JENICĂ CRÎNGANU

ANALIZĂ
MATEMATICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI UNIVERSITARE

“Dunărea de Jos” Galaţi
 JENICĂ CRÎNGANU

ANALIZĂ MATEMATICĂ
 Conf.dr. JENICĂ CRÎNGANU

ANALIZĂ
MATEMATICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI UNIVERSITARE

“Dunărea de Jos” Galaţi, 2006
Referent ştiinţific:

Conf.univ.dr. Petru Vâţă

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi
 CUPRINS

PREFAŢĂ………………………………………………………………………………..7
CAP. 1. MULŢIMI. RELAŢII. FUNCŢII………………………………………………. 9
CAP.2. SPAŢII METRICE. ŞIRURI ÎN SPAŢII METRICE………………………...17
2.1.Spaţii metrice. Definiţie. Exemple………………………………………..17
2.2. Şiruri în spaţii metrice…………………………………………………….19
2.3. Şiruri în spaţii metrice particulare………………………………………..22
2.4. Spaţii metrice complete…………………………………………………..31
2.5. Elemente de topologie în spaţii metrice………………………………...33
CAP.3. SERII DE NUMERE REALE………………………………………………...44
3.1. Serii convergente. Serii divergente……………………………………...44
3.2. Serii cu termeni pozitivi……………………………………………….….48
3.3. Serii cu termeni oarecare………………………………………………..59
3.4. Serii alternate……………………………………………………………...61
CAP.4. FUNCŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE………………………………………...65
4.1. Limita unei funcţii într-un punct………………………………………….65
4.2. Funcţii continue……………………………………………………………71
4.3. Proprietăţi ale funcţiilor continue………………………………………...75
4.4. Funcţii uniform continue………………………………………………….79
CAP.5. DERIVABILITATEA ŞI DIFERENŢIABILITATEA FUNCŢIILOR
REALE DE VARIABILĂ REALĂ ………………………………………….83
5.1.Proprietăţi de bază ale derivatei………………………………………….83
5.2. Diferenţiala unei funcţii……………………………………………………87
5.3. Derivate şi diferenţiale de ordin superior……………………………….88
CAP.6. DERIVABILITATEA ŞI DIFERENŢIABILITATEA FUNCŢILOR
DE MAI MULTE VARIABILE……………………………………………….96
6.1.Derivata după o direcţie. Derivate parţiale de ordinul întâi……………96
6.2. Diferenţiabilitatea funcţiilor reale de mai multe variabile……………...99
 6.3. Diferenţiabilitatea funcţiilor compuse………………………………….105
6.4. Derivate parţiale şi diferenţiale de ordin superior…………………….108
6.5. Funcţii şi sisteme de funcţii implicite…………………………………..118
6.6. Extreme locale pentru funcţii reale de mai multe variabile………….127
CAP. 7. INTEGRALA RIEMANN………………………..………..…….….………143
7.1. Primitiva unei funcţii reale de variabilă reală……………….…………..143
7.2. Integrala definită……………………………………………...……….…..153
7.3. Aplicaţii ale integralei definite…………………………………………….158
CAP. 8. INTEGRALE IMPROPRII…………………..……………………...……...166
8.1. Integrale improprii de speţa întâi………………………………………...166
8.2. Integrale improprii de speţa a doua……………………………..………173
8.3. Integralele lui Euler………………………………………………………..178
CAP. 9. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII………………..………..…………….…..183
9.1.Şiruri de funcţii……………………………………….……………………..183
9.2. Serii de funcţii……………………………………………………...….…..191
9.3 Serii de puteri……………………………………………..………………..196
CAP. 10. INTEGRALE CU PARAMETRU………...………………………..…….211
CAP. 11. INTEGRALE CURBILINII………………….…………………………….222
11.1. Integrale curbilinii de speţa întâi………………………………..….…..222
11.2. Integrale curbilinii de speţa a doua…………………………..………...232
CAP. 12. INTEGRALE MULTIPLE……..…...……………………………..….…..244
12.1.Integrale duble…………………………………………..………………..244
12.2. Integrale de suprafaţă…………………………………..……………….262
12.3. Integrale triple…………………………………………….………….…..271
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………279
 PREFAŢĂ

Lucrarea de faţă reprezintă o variantă îmbunătăţită a cursului publicat

anterior de catre autor. Ea prezintă noţiuni fundamentale ale analizei matematice
cum ar fi cele de limită, continuitate, diferenţiabilitate, integrabilitate, etc.
Acest material reprezintă rodul activităţii universitare din ultimii ani, cursuri
ţinute la diferite facultăţi ale Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi, de către
autor.
Pentru o mai bună înţelegere a chestiunilor teoretice, cartea are
numeroase observaţii, exemple, probleme propuse spre rezolvare şi probleme
rezolvate.
Prezentul curs se adresează studenţilor din anul I ai facultăţilor cu profil
tehnic şi universitar, profesorilor din licee care îşi pregătesc examenele de
definitivare sau grad, cât şi tuturor celor care doresc să înveţe şi să aprofundeze
matematica modernă a zilelor noastre.
Tuturor cititorilor mei, studenţi, profesori de matematica, ingineri, interesaţi
de rezolvarea unor probleme matematice, autorul le urează lectură interesantă şi
să găsească în paginile lucrării ceea îşi doresc.
În încheiere, ţin să exprim mulţumiri domnilor conf.dr. Petru Vâţă şi
conf.dr. Ion Mirică, pentru răbdarea şi atenţia cu care au citit întregul manuscris,
făcând observaţii utile, de care am ţinut seama în redactarea finală a lucrării.
Autorul rămâne îndatorat tuturor acelora care îi vor trimite sugestii, alte
puncte de vedere sau vor avea amabilitatea de a-i semnala eventualele erori
structurate în lucrare.

Galaţi, septembrie, 2006 J. Crînganu

Referenţi ştiinţifici :

Conf. univ. dr. Petru Vâţă

Conf. univ. dr. Ion Mirică

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

 -9-

CAPITOLUL 1

MULŢIMI. RELAŢII. FUNCŢII

Fie X, Y două mulţimi nevide şi X x Y = { (x,y): x∈X, y∈Y }, produsul lor

cartezian.

Definiţia 1.1. Se numeşte relaţie binară între elementele mulţimilor X şi Y

tripletul ρ = (X,Y,Gρ), unde Gρ ⊂ X x Y se numeşte graficul relaţiei ρ.
Dacă (x,y) ∈ Gρ spunem că x este în relaţia ρ cu y şi scriem xρy.
Se numeşte domeniu al relaţiei ρ multimea
D(ρ) = { x∈X : (∃)y∈Y astfel încât (x,y)∈Gρ }.
Se numeşte codomeniu al relaţiei ρ mulţimea
Im(ρ) = { y∈Y : (∃)x∈X astfel încât (x,y)∈Gρ }.
Dacă X = Y atunci ρ se numeşte relaţie binară pe X (sau relaţie pe X).
Dintre relaţiile definite între elementele aceleiaşi mulţimi se disting relaţiile
de echivalenţa şi de ordine.

Definiţia 1.2. Fie X ≠ Ø. O relaţie ρ pe X se numeşte relaţie de echivalenţă

dacă (E1) ρ este reflexivă: (∀) x∈X ⇒ xρx;
(E2) ρ este simetrică: (∀) x, y∈ X astfel încât xρy ⇒ yρx;
(E3) ρ este tranzitivă: (∀) x, y, z ∈ X astfel încât xρy şi yρz ⇒ xρz.
Dacă x∈X definim
Cx = { y∈X : yρx } – clasa de echivalenţă a lui x.
Din definiţie rezultă imediat următoarele proprietăţi ale claselor de
echivalenţă:
1. (∀)x∈X ⇒ Cx ≠ Ø;
2. dacă x, y∈X, xρy ⇒ Cx ∩ Cy = Ø;
3. xρy ⇔ Cx = Cy ;
4. U Cx = X.
x∈X
 - 10 -

Mulţimea notată X/ρ = { Cx : x∈X } se numeşte mulţimea claselor de

echivalenţă.

Definiţia 1.3. O relaţie ρ pe X, notată “≤” se numeşte relaţie de ordine

pe X dacă
(O1) “≤” este reflexivă: (∀) x∈X ⇒ x ≤ x;
(O2) “≤” este antisimetrică: (∀) x,y∈X astfel încât x ≤ y şi y ≤ x ⇒ x = y;
(O3) “≤” este tranzitivă: (∀) x,y,z∈X astfel încât x ≤ y şi y ≤ z ⇒ x ≤ z.
Perechea ( X, ≤ ) se numeşte mulţime ordonată.
Dacă (∀) x,y∈X avem x ≤ y sau y ≤ x, relaţia de ordine se numeşte relaţie
de ordine totală, iar ( X, ≤ ) mulţime total ordonată.

