşa gelatinoasă, fălcuţele, 
lanţurile de aur. Apoi pe al treilea – un patron de gheretă – al patrulea – 
alt patron sau valutist sau ceva pe­acolo. După nici un an, deja l­am 
remarcat la televizor: Omul­ceafă se lansa şi în politica României de 
tranziţie.
  Acum, la mai bine de un deceniu de la apariţia sa, specia Omului­
ceafă pare omniprezentă. Îl vezi pe stradă, la televizor, în jeepuri negre, 
pe plajă, în bănci comerciale. La o analiză mai atentă, vezi totuşi că de 
fapt Omul­ceafă nu supravieţuieşte în orice condiţii. Aparenta lui 
omniprezenţă se datorează faptului că e mereu în contact social cu 
oamenii obişnuiţi când este vorba de bani. Mediul lui favorit este cel al 
afacerilor, al intermedierilor, în general al banilor câştigaţi uşor, pe baza 
naivităţii sau lăcomiei prosteşti a celorlalţi. De aceea profesiile pe care le 
exercită cu succes Omul­ceafă sunt cele de: valutist (mai nou şi şmenar),
traficant (de carne vie, de droguri, de lucruri interzise în general), 
afacerist (intermediar, nu producător), cămătar, om politic, bancher, 
ziarist (proprietar de publicaţie), proprietar de întreprinderi mari, patron 
de club (mai ales de fotbal), funcţionar guvernamental de rang înalt 
(prefect, secretar de stat, şef de. ceva – Vămi, Păduri, Ape, Petrol etc).
  Puterea şi banii.
  S­ar putea spune că Omul­ceafă este o specie parazită, care 
proliferează într­un mediu anomic, lipsit de stabilitate, de legi (aplicate) 
şi norme sociale, dar în acelaşi timp că are şi un comportament tipic de 
prădător – o combinaţie interesantă. Cum el se naşte prin transformarea 
frankensteiniană a unor cetăţeni aparent obişnuiţi, evoluţia acestei 
mutaţii de fenotip ar fi interesant de urmărit, deşi momentul cel mai 
fertil – anii 1990­l992 – a fost, din păcate, ratat de cercetători.
  Se pot remarca totuşi două caracteristici importante ale Omului­
ceafă, oarecum legate între ele. Prima ar fi aceea că, pe lângă prezenţa lui
în apropierea surselor importante de bani – surse legale sau ilegale, 
fiindcă aici distincţia nu funcţionează – Omul­ceafă apare permanent în 
poziţii de putere. Nici nu­i de mirare, de vreme ce într­o societate 
sărăcită de comunism, banii sunt asociaţi cu puterea şi stârnesc un 
respect identic. Nu­i vorba neapărat de puterea oficială, fiindcă dacă ne 
uităm cu atenţie, vedem că figurile politice cu adevărat importante, cele 
care clădesc capitalul de imagine al unei grupări (cum ar fi fostul 
preşedinte al României Ion Iliescu, regretatul Corneliu Coposu, actualul 
preşedinte al ţării, Traian Băsescu) nu fac parte dintre Oamenii­ceafă. 
Omul­ceafă însă, indiferent de funcţia sa oficială, deţine puterea 
informală. Între un prim­ministru puternic nu graţie funcţiei, ci relaţiilor 
de afaceri şi grupurilor de interese, şi un şef de bandă din lumea 
interlopă diferenţa e minimă, iar acest fapt e dezvăluit chiar de 
apartenenţa lor la specia Oamenilor­ceafă.
  Un simbol al puterii.
  O a doua trăsătură a Omului­ceafă, foarte vizibilă pentru cei mai 
în vârstă şi pentru istoricii perioadei moderne a României, este 
asemănarea izbitoare a Omului­ceafă cu caricaturile exploatatorilor 
capitalişti produse de propaganda comunistă. Ciocoiul, boierul 
exploatator, industriaşul ticălos, aşa cum sunt ei caricaturizaţi în ziarele 
anilor '40­'50, seamănă perfect cu Omul­ceafă contemporan: aceleaşi 
guşi moi şi suprapuse, aceiaşi obraji raşi şi atârnând, aceeaşi ceafă 
umflată ca un colac de salvare. Acolo – ca şi în realitatea contemporană –
ceafa era o reprezentare simbolică a puterii şi a bogăţiei.
  Mă întreb – deşi asta e o ipoteză hazardată – dacă nu cumva 
subconştientul cefoşilor de astăzi a fost cel care a contribuit la apariţia 
speciei. Iată cum: după cum veţi observa dacă­i priviţi atent pe 
reprezentanţii straniei specii cu ceafă gelatinoasă, aproape toţi întâmpină
probleme în articularea cuvintelor sau se exprimă agramat, pricep greu 
ori deloc propoziţii foarte lungi şi se înfurie repede dacă sunt puşi în 
situaţii ce solicită intelectul. Pe de altă parte, toţi au un anumit tip de 
inteligenţă (sau viclenie), cea a descurcăreţului, ştiind să exploateze orice
slăbiciune a celor din jur sau orice ocazie de afaceri, oricât de riscantă. 
Aşadar, nu sunt foarte spiritualizaţi, sunt lipsiţi complet sau aproape 
complet de simţ moral, dar au un foarte dezvoltat simţ al supravieţuirii – 
ceea ce nu­i deloc rău.
  Dat fiind că ideile abstracte care îi străfulgera sunt rare şi puţine, 
bănuiesc că pe undeva nu simţul logic conştient, ci un fel de logică 
subconştientă, primară, a produs un fel de raţionament legat de ciocoiul 
exploatator: „Comuniştii răstălmăceau realitatea, aşadar ceea ce pentru 
ei era răul absolut e de fapt binele absolut”. Modelul capitalistului rău a 
fost convertit în modelul de succes. Mă repet: raţionamentul nu putea fi 
unul conştient, ci mai degrabă primar, visceral – ceea ce explică şi 
evoluţia lor fizică. Cumva, corpul lor a asimilat ideea că şi ceafa umflată 
ca o cătuşă de carne albă, şi sacul cu dolari în mâna stângă, sunt semne
ale succesului tocmai pentru că erau respinse cu maximă tărie de 
comunişti. Prin urmare, corpul specimenelor potrivite a decis să­şi 
crească ceafă şi guşă, ca semn al puterii, şi astfel a apărut pe străzi 
modelul fizic al Omului­ceafă. În acelaşi timp, puterea este şi un simbol 
al virilităţii – fapt ilustrat fie de „fetiţele” alături de care apare Omul­ceafă
în public, fie de femeiuştile care roiesc mai discret în jurul celor care, din
diferite motive, nu se pot afişa în postura de macho de tip nou. Ceafa 
grasă devine un fel de atestare a virilităţii, un simbol falie, un fel de 
substitut de penis scos la vedere după gât – o etalare mai eficientă a 
puterii dominatoare decât banalii pantaloni mulaţi, care, de altfel, 
presupun mai mult decât un simbol falie (şi anume falusul însuşi).
  Apoi – ori concomitent – subconştientul va fi decis, conform 
aceleiaşi logici, că şi exploatarea (sub indiferent ce formă), şi 
individualismul, şi lipsa de respect faţă de om sunt bune, de vreme ce 
comuniştii le combăteau. Logica asta e una perversă, fiindcă pe de o 
parte astfel de trăsături au fost receptate ficţional (prin propagandă, nu 
prin contactul cu realitatea ciocoiască), iar pe de altă parte în realitate 
ele erau specifice regimului comunist. Dar, în simplitatea eficientă a unei
minţi de răpitor, cum este cea a Omului­ceafă, selecţia cuvenită s­a făcut
uşor: au fost alese metodele care permit impunerea prin forţă, în orice 
formă ar exista ea.
  Rezervorul de cefe al naţiunilor.
  Ţinând cont de trăsăturile specifice ale speciei enumerate mai sus, 
ne­am putea întreba: dacă Oamenii­ceafă sunt atât de asemănători încât
constituie o specie aparte, cum de nu aparţin aceleiaşi categorii sociale? 
De ce îi găsim şi la vârfurile vieţii politice, şi în sistemele bancare, şi în 
fruntea reţelelor de trafic cu carne vie, de contrabandă cu ţigări sau 
arme, şi în fruntea unor trusturi de presă şi aşa mai departe?
  Aici nu funcţionează aceeaşi logică ca şi în cazul – să zicem – 
oamenilor cu ochi verzi. E drept că poţi găsi oameni cu ochi verzi în toate
straturile sociale, în orice domeniu de activitate umană şi în orice loc din
ţară. Dar ăsta e singurul lucru care îi leagă. În schimb, Oamenii­ceafă 
seamănă mult mai mult între ei decât cu toţi ceilalţi cetăţeni români. 
Puşi laolaltă, pot fi recunoscuţi şi asociaţi imediat, indiferent dacă au 
ochi verzi sau negri, pielea albicioasă sau tuciurie, lanţuri de aur sau 
doar ghiuluri mari ori dacă se etalează în societate cu fete minore şi 
aproape dezbrăcate sau cu politruci tineri şi rânjitori, cu cefe de mare 
viitor. Dar, atenţie! nu orice bărbat cu burtă şi ceafă aparţine speciei 
pomenite aici. Omul­ceafă veritabil se recunoaşte şi prin faptul că degajă
efluvii specifice – forţă, tupeu, neobrăzare, nepăsare iar cei din jur le 
simt imediat.
  Fiecare naţiune are în rezervorul ei genetic o cantitate mai mare 
sau mai mică de prădători potenţiali din specia Omului­ceafă. În mod 
ideal, într­un spaţiu social democratic veritabil ei nu ajung să se 
manifeste decât la periferia societăţii. Acolo normele morale acceptate şi 
aplicate, precum şi aplicarea mult mai strictă a legilor, le împiedică 
dezvoltarea. Din punct de vedere moral, oamenii­ceafă se regăsesc de 
aceeaşi parte a baricadei. Acolo ei reprezintă mai degrabă excepţia şi nu 
influenţează evoluţia societăţii. Aşa s­ar fi întâmplat şi în România dacă 
nu ar fi intervenit perioada comunistă.
  În anii comunismului, o epocă cu reguli stricte şi antidemocratice, 
potenţialii Oameni­ceafă au ajuns în diferite straturi ale societăţii. Unii 
dintre ei s­au adaptat mai repede şi au intrat în sistemul de cadre al 
Partidului Comunist, înlocuind elitele veritabile, decimate de acelaşi 
sistem. E vorba de a doua generaţie de comunişti, cei educaţi în anii '60, 
care ulterior – graţie puternicului lor instinct de supravieţuire – au ajuns
să ocupe funcţii în eşalonul al doilea al conducerii statului (prima linie 
fiind rezervată oricum rudelor şi oamenilor de încredere ai dictatorului 
Nicolae Ceauşescu). Cei care nu au reuşit să pătrundă în sistem s­au 
descurcat la periferia lui. De la bişniţa cu bilete de cinematograf sau 
ţigări străine până la traficul de alimente, haine sau orice lipsea pe piaţă 
(şi ce nu lipsea pe piaţă?), potenţialii Oameni­ceafă au găsit mereu o 
metodă de supravieţuire de tip parazitar. Nu au avut acces la cercurile 
de putere, însă a existat permanent o negociere utilă între marginalii 
descurcăreţi şi puternicii zilei. Îşi erau de folos unii altora.
  Epoca (lor) de aur.
  Căderea regimului comunist şi noua ordine, care seamănă mult 
mai mult a dezordine, le­a permis să se manifeste la capacitatea lor 
maximă. Abia în condiţii de acest gen, ieşind dintr­o stare. să zic 
„larvară”, Omul­ceafă proliferează şi se dezvoltă pe deplin, evoluând 
nestânjenit. Ca să facem o comparaţie banală, pentru el democraţiile 
funcţionale sunt asemenea climatului temperat pentru arborii de lămâie:
pot supravieţui, dar nu se pot dezvolta cum se cuvine. Comunismul a 
fost la fel de restrictiv, dar unora le­a creat condiţii de seră. Societatea 
postrevoluţionară din România a însemnat însă un adevărat val de climă 
tropicală pentru specia Oamenilor­ceafă. Sistemul proaspăt apărut nu 
făcea altceva decât să scoată la suprafaţă relaţii existente în anii 
comunismului, dar care, fiind contrare dogmei oficiale, rămăseseră în 
clandestinitate.
  Acum, când li s­au creat condiţiile propice, Oamenii­ceafă s­au 
înmulţit nestânjeniţi şi au prosperat, iar cefele, guşile şi burţile atârnate 
peste curele au crescut fără jenă. Mai mult, în lipsa restricţiilor şi a 
pericolelor ce i­ar putea ameninţa, ei şi­au marcat teritoriile, şi­au definit
şi recunoscut identitatea de specie şi, inevitabil, s­au apropiat unii de 
alţii. Aşa se face că foştii demnitari comunişti, foştii bişniţari, gestionari 
sau chelneri, forţaţi de vicisitudinile epocii trecute să supravieţuiască 
separat, se regăsesc acum ca grup social, se recunosc şi se înţeleg 
perfect unii cu alţii. Paradoxal, la fel s­ar fi întâmplat şi într­o societate 
democratică veritabilă, numai că acolo nu ar fi deţinut puterea, aşa cum 
o fac în România.
  Fenomenul e uşor de observat: în diverse cluburi selecte, la 
întâlniri de afaceri, la nunţi sau botezuri, în hoteluri de lux sau în 
delegaţii oficiale, politicianul prestigios, ministrul sau omul de afaceri se 
înţelege perfect cu cămătarul, comerciantul de fotbalişti, traficantul de 
droguri sau proprietarul de ziar. Îşi scutură cefele la unison, îşi mângâie 
burţile şi­şi coboară privirea cu un dispreţ binevoitor spre supuşii 
parazitaţi. Deocamdată lucrurile merg foarte bine. Există suficient 
teritoriu pentru fiecare.
  O prognoză.
  Ca specie care se bazează pe încălcarea flagrantă a regulilor şi 
legilor ce fac să funcţioneze o societate democratică, pe ignorarea moralei
publice sau private şi pe exploatarea naivităţii celor care respectă acele 
reguli şi legi, Omul­ceafă supravieţuieşte prin menţinerea sa în 
minoritate. În momentul în care numărul cefelor încreţite va fi mai mare 
decât pot hrăni cetăţenii de rând, în sânul speciei va începe o luptă 
cruntă pentru păstrarea teritoriului. România dă toate semnele că specia
proliferează: au apărut deja numeroase exemplare de Oameni­ceafă din 
generaţia abia alfabetizată în anii comunismului. Aşadar, aştept plin de 
curiozitate să văd cum se pot izbi cefele cap în cap. Şi – spre binele 
nostru – fie să învingă Ceafa cea mai fină!
  La toaleta ecologică.
  Avertisment: Textul de faţă conţine cuvinte şi expresii licenţioase. 
Asta nu înseamnă că nu trebuie să­l citiţi.
  Intelectuali rafinaţi şi mârlani agresivi, bătrâni cu papuci de gumă,
miniştri cu costume Armâni, doamne elegante şi spălătorese, domni cu 
laptop şi tractorişti cu bască, puştoaice cu buricul dezgolit, adolescenţi 
zgomotoşi şi veseli sau moralişti cheliţi de vreme, avem cu toţii în comun 
câteva lucruri foarte importante. Dacă nu credeţi, haideţi să ne adunăm 
toţi într­un ţarc cu un singur WC, să stăm acolo vreo cinci­şase ore şi să 
bem bere sub un soare torid. Sunt curios să văd ce structură socială va 
avea coada la unica toaletă. Un lucru ştiu sigur – va fi o coadă foarte 
lungă.
  Tema WC­urilor publice e totuşi rar abordată la noi, dintr­o 
pudoare specifică civilizaţiei noastre de ciobani şi agricultori. Deşi s­a 
mai încercat pe ici, pe colo (cel mai notabil caz de care­mi amintesc fiind 
studiul comico­realist realizat de Academia Caţavencu într­unui din 
almanahurile ei), în general păstrăm o discreţie diplomatică asupra 
condiţiilor golirii maţului gros sau a băşicii udului sau trecem cu 
demnitate peste ele. Bine, defecarea şi excreţia sunt, prin tradiţie 
aproape universală, acte intime, dar condiţiile în care se desfăşoară n­ar 
trebui să fie. Un pic de educaţie în domeniu – un fel de Arta defecării sau
Tehnici de urinare – ar prinde foarte bine într­o ţară unde fiecare toaletă 
publică proaspăt curăţată se mânjeşte până sus, pe pereţii laterali, după 
trei­patru utilizatori. Uneori nu poţi să nu te întrebi cum reuşesc unii să 
mânjească atât de mult. Un asemenea talent, canalizat într­o altă 
direcţie, ar da roade surprinzătoare.
  Ca să fiu sincer, odinioară îmi pusesem speranţele în sincronizarea
noastră cu Occidentul. Numai că, vedeţi, între timp mi­a mai trecut, 
fiindcă singura spoială occidentală apărută în domeniul acesta extrem de
delicat a fost o născocire cu aspect de cabină telefonică. Din nu ştiu ce 
motiv, i s­a dat numele de „toaletă ecologică”. Cum experienţa mea cu ele
se limitează la România, s­ar putea să nu fi priceput eu bine. Sau, când 
am importat conceptul, o fi tradus cineva greşit ori numele, ori manualul
de utilizare. În orice caz, aici e ceva putred. Sau cel puţin aşa miroase.
  Vorbesc din proprie experienţă. Am intrat de câteva ori în nişte 
toalete ecologice. Nu curiozitatea m­a mânat acolo. Dar am intrat. 
Dumnezeule! Chiar, de ce le­o spune ecologice? Cine a avut tupeul ăsta? 
în primul rând, intri într­o încropeală de plastic care, dacă te împiedici şi
cazi pe­un perete lateral, se răstoarnă cât ai clipi odată cu tine. Ce­i 
ecologic aici? Şubrezenia? Plasticul? Sau produsele umane deversate 
acolo? Adică fiindcă duhneşte extrem – dar extrem! – de natural, mai ales
vara, când e cald şi e bine să nu inhalezi nici un strop de aer ecologic din
hurdubaia din plastic încins, de­aia e ecologică? Păi la fel de ecologic pot 
fi şi în fundul grădinii. Ei, s­ar putea să­i zică ecologică fiindcă ar trebui 
să se cureţe repede, eficient, fiindcă se dezinfectează sau. dar ori de câte 
ori am intrat într­o asemenea toaletă, bolul ăla de jos era plin pe trei 
sferturi cu zoaie umane, în care mai pluteau. lucruri plutitoare.
  De altfel, în cazul de faţă am o problemă – strict semantică – şi cu 
termenul de „toaletă”. Prisma aia de plastic, fierbinte vara şi brumată de 
ger iarna, nu are dreptul la titlul de toaletă. I s­ar putea zice căcăstoare. 
Ecologică, fie, deşi tot mai potrivit ar fi „de consum”. De atâta a fost în 
stare omenirea în câteva mii de ani de evoluţie şi progres, de la ştersul 
cu brusturi şi până azi? Asta să fie apoteoza, marea izbândă a civilizaţiei 
umane: toaleta de consum ecologică? Dacă ăsta e viitorul în materie de 
tehnologie a defecării, păi mai că­ţi vine să spui, ţărăneşte, că te caci pe 
ea de ştiinţă, în strânsă legătură cu subiectul.
  Iar dacă vorbim de standardizarea, uniformizarea sau 
depersonalizarea existenţei individuale, nu fenomenul McDonald's, ci 
fenomentul toaletelor ecologice mi se pare cel mai periculos semn de 
uniformizare – şi încă urâtă. Ele nici măcar nu mai sunt „ceva” – sunt 
non­locuri în cel mai înalt grad, adică spaţii care nu pot fi definite drept 
relaţionale, istorice sau preocupate de identitate (conform definiţiei lui 
Marc Auge1). Spun asta fiindcă, de exemplu, un WC de haltă CFR, un 
closet de armată sau chiar o baie de hotel au mai multă personalitate şi 
identitate decât carcasa aia de plastic. Dar poate că ea ilustrează într­
adevăr o atitudine specifică societăţii de consum: le laşi până se umplu, 
după care le sigilezi şi le arunci aşa, cu totul. Cum arunci şi sticlele de 
plastic goale. Apropo, unde se duc toaletele ecologice când se umplu? Şi 
ce­o să urmeze după ele, măreaţă civilizaţie? Punga de plastic 
autoadezivă pe buci, eventual refolosibilă?
  Îmi amintesc acum de prima mea vizită în fostul Regat. Tot atunci 
am fost nevoit să folosesc pentru prima dată un closet turcesc, adică să 
mă chincesc pe vine peste o gaură în pământ. Mi s­a părut oribil şi foarte
primitiv. (M­a ajutat aici şi sentimentul de superioritate prostească pe 
care îl mai încearcă uneori bănăţenii veniţi în Regat.) între timp mi­a mai
trecut. La urma urmei, prin comparaţie cu alte tipuri de toalete (publice 
sau nu), closetele turceşti permit cel mai redus spaţiu de contact al pielii 
cu spaţiul toaletei. Implicit, sunt şi cele mai curate. Într­un WC public 
ajungi să apreciezi aşa ceva. Iar când eşuezi într­o toaletă ecologică, 
ajungi să apreciezi orice altceva.
  Dar m­am întins la vorbă şi eu trebuie să mă duc. undeva. Mă 
scuzaţi.
  1. Apud John Tomlinson, Globalizare şi cultură, Editura 
Amarcord, Timişoara, 2002, p. 156.
  Moldova nu­i a noastră (a bărbaţilor)
  Stau şi mă mir de felul în care lucrează mintea omului. Am auzit 
undeva că inventatorul cuptorului cu microunde a descoperit principiul 
respectivei invenţii modelând o bucată de ciocolată în buzunar. 
Descoperirea mea nu a fost chiar identică, dar merită povestită. Staţi să 
vă explic. Zilele trecute, mergând cu un troleibuz oarecare, văd 
următoarea scenă: doi puşti de vreo 14­l5 ani, un „el” şi o „ea”, abia 
urcaţi în vehicul, încearcă să­şi facă loc spre unul din rarele 
compostoare. Dar nu apucă să ajungă la aparat, fiindcă sunt înhăţaţi de 
două controloare puse pe dat amenzi. Fără să asculte de protestele 
celorlalţi călători, fără să le pese de ilegalitatea pe care ardeau s­o 
comită, femeile i­au acaparat pe cei doi ca vulpile care au înghesuit nişte 
iepuri în viroagă. Ciudat mi s­a părut că a apărut şi un gardian public 
(pus să apere cetăţenii de abuzuri, atacuri banditeşti etc), dar care le­a 
luat apărarea tot celor două controloare.
  În gândul meu deja se legau tot felul de idei despre felul cum 
încalcă legea cei puşi să le respecte, despre controlorii de tramvaie pe 
care Dumnezeu ştie cum îi aleg cei de la RATC, despre. Însă figura celor 
două femei arţăgoase, ajunse spre vârsta a treia şi bătând uşor suta de 
kilograme (cunoaşteţi specia, ele supravieţuiesc dinainte de 1989), mi­a 
amintit de o altă femeie, la fel de autoritară şi de trupeşă, pe care am 
cunoscut­o într­o tabără de cercetare folclorică, în Basarabia. Natalia 
avea în jur de cincizeci de ani, era activistă culturală şi în acelaşi timp 
bodyguard al discotecii satului. O făptură uimitoare, doamna Natalia: îi 
lua de guler şi îi arunca pe uşa discotecii pe toţi tinerii scandalagii sau 
uşor ameţiţi, fără ca vreunul dintre ei să protesteze. M­am întrebat dacă 
forţa ei fizică era chiar atât de impresionantă, mai ales că unii dintre 
tinerii cei focoşi făcuseră armata pe vremea URSS­ului şi fuseseră pe 
front, în Afganistan, unde văzuseră şi făcuseră lucruri de nepovestit. 
Uitându­mă eu mai atent, am văzut că de fapt foştii luptători în 
Afganistan nici măcar nu protestau la agresiunile doamnei Natalia.
  Abia acum, în troleibuz, am început să caut o explicaţie care să 
lege cele două poveşti cu femei voinice, înfipte şi pornite pe harţă. Mi­am 
amintit şi de uimirea care m­a cuprins la primele mele contacte cu 
societatea ieşeană, mai ales când am văzut cu câtă lipsă de respect erau 
tratate fetele dintr­o gaşcă de către tovarăşii lor masculi. Pentru mine era
de neconceput să trimiţi o fată să­ţi cumpere bere, covrigi sau (Doamne!) 
chiar să­ţi facă cinste cu o Cola. Într­un fel, m­am bucurat când am 
auzit despre societăţile care luptă pentru drepturile femeilor în Moldova. 
Şi totuşi nu cred că aveam dreptate. S­ar putea ca unii să fie 
nemulţumiţi de idee, dar sunt de părere că – pentru femei, cel puţin – o 
astfel de mişcare nu ar aduce decât încurcături.
  De dragul jocului demonstrativ, haideţi să facem un excurs literar 
în secolul trecut, la perioada copilăriei lui Creangă. Poate vă amintiţi de 
cearta părinţilor săi legată de şcoala băiatului. Scena e antologică, mai 
ales când, înfuriată, mama se repede asupra bărbatului ei: „Sărmane 
omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? Când tragi tu 
sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atâta? Ştiu eu, să nu crezi 
că doarme Smaranda, dormire­ai somnul cel de veci să adormi! Şi pentru
băiet n­ai de unde da?”. Cu asta, problema e rezolvată – băietul va merge
la şcoală, iar mormăielile soţului mai continuă numai spre alinarea 
orgoliului de mascul. La o privire mai atentă, nu­i greu de văzut cât de 
redus era rolul de „factor decizional” al bărbatului în familia tradiţională 
din Moldova. Gândiţi­vă cine are grijă de familie, cine chiverniseşte 
avutul, cine ţine banii în familia tradiţională.
  Dar muzica populară din zonă? Unde sunt cântăreţii reprezentativi
(asemeni celor din Ardeal), care să se compare cu Sofia Vicoveanca sau 
Laura Lavric? Poate argumentul nu pare serios, aşa cum unora nu li se 
va părea semnificativ faptul că, la nunţile din Moldova, femeile sunt cele 
care chiuie şi strigă dionisiac: „Nu mă călca pi opinci/Cî ti fac sî li 
mănânci”. Dar nu e singurul. Unul – poate mai relevant decât cele 
anterioare – priveşte cea mai importantă sărbătoare creştină din 
Moldova, care nu este, aşa cum ar fi de crezut, Pastele, ci sărbătoarea 
Sfintei Parascheva. Într­un spaţiu cu tradiţii creştine din cele mai 
puternice şi mai ales cu o tradiţie monahică recunoscută, figura 
proeminentă a acestei tradiţii a fost aleasă până la urmă tot din rândul 
pustnicelor.
  Am cunoscut nenumărate soacre moldovence care îşi menţineau 
controlul (cu o mână de fier) asupra familiei fiicei sau fiului lor. Singurele
lor conflicte veritabile erau de fiecare dată cu cealaltă soacră, care 
pretindea şi ea controlul asupra tinerei familii – asta doar dacă soacra 
pereche era tot moldoveancă, fiindcă altfel lucrurile se tranşau cât ai 
clipi. Am văzut şi soacre care îşi exercitau drepturile senioriale asupra 
tinerilor însurăţei şi de la distanţe de sute de kilometri, dirijând 
proaspăta familie doar prin telefoane. Mai amintesc aşa, în treacăt, şi de 
mama lui Ştefan cel Mare (de altfel, o vajnică olteancă – căci şi despre 
olteni şi oltence ar fi multe misoginării de spus), care îşi permite să­i 
închidă viteazului domn poarta castelului în nas, trimiţându­l înapoi la 
luptă. Dincolo de mesajul patriotic şi de caracterul pur imaginar al 
respectivei scene (ce mamă şi­ar trimite – totuşi – fiul să moară, fie şi 
pentru ţară?), ea reflectă o mentalitate existentă atunci, ca şi acum. 
Singura figură despre care poetul şi­a putut închipui că ar avea un 
caracter mai puternic decât Ştefan a fost mama voievodului. De ce nu 
tatăl? Numai fiindcă murise?
  Eu, unul, sunt sigur că un antropolog de profesie ar decela aici 
urmele încă puternice ale unei societăţi de tip matriarhal, în care rolul 
central al femeii va fi rămas aproape nealterat timp de secole. De aici 
vine şi acea aparentă lipsă de respect a bărbaţilor faţă de tovarăşele lor. 
În alte părţi femeile sunt mai alintate, mai menajate, dar – pe de altă 
parte – sunt privite cu mai multă condescendenţă; făpturi slabe, ele 
trebuie să fie protejate. În Moldova o asemenea atitudine este inutilă şi 
deplasată. Chiar dacă orgoliul masculului nu­i va permite să recunoască 
aşa ceva, chiar dacă manifestările agresive sunt mai dese decât în alte 
locuri, ele reprezintă mai degrabă nevoia teribilistă a bărbaţilor de a­şi 
afirma importanţa într­o lume care doar se presupune că ar trebui să fie 
a lor. De aici şi atitudinea gardianului public de care am amintit la 
început: el le­a luat apărarea celor două cerberoaice nu în virtutea legii 
statului, ci în virtutea unei legi mai vechi, dintr­o epocă în care cuvântul 
mamei­zeiţe însemna legea.
  Am pornit toată istoria de mai sus într­o dispoziţie uşor glumeaţă, 
nu întru totul convins de idee. Dar, gândindu­mă mai bine, văd că nu e 
chiar de glumă. În cele patru locuri din Iaşi unde am lucrat între 1999 şi 
2001, deşi liderii instituţiilor erau bărbaţi (în conformitate cu şablonul 
naţional), şefii mei direcţi au fost – în toate cazurile – femei (culoarea 
ierarhică locală). Chiar apariţia acestui text într­un cotidian ieşean 
depindea la vremea lui tot de o reprezentantă a sexului frumos (şi, s­o 
recunoaştem, destul de puternic). De altfel, textul nici n­a apărut cât am 
locuit eu prin Moldova. Acum stau în Timişoara şi s­o mai fi schimbat 
calimera.
