MITURILE EVOLUȚIEI

Teoria evoluției este una dintre cele mai semnificative idei din istoria omenirii.
Aceasta descrie modul în care speciile se modifică odată cu trecerea timpului sau se
diversifică în mai multe specii descendente. Explică, de asemenea, modul în care oamenii și-
au dezvoltat inteligența și felul în care bacteriile dezvoltă rezistență la antibiotice în doar
câteva zile. Cursa privind explicarea modului în care viața a evoluat pe Pământ a început în
mod serios, în secolul al XIX lea. Timp de decenii, naturaliștii au fost fascinați de similitudinile
dintre diferitele animale, fiind descoperite din ce în ce mai multe fosile. A devenit clar că
oamenii nu au existat dintotdeauna și că la un moment dat planeta a fost locuită de animale
uriașe care au dispărut. Naturalistul francez Jean-Baptiste Lamarck și-a dat seama că
diferitele specii păreau să se potrivească mediului în care trăiau. El a presupus că acestea se
adaptau încetul cu încetul în timpul vieții lor, iar apoi transferau aceste schimbări generației
următoare. El considera că girafele au căpătat gât lung pentru a putea ajunge la copacii
foarte înalți după hrană, iar urmașii lor au dobândit astfel gâturi mai lungi. Cu toate că teoria
lui era imperfectă, el a observat două lucruri importante: faptul că ființele vii au capacitatea
de a se adapta la mediul de viață și de a transmite acest lucru generațiilor următoare.
Bazându-se pe aceste observații dar și pe studiile sale asupra plantelor și animalelor
Charles Darwin ( 1809-1882) a publicat ceea ce este astăzi cunoscut sub numele de teoria
evoluției prin intermediul selecției naturale, în 1859. El a presupus că organismele, mai
degrabă decât să se adapteze în timpul vieții lor, variază în mod natural, și că unii indivizi au
trăsături mai puternice care îi ajută să supraviețuiască mai mult și să aibă mai mulți
descendenți. Cei care erau cel mai bine adaptați erau și cei care transmiteau mai departe
trăsăturile lor, iar după mai mult timp specia se schimba. În deceniile care au urmat s-a
descoperit că genele erau vehiculul prin care informația era transmisă de la o generație la
alta și că micile variații ale speciei erau date de schimbări minore ale codului genetic.
Astăzi această teorie este una dintre cele mai importante în domeniul biologiei, dar
totuși există câteva semne de întrebare...Cum știm că a avut loc dacă există perioade
nedescoperite în seria de fosile? De ce este numită ,, teorie,, dacă oamenii de ștință știu că
este adevărată? Și de ce nu au evoluat toate maimuțele în oameni? Toate maimuțele din
prezent și omul fac parte dintr-un grup de mamifere denumite primate. Avem multe în
comun cu primatele antropoide mari- cimpanzeii bonobo, urangutanii, gorilele- iar acestea
sunt cele mai apropiate ,, rude,, ale noastre aflate încă în viață. Dar nu sunt strămoșii noștri.
Fiecare dintre speciile de primate antropoide mari, inclusiv oamnenii, a evoluat independent
dintr-un strămoș comun al întregului grup.
Evoluția ne poate spune multe despre formele de viață, de ce sunt așa cum sunt și
cum se schimbă ele, cum se adaptează de-a lungul timpului, dar nimeni nu pretinde că ea
poate explica modul în care a început totul. Evoluția ne-a ajutat să afcem cunoștiință cu cel
mai vechi strămoș comun , universal, denumit de biologi LUCA ( Last Universal Common
Ancestor). Acesta este organismul din care au evoluat toate formele de viață de pe Pământ.
Urmărind evoluția genelor s-a constatat că acest strămoș a trăit acum 3,8 mld de ani și că
avea cel puțin 100 de gene. Știința evoluției ne poate da indicii despre ce i-ar fi trebuit vieții
pentru ca aceasta să înceapă, dar acest puzzle nu a fost încă rezolvat și este cercetat de o
serie de oameni de știință din diferite domenii-biologie, chimie, științele pământului. Dar,
oricum ar fi început viața, evoluția ne lămurește ceea ce s-a întămplat după aceea.
Mutațiile genetice întâmplătoare îi pot face pe unii indivizi ușor diferiți față de ceilalți,
creând variație genetică. Animalele de pradă, competiția și alți factori de mediu exercită o
presiune evolutivă asupra organismelor, iar acelea care prezintă cele mai folositoare
adaptări au cele mai mari sanșe să supraviețuiască și să se reproducă, transmitând genele lor
generațiilor următoare. Acest proces, care poartă numele de selecție naturală, a fost descris
de Darwin și l-a făcut faimos, dar nu este singurul mod în care evoluția are loc. Un alt
mecanism important se numește derivă genetică. Aici trăsăturile nu mai sunt selectate, ci
sunt pierdute sau devin mai comune datorită unui eveniment întămplător. Acest lucru se
poate întâmpla dacă populațiile se separă, sau dacă unii indivizi sunt exterminați, în special
dacă populația este puțin numeroasă.
Modul în care vorbim despre evoluție poate da impresia falsă că organismele
încearcă să evolueze pentru a fi mai bune, mai rapide sau mai puternice decât restul. De
fapt, nu știm dacă evoluția are un scop în sine, iar rezultatele sunt departe de a fi perfecte.
Evoluția este alimentată de mutațiile genetice care au loc la întâmplare. Unele dintre
aceste variații ajută organismele să supraviețuiască puțin mai mult timp sau să aibă mai
mulți urmași, iar aceste gene folositoare sunt transmise generației următoare.
Mediul și condițiile în care trăiesc organismele dictează care dintre aceste mutații
aleatorii vor fi folositoare și care nu. Poate fi vorba de climă, animalele de pradă,
disponibilitatea hranei sau atracția față de sexul opus, dar oricum ar fi selectate trasăturile,
schimbările treptate au loc aparent, fără vreun scop final.
Ar fi frumos dacă am putea vedea linii istorice perfecte care să traseze evoluția
speciilor moderne pas cu pas, dar fosilele sunt foarte rare. Dintre toate speciile de mamifere
care sunt în prezent în pericol de dispariție, am descoperit fosile doar pentru 9% dintre ele.
În viitor , dacă ar fi să aruncăm o privire înapoi, ar fi ca și cum restul de 91% dintre ele nu ar
fi existat deloc.
Fosilele nu se formează foarte des. Chiar și în cazul animalelor care au tipul de corp
potrivit, formarea fosilelor depinde de locul și modul în care mor aceste animale. În jungle,
de exemplu, alte animale devorează rapid cadavrele, eliminând orice urmă a lor. Din această
cauză, verigile lipsă sunt inevitabile.
Cu toate acestea, sunt descoprite mereu fosile noi și au fost identificate multe specii
,, de tranziție,, care susțin teoria evoluției. Să luăm calul drept exemplu. Astăzi, caii au doar
câte un deget dezvoltat la fiecare picior, dar ei au evoluat din strămoși de marimea câinilor,
care aveau mai multe degete la picioare. Seria de fosile înregistrate demonstrează câțiva pași
intermediari arătând cum, în cursul evoluției, degetele au fost pierdute, scurtate și
combinate pentru a forma copita pe care o vedem azi la cai.
 Evoluția funcționează prin încercare și eroare, iar rezultatele finale nu sunt mereu
ireproșabile. Organismele nu vor și nu încearcă să evolueze, ci o fac pur și simplu, iar
rezultatele sunt uimitoare.