Exemple.
1. Dacă X ≠ Ø atunci relaţia de incluziune este o relaţie de ordine pe
mulţimea părţilor lui X, mulţime notată cu P(X).
2. (N*,I) ( “I” relaţia de divizibilitate) este ordonată dar nu este total
ordonată.

Definiţia 1.4. Fie ( X , ≤ ) o mulţime ordonată şi A ⊂ X, nevidă.

Un element m∈X se numeşte minorant pentru A dacă m ≤ x, (∀)x∈A.
Un element M∈X se numeşte majorant pentru A dacă x ≤ M, (∀)x∈A.

Dacă m∈X este minorant şi m ∈ A atunci m se numeşte cel mai mic

element al mulţimii A şi se notează m = minA.
Dacă M∈X este majorant şi M ∈ A atunci M se numeşte cel mai mare
element al mulţimii A şi se notează M = maxA.

Observaţie. Dacă A are un cel mai mic (respectiv cel mai mare)
element, din proprietatea de antisimetrie rezultă că acesta este unic.
Dacă submulţimea A ⊂ X are minoranţi (respectiv majoranţi) spunem că
A este minorată sau mărginită inferior (respectiv majorată sau mărginită
superior). Mulţimea A se numeşte mărginită dacă este minorată şi majorată.
 - 11 -

Definiţia 1.5. Dacă A admite minoranţi (respectiv majoranţi) şi mulţimea

minoranţilor (respectiv a majoranţilor) lui A are un cel mai mic (respectiv cel mai
mare) element, acesta se numeşte margine inferioară sau infimum (respectiv
margine superioară sau supremum) şi se notează infA (respectiv supA).

Observaţii.
1. Dacă există infA (respectiv supA), din proprietatea de antisimetrie
rezultă că acesta este unic.
2. Dacă A are un cel mai mic (respectiv cel mai mare) element atunci
există infA = minA (respectiv supA = maxA).

Mulţimea numerelor reale

Pornind de la mulţimea numerelor naturale N = { 0,1,2,…} se poate face o
construcţie riguroasă a mulţimilor Z şi Q (vezi [7]):
Z = { 0,±1, ±2,…} - mulţimea numerelor întregi.
m
Q={ : m,n∈Z, n ≠ 0 } - mulţimea numerelor raţionale.
n
Pentru mulţimea numerelor reale, notată cu R vom prezenta o construcţie
axiomatică.

Definiţia 1.6. Numim mulţimea numerelor reale o mulţime R înzestrată cu

două operaţii algebrice:
“+” – adunarea, (x,y) → x + y ∈ R;
“•” – înmulţirea, (x,y) → xy ∈ R;
şi cu o relaţie de ordine totală “≤” care satisfac următoarele grupe de axiome
Ι (R,+,.) este corp comutativ, adică
1) (∀) x,y,z∈R ⇒ (x+y)+z = x+(y+z);
2) (∀) x,y∈R ⇒ x+ y = y+ x;
3) (∃) 0∈R astfel încât 0+ x = x, (∀)x∈R;
4) (∀) x∈R, (∃)x’ = -x∈R astfel încât x+ (-x) = 0;
5) (∀) x,y,z∈R ⇒ (xy)z = x(yz);
 - 12 -
6) (∀) x,y∈R ⇒ xy = yx.
7) (∃) 1∈R, 1 ≠ 0 astfel încât 1.x = x, (∀)x∈R;
1
8) (∀) x∈R, x ≠ 0, (∃)x-1 = ∈R astfel încât x . x-1 =1;
x
9) (∀) x,y,z∈R ⇒ x(y+z) = xy+ xz.
ΙΙ (R, ≤) este total ordonată şi relaţia “≤” este compatibilă cu structura de
corp, adică:
10) (∀) x∈R ⇒ x ≤ x;
11) (∀) x,y∈R astfel încât x ≤ y şi y ≤ x ⇒ x = y;
12) (∀) x,y,z∈R astfel încât x ≤ y şi y ≤ z ⇒ x ≤ z;
13) (∀) x,y∈R avem x ≤ y sau y ≤ x;
14) (∀) x,y,z∈R cu x ≤ y ⇒ x + z ≤ y + z;
15) (∀) x,y,z∈R cu x ≤ y şi 0 ≤z ⇒ xz ≤ yz.
ΙΙΙ Axioma de completitudine a lui Cantor-Dedekind:
Pentru orice submulţime A ⊂ R, nevidă şi majorată există margine
superioară, supA∈R.

Observaţii.
x
1. Pentru (∀)x,y∈R definim x-y = x+(-y) iar dacă, în plus, y ≠ 0 atunci = xy-1.
y
2. Din axiomele lui R, cum 1∈R rezultă că şi elementele 2=1+1, 3=(1+1)+1,…
vor aparţine lui R. Aceste elemente le vom numi numere naturale iar mulţimea lor
o vom nota cu N.
Dacă n∈N atunci –n∈R şi mulţimea elementelor 0,1,-1,2,-2,… o vom nota
cu Z şi se numeşte mulţimea numerelor întregi.
Dacă x,y∈Z, y ≠ 0, atunci xy-1∈R iar mulţimea elementelor de forma xy-1 cu
x,y∈Z, y ≠ 0 o vom numi mulţimea numerelor raţionale şi o vom nota cu Q.
Să observăm că N ⊂ Z ⊂ Q ⊂ R.
3. Relaţiei de ordine “≤” i se poate ataşa relaţia “<”, numită de ordine strictă şi
definită astfel: x < y <=> x ≤ y şi x ≠ y, (∀)x,y∈R.
De asemenea, dacă x < y(respectiv x ≤ y), mai scriem y > x (respectiv
y ≥ x).
 - 13 -
Numerele reale x pentru care x ≥ 0( respectiv x > 0 ) se vor numi numere
pozitive(respectiv strict pozitive), iar numerele reale x pentru care x ≤ 0 (respectiv
x < 0), se vor numi numere negative (respectiv strict negative).
Vom nota prin
R+ - mulţimea numerelor reale pozitive;
R *+ - mulţimea numerelor reale strict pozitive;
R- - mulţimea numerelor reale negative;
R *− - mulţimea numerelor reale strict negative.
Atunci R = R+ ∪ R -, R+ ∩ R- = {0}.
Dacă a, b∈R, a < b definim mulţimile
(a,b) = { x∈R : a < x < b };
[a,b] = { x∈R : a ≤ x ≤ b };
[a,b) = { x∈R : a ≤ x < b };
(a,b] = { x∈R : a < x ≤ b }, numite şi intervale mărginite.
Prin definiţie (a,a ) = [a,a) = (a,a] = Ø, [a,a] = {a}.
Pe R se mai definesc şi următoarele tipuri de intervale nemărginite:
(-∞,a ) = { x∈R : x < a} , (-∞,a] = { x∈R : x ≤ a};
( a,∞ ) = { x∈R : x > a}, [a,∞ ) = { x∈R : x ≥ a}.
O mulţime I⊂R se numeşte interval dacă pentru (∀) a,b∈I şi
a ≤ c ≤ b ⇒ c ∈ I.
Pentru orice număr real x definim modulul sau valoarea absolută a lui x,
notat IxI, prin
 x, daca x ≥ 0
x =
− x, daca x < 0
Din axioma lui Cantor-Dedekind şi definiţia marginii superioare (respectiv
inferioare) obţinem urmatoarele două teoreme:

Teorema1.1. Fie A ⊂ R nevidă şi mărginită.

Atunci (∃) M = supA ∈ R şi este caracterizat astfel :
i) x ≤ M, (∀) x∈A;
ii) (∀) ε > 0, (∃) xε ∈ A asfel încât xε > M-ε.
 - 14 -

Teorema1.2. Fie A ⊂ R nevidă şi minorată.

Atunci (∃) m = infA ∈ R şi este caracterizat astfel:
i) m ≤ x, (∀) x∈A;
ii) (∀) ε > 0, (∃) xε ∈ A astfel încât xε < m + ε.
Următoarea teoremă este cunoscută şi sub numele de proprietatea lui
Arhimede:

Teorema1.3. Dacă x > 0 şi y > 0 atunci există n ∈ N* asfel încât nx > y.

Demonstraţie. Presupunem prin reducere la absurd ca nx ≤ y, (∀) n∈N*.

Fie A={nx: n∈N*}. Atunci A este nevidă şi majorată şi din teorema 1.1
există M = supA ∈ R. Pentru ε = x > 0 există xε∈A astfel încât M-x < xε ≤ M.
Cum xε∈A, există n0∈N* astfel încât xε= n0x şi atunci vom avea
M-x < n0x ≤ M, de unde M < ( n0+1)x∈A, care contrazice faptul că M = supA. ■

Observaţie. Mulţimea numerelor reale se mai numeşte şi dreapta reală,

deoarece se poate stabili o corespondenta bijectivă (bijecţia lui Descartes) între
elementele lui R şi mulţimea punctelor de pe o dreaptă.
Fie A ⊂ R nevidă.
Dacă A nu admite majoranţi, prin definiţie supA = +∞.
Dacă A nu admite minoranţi, prin definiţie infA = -∞.
Definim R = R ∪{-∞,+∞} şi vom numi aceasta mulţime dreapta reală încheiată
(sau mulţimea extinsă a numerelor reale).
Relaţia de ordine uzuală din R se extinde peR prin convenţiile
-∞ < +∞ , -∞ < x , x < +∞, (∀)x∈R.