  Oricum, cu riscul de a fi declarat misogin (deşi nu sunt), susţin că,
dacă s­ar realiza cu adevărat, egalitatea femeilor cu bărbaţii ar distruge 
siguranţa bazelor tradiţionale ale comunităţii din Moldova. Din fericire, 
tradiţia a fost întotdeauna mai puternică decât normele impuse artificial,
iar vechile obiceiuri au supravieţuit şi vor supravieţui, într­o formă sau 
alta, secole sau chiar milenii. Din păcate pentru noi, din fericire pentru 
ele.
  Cum cred domnii că se fut ţăranii în mod normal, ar trebui să 
încep cu definiţia ţăranului – reprezentantul tipic al culturii rurale 
tradiţionale şi aşa mai departe, opus culturii burgheze, urbane, 
metropolitane. Dar mă tem că aşa ceva nu mai există în stare pură; cel 
puţin nu în Europa şi nici măcar în România. Iar cât mai există, cât s­a 
mai păstrat din formele culturii tradiţionale, tot nu cred că folcloriştii, 
antropologii, etnologii şi cine o mai studia tradiţiile populare de la noi s­
ar porni să studieze obiceiurile sexuale din lumea rurală ori 
semnificaţiile lor. Nu pare serios. Iar dacă totuşi ar face­o cineva, nu cred
că ar avea prea mult succes. Aici se intră într­un spaţiu privat şi adesea 
tabu, cu lucruri pe care nimeni nu le dezvăluie cu una, cu două 
străinilor.
  Ce­i drept, obiceiurile erotice ale omului sunt teme abordate în 
general cu reţinere şi stânjeneală chiar şi în grupurile sociale restrânse 
(prieteni, familie, colegi), deşi e vorba de una dintre cele câteva 
componente importante ale existenţei umane. Şi de una indispensabilă 
normalităţii biologice. Nu că oamenii nu ar discuta despre sex, Doamne 
fereşte! Ştim cu toţii prea bine că în grupurile sociale exclusiv masculine 
(armată, internate etc.) cu greu se mai poate discuta şi altceva. Nici în 
cazul femeilor lucrurile nu stau foarte diferit. Dar istoriile erotice (ca şi 
cele vânătoreşti) creează mai degrabă clişee.
  Revenind la ţărani, unul dintre cele mai populare este acela al 
opoziţiei dintre comportamentul sexual al locuitorilor din zonele rurale şi 
cel al populaţiei urbane. În general ţăranul este mai degrabă mărginit, 
brutal şi pragmatic când trece propriu­zis la acţiune (ca­n romanele lui 
Rebreanu sau Preda), iar acuplarea cu femeia se face ori pe câmp, ori 
sub plapumă sau cergă, adoptând tradiţionala poziţie a misionarului. 
Apoi ţăranul nu e nici prea imaginativ, nici prea interesat de satisfacerea
partenerei. E vulgar (peizan, de!) şi nu­şi bate capul cu fineţuri sau mici 
perversiuni. În opoziţie, oraşul – şi mai ales Marele Oraş – locul femeilor 
elegante şi rafinate şi al bărbaţilor bogaţi şi plictisiţi, este exact ceea ce 
nu este satul. Orăşenii (şi mai ales aristocraţii) masculi sunt interesaţi de
obţinerea unor plăceri cât mai complicate şi mai rafinate, inventează şi 
imaginează poziţii şi situaţii, pun în scenă o întreagă piesă erotică – 
şampanie, cămăşuţe transparente, lumânări, eşarfe, cătuşe. după gust – 
şi se pricep să satisfacă şi să fie satisfăcuţi. Ei caută întotdeauna ceva 
nou, dau şi oferă plăcere şi, chiaf dacă pot fi brutali (estetic însă!), nu 
sunt niciodată vulgari.
  Bineînţeles, opoziţia este uşor forţată şi merge la extreme, dar 
ideea de bază e că simplitatea erotică s­a născut la sat, iar rafinamentul 
la oraş. Opunem
  (falocratic) puia proastă a ciobanului celei albe şi sprintene a 
aristocratului.
  Bineînţeles, o asemenea dihotomie e azi depăşită, încet­încet, toţi 
devenim burghezi sau mahalagii, întrebarea este dacă odinioară, acum 
douăzeci, cincizeci, o sută de ani, lucrurile arătau măcar aproximativ 
aşa. Oare în simplitatea lui de „bun sălbatic”, ţăranul român se acupla 
cu nevasta sau ibovnica lui aşa cum ne învaţă clişeele? Treceau direct la 
poziţia misionarului, fără preludiu, fără nimic? După ce terminau, se 
ridicau din pat sau din paie, bărbatul îşi trăgea iţarii pe el, femeia îşi 
scutura fustele şi gata treaba? Se masturbau? Cunoşteau 
homosexualitatea? Sau cum?
  Am ajuns la subiectul de faţă pe o cale mai întortocheată şi, 
cumva, livrescă. Urmăream la un moment dat la televizor emisiunea 
Parte de carte, la care fuseseră invitaţi criticul Dan C. Mihăilescu şi doi 
prozatori tineri – Claudia Golea şi Ionuţ Chiva – lansaţi de Editura 
Polirom în colecţia „Ego. Proză”1. Uşor revoltat şi şocat de unele pasaje 
din romanele celor doi, bunul critic ajunsese să­şi piardă la
  1. De fapt, Claudia Golea era întru câtva cunoscută publicului, 
deoarece ea mai fusese lansată o dată – cu succes şi atunci – de Editura 
Nemira (asta prin 1998, cu romanul Planeta Tokyo).
  Un moment dat chiar simţul critic. Din superbul roman 69 al lui 
Ionuţ Chiva rămăsese blocat pe scena în care un personaj regula un 
curcan. Scena va fi fiind ea şocantă, dar face parte din recuzită (şi, 
presupun, trebuia să şocheze), nu din scheletul romanului, care e mult 
mai mult decât atât. Romanul Claudiei Golea, Vară în Siam, avea şi el 
probleme, chiar mai multe. Aici ar merita spus că era vorba de un text de
cu totul altă factură, încadrabil printre romanele de voiaj cu tentă 
erotică, astfel încât asocierea celor doi autori pe motiv că erau tineri şi 
scriau „cu sex” era cam forţată – cam ca asocierea dintre Răscoala lui 
Rebreanu şi Emmanuelle. În cartea Claudiei Golea pe Dan C. Mihăilescu 
l­au bulversat o scenă de zoofilie şi una de sex la ciclu (menstrual). „Cine
a mai auzit de sex la ciclu?”, a exclamat criticul.
  Întrebarea trebuia să fie retorică. Dar nu era. În momentul acela – 
probabil şi din cauza prezenţei lui Ionuţ Chiva în emisiune – mi­am 
amintit de un fragment disparat din 69: „. cum cred ăia că se fut ţăranii”.
  Şi mă întorc la felul în care se fut ţăranii şi nu cum credem noi, 
„domnii”, orăşenii, c­o fac. Mai întâi trebuie spus că la ţară (ca şi la oraş,
pe cuvânt!) se făcea şi se mai face sex la ciclu. Replica pe care am auzit­o
în sat într­o discuţie la temă a fost „Parcă ar merge chiar mai bine, că 
zici că­i unsă.”. Restricţiile tradiţionale (legate de acea perioadă de 
„impuritate” a femeii) nu mai au aceeaşi importanţă ca odinioară şi ar fi 
interesant de văzut dacă în zonele în care tabuul nu mai funcţionează în 
cazul actului sexual, se mai menţine sau nu interdicţia de a intra în 
biserică, aplicată femeii „impure”. Dacă nu e cumva o temă prea 
neserioasă.
  Neserioase ar putea părea şi alte probleme ridicate de 
comportamentul sexual. Cum ziceam mai sus: ţăranii se masturbează 
sau nu? Dar tărăncile? Oare interdicţiile impuse în comunitate 
funcţionează în particular? întrebare (de data asta) retorică: sigur că nu. 
Pe ici, pe colo, vorbe în doi peri sugerează cum stau lucrurile. „Muierea 
văduvă tot castraveţi visează.” Iar dacă aşa zice înţelepciunea populară, 
de ce ne­am îndoi? Nu trebuie să fii Freud ca să­ţi dai seama ce vrea să 
spună o asemenea zicală. Şi da, castraveţii se foloseau (se folosesc 
încă?). Şi cocenii de porumb. Probabil şi altele.
  Probabil că homosexualitatea nu era nici ea absentă din lumea 
satului. Acolo era – şi mai e – prohibită, dar în nici un caz exclusă. Un 
termen dialectal pentru pederast există – budzăran – şi n­ar fi apărut 
dacă n­ar fi existat o realitate care să­l denumească.
  Mai interesante mi s­au părut însă două tehnici erotice (descrise 
pe scurt într­un număr din revista Academia Caţavencu din 2005, la 
rubrica „Descopery”): struna şi huţuţulul. Dacă ele – aşa cum afirma 
autorul textului – vor fi dispărut, nu trebuie decât să deplângem 
aplatizarea tehnicii erotice la ţăranul tot mai modern. Iată de ce.
  Despre strună ştiam şi eu, încă din copilărie. Era cât pe ce s­o 
apuce şi generaţia mea. Pe vremea părinţilor mei încă o foloseau flăcăii 
mai nebunatici. Era făcută dintr­un fir de păr de cal, introdus pe penis. 
Bărbatul îşi făcea o gaură de­a latul ştremeleagului – un piercing, cum 
am zice azi – şi­şi introducea firul de păr de cal în orificiul creat cu 
destul chin. Apoi, în timpul actului sexual, struna freca puternic 
clitorisul femeii, provocând plăceri imense (presupun). Dacă vă gândiţi 
un pic, vă daţi seama că prezervativele cu striuri apărute în comerţul 
capitalist sunt o copie palidă a acelei tehnici realizate cu multă trudă şi 
durere de „cuminţenia pământului”. Nu mi se pare lucru de şagă să­ţi 
găureşti un organ atât de sensibil. Dar arta erotică mai cere şi ea 
sacrificii.
  Huţuţulul era folosit – conform Academiei Caţavencu1 – în zona 
Maramureşului şi mi­a inspirat un respect profund. E vorba de un 
aparat construit pe principiul leagănului. Se atârna de grinda casei. 
Diferenţa dintre el şi leagăn era că acele două sfori care coborau din 
grindă se terminau cu un fel de manşoane de piele, aducând cumva cu 
aparatul de gimnastică masculină cunoscut sub numele de „inele”. 
Manşoanele respective se balansau la o înălţime potrivită, adică la brâul 
bărbatului, iar
  1. O fi, n­o fi? Aşa am cumpărat­o, aşa o vând.
  Femeia îşi introducea picioarele prin ele, rămânând atârnată astfel 
în acel leagăn, uşor lăsată de spate şi cu picioarele mai mult sau mai 
puţin desfăcute. Bărbatul venea şi o pătrundea, după care, inevitabil, 
începea balansul – dirijat sau nu – al huţuţulului. Mi­l şi imaginez pe 
moroşan venind cu nevasta de la muncă, lăsând coasa şi furca în grajd 
şi intrând în casă. Omul îşi dă jos clopul şi gacii, muierea ia poziţia 
cuvenită în huţuţul şi, după o zi de trudă, trec la leagănul plăcerii.
  Se pare că pentru bărbat o culme a tehnicii era să pună huţuţulul 
în mişcare – în balans – şi, fără să se sprijine de aparat sau de femeie, să
vină şi să se înfigă direct în femeie, aşa, „din zbor”. Metoda era apreciată,
dar şi riscantă, putând provoca rupturi exact în zona aia cartilaginoasă 
şi sensibilă. Însă moroşenii au fost dintotdeauna oameni mândri şi 
ambiţioşi.
  (în paranteză fie spus, un astfel de huţuţul am văzut o dată într­un
episod al sitcomului american Sex and the City. A fost prezentat ca o 
culme a rafinamentului sexual newyorkez din epoca postmodernă. Iată 
încă un domeniu în care noi, românii, ne putem reclama pionieratul.)
  Când afli câteva lucruşoare din astea, se face praf şi pulbere 
imaginea­clişeu a ţăranului de la noi. Poate că aşa şi trebuie. Domeniul e
oricum unul cel puţin incitant şi, din fărâmele de informaţii şoptite sau 
citite fragmentar ici şi colo, rămâi cu senzaţia că abia ce ai ridicat colţul 
vălului de pe un teritoriu plin de nenumărate alte lucruri uimitoare. Sau 
cel puţin ajungi să te întrebi care e sensul progresului, dacă ajungem să 
redescoperim tradiţii deşucheate – şi palpitante – ce vor fi pierit de­a 
lungul timpului tocmai din pricina contactului lumii rurale cu 
rafinamentul civilizaţiei moderne.
  Numai că, supuşi şi cuminţi, ţăranii au adoptat încet­încet 
tradiţiile modernităţii, şi­au asumat rolul­clişeu, au aspirat spre 
comoditatea, confortul şi rafinamentul burghez, ajungând să ne cânte ei 
în strună nouă, în loc să mai cântăm şi noi, măcar din când în când, în 
struna lor.
  3) Plexul (porţia de umplutură)
  Asteriscul – sufletul comerţului.
  Mi­a plăcut întotdeauna zicala aia cu „Reclama – sufletul 
comerţului”. De o vreme încoace am remarcat însă că în multe cazuri 
reclama în sine nu e neapărat sufletul comerţului – dacă prin „suflet” 
înţelegem „esenţa” comerţului, adică a afacerii. În contractele redactate 
cu viclenie profesionistă, există în partea de jos a paginii un text micuţ, 
tipărit cu litere şi mai micuţe – aşa­numitul small prinţ. De obicei el 
scapă atenţiei clientului şi – tot de obicei – acolo se impun clauze pe 
care, dacă le­ar cunoaşte, respectivul client nu s­ar mai grăbi aşa tare să
semneze pe linia punctată. Dar exact textul acela sporeşte profitul părţii 
care redactează contractul şi, într­un fel cinic, dar perfect legal, devine 
„sufletul comerţului”.
  În reclamele difuzate la televiziune, tipărite în ziare sau 
multiplicate pe afişe, echivalentul textului cu small prinţ este asteriscul 
(*). Presupun că semnul nu­i e necunoscut nici unui cititor amator de 
reclame. „Flancu', credit doar cu buletinul! *” Şi undeva jos, ca notă de 
subsol la asteriscul respectiv, scrie ceva atât de mic, că nici nu apuci să 
vezi. De obicei nici nu stai să vezi, ci te repezi să iei creditul doar cu 
buletinul şi afli că de fapt nu e doar cu buletinul, adică e şi cu buletinul, 
dar mai sunt unele condiţii.
  În reclamele tipărite poţi studia mai pe îndelete fenomenul şi 
asteriscul – altfel un semn bine ales, sugerând includerea riscului în 
afacere. De exemplu, o firmă de telefonie mobilă anunţă reduceri mari­
mari de tot, dar cu clauza asteriscului. Iar dacă ai vederea bună sau 
ochelari puternici, afli din nota de subsol că de fapt oferta e valabilă 
numai cu abonament Onnest şi că „Oferta este supusă unor clauze 
disponibile în magazine”. Adică nu­i chiar reducere pe de­a moaca, adică 
stai să vezi, că de fapt. La fel, Poşta Romulană se laudă cu transferurile 
financiare prin Western Hunion: „Când cei dragi vă trimit bani în euro, 
puteţi să ridicaţi aceeaşi sumă, tot în euro*, de la orice oficiu poştal”. Ce 
înţelegeţi de­aici? Că dacă fiul din Italia îţi trimite o mie de euro, ridici de
la poştă o mie de euro. Ei bine, răspunsul este greşit! Ridici de la poşta 
respectivă o mie de euro şi un asterisc. Iar sub asterisc scria: „în limita 
resurselor de lichidităţi”. Adică s­ar putea să nu ridici euro, fiindcă acei o
mie de euro expediaţi s­au transformat pe undeva în lei sau. oricum, nu 
te pui cu limita resurselor de lichidităţi.
  Asteriscul valsează periculos pe graniţa între reclama mincinoasă 
(informarea eronată a clientului) şi momirea inteligentă a clientului. El 
transformă ilegalul în legal şi imoralul în versatil. Cum altfel să judeci, 
de exemplu, o reclamă la deodorantul.
  Rexoana, „deodorantul nr. 1 în lume*”? Căci asteriscul trimite la o 
notă ascunsă bine, unde se spune aşa: „Cota de piaţă valorică globală. 
Studiu ACNielsen, 2002­2004”. Adică în anii 2002­2004, dintr­un 
anumit punct de vedere (cota de piaţă valorică globală), unii zic că e 
numărul 1 în lume. Ceea ce e cu totul altceva.
  Exemple s­ar mai putea găsi cu miile. Cel mai lipsit de imaginaţie –
şi pentru care, zău! nu mai am nici un respect – este cel cu „Mari 
reduceri la. Indiferent CE! *”, unde informaţia de subsol, cu litere mici­
mici, e „în limita stocului disponibil”. Ei, chiar aşa, dragi creativi 
publicitari? Nu puteţi mai mult? La urma urmei, asteriscul face legea în 
arta reclamelor şi nu ştiu câţi n­am fost amăgiţi de el. Măcar să fim 
amăgiţi frumos. Uite, cea mai simpatică utilizare a lui * mi s­a părut cea 
la o reclamă pentru un aparat foto digital. să­i zicem Sory, despre care 
reclama spune că „Are mai puţin de 1 cm* grosime!” De­acum citim din 
reflex nota ataşată asteriscului şi aflăm că asta e valabil „în punctul său 
cel mai subţire”! Mirabilă idee! Şi­n punctul ei cel mai gros cât o avea? 
Mă tem ca nu cumva, dacă o cumpăr, să mă trezesc cu un aparat lat de 
vreo juma' de metru, dar cu o codiţă flexibilă de 1 cm – partea lui cea 
mai subţire! închipuiţi­vă o reclamă la circ care ar suna cam astfel: 
Femeia­maimuţă, cu părul de juma' de metru lungime! * Câini cu coada 
de trei metri! * Omul de Fier! Rupe cu dinţii lanţul gros de 10 cm! * Iar 
undeva, la baza afişului, ar scrie astfel:
  — Pe cap.
  — Suma cozilor celor douăzeci de câini ai circului. * – în punctul 
său cel mai gros (al lanţului, desigur).
  Vă garantez că s­ar găsi destulă lume care să umple sala. De­aia 
asteriscul e, cumva, sufletul comerţului*.
  * Aşa să­i ajute Hermes!
  Îmi place legea (foarte mult)
  — Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu 
pistoalele în oraş?
  — Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în 
persoană.”
  (I. L. Caragiale – Cortu' Leonida faţă cu Reacţiunea)
  Acum câţiva ani, un bun amic (acel amic despre care cineva scria 
că, dacă nu­l avem, suntem nevoiţi să­l inventăm) îmi povestea straniile 
metamorfoze ale unui biet apartament de două camere. După ce l­a 
cumpărat, amicul a găsit în teancul de hârtii înmânate de fostul 
proprietar la finalul afacerii o evaluare făcută de Administraţia 
Financiară, care arăta că locuinţa valora mult pentru acea vreme: 
aproape trei sute de milioane de lei. Amicul s­a uitat în jur după clanţele 
aurite, dar nu le­a văzut. A căutat parchetul sub linoleum, faianţa şi 
gresia italieneşti sub peretele de ciment, „termopanele” camuflate în 
sticla ordinară a ferestrelor şi centrala termică proprie ascunsă pe după 
calorifere. Apoi, obosit, s­a culcat.
  După şapte zile şi şapte nopţi, acelaşi amic s­a trezit într­o 
încurcătură financiară pe care numai un împrumut bancar o putea 
rezolva. De voie, de nevoie, a purces la garantarea împrumutului cu 
apartamentul. A venit un evaluator feroce, s­a uitat în jur, a băut o cafea
şi­a trântit un act de evaluare de vreo şaptezeci de milioane. Vă 
închipuiţi revolta amicului? Sau buimăceala lui? Avea un apartament de 
trei sute de milioane sau unul de şaptezeci? Sau două, ascunse unul sub
altul? Noroc cu evaluatorul sus­amintit (om de treabă, totuşi), care i­a 
explicat că autorităţile române au impus – printre multe alte modalităţi 
de gurguţare a bugetului – şi supraevaluarea locuinţelor, pentru a 
smulge impozite cât mai grase. Pe de altă parte, amicul i­a amintit că, pe 
piaţa imobiliară liberă (?), coşmelia lui bătea pe la o sută cincizeci de 
milioane. „Ei, doar n­om fi noi mai proşti ca statul?” s­a revoltat sincer 
omul. (între timp, amicul a renunţat la împrumut, şi­a vândut 
apartamentul la preţul pieţei şi a plecat în amara străinătate. O duce 
bine.)
  Astfel mi­am amintit o întâmplare înrudită, dar cu happy end: în 
anii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, un medic prosper este 
vizitat de cei de la faimosul „ilicit”. I se evaluează averea, vila, maşina etc,
i se spune că are venituri suspecte, fiindcă salariul său e sub nivelul de 
trai pe care şi­l permitea. Ajunge puţin şi pe la închisoare. După câtva 
timp, odată cu furia demolărilor, vila medicului intră în zona periculoasă,
menită raderii de pe suprafaţa oraşului. O echipă de funcţionari vine 
repede, face o evaluare grăbită, ajunge Ia o sumă ridicolă şi i­o oferă 
omului ca despăgubire pentru sfârtecarea vilei. Numai că omul nostru 
scoate vechea evaluare (cea care îl dusese la „mititica”), făcută tot de 
statul român, dar la o sumă de zece­cincisprezece ori mai mare. Mâhniţi,
funcţionarii raportează la centru, informaţia este procesată în „cutia 
neagră” de partid şi de stat şi, în fine, vine decizia autorităţii: casa 
respectivă va fi scutită de demolare şi medicul de aşa­zisa despăgubire. 
Alţii n­au avut acelaşi noroc, fiindcă partidul nu greşea niciodată. Sau, 
hai, o dată.
  Să lăsăm însă casele şi apartamentele şi să ne mutăm în natură. 
Vorba vine. Unii poate îşi amintesc că, acum câţiva ani, vrednicul primar
al Iaşiului (fost primar şi, desigur, fost vrednic) s­a gândit că oraşul pe 
care­l conduce e cam lipsit de spaţii verzi. Iar soluţia a fost pe măsura 
imaginaţiei insului: pentru a avea dreptul să vină în faţa ofiţerului Stării 
Civile, fiecare pereche era obligată să plătească o sumă denumită taxa de
pom. Din banii astfel strânşi, primăria urma să planteze pomii de care 
oraşul era atât de lipsit. Nu­i aşa că­i poetic? Să te însori, să plantezi un 
pom, să faci un om, să te­mplineşti. Cât de plină de conţinut era ideea s­
a văzut atunci când o tânără pereche a plantat – aşa, de capul ei! – un 
pom într­un parc, după care a venit să se unească oficial. Credeţi că i­a 
ascultat cineva pe nesăbuiţii tinerei? Sau pe martorii lor? Nu de pom îi 
păsa funcţionarului de la ghişeu, ci de taxa de pom. Pom să fie, dar taxa­
i pe bani. Mă întreb numai câţi copaci, arbori, pomi sau puieţi (nu) s­au 
plantat în urma colectei de care am povestit. Şi sugerez că următorul pas
ar putea fi taxa pe copil, care să înlocuiască bebeluşul concret. Cam cum
plăteau pe vremea comunismului cuplurile care nu reuşeau sau nu 
voiau să­şi facă norma de copii.
  Dar victoria împotriva legilor (inclusiv a bunului simţ) n­a fost 
nicăieri mai răsunătoare ca în cazul Fondului Naţional de Investiţii. Sau 
mai degrabă a CEC­ului. N­aţi uitat de el? Că unii nu vor uita niciodată. 
Dacă am înţeles eu bine, pentru validarea actului prin care CEC­ul 
garanta investiţiile la FNI erau necesare două semnături. A existat una 
singură. Atâta timp cât treaba a mers înainte, respectiva semnătură s­a 
dovedit suficientă. Abia atunci când socoteala de­acasă nu s­a mai 
potrivit cu nimic, s­a scos din mânecă argumentul celor două semnături 
necesare. După care justiţia română a hotărât că actul semnat de 
preşedintele CEC­ului e bun şi aşa, cu o singură semnătură (care, 
probabil, în mintea magistraţilor face cât două), iar dacă se supăra, 
nenea judecătorul putea să hotărască şi că hârţoaga aia ar fi fost valabilă
chiar fără nici o semnătură. Că cine­i şăfu'?
  Citeam undeva că în Muntenia, prin epoca fanariotă, verdictul 
unui proces se dădea într­un mod cu totul neeuropean chiar şi pentru 
acea vreme: dacă pârâşul aducea doi martori care să­i adeverească 
spusele, câştiga procesul. Pârâtul avea însă dreptul la un recurs, în care,
dacă aducea de două ori mai mulţi (adică patru) martori, balanţa 
dreptăţii înclina spre el. până la următoarea rejudecare, la care pârâşul 
putea câştiga numai cu opt martori (contra celor patru amintiţi). Se 
putea întâmpla să urmeze şi alt proces, cu şaisprezece martori de partea 
pârâtului, apoi altul, cu treizeci şi două de mărturii de partea pârâşului, 
şi tot aşa, până se terminau oamenii din sat.
  Unii cred că asemenea practici au dispărut odată cu acea epocă 
întunecată. Alţii – că ele doar s­au perfecţionat. De ce să cauţi sute de 
martori, când poţi să stabileşti legea aşa cum o vrei? De ce să cauţi 
echilibru juridic, dacă e suficientă majoritatea parlamentară, urmaşa 
grupului de martori de odinioară? E drept, aleşii neamului – oameni sunt
şi ei – au făcut cu imobilele naţionalizate ceea ce­a făcut şi Anton Pann 
cu istorioarele lui. „De la lume adunate şi­napoi la lume date „ Numai că 
la altă lume. Lumea nouă. Aşa că, în spiritul românesc al legii, nu numai
partidele politice de teşcherea (plevuşcă de nădejde a societăţii noastre), 
ci şi toţi inşii pot deveni proprietari în casele pe care le­au ocupat până 
de curând, plătind o chirie modică, de şaptezeci­optzeci de mii de lei, şi 
subînchiriindu­le pentru câteva sute sau mii de dolari. Trebuie doar să fi
fost destul de agili ca să­şi înfiinţeze o ONG, o asociaţie pentru protecţia 
libelulei de stepă sau o organizaţie de promovare a adevăraţilor licheni de
stâncă.
  Aşa că, aţi văzut şi voi: unde­i lege, nu­i tocmeală! Mă gândesc 
aşa, nostalgic, că, dacă ţările din cealaltă Europă ar învăţa să se 
folosească nu de legile româneşti, ci de modul în care ele sunt puse în 
practică, nici o ţărişoară de pe bătrânul continent nu s­ar mai teme de 
americanizare. Am deveni cu toţii o mare familie, în care totul s­ar 
rezolva incredibil de simplu, în funcţie de inspiraţia de moment. De 
naşul sau unchiul din Göteborg, Kaunas ori München. Văd un Caritas la
nivel european, unde depui o mie de euro şi scoţi şaişpe lei, simt 
prăbuşirea băncilor elveţiene şi fraternizarea tuturor păgubiţilor din 
ţările membre într­un marş triumfal spre Geneva. Toţi pe lume fraţi 
suntem. E drept, poate că am fi fraţi întru sărăcie, dar – măcar de dragul
amuzamentului pe care l­am oferi naivilor puritani de peste ocean – n­ar 
merita să încercăm?
  Nu? N­aveţi simţul umorului grandios. Nu sunteţi români.
  Bancuri cu bănci din România „Azi la CEC un leu depui, Mâine ia­l
de unde nu­i.”
  (folclor urban din anii comunismului)
  Ne modernizăm, ne modernizăm. Avem bănci moderne, avem 
credite şi cârduri Visa şi Maestro şi conturi în lei şi în valută şi alte zeci 
de şmecherii. Am intrat în mileniul III. Hip­hip­ura!
  E drept, ca într­un banc de pe vremea comunismului, eu, unul, nu
pot să strig „Ura!” când e vorba de băncile româneşti. Ura. mi­o ţin în 
suflet. Experienţele avute până acum cu băncile noastre m­au 
transformat într­un retrograd. Dac­aş putea, mi­aş ţine banii la ciorap: 
mi se pare mai sigur şi mai profitabil. Din păcate, nu pot. Aşa că îmi 
limitez cât pot contactele cu aceste instituţii somptuoase, marmorate şi 
termopanate, iar când n­am încotro, mă resemnez să fac precum turcul 
din proverb: plătesc. Şi nu mă refer aici la nenumăratele bănci care au 
dat faliment pe banii naivilor, ci la unele care duduie de cât de bine le 
merg afacerile. Deşi trebuie să recunosc că relaţia mea cu băncile a 
început prost: imediat după nunta cu Alina, am decis – cu o intuiţie greu
de egalat – să ne plasăm „darul” la două instituţii financiare în mare vogă
la acea vreme: Credit Bank şi SAFI Invest. După cum poate unii îşi 
amintesc, au fost două din marile ţepe trase clienţilor în România anilor 
'90. Aşadar, s­ar putea zice că am un ghimpe psihanalizabil împotriva 
băncilor şi bancherilor.
  Proastele obiceiuri americane.
  De fapt, până la urmă, pentru atitudinea mea sunt de vină, 
desigur, tot americanii. Ţăranul de mine a luat contact mai serios cu un 
sistem bancar modern în anul petrecut în Statele Unite. Acolo am avut 
un cont de debit deschis la Bank of America, o bancă populară şi – spre 
norocul meu – deloc elitistă, care ne­a deschis un cont din prima 
încercare, fără nici o garanţie din partea noastră – slujbă, domiciliu 
stabil – (. deşi în America aşa ceva nu prea există).