In felul acesta R devine total ordonată şi orice submulţime nevidă A ⊂ R

are atât supremum cât si infimum.
Operaţiile algebrice ale mulţimii R se extind la R fără a fi însă peste tot
definite.
Astfel se definesc:
∞ +x = x+∞ = ∞, (∀)x∈R , x ≠ -∞;
 - 15 -

-∞ + x = x+ (-∞) = -∞, (∀) x∈R , x ≠ +∞;

+ ∞, daca x > 0
∞⋅x = x⋅∞ = 
− ∞, daca x < 0
Nu sunt definite operaţiile:
∞
∞ -∞ , , 0.∞ , ∞0 , etc…
∞

Dacă a,b∈R ,a < b se definesc în R următoarele tipuri de intervale:

(a,b) = { x∈R : a < x < b };

[a,b] = { x∈R : a ≤ x ≤b };
[a,b) = { x∈R : a ≤ x <b };

(a,b] = { x∈ R : a < x ≤b }.

Funcţii

Fie X şi Y două mulţimi nevide.

Definiţia 1.7. Se numeşte funcţie de la X la Y o relaţie f = (X, Y, Gf ) cu

proprietăţile
i) D(f) =X;
ii) (∀) x∈X si (∀) (x,y1), (x, y2) ∈ Gf ⇒ y1 = y2 (deci oricărui element
x∈X i se asociază un unic element y∈Y astfel încât (x,y) ∈ Gf ) .
Pentru o funcţie se folsesc notaţiile :
f : X → Y sau x → f(x), x∈X.
Mulţimea X se numeşte mulţime de definiţie a funcţiei f, Y codomeniu (sau
domeniul valorilor) iar Gf ⊂ X ×Y se numeşte graficul funcţiei f.

Observaţie. În locul termenului de funcţie se mai folosesc şi termenii de

aplicaţie, transformare, operaţie, operator sau reprezentare.
Fie f : X → Y o funcţie, A ⊂ X, B ⊂ Y.
 - 16 -
Mulţimea f(A) = { f(x) : x ∈ A} ⊂ Y se numeşte imaginea directă a lui A prin
funcţia f iar mulţimea f-1(B) = { x∈X : f(x) ∈ B} se va numi imaginea inversă a lui B
prin funcţia f.
O funcţie f : X → Y se numeşte injectivă dacă pentru (∀)x1,x2 ∈ X cu
x1 ≠ x2 ⇒ f(x1) ≠ f(x2).
O funcţie f : X → Y se numeşte surjectivă dacă pentru (∀)y∈Y, (∃)x∈X
astfel încât f(x) = y (sau echivalent Imf =Y).
O funcţie f :X → Y se numeşte bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă.
Dacă f :X → Y şi g : Y → Z definim funcţia compusă h : X → Z, h = g ο f,
unde h(x) = g(f(x)), (∀) x∈X.
Fie 1X : X → X funcţia identică pe X, 1X(x) = x, oricare ar fi x∈X şi 1Y:Y→Y
funcţia identică pe Y.
O funcţie f :X → Y se numeşte inversabilă dacă (∃) g :Y → X astfel încât
f ο g = 1Y şi g ο f = 1X.
Se arată că funcţia g, în ipoteza că există, este unică şi prin definiţie g se
numeşte inversa funcţiei f şi se notează g = f -1.

Teorema 1.4. O funcţie f : X → Y este inversabilă dacă şi numai dacă este

bijectivă.
 - 17 -

CAPITOLUL 2

SPAŢII METRICE. ŞIRURI ÎN SPAŢII METRICE

2.1. Spaţii metrice. Definiţie. Exemple

Definiţia 2.1.1. Fie X ≠ Ø. O funcţie d : X × X→ R se numeşte metrică (sau

distanţa) pe X dacă:
(M1) d(x,y) ≥ 0, (∀)x,y∈X si d(x,y) = 0 ⇔ x = y;
(M2) d(x,y) = d(y,x), (∀) x, y ∈ X;
(M3) d(x,z) ≤ d(x,y)+ d(y,z), (∀) x,y,z ∈ X.

Observaţii.
1. Elementele unui spaţiu metric se numesc puncte.
2. Inegalitatea (M3) se mai numeşte şi inegalitatea triunghiului.
3. Pe orice mulţime X ≠ Ø se poate defini o structură de spaţiu metric.In
 1 , daca x ≠ y
acest sens fie d : X × X → R, d(x,y) = 
 0 , daca x = y.
4. Pe aceeaşi mulţime se pot defini mai multe metrici deci mai multe
structuri de spaţiu metric.
5. Dacă x1, x2 ,…, xn∈X, n ≥ 3, se arată prin inducţie matematică că
d(x1, xn) ≤ d(x1, x2)+ d(x2, x3)+…+ d(x n-1, xn).

Exemple.
1. X=R, d:R×R→R, d(x,y)=|x-y|, (∀)x,y∈R, numită şi distanţa euclidiană. Să
observăm că d(x,y) reprezintă distanţa obişnuită (în sensul geometriei euclidiene)
între două puncte M şi N de pe axa reală, de coordonate x si respectiv y.
n
2. X=Rn,n≥1, d:Rn× Rn→R, d(x,y)= ∑ (x
i =1
i
n
− y i )2 , (∀)x,y∈R , x=(x 1,x2,…, xn),

y=(y1, y2,…, yn), numită şi distanţa euclidiană. Să observăm că, dacă n = 2

 - 18 -

atunci d(x,y) = ( x1 − y1 )2 + ( x 2 − y 2 )2 reprezintă distanţa obişnuită (în sensul

geometriei euclidiene) dintre două puncte din plan M(x1, x2) şi N(y1, y2).
Pe Rn se pot defini şi alte distanţe, de exemplu:
n
d1(x,y) = ∑x
i =1
i − y i , d2(x,y) = max x i − yi .
i =1,n

O clasă importantă de spaţii metrice sunt spaţiile vectoriale normate.

Definiţia 2.1.2. Fie X/K (K = R sau C) spaţiu vectorial.

Se numeşte norma pe X o funcţie reală notată ||⋅|| : X → R cu proprietăţile:
(N1) ||x|| ≥ 0, (∀) x∈X şi ||x|| = 0 ⇔ x = θ;
(N2) ||λx|| = |λ| ||x||, (∀) λ ∈K, (∀) x ∈X;
(N3) ||x+y|| ≤ ||x|| + ||y||, (∀) x, y ∈ X.
Un spaţiu vectorial înzestrat cu o normă se numeşte spaţiu vectorial normat.

Observaţie.
Un spaţiu vectorial normat este un spaţiu metric cu distanţa indusă de
norma astfel: d(x,y) = ||x-y||, (∀) x, y∈X.

Exemple.
1. X = R, ||x|| = |x|, (∀) x∈R;
n
2. X = Rn, n ≥1, ||x|| = ∑x
i =1
2
i , (∀) x∈Rn, x = (x1, x2,…, xn).

Astfel ( Rn, ||.|| ) este un spaţiu vectorial normat. Pe Rn se pot defini şi alte
norme, de exemplu:
n
||x||1 = ∑ x , ||x|| 2 = max
i =1
i
i =1,n
xi .

Să observăm că, pentru n = 1,

||x||1 = ||x||2 = ||x|| = |x|, (∀) x ∈ R.
 - 19 -

2.2. Şiruri în spaţii metrice

Definiţia 2.2.1. Fie (X,d) spaţiu metric, x ∈ X si r > 0.

Mulţimea notată B(x,r) = { y ∈ X: d(y,x) < r } se numeşte bilă (sau sferă)
deschisă de centru x si raza r, iar B[x,r] = { y∈X :d(y,x) ≤ r } bilă (sau sferă)
închisă de centru x şi rază r.

Exemple.
1. X = R, d(y,x) = |x-y|,
B(x,r) = {y ∈ R : |y-x| < r} = (x-r, x + r), deci bila deschisă este intervalul deschis
(x - r, x + r) centrat în x.
Evident B[x, r] = [x - r, x + r].

2. X = R2, d(x,y) = (x1 − y1 )2 + (x2 − y2 )2 , (∀)x,y∈R2 ,x = (x1,x2), y = (y1,y2),

B(x,r) = {y∈R2:d(y,x)<r} ={y∈R2: (x1 − y1)2 + (x2 − y2 )2 <r} ={y =(y1,y2)∈R2: (y1-x1)2 +

+ (y2-x2)2 < r2} =interiorul cercului de centru C(x1,x2) şi rază r.

O proprietate importantă a spaţiilor metrice este aceea de separabilitate,
adică (∀) x,y∈X, x ≠ y, (∃) r > 0 astfel încât B(x, r) ∩ B(y, r) = ∅.
d
Într-adevăr, fie x,y∈X,x ≠ y, d = d(x,y) > 0 şi r = . Atunci B(x,r)∩B(y,r) = ∅.
3
Dacă (∃) z ∈ B(x, r) ∩ B(y, r), atunci
d
0 < d(x,y) = d ≤ d(x, z) + d(z, y) < r+ r = 2r = 2 , contradicţie.
3

Definiţia 2.2.2. O mulţime A ⊂ X se numeşte mărginită dacă (∃) x∈X şi

r > 0 astfel încât A ⊂ B(x, r) .
O mulţime V ⊂ X se numeşte vecinătate pentru x∈X dacă (∃) r > 0 astfel
încât B(x,r) ⊂ V. Fie ϑ (x) = { V ⊂ X : V vecinătate pentru x } = mulţimea
vecinătăţilor lui x.

Definiţia 2.2.3. Fie (X,d) spaţiu metric. Se numeşte şir de puncte în

spaţiul metric X o funcţie f :N → X .Valorile acestei funcţii le notăm cu xn = f(n)∈X
şi pentru un şir mai folosim notaţia (xn )n∈N sau (xn).
 - 20 -
Dacă (xn) este un şir în spaţiul metric (X,d) si ko<k1<...<kn<... este un şir
strict crescător de numere naturale atunci şirul (yn) , unde yn = xk se numeşte
n

subşir al şirului (xn) şi scriem ( xk ) ⊂ (xn).

n

Observaţie. Cum (kn) este strict crescător rezultă că kn ≥ n, (∀) n ∈ N.

Definiţia 2.2.4. Un şir (xn) ⊂ X este convergent către x∈X şi scriem xn → x

sau lim xn = x dacă (∀)V∈ϑ (x), (∃) nv∈N astfel încât xn∈V, (∀) n ≥ nv.
n→∞

În caz contrar şirul (xn) este divergent.

Observaţie. Dacă (xn) ⊂ X este un şir convergent către x∈X atunci în orice
vecinătate V a lui x se află toţi termenii şirului (deci o infinitate) exceptând un
număr finit.

Propoziţia 2.2.1. Fie (X,d) un spaţiu metric, (xn) ⊂ X si x∈X.Următoarele

afirmaţii sunt echivalente:
1. lim xn = x ;
n→ ∞

2. (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε, d(xn,x) < ε;

3. şirul de numere reale (d(x n,x))n∈N este convergent către zero.

Demonstraţie.
1.⇒ 2. Fie ε > 0 si Vε = B(x, ε) ∈ ϑ(x). Din 1) (∃) n = nε∈N astfel încât
(∀) n ≥ nε, xn ∈Vε = B(x, ε), sau echivalent d(x n,x)< ε.
2.⇒ 1. Fie V ∈ ϑ(x) ; atunci (∃)r > 0 astfel încât B(x,r) ⊂ V şi folosind 2)
(∃) n = nv∈N astfel încât (∀) n ≥ nv, d(xn,x) < r, sau echivalent x n∈B(x,r) ⊂V
(∀)n≥nv.
2. ⇔ 3. evident. ■

Definiţia 2.2.5. Un şir (x n) din spaţiul metric (X,d) se numeşte şir Cauchy
(sau fundamental) dacă (∀) ε > 0, (∃)nε∈N astfel încât (∀)m,n≥nε, d(xm,xn) < ε,
sau echivalent (luând m = n+p, cu p∈N):
(∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1, d(xn+p,xn) < ε.
 - 21 -

Teorema 2.2.1. Fie (X,d) un spaţiu metric. Atunci:

1. Dacă un şir este convergent, limita este unică.
2. Orice şir convergent este şir Cauchy.
3. Orice şir Cauchy este mărginit.
4. Orice subşir al unui şir convergent este convergent către aceeasi
limită.

Demonstraţie.
1. Fie (xn) ⊂ X. Presupunem prin absurd că (∃) x, y ∈ X, x ≠ y astfel încât
xn → x, xn → y. Cum X este separat (∃) r > 0 astfel încât B(x,r) ∩ B(y,r) = ∅. Cum
xn → x, (∃) n1∈N astfel încât xn∈B(x, r), (∀) n ≥ n1.Cum xn → y, (∃) n2∈N astfel
încât xn∈B(y,r), (∀) n ≥ n2.
Pentru n ≥ max(n1,n2) avem xn∈B(x,r) ∩ B(y,r)= Ø, contradicţie.
2. Fie (xn) ⊂ X, xn → x∈X şi ε > 0. Atunci (∃)nε ∈N astfel încât
ε
(∀) n ≥ nε,d(xn,x) < .
2
ε ε
Pentru m, n ≥ nε, d(xm,xn) ≤ d(xm,x) + d(x,xn) < + = ε , deci (xn) este şir Cauchy.
2 2
3. Fie (xn) ⊂ X şir Cauchy şi ε =1. Atunci (∃) n0 ∈ N astfel încât (∀) m, n ≥n0
d(xm,xn) < 1.Pentru n = n0 obţinem d(x m,xn 0 ) <1, (∀) m ≥ n0,adică xm∈B(xn 0 ,1),

(∀) m ≥ n0 .
Luând r = max {1,d(xn 0 ,x0),...,d( xn 0 , xn 0 -1)}, rezultă xn ∈B(xn 0 ,r),

(∀) n ∈ N, deci (xn) este şir marginit. În particular, dacă (xn)este convergent
atunci (xn) este mărginit.
4. Fie (xn) ⊂ X, xn → x şi (xk n ) ⊂ (xn) un subşir al său.

Pentru (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât d(x n, x) < ε, (∀) n ≥ nε. Cum kn ≥ n,
(∀) n ∈ N rezultă că d(xk n ,x) < ε, (∀) n ≥ nε, adică xk n → x. ■
 - 22 -

2.3 Şiruri în spaţii metrice particulare

Proprietăţile generale ale şirurilor în spaţii metrice rămân valabile şi în

spaţiile metrice particulare R, Rk, k ≥ 2.
În aceste spaţii, pe lângă proprietăţile generale şirurile au şi proprietăţi
specifice.

A. Şiruri de numere reale

Fie spaţiul metric X = R şi d(x, y) = |x - y|, distanţa euclidiană.
Conform definiţiei 2.2.2 o mulţime V ⊂ R este vecinătate pentru x∈R dacă
( ∃ ) r > 0 astfel încât B(x,r) = (x-r,x+r) ⊂ V.
Din propoziţia 2.2.1 un şir de numere reale (xn) ⊂ R este convergent către
x∈R ⇔ (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât | xn-x | < ε, (∀) n ≥ n ε .

Conform definiţiei 2.2.5 un şir (xn) ⊂ R este şir Cauchy dacă (∀) ε > 0,
(∃) nε∈N astfel încât (∀)m,n ≥nε, | xm-xn | < ε, sau echivalent (luând m = n+p, cu
p∈N) : (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε, (∀) p ≥ 1, | xn+p-xn | < ε.

Definiţia 2.3.1. Un şir (xn) ⊂ R se numeşte monoton crescător (respectiv

descrescător) dacă xn+1 ≥ xn (respectiv ≤ ), (∀) n∈N. Un şir (xn) ⊂ R se numeşte
monoton dacă este monoton crescător sau monoton descrescător.
Dacă inegalităţile sunt stricte, (xn) se numeşte strict crescător (respectiv
strict descrescător).

Definiţia 2.3.2. Un şir (x n) ⊂ R este marginit inferior (respectiv superior)

dacă mulţimea termenilor săi este minorată (respectiv majorată), adică dacă
(∃) α ∈ R (respectiv β ∈ R) astfel încât xn ≥ α (respectiv xn ≤ β), (∀) n ∈N.
Un şir (x n) ⊂ R este mărginit dacă este mărginit inferior şi superior, adică
dacă (∃) α, β ∈ R astfel α ≤ xn ≤ β, (∀) n ∈ N, sau echivalent: (∃) M > 0 astfel
încât |xn| ≤ M, (∀) n ∈ N.
Un şir (xn) ⊂ R este nemărginit dacă nu este mărginit.
 - 23 -

Prezentăm în continuare câteva rezultate cunoscute referitoare la

convergenţa şirurilor:

Teorema 2.3.1. Fie (xn), (yn) două şiruri de numere reale astfel încât
 xn 
xn→x∈R, yn → y∈R. Atunci şirurile (xn + yn), (λ xn), cu λ∈ R, (xnyn),   , cu
 yn 

yn ≠ 0 , sunt convergente şi
1. lim ( x n + yn ) = x + y;
n→∞

2. lim ( λx n ) = λ x ;
n→∞

3. lim ( xn yn ) = xy ;
n→∞

xn x
4. lim = , daca y ≠ 0.
n→∞ yn y

Teorema 2.3.2. (Teorema cleştelui). Dacă (xn), (yn), (zn) sunt trei şiruri de
numere reale astfel încât xn ≤ yn ≤ zn, (∀) n ∈ N şi lim x n = lim zn = x ∈ R , atunci
n→∞ n→ ∞

(yn) este convergent şi lim yn = x .

n→∞

Teorema 2.3.3. (Cesàro). Orice şir mărginit de numere reale are cel puţin
un subşir convergent.