  Primul şoc ni l­a produs clădirea băncii: o construcţie banală de 
ciment şi rigips, cu un singur etaj, cu ghişee ca la gară, fără separatoare 
de sticlă, fără gresie şi faianţă, fără lift exterior sau interior. Mai târziu 
am văzut şi filiala zonală a băncii, cea din Seattle, şi – culmea! – nici asta
nu se deosebea mai deloc de modesta subfilială în care am intrat prima 
dată cu teamă, ca românul păţit. Curat, plăcut, eficient (oho!), dar 
modest, aşa de modest. Cred că orice băncuţă de cartier de la noi, cu 
marmura şi termopanele ei, s­ar uita de sus la aşa ceva. M­a uimit apoi 
şi un alt fapt banal: la deschiderea contului în Statele Unite noi am 
depus nu bani, ci nişte cecuri de călătorie, cumpărate din România cu 
un comision zdrăvenel. Am şi fost avertizaţi că la reconvertirea lor în 
dolari vom mai plăti un comision oarecare. Ei bine, transferul lor în cont 
s­a făcut direct, la valoarea nominală, fără nici un comision de transfer, 
fără nici un comision de deschidere sau operare a contului, fără nimic. 
Iar apoi, preţ de un an, relaţia noastră cu banca a mers lin, calm, fără 
pretenţii din partea lor (eventual cu pretenţii din partea noastră, că doar 
eram clienţi!), şi s­a încheiat la fel de calm, doar cu o mostră de tupeu 
din partea noastră: la lichidarea contului, am cerut să primim bancnote 
cât mai noi şi mai puţin uzate, aşa că – după principiul „fostul nostru 
client, stăpânul nostru” – oamenii au stat şi au ales bancnote cât mai 
verzi şi mai neşifonate. Ca să înţelegeţi mai bine cât de ciudată li se va fi 
părut cererea noastră, e bine să spun că în State o bucată de bancnotă e
acceptată ca bancnotă întreagă dacă hârtia ei reprezintă mai mult de 
jumătate din bancnota originală, iar bancnotele rupte, şifonate, spălate 
sau vechi de treizeci de ani sunt la fel de valabile ca şi cele emise ieri de 
monetăria SUA.
  Cum să te jefuieşti cu o bancă.
  Un an e suficient ca să­ţi creeze obiceiuri şi reflexe. Unele bune, 
altele proaste. Din păcate, reflexele noastre bancare au fost din cele 
proaste: în România ne­au provocat doar dureri de cap. Ne mai provoacă 
încă. Am aflat destul de repede că banca din România la care ai un card 
de debit (cârdul de salariu) consideră că se cuvine să îşi ia câte un 
comision pentru administrarea contului, pentru verificarea contului de 
către client, pentru retragere, pentru hârtia pe care imprimă o chitanţă 
de două degete. „Aşa e sistemul”, mi s­a explicat, „nu se poate altfel”, iar 
eu, obişnuit cu celălalt sistem, în care nu plăteam nimic, am oftat. De 
atunci mă tem şi să întorc cârdul de pe o parte pe alta în buzunar, ca să 
nu mă trezesc cu vreun alt comision, pentru utilizarea lui.
  Cu sistemul de credit bancar nu m­am ciocnit încă. Am învăţat de 
la alţii. Am auzit însă de undeva relatarea trudei cu care – acum mai 
mulţi ani – nişte consultanţi de la Banca Mondială au reuşit să convingă 
băncile de la noi să acorde credite pentru populaţie. Ştiu că acum sună 
incredibil, dar la acea vreme nu era. Consultanţii ăştia, veniţi din zone în
care sistemul de credite era ceva la mintea cocoşului bancher, le explicau
responsabililor de la noi că banca n­are decât de câştigat, că procedura e
banală, că se practică în ţări care au un sistem bancar competitiv de 
secole, iar românii dădeau din cap politicos şi se încăpăţânau să refuze, 
din simplul motiv că mintea lor mai degrabă contabilicească nu voia să 
rişte nimic nou. Ca fapt divers, merită amintit că americanii get­beget 
din echipa venită să educe bancherii români au cedat (nervos, cred) 
relativ repede, iar cei care au insistat până la capăt au fost cei câţiva 
americani naturalizaţi, născuţi în ţări mai exotice, mai sărace şi la fel de 
bănuitoare ca şi România, adică oameni care aveau habar de 
mentalitatea băncilor din lumea a treia.
  Nu ştiu dacă povestea e întru totul adevărată. Ce­i drept, se 
potriveşte ca o mănuşă pe mentalitatea funcţionarilor din clădirile 
botezate „bănci” din România. Ştiu însă că, iată, băncile din ţara noastră
s­au dedulcit la oferte de credite. Mai mult, au învăţat la perfecţie arta 
contractelor cu paragrafe în small prinţ, cu litere mici, pe care rar le 
citeşti, dar care te­ar informa că de fapt o să ajungi să plăteşti mai mult 
decât ai impresia că o vei face. Au şi îmbunătăţit­o, cu geniul jumulitor 
caracteristic locului, astfel încât rareori un client află toate taxele, 
comisioanele şi adaosurile pe care le are de plătit. Nici măcar nu te poţi 
revolta – ţi se explică blând şi convingător că toate lucrurile alea despre 
care nu ştiai erau atât de banale, încât nimeni dintre bine­intenţionaţii 
angajaţi ai băncii nu şi­a imaginat că ar fi cazul să le mai pomenească. 
Iar dacă am intrat, inevitabil, în domeniul eticii profesionale, îmi 
amintesc cu ce şoc au primit băncile (ca, de altfel, şi magazinele care 
acordau credite) decizia Băncii Naţionale a României de a le impune 
afişarea dobânzilor reale, cele care includ respectivele informaţii 
„banale”. Diferenţele erau destul de mari ca să dea un iz de cămătărie 
mai rafinată (adică, bănuiesc, fără rakeţi).
  Un cec prea îndepărtat.
  Dacă tot am pomenit de balamucul cu comisioanele „normale”, am 
aflat totuşi cum se operează la o bancă oarecare, dar mare­mare, cu o 
mână de valută şi ce foloase trage clientul de aici. Să presupunem că un 
cetăţean primeşte un cec din străinătate. Merge la o filială a băncii şi află
că are nevoie de un cont în valută. Dar nu­l poate deschide acolo, 
Doamne fereşte! ci numai la filiala centrală din oraş a respectivei bănci. 
Doar e cont în valută, ah! valută! Doar la centru! Şi omul are nevoie de 
un depozit iniţial în cont – de 35 de dolari. Sau de 25. Ba nu. 
funcţionarul sună la Centru şi află că e vorba de 30 de dolari. Eficienţă 
şi precizie bancară. Bun. Omul nostru ajunge la filiala centrală, aia cu 
etaje multe, cu lift exterior de sticlă, cu mozaicuri şi marmură, şi se duce
la un ghişeu. Acolo află că, pentru a­şi deschide contul în valută, are 
nevoie de. 40 de dolari. Protestează – el ştia de 30. Sau de 25. Hai, de 35.
„Da' cât aveţi?”, vine întrebarea. „Treizeci”, zice omul. Funcţionarul de la 
ghişeu se consultă cu un şef şi anunţă că e bine şi 30. Asta se cheamă 
flexibilitate în relaţiile cu clienţii. Impresionant, nu? Măcar se poate 
negocia.
  Apoi clientul nostru arată cecul venit din străinătate. Funcţionarul
ia cecul, se duce la alt ghişeu, îl arată unei fete, care ia şi ea cecul, mai 
cheamă pe cineva, se adună în cerc şi se uită toţi trei la cec, după care 
unul dintre ei dispare cu cecul undeva în spate şi vine cu buna vestire: 
da, se poate. Se rezolvă. Omul îşi deschide contul pe bază de cerere 
individuală la un birou (stă la o coadă), apoi, cu cererea avizată (?), 
merge la un ghişeu (altă coadă). Acolo depune cererea, cei treizeci de 
dolari şi cecul primit de peste graniţe. Întreabă, ca orice român păţit: 
„Mai trebuie să plătesc şi altceva în afară de asta?”. I se spune că nu – 
exceptând comisionul perceput de bancă pentru fiecare retragere. În 
România comisionul e la fel de inevitabil ca impozitul şi moartea. Omul 
oftează resemnat şi întreabă: „Dar banii mei?”. Află că dacă acel cec e 
valabil, banii îi vor fi transferaţi în cont pe baza cecului în cadrul unei 
operaţiuni interbancare ce durează cel mult opt săptămâni. Cu viteza 
diligentei de secol XIX. Dar măcar se poate.
  Opt săptămâni şi durează. Gura rea a unui amic cu firmă mi­a 
şoptit că, în asemenea cazuri, banii din străinătate ajung mult mai 
repede (cum ar fi şi logic), dar sunt rulaţi prin bănci şi scot ceva 
dobândă. Nu pentru client, desigur. Mi se pare exagerat, dar opt 
săptămâni pentru autentificarea şi achitarea unui cec e cam mult chiar 
şi pentru România. De când există computere şi reţele interbancare, 
chiar şi o săptămână e mult. Dar ce să zic? totuşi nu sunt în branşă.
  Un ciorap costisitor, dar frumos mirositor însă un lucru am aflat 
de la clientul despre care vorbeam: un cont în valută nu­i decât pagubă 
la casa omului. Când, slavă Domnului, banii ajung în cont şi el vrea să­i 
retragă pe toţi, lăsând doar vreo trei­cinci dolari de sămânţă, să aibă şi el
un cont în valută pentru când o să devină miliardar cu vilă la Saint­
Tropez, află că banca percepe un comision de trei dolari lunar pentru 
administrarea contului. „Administrare” e un cuvânt frumos din jargonul 
economiştilor, care înseamnă concret că banii omului stau în cont, iar 
banca bagă în fiecare lună mâna acolo şi ia ceva, în buna tradiţie a 
gestionarului român de alimentară comunistă. E o cheltuială despre care
nici un funcţionar al băncii nu spune nimic dacă nu e întrebat. La 
întrebarea firească „Şi dacă uit de cont, iar banca, tot luând aşa, trei 
dolari pe lună, îl goleşte de tot?”, răspunsul vine tot firesc: omul îi devine
dator băncii fără să facă nimic, doar pentru că acolo se „administrează” 
un cont gol.
  Dar contul subţire cu cheltuială se ţine. Măcar are şi clientul iluzia
că, la o adică, dacă ajunge la strâmtoare pe undeva prin străinătate, la 
New York, Paris sau Tirana, contul ăsta îl salvează. Ar fi bine să nu 
ajungă în situaţia asta nici măcar în Focşani, ca să nu­şi ucidă iluzia de 
respectabilitate pe care, cică, o dă un cont în valută. Realitatea e mai 
tristă: din contul în valută obişnuit pe care l­a deschis nu poate retrage 
bani decât de la banca respectivă – adică din ţară. Mai exact – şi mai 
grav: numai din clădirea unde i­a depus! De ce? De­aia. C­aşa­i contul. 
Adică plăteşti trei dolari pe lună unui nene ca să­ţi ţină banii la ciorapul 
lui. Care­i diferenţa între ciorapul lui şi al tău? Păi, în primul rând 
clientul curios află că totuşi ciorapul băncii e mai sigur, iar în al doilea 
rând banca îi poate folosi mai bine. Ce­i drept, nu în folosul clientului, ci 
doar pe comisionul lui.
  Normal, soluţia cea mai înţeleaptă e să­ţi lichidezi contul cu totul. 
Nu şi cea mai simplă. Un cont în valută nu se poate lichida aşa, ca la 
orice terchea­berchea de Bank of America, adică nu te duci la ghişeu, 
ceri banii (tăi) şi gata. Fericitul client trebuie mai întâi să discute cu un 
consultant al băncii (la o coadă), să depună o cerere, să îi fie avizată, să 
se ducă apoi cu cererea la un ghişeu (altă coadă) şi abia atunci îşi 
închide contul şi, desigur, plăteşte iar. Plăteşte pentru lichidarea 
contului. La consultanţii băncii sunt cozi peste cozi, şi, după o oră şi 
ceva de aşteptare, află – printr­un simplu noroc – că de fapt ar avea 
nevoie de o programare. Primeşte un număr de telefon de la o 
funcţionară amabilă şi sună pentru programare, iar prima reacţie a 
consultantului este o replică uşor oţărâtă: „Da' de unde aveţi numărul 
ăsta?”. „De la o fată de la bancă!” „Ce fată?”, reia consultantul. „De la 
care ghişeu?” Ei, o fată, de unde să ştie omul? Dar obţine programarea, 
scrie o cerere, i se avizează, se duce la alt ghişeu, i se lichidează contul 
şi. uff, scapă cu faţa curată, uşurat şi la propriu, şi la figurat.
  Aici s­ar potrivi încă o scenă din legătura de afaceri pe care am 
avut­o cu Bank of America, tot din momentul ruperii relaţiei noastre – cel
în care ne­am lichidat contul. Fiindcă urma să ne întoarcem în România,
am cerut să ne lichidăm tot contul cu 24 de ore înainte de ziua plecării. 
Atunci am aflat că, pentru a face aşa ceva, trebuia să nu folosim cârdul 
cu două zile înainte de lichidarea contului. Astea erau regulile. Speriat ca
tot românul, dar şi ofuscat – ca tot clientul american – am anunţat că eu 
habar n­aveam de regula asta şi că nici nu mă informase nimeni. 
Rezultatul? Funcţionarii mi­au acceptat imediat pretenţiile, ba chiar şi­
au cerut scuze că ne­au încurcat. În condiţiile în care, fiindcă ne 
lichidam contul, tocmai renunţam să mai fim clienţii lor. Şi n­au 
perceput nici un comision.
  (Acum, dacă mă întrebaţi dacă ni se spusese sau nu de interdicţia 
de a folosi cârdul două zile înainte de lichidarea contului, mărturisesc că
nu ştiu. S­ar putea chiar să ne fi spus. Dar nimeni n­a riscat să pună la 
îndoială integritatea clientului. mă rog, a fostului client.)
  Afaceri şi putere.
  Aici s­ar putea ascunde o explicaţie psihologică simplă, dincolo de 
comisioane, de lăcomia instituţională şi de incompetenţa 
funcţionărească. Dacă aţi vedea, puse alături, două imagini – una cu 
clientul american în faţa funcţionarului de bancă de acolo şi a doua cu 
clientul român în faţa funcţionarului de la noi – aţi înţelege imediat. În 
America raporturile client­instituţie sunt pur financiare, iar cele două 
personaje au, la un nivel sau altul, relaţii de afaceri. De aici politeţea 
reciprocă implicită, cu o nuanţă de inferioritate a funcţionarului bancar. 
La urma urmei, clientul şi nu banca este cel care vine cu banii.
  În România, între client şi funcţionar politeţea existentă ascunde – 
nu prea bine – o inferioritate evidentă a clientului, care e mereu 
dezorientat, trebuie să semneze, să facă dovada, să arate că e onest, 
prezumţia de la care se porneşte fiind aceea că bietul client e un 
potenţial infractor. Inferioritatea clientului porneşte de la faptul că între 
el şi bancă – prin funcţionar – se stabilesc relaţii de putere, iar cea care 
deţine banii (şi puterea) este banca. Faptul e paradoxal, fiindcă banii 
băncii tot de la clienţi vin. Altfel care e rostul băncii?
  După vreo lună, bietul om vede că totuşi bancherii au avut şi ei 
dreptatea lor: şi­a cheltuit banii mai repede decât i i­ar fi cheltuit banca 
administrându­i contul. Şi, uite, parcă a început să deprindă şi tainele 
sistemului bancar semiprivat românesc. Ca pentru orice lecţie bine 
predată, a plătit frumuşel.
  Dar face. Ştie măcar atât: că n­o să încerce să spargă niciodată o 
bancă. Probabil că pentru jaf armat ăia i­ar lua un comision exorbitant. 
Ar ajunge să­şi lase gaj şi pistolul, şi ciorapul de pe faţă. De­aia la noi 
numai bancherii sparg băncile. Treburile serioase se fac de către 
profesionişti veritabili.
  P. S.: Acest text reprezintă o imagine parţială şi subiectivă a 
sistemului bancar românesc. Orice asemănare cu realitatea este absolut 
întâmplătoare, probabil accidentală şi în nici un caz relevantă. (Păi ce 
vreţi, să fac pe eroul?! La urma urmei, am şi eu un cont pe undeva, ce 
dracu'.)
  Cine­l enervează pe contribuabilul din mine.
  Aşa, de început, mă calcă uşurel pe nervi tupeul unor Mitici de la 
Liga (Ne) Profesionistă de Fotbal şi al preşedinţilor de cluburi de fotbal 
din România. Oamenii ăia au privatizat – şi, cică, profesionalizat – 
fotbalul românesc, adică au preluat cluburile, făcând, de sanchi, pe 
investitorii, apoi le­au umplut de datorii şi şi­au umflat conturile prin 
vânzarea de carne vie de fotbalist. Iar acum, când cluburile se văd 
obligate să plătească, Miticii şi Săndicii cer ca statul să investească în 
renaşterea fotbalului românesc. Să achite nota de plată a şmecheraşilor 
şi, eventual, să le mai pregătească o serie de carne vie şi performantă, 
pentru ca „profesioniştii” s­o vândă în străinătate. Adică statul să ia bani
de la mine şi să le dea specialiştilor în dezastre din fotbal.
  Păi, dacă fotbalul românesc e profesionist, nu trebuie să se 
descurce singur? Reclame, drepturi de difuzare, un Abramovici sau 
măcar un Becali care să investească în fotbal s­or mai găsi. Să­şi crească
Liga tineri fotbalişti – dacă o vrea vreun tânăr să se apuce de o meserie 
în care e plătit doar cu salariul minim pe economie! (Cum? Aia e numai 
pe hârtie, ca să nu plătească impozite la stat, cum plătesc eu? Mă rog, 
asta e treaba Gărzii Financiare.) Iar dacă fotbalul românesc a ajuns 
prioritate naţională (calculatoriştii să ţină ciocul mic!), atunci să­l 
naţionalizăm.
  În orice caz, nu vreau ca banii mei să fie aruncaţi în groapa aia 
puturoasă. Ce, handbalul nu e bun? Sau oina? Iar dacă vreau să 
finanţez fotbalul, mă duc pe stadion şi plătesc bilet de intrare. Ştiu pe ce 
dau banii.
  Gata, m­am înfuriat! Mai ales că semidocţii ce vorbesc de strategii 
în fotbal sunt răul cel mai mic pentru contribuabil. Ce te faci însă cu 
învăţământul. să zicem universitar? Acolo sigur se duc o parte din banii 
mei. Şi nu vreau! Nu vreau să dau bani pe un pretins obiect de interes 
naţional, care devine încet­încet o adunătură de clanuri de familie! Să 
plătesc cheltuielile lunare ale numeroaselor familii universitare care s­au
oploşit prin centrele mari? Adică înainte de 1989 – exemplu real – un fiu 
de „universitar” o dă în bară la examenul de admitere la facultatea unde­
i tata, dar tata îi găseşte lucrarea şi, cu ajutorul amicilor de­aceeaşi 
teapă academică, îi măreşte nota odraslei. Domnul Goe intră, iar cineva 
pică în locul lui. Apoi în facultate Goe ia numai 10, căci e fiul lui tata, 
încheie cu brio şi devine şi el cadru universitar în facultatea unde în mod
normal n­ar fi fost bun nici de student.
  După 1989 fenomenul a luat o altă formă, întâlnită mai ales în 
domeniul în care poţi omorî oameni: la Medicină. Loaza nu intră la stat, 
dar se înscrie la o facultate particulară cu plată (unde adesea predă şi 
are acţiuni chiar tăticu' sau mămica). În anul următor, graţie rezultatelor
excepţionale şi a moştenirii genetice, fiul/fiica/nepotul. /pila este 
transferat semi­legal la facultatea de stat. Termină cum laude, desigur, şi
adesea rămâne preparator acolo – dacă se poate, la tata sau mama în 
catedră. O variantă la înscrierea la o facultate particulară e înscrierea la 
o facultate de peste Prut, de unde se face iarăşi transferul penibil la 
facultatea de stat din România.
  Ei bine, spuneţi şi voi: pe asemenea învăţământ să­mi arunce 
statul banii din impozite? Pe clanuri şi famiglii? Dacă ar face cineva o 
listă completă cu toţi fiii, fiicele, nepoţii, nepoatele, nurorile şi ginerii din 
universităţile de la noi, aţi vedea că profesorii universitari tind să devină 
un fel de castă, ce se înlocuieşte doar ereditar, ca o monarhie1. Desigur, 
printre ei se ascund şi destui inşi capabili, dar pe ei nu­i plâng: şi­ar găsi
oricând locuri mai bine plătite. Şi nu vreau să plătesc mediocri 
academizaţi de tata, care apoi scot pe bandă medici şi profesori şi 
ingineri mediocri, ca peste ani, din nepricepere, studenţii ăstora să mă 
trateze aiurea, să facă poduri care­mi cad în cap sau să­mi educe copiii 
cum dă Dumnezeu. Ar însemna să­mi finanţez propria distrugere. De 
fapt, cât timp îmi plătesc corect impozitele, exact asta fac.
  Fiindcă veni vorba de famiglii, acum chiar mi­a sărit ţandăra rău 
de tot. Mi­am amintit că dau o grămadă de bani şi pentru SRR şi SRTV, 
adică radioul şi televiziunea de stat. Pentru instituţiile care au 
răstălmăcit adevărul şi la Revoluţie, şi la mineriada din 13­l5 iunie 1990,
şi sub Iliescu, şi sub Iliescu, şi sub Constantinescu, şi sub Iliescu, şi­s 
gata s­o facă şi sub Băsescu. Îi plătesc (şi­s plătiţi bine de tot!) ca să mă 
mintă. Plătesc servitori care le fac servicii altora. După alegerile din 
decembrie 2004, când PSD­ul a pierdut puterea, am începu să văd la 
TVR personaje care între 2000­2004 nu apăreau decât din greşeală, în 
schimb nu mai văd personaje omniprezente acum un an, doi. Văd filme 
curajoase făcute în 1999 şi ascunse până în 2005. Văd foşti opozanţi, 
ajunşi azi la putere, şi nu­i mai văd pe foştii oameni de la putere. Aşa s­a
întâmplat la fiecare schimbare de guvern, de partid, de orientare. Aşa 
făceau şi comuniştii, cu deosebirea că ei ştergeau istoria cu totul, nu 
ascundeau variantele alternative pentru cazul în care pleacă ai noştri şi 
vin ceilalţi „ai noştri”. E trist şi penibil şi enervant. Iar când se schimbă 
şefii SRR şi SRTV, numai ce vedeţi că răsar cu pâra la noii şefi 
pupincuriştii de serviciu, care se grăbesc să declare cât au fost ei de 
oprimaţi. Atunci avem ocazia să vedem şi să auzim dezvăluiri pline de 
curajul ridicol al celor gata să laude pe oricine ţine lingura lângă 
borcanul cu miere.
  Vorbeam de famiglii. Păi radioul şi televiziunea – la Bucureşti şi în 
ţară – sunt adevărate oaze de vacanţă pentru diverse clanuri. Părinţi, 
bunici şi nepoţi se adună la salariul de stat şi freacă media pe banii mei 
şi­ai altora, ba chiar, făcând asta – adică nimic – se simt superiori plebei 
care­i plăteşte.
  Risipitorii şi ţâfnoşii parlamentari parcă mă enervează mai puţin. 
M­am gândit mai bine şi mi­am dat seama că pentru noi, cetăţenii de 
rând, e mult mai bine ca o mare parte din ei să stea şi să doarmă în 
Palatul Poporului, cu nasul pe „Fata de la pagina 5”. Altfel, lăsaţi în 
lume, ar putea provoca mai multe nenorociri. Unii sunt profesori 
universitari, alţii oameni de fotbal, alţii medici.
  A, şi mai plătesc şi asigurări de sănătate. de ce, Dumnezeule? Ca 
să­mi cumpăr singur seringi şi tifon? Ca să plătesc pe medicamentele 
aduse din străinătate mai mult decât dacă le­aş lua direct de acolo? Că, 
dacă judecăm comparativ cu ce plătesc europenii, preţurile la 
medicamentele străine aduse la noi sugerează că românii ar câştiga, în 
medie, 2.500­3.000 de euro pe lună. Aici sunt banii dumneavoastră. Şi 
ai mei. De fapt, nu aici, ci în conturile reprezentanţilor diverselor firme, 
care sunt tot medici şi tot din banii ăia ai mei se adapă. Ba de multe ori 
tot ei stabilesc şi listele cu medicamente compensate şi gratuite, tot ei 
hotărăsc cum să ne tratăm, tot ei ne şi tratează, tot ei educă la facultăţile
de Medicină viitorii doctori. Ei sau soţiile, fiii, fiicele, ginerii şi nurorile 
lor. Şi tot pe banii noştri.
  Ai mei. Ăia din care, în timp ce oamenii mor pe capete în spitale, se
construiesc sedii impozante – şi kitschoase – pentru sediile judeţene ale 
caselor de asigurări de sănătate.
  În ţara asta toată lumea face ce vrea cu banii mei. Ce să mă fac? 
Singura soluţie la care m­am gândit e una greu de realizat. Dar mi­ar 
plăcea. Nu s­ar putea să îmi plătesc impozitele şi asigurările sociale – 
sau măcar o parte din ele – în altă ţară? Să­mi aleg eu o ţară în care să 
am încredere că nu o să fiu jumulit pe degeaba ca în România? M­am şi 
gândit: aş opta pentru Ungaria. E aproape de Timişoara, e de încredere, e
curăţică, e în UE. Măcar asigurările de sănătate. Oricum o mulţime de 
cetăţeni din zonă se duc deja să se trateze la spitalul din Szeged. Aş sta 
mai liniştit.
  Desigur, ar mai fi o soluţie. Aia la care visăm cu toţii. Somn uşor, 
naţiune!
  Şcoala umilinţei „Ai făcut şapteşpe ani de şcoală ca s­ajungi un 
căcat de profesor!”
  (Mama mea)
  Uneori oamenii numesc prostia paradox. Lumea e plină de 
paradoxuri.
  România este ţara unde cultura şi educaţia sunt la mare preţ în 
gurile tuturor. Ori de câte ori patriotismul nostru dă în clocot, invocăm 
marile figuri ale culturii române (educate aici, afirmate în străinătate), 
rezultatele elevilor noştri medaliaţi la Olimpiadele internaţionale de 
diverse ştiinţe (educaţi aici, gata să emigreze dincolo) sau izbânzile 
tinerilor români în străinătate (educaţi aici, emigraţi. dar aţi prins deja 
mişcarea). E un fel de­a recunoaşte că orice reuşită este dependentă de 
educaţia individului şi, până la urmă, de importanţa acordată sistemului
educaţional din România. Dar pe ocolite, cât mai pe ocolite, să nu şi­o ia 
profesorii în cap.
  Paradoxul românesc – aşa cum e definit mai sus – este că 
importanţa simbolică atribuită sistemului educaţional face casă foarte 
bună cu procesul de distrugere a educaţiei naţionale1. Cu alte cuvinte, 
ne mândrim cu superba noastră producţie de creiere sclipitoare în timp 
ce uzina de creiere se dărâmă pe noi. Mai mult, aproape fiecare român 
trânteşte câte un baros în pereţii uzinei.
  Ai şcolii, vreau să zic. Cred că o facem inconştient. Mândria cu 
care ne lăudăm „şcolerii” – care­s întotdeauna mai deştepţi decât ăia 
occidentali – nu se poate lega altfel decât paradoxal de poziţia umilă în 
care se află învăţământul printre instituţiile din România. Ne lăudăm 
deştepţii, dar promovăm prostia – desigur, dacă e slugarnică în sus şi 
tupeistă în jos. Elogiem public puterea de sacrificiu a dascălilor, dar le 
dăm şuturi în părţile moi. Admirăm performanţa şcolară, dar umplem de
diplome universitare (inclusiv doctorate) tot agramatul cu ghiul şi funcţie
sau firmă. Între timp, dincolo de retorica greoaie şi afacerile sprintene cu
diplome şi doctorate, profesorii de liceu, de gimnaziu, de şcoală primară 
se întâlnesc zilnic cu elevii şi îi. nu ştiu. Îi educă? Dacă da, mă plec plin 
de respect în faţa lor, măcar pentru că mai sunt în stare şi de aşa ceva.
  Numai că ar fi cazul să lăsăm la o parte retorica naţionalist­
romantică de tipul „dascălul care se jertfeşte pentru educaţia elevilor”, să
uităm şi de celibatara dăscăliţă a lui Goga şi să acceptăm ideea că 
meseria de profesor e o profesie ca toate celelalte. Cel care şi­o asumă nu
pleacă nici să­şi sacrifice viaţa pentru ţară, nici nu organizează o 
revoluţie. Nu e nici Avram Iancu, nici Ecaterina Teodoroiu şi nici Che 
Guevara. E pur şi simplu un profesionist care îşi face treaba, ca urmare 
a încheierii unui contract de muncă. Dar nimeni n­are chef să judece 
aşa. Ar strica raporturile de dependenţă create în perioada comunistă şi 
perpetuate până azi, în virtutea dreptului celui mai tare – în cea mai 
mahalagească manifestare a lui.
  Ori de câte ori am vorbit despre profesorul din România 
contemporană, am fost tentat să­l compar cu puricele din bancul cu 
faimosul experiment al nu mai puţin faimosului savant sovietic. Savantul
sovietic ia un purice şi­i spune „Sari!”. Puricele, desigur, sare. Atunci 
savantul sovietic îi taie puricelui un picior, după care îi spune iar „Sari!”.
Puricele face iar un salt. Savantul îl ia, îi mai taie un picior şi­i spune iar
„Sari!”. Puricele sare şi de data asta. Vine la rând alt picior. După ce i­l 
taie şi pe următorul, savantul sovietic pune puricele jos şi­i zice iarăşi 
„Sari!”. Dar de data asta puricele nu mai sare. Mulţumit de rezultat, 
savantul scrie în fişa de observaţie: „Dacă îi tai unui purice patru 
picioare, animalul îşi pierde simţul auzului”. Cam aşa au păţit­o şi 
profesorii: li s­a tăiat mereu câte un picior – ba salarii mici, ba şcoli 
dărâmate, ba presiuni politice sau de interese – şi mereu li s­a cerut să 
sară performant. De la o vreme, rezultatele se văd: profesorul român 
aude tot mai prost.