Teorema 2.3.4. (Weierstrass).

1. Orice şir de numere reale monoton crescător şi mărginit superior este
convergent iar limita sa este marginea superioară a mulţimii termenilor săi.
2. Orice şir de numere reale monoton descrescător şi mărginit inferior este
convergent iar limita sa este marginea inferioară a mulţimii termenilor săi.

În continuare vom arăta că noţiunile de şir numeric convergent şi şir

Cauchy sunt echivalente.

Teorema 2.3.5. (Cauchy). Un şir de numere reale este convergent dacă şi

numai dacă este şir Cauchy.
 - 24 -

Demonstraţie.
i) Fie (xn) ⊂ R, xn → x ∈R. Vom arata ca (xn) este sir Cauchy.
ε
Fie ε > 0; cum xn → x, (∃) nε∈N astfel incat (∀) n ≥ nε, | xn-x | < şi atunci
2
pentru m,n ≥ nε vom avea | xm - xn | = | xm - x + x - xn | ≤ | xm – x | + | xn – x | <
ε ε
< + = ε, deci (xn) este sir Cauchy.
2 2
ii) Reciproc, să presupunem că (xn) este şir Cauchy şi vom arăta că
(∃)x∈R astfel încat xn → x.
Cum (xn) este sir Cauchy, din teorema 2.2.1 (xn) este mărginit şi din
teorema 2.3.3 şirul (x n) conţine un subşir convergent (xk n ); fie x∈R, limita sa.

Vom arăta ca xn → x.
ε
Fie ε > 0; cum xk n → x, (∃) nε∈N astfel încât | xk n -x | < , (∀) n ≥ nε.
2
Pentru n ≥ nε, cum kn ≥ n ≥ nε vom avea
ε ε
| xn-x | = | xn - xk n + xk n -x | ≤ | xn - xk n | + | xk n - x | < + =ε
2 2
şi demonstraţia este încheiată. ■

n
sin kx
Exemplu. Fie sirul cu termenul general x n = ∑ , x∈R. Vom arăta
k =1 k(k + 1)

că (xn) este şir Cauchy, deci convergent.

Fie ε > 0, n, p ∈ N. Vom avea:
sin(n + 1)x sin(n + p )x 1
xn + p − xn = + ...... + ≤ + ...
(n + 1)(n + 2) (n + p)(n + p + 1) (n + 1)(n + 2)
1 1 1 1 1 1 1
+ = − + − + ...... + − =
(n + p)(n + p + 1) n + 1 n + 2 n + 2 n + 3 n + p n+ p +1
1 1 1 1 1
= − < < ε, daca n + 1 > ⇔ n > − 1.
n +1 n + p +1 n +1 ε ε

1
Fie nε = [ ] şi atunci (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1 vom avea x n + p − xn < ε , deci
ε
(xn) este şir Cauchy.
 - 25 -

Şiruri cu limita + ∞ sau - ∞

Definiţia 2.3.3. O mulţime V ⊂ R se numeşte vecinătate pentru +∞ dacă

(∃)a∈R astfel încât (a,+ ∞) ⊂ V.
O mulţime V ⊂ R se numeşte vecinătate pentru -∞ dacă (∃) a ∈ R astfel
încât (- ∞, a) ⊂ V.

Definiţia 2.3.4. Un şir (x n) ⊂ R are limita +∞, lim xn = +∞ , dacă

n→∞

(∀) V∈ϑ(+∞), (∃) nv ∈ N astfel încât xn∈V, (∀) n ≥ nv.

Analog definim şiruri cu limita - ∞.

Observaţie. Luând vecinătăţi pentru +∞ de forma ( ε,+∞), cu ε > 0 rezultă

că lim xn = +∞ ⇔ (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât x n > ε, (∀) n ≥ nε.
n→∞

Analog lim xn = −∞ ⇔ (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât xn < -ε, (∀) n ≥ nε.
n→∞

Prezentăm în continuare câteva rezultate referitoare la şirurile cu limita +∞

sau -∞.

Teorema 2.3.6.
1. Dacă (an) ⊂ R este un şir cu limita +∞ iar (xn) este astfel încât an ≤ xn,
(∀) n∈N, atunci (∃) lim x n = +∞ .
n→∞

2. Dacă (bn) ⊂ R este un şir cu limita -∞ iar (xn) este astfel încât xn ≤ bn,
(∀) n ∈N, atunci (∃) lim xn = −∞ .
n→∞

Teorema 2.3.7.
1. Dacă lim xn = +∞ şi lim yn = y ∈ R \ {−∞} atunci (∃) lim ( xn + yn ) = +∞ .
n→∞ n→∞ n→∞

2. Dacă lim xn = −∞ şi lim y n = y ∈ R \ { +∞} atunci (∃) lim ( xn + yn ) = −∞ .

n→∞ n→ ∞ n→∞

3. Dacă lim xn = +∞ şi lim yn = y > 0 atunci (∃) lim ( xn ⋅ yn ) = +∞ .

n→∞ n→∞ n→∞

4. Dacă lim xn = +∞ şi lim yn = y < 0 atunci (∃) lim ( xn ⋅ yn ) = −∞ .

n→∞ n→∞ n→∞
 - 26 -

Teorema 2.3.8.
1. Dacă (xn) este un şir crescător şi nemărginit superior atunci
lim xn = +∞ .
n→∞

2. Dacă (xn) este un şir descrescător şi nemărginit inferior atunci

lim x n = −∞ .
n→∞

Observaţie. Din teroremele 2.3.4 şi 2.3.8 rezultă că orice şir monoton de

numere reale are limită în R .

Limită superioară şi limită inferioară

Fie (xn) un şir de numere reale şi An = {xn, xn+1,…}, n∈N.
Să observăm că An ⊃ An+1, (∀) n∈N.
Fie yn = supAn = sup xk, zn = infAn = inf xk .
k ≥n k ≥n

Se observă că şirul (yn) este descrescător în timp ce şirul (zn) este

crescător şi atunci (yn) şi (zn) au limită în R .

Definitia 2.3.5.
1. Elementul y∈ R , y = lim yn se numeşte limită superioară a şirului (xn) şi
n→∞

se notează y = lim sup xn sau y = lim xn .

n→∞ n →∞

2. Elementul z∈ R , z = lim zn se numeşte limită inferioară a şirului (xn) şi

n→ ∞

se notează z = lim inf xn sau z = lim xn .

n→∞ n→∞

Observaţie. Cum lim yn = inf yn rezultă că

n→∞ n∈N

lim sup xn = inf sup xk şi analog

n→∞ n∈N k ≥n

lim inf x n = sup inf xk .

n→∞ n∈N k ≥ n

nπ
Exemplu. Fie şirul cu termenul general x n = cos .
2
 - 27 -
kπ kπ
Atunci zn = inf { cos : k ≥ n} = -1, (∀) n ∈ N şi yn = sup { cos : k ≥ n} = 1,
2 2
(∀) n∈N deci lim inf xn = -1 , lim sup xn = 1.
n→∞ n→∞

Observaţie. Cum zn ≤ yn , (∀) n∈N rezultă că lim zn ≤ lim yn şi atunci

n→∞ n→∞

lim inf x n ≤ lim sup xn .

n→∞ n→ ∞

Teorema 2.3.9. Un şir (xn) ⊂ R are limită în R dacă şi numai dacă

lim inf xn = lim sup xn .
n→∞ n→∞

În acest caz lim xn = lim inf xn = lim sup xn .

n→∞ n→∞ n→∞

Demonstraţie.
1. Presupunem că (xn) are limită în R şi fie x = lim xn . Deosebim cazurile:
n→∞

a) x∈R; atunci pentru (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε ⇒

ε ε
| xn-x | < , de unde xn < x + , (∀) n ≥ nε .
2 2
ε
De aici rezultă că yn ε = sup {xn : n ≥ nε} ≤ x+ şi cum (yn) este descrescător,
2
ε
pentru (∀) n ≥ nε , yn ≤ yn ≤ x + .
ε 2
Trecând la limită cu n → ∞ obţinem
ε
lim xn = lim yn ≤ x+ < x + ε, deci lim xn < x + ε.
n →∞ n →∞ 2 n →∞

Cum ε > 0 este arbitrar rezultă că lim xn ≤ x.

n→∞

Analog se arată că lim x n ≥x şi cum lim x n ≤ lim xn va rezulta că x = lim x n = lim xn .

n→ ∞ n→ ∞ n →∞ n→ ∞ n →∞

b) lim xn = +∞; atunci (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât x n > ε, (∀) n ≥ nε.
n→∞

De aici rezultă că
zn = inf { xn , xn +1, …} ≥ ε şi cum (zn) este crescător zn ≥ zn ≥ ε,
ε ε ε ε

(∀) n ≥ nε, de unde lim zn = +∞ , adică lim inf xn = +∞ .

n→∞ n→∞
 - 28 -

Cum lim xn ≤ lim xn , rezultă că lim xn = +∞ şi deci lim x n = lim xn =+ ∞ .

n →∞ n→∞ n→∞ n→ ∞ n→∞

c) Cazul lim xn = −∞ se tratează analog.

n→∞

2. Reciproc, presupunem că lim xn = lim xn = x şi vom arăta că

n →∞ n →∞

(∃) lim xn = x . Deosebim cazurile:

n→∞

a) x∈ R; în acest caz avem lim y n = x şi deci (∀) ε > 0, (∃) n’ε∈N

n→ ∞

astfel încât |yn-x| < ε, (∀) n ≥ n’ε .