  Dintr­o asemenea perspectivă, aici n­o să pot face altceva decât să 
urmăresc, atât cât se poate, raporturile membrilor corpului profesoral 
preuniversitar din România cu diferitele grupuri sociale, instituţii şi 
organizaţii profesionale cu care interacţionează ei ca indivizi. (Spaţiul 
universitar are alte reguli, alte coduri şi alt statut şi, chiar dacă nu stă 
mai bine, îşi păstrează încă o bucată de prestigiu neterfelit. 
Deocamdată.)
  Primul cerc – Profesorul şi puterea politică.
  Avem un Minister care se ocupă de universităţi, licee, şcoli 
profesionale, de profesori, elevi, studenţi. Îi spune Ministerul Educaţiei, 
Ministerul Educaţiei şi învăţământului, Ministerul învăţământului sau 
cum îi mai trăsneşte prin cap ultimului guvern. În fine, e un minister. 
Avem şi un parlament care se ocupă de legislaţie şi are grijă părintească 
de fiecare bugetar din ţară. Şi nu o dată am avut impresia că pentru 
părintele parlamentar (simbolic, Doamne fereşte de altceva!) 
învăţâmântul e copilul cretin, pe care îl ascunzi când vin oaspeţi străini. 
Oricum, cât am lucrat ca profesor, mi­am dorit de nenumărate ori să nu 
mai aibă atâta grijă de noi. Nici Parlamentul României, nici Ministerul 
Instrucţiunii sau Educaţiei Publice sau cum l­o mai chema azi.
  În principiu, guvernul are grijă ca bugetul pentru învăţământ să fie
întotdeauna mai mic decât o cer legea, standardele europene şi bunul­
simţ. La urma urmei, profesorii sunt prea dezorganizaţi ca să facă greve 
şi chiar dacă le fac, ce? Se întrerupe şcoala o vreme. mare brânză! începe
ea iar. La urma urmei, sunt atâţia oameni de succes care au făcut liceul 
în şapte­opt ani. Şi profesorii nici nu­s ca minerii. Ce­or să facă? Or să 
vină la Bucureşti să bată populaţia cu bureţii şi creta? Oricum sunt 
destul de pârliţi şi nu­şi permit să piardă salariul pe o lună cu greve şi 
revendicări. Dacă o grevă a minerilor devine problemă de interes naţional
şi trebuie rezolvată imediat (nu zic că nu trebuie), o grevă a profesorilor 
este de obicei prilej de hăhăială. De altfel, importanţa pe care o are 
fiecare angajat se reflectă în salariul său. Un profesor debutant porneşte 
de la un salariu cincizeci de euro, adică aproape jumătate din salariul 
mediu pe economie. Calificare superioară, salariu sub nivelul multor 
absolvenţi de gimnaziu. Atât primeşte, atât contează în societate.
  Cam aşa se întâmplă şi s­a întâmplat în raporturile dintre guvern 
şi profesori. Rarele momente când s­a încropit câte o grevă au fost 
urmate de câteva ori de reţineri din salariul greviştilor, ca pedeapsă 
pentru slujbaşul ce ridică fruntea în faţa şefului. Fiindcă în realitate (fără
fraze găunoase, cum am zis), profesorul e văzut ca un funcţionăraş 
mărunt, aflat la discreţia puterii, gata să înghită orice măsură restrictivă 
atunci când e cazul şi uşor de potolit atunci când îndrăzneşte să se 
revolte. Mai ales că ăştia, profesoraşii, se revoltă civilizat, de parc­ar veni 
de pe altă planetă.
  Tot de­acolo, de sus, nu se vede prea clar care e folosul 
profesorilor. E­adevărat, trebuie să avem învăţământ, „fiindcă aşa ne 
cere Europa”, dar să mai şi cheltuim cu el? Ce iese de aici? Educaţie? Să 
fim serioşi. Şi aici intră în funcţiune mecanismele scălâmbe impuse în 
anii comunismului. Unul, extern, a fost eliminarea cvasi­completă a 
meritocraţiei, procedeu prin care ascensiunea socială era garantată de 
supunerea faţă de sistem şi nu de abilităţile intelectuale. Altfel spus, 
orice prost fidel partidului făcea şcoala de partid, trecea obligatoriu prin 
liceu şi ajungea chiar şi prim­secretar, poziţie de pe care îi urechea 
dispreţuitor pe dascălii umili, veniţi să ceară o butelie sau un 
apartament. Al doilea, unul intern de data asta, ar fi reducerea forţată a 
calităţii învăţământului. Programe supraîncărcate, reducerea 
standardelor (pentru ca orice găgăuţă cu carnet UTC să poată absolvi 
douăsprezece clase), practica agricolă care înghiţea din perioada de 
şcolarizare – toate au contribuit la reducerea prestigiului şi eficienţei 
şcolii. Rezultatul a fost acela că atât faimoasele reuşite la olimpiadele 
internaţionale de ştiinţe, cât şi reuşita la o facultate cât de cât 
„prestigioasă” erau condiţionate de orele luate în particular. Şi­atunci, 
logic, dacă trebuia să faci meditaţii particulare pentru a deveni 
competitiv, ce valoare mai avea şcoala?
  N­aş merge până acolo încât să afirm că, pe undeva, au intrat în 
joc şi frustrările unor parlamentari sau membri ai guvernului, unii foşti 
corigenţi, alţi cadre de nădejde din fostul PCR, care priveau, 
'telectualii„ cu un amestec de râcă şi dispreţ. Pe ici, pe colo, poate a 
contat şi asta. Oricum, rezultatele vorbesc despre interesul acordat 
învăţământului. După unica încercare de reformă coerentă – cea a lui 
Andrei Marga – a urmat un joc caragialesc de­a schimbarea: opt clase 
obligatorii sau poate zece sau un ciclu de nouă clase cu a zecea un pic 
nu ştiu cum, cu manuale alternative cât mai unice, cu examene cu grile 
sau orale sau scrise, cu note înlocuite cu credite, cu examene de 
capacitate şi fără. Cum nimănui nu­i păsa de învăţământ – zona cu 
bugetarii cei mai insignifianţi, aşa cum am spus – angajaţii ministerului 
au fost lăsaţi să se joace cu reforma aşa cum se joacă puştii cu soldăţeii 
de plastic. Când reformei i se mai rupea un picior, îl lipeau strâmb sau 
aruncau totul la gunoi. Jalnic: un domeniu care chiar este de interes 
naţional a fost lăsat pe mâna unor birocraţi care au făcut în fiecare an 
schimbări numai ca să­şi poată justifica salariul. Reforma făcută de 
„profesioniştii” hârţogari de la minister era de fapt echivalentul mutatului
hârtiilor de pe un birou pe altul şi înapoi – nimic concret, dar multă 
agitaţie şi multă nepăsare faţă de profesori, cei care încercau să ia în 
serios jocurile cretine ale superiorilor. Lipsa de organizare şi haosul 
administrativ dovedite de mult prea desele schimbări curriculare şi de 
metodologie (ilustrate o dată în plus şi de desele modificări ale numelui 
ministerului) arată importanţa acordată învăţământului: e domeniul în 
care se poate greşi mereu, fiindcă noi suntem oricum mai deştepţi decât 
Occidentul.
  În fine, după dispreţ şi nepăsare, mai există o atitudine care iese 
din când în când la iveală acolo, sus, la nivel guvernamental, indiferent 
de guvern. Uneori, când vrea să spună ceva, câte un înalt funcţionar 
guvernamental aminteşte că profesorii dau meditaţii în particular şi nu 
plătesc impozite. Adică, prin evaziune fiscală, fură statul român. În 
concluzie, profesorul e un hoţ – şi încă unul mărunt. Doar numărul mare
de profesori face ca statul să fie păgubit serios, prin însumarea tuturor 
găinăriilor profesorale.
  Un asemenea comentariu e în primul rând descalificam pentru cel 
care îl emite. E­adevărat, există profesori care fac meditaţii (şi nu prea 
mulţi, fiindcă la materii cum sunt biologia, geografia, chimia etc. cererea 
e slabă) şi, probabil, şi evaziune fiscală, însă pentru un stat cu probleme 
cât China în zona colectării impozitelor, nu văd soluţie mai proastă decât
atacul la adresa profesorilor, oricum subsalarizaţi.
  De ce să nu începem cu marii datornici, fie ei de stat sau 
particulari? De ce nu cu instalatorii sau maiştrii constructori (care pot 
ajunge la un venit neimpozitat de două­trei mii de euro pe lună)? Oare 
cum le pică tuturor ochii, mai întâi şi mai întâi, pe profesori? Un atac 
direct la adresa marilor datornici îi poate speria şi pe cei mărunţi: 
guvernul român care are îndrăzneala să se lege de evazionişti milionari 
nu­i va ierta nici pe micii supravieţuitori din şcoala românească. Însă 
când ditamai guvernul îşi caută un adversar pe măsură cu care să se ia 
la trântă şi îl găseşte tocmai pe peticitul profesor român, nici nu există 
semnal mai bun pentru continuarea furturilor la nivel înalt. E stupid să 
fii mare cu cel mic.
  Cam aşa se vede relaţia profesor­stat. Când nu e considerat un 
funcţionăraş inofensiv (deci insignifiant) sau unul sâcâitor şi inutil, e 
luat drept un găinar evazionist. Dacă asta e figura menită să stârnească 
respectul tinerei generaţii, eu zic că mai trebuie să lucrăm la imagine. Şi 
la realitatea a cărei reflexie e ea.
  Al doilea cerc – Profesorul şi inspectoratul.
  E greu de descris (aşa că mai bine imaginaţi­vă) înfiorarea cu care, 
ca proaspăt absolvent de facultate, te duci să îţi depui dosarul la un 
inspectorat şcolar, gata să­ţi începi cariera de profesor. Chiar dacă ştii 
dinainte că salariul e mizer, că nu te aşteaptă prea multe lucruri bune. 
Cel puţin te aşteaptă ceva nou, iar la douăzeci şi ceva de ani noul 
înseamnă interesant. Chiar atrăgător. În ciuda atitudinii teribiliste, 
bănuiesc că aproape fiecare absolvent care s­a îndreptat cu voluminosul 
dosar în mână spre inspectorat, ca să se înscrie la concurs pentru un 
post de profesor, s­a lăsat prins de fiorul respectiv.
  Dar sunt la fel de convins că i­a trecut repede – de cum a dat 
prima bătălie cu aparatul administrativ al inspectoratului. Numai că el, 
absolventul, nici măcar nu se aştepta să fie o bătălie. La urma urmei, 
inspectorii sunt şi ei profesori (sau au fost odată, demult) şi cunosc 
greutăţile şi nobleţea acestei profesii apostolice. Aşadar, viitorul apostol 
îşi face încărcatul dosar, cu tot felul de hârtii autentificate şi legalizate, 
vizite medicale şi tot tacâmul, şi se prezintă la inspectorat. Acolo 
aşteaptă deja, cu vreo trei ore înainte de deschiderea ghişeului, alte 
câteva sute de foşti şi actuali apostoli. E vară, e cald, e apăsător. Dacă 
vreţi o comparaţie aproape de realitate, înghesuiala şi coada semăna 
binişor cu cea de la acordarea vizelor de lucru în străinătate.
  Biroul care se ocupă cu preluarea dosarelor funcţionează doar vreo
patru ore pe zi. Normal, în restul timpului personalul inspectoratului are
şi alte treburi. Se deschide cu o jumătate de oră întârziere, iar coada 
începe să se mişte greu. La un moment dat activitatea se şi întrerupe. 
Funcţionara (sau inspectoarea) începe să urle la apostoli că se împing ca 
vitele şi că intră la grămadă, nu când sunt chemaţi, şi că dacă nu se 
poartă cum li se spune ea, una, nu mai primeşte dosare. După care 
distinsa doamnă iese din birou şi pleacă undeva. Aspiranţii la un post de
profesor tac umiliţi, strâng coada frumos şi ordonat şi aşteaptă. Doamna 
revine şi, plină de mărinimie, acceptă să­şi facă în continuare meseria. 
Apare şi o tânără apostoliţă elegantă, care pare să­i cunoască pe toţi 
inspectorii pe numele mic şi care intră nonşalantă în birou, trecând pe 
lângă coada umilă. Are şi ea un dosar sub braţ, iar de ieşit iese, la fel de 
nonşalantă, fără el. Mai se strecoară în faţă şi un bărbat grizonat, tot cu 
un dosar sub braţ, la care însă coada – absolut ilogic – începe să 
vocifereze. Noroc că iese doamna cu înscrierile, linişteşte gloata cu trei 
ţipete bine ţintite şi­l pofteşte zâmbitoare pe domnul grizonat în biroul ei.
După vreun sfert de oră, timp în care coada iar stagnează şi transpiră, 
iese şi domnul. S­a rezolvat. Căldura e tot mai mare, tinerele apostoliţe 
îşi şterg rimelul scurs şi îşi aranjează hârtiile boţite de transpiraţie. La 
un moment dat iar se aude din faţă că doamna nu mai preia dosare, dar 
nu se aude şi de ce. Apoi iar se mişcă ceva. Şi, în fine, tânărul apostol în 
devenire izbuteşte să scape şi el de dosar, adică să se înscrie la concurs. 
Desigur, nu chiar atunci, ci a doua zi, la altă coadă.
  Vine concursul, trece concursul. Unii – puţini – obţin post la oraş, 
alţii la sat, iar alţii se decid să rămână suplinitori până la anul, dar să 
nu plece din oraş. Un inspector anunţă că suplinirile se vor acorda în 
funcţie de media obţinută de fiecare la concurs, adică profesorii îşi vor 
alege un post din cele rămase libere în ordinea descrescătoare a notelor. 
Se stabileşte o zi şi­o oră de întâlnire, iar la ora respectivă tânărul 
aspirant nu mai găseşte pe nimeni acolo. Locurile s­au împărţit deja. 
Totul e clar. A primit şi el un post de suplinitor la un liceu din oraş. 
Perfect. Oare?
  Ajuns la liceul unde e repartizat, află că de fapt n­a primit un post,
ci jumătate de post, dar că asta se mai întâmplă şi că­şi poate căuta un 
supliment de ore pe la alt liceu sau poate întreba la acelaşi inspectorat. 
E drept, tânărul profesor entuziast numai de o nouă ciocnire cu 
inspectoratul nu mai are chef. Şi, oricum, ulterior va trebui să se roage 
de colegii de la cele două şcoli unde ajunge să predea să facă orarul în 
aşa fel încât apostolatul lui la primul loc de muncă să nu se suprapună 
cu cel din al doilea. Apostol, apostol, dar chiar Dumnezeu Atotputernicul
nu­i nici el, să poată fi prezent în două locuri concomitent.
  Mai târziu, la întâlnirea de deschidere a anului şcolar, va da peste 
câţiva colegi care au avut medii mai mici la examenul de titularizare, dar 
care au primit posturi cu normă întreagă la licee din centru. Va da însă 
şi peste colegi mai ghinionişti, care au primit post la şcoli ori licee unde 
în realitate nu existau nici un fel de ore pentru specialitatea lor, dar li se 
oferise alternativa să predea altceva. Sport, de exemplu. Sau Educaţie 
Civică. Sau, dacă erau profesori de română, sigur puteau încerca nişte 
ore de franceză. Sau biologie. În fine, lucrurile se rezolvă cumva, doar 
suntem în România.
  Începe întâlnirea de deschidere, iar pe un podium slab luminat 
urcă un personaj care face dezacorduri gramaticale şi siluieşte monoton 
limba română în gura mare, în microfon şi­n urechile apostolilor. 
Tânărul zâmbeşte îngăduitor – şi nu e singurul. „Vreun politruc de la 
judeţ, care ne­nvaţă ce­i aia şcoala.”, îşi zice el. Dar, spre surprinderea 
lui, află că îl ascultase pe inspectorul de Limbă şi Literatură Română. Un
inspector destul de dur, de altfel. Ajuns la inspectorat înainte de 1989, 
pe linie de partid. Nu e singurul. Nici măcar cel mai prăpădit.
  De aici încolo, contactele tinerilor profesori cu inspectoratul se 
reduc la minimum, spre satisfacţia ambelor părţi. Mai au loc din când în 
când cercuri metodice, la care, dacă stai cuminte, taci şi moţăi pe 
scaunul tău. N­ai nici o problemă. Altfel nu se ştie. Relaţia dintre 
profesor şi inspectorat nu e una prea reuşită. Seamănă cu o căsnicie în 
care unul dă mai mereu, iar celălalt primeşte senin şi se înfurie tot din 
senin. Şi zău că nu exagerez când vorbesc de dat şi primit. Din când în 
când, în funcţie de specialitate, profesorii din şcolile vreunui judeţ sunt 
chemaţi la secretariat şi anunţaţi că trebuie să dea banii pentru cartea 
venită de la inspectorat. „Care carte?” Păi, o culegere de exerciţii, caietul 
unui seminar la care au participat vreo trei inspectori, un raport de 
activitate. „Da, dar eu n­am cerut nici o carte!„ „Sigur că nu„, i se 
explică. „A trimis­o inspectoratul. Dumneavoastră o cumpăraţi doar.” 
Vreţi, nu vreţi – dar asta nu se mai spune. Poţi să nu vrei, dar de ce să te
pui rău cu inspectoratul? Cine are chef de inspecţii dure şi dese, când îţi 
poţi plăti liniştea cu o carte? (Despre gregaritatea şi lipsa mândriei de 
breaslă a profesorilor vorbim însă mai încolo.)
  O carte o arunci liniştit. Mai grav e când primeşti douăzeci­treizeci 
de exemplare dintr­o culegere de exerciţii sau probleme. Afli că – fiind nu
doar profesor, ci şi prestator de activităţi extraşcolare – trebuie să le vinzi
elevilor interesaţi. Iar când autorul e chiar inspectorul tău de 
specialitate, cel cu care îţi vei da examenele de grad, elevii sunt foarte­
foarte interesaţi. Pentru început achiţi totul din buzunar, după care – în 
funcţie de interesul real al elevilor şi de grosimea obrazului sau 
naivitatea idealurilor – îţi recuperezi banii fie direct, de la şcolari ori din 
fondul clasei (dacă eşti diriginte), fie indirect, sub forma plăcerii de a 
rupe şi a arunca pe foc treizeci de culegeri de exerciţii inutile. E un preţ 
cam mare, mai ales pentru un profesor, adică un angajat plătit sub 
nivelul cerut de calificarea sa.
  Cu inspectorii sau inspectoratul te mai întâlneşti – după cum o 
sugerează şi numele instituţiei – la inspecţiile de care ai parte. Aici totul 
depinde de umorile inspectorului, după cât de izbutit e „protocolul” 
(mâncărică, băuturică, atmosfera creată) şi, desigur, şi în funcţie de 
calităţile didactice ale inspectatului. E bine totuşi să nu fii rebel. Profesor
bun, mediocru sau chiar slab e acceptabil să fii, dar rebel nu. Până la 
proba contrarie, inspectorul nu mai e un profesor cu experienţă numit 
într­o funcţie de conducere, ci un înalt funcţionar, departe de tagma 
inşilor cu pantaloni prăfuiţi care aleargă prin oraş de la o şcoală la alta 
ca să nu întârzie la orele „de dincolo”, mai legat de aparatul de conducere
decât de şcoală ca instituţie educativă. Un birocrat. Iar proba contrarie e 
înlocuirea din funcţie. Şi­aici mai aveam de zis ceva.
  Mi­am amintit! La inspectorate, înlocuirile din funcţie se fac în 
special după schimbările de guvern. Presupun că e felul în care înţelege 
fiecare independenţa educaţiei, neimplicarea profesorilor în politică şi 
alte gogoşi pe care, dacă eşti foarte naiv, le crezi în primii doi­trei ani de 
învăţământ. Mi­amintesc de mica problemă iscată la un inspectorat din 
ţară în 1996, odată cu venirea la putere a Convenţiei Democrate. Nu era 
vorba că inspectoratele trebuia să fie şi ele apolitice. Departe de­aşa 
ceva! O asemenea gugumănie nu i­ar fi trecut nimănui prin cap. Nu, 
problema era că posturile de inspector (totuşi, presupus apolitice!) 
urmau să fie împărţite conform algoritmului, adică în funcţie de 
ponderea fiecărui partid aflat la guvernare. Cred că asta spune destule 
despre ce înseamnă un inspectorat şcolar din România. O să închei 
totuşi povestea cu ceva şi mai abracadabrant: la nu ştiu care specialitate
se hotărâse că inspectorul trebuia să fie de la un anumit partid. Conform
algoritmului, cum am spus. Numai că persoana propusă – o femeie 
capabilă, apreciată de profesori şi de la care se aşteptau multe – nu era 
membră a nici unui partid şi a refuzat să intre în algoritm. A invocat 
faptul că profesorii nu au voie să politizeze învăţământul. Iar dacă tot a 
fost aşa de fraieră şi a vrut să respecte legea, n­a fost numită nicăieri, în 
locul ei venind un cadru de partid şi de încredere, dintre cei pe care 
profesorii îi ocolesc cât pot. Din păcate, nu pot întotdeauna. Apoi a venit 
guvernarea PSD/PDSR, care a rezolvat lucrurile simplu: cine nu­i cu noi 
nu­i inspector. Şi au fost cu ei.
  Fiindcă, aşa cum se spunea la istoricul cenaclu Junimea, anecdota
primează, o să mai spun o anecdotă, legată de centrele de excelenţă. 
Poate că ştiţi, poate nu, dar acum câţiva ani s­au înfiinţat aşa­numitele 
centre de excelenţă, unde elevii cu aptitudini deosebite sunt direcţionaţi 
şi instruiţi suplimentar. La centrele de excelenţă predau, în schimbul 
unei retribuţii suplimentare (cum e şi normal) profesori de valoare, 
pasionaţi de profesia lor şi de munca alături de elevi bine dotaţi 
intelectual. Printre ei se numără profesori tineri, profesori mai vârstnici –
adică mai experimentaţi – şi inspectori, adică tot profesori. După un an, 
doi, la un inspectorat judeţean pe care nu­l mai numesc s­a hotărât însă 
coborârea milităriei din pod. Profesorii tineri, fără grade, au fost trecuţi 
pe poziţia de asistenţi, adică momâi care asistă la orele predate exclusiv 
de profesorii cu experienţă. Printre ei se numără în special inspectorii 
care au decis măsura respectivă. Inspectorul a dat, inspectorul a luat, fie
talentul lui elogiat. Iar printre inspectorii talentaţi de care vorbesc se 
numără şi acel surprinzător de agramat cadru de nădejde însărcinat cu 
inspecţiile la Limba şi Literatura Română. Dar asta nu m­a mirat. La 
urma urmei, acum vreo opt ani am cunoscut o profesoară metodistă 
însărcinată de inspectorat să­i instruiască pe studenţii de la Litere în 
cadrul practicii lor la română. De fapt, am recunoscut­o: specialista în 
predarea limbii române, cea care pregătea şi supraveghea viitorii 
profesori, era de fapt fosta mea şefă de pe vremea când eram casierul U. 
T. C. pe liceu. Mai clar, femeia fusese ani de zile şefa U. T. C.­ului pe 
judeţ şi nu mai predase de ani de zile. Nici nu se pricepea. Alegere mai 
potrivită nici nu mi­aş fi visat – altfel de unde aş fi găsit eu povestea 
asta? Deşi bănuiesc că inspectoratele de la noi sunt încă pline de 
asemenea poveşti de succes.
  Acum, după atâtea bârfe adevărate înşirate aici, sper să nu credeţi 
cumva că inspectoratele sunt în întregime aşa cum v­am povestit. În 
scurta mea carieră didactică am cunoscut vreo doi inspectori veritabili: 
oneşti, buni profesionişti, bine educaţi şi lipsiţi de aroganţă. Oamenii ăia 
nici măcar n­au scris culegeri de exerciţii pentru elevi. Sau, dacă le­au 
scris, eu nu le­am vândut pe la elevi. În rest, am dat mai tot timpul peste
funcţionari cu limbi de lemn, costume de activişti şi atitudini de 
parlamentar român. Recunosc, au tot dreptul să fie aşa, fiindcă în 
învăţământ inspectorii reprezintă echivalentul puterii politice. Ba chiar – 
ce să mă mai ascund după deget? – sunt instrumentul puterii politice. 
De­aia şi sunt inspectori. Doar n­or să inspecteze puterea!
  Al treilea cerc – Profesorul şi şcoala (ca o floare) în fiecare an între 
15 august şi 15 septembrie, în perioada de pregătire şi de începere a 
cursurilor şcolare, la televizor apar imagini cu şcoli distruse, săli de clasă
părăginite, clădiri cu pereţii dărâmaţi ş.a.m.d. Reporterii îşi fac meseria, 
urmând o rutină devenită plictisitoare. Reportajul despre şcoala distrusă 
din localitatea X seamănă cu cel de anul trecut, despre şcoala distrusă 
din şcoala Y, iar ştirea că nu ştiu câte şcoli nu au primit avizul sanitar 
nu mai mişcă pe nimeni. Şi ce dacă nu l­au primit? Cu sau fără aviz, 
cursurile trebuie să înceapă. Şi încep.
  Visez la momentul în care reporterii TV să caute disperaţi vreo 
şcoală prăpădită şi, negăsind­o, să se lege de amănunte: că în toaleta 
şcolii din X hârtia era pe terminate, că tabla clasei din liceul Z era 
crăpată la un colţ, iar creta e prea tare, că proaspăta zugrăveală roşie din
sala de biologie e prea ţipătoare. Deocamdată însă reportajele astea cred 
că se fac cam aşa: reporterul ia cameramanul cu el, urcă în maşină şi se 
opresc unde văd o şcoală. O filmează. şi materialul e gata. Orice şcoală 
ar întâlni, sigur are toaletele distruse, sălile de clasă părăginite, eventual 
un zid crăpat sau căzut. Ar fi prea mare ghinionul să dea peste o şcoală 
aranjată şi curată. Dar dacă la prima şcoală ai ghinion, a doua sigur e 
jalea de pe lume. Iar acolo învaţă copiii, tânăra generaţie, investiţia în 
viitorul României sau cum vreţi să le mai ziceţi.
  Să pornim de la ideea de investiţie, fiindcă judecata de tip 
managerial, din prisma rentabilităţii, e de câtva timp la modă. Dar să ne 
gândim la alt tip de investiţii – cele bancare. Doar e la modă să iei 
credite, să­ţi deschizi conturi de economii, să faci plăţi prin bănci şi 
cârduri.
  Imaginaţi­vă că vreţi să faceţi o tranzacţie de genul ăsta şi intraţi 
într­o bancă. Trageţi cu putere de o uşă greoaie, din fier, care scârţâie şi 
se deschide forţat, zgâriind mozaicul de pe jos. Intraţi într­un spaţiu 
semiîntunecat, unde se disting undeva, în faţă, nişte ghişee răfuite. În 
spatele vostru uşa se închide singură, cu un bufnet apăsat, şi vă treziţi 
cu o bucată de tencuială în cap. Faceţi câţiva paşi şi ocoliţi cu grijă o 
bucată de parchet umflat, unde plăcile de lemn au ridicat capul să vă 
muşte de picior. Deasupra lor picură apa din tavan, formând un model 
gălbui pe zugrăveala veche.
  Ajungeţi la ghişeu, unde un funcţionar într­un costum ros la coate 
şi la revere vă întâmpină politicos, îi explicaţi că vreţi să vă deschideţi un
cont, iar omul trage spre el o tastatură slinoasă. Încearcă grăbit câteva 
taste, după care, vădit nemulţumit, opreşte calculatorul şi îl porneşte din
nou. „Mai face figuri din când în când”, zice el în chip de scuză. „Dar 
rezolvăm imediat.” Şi, ce­i drept, până la urmă rezolvă. Între timp, pe un 
hol separat de ghişee printr­o uşă cu geamurile sparte se aud doi tineri 
care se bagă unul pe altul în vaginul mamei fiecăruia cu o obstinaţie 
plictisitoare. Ca să exagerăm până la capăt, să zicem că trebuie să trageţi
o fugă până la toaletă şi, când intraţi acolo, vă întâmpină un miros greu 
de clor, câteva pisoare sparte, cu urina scursă pe jos, şi vreo trei cabine 
cu uşile rupte şi scaunele de WC crăpate, murdărite cu ceva dubios şi cu
o sârmă ruginită pentru tras apa.
  Sincer, v­aţi lăsa banii pe mâna unei asemenea bănci? Poate că 
angajaţii ei sunt excelent pregătiţi, poate că au un consiliu de conducere 
genial. dar v­aţi plasa economiile aici? Chiar dacă uneori, într­un acces 
democratic, spunem că aspectul exterior nu contează, ştim foarte bine că
de fapt contează. Şi ne influenţează enorm opiniile şi deciziile.
  Eu nu mi­aş lăsa banii într­o bancă din asta. Nici nu mi­aş 
deschide o linie de credit la ea. Şi nu văd un om întreg la cap care să 
facă aşa ceva. Totuşi banca imaginară descrisă aici are un corespondent 
în realitate. Nu o bancă, ci o şcoală – cum cred că v­aţi dat deja seama. 
De fapt, aşa arată sute de şcoli din România. Paradoxal, banii nu ni i­am
băga într­un asemenea loc, dar mii de părinţi îşi lasă copiii să stea acolo 
ore în şir. Asta chiar nu pot să pricep.
  E­adevărat, nu toate şcolile arată în halul descris mai sus, dar 
numărul lăcaşurilor educative „ca o.
  DEX­ul şi sexul floare” (cum ne învăţau odinioară să ne alintăm 
şcoala) s­ar putea să fie chiar mai mic decât cel al şcolilor distruse într­
un aşa hal, încât – prin comparaţie – imaginea prăfuită de mai sus să 
pară una paradisiacă. Şi, cum tot vorbeam de respectul pe care ar trebui 
să­l trezească profesorii şi, implicit, templele de cultură în care îşi 
transmit cunoştinţele elevilor, ce părinte sau elev poate respecta un ins 
pus să lucreze într­o sală plină de praf, cu perdele slinoase, cu bănci 
rupte şi scaune de trei feluri, căpătate parcă din milă de la vecini, 
scaune dintre care jumătate sunt rupte, iar un sfert au desene porcoase, 
cu organe genitale, sau inscripţii la fel de educative? Parchetul de pe jos 
e putred, umflat sau negru. Tabla, dacă e de sticlă, e de obicei spartă 
măcar într­un colţ, dacă nu complet – eu personal am scris nu o dată 
zile în şir pe placajul rămas după ce tabla s­a făcut ţăndări. Dacă e de 
lemn, aceeaşi tablă e scorojită, iar vopseaua de pe ea abia se mai 
ghiceşte, aşa că mai degrabă pirogravezi decât scrii cu creta ceva pe 
lemnul crăpat. Catedra e jupuită şi plină de denivelări şi aşchii, aşa că 
bietul dascăl riscă să­şi sfâşie sacoul numai dacă se reazemă de ea. Pe 
coridoarele şcolilor mişună uneori golănaşi din cartier, veniţi să viziteze 
vreo fetişcană, gălăgioşi şi teribilişti, ca toţi adolescenţii (deşi asta nu­i 
neapărat ceva rău).
  Iar spre iarnă, când dă frigul. atunci să vezi demnitate profesorală!
Zgribuliţi în clase îngheţate, alături de elevi, abia scriind pe tablă, cu 
capul înghesuit în gât şi ruşinaţi faţă de elevii lor, care­i întreabă – ca pe 
nişte autorităţi ce se află – dacă nu s­ar putea rezolvă cumva cu căldura 
în şcoală, atunci demnitatea profesorului scade, ca şi temperatura, sub 
zero. Cei mai întreprinzători profesori vin cu reşouri de­acasă, le aduc în 
sălile de clasă şi uneori se adună cu toţii în jurul lui, într­o solidaritate 
de comună primitivă, profesor şi elevi, încercând să se dezmorţească. În 
acea perioadă clasele cu ferestrele spre răsărit devin foarte căutate, 
fiindcă dacă dă Dumnezeu şi e o zi însorită, parcă se mai simte ceva şi 
înăuntru. Directori mai miloşi reduc orele de la 50 la 40 de minute, cu 
pauze de cinci minute, ceea ce dă peste cap întreg orarul şi „procesul 
educaţional”, fiindcă e greu să convingi un elev să fugă între o clasă şi 
alta în cinci minute. Astfel, orele de curs devin de fapt o goană 
neserioasă spre ora 12.30, când toţi pleacă fericiţi şi zgribuliţi acasă, ca 
şi cum ar fi scăpat dintr­o tabără de muncă forţată.
  Sunt multe lucruri care nimicesc demnitatea tagmei profesorilor şi 
prestigiul învăţământului românesc, dar clădirile cu aspect de hală 
ceauşistă care poartă numele de şcoli au cu siguranţă o contribuţie 
serioasă. Acolo totul e lăsat să se dărâme, reparaţiile se fac ca să se facă,
iar cei care lucrează înăuntru, în praf, frig şi curent, dau senzaţia că 
plimbă şi ei un catalog la stat, fiindcă n­au fost în stare să­şi găsească o 
slujbă serioasă. Desigur, nu e adevărat – sau nu întotdeauna – numai că
impresia generală nu poate fi alta.
  Revin acum şi mă întreb: bine, profesorii au ales să stea, ponosiţi 
şi înfriguraţi, în încăperile alea în care ar putea creşte ciuperci sau ar 
putea pune la păstrare murături. Dar elevii ce vină au? Poate trebuie să 
li se arate – vreme de opt, zece sau doisprezece ani, ca să le intre în cap –
ce­i aşteaptă dacă au de gând să aleagă o carieră didactică. O lecţie de 
viaţă – una dură, ca toate lecţiile eficiente. Şi, desigur, cei mai puţin 
ascultători sau mai puţin răzbătători ar putea ajunge până la urmă şi 
acolo. Şcolile îi aşteaptă, aşa cum le ştiau (şi cum le ştiu şi eu) de zeci de
ani: la fel de friguroase, de dărăpănate şi de prăfuite.
  Când vine vorba de salariile profesorilor, de condiţiile în care 
lucrează, de riscurile profesionale, se găsesc şi azi destui care să 
vorbească despre demnitatea sacrificiului dascălilor1. Dar nimeni nu 
vede că, asemenea profesorilor, şi şcoala – ca instituţie – are probleme 
imense de imagine. Instituţiile bancare s­au dovedit inspirate când s­au 
apucat să­şi construiască sedii somptuoase (chiar dacă exagerează 
mereu în direcţia asta). Imaginea creează un capital de încredere. Iar 
imaginea şcolilor a făcut, implicit, şi din învăţământ, un domeniu cu 
capital de încredere redus. Chiar foarte redus. Un rău necesar, dar de 
care trebuie să scapi cât mai repede.
  Aici răspunsul cel mai la îndemână va fi probabil, că nu sunt bani.
Nu sunt bani pentru şcoli, pentru educarea în condiţii bune a copiilor, 
pentru învăţământ de performanţă. Perfect. Atunci să ne asumăm 
condiţia şi să spunem clar că nu ne interesează viitorul copiilor, educaţia
viitorilor cetăţeni, pregătirea profesioniştilor din diverse domenii. 
Adevărul e că în lumea a treia asemenea lucruri nici nu contează. Noi să 
fim sănătoşi. La urma urmei, lipsa de educaţie nu doare.
  Al patrulea cerc – Profesorul şi elevii.
  Multe sunt păcatele care au distrus imaginea şcolii şi a 
învăţământului din România, odată cu învăţământul însuşi. Majoritatea 
s­au născut – oricât ne­am ascunde după degetele premianţilor la 
olimpiadele internaţionale – din nepăsarea cu care şcoala a fost lăsată să
decadă, devenind un ghetou al mizeriei, corupţiei, nepăsării şi ignoranţei.
  Cel mai mare dezastru picat pe capul sistemului nostru 
educaţional (dezastru pregătit din vreme, încă din anii comunismului) 
este totuşi degradarea raportului dintre profesori şi elevi, care e de fapt 
esenţa învăţământului. Pot mârâi nostalgicii despre respectul pe care 
generaţia lor îl acorda profesorilor sau despre tineretul de azi, care a 
luat­o – desigur! – razna. În realitate elevii sunt în mare măsură la fel 
dintotdeauna. Nici profesorii nu s­au schimbat extrem de tare – oricum, 
nu hotărâtor.
  Numai că au cam dispărut. Politica educaţională proastă şi haotică
dusă în ultimii cincisprezece ani a făcut ca majoritatea absolvenţilor de 
universitate talentaţi să­şi caute slujbe în altă parte. Aşa au ajuns în 
învăţământ profesori care au probleme cu ortografia limbii române – asta
dacă nu luăm în calcul şcolile de la ţară, unde de multe ori nici jumătate
din profesori nu sunt calificaţi.
  OK. Pe ăştia­i avem, cu ăştia defilăm. La urma urmei, un absolvent
de liceu industrial care se recalifică rapid pentru învăţământ e mai bun 
decât nimic. Adesea se dovedeşte bun pedagog. De ce nu, şi bun 
profesor. Problema e alta: dacă profesorii în general, buni sau slabi, îşi 
pot dovedi talentul sau incompetenţa. Elevii – mai ales adolescenţii – 
simt foarte bine (din cele mai mici semne) şi ce înseamnă învăţământul, 
şi ce poziţie au dascălii lor. Naivitatea cu care­i credităm pe puşti e 
înşelătoare. Fapt verificat: până şi cei mai delăsători sau scandalagii elevi
pe care i­am avut odinioară lăudau în discuţiile dintre ei (la care trăgeam
neruşinat cu urechea) profesorii intransigenţi şi/sau talentaţi. Pe cei 
îngăduitori îi tratau cu o bunăvoinţă superioară, pe cei slabi îi 
ridiculizau, pe cei excesiv de duri îi înjurau. Dacă „durii” erau talentaţi, îi
înjurau şi­i lăudau cu un respect plin de frustrare. Ca grup, adolescenţii 
intuiesc fără greş calităţile şi defectele „profilor” şi profită de ele, asaltând
cu tupeu şi dând înapoi când simt că intră pe un teren periculos – 
indiferent dacă e vorba de note, de chiul, de probleme de disciplină sau 
de răzbunări de licean.
  Trebuie să mai spun un lucru: elevii noştri nu sunt aproape 
niciodată sinceri cu profesorii. Noi i­am învăţat aşa. Ne­am învăţat (şi i­
am învăţat şi pe ei) să mintă, ca să se descurce. Aşa că ei mint – dar ştiu 
adevărul la fel de bine ca şi ceilalţi. Ştiu şi judecă, iar primii judecaţi 
sunt profesorii. Chiar atunci când ei profită, mint ori păcălesc, le e greu 
să accepte acelaşi lucru de la dascălii lor. Ei nu sunt instanţe morale ori 
profesionale; profesorii însă da. Mai mult, poziţia profesorului în 
societate modelează atitudinea elevilor faţă de cel venit să­i educe.
  La fel de bine percep elevii situaţia de ansamblu a învăţământului, 
precum şi importanţa profesorilor în societatea de azi. Pe baza acestei 
percepţii îşi modelează şi atitudinile în faţa dascălilor. Iar poziţia 
profesorului în faţa elevilor se bazează pe două elemente esenţiale: 
profesionalismul şi autoritatea. Cele două sunt interdependente şi – n­
avem ce face – fără ele nu există învăţământ performant. În plus, ambele 
lipsesc în mare măsură din şcoala românească.
  1) Cu profesionalismul e simplu de tot. Aici nici măcar nu contează
calităţile profesionale ale cadrelor didactice. Sistemul e cel care suferă de
o criză de identitate, suplinită prin discursuri pompoase despre curricula
şi reorganizare. Sistemul educaţional de la noi, putred şi rânced încă din 
epoca foamei şi circului ceauşist, creditează ideea inutilităţii educaţiei. 
Programele şcolare sunt excesiv de încărcate, pretenţiile par – teoretic – 
gigantice, iar aglomeraţia de informaţie inutilă (impusă în programele 
şcolare dintr­un reflex universalist găunos) face ca esenţa să se piardă 
aproape complet. Ce să mai zic de modul chinuit şi neatractiv în care e 
pusă informaţia în manuale? Perpetuăm ideea că învăţătura trebuie să 
fie o trudă, asemănătoare săpatului pe câmp. Apoi vine momentul 
evaluării, cu cruda realitate a notării penibile şi a examenelor de formă, 
măsluite sau rasolite. Aici inerţia funcţionează la capacitate maximă de 
zeci de ani.
  Ca absolvent de liceu ceauşist, sunt conştient că mai bine de trei 
sferturi din cunoştinţele predate mi­au fost perfect inutile până în ziua 
de azi, că majoritatea notelor primite reflectau mai degrabă nevoia de a 
scoate măcar media 5 la toată lumea şi că obligativitatea absolvirii celor 
douăsprezece clase a afectat serios calitatea şcolii. Şi astăzi mă mir cum 
de am trecut de bacalaureat – eu şi mai bine de jumătate dintre colegii 
mei. Iar după cincisprezece­şaisprezece ani, lucrurile nu s­au schimbat 
decât foarte puţin. Într­un cadru strâmt, prăfuit şi fariseic, cum e şcoala 
românească, profesionalismul pe care profesorii îl pot dovedi în faţa 
elevilor nu depinde mai deloc de calităţile lor pedagogice sau didactice, ci
de finalitatea ridicolă a eforturilor bieţilor dascăli: diploma de „bac”.
  Examenul de bacalaureat se vrea unul dur, selectiv, cu şapte 
materii, cu examene scrise şi orale. dar procentajul de tineri care îl trec e
în continuare surprinzător de mare. Explicaţia ţine de acelaşi clasic furat
al căciulii, devenit îndeletnicire naţională. În timp ce la nivelurile înalte 
ale birocraţilor didactici se scriu programe inovatoare, se implementează 
curricula, se elaborează manuale alternative şi se fac subiecte unice de 
examen, care se secretizează şi se parasecretizează, la nivelul activ al 
învăţământului, adică în şcoli, lucrurile merg în continuare aproape la fel
ca înainte de 1989: examenele de capacitate sau de bacalaureat trebuie 
să dea cât mai mulţi elevi promovaţi. E în joc onoarea şcolii! Sunt în joc 
orgoliile părinţilor! Onoare pe hârtie şi orgolii găunoase, fiindcă notele nu
reflectă decât eforturile de a fraieri un sistem care parcă abia aşteaptă să
fie fraierit.
  Caz concret: când eram profesor, am urmărit odată un eşantion de
vreo 40 de elevi la examenele de bacalaureat. În condiţiile unui examen 
veritabil – dur şi onest – sper că vreo cinci ar fi reuşit să obţină cumva 
diploma aia de bacalaureat. Ceilalţi. Vreo 30 aveau probleme cu 
cratimele, ortografia cu „â” şi „î” sau scrierea cuvintelor lungi şi n­ar fi 
trebuit să treacă de clasa a VIII­a. Cel puţin 15 din cei 30 erau 
semianalfabeţi sau analfabeţi de­a binelea. Dar la examenele de „bac”, 
cele şapte dure şi pure probe de foc, au picat 2 (doi) din 40. Şi nici ei n­
ar fi păţit­o dacă n­ar fi fost vorba de o mică răzbunare între şcoli: 
profesorii examinatori de la singura probă unde au picat cei doi (şi, în 
general, toţi cei trântiţi la bacalaureat în acel loc) aveau pică pe 
directorul şcolii, care le făcuse o figură asemănătoare cu vreo doi ani în 
urmă. Paradoxal, ca la noi, dacă profesorii ar fi fost (cu toţii) corecţi, 
adică profesionişti, ar fi picat de douăzeci­treizeci de ori mai mulţi elevi.
  În atare condiţii, cum poate un biet profesor să­şi convingă elevii 
de utilitatea efortului făcut de necăjitul din faţa lor? Elevul ştie că 
bacalaureatul se ia „aproape oricum”, iar prezenţa în şcoală devine un 
rău necesar, un fel de rutină social­turistică, la capătul căreia, fiindcă i­a
creat profesorului o justificare pentru salariu, primeşte o diplomă. Şi 
apoi urmează cursurile unei facultăţi. Dacă nu, nici o pagubă: în viaţă se
poate reuşi mult mai uşor pe alte căi, care nu pretind educaţie 
superioară – nici măcar educaţie. Aşa că talentul profesorului nu mai 
contează: el trebuie să fie acolo, în clasă, alături de elevi, ca un element 
de recuzită obligatoriu, laolaltă cu tabla, catedra, băncile, creta ş.cl.
  2) Cu aşa date de pornire, nici autoritatea profesorului în faţa 
elevilor nu are pe ce să se sprijine. Ca regulă generală, profesorul şi 
elevul convieţuiesc de nevoie în acelaşi spaţiu. Cât timp nu se deranjează
foarte tare unul pe altul, lucrurile mai merg cum mai merg. Altfel, 
ferească Dumnezeu să pună cineva la încercare respectul elevilor faţă de 
profesor! Incapabil să degaje nota de optimism şi siguranţă care 
impresionează puştii şi adolescenţii, profesorul naşte mai degrabă milă 
decât respect. Să nu mai vorbim de profesorul devenit model pentru 
elevi.
  Conform unui studiu publicat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
în martie 2005, profesorii constituie modele pentru 7,5% dintre tineri, în 
timp ce vedetele TV iau o halcă de 37,5%. Pe cei din urmă îi înţeleg. Şi pe
cei 13% care îşi aleg modelele dintre sportivi. Nu pricep ce­o fi fost în 
capul celor 7,5%. Vedetele TV şi sportivii ilustrează măcar un model de 
succes concret. Dar profesorii? Poate cei care au răspuns aşa au părinţi 
profesori. Poate au dat răspunsul respectiv din conformism sau din 
complezenţă – eventual completând chestionarul chiar sub ochii vreunui 
profesor de­al lor. Altfel.
  La urma urmei, pe ce se susţine autoritatea unui profesor în faţa 
elevilor, adică puterea lui simbolică? Lăsând la o parte profesorii 
charismatici (rari de tot), ca regulă cinică, dar generală, e vorba de 
puterea de a face bine sau rău. Pe partea cu binele, poate ar fi vremea să
recunoaştem că la ora actuală truda profesorului e inutilă şi ineficientă 
pentru marea majoritate a elevilor. La importanţa tot mai scăzută pe care
o are educaţia, nu cred că mulţi adolescenţi au senzaţia că lectura 
Baltagului lui Sadoveanu sau calculele logaritmice le pot face bine în 
viaţă. O medie de trecere da, dar alea se cam obţin oricum. În ceea ce 
priveşte puterea de a­i pedepsi (sau corija), ea e redusă aproape la zero. 
De aici apare şi degradarea disciplinei din şcoli. Adolescenţii în special, 
rebeli prin definiţie, nu se supun celor pe care­i simt mai slabi.
  Pus în faţa unui elev recalcitrant (caz destul de des întâlnit), 
profesorul îşi vede autoritatea periclitată înaintea întregii clase. Şi­atunci
ce face? Mai întâi îi scade nota la Purtare. Jale mare, nu?! Sunt curios 
dacă poate să­mi spună cineva cui îi mai pasă de nota la Purtare (sau 
Conduită)? Ce influenţă are ea asupra carierei unui tânăr? I se cere la 
angajarea într­o companie multinaţională? N­aş zice. Prezintă foaia 
matricolă când candidează la o funcţie de parlamentar? Nu cred, altfel 
am avea azi un Parlament pustiu. Se duce cu media la Purtare la Poliţie, 
atunci când dă examen pentru şofer? Nţ. Nota aia a rămas o formă fără 
fond idioată, care abia dacă mai sperie elevii din ciclul primar când se 
duc cu carnetul de note la părinţi. Mai există, desigur, şi ameninţarea cu
exmatricularea, dar, din experienţa mea, am văzut că şi o asemenea 
măsură afectează doar chiulangii sau scandalagii „inocenţi” şi „oneşti”, 
adică pe cei puţini care o iau razna pe propriul risc. În general, un 
profesor decis să facă ordine în rândul elevilor descoperă repede că 
fiecare elev cu probleme are câte o pilă – în cel mai rău caz un profesor 
mai vechi din şcoală, dar de obicei câte un inspector, un consilier de 
primărie sau (Dumnezeu ştie cum!) câte un senator sau deputat. Unul 
dintre elevii cvasianalfabeţi pe care i­am văzut luând bacalaureatul 
fusese transferat de trei ori într­un an dintr­un liceu în altul (lucru 
interzis de lege), de fiecare dată ca să scape de exmatriculare (pentru 
absenţe, pentru bătaie, pentru scandal). De fiecare dată a intervenit 
cineva, care era doar interpusul altcuiva „de sus, sus de tot”. N­am aflat 
nici azi cine. După mintea mea, putea fi şi preşedintele statului. Totuna. 
Apoi, la liceele mai slabe există şi tendinţa de a fi cât mai îngăduitor – 
atât la note, cât şi la disciplină – pentru a atrage elevi. Altfel – i se explică
profesorului intransigent din nepricepere – scade numărul de elevi, se 
reduce numărul posturilor şi, vorba direcţiunii, „dumneata, ca nou­venit,
eşti primul care rămâi fără slujbă!”.
  Ce ziceţi de un licean care, după ce lipseşte două luni de la şcoală, 
apare într­o zi şi se ia la harţă cu un profesor, pe care­l şi tăbăceşte 
niţel? E drept, ulterior s­au luat măsuri drastice, culminând cu scăderea
notei recalcitrantului la eterna Purtare – cu un punct. Să se înveţe 
minte, obrăznicătura! De dragul comparaţiei, o să citez un fragment 
dintr­un text apărut mai demult în Dilema veche, care descrie atmosfera 
dintr­o şcoală privată cu regim special din Bucureşti – Şcoala 
americană1: „Cam ce pedepse se aplică într­o şcoală în care taxele se 
învârt în jurul sumei de 17.000 de dolari pe an? Acum câţiva ani s­a 
desfăşurat o anchetă cu privire la un seif spart. Seiful aparţinea unei fete
şi fusese inscripţionat cu obscenităţi. Cei doi vinovaţi au fost găsiţi şi 
exmatriculaţi imediat”.
  Unde e normâlitatea? La o şcoală unde dai 17.000 de dolari pe an 
ca să îţi exmatriculeze copilul pentru „atâta lucru” sau în şcoli şi licee de 
cartier unde bătăile între elevi sunt o regulă, unde o mai încasează şi 
câte un profesor (din greşeală, doar din greşeală!), iar păstrarea 
funcţionărească a şezutului pe post a devenit cel mai important lucru?
  Vrem un învăţământ dinamic? Deocamdată avem o mortăciune. O 
ştiu şi profesorii, o ştiu şi elevii. Ultimii acceptă situaţia fiindcă n­au 
încotro, dar nici nu îi acordă şcolii mai multă consideraţie decât merită 
în situaţia actuală. Profesorii însă. cu ei e altă poveste.
  Ultimul cerc (cel vicios) – Profesorul şi profesorii.
  N­avem nici o problemă să recunoaştem un adevăr limpede pentru 
toată lumea – că învăţământul românesc e un organism grav bolnav. Mai
greu e să găsim toate cauzele bolii, şi asta din pricină că vinovăţia a fost 
împărţită cu o generozitate de Moş Crăciun prin întreaga societate. Am 
vorbit destul de politizarea învăţământului, de haosul şi jocurile de 
interese din inspectorate, de indiferenţa guvernelor postdecembriste, de 
starea jalnică a şcolilor, de atitudinea elevilor. Dar imaginea n­ar fi 
completă dacă aş uita de vinovăţia profesorilor înşişi, fiindcă şi ei 
contribuie – nu puţin – la decăderea învăţământului românesc.
  E adevărat că există foarte mulţi profesori slab pregătiţi, dar nu 
chiar într­atât încât să afecteze doar prin asta calitatea învăţământului 
mediu. E adevărat că există nenumăraţi profesori (şi învăţători sau 
învăţătoare) care pretind cadouri de la elevi, dar asta se poate rezolva 
prin metode clasice, legate mai degrabă de dreptul penal decât de 
sistemul educaţional. La fel stau lucrurile şi cu profesorii care îşi obligă 
elevii să facă meditaţii cu ei. Mai sunt, desigur, mulţi, surprinzător de 
mulţi profesori cu probleme psihice, dar acum există şi un control 
psihologic obligatoriu pentru cadrele didactice – şi zău că era necesar! 
Am văzut destule crize de isterie sau izbucniri de cruzime la cadre 
didactice din învăţământul preuniversitar. (Nici măcar nu e ceva ieşit din
comun: uzura psihică la care te supune lucrul cu copiii este imensă.) 
Există încă posturi de profesor care se obţin prin relaţii. Există încă o 
reţea de interese care traversează fiecare şcoală şi include în păienjeniş 
şi inspectoratul, iar de ea nu se trece uşor.
  Numai că toate situaţiile delicate de mai sus nu sunt altceva decât 
efecte ale degradării sistemului şi manifestări imorale ori anormale, 
declanşate la nivel individual. Sistemul doar le permite şi le încurajează. 
Necazul e că problemele învăţământului pot fi rezolvate pornind în 
primul rând de la profesori şi învăţători, care le cunosc cel mai bine. De 
aceea vina profesorilor, atâta câtă este, e mai mare decât a restului 
lumii, fiindcă ei ar trebui să fie cei mai interesaţi de sănătatea 
sistemului.
  Problemele sunt, probabil, mai multe şi mai complexe decât 
schema simplificată pe care încerc s­o expun aici. Dar câteva elemente 
definitorii tot aş putea înşira. Ele explică multe. Mai trebuie spus şi că 
ele acţionează concomitent, ba chiar interacţionează şi se stimulează 
reciproc.
  1) Prima ar fi lipsa de solidaritate a profesorilor, suplinită cu 
insucces de măruntele solidarităţi de gaşcă din fiecare şcoală. 
Comparativ cu alte categorii profesionale, profesorii au fost mereu extrem
de dezbinaţi, egoişti şi indiferenţi în privinţa situaţiei lor pe ansamblu. E 
unul dintre cele mai eterogene grupuri profesionale. Parcă nici n­ar avea 
interese comune. Adesea îi apropie doar faptul că au făcut o facultate. E 
drept că intelectualii – de la un nivel sau altul – sunt cel mai greu de unit
şi de urnit într­o acţiune comună: individualitatea copleşeşte instinctul 
de asociere. Dacă minerii ar fi fost profesori, ar fi zăcut şi acum în Valea 
Jiului, dezbătând cine, cum, dacă şi de ce să plece spre Bucureşti (ceea 
ce, în acel caz, n­ar fi fost deloc rău). Solidaritatea – fie şi minimă – 
existentă într­o fabrică, între angajaţii unui magazin sau chiar între elevii
unei clase le e străină profesorilor, care ar putea­o învăţa uşor chiar de 
la ou, adică de la elevii lor. Am avut ocazia să văd din interior câteva 
greve ale profesorilor, porniţi – pe bună dreptate – să ceară drepturi 
măcar apropiate de obligaţiile şi demnitatea poziţiei lor. Vreo două nici n­
au fost greve, ci sfârâiace: unele şcoli au intrat în grevă, altele nu au 
intrat, au existat şcoli la care o parte din profesori făceau ore, iar altă 
parte se declarau în grevă, unii directori (tot profesori, desigur) 
ameninţau cu sancţiuni salariate, alţii încurajau greva. ce mai, o 
bulibăşeală demnă de starea învăţământului de azi. Cât am fost profesor 
n­am simţit nici măcar că ar exista un sindicat, deşi teoretic ştiam că 
există. „în unire stă puterea”, îi învaţă profesorii pe elevi. Mai bine s­ar 
învăţa între ei.
  2) Mentalitatea funcţionărescă e un alt factor demn de luat în 
seamă. Cred că şcoala românească este la ora actuală una din puţinele 
birocraţii de tip comunist rămase înţepenite în proiect. Inerţia manifestă 
la nivel de inspectorat, liceu, şcoală generală împiedică nu doar 
schimbarea de mentalitate (măcar asta se va face oricum în timp), ci şi 
îmbunătăţirea calităţii educaţiei. Orice schimbare e riscantă şi prost 
văzută. În ciuda reformelor haotice prin care a trecut învăţământul 
românesc în ultimii ani, de schimbat s­au schimbat prea puţine.
  Pe vremuri circula un banc despre examenul de admitere la Miliţie,
unde candidaţilor li s­au dat nişte cuburi, conuri, sfere şi alte corpuri 
geometrice, pe care să le introducă în nişte orificii – fiecare la locul 
potrivit. După examen s­a constatat că toţi viitorii miliţieni trecuseră 
testul, numai că unii s­au dovedit foarte deştepţi, iar alţii foarte 
puternici, în faţa încercărilor de reformă, spiritul care domină şcolile 
româneşti aminteşte mai degrabă de miliţienii puternici, care forţează 
conul să intre într­un orificiu pătrat. Sistemul inerţial existent în şcoli 
are incredibila capacitate de a remodela orice încercare de inovaţie, 
aducând­o la forma didactică ternă.
  Prăfuită şi birocratică bine ştiută. Reformele – bune sau rele (asta 
e altă problemă) – au fost anulate de reflexele birocratice din şcoli şi 
inspectorate, care au produs modificări minime cu tam­tam maxim. La 
urma urmei, de cele mai multe ori şi autorii proiectelor de reformă, şi cei 
puşi să le aplice veneau cu aceeaşi inerţie didactică, aşa că rezultatul 
nici nu era greu de bănuit.
  Probabil că lucrul cel mai greu de făcut este să distrugi rutina 
învăţământului „pe bandă rulantă”, care produce absolvenţi şi nu 
oameni care ştiu să gândească sau să înveţe. Inerţia ierarhică, 
determinantă în şcoli, nu ajută nici ea schimbarea. Gradele pe care le 
obţin profesorii în timp (şi care sunt o recunoaştere a calităţilor 
didactice) sunt folosite ca argumente ale autorităţii şi puterii în faţa 
colegilor. Cancelaria e un birou cu funcţionari de diverse grade şi cu mai 
multă sau mai puţină putere în cadrul grupului de profesori. Iar în orice 
şcoală din România profesorul mai vechi deţine mai multă putere decât 
cel tânăr. El impune regulile şi sancţionează abaterile. El „ştie cum 
merge treaba”, fiindcă e acolo – în şcoală, în învăţământ, în catedră – de 
mai multă vreme. El cunoaşte pe toată lumea. El stabileşte 
comportamentul adecvat, judecă abaterile, diminuează sau susţine 
autoritatea profesorilor „boboci”. Ca să produci o schimbare, trebuie să 
capeţi autoritate, iar autoritatea o obţii în timp, încadrându­te şi 
supunându­te modelului inerţial. Doar că de obicei atunci e prea târziu 
ca să provoci schimbări. Doar ştii cum merge treaba; n­o să rişti să 
schimbi lucrurile tocmai acum.
  3) Ierarhiile nasc coteriile de cancelarie, latura cea mai neplăcută a
convieţuirii cadrelor didactice. Dacă lipseşte interesul pentru lupta 
comună, de tip sindical, în favoarea propriului grup profesional, el este 
înlocuit cu succes de lupta dusă de găştile existente în fiecare cancelarie 
în favoarea propriilor scopuri, aşa cum se întâmplă în orice sistem 
accentuat birocratic şi lipsit de o responsabilitate evidentă. Să te ferească
Dumnezeu să intri într­un conflict cu vreuna din ele! Găştile de 
cancelarie îşi urmăresc interesele (adesea stupide) şi, ca să­şi cucerească
poziţia dominantă în tribul cancelariei, ajung de multe ori să inducă la 
elevi neîncrederea în anumiţi profesori, să încurajeze în clase atitudinea 
de frondă faţă de rivali şi, în general, să nimicească solidaritatea ce se 
poate crea între elevi şi profesori. Coteriile se organizează pe catedre, pe 
grupuri de vârstă, pe orice formă de interes comun, dar în nici un caz de 
tip profesional. Şi nici nu au un rol educaţional.