Cum xn ≤ sup x k = y n , rezultă că
k ≥n

xn < x + ε, (∀) n ≥ n’ε . (2.1)

Pe de altă parte, cum lim x n = x rezultă că lim zn = x , deci (∀) ε > 0,
n→ ∞ n→∞

(∃) n’’ε∈N astfel încât |zn-x| < ε, (∀) n ≥ n’’ε .

Cum xn ≥ zn, (∀) n ∈ N, rezultă că
xn > x - ε, (∀) n ≥ n’’ε . (2.2)
Pentru n ≥ nε = max{n’ε,n’’ε}, din (2.1) şi (2.2) vom avea |xn-x| < ε, (∀) n ≥ nε , deci
lim xn = x .
n→∞

b) x = +∞; atunci din lim zn = +∞ rezulta ca pentru (∀) ε > 0,

n→∞

(∃) nε ∈N astfel încât zn > ε, (∀) n ≥ nε .

Cum xn ≥ zn , (∀) n ∈ Ν rezulta ca xn > ε, (∀) n ≥ nε , deci lim x n = +∞ .
n→∞

c) Cazul x = -∞ se trateaza analog. ■

_
Definitia 2.3.6. Fie (xn) un sir de numere reale.Un punct x ∈ R se numeste
punct limita pentru sirul (xn) daca in orice vecinatate V a lui x se afla o infinitate
de termeni ai sirului (x n).
_
Fie A = { x ∈ R : x punct limita pentru sirul (xn)}.
 - 29 -
_
Observatie. Din definiţie rezultă imediat că x ∈ R este punct limita pentru
( )
şirul (xn) dacă şi numai dacă exista un subşir xkn ⊂ (xn ) astfel încât lim xkn = x .
n→∞

nπ  1 
Exemplu. Fie xn = cos , (∀) n ∈ N . Atunci A = 0,± ,±1 .
3  2 
Observaţie. Dacă (xn) este un şir de numere reale se arată că
lim inf xn = inf A şi lim sup xn = sup A .
n→∞ n→∞

Teorema 2.3.10. Fie (xn) un şir de numere reale strict pozitive. Atunci
x n +1 x
lim inf ≤ lim inf n xn ≤ lim sup n xn ≤ lim sup n +1 .
n→∞ xn n→∞ n→ ∞ n→ ∞ xn

Demonstraţie. Inegalitatea din mijloc este evidentă. O vom demonstra pe

prima, iar a treia se demonstrază analog.
x n +1
Fie α = lim inf , β = lim n xn . Vom arăta că α ≤ β. Dacă α = 0,
n→ ∞ xn n→ ∞

inegalitatea este evidentă.

Să presupunem deci α > 0 şi fie ε > 0 astfel încât α − ε > 0 .
xn +1 x
Cum α = lim inf = sup inf k +1 > α − ε , există un rang n0∈Ν astfel încât
n→∞ xn n∈Ν k ≥n x k

x k +1
inf > α − ε , de unde rezultă că
k ≥n0 xk

> α − ε, (∀) k ≥ n0
x k +1
(2.3)
xk

xn xn −1 xn +1
Fie n ≥ n0; vom avea xn = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ 0 ⋅ xn0 şi folosind (2.3) rezultă
xn −1 xn − 2 xn0

xn > (α − ε ) ⋅ xn0 , (∀) n ≥ n0 ,

n − n0

sau echivalent xn > (α − ε ) ⋅ a , unde a = (α − ε )

−n0
xn0 > 0 .
n

Obţinem atunci n xn > (α − ε )n a, (∀ )n ≥ n0 şi prin trecerea la limită

inferioară β = lim inf n xn ≥ lim inf (α − ε )n a = α − ε

n→∞ n→∞

Cum ε > 0 este arbitrar rezultă β ≥ α şi demonstaţia este încheiată. ■

 - 30 -

Observaţie. Din teoremele 2.3.9. si 2.3.10. rezultă că dacă (xn) este un şir

de numere reale strict pozitive astfel încât (∃) lim

x n +1
= L ,unde 0 ≤ L ≤ +∞ atunci
n→∞ xn

(∃) nlim
→∞
n x
n =L.

B. Şiruri în spaţiul metric Rk , k ≥ 2

Fie spaţiul metric Rk cu distanţa euclidiană

k
d(x, y ) = x − y = ∑ (xi − yi ) , (∀)x, y ∈ Rk , x = (x1,x2,…,xk), y =(y1,y2,…,yk).
2

i =1

Dacă (xn) este un şir in Rk atunci termenul său general xn este de forma
( )
xn = x1n , xn2,..., xkn ∈ Rk , deci unui şir (x n) din Rk îi corespunde k şiruri de numere

reale (x1n ) , (xn2 ) ,..., (xkn ) numite şiruri componente. Conform propoziţiei 2.2.1. un şir
(xn) din Rk este convergent către x∈Rk dacă şi numai dacă (∀) ε > 0, (∃) nε∈N
astfel încât || xn – x|| < ε, (∀) n ≥ nε.
Un şir (xn) din Rk este şir Cauchy (sau fundamental) dacă şi numai dacă
(∀) ε > 0, (∃) nε∈N astfel încât (∀) m, n ≥ nε avem xm − xn < ε .

( )
Teorema 2.3.11. Un şir (xn) din Rk, xn = x1n , xn2 ,..., xkn este convergent în

Rk dacă şi numai dacă şirurile componente (x1n ), (xn2 ), ..., (xkn ) sunt convergente
în R.

Demonstraţie.”⇒” Presupunem că (xn) este convergent în Rk şi fie

lim xn = x ∈ Rk , x = (x1, x 2 ,..., xk ) .Vom arăta că xin → xi , (∀) i = 1, k.

n→∞

Fie i ∈ 1, k si ε > 0; cum xn → x, (∃) nε ∈ Ν astfel încât x n − x < ε, (∀) n ≥ nε .

Cum x in − x i ≤ x n − x , (∀ ) n ∈ Ν rezultă că (∀ ) n ≥ nε , x in − x i ≤ x n − x < ε,

adică xin → xi.

“⇐” Presupunem că xin → xi ∈ R, (∀) i = 1, k şi vom arăta că

xn→x, unde x = (x1,x2,…,xk)∈Rk.
 - 31 -
ε
Fie ε > 0; cum xin → xi , (∃) niε ∈ Ν astfel încât (∀) n ≥ niε , xin − xi < .
k

Luând nε = max { n1ε , n2ε ,..., nkε } rezultă că (∀) n ≥ nε vom avea

ε2
∑ (x )
k
= ε , deci x n→x.
2
xn − x = i
n − xi < k⋅ ■
i =1 k

Observaţie. Din această teorema rezultă că în cazul convergenţei avem

lim xn =  lim x1n , lim xn2 ,..., lim xkn  .

n→∞  n→∞ n→∞ n→∞ 
n  n  
n

Exemplu. Fie (xn) ⊂R , xn = n , 
2
 ,n ≥ 2 .
  n + 1 


( ), unde
n
 n 
Avem xn = x1n, xn2 x1n = n,
n
xn2 =  .
 n + 1
Cum lim x1n = lim n n = 1 rezultă că x1n este convergent.
n→∞ n→∞
( )
Cum lim xn2 = lim
n→∞ n→∞
1
n
=
1
( )
rezultă că xn2 este convergent.
 1 e
1 + 
 n
 1
În concluzie (xn) este convergent în R2 şi lim xn = 1,  .
n→∞  e

Observaţie. Raţionând asemănător ca în demonstraţia teoremei 2.3.11. se

( )
arată că un şir (xn) din Rk, xn = x1n , xn2 ,..., xkn este şir Cauchy în Rk dacă şi numai

dacă şirurile (x1n ) , (x2n ) , ..., (xkn ) sunt şiruri Cauchy în R.