  Îmi amintesc acum de o prietenă cu vocaţie de dascăl. Atunci când
revenea în vizită în oraşul unde îşi începuse cariera didactică, foştii ei 
elevi se anunţau unii pe alţii şi se adunau ca s­o întâlnească, fie şi 
pentru un sfert de oră. Era un caz rar – un profesor cu charismă. Ştiu că
la un moment dat a izbutit, prin propriile forţe şi relaţii la un Centru 
Cultural Francez, să obţină fonduri şi facilităţi de cazare şi transport 
pentru o excursie în Franţa cu un grup de elevi. Numai că în Franţa 
urma să plece chiar ea şi nu vreuna din profesoarele mai în vârstă din 
catedră (care erau mai de mult în şcoală, aveau grade didactice mai mari
şi contau mai puternic în ierarhia şcolii). Prin urmare, colegele ei mai 
experimentate şi­au consumat o mulţime de energie ca să împiedice 
plecarea elevilor şi până la urmă au reuşit. Intre timp, prietena despre 
care vă vorbeam a emigrat în Canada. Când mai vine în vizită şi trece 
prin oraşul unde şi­a început cariera de profesor, e destul să afle vreunul
dintre foştii ei elevi şi imediat se adună să o reîntâlnească. De 
profesoarele din gaşca pomenită nu mai ştiu nimic.
  4) Toate problemele de mai sus sunt provocate în primul rând de 
deresponsabilizarea cadrelor didactice şi, în acelaşi timp, tot ele o şi 
stimulează. E un cerc vicios care se roteşte fără alt rost decât cufundarea
într­o mizerie tot mai adâncă a învăţământului. Stilul birocratic de lucru 
şi indiferenţa faţă de propriile drepturi şi responsabilităţi duc la 
degradarea imaginii şcolii româneşti. Ca tot românul şmecher, şi 
profesorii par să creadă că gunoiul poate fi ascuns veşnic sub preş. Şi, ca
tot românul şmecher, se înşală: degradarea imaginii profesorilor şi a 
învăţământului în general e rezultatul performanţelor slabe şi al viciilor 
ce macină domeniul. E drept, conducerea unei uzine falimentare poate 
ascunde mai greu lipsa de performanţă, fiindcă aici succesul se măsoară 
în elemente concrete: de producţie, de competitivitate, de eficienţă şi 
rentabilitate. Produsele şcolii sunt imateriale, dar asta nu înseamnă că 
nu există nici o metodă de evaluare şi nici un rezultat limpede. În timp, 
eşecurile se acumulează, se văd tot mai tare şi ele afectează întreg 
domeniul educaţiei.
  Sute de profesori se laudă cu elevii români campioni la olimpiadele
şcolare internaţionale. Toţi anunţă cu mândrie: „E meritul 
învăţământului de calitate de la noi!”. N­am auzit însă nici un profesor 
care să vorbească de zecile de mii de elevi care trec degeaba prin şcoală 
şi capătă o diplomă doar ca să justifice activitatea profesorilor. Nu l­am 
auzit pe vreunul referindu­se la ei şi spunând „E vina învăţământului de 
proastă calitate de la noi!”. Nimeni nu vorbeşte despre indiferenţa cu 
care se trece de la o generaţie de elevi la alta, ca şi cum am scăpa de încă
o povară. Împreună la victorie, nevinovaţi în eşec. Cele câteva reuşite 
sunt asumate integral de toată lumea, iar mult mai numeroasele rateuri 
sunt trecute sub tăcere. O astfel de mentalitate păguboasă a contribuit 
serios la degradarea imaginii şcolii şi a profesorilor, fiindcă de fapt toată 
lumea ştie că de educaţia pe bandă rulantă şi de mântuială despre care 
vorbeam sunt responsabili profesorii. Şi sistemul, desigur.
  Statutul inferior pe care îl au acum profesorii îi împiedică, desigur,
să poată influenţa serios starea învăţământului. Numai că pe undeva tot 
profesorii îşi asumă de bunăvoie acest statut. Cred şi ei.
  Dincolo de retorica misionaristă, că nu pot face mare lucru, că 
trebuie să plece capul, că fatalismul înseamnă realism. 
Deresponsabilizarea profesorilor condamnă la eşec şi tentativele de 
grevă, făcute de mântuială, şi încercările de reformă, şi truda de a spăla 
blazonul branşei.
  Nu vreau să fiu excesiv de pesimist. Lucrurile se schimbă pe ici, pe
colo. Doar că se schimbă sâcâitor de încet. Şi nu neapărat graţie 
profesorilor, inspectoratelor sau ministerului (căruia acum sper că­i mai 
zice Ministerul Educaţiei şi Cercetării), ci trecerii timpului şi schimbării 
de generaţii şi de mentalitate.
  Rezolvarea porneşte de la acceptarea realităţii. E ca la psihanalist: 
începi să­ţi rezolvi problemele din momentul în care recunoşti că le ai. 
Dar cine e nebunul care să accepte public că greşeşte? Aşa că lucrurile 
or să continue destui ani ca şi până acum: cu un învăţământ mediocru, 
plătit mediocru şi organizat mediocru şi cu lamentaţiile miilor de 
nevinovaţi care l­au pus pe butuci. Şi, din când în când, cu câte o 
medalie la vreo olimpiadă de fizică sau matematică din Orientul 
îndepărtat, cu care vom mai justifica unul­doi ani de inerţie.
  Silenzio stamba.
  M­a mirat întotdeauna un gest de dată recentă adoptat de 
fotbaliştii români şi de antrenorii lor: silenzio stampa. Presupun că ştiţi 
despre ce e vorba. La un moment dat, un antrenor sau un preşedinte de 
club se simte atins în orgoliul lui de un articol de ziar (sau de mai multe) 
şi anunţă că echipa intră în silenzio stampa. Adică nimeni din club nu 
mai vorbeşte cu presa. Nu mai dau declaraţii, nu mai schimbă poante cu
reporterii, nu se mai pizduiesc ca la uşa cortului în faţa microfoanelor. 
Iar oamenii din presă se prefac că sunt afectaţi, fiindcă face parte din 
regulile jocului, deşi ştiu foarte bine că nu pierd cine ştie ce declaraţii. 
Cele treizeci de cuvinte decente pe care e în stare să le înşire fotbalistul 
mediu de la noi sunt ştiute de toată lumea şi, inevitabil, declaraţiile nu 
numai că seamănă între ele, ci pot fi şi imaginate rapid de orice reporter 
abil. Cred că aş fi în stare să ghicesc de pe­acum ce vor declara fotbaliştii
fiecărui club înaintea unui meci mare sau mic (iar reporterii de profil ar 
face­o de zece ori mai bine). O oarecare diferenţă o aduc, desigur, 
declaraţiile belicoase, de mahala, care urmează alt model, dar până la 
urmă, din sărăcia imaginaţiei, şi acestea devin repetitive.
  Las' că nu cred să existe mulţi oameni de fotbal care să ştie exact 
ce înseamnă silenzio stampa. Dar nu pot să trec peste o asemenea 
atitudine când o văd la echipa naţională de fotbal a României, cum s­a 
întâmplat – dacă nu mă înşel – în 2004. Echipa naţională n­are voie să 
facă aşa ceva nici dacă o nedreptăţesc toţi reporterii din lume. În cazul 
ei, silenzio stampa este un act de nesimţire crasă faţă de poporul 
bugetar, o mârlănie pe care nici jucătorii, nici antrenorul nu şi­o pot 
justifica nici cu cele mai bune rezultate din lume. Cu atât mai puţin ar fi 
putut­o face atunci, când echipa naţională de fotbal era de toată jalea, 
iar prin prisma raportului dintre rezultate şi salariile cu care erau cotaţi 
jucătorii, probabil se detaşa lejer drept cea mai slabă naţională de fotbal 
a României din toate timpurile.
  (Ei, şi­acum, credeţi sau nu, toată povestea de mai sus a fost o 
introducere încărcată de paranteze. Microbiştii vor înţelege.)
  Ideea originală pe care încerc s­o expun porneşte, ca multe alte 
idei la fel de „originale”, din inversarea termenilor din cadrul nemiloasei 
silenzio stampa. Mie mi­a venit văzând nenumăratele declaraţii 
mârlăneşti şi agresive venite din partea diverselor personalităţi mediocre 
de la noi (declaraţii aruncate adesea chiar la adresa ziariştilor). 
Respectivele personaje ştiu foarte bine că declaraţiile lor fac oricum 
rating şi, cu cât sunt mai zemoase, cu atât mai mari sunt şansele celui 
ce le rosteşte să apară pe post sau în ziar.
  Dar ce­ar fi dacă mass media ar intra chiar ele în silenzio stampa? 
De fapt, în ceea ce aş numi mai degrabă silenzio stamba – o ignorare 
completă a personajelor publice care se dau mereu în stambă, indiferent 
că vin din politică, din fotbal (totuna­i), din spaţiul excesiv de generos al 
culturii sau din jalnicul divertisment autohton. Nu propun un nou tip de 
cenzură, o izolare definitivă a mârlanului. Ar fi absurd şi­ar fi şi păcat. 
Nu vrem pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui, nu? Mă gândeam la o 
silenzio stamba limitată. să zicem la treizeci de zile. Timp de treizeci de 
zile, toate ziarele, posturile radio şi TV să ignore cu încăpăţânare un 
anumit personaj. După perioada de silenzio stamba, să revină la normal 
în ceea ce­l priveşte pe individ. Între timp, pentru alte treizeci de zile, pe 
lista oamenilor de presă poate intra în silenzio stamba un alt personaj.
  S­ar putea spune că orice instituţie mediática are nevoie de rating, 
de vânzare, de public, iar un mârlan aduce mai mult rating decât un 
laureat Nobel pentru biologie. E adevărat, dar la câţi mârlani şi la câte 
personaje pitoreşti avem în România, la câte evenimente bune de rating 
se nasc aici într­o zi, nu cred că o lună de ignorare a unui singur 
personaj de mahala ar însemna mare lucru. Mai ales că omului i se mai 
acordă destule şanse ulterior.
  E drept, acţiunea presupune o coordonare şi o unitate a 
instituţiilor mediatice de la noi, dar nu mi se pare ceva imposibil. Ar fi un
fel de alianţă temporară pentru corijarea uneia sau alteia dintre 
creaturile publice lipsite de bun­simţ. Pentru ziare şi televiziuni sau 
radiouri silenzio stamba ar fi o armă bună, una din puţinele pe care le 
au. Închipuiţi­vă că personajul vizat pe moment declară, urlă, spumegă, 
blestemă la fiecare microfon pe care îl întâlneşte – adică se dă în stambă 
cum se face pe la noi – dar niciuna din declaraţiile lui nu apare nicăieri. 
Mai mult, omul nu­şi regăseşte nicăieri nici numele, nici imaginea 
televizată. A dispărut din peisaj. Nu mai există pentru mass media, iar 
asta înseamnă că nu mai există nici pentru public.
  Treizeci de zile, nu mai mult. Confruntat cu riscul ignorării, orice 
personaj public s­ar putea arăta mai reţinut cu declaraţiile belicoase. În 
plus, o lună de tăcere şi de meditaţie i­ar putea prinde bine chiar şi 
omului respectiv. Ca un fel de pustnicie media. Mai târziu ar putea 
reveni cu mai multă reţinere. Mie mi se pare că până la urmă toată 
lumea ar avea de câştigat.
  Casă pentru alţii în timpul unei convenţii pe teme de agricultură 
organizate de Uniunea Europeană cu ţările candidate şi desfăşurată în 
Cehia, invitaţii au fost duşi să viziteze un sat cehesc dintr­o zonă 
defavorizată a ţării. În primele clipe oaspeţii români au căutat nedumeriţi
semnele caracteristice zonelor defavorizate, aşa cum le ştiau ei de acasă, 
dar, cum nu le­au prea văzut, unora le­a venit greu să accepte eticheta 
de „defavorizat” pusă pe acel sat. Străzi curate, asfaltate, case cochete, 
proaspăt vopsite sau văruite, verdeaţă, flori la ferestre. Până la urmă din 
mijlocul delegaţiei române s­a ridicat totuşi o voce nervoasă, care a 
aprobat evaluarea propusă. „Uite ce case!”, a spus vocea. „Nu vezi 
nicăieri un geam termopan! Şi ţăranii ăştia. toţi umblă pe biciclete, 
pârliţii! N­au bani nici de­o maşină mai prăpădită!”
  Acum, adevărul e că nu lipsa banilor îi împiedica pe ţăranii cehi 
să­şi cumpere maşini – sau, mai precis, să se plimbe cu ele. Fiindcă unii 
aveau şi maşini. Aşa cum aveau tractoare, pluguri, combine şi alte 
unelte necesare agriculturii. Despre termopane nu ştiu ce să zic, dar mi­
a plăcut observaţia poetului Michael Astner: „Termopanizarea duce la 
dispariţia florilor de gheaţă”. Numai că asta nu­i o replică pragmatică, 
nu­i aşa?
  Pe undeva, istorioara asta mi­a amintit de alte două poveşti, 
relatate – mi se pare – de antropologul Vintilă Mihailescu, despre nişte 
case construite după 1990 în nişte sate din România. Una din casele 
respective avea un balcon fals sau orb (cum vi se pare mai potrivit), adică
un balcon lipit sus, pe zidul casei, dar spre care nu dădea nici o uşă sau 
fereastră din casă. Singura posibilitate de a „ieşi” în balcon era să ieşi 
mai întâi pe poartă, în faţa casei, cu o scară, să sprijini scara de balcon 
şi să urci până la el. A doua casă, situată pe undeva prin Ardeal, într­
unui din satele numite „răsfirate”, cu locuinţele plasate la mare distanţă 
una de alta, era o vilă de lux, construită pe o culme, numai cu materiale 
scumpe şi de import. Dar ce avea ea cu totul deosebit era liftul exterior, 
care ducea la etajul acesteia.
  Poveştile de mai sus au un element comun, legat de locuinţă ca 
factor de prestigiu social. Toate se referă la elemente care asigură acel 
prestigiu în România, fiind semne ale bunăstării, avuţiei şi, implicit, ale 
poziţiei sociale reale sau dorite. Judecăţile celor implicaţi – de la 
funcţionarul român din nu ştiu care minister până la ţăranul ardelean – 
reflectă o decodare personală a unor coduri sociale colective legate de 
valorile lumii în care trăim. Termopanele, marmura, liftul exterior, 
balconul obligatoriu (chiar dacă inutil), ca şi casa cu treizeci de camere, 
cu etaj sau etaje şi cu mansardă, toate sunt elemente componente ale 
prestigiului social, în cadrul comunităţii, fie ea satul, oraşul sau ţara, ele
spun ceva despre posesor şi, în acelaşi timp, despre comunitatea în care 
trăieşte.
  La fel stau lucrurile şi cu vilele ţiganilor din diferite regiuni ale 
ţării: deşi atipice arhitectural în comparaţie cu stilul zonei sau al ţării, 
ele seamănă între ele până la confuzie în cadrul comunităţii în care au 
fost ridicate. Acolo unde una are turnuleţe sau acoperişuri din tablă gen 
pagodă, toate sau aproape toate au turnuleţe ori acoperişuri­pagodă. 
Acolo unde una are coloane imense la intrare, mai toate au coloane. 
Conformismul opulenţei ilustrează exact această supunere a individului 
la un cod de valori comun.
  Nu­i nimic de râs şi nu­i nimic de plâns. Sunt doar câteva exemple
de transformare a realităţii româneşti de după 1989, care a impus 
obligaţia de a­ţi etala reuşita socială. Termopanele, maşina personală 
(preferabil străină), vila cu etaj nu sunt decât expresii ale nevoii de 
afirmare şi recunoaştere socială. Sunt făcute mai mult pentru ceilalţi, 
pentru a dovedi că posesorul lor este un învingător. Dar în omul care îşi 
construieşte un balcon orb sau – alt caz relatat de Vintilă Mihăilescu – îşi
vopseşte casa de la jumătate în sus cu o altă culoare, ca să dea măcar 
impresia că are etaj, recunoşti şi originalitatea simpatică. În viloaiele 
albe, pătrăţoase şi cu acoperit teşit nu se vede decât conformismul, 
acceptarea servilă a unui cod uniformizant. Fie că e vorba de palatele­
pagodă sau de paralelipipedele de rigips alb, mesajul e acelaşi, repetat 
până la banalizare. Cum o fi oare să locuieşti într­o casă clădită conform 
gustului public? Parcă nu merită efortul să reuşeşti aşa.
  Totuşi, nici ca cehii ăia. Să n­aibă ei termopane?
  O bunătate de dictator.
  Un sondaj CURS făcut în aprilie 2005 (şi publicat în Jurnalul 
naţional) dezvăluie că, în opinia concetăţenilor noştri, Nicolae Ceauşescu 
este românul care a făcut extrem de mult bine românilor, fiind întrecut 
în bunătatea­i nemărginită doar de Ştefan cel Mare. E drept, tot el e şi 
cel care ne­a făcut cel mai mult rău – conform aceluiaşi sondaj. Ce să 
mai înţelegi de aici?
  Pe cei care au simţit că a făcut destul rău românilor (din fericire, 
cam de două ori mai mulţi decât cei care­l glorifică pe dement), pe ei îi 
înţeleg. Parţial, îi înţeleg şi pe cei care văd în el o personalitate măreaţă şi
benefică României. Apropierea de Ştefan cel Mare e şi ea semnificativă, 
fiindcă spune ceva despre fanii lui „Fane Babanu” şi ai Odiosului 
Dictator. Amândoi stăpânitorii au fost degrabă vărsători de sânge 
nevinovat; amândoi omorau de multe ori fără giudeţ şi făceau cam ce 
voiau prin ţară. S­ar părea că multora le place încă stilul.
  Asta nu e însă o problemă. În toate ţările scăpate de o dictatură se 
găsesc indivizi care plâng pierderea zgărzii de la gât şi a lanţului pe care 
îl găseau suficient de lung pentru nevoile lor de coteţ. Chiar dacă toţi 
oamenii se nasc liberi, o bună parte din ei pot fi dresaţi eficient – atât de 
eficient, încât, după cum se vede, şi după 15­l6 ani tot duc dorul 
stăpânului şi al oaselor ce le erau aruncate cu generozitate din când în 
când.
  Ghinionul nostru face să uităm de obicei răul, odată ce am scăpat 
de el, şi să ne amintim (sau să ne inventăm) „binele” pierdut. Aşa că din 
când în când nu ne strică un exerciţiu de rememorare obiectivă. Iată 
unul făcut pe baze statistice extrem de empirice, dar care îşi are 
relevanţa lui. Totul pleacă de la volumul LXXX – mărturii orale – Anii '80 
şi bucureştenii, realizat de o echipă de la Muzeul Ţăranului Român şi 
publicat la Editura Paideia în 2003. Ca şi alte câteva lucrări (cum sunt O
lume dispărută, carte publicată de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo 
Mitchievici şi Ioan Stanomir la Editura Polirom, sau Cartea roză a 
comunismului, editată de Clubul 8 din Iaşi la Editura Versus – ambele în
2004), volumul pleacă de la amintirile unor personaje ce au trăit în 
ultimii ani ai naţional­comunismului ceauşist.
  Specificul cărţii Anii 80 şi bucureştenii este dat de forma ei de 
dicţionar. Ea permite un fel de statistică asupra lucrurilor importante 
din epocă. Am făcut un top al celor mai folosiţi douăzeci de termeni 
definitorii pentru epocă şi introduşi în carte. Calculul e unul banal, în 
funcţie de spaţiul acordat fiecărui termen, aşadar rezultatul nu e 
statistic exact, dar. poate stârni amintiri. Şi, în ciuda marjei mari de 
eroare, pare – cred eu – destul de clar.
  Spaţiul cel mai larg îl are termenul COADĂ – cam zece pagini (în 
timp ce în volum găsim şi termeni întinşi pe doar zece rânduri). Coadă la 
pâine, coadă la zahăr, coadă la benzină sau la butelii, coadă nebună la 
banane, cozi răsfirate sau înghesuite, coadă de la 3 dimineaţa, „a­ţi lăsa 
rând la coadă”. Mai toţi intervievaţii au ceva de spus despre coadă. Adică
despre umilinţa de a aştepta – în general după mâncare, ca la troacă – în
speranţa că o să­ţi rămână ceva, că n­o să se termine până ajunge la 
tine. Din vremurile acelea eu, unul, am rămas cu o fobie faţă de cozi. Azi 
nici nu mai stau la coadă, ci la rând, iar dacă sunt mai mult de zece 
persoane, încep să bâţâi din picioare, transpir şi scap de acolo gata 
enervat.
  Coada rămâne, din câte văd eu, una dintre cele mai importante 
realizări ale regimului comunist. Perfecţionată de Ceauşescu, trebuie să 
fi jucat şi ea un rol în plasarea fostului lider comunist printre cei mai 
buni conducători ai României. Mizând pe masochiştii cărora statul la 
coadă, nas în ceafă, le satisfăcea nevoia de a fi umiliţi, odiosul dictator, 
fost „erou între eroi”, trăieşte şi astăzi în sufletele noastre. Alea de slugă.
  Aşadar, primul loc în topul amintirilor despre Ceauşescu e ocupat 
de COADA atotputernică, ceea ce spune destule despre sărăcia unui stat 
în care până şi hârtia igienică se găsea greu, aşa că erai nevoit să stai ore
în şir ca să ai cu ce să te ştergi la fund. (Bancurile răutăcioase – cu 
inevitabilul lor sâmbure de adevăr – spuneau că nici nu prea mai era 
cazul. Din cauza foametei generalizate, nu mai aveai ce să ştergi. Greţos, 
ştiu, dar ăsta e comunismul.) Oricum, pentru completarea imaginii, e 
bine să vedem ce termeni mai există în primele douăzeci de locuri din 
memoria celor prinşi în volumul citat.
  O categorie importantă din topul comunismului o formează de fapt
termenii negativi, care denumesc ceea ce nu aveam: ALIMENTE, 
APROVIZIONARE, BENZINĂ, CARNE, ELECTRICITATE, EXCURSII ÎN 
STRĂINĂTATE, TELEVIZOR (PROGRAM), într­o ţară normală ar fi fost 
lucruri banale, a căror prezenţă nici nu trebuie discutată. Traduşi în alte
cuvinte, termenii de mai sus descriu bine România anilor '80: foame, 
lipsa produselor de orice fel, lipsa benzinei, a cărnii, a curentului electric
(raţionalizat criminal), a divertismentului TV, interdicţia de a ieşi din ţară
(adică de a fi cetăţean liber). În strictă legătură, printre primii douăzeci 
de termeni intră şi cel de RAŢIE, specific în lumea civilizată doar stării de
urgenţă sau de război. Frumoasă ţară clădise bunul nostru dictator.
  În rest, mai apar semnele regimului tot mai militarizat construit de
Odiosul Dictator, cu termeni legaţi de viaţa publică: DEFILARE, 
ARMATĂ, SECURITATE.
  Alţi trei termeni din „Top 20” definesc concentrat traiul în epocă. 
Sunt cei trei F ai ceauşismului:
  FRIG, FURT, FRICĂ. Şi ar fi păcat să uit de unul important – 
AVORT, cu adăugirea că, fiind interzis până ce femeia năştea al cincilea 
copil sau ajungea la 45 de ani, a devenit sursa câtorva zeci de mii de 
decese în rândurile femeilor ce­şi provocau avorturi ilegal. Mai rămân 
vreo trei­patru termeni generali şi oarecum nevinovaţi, cum sunt 
DEPLASARE (în interes de serviciu), STUDENŢIE, TEATRU, precum şi 
forma noastră de rezistenţă furişată, pe uşa din dos, adică ŞOPÂRLELE.
  Să luăm ca metodă de evaluare a împlinirii fiinţei umane în 
perioada comunistă faimoasa piramidă a necesităţilor, elaborată de 
psihologul şi filosoful american Abraham Maslow. Putem încadra în ea 
fără mare greutate o mare parte din cele douăzeci de teme importante ale
vieţii în anii '80. E uşor de observat că majoritatea se referă la prima 
treaptă din acea piramidă – cea a nevoilor primare, de care era interesat 
şi omul din comuna primitivă: mâncare, adică. mai ales mâncare. Apoi, 
câteva (Securitate – ca poliţie politică, furt, avort) intră la treapta a doua,
cea a nevoii de siguranţă. Siguranţă chiar mai absentă decât mâncarea 
în statul ceauşist. Imaginea ce reiese de aici dovedeşte neîmplinirea 
acestor nevoi primare, pe care până şi sus­amintitul cetăţean al comunei
primitive şi le satisfăcea mai uşor. Înfricoşat, alergând mereu după 
mâncare şi strecurând „şopârle” şi bancuri politice cu râca mohorâtă a 
sclavului neputincios, românul anilor '80 seamănă mult mai bine cu un 
câine vagabond de oraş, care aleargă toată ziua după resturi şi se fereşte 
de şuturi, decât cu o fiinţă umană normală. Un câine vagabond care 
spune bancuri. Şi am văzut destule scene cu indivizi aproape 
animalizaţi, bătându­se la coadă pentru un loc mai în faţă la un produs 
care nu exista încă în magazin, dar „trebuia să vină maşina să aducă”.
  Aşadar, iată realizările care­l fac pe Ceauşescu cel mai mare om de
stat român de la Ştefan cel Mare încoace: foame, raţionalizarea 
produselor, furt, frică, Securitate, avorturi, armată, întuneric în case. 
mai vreţi? Păi dacă ştiam mai devreme care sunt pretenţiile cetăţenilor 
de la cei care îi conduc, candidam şi eu la preşedinţie (deşi o să încerc să
spun odată într­un „Test de tupeu” de ce n­aş fi totuşi în stare de aşa 
ceva). Asta ca să vin în întâmpinarea cetăţenilor – ăia puţini, dar nu 
foarte puţini (unul din opt, conform sondajului CURS). Făceam nişte 
pancarte de propagandă electorală cu „ROMÂNIA – FOAME!”, „ROMÂNIA 
– FURT ŞI FRIG!”, „FIECARE AVORT – CEL PUŢIN UN MORT!” şi poate 
intram măcar în turul al doilea la prezidenţiale. Căci asta reiese că 
apreciază cei ce­l văd pe Ceauşescu printre marii lideri ai ţării.
  Cu o platformă­program de înfometare, militarizare şi raţionalizare 
la sânge, atrăgeam simpatii cât nici nu şi­ar fi imaginat bietul Odios. O 
bunătate de dictator, după cum se vede. Şi câte bancuri mai spuneam pe
vremuri cu el! Ticăloasa de democraţie până şi bucuria asta ne­a luat­o.
  Naţii mici cu gura mare.
  Acum câtva timp, postul TV Antena 1 a transmis la „Marius Tucă 
Show” o compilaţie din filmul de mare respiraţie şi mai mare scandal 
inutil Trianon (15 ore integral, vreo două în rezumatul de la TV), având 
ca subiect Tratatul de la Trianon şi destrămarea Ungariei Mari (de fapt, a
Imperiului Austro­Ungar). Mare lucru nu era de văzut: un film patetic, 
lung, dezlânat, cu multă poezie gen Goga maghiar, plictisitor chiar în 
compilaţia de pe televizor. Filmul a fost urmat şi de o discuţie în care 
moderatorul a răbufnit o dată revoltat­retoric: „Cine l­a declarat erou al 
revoluţiei pe Lâszlo Tokes?”. (îi informăm aici pe cititorii care au stat la 
televizor în decembrie 1989, inclusiv pe cei de la televizoarele din 
Caracal, că, orice va fi făcut sau va face Lâszlo Tokes – şi a făcut, 
Doamne iartă­ne, destule lucruri pe dos – el a declanşat Revoluţia 
Română şi, indirect, l­a făcut pe domnul Marius Tucă om de show. Altfel,
presupun că domnia­sa ar fi vândut liniştit praz în oraşul natal. şi, ştiu, 
s­ar fi descurcat binişor.) în fine, urmărind atât filmul, cât şi polemicile 
aprinse (dar decente) ale invitaţilor, mi­am dat iarăşi seama cât de tare 
ne asemănăm noi, românii, nu numai cu maghiarii, ci şi cu multe naţii 
balcanice. Parcă am fi fraţi. Nu am loc să înşir aici toate lucrurile care ne
leagă, dar câteva merită a fi menţionate.
  A) trecutul glorios, opus prezentului nedrept. Fiecare dintre 
popoarele astea a avut o istorie măreaţă, dar pe undeva, nu se ştie cum, 
s­a poticnit ca ţiganul din cunoscuta zicală incorectă politic. Românii au 
fost cei mai viteji etc. dintre traci (deşi legătura e îndoielnică), ungurii 
sunt urmaşii lui Attila, Biciul lui Dumnezeu (altă legătură de sânge 
îndoielnică), bulgarii au avut un regat măreţ, nici sârbii n­au fost mai 
prejos, cât despre greci. ehehei, ce istorie! Dar la un moment dat a 
intervenit ceva: Tratatul de la Trianon, năvălirile barbare, turcii, 
trădătorii, duşmanii câtă frunză şi iarbă (dar dacă erau mai numeroşi, 
nu înseamnă că erau o naţie mai mare? întreb numai.). Uite­aşa s­au 
ratat nişte mari puteri europene.
  B) meseria de pavăză a creştinătăţii. Nu poţi sta liniştit de vorbă 
despre istorie cu un sârb, bulgar, croat, român, ungur sau sloven, că 
imediat îţi spun cum au fost ei „pavăza”, „bastionul” sau „scutul” 
creştinătăţii. Or fi fost. La urma urmei, mai multe scuturi nu­i strică 
nimănui. Dar se vede treaba că erau nişte scuturi foarte prost călite, de 
vreme ce majoritatea statelor medievale din care noi, balcanicii, ne 
tragem au fost ocupate de turci, vasale turcilor sau chiar paşalâc 
turcesc. Iar în apogeul gloriei sale Imperiul Otoman ajunsese să asedieze 
chiar Viena. Sincer, decât aşa paveze, mai bine lipsă.
  C) sângele strămoşilor, scurs în ţărâna patriei sfâşiate. Imaginea e 
cam horror, dar dacă place, place. Sângele vărsat e cool.
  D) răpirea teritoriilor istorice. Naţiile din Balcani au avut mereu 
impresia că li s­a luat ceva, că ar mai fi pe undeva un teritoriu ce li se 
cuvine printr­un drept istoric, adică un fel de copyright pe teritoriu. 
Nimeni nu ştie însă exact cum funcţionează un copyright pe terenuri şi 
nu cred că proprietarul trebuie să fie cel care strigă mai tare. De altfel, 
nimeni nu mai ştie cu precizie nici cine e cu adevărat proprietarul, 
fiindcă nici nu e nimeni. Fiecare stat balcanic a pus când şi când laba pe
câte un teritoriu, pe care a încercat să­l epureze etnic, să­l populeze cu 
majoritarii lui sau să­i scurteze de cap ori organe reproducătoare pe 
locuitorii minoritari rămaşi din greşeală acolo, iar până la urmă toată 
lumea a rămas frustrată şi toţi se simt furaţi, deşi toţi au (am) stat sau 
mai stau şi acum cu mâna în buzunarul de teritorii al vecinului. Sunt 
sigur că o terapie bună ar fi fost să fi avut cu toţii nişte colonii, ceva gen 
Guyana sârbească, Alaska maghiară, Congo grecesc, Insulele Virgine 
Române. ceva de genul ăsta. Măcar azi ne puteam lăuda cu amintirea 
glorioasei epoci coloniale, iar nişte congolezi cu apucături de Mitică, 
Mladen sau Iorgos ne­ar fi gâdilat patriotismul încă o sută de ani.
  E) războaiele exclusiv drepte. Dacă stai să te uiţi în gura 
naţionaliştilor, niciunul din popoarele de aici n­a dus vreodată un război 
de cucerire, ci doar de apărare. Şi, de­atâta apărare, ne­am tot scos ochii
unii altora. Nici sârbii n­au intrat cu forţa în Banat, nici românii în 
Bulgaria, ca să ia împrumut Cadrilaterul, nici ungurii în Slovacia. Sau, 
dacă au făcut­o, au luat doar ce li se cuvenea. Şi vă garantez că mulţi 
dintre ei ar mai lua încă o dată dacă nu s­ar teme de nenea ăia mari din 
Europa şi America.
  F) complexul puiului cel urât şi oropsit. Dacă stai să­i asculţi pe 
balcanici şi central­europeni (pe fiecare în parte, altfel nici o şansă să 
pricepi ceva), afli că fiecare din naţiile lor au fost oropsite de istorie, de 
vecini şi de marile puteri. Împotriva ţării lor, a integrităţii şi a 
independenţei ei a existat – şi încă mai există – un fel de conspiraţie 
universală. De ce? Le e greu s­o spună; şi nu fiindcă n­ar „şti”, ci fiindcă 
le e ruşine să­şi mărturisească făţiş convingerea solidă – că ţărişoara lor 
(România, Ungaria, Polonia, Grecia ş.a.) e de fapt cea mai puternică 
putere împuternicită să conducă lumea şi, de ciudă, toţi ceilalţi au 
împins­o la fund. Cum au mai sfîşiat marile puteri Ungaria Mare în 
1920! Cum au mai hărtănit alte puteri România în 1940, 1941, 1945 
etc.! Cum au mai furat bucăţi din Grecia Mare tot felul de macedoneni 
(Macedonia Mare), bulgari (Bulgaria tot Mare), albanezi (desigur, Albania 
Mare).
  Stau şi­mi imaginez aşa, nişte găşti de conspiraţii universale, 
fiecare cu domeniul ei: Francmasoneria pentru Reducerea Gloriei 
Sârbeşti, Conspiraţia Universului împotriva Românilor, Protocoalele.
  Anti­Maghiare ale Sistemului Solar, Clubul Sportiv Şcolar de 
Conspiraţie împotriva Poloniei şi toate celelalte. Multe mişcări de trupe 
oculte – cred că fiecare balcanic are vreo cinci conspiratori universali 
care se ocupă numai de el.
  Deocamdată organizaţiile alea, câte şi care or fi, îşi fac, 
neîndoielnic, treaba. Dar va veni vremea când puiul cel urât se va 
sumeţi, va creşte şi va deveni. ce? Ei, asta nu ştie s­o spună nici un 
balcanic, dar, dacă e să ne luăm după ce sugerează avântul lor, o să 
avem o zonă plină numai de mari puteri – cam înghesuite, ce­i drept, dar
la care se vor ploconi inclusiv chinezii şi americanii.
  Ghinionul face că, în timp ce fiecare popor balcanic e convins că i 
se cuvine mai mult, întotdeauna mai mult, unii fac o Uniune Europeană,
iar noi, viitoarele burice ale planetei, ne zbatem să fim acceptaţi în ea, 
măcar şi pe la coadă. Dar vă asigur că, dacă n­ar fi fost toate chestiile de 
mai sus (pavăza, nedreptatea, ghinioanele istorice etc), altfel ar fi arătat 
azi Europa, planeta, ba chiar întreaga Cale Lactee.
  Dar, iaca, nu­i aşa. Bine?
  Teste de tupeu.
  Oricare om ar face multe (şi bune, şi rele) ca să trăiască şi el pe 
lumea asta. Însă fiecare are anumite limite, chiar dacă nu ne gândim 
mereu la ele. Unii n­ar putea să fure – la fel cum alţii n­ar putea să nu 
fure. Unii n­ar putea să mintă de la obraz, alţii nu­s în stare să facă pe 
comis­voiajorii. Unii nu­s capabili să­şi pupe­n fund şefii, iar alţii n­ar 
putea vorbi în public nici să­i pici cu ceară. Eh, oameni, limite, obiceiuri.
Fiecare cu ale lui.
  N­ar fi totuşi un exerciţiu util să ne testăm din când în când 
limitele tupeului, ale impetuozităţii sau ale răbdării? Presupun că da. 
Dacă nu izbutim întotdeauna în realitate, măcar în imaginaţie – fiindcă 
în realitate e uneori greu, greu de tot. Una e – de exemplu – să­ţi iei în 
dinţi inima de bărbat, să intri într­un magazin de lenjerie, să ocheşti o 
vânzătoare drăguţă căreia să­i ceri să­ţi arate ce modele de chiloţi 
bărbăteşti are şi s­o întrebi preocupat ce număr şi ce model ţi s­ar 
potrivi, iar alta e să lauzi în public regimul comunist, Securitatea sau 
ticăloşii dovediţi şi cunoscuţi de toţi cei din jur. Eu cred că m­aş 
descurca mai uşor în prima situaţie. În a doua aş intra în pământ de 
ruşine.
  Încep cu un caz mai uşurel:
  1) Prezentator radio­TV închipuiţi­vă că lucraţi într­o asemenea 
instituţie (la stat sau la privat, că pare să fie tot un drac) şi serviţi pe 
post elogii greţoase la adresa unor personaje dubioase rău de tot, despre 
care ştiţi – ca mai toţi prietenii şi cunoscuţii – că ar merita să stea în 
închisoare, în sanatorii de boli nervoase sau, oricum, în afara spaţiului 
public. Lăudaţi afacerişti penali sau politicieni venali. Cum ar fi? Aţi 
putea s­o faceţi cu gura plină?
  O fi greu, o fi uşor? Doar au făcut­o atâţia în anii comunismului, 
umplându­şi gura cu aer ca să pronunţe cu patos „stima, mândria, 
realizările, cel mai iubit fiu al poporului, alesul neamului” şi să 
veştejească etic şi tovărăşeşte putregaiul capitalist. Era rentabil, 
presupun. O fac atâţia şi astăzi, elogiind tot felul de lideri de duzină, 
personaje mizere, agramate şi dubioase, doar că acum asta se cheamă 
obiectivitate selectivă. Şi e rentabil. Presupun.
  Problema e cât de mare trebuie să fie suma pe care o pretinzi ca să
te mânjeşti senin şi să accepţi privirile ironice ale prietenilor şi 
cunoscuţilor. Şi mai ales ca să poţi trăi cu tine. Ca bărbat, atunci când 
te bărbiereşti, nu rişti oare să­ţi înfigi lama sub mărul lui Adam? (Poate 
de­aia au apărut şi bicurile.) Iar ca femeie nu­ţi vine să­ţi înfigi 
dermatograful în ochi? Nu te freci cu îndârjire pe dinţii ce tocmai au 
rânjit tovărăşeşte pe ecranul TV – vorba ceea, cele rele să se spele? Şi 
cum reacţionezi când un amic mai tupeist te anunţă că ai limba foarte 
încărcată, poate din cauza ultimelor ştiri despre partidul­stat sau despre 
afaceristul cel onest care a lucrat cu conturi de partid, iar azi îţi plăteşte 
salariul la radio sau TV?
  E drept, fiecare om – oricât de păcătos – are un mecanism de 
apărare. Trebuie să mănânci şi o pâine, nu numai mizerii, trebuie să le 
asiguri copiilor un viitor oarecare (eventual fără să afle cum). Pentru 
prezentatorii radio sau TV, o scuză bună e şi aceea că nu ei scriu ştirile, 
ci doar le citesc. Numai că adesea scuza de mai sus e tot o minciună; cei 
care au cât de cât cunoştinţe despre spaţiul media de la noi ştiu că rare 
sunt cazurile în care un om e plătit doar ca să citească. De obicei, 
prezentatorii sunt şi redactori – scriu şi chiar selectează ştirile. O ştiu şi 
ei şi o mai ştiu şi alţii.
  Aşadar, întrebarea e dacă poţi trăi aşa, fără să ai nevoie de sulul 
de hârtie igienică pe care Victor Rebengiuc l­a întins în momentul 
revoluţiei din 1989 pentru cei mânjiţi. E un prim test pentru o carieră 
marcantă. Unii l­au trecut deja cu brio. Îi vedem şi­i auzim zilnic. 
Felicitări! Aş vrea totuşi să ştiu ce simt ei când se aud.
  2) Reprezentant MLM.
  Câţi dintre noi am accepta cu inima uşoară să lucrăm orice – chiar
orice? De exemplu, om­sandviş. Să umbli pe stradă îmbrăcat în două 
pancarte ce­ţi atârnă de la gât până la pantofi şi­n care să anunţi ce 
afacere bună e să te îmbraci la magazinul „Pufoaica”.
  Sună umilitor, e drept, dar e o muncă. Şi mai sunt şi altele. Dar 
cel mai îngrozitor, cel mai greu de trecut test în (un fel de) comerţ mi se 
pare cel numit de cei din branşă MLM – multi­level marketing. Presupun 
că îl cunoaşte cam toată lumea. E o tehnică de tip pseudo­piramidal, în 
care vinzi ceva în special printr­o reţea de rude şi prieteni şi în care 
încerci să­i recrutezi pe cunoscuţii tăi, convingându­i nu doar să 
cumpere, ci să vândă şi ei mai departe. Scopul e să­ţi formezi o reţea cât 
mai mare, care să se dezvolte mai departe cu alţi prieteni, rude şi 
cunoscuţi (ai prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor tăi), aşa încât, cu cât ai 
mai mulţi oameni în reţeau ce începe cu tine, cu atât mai mulţumitoare 
îţi sunt veniturile. Am cunoscut oameni care făceau asta pe filiera 
Zepter, nişte oale­minune făcute din material de navă spaţială (ceea ce 
sună impresionant, doar că – pragmatic vorbind – n­am avut niciodată 
de gând să zbor cu o oală pe Marte). Mai sunt şi alte firme care folosesc 
tehnica MLM. Eu am luat contact cu ea prin Amway. Şi asta de vreo trei 
ori. Aşa mi­am dat seama că nu sunt făcut pentru comerţ; sau cel puţin 
nu pentru genul ăsta de comerţ.
  Totul porneşte de la o metodă subtilă, pe care o înveţi la un fel de 
întâlniri cu reprezentanţi cu vechime şi succes în branşă. Inviţi acasă 
nişte rude sau prieteni nevinovaţi, promiţându­le că, dincolo de plăcerea 
de a­i vedea, ai putea să le prezinţi şi o chestie extrem de interesantă. În 
nici un caz – dar în nici un caz! – nu trebuie să le spui dinainte despre ce
e vorba. Misterul joacă şi aici, ca şi în religie sau în filmele poliţiste, un 
rol esenţial. Apoi, după ce i­ai prins în laţ pe oameni şi­ţi vin în casă, 
creezi puţină atmosferă (suc, săratele, cafea, conversaţie plăcută, 
amintiri, „Ce mai face cutare? Serios? Dar de cutare ai mai auzit ceva?”). 
Apoi tragi adânc aer în piept şi ataci. Le propui Afacerea. Nu­i mare 
lucru. Vinzi produse – numai la cunoscuţi, nu alergi din uşă în uşă, ca 
alţi necăjiţi – ai procentaj din vânzări, dar asta nici măcar nu contează. 
Importantă e reţeaua, cu oamenii pe care­i racolezi şi care vor vinde şi 
vor racola şi ei.
  Ca să pricepi cum e chestia cu profitul în reţea, de obicei omul îţi 
desenează pe o planşă un omuleţ cu mâini şi picioare răşchirate – care e 
el, bănuiesc – iar de la ăsta, cu nişte săgeţi, apar alţi omuleţi. Afli cu 
spaimă că unul din ei poţi fi (ba chiar vei fi) chiar tu. De la aceşti trei­
patru­zece omuleţi pleacă alţi omuleţi, care nasc alţi omuleţi şi alţi 
omuleţi, cu viteza de creştere a populaţiei.
  Chinei. E clar, nu? 1 Fiecare ins iniţiat şi racolat de tine şi fiecare 
nou­venit racolat de cei racolaţi de tine muncesc şi pentru ei, dar şi 
pentru tine. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât cresc şi câştigurile tale. Şi, 
oricum, e ceva atât de simplu şi se face numai în timpul liber. În scurt 
timp te îmbogăţeşti. După doi­trei ani nici nu mai trebuie să munceşti, 
să vinzi şi să racolezi. Procentajul din veniturile reţelei create de tine îţi 
ajunge ca să te retragi. De altfel, firma­mamă te va ajuta, „retrăgându­te”
cu o pensie consistentă, ca să laşi locul şi altor întreprinzători. Asta, 
desigur, după ce ai ajuns un reprezentant MLM de înaltă clasă, adică ai 
devenit Smarald şi apoi Diamant (conform onomasticii firmei).
  Recunosc ruşinat că n­am ajuns Diamant sau Smarald. Nici măcar
Sticlă de Geam (dacă o exista un asemenea titlu). Un motiv ar fi acela că,
pentru a intra în reţea, ai nevoie de o sumă consistentă, care reprezintă 
un fel de primă cumpărătură şi setul de mostre – ca să ştii tu însuţi ce 
vinzi, să. hm­hm. să te convingi de calitatea produselor şi apoi. hm­hm. 
să le poţi vinde cu onestitate şi convingere. Adică. mă rog, să cumperi 
totuşi.
  Motivul esenţial care ne blochează unora dintre noi cariera de 
milionar şi de Diamant e însă altul.
  Dacă îl bănuiţi deja, nu sunteţi deloc potriviţi pentru profesie: din 
jenă. Ia gândiţi­vă: chemi acasă nişte prieteni. Poate lor chiar le face 
plăcere să te vadă. Tonul tău misterios îi face să spere la ceva interesant.
Apoi, după ce vin, încui uşa în urma lor şi începi să le împuiezi capul cu 
ceva ce mulţi dintre ei ştiu şi adesea îi îngrozeşte. Prieteni sau rude, le 
vine greu să te refuze, deşi oricum or s­o facă. Dacă sunt mai timizi, ai 
putea chiar să­i prinzi în capcană, aşa că vor da o sumă bunicică nu 
fiindcă au chef, ci fiindcă îţi sunt prieteni, rude etc. şi nu te pot refuza. 
În sinea ta, ştii că le ceri un fel de taxă pe prietenie (sau poate chiar crezi
povestea aia cu Smaraldul?). Iar apoi cei mai mulţi se vor opri aici. Tu îi 
vei convoca la alte întâlniri, la care să vorbiţi despre dezvoltarea reţelei. 
Ei or să înceapă să te ocolească, speriaţi că le­ai putea propune altceva 
asemănător, că­i vei întreba despre reţeaua lor (şi trebuie să­i întrebi, că,
dacă n­o dezvoltă, nu te dezvolţi nici tu), că o să purtaţi discuţii lungi şi 
sterile despre profit şi puncte acumulate în reţea şi calitatea produselor. 
Tu o să­i iei drept neserioşi. Nu­i bine.
  Basmul cu timpul liber nu­l cred. Dacă faci aşa ceva în timpul 
liber, atunci nu mai ai timp liber. Pe de altă parte, sistemul MLM mi se 
pare metoda cea mai bună de alungat prietenii. Aşa am renunţat să­mi 
vizitez câţiva prieteni vechi, MLM­işti. Pe alţii, care m­au fraierit odată cu
entuziasmul şi sărăţelele lor, îi ocolesc fiindcă ştiu că îmi vor povesti iar 
şi iar despre şansa de a­mi dezvolta afacerea şi reţeaua mea. Aştept să le
treacă, ca să putem discuta iar normal. Fiindcă la cei mai mulţi le trece. 
Şi refuz sistematic orice întâlnire cu amici sau cunoscuţi care îmi zic că 
vor să ne vedem fiindcă nu am mai stat de mult de vorbă aşa, ca în 
tinereţe, dar mai ales ştiu ei o chestie foarte atractivă, care m­ar putea 
interesa.
  Şi încă un lucru: am cunoscut – în trecere – şefi de partide, 
scriitori renumiţi, oameni de afaceri, artişti valoroşi. L­am văzut până şi 
pe Bill Gates în carne şi oase. Dar n­am cunoscut nici un Diamant. Dacă
există cu adevărat, mă tem că de­acum pe ăştia chiar îi ocolesc toţi 
prietenii.
  3) Psiholog media.
  Dacă aş avea tupeu (şi studii de psihologie), cred că m­aş arunca 
cu capul înainte direct în meseria de psiholog TV. Din câte am văzut 
până acum, e locul în care poţi spune aiureli fără să rişti mare lucru. Cel
mai tare mi­ar plăcea să fiu psiholog sexual – sau sexolog – de televizor şi
să le explic oamenilor cum se creează o legătură amoroasă stabilă şi 
înflăcărată. Atragi atenţia şi interesul unei grămezi de domnişoare 
frumoase şi naive, care chiar te cred. Cine ştie ce poate ieşi de­aici? 
Presupun că psihologii ăştia sexuali de la televizor au întotdeauna la ei şi
vreo cutie cu prezervative, că teoria fără praxis e ca roata fără axis (cum 
scria undeva Luca Piţu).
  Dacă aţi decelat nu ştiu ce tentă ironică în rândurile de mai sus, 
îmi cer iertare. Sunt convins că meseria de psiholog e una extrem de 
onorabilă şi necesară. Ghinionul face că rarele mele contacte cu inşi din 
branşă n­au fost din cele mai bune. Am avut un profesor de psihologie 
care cred c­ar fi făcut o figură bună la televizor. Curs după curs, ne 
surprindea cu ceva nou: o dată ne explica felul în care el şi cu vreun 
coleg cu câmp energetic puternic scoteau scântei când dădeau mâna, 
altă dată ne lămurea de ce poartă ochelari fumurii – ca forţa privirii lui 
să nu ne arunce într­o transă hipnotică – în alte rânduri ne sugera că 
are calităţi telepatice. Mai târziu am cunoscut câţiva studenţi la 
Psihologie, din care o bună parte aveau probleme la mansardă: accese de
isterie, crize de plâns, reacţii exagerate sau distorsionate. Dădeau 
impresia că au venit la facultate ca să înveţe cum să se vindece.
  Sigur, am cunoscut şi psihologi extraordinari. Dar nu la televizor. 
Nu ştiu cum îşi aleg televiziunile psihologii de serviciu, fiindcă unii par a 
fi vecinii vreunui cameraman sau reporter. Poate vă amintiţi că în 
primăvara lui 2005, când cu răpirea celor trei ziarişti români în Irak, 
împreună cu ghidul lor, pe aproape fiecare post TV a apărut la ştiri câte 
un psiholog chemat să explice cam ce sugerează atitudinea celor patru în
benzile video trimise de răpitori. Doamne, ce era la gura lor! Ba că 
privirea reporteriţei Marie­Jeanne sugerează o vinovăţie ascunsă, ba că 
ochiul ei drept sugera nu ştiu ce mesaj tainic, ba că mâinile 
cameramanului Sorin Mişcoci spuneau una, ba că umerii lui Munaf 
sugerau alta. Am remarcat şi obsesia psihologilor legată de poziţia 
braţelor, mai ales dacă le ţine cineva încrucişate pe piept sau îşi apucă 
umerii cu ele. Întotdeauna sugerează o teamă de a înfrunta lumea, o 
nevoie de retragere în sine, timiditate, frica de ceilalţi. Cum apare unul 
cu braţele încrucişate pe piept, cum răsare şi­un psiholog cu placa gata 
pregătită. Şi, cum stau şi eu adesea aşa, mai ales când mi­e frig şi vreau 
să­mi încălzesc umerii cu palmele, am început să intru la idei. Oare, tot 
încălzindu­mi umerii, nu risc să devin autist?
  Însă, cum spuneam, sexologii TV sunt cei mai simpatici. L­am 
auzit pe unul povestind cum l­a vindecat pe­un fotbalist de­o obsesie 
periculoasă. Când făcea sex, bietul om avea impresia că e pe stadion şi 
marchează (bărbaţii englezi chiar aşa şi spun când e vorba de cucerirea 
şi penetrarea unei tipe: /scored, „Am marcat”). Ca urmare, dădea din 
mâini, din picioare, din alte cele, şi îşi tot lovea soţia în timpul actului 
sexual. Noroc cu nenea sexologul. Acum, serios: cum Dumnezeu se 
mişca fotbalistul ăla când făcea sex şi se credea pe stadion? N­am văzut 
nici un fotbalist care să marcheze mişcând ritmic din şolduri şi nici nu­
mi pot imagina cum e să dai din picioare, urmărind o minge imaginară, 
şi să mai păstrezi contactul – sau cuplajul – cu o femeie. Dar, după cum 
spuneam, eu n­am studii de specialitate.
  Măcar un psiholog din ăla care rezolvă conflicte în direct tot mi­ar 
fi plăcut să fiu. Vine omul, se plânge că îl înşală partenerul sau că nu se 
înţelege cu mama­tata­fiica­fratele, îl pun pe canapea, aduc şi celălalt 
împricinat şi vedem noi ce iese. Dacă nu iese nimic, măcar am încercat.
  Totuşi sexolog media. asta e cea mai tare slujbă. Sex, ştiinţă şi 
popularitate. Mă mai vede şi mama la televizor. Dar dacă n­am învăţat.
  4) Prinţ african de E­mail îmi amintesc că odinioară, când eram 
mai tineri, mai săraci şi stăteam în chirie, fără vreo posibilitate raţională 
de a avea un apartament, Alina şi cu mine am avut tupeul să punem în 
săptămânalul de anunţuri timişorean Publitim un text prin care noi, „Doi
tineri intelectuali fără posibilităţi financiare, căutăm sponsor generos 
care să ne doneze o garsonieră în Timişoara, indiferent de confort sau 
zonă”. Am fi adăugat şi „Nu refuzăm nici două camere”, dar era o 
obrăznicie prea mare. De altfel, li s­a părut oricum exagerată şi celor de 
la ziar, aşa că anunţul n­a apărut deloc. Am fi avut oare vreo şansă? Nu 
ştiu, dar îmi amintesc cu ruşine de tupeul monumental de atunci şi plec 
nasul în pământ chiar şi acum.
  Aproape la fel de tupeiste mi se par azi diversele mesaje spam 
venite prin poşta electronică. E drept, mă amuză să văd cum Alina 
primeşte pe e­mailul ei de la serviciu texte de genul „Măriţi­vă penisul cu
trei centimetri!„, ceea ce – dată fiind natura lucrurilor – ar fi o realizare 
epocală: de la nimic la trei centimetri. Un pas mic, dar aproape 
creaţionist. Iar când expeditorul o informează şi că „Viaţa dumneavoastră
sexuală nu va mai fi niciodată la fel!”, nu pot decât să fiu de acord: cu un
penis – fie el şi de trei centimetri – viaţa sexuală a oricărei soţii nu va mai
fi în nici un caz la fel. Şi nici a soţului ei.
  Dar spam­erii cei mai simpatici, care îmi amintesc de anunţul 
nostru avortat din Publitim, sunt fiii/fiicele (sau măcar unchii, nepoatele
sau ginerii) regelui african Zulu din Angola sau Ahu­Numbu din Buci­
Buci, rude îndurerate care te anunţă că tatăl/fratele/etc. lor au fost ucişi
ori detronaţi. Eventual ei, rudele apropiate, au fost alungaţi din ţară, dar,
spre norocul lor, mai au nişte conturi bancare puse bine de ruda regală. 
Le e necesar doar un mic împrumut ca să ajungă la bancă, la cont, la 
Zurich sau. oricum, au nevoie de nişte bani de la tine. Iar după ce­or să 
pună mâna pe milioanele regelui buci­bucinez, or să­ţi înapoieze banii cu
vârf şi îndesat.
  Dom'le, mişună rudele astea regale din Africa pe Internet! E drept, 
Africa e mare, ţările îşi tot schimbă liderii, dictaturile se succedă cu 
multă repeziciune şi îţi vine greu să te lămureşti prea bine cine­i 
detronatul, cine­i alungatul, de unde avea regele ăla bun şi drept atâţia 
bani în cont şi mai ales de unde te cunoaşte prinţul sau prinţesa. Ei, să 
fi fost vreuna din miile de fiice Anastasia ale ţarului Nikolai al II­lea al 
Rusiei, cel ucis de bolşevici, altfel ne lăsam fraieriţi! Numai că săracele 
Anastasii trebuie să fie acum bătrâne sau mai rău. Dar povestea africană
a prinţilor sărăciţi sună mai bine decât incantaţia cerşetorilor ţigani din 
România de pe la începutul anilor '90 prin metrourile pariziene: Je suii 
revolusioner refujiee rumen. Donei moa chelcî sentimî, dacă se posiblî. 
Prinţii ăştia lucrează totuşi cu Internetul şi cu conturi bancare. Şi, 
desigur, cu tupeu regal: un monarh cere şi i se va da.
  Din nefericire, noi, românii, suntem un popor suspicios. Nu cred 
să existe vreun compatriot care să fi ajutat la accesarea conturilor 
regelui din Buci­Buci. La sugestia Alinei, m­am gândit să le răspund 
totuşi odraslelor cu sânge albastru, ajunse la nevoie. Le­aş scrie cam 
aşa: „Chere majesté, am primit mesajul înălţimii­voastre şi sunt onorat 
de apelul pe care mi­l faceţi. Din păcate, eu trăiesc într­o ţară săracă şi 
nu Vă pot ajuta. Vă propun însă altceva. Eu sunt nepotul de soră 
bolnavă al fostului conducător al României, Nicolae Ceauşescu – un 
mare prieten al continentului african – şi deţin numerele unor conturi 
secrete ale acestuia. Dacă mă ajutaţi să ajung în Elveţia cu banii pe care 
i­aţi primit până acum, Vă garantez că, imediat ce golesc conturile 
răposatului meu unchi, o să­mi dedic toate eforturile cauzei şi conturilor 
Majestăţii­voastre. Trăiască prietenia dintre români şi Buci­Buci!”.
  DEX^ul şi sexul
  5) Lătrău de partid.
  Sunt convins că multă lume a observat recrudescenţa unui tip de 
discurs politic pe care­l speram dispărut în decembrie 1989: monologul 
autist. Sună ciudat, dar o să încerc să mă explic.
  Naţie însetată de taclale, de polemici, de bârfe, în timpul regimului 
comunist românii s­au trezit că li se pune pumnul în gură, iar dialogul 
(fie el şi superficial) e înlocuit cu discursul tovărăşesc şi unic. Cu timpul,
discursurile respective au devenit monologuri monotone, fără nici o 
legătură cu realitatea, rămânând simple demonstraţii de forţă – „Eu am 
microfonul, eu am puterea!”. Cine dracu' mai asculta discursurile celui 
mai iubit fiu al poporului? Este exemplul cel mai bun de monolog autist, 
care se mulează perfect pe expresia populară provocată de asemenea 
discursuri transmise la televiziunea română: „Vorbeşte singur, ca 
televizorul.”.
  După decembrie 1989 ne­am dat drumul. Cu toţii. Exagerând, 
sărind calul, dar, ce vreţi? am tăcut prea mult. Succesul talk s/iow­
urilor (mai ales al celor politice) e o dovadă clară. Dialogul, aşa haotic şi 
dezordonat, balcanic şi adesea paralel, a început să­şi facă loc în spaţiul 
public. Au apărut şi reguli, ba chiar şi oameni care le respectă. Cu 
exerciţiu, în 10­l5 ani am mai învăţat şi această practică democratică. 
Una esenţială. Până şi Ion Iliescu, activist PCR „pe vechi”, a prins câteva 
rudimente ale regulilor dialogului liber – fapt care l­a şi costat în 1996, în
faimoasa dezbatere TV cu ochelarii scoşi ai lui Emil Constantinescu.
  Iată de ce m­am speriat când am remarcat – mai întâi la P (P) RM, 
apoi la PSD – câteva personalităţi marcante (tineri şi vârstnici deopotrivă)
ce au reluat practica monologului autist despre care vorbeam. Invitaţi la 
un dialog, la o confruntare, la o. bârfă TV mică, personajele respective 
încep să vorbească fără oprire. Nu spun nimic concret, divaghează, îşi 
întrerup mereu nefericitul interlocutor, îl acoperă cu bâzâitul vocii lor 
care nu comunică de fapt nimic şi refuză orice fel de dialog, oricât de 
prizărit. Ei ştiu. Deşi, după cum se descarcă, ai impresia că se tem să nu
le ocupe cineva microfonul. Vorbesc, cum ziceam, ca televizorul. În 
televizor. Odinioară li se spunea „lătrăi”. Lătrăi de partid.