2.4. Spaţii metrice complete

Fie (X,d) un spaţiu metric. Din teorema 2.2.1. rezultă că, dacă (xn) este un
şir de puncte din X, convergent, atunci el este şir Cauchy. Reciproca nu este în
general adevărată.
1
Exemplu. Fie X = (0,1], d(x,y) = |x-y|, xn = , (∀) n ≥ 1. Cum (xn) este
n
convergent în R rezultă că (xn) este şir Cauchy în R, deci în X.
 - 32 -

Cum lim x n = 0 ∉ X rezultă că (xn) nu este convergent în X.

n→∞

Definiţia 2.4.1. Un spaţiu metric (X,d) în care orice şir Cauchy este
convergent se numeşte spaţiu metric complet.

Definiţia 2.4.2. Un spaţiu vectorial normat şi complet se numeşte spaţiu

Banach.

Observaţie. Folosind teorema lui Cauchy rezultă că R, Rk, k ≥2 sunt spaţii

Banach relativ la distanţa euclidiană.

Definiţia 2.4.3. Fie (X,d) un spaţiu metric. O funcţie f : X → X se numeşte

contracţie dacă există α ∈ [0,1) astfel încât d(f(x),f(y)) ≤ αd(x,y), (∀) x,y ∈ X.

Teorema 2.4.1. (Principiul contracţiei sau teorema de punct fix a lui

Banach). Fie (X,d) un spaţiu metric complet şi f : X → X o contracţie. Atunci f are
un unic punct fix, adică (∃) ξ ∈X, unic, astfel încât f(ξ) = ξ.

Demonstraţie. Unicitatea. Presupunem prin absurd că există ξ1,ξ2 ∈ X,

ξ1 ≠ ξ2 astfel încât f(ξ1) = ξ1 şi f(ξ2) = ξ2. Atunci 0 < d(ξ1, ξ2) = d(f(ξ1),f(ξ2)) ≤
≤d(ξ1, ξ2), de unde rezultă α ≥1, contradicţie.
Existenţa. Fie x0 ∈ X, fixat şi construim şirul (xn) astfel :
x1 = f(x0), x2 = f(x1),…, xn = f(xn-1),…
Şirul (xn) se mai numeşte şi şirul aproximaţiilor succesive.
Vom arăta că şirul (xn) este şir Cauchy.
Fie d = d(x1, x0). Observăm că:
d(x1,x2) = d(f(x0), f(x 1)) ≤ αd(x0,x1) = αd;
d(x2,x3) = d(f(x1), f(x2)) ≤ αd(x1,x2) ≤ α2d.
Prin inducţie se arată că:
d(xn,xn+1) ≤ αnd, (∀) n∈N.
Pentru n∈N şi p ≥ 1 avem
d(xn,xn+p) ≤ d(xn,xn+1) + d(xn+1,xn+2)+…+ d(x n+p-1,xn+p) ≤
 - 33 -
1 − αp αn
≤ αnd + αn+1d+…+αn+p-1d = αnd ≤ d. (2.4)
1− α 1− α
Dacă d = 0 rezultă x1 = x0, deci f(x0) = x0 şi demonstraţia este încheiată cu
ξ = x0 .
Dacă d > 0 , cum α ∈ [0,1) rezultă că lim αn = 0 şi atunci (∀) ε >0,
n→ ∞

1− α
(∃) nε∈N astfel încât αn < ε , (∀) n ≥ nε.
d
Folosind (2.4) rezultă că (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥1 avem d(xn,xn+p)< ε, deci (xn)
este şir Cauchy. Cum (X,d) este complet (∃) ξ ∈X astfel încât xn→ ξ.
Vom arăta că f(ξ) = ξ. Evident avem
d(ξ,f(ξ)) ≤ d(ξ,xn+1)+d(xn+1,f(ξ)) = d(ξ,xn+1)+ d(f(xn),f(ξ)) ≤ d(ξ,xn+1)+ αd(xn,ξ)
şi cum lim d( xn , ξ) = 0 , prin trecere la limită cu n → ∞ obţinem d(ξ,f(ξ)) = 0, adică
n→∞

f(ξ) = ξ. ■

2.5. Elemente de topologie în spaţii metrice

Fie (X,d) un spaţiu metric.

Definiţia 2.5.1. O mulţime nevidă D ⊂ X se numeşte deschisă dacă D este

vecinătate pentru orice punct al său, adică dacă pentru (∀)x∈D, (∃) r > 0 astfel
încât B(x,r) ⊂ D. Prin definiţie Ø este o mulţime deschisă.
O mulţime F ⊂ X se numeşte închisă dacă CF = X\F este deschisă.

Exemple.
1. Dacă (X,d) este un spaţiu metric atunci Ø şi X sunt şi deschise şi
închise.
2. Dacă (X,d) este un spaţiu metric atunci orice bila deschisa este o
multime deschisa si orice bila inchisa este o multime inchisa.
Intr-adevar, fie D = B(x,r), x ∈X, r > 0 şi y∈D.
Fie 0 < r1 < r-d(y,x). Atunci B(y,r1) ⊂ D, deoarece daca z∈B(y,r1) ⇒ d(z,y) <r1 ⇒
⇒ d(z,x) ≤ d(z,y)+d(y,x) < r1+d(y,x) < r, deci z ∈ B(x,r) = D.
 - 34 -

Analog se arată că B[x,r] este o mulţime închisă .

În particular, dacă X = R, d – distanţa euclidiana, atunci orice interval de
forma (x-ε,x +ε) cu ε > 0 este multime deschisa si orice interval de forma [x-ε,x+ε]
este o mulţime închisă.
3. Dacă X = R cu metrica euclidiana, intervalele de forma [a,b], [a,∞),
(-∞,b] sunt multimi inchise.
4. Mulţimea A = {x∈R :1 < x ≤ 2} nu este nici închisă nici deschisă.
5. Mulţimea A = {(x,y)∈R2 : 1< x < 3, -1 < y < 1} este deschisă iar
B = {(x, y) ∈R2: x2 - y2 ≥ 1} este închisă.

Teorema 2.5.1. Fie (X,d) spaţiu metric. Atunci

1. O reuniune oarecare de mulţimi deschise este o mulţime deschisa iar o
intersecţie finită de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
2. O reuniune finita de multimi inchise este o multime inchisa iar o
intersectie oarecare de multimi inchise este o multime inchisa.

Demonstraţie. 1. Fie (Di)i∈I o familie oarecare de submulţimi deschise ale

lui X şi D = Υ Di .
i∈I

Dacă D = Ø atunci D este deschisa.

Dacă D ≠ Ø, fie x∈D; atunci (∃) i0 ∈I astfel incat x ∈ D i 0 şi conform

definitiei (∃) r > 0 astfel incat B(x,r) ⊂ D i 0 ⊂ D, deci D este deschisă.

n
Fie D1, D2,…, Dn, n∈N*, mulţimi deschise ale lui X şi D = Ι
i=1
Di .

Dacă D = Ø atunci D este deschisă.

Dacă D ≠ Ø, fie x∈D; atunci x∈Di, (∀) I = 1, n şi conform definitiei (∃)ri > 0,

i= 1, n astfel încat B(x,ri) ⊂ Di, (∀) i = 1, n . Fie r = min ri. Atunci B(x,r) ⊂ B(x,ri) ⊂ Di,
i =1,n

n
(∀) i = 1, n , de unde B(x,r) ⊂ Ι
i =1
Di =D, deci D este deschisa.

2. Rezultă imediat din 1) folosind formulele lui de Morgan. ■

 - 35 -
Observaţii. 1. Dacă (X,d) este un spaţiu metric, submulţimile lui X formate
dintr-un singur element sunt mulţimi închise şi folosind teorema 2.5.1 rezultă că
mulţimile finite sunt închise, fiind o reuniune finită de mulţimi închise.
2. O intersectie oarecare de multimi deschise nu este in general o multime
1 1
deschisa.In acest sens fie X = R cu metrica euclidiana si Dn = (- , ), n∈N*.
n n
∞
Evident Dn este deschisa (∀) n ∈ N* si Ι Dn = {0}, care nu este deschisa.
n =1

3. Fie (X,d) spatiu metric si τd = {D ⊂ X: D multime deschisa} ⊂ P(X).

Atunci τd are urmatoarele proprietaţi (ce rezulta din teorema 2.5.1):
(T1) X, Ø ∈ τd;
(T2) Orice reuniune de multimi din τd apartine lui τd;
(T3) Orice intersectie finita de multimi din τd apartine lui τd.
Spunem in acest caz ca τd este o topologie pe X numita topologia indusa
de metrica d iar perechea (X, τd) se numeste spatiu topologic. In particular daca
X = Rn, n ≥ 1 si d este distanta euclidiana atunci topologia indusa de d o vom
nota cu τ0 si o vom numi topologia uzuala sau naturala a lui Rn.
In continuare, ori de cate ori vom vorbi de Rn fara a face vreo mentiune
speciala il vom considera inzestrat cu topologia naturala.