  Cum de obicei îi apucă pe cei aflaţi la putere sau siguri pe puterea 
lor, mai întâi am bănuit că e vorba de o formă de aroganţă de politruc: 
inşii nu vorbesc cu ceilalţi fiindcă nu merită să se coboare până acolo. S­
ar putea. Dar, ţinând cont de faptul că un asemenea monolog e de obicei 
coroborat cu momentele de criză politică ale partidului pe care îl 
reprezintă insul, mă întreb dacă nu cumva mai există o explicaţie, una 
ce ţine de psihologia infantilă. Spaima că n­ar putea face faţă unui dialog
deschis, groaza de a­l auzi pe celălalt cum spune ceva care i­ar putea 
încurca sau ar arunca o lumină proastă asupra lor le declanşează un 
complex de inferioritate. Combinată oximoronic cu complexul de 
superioritate, această spaimă de celălalt provoacă nevoia de a scăpa 
cumva cu imaginea neştirbită, măcar în propriii ochi.
  Şi­atunci oamenii preferă să vorbească singuri, tare, mult şi inutil,
să nu asculte, să îngaime orice, să zică orice le trece prin cap şi să spere 
că timpul va trece cât mai repede. Nu e democratic, dar le salvează 
orgoliul. E un gest de curaj devenit rutină. Seamănă, măcar în parte, cu 
o victorie. Numai că monologul autist al lătrăului de partid e echivalentul
gestului pe care îl face un copil pus în încurcătură şi care, ca să nu mai 
audă ceva ce nu­i convine, îşi vâră degetele în urechi şi începe să ţipe 
„Nu te­aud! Nu te­aud! Niă­niă­niă­niă­niăă­niăă!”.
  După care, cu degetele înfundate în urechi, intră în U. E.
  6) Artist boem.
  Dacă mi­aş putea alege o nouă viaţă, cred că una din primele mele 
opţiuni ar fi cea de artist boem – de preferinţă artist plastic. Şi (dacă mă 
aude Cineva) vreau să se ştie că nu am chef să fiu unul dintre pictorii ăia
care­şi taie urechile. Mi­aş alege cu grijă boemia.
  Există o specie de artişti plastici boemi par excellence, pe care îi 
recunoşti dintr­o ochire. Primul lucru pe care­l remarci la ei – adică pe 
care te obligă chiar ei să­l remarci – e siguranţa, nonşalanţa, degajarea 
de creator cu care trec prin lume. Ca să fie siguri că o s­o remarci, nici 
nu trec până la capăt, ci de obicei se opresc lângă tine. Atunci poţi să 
remarci o altă trăsătură comună: în marea majoritate a cazurilor boemii 
sunt beţi zdravăn. Desigur, dincolo de damful de votcă sau vin, e vorba şi
de beţia sacră, beţia geniului, cum te asigură tot ei dacă nu reuşeşti să 
scapi de conversaţia cu artistul. Ulterior, dacă ai ocazia – şi, la câţi artişti
boemi au scăpat prin lume, slavă Domnului, ai! – observi şi micile 
deosebiri, care însă nu dăunează deloc speciei. Nu au toţi ţăcălie sau 
barbă – doar o parte. Nu mai poartă toţi berete de pictori renascentişti – 
doar cei mai în vârstă. Nici ăia toţi. S­au diversificat.
  Dincolo de diversitatea boemiei, rămân însă cu toţii Artişti. Ţi­o 
dovedesc repede. O fac toţi la fel. Când se mai întâmplă să stai la o 
terasă şi să discuţi tihnit cu amicii la o bere, odată numai ce­l vezi cum 
se apropie. Artistul: o figură încruntată, frământată de patimile creaţiei, 
cu o ramă învelită tainic în hârtie şi legată cu sfoară, cu un pas clătinat, 
dar bine aţintit spre masa ta. Câteva clipe speri că o să te depăşească. Îţi
doreşti să fii prea insignifiant, prea mic­burghez. Dar n­ai nici o şansă: te
ghiceşte imediat, ceea ce dovedeşte ce bun cunoscător al oamenilor e 
artistul boem. Gata, fii sigur că se opreşte la masa ta. Da, uite. Acum o 
să­ţi ceară o ţigară. Nu mai contează nici dacă îi dai sau nu – oricum are 
şi el. După ce se aşază, îşi pune mai întâi grijuliu tabloul (sau rama sau 
ce­o fi chestia aia paralelipipedică învelită în hârtie), asigurându­te cu 
limba împleticită că are acolo o „ceva” pe care, dac­o vezi, rămâi trăsnit. 
Dar n­o vezi. E încă udă – creaţia – şi e prea fragilă pentru ochii tăi. 
Parcă supărat pe buna dispoziţie pe care ţi­o remarcase dinainte (dar 
care a început deja să­ţi piară), începe apoi să­ţi vorbească despre arta 
lui, despre frământările lui, despre suferinţele lui. Într­un fel, are 
dreptate: e normal ca lumea să se distreze atunci când atâţia artişti 
suferă pentru omenire?
  Totuşi, fericit muritor! Mă gândesc că în timp ce pe undeva nişte 
vangoghi sau toulouse­lautreci fraieri stau şi trag de pensule până le 
ţâşneşte vopseaua pe nas, boemul ăsta îşi vede de misiunea lui 
complementară. Se ocupă de public relations. Epatează burghezul. Îl 
pregăteşte pentru contactul cu Arta. Deja vezi în el un viitor Corot. Sau 
măcar un Sabin. Bă. Lă. Lăbaşa? Parcă.
  Dacă eşti binevoitor şi încerci să discuţi de­adevăratelea cu el, 
greşeşti amarnic. Dacă nu­l bagi în seamă, greşeşti şi mai grav. Îl 
jigneşti. El oricum nu te ascultă, nu dialoghează cu tine şi nici nu meriţi.
Nu faci altceva decât să­l întrerupi neplăcut când el tocmai îţi dezvăluie 
taine utile: că arta e un lucru mare, creaţia la beţie e extraordinară şi 
dezlănţuie geniul din tine (din el), lumea nu­l înţelege niciodată pe artist,
iar suferinţa. ei, suferinţa, ce ştii tu despre ea?
  În mare, are dreptate. Poate că lumea nu­l înţelege pe artist. Cel 
puţin pe cel boem. În 48 de ore m­am întâlnit cu trei asemenea creatori 
făcuţi praştie, cu geniul dezlănţuit binişor de alcool, şi fiecare mi­a 
repetat istoria lui tragică: suferinţa, singurătatea, creaţia la beţie şi ce 
mai era pe­acolo. Se ştie că repetiţia e mama învăţăturii. După trei 
spectacole, am reţinut măcar modelul discursului, dar de priceput tot n­
am priceput ce voia. Numai că eu nu sunt artist.
  Deocamdată visez la clipa când unul dintre boemii ăştia va 
desface, într­un acces de mărinimie, hârtia care înveleşte rama pe care o 
tot duce după el şi va scoate la iveală ceva. Încerc să­mi imaginez ce, dar 
nu, nu pot. Arta e misterioasă, v­am spus – adică mi­au spus­o ei, 
artiştii. Pe undeva însă am sinistra temere că rama aia împachetată ar 
putea fi pe inventarul Facultăţii de Arte Plastice şi, din când în când, 
boemul de serviciu o ia şi­o cară după el pe la terasele şi localurile la 
modă, în căutarea următoarei victime.
  Dar tot mi­ar plăcea să fiu unul de­al lor. Ţăcălie pot să­mi las, 
ceva­ceva din discursul generic cred că am învăţat, o ramă ştiu să 
învelesc în hârtie. Numai arta, cu tainele şi suferinţele şi alcoolul ei, 
despre ea dac­aş şti mai multe. Data viitoare, când vine artistul cu 
explicaţiile, promit c­o să fiu mai atent.
  7) Candidat la preşedinţie.
  Cred că unul dintre cele mai dure teste de tupeu este acela de a 
candida la ceea ce jurnaliştii numesc „cea mai înaltă funcţie în stat”. Mă 
gândesc, desigur, doar la postura de candidat la preşedinţie, nu la 
funcţia de preşedinte. Oricât de mare mi­ar fi tupeul, el trebuie temperat 
de o doză de realism. La urma urmei, ideea de bază a testului nostru este
să îndrăzneşti ceva, nu să realizezi ceva. Parcă gloria de moment pe care 
ţi­o conferă candidatura e de lepădat? Nu e. Numai să mă vedeţi cum 
vorbesc de la egal la egal cu tot felul de potenţiali şefi de stat şi tot mi­
ajunge pe zece ani – cât două mandate de preşedinte.
  Cum ideea mi s­a părut atrăgătoare de mai multă vreme, am 
urmărit cu ochii măriţi şi urechile ciulite confruntarea televizată dintre 
cei doisprezece (sau şaisprezece?) candidaţi la preşedinţia României din 
noiembrie 2004. Conform intenţiei declarate mai sus, nu i­am prea băgat
în seamă pe cei doi­trei oameni politici cu şanse reale. Ei sunt complet 
neinteresanţi – au un partid mare în spate şi zic ceea ce se aşteaptă de la
ei. Restul însă au dat un spectacol demn de orice scenă din lume.
  Să vă povestesc despre lecţia primită. În primul rând, e bine de 
ştiut că există câteva teme mari, pe care trebuie să le spui mereu, ca să 
te audă poporul, în vremuri demult apuse, Televiziunea Română difuza o
scenetă cu un elev care, ştiind că avea să fie ascultat la biologie, învăţase
o singură lecţie: castravetele. Şi, orice întrebare i se punea, ajungea 
inevitabil la castravete – plantă legumicolă din familia cucurbitaceelor, 
cu frunze mari etc. etc. Cam aşa făceau şi oamenii noştri. Doar că ei 
aveau mai mulţi castraveţi: corupţia, poporul şi biserica. Era întrebat 
unul despre relaţiile externe ale ţării, el spunea că ţările cu care avem 
relaţii diplomatice nu au atâtea probleme cu corupţia sau că acolo 
poporul e respectat, nu ca la noi, sau că Biserica de acolo nu e atât de 
apreciată ca aici, fiindcă românii sunt credincioşi, dar că, dacă o să 
câştige el alegerile, ea, Biserica, va fi apreciată şi mai mult. II întrebai pe 
altul de soare, el îţi spunea că soarele luminează tot poporul, aşa cum 
un preşedinte ar trebui să fie al întregului popor, dar să vezi când o să fie
ales. Un al treilea sărea şi spunea că soarele luminează şi Biserica, care 
la noi e inima neamului şi va fi apreciată şi finanţată şi mai mult dacă el.
şi aşa mai departe. Castravetele, după cum ziceam.
  O temă mare (a fost mare ea dintotdeauna, chiar şi pentru un 
candidat la preşedinţie) e Dumnezeu. Nu care cumva să uit de ea când 
voi candida. Am văzut că aproape toţi candidaţii aveau sau voiau să aibă 
o relaţie privilegiată cu Dumnezeu, să stea la masă cu el sau cel puţin 
să­şi poată pune când şi când o pilă la Prea înaltul. Toţi erau gata să 
construiască biserici lângă biserici, de la plaja din Mamaia până înspre 
graniţa cu Ungaria, toţi voiau să ctitorească, să sfinţească şi să se 
crucească. Ploua cu biserici şi sfinţi, de ziceai că se alege patriarhul 
Bisericii Ortodoxe Române, nu preşedintele unui stat laic. Un candidat 
chiar a spus că are de gând să „colaboreze” (probabil să coroboreze) 
Constituţia cu Biblia – o idee dacă nu inteligentă, cel puţin inedită. De 
aici s­ar putea şi extrapola: să combinăm Codul Rutier cu Vechiul 
Testament (în caz de accident, se aplică legea talionului – ochi pentru 
ochi, dinte pentru dinte) sau bugetul statului cu Apocalipsa Sfântului 
Ioan Teologul. Sper să meargă.
  Mai era ceva important: trei dintre candidaţi au anunţat că sunt 
gata să îmbrace cămaşa morţii. E o chestie cu cămaşa asta a morţii, că 
prea o vor toţi! Deşi sună cam morbid şi nu­mi prea vine la îndemână. ce
naiba, fie! Pentru binele poporului, sunt gata s­o îmbrac şi eu. Am însă o
nedumerire: există doar o singură cămaşă (că nimeni nu zice „cămăşile 
morţii”)? Că atunci trebuie s­o port laolaltă cu alţii. Şi dacă îmi vine 
transpirată de la candidatul dinaintea mea? De fapt, nu cred că e una 
singură, fiindcă unul din cei trei despre care vorbeam era mai rotofei, 
altul mai îndesat şi al treilea aşa, mai uscat. Probabil că se vând pe 
undeva. Să­mi amintesc să întreb unde au cămaşa morţii numărul 46. 
Numai să nu fie prea scumpă. Nu vreau neapărat Armâni.
  A, îmi mai trebuie şi o frază memorabilă, aşa cum am auzit de la 
modelele mele din 2004. Era unul care vorbea de „doi vadimi mititei, cu 
cercei şi fustiţă”. Să zic şi eu de doi Gheoiţi mititei? N­ar fi plagiat? Mai 
vedem. Iar altul spunea clar: „Eu voi fi preşedintele României! Aşa a spus
Nostradamus, prin Vlaicu Ionescu”. Hm, asta nu merge, că pe Vlaicu 
Ionescu nu­l cunosc. Şi, oricum, de ce aş avea încredere în el? Doar nu i­
a ieşit! Dar următoarea. da, uite, asta da: „Deşteaptă­te, române! Aplicaţi
Imnul de Stat!”.
  OK, sunt gata să candidez. Mai trebuie doar să strâng nişte 
semnături. Un fleac. Graţioşi conaţionali, când va veni vremea, vă rog eu 
să semnaţi pentru mine! Vă promit multe. Ce vreţi voi. Biserici mari, 
impozite mici, corupţie zero şi UE pentru toată ţara. Singurul lucru de 
care mă tem e ca nu cumva să fiu ales. În orice caz, promit de pe­acum 
că o să aplic Imnul de Stat.
  8) Horoscopist.
  Mărturisesc cu voioşie: nu cred în horoscoape. Utilitatea le­o 
recunosc, nici o problemă; dar nu cred în ele. Un horoscop optimist 
ascultat ori citit dimineaţa te face să înfrunţi mai uşor ziua care te 
aşteaptă. Mai ales lunea. Aşa că nu există post de radio (TV), cotidian, 
săptămânal sau revistă glossy din care să lipsească horoscopul. 
Horoscopistul a devenit o persoană indispensabilă în orice echipă 
editorială. Mi­ar plăcea o asemenea slujbă. Are şi ceva mistic – de 
Cassandră, de druid mass media.
  La prima vedere pare complicat: trebuie să consulţi hărţi astrale, 
să verifici conjuncţii planetare, să calculezi cine şi ce ascendent are. Unii
horoscopişti (profesioniştii ori ăia care se iau în serios) aşa şi fac. Alţii 
(tupeiştii) aleg o cale mult mai simplă, care cere aşa: o doză de curaj, un 
set de maximum o sută de cuvinte din jargonul astrologie (ascendent, 
retrograd, conjuncţie, astral. le găsiţi în orice carte de profil), un dram de
inventivitate şi un strop de precauţie. Odată reţeta respectată, rezultatele
tupeiştilor vor fi la fel de bune ca şi cele ale profesioniştilor, ba chiar mai 
bune – măcar ca impact.
  Tupeiştilor interesaţi de o asemenea carieră sunt gata să le explic 
mai în detaliu. Curajul e obligatoriu din motive evidente. La fel şi 
jargonul breslei. Fără un pic de inventivitate (repet, nu prea multă), 
horoscopul cotidian nu atrage clientela. Dar cel mai important element e 
precauţia. De preferinţă, horoscopul fiecărei zodii trebuie să fie 
întotdeauna căldicel­optimist. Nu­l faceţi prea entuziast, fiindcă e 
improbabil ca un milion de Berbeci să câştige la Loto sau să fie avansaţi 
în aceeaşi zi. Mai ales dacă n­au jucat la Loto sau sunt şomeri. Nici prea 
pesimişti nu e bine să fiţi cu vreo zodie, că zodia vizată se posomorăşte 
de dimineaţă, îi scade tonusul, îi merge prost, iar mâine va căuta un 
horoscopist mai înţelegător, care­i va spune măcar că îl aşteaptă o veste 
îmbucurătoare. La urma urmei, ce vă costă să­i sugeraţi zodiei că va 
primi o veste bună? Ce, o daţi de la dumneavoastră? N­o daţi. Şi­atunci? 
Apoi, cât de tare puteţi greşi? Pentru cel care o aşteaptă, orice poate fi o 
veste îmbucurătoare: fie că echipa lui de fotbal favorită a câştigat un 
meci, fie că a aflat despre reducerile de preţuri la chiloţi de la 
supermarket.
  Aşadar, îndrăzniţi şi profeţiţi. Căldicel, dar plini de convingere. 
Rezultatele vă vor uimi şi pe dumneavoastră. Dacă vreţi să vedeţi cam 
cum se face, o să iau nişte exemple concrete, din nişte cotidiene de 
succes. Iată: „V­aţi propus să faceţi schimbări în casă”. Nu­i un început 
rău, aşa­i? Oricâte mişcări, zvâcniri şi presiuni vor face Venus, Marte, 
Mercur – ba chiar şi Big Bang­ul în persoană – puţini Vărsători nu­şi 
propun aşa ceva. Sau Berbeci. Sau Raci. Sau Gemeni. Sau. dar cred că e
clar.
  „Schimbările care intervin sunt de bun augur” sună iarăşi perfect. 
Chiar dacă azi zodia vizată o să aibă o zi de rahat, schimbările – care­or 
fi – tot ar putea să fie de bun augur. Dacă nu azi, atunci mâine, 
poimâine sau săptămâna viitoare. Oricum, până la horoscopul de mâine 
omul a şi uitat de augurul bun.
  „Inspiraţia vă poate ajuta în depăşirea unei situaţii mai deosebite.” 
Nu­i aşa că­i tare? Care­i Fecioara sau Peştele pe care inspiraţia nu­l 
poate ajuta în depăşirea unei situaţii deosebite? De Capricorni, Scorpioni
sau Balanţe ce să mai vorbim. Iar dacă nu le vine inspiraţia, nu­i vina 
horoscopistului. El i­a avertizat.
  „Vă simţiţi cam ameţit.” îhî. „Acum este momentul să faceţi ceva ce
v­aţi propus de atâta timp.” Uite, dom'le, cum se nimereşte! „Ceva 
neprevăzut vă obligă să plecaţi de acasă” – asta poate nu se potriveşte 
zodiilor imobilizate la pat, dar în general cred că orice conjuncţie 
planetară ar stimula acţiunea aia cu plecatul. Iar imobilizaţii vor citi şi 
vor ofta că nu pot fi obligaţi şi ei să tropăie pe­afară, alături de ceilalţi 
Tauri sau ce­or fi.
  Alte deducţii astrologice: „Odihniţi­vă mult!”. Refuză careva? „Nu 
pierdeţi vremea! Aveţi o zi încărcată” – uff, da! „Nu este un moment bun 
să vă avântaţi în afaceri cu grad mare de risc” (a fost vreodată?). Şi, în 
fine, ca să nu plictisesc, mai dau doar o previziune tare: „Vă veţi simţi 
bine în compania prietenilor”. Mie asta mi s­a potrivit la fix chiar azi. Şi 
ieri. Şi alaltăieri. Ba chiar am o revelaţie astrologică pregnantă: că mi se 
va potrivi şi mâine.
  Cam aşa stau lucrurile cu astrele noastre din ziare, reviste, 
radiouri etc. Pentru cei care au încă reţineri şi se tem de concurenţa cu 
horoscopiştii profesionişti, mai am un argument încurajator: pe Pământ 
mor zilnic câteva zeci de mii de oameni: unii Berbeci, alţii Capricorni, 
alţii Vărsători ş.a.m.d. Aţi văzut totuşi să scrie într­un horoscop, la o 
zodie sau alta: „Azi s­ar putea să muriţi?”. N­aţi văzut. Nici n­o să vedeţi.
Aţi auzit vreodată că şase sute de milioane (600.000.000) de Săgetători 
au pus bazele unei afaceri în aceeaşi zi? Şi totuşi horoscopul cotidian 
merge înainte.
  Poate n­aş îndemna cu atâta convingere la o asemenea 
întreprindere dacă n­aş avea ceva experienţă în domeniu. Adică am 
încercat şi merge. De fapt, nu eu. Alina s­a pomenit acum câţiva ani – 
mai mult în glumă – în poziţia de horoscopist la postul de radio local 
unde era redactor şi crainic pe ştiri. A aplicat metoda tupeistă descrisă 
mai sus şi, ca o expresie astrologhicească a iubirii noastre, punea zilnic 
Balanţa de mine în cele mai favorabile situaţii: veşti bune, bani, întâlniri 
plăcute, noroace neaşteptate, bună dispoziţie. Desigur, au existat 
Balanţe care au beneficiat în mod direct de relaţia mea cu horoscopista 
şi şi­au înfruntat zilele de muncă cu mai mult entuziasm. Unii au şi 
elogiat felul în care le ghicea zilnic destinul fata aia cu horoscopul. Chiar 
colegi de­ai ei, care ştiau cum face ea horoscopul, se mirau că, da, 
dom'le, le închipuie ea acolo, dar ştii ce ni le nimereşte! Şi le nimerea, 
vai, ce le mai nimerea!
  Drept bonus, vă mai dau o idee: în timp, vă puteţi lua profesiunea 
şi mai în serios. Puteţi exploata concomitent şi alte zodiace: chinezeşti, 
egiptene, cu copaci, cu animale, ba chiar şi vechea artă a ghicitului în 
cărţi. Singurul lucru pe care trebuie să­l faceţi e să vă extindeţi 
competenţa în jargonul clasicizat (iepuri, lei, şerpi de apă, de foc sau de 
lemn, Salcâmi, Tei, Aluni, crai de cupă, valeţi şi rigi.).
  Nu trebuie să­mi mulţumiţi. O singură rugăminte am: odată ajunşi
horoscopişti de succes, când faceţi calculele alea astrologice, ziceţi şi voi 
ceva de bine despre Balanţă şi Gemeni, că doar n­o să se facă gaură­n 
cer. Mulţumesc frumos.
  9) Agent publicitar stradal („Slăbeşte acum!”)
  Am tot vorbit de tupeul necesar diverselor meserii sau iniţiative 
personale. Dar una din îndeletnicirile care cer cu adevărat un tupeu 
imens – ba chiar nebunesc, dacă e să­l raportezi la beneficiile personale –
este cea de agent publicitar stradal pentru diverse soluţii de slăbit. 
Probabil toată lumea ştie despre ce e vorba. Cred că toţi am fost abordaţi
de câte o femeie – de obicei e o femeie – cu sau fără insigna aceea cu 
„Slăbeşte acum! Intreabă­mă cum!” şi am primit câte un pliant în care ni
se spunea încurajator că există metode prin care poţi slăbi chiar şi 
treizeci de kilograme în şase luni. Câteodată în pliante apar şi două poze 
perechi, cu un bărbat sau o femeie: în cea din stânga („înainte”) persoana
stătea cu umerii căzuţi şi burta atârnată, iar în cea din dreapta („După”) 
îşi îndrepta spinarea, sugea burta şi umfla pieptul, cu speranţa vagă că 
astfel o să dea impresia dispariţiei câtorva zeci de kile. (Sau poate chiar 
or fi slăbit. De ce să fiu răutăcios?)
  Nu se poate să nu le ştiţi pe femeile alea cu pliante după ele! Eu, 
personal, am fost abordat de cel puţin cinci ori de astfel de agenţi 
publicitari (sau ce­or fi) şi de fiecare dată am primit pliantul cu un aer 
nedumerit, ba chiar enervat. Păi cum altfel? La început am mai stat eu 
pe gânduri şi mi­am mângâiat îngrijorat burta uşor rotunjită deasupra 
ultimei găuri de la curea, dar chiar paranoic n­am ajuns. Ar râde de 
mine toate cântarele de pe lume. La cei un metru optzeci şi şapte ai mei, 
greutatea îmi oscilează între 65 şi 55 de kilograme, în funcţie de cât am 
de lucru. De obicei stagnez pe undeva sub 60, adică – dacă nu e clar – cu
cel puţin 18­20 de kilograme mai puţin decât mi­ar trebui. Şi­atunci de 
ce să slăbesc acum? De ce să întreb cum? Să presupunem că aş slăbi 
treizeci de kilograme în şase luni. Aş ajunge la. să zicem treizeci de kile – 
cam cât un miel mai gras. Un miel de un metru optzeci şi şapte. Păi tanti
alea chiar nu au ochi?
  După momentul de revoltă, am stat totuşi şi m­am gândit mai 
bine. M­am gândit la tupeul care li se cere bietelor femei (v­am spus că­s 
mai mult femei) din afacerea asta. Trebuie să stea pe stradă, să 
cântărească oamenii din ochi ca un parlagiu, să­i aleagă pe cei mai gr, 
aşi şi să se repeadă la ei: „Slăbeşte acurri!”. Gândiţi­vă ce efect ar avea 
asupra prietenilor noştri mai rotunjori dacă ne­am duce la ei şi le­am da 
de înţeles că au luat bine în greutate! încercaţi cu prietenul/prietena sau
soţul/soţia şi mai vorbim dup­aia.
  Dar acelor bieţi agenţi publicitari (sau ce­or fi), lor cum le­o fi? 
Trebuie să facă acest lucru de nefăcut cu nişte necunoscuţi şi – mai ales 
– necunoscute, despre care nici măcar nu ştiu cum or să reacţioneze. 
Parcă le văd: „Doamnă, mă scuzaţi un moment. Poate vă interesează!”. Şi
strecoară fluturaşul cu grasa care­şi suge burta după şase luni. Normal, 
asta poate părea un fel de declaraţie de război – e de fapt echivalentul 
propoziţiei „Fă, ce grasă eşti!” spusă în faţă. Iar o doamnă mai plină, pe 
lângă kilograme, şi de nervi nedescărcaţi, le poate trânti o poşetă în cap. 
Cu bărbaţii poate fi şi mai rău. Nu ştiu de ce, dar de la o vreme am 
observat că nici bărbaţilor nu le mai place să fie graşi şi se enervează 
când le­o spui.
  Prin urmare, mi­am schimbat sentimentele. Am tot respectul şi 
toată admiraţia pentru nişte oameni (şi, cum ziceam, mai ales femei) care
au tupeul să se ia de oameni pe stradă şi să le spună că sunt graşi. 
Pentru aşa ceva ar trebui plătiţi cu mii de dolari. Plus spitalizare 
gratuită, în caz de nevoie.
  Mai mult, cred că înţeleg şi de ce am primit eu pliantele şi 
fluturaşii respectivi. Mi se pare un fel de soluţie de evitare, folosită de 
agenţii publicitari (sau ce­or fi) mai puţin înzestraţi cu tupeu, ajunşi la 
slujba asta cu multă speranţă sau chiar cu o doză de naivitate – specifică
şi agenţilor MLM. Ei (sau ele) oferă pliantele respective – aşa cum le­o 
cere fişa postului – dar caută persoanele inofensive, fără potenţial 
exploziv. Adică exact slăbănogii, cei care au cele mai mici şanse să se 
simtă ofensaţi. Pot fi eventual amuzaţi.
  Îi înţeleg. Şi promit că n­o să refuz nici un fluturaş din ăsta. De 
fapt, cine ştie? poate vreodată chiar o să am nevoie de aşa ceva. Le 
mulţumesc pe această cale fetelor cu fluturaşi pentru slăbit pentru că 
mi­au oferit şansa să visez la viitoarea mea obezitate. A fost o experienţă 
inedită.
  99) Analist de tupeu.
  Desigur, mai există destule meserii, activităţi şi fapte care cer o 
doză mai mare sau mai redusă de tupeu. N­o să izbutesc eu să le 
inventariez pe toate. Pe una însă n­o pot trece cu vederea: cea de analist 
de tupeu – exact ceea ce am făcut aici.
  Analistul de tupeu – profesie unde deocamdată nu cunosc alt 
specialist în afară de mine – are pretenţia că se pricepe la absolut orice şi
poate ridiculiza pe oricine. Numai ce îi pică ochii, uneori accidental, 
peste vreo activitate, o meserie sau chiar o persoană oarecare, şi e gata 
să găsească noduri până şi într­o papură virtuală. În acest sens, paginile
de mai sus nu sunt altceva decât o mostră de tupeu a analistului de 
tupeu. Şi, aşa cum fiecare psihanalist are de trecut proba propriei 
psihanalize pentru a deveni un adevărat profesionist, probabil că nici 
mie nu mi­ar strica o analiză de tupeu.
  Presupun că se va găsi cine s­o facă.
  Cuvânt către cititor.
  Acest volum include în mare parte texte publicate în diverse reviste
din ţară: Suplimentul de cultură, Timpul, Dilema veche, 22 etc. Din 
motive de spaţiu, multe dintre ele nu au putut apărea integral în 
publicaţiile amintite, aşa că profit de ocazie pentru a le reda forma 
iniţială, fără fragmente tăiate, deşi Dumnezeu ştie dacă e mai bine sau 
mai rău aşa.
  Cu am intenţionat să strâng laolaltă eseurile mele mai mult sau 
mai puţin serioase, fără pretenţia de a da sentinţe, de a elogia sau 
denigra, de a impune sau distruge puncte de vedere. În primul rând am 
încercat să descreţesc nişte frunţi – mai întâi pe a Alinei şi apoi pe ale 
cititorilor care vor veni, sper, după ea. Ar fi şi păcat să rămână ea 
singura care se chinuie să­mi citească şi să­mi comenteze producţiile 
(mulţumirile mele n­or s­o răsplătească niciodată aşa cum ar face­o un 
colier cu diamante.).
  Recunosc, cred în ideea că moravurile se pot îndrepta prin râs. Şi, 
chiar dacă mă înşel, n­o fi tocmai un dezastru: măcar ne rămâne râsul. 
Iar dacă volumul va stârni mai multe zâmbete decât încruntaturi 
înseamnă că jocul mi­a ieşit. Chiar şi jocul de­a maliţia. Fiindcă eu, 
unul, aşa cum spunea un personaj drag mie de vreo două decenii, de 
fapt „nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul şi­atâta tot”.

SFÂRŞIT