Fie (X,d) spatiu metric si A ⊂ X, nevidă.

Definiţia 2.5.2. Un punct x∈A se numeste punct interior multimii A daca
(∃) V∈ϑ(x) astfel incat V ⊂ A, sau echivalent (∃) r > 0 astfel incat B(x,r) ⊂ A.
0
Notam cu A (sau IntA) = {x∈A: x punct interior multimii A} si o numim
interiorul lui A.

Definiţia 2.5.3. Un punct x∈X se numeşte punct de aderenţă pentru

mulţimea A dacă (∀)V∈ϑ(x), A∩V ≠ Ø, sau echivalent (∀)r > 0, A∩B(x,r) ≠ Ø.
_
Notăm cu A = {x∈X: x punct de aderenţă pentru A} şi o numim aderenţă
sau închiderea lui A.
 - 36 -
Definiţia 2.5.4. Un punct x∈X se numeşte punct de acumulare pentru A
daca (∀) V∈ϑ(x), A ∩ (V\{x}) ≠ Ø, sau echivalent (∀) r > 0, A ∩ (B(x,r)\{x}) ≠ Ø.
Notăm cu A’ = {x∈X :x punct de acumulare pentru A} si o numim multimea
derivata a lui A.
Un punct x∈A care nu este punct de acumulare pentru A se numeste izolat
pentru A. Notam cu IzA = {x∈A : x punct izolat pentru A} si o numim multimea
punctelor izolate ale lui A.
Se observa ca un punct x∈A este izolat daca si numai daca (∃)V∈ϑ(x)
astfel incat A ∩ V = {x}.
_
Definim multimea FrA = A ∩ CA , numita si frontiera lui A.

Exemple.
1. Fie X = R şi A ⊂ X, A = (-∞,1) U (2,3] U {5}. Atunci
0 _
A = (-∞,1) U (2,3), A = (-∞,1] U [2,3] U {5}, A’ = (-∞,1] U [2,3],

IzA = {5}, FrA = {1,2,3,5}.

0 _
2. X = R, A = (0,1) ∩ Q. Atunci A =Ø, A =[0,1], A’=[0,1], IzA = ∅, FrA =[0,1]
3. (X,d) spaţiu metric şi A ⊂ X, finită. Atunci
0 _
A =Ø, A =A, A’ = Ø, IzA = A, FrA = A.

Observaţie. Din definiţiile date rezultă imediat că, dacă (X,d) este un
spaţiu metric şi A, B ⊂ X sunt nevide atunci:
ο
1. A ⊂ A ⊂ A , A’ ⊂ A ;
0 0
2. A ⊂ B ⇒ A ⊂ B , A ⊂ B , A’⊂ B’;
ο 6 7ο8
ο
3. A U B ⊂ A ∪ B , A ∪ B = A U B , (AUB)’ = A’ U B’;
6 7ο8 ο ο
4. A ∩ B = A ∩ B , A ∩ B ⊂ A ∩ B .
Cum primele două proprietăţi sunt evidente, să arătăm de exemplu a doua
egalitate de la proprietatea 3); celelalte se demonstrează analog.
 - 37 -

Fie x∈ A ∪ B ; dacă x∉ A U B atunci x∉ A şi x∉ B , deci (∃)r1,r2 > 0 astfel

încât A ∩ B(x,r1) = Ø, B ∩ B(x,r2) = Ø.
Luând r = min(r1,r2) > 0 obţinem

(AUB) ∩B(x,r) = (A ∩B(x,r)) U (B∩B(x,r)) = Ø, care contrazice faptul că x∈ A ∪ B .

Reciproc, dacă x∈ A U B , cum A ⊂ AUB, B ⊂ AUB, rezultă A ⊂ A ∪ B , B ⊂ A ∪ B ,

deci x∈ A ∪ B .

Teorema 2.5.2. Fie (X,d) spaţiu metric şi A ⊂ X, nevidă. Atunci

ο }ο
1. C A = CA şi C A = CA .
ο
2. A este deschisă şi A este închisă.
ο
3. A este deschisă ⇔ A = A .
4. A este închisă ⇔ A = A .

Demonstraţie.
ο ο
1. x ∈ C A ⇔ x ∉ A ⇔ (∀) r > 0, B(x, r) ⊄ A ⇔ (∀) r > 0, B(x, r) ∩ CA ≠ Ø
}ο
⇔ x ∈ CA . Analog se arată că C A = CA .
ο
2. Fie x∈ A ; atunci (∃) r > 0 astfel încât B(x, r) ⊂ A. Vom arăta că B(x,r) ⊂
ο ο
⊂ A ; fie y∈B(x,r) şi 0 < r1 < r - d(y,x). Atunci B(y,r1) ⊂ B(x,r) ⊂ A, deci y∈ A .
ο
Rezultă deci că A este deschisă.
}ο
Cum C A = CA , care este deschisă rezultă că A este închisă.
3. “⇐” evident;
ο ο
“⇒” Presupunem că A este deschisă şi vom arăta că A = A . Cum A ⊂A
ο
este suficient să arătăm că A ⊂ A . Fie x∈A; cum A este deschisă (∃) r > 0 astfel
ο
încât B(x,r) ⊂ A, adică x∈ A .
 - 38 -
4. “⇐” evident;

“⇒” Presupunem că A este închisă şi vom arăta că A = A . Cum A ⊂ A

este suficient să arătăm că A ⊂ A. Fie x∈ A ; dacă x∉A rezultă x∈CA şi cum CA

este deschisă (∃) r > 0 astfel încât B(x,r) ⊂ CA, deci B(x,r) ∩ A = Ø, care

contrazice faptul că x∈ A . ■

Teorema 2.5.3.(de caracterizare a punctelor aderente cu ajutorul şirurilor).

Fie (X,d) spaţiu metric şi A ⊂ X, A ≠ Ø. Atunci x∈ A ⇔ există un şir (xn) ⊂ A

astfel încât xn → x.
1
Demonstraţie. Fie x∈ A ; atunci (∀) n∈N*, A ∩ B(x, ) ≠ Ø, deci
n
1 1
(∃) xn∈A ∩ B(x, ), (∀) n∈N*. Obţinem astfel un şir (x n) ⊂ A cu d(xn,x)< ,
n n
(∀) n∈N*, adică xn → x.
Reciproc, dacă (xn) ⊂ A, xn → x, atunci (∀) ε > 0, (∃) nε∈N astfel încât

(∀) n ≥nε, xn∈B(x,ε). Astfel (∀) ε > 0, B(x, ε) ∩ A ≠ Ø, adică x∈ A . ■

Ţinând cont de definiţia punctului de acumulare, analog cu teorema 2.5.3.

obţinem:
Teorema 2.5.4.(de caracterizare a punctelor de acumulare cu ajutorul
şirurilor). Fie (X,d) spaţiu metric şi A ⊂ X, A ≠ Ø. Atunci x∈A’ ⇔ există un şir
(xn) ⊂ A, xn ≠ x, (∀) n∈N astfel încât lim xn = x .
n→∞

Definiţia 2.5.5. Fie (X, d) spaţiu metric şi A ⊂ X, A ≠ Ø. O familie (Di) i∈I de

părţi ale lui X se numeşte acoperire a mulţimii A dacă A ⊂ U Di.
i∈I

Dacă J ⊂ I şi A ⊂ U Di spunem că (Di) i∈J este o subacoperire a lui (Di) i∈I

i∈J

pentru A.
Dacă toate mulţimile Di, i∈I, sunt deschise spunem că (Di)i∈I este o
acoperire deschisă.
 - 39 -

Definiţia 2.5.6. O submulţime K a unui spaţiu metric (X,d) se numeşte

compactă dacă din orice acoperire deschisă se poate extrage o subacoperire
finită.

Exemple. 1. X = R, K = (0,1).Atunci K nu este compactă. Este evident că

1
familia (In)n∈N*, unde In = ( ,1) formează o acoperire deschisă pentru K.
n
Daca K ar fi compacta (∃) J ⊂ N* finita astfel incat K ⊂ U In. Luand m = maxJ
n∈J

1
rezulta ( 0,1) ⊂ U In = ( ,1) contradictie.
n∈J m
2. (X,d) spatiu metric, K = {x1, x2,…, xn} ⊂ X finita. Atunci K este compacta.
Intr-adevar, fie (Di) i∈I o acoperire deschisă pentru K, deci K ⊂ U Di.
i∈I

Cum xi∈K, există ki ∈I, astfel încât xi ∈ D k i , i = 1, n . Atunci (D k i ) i=1,n este o

subacoperire finită pentru K.

Teorema 2.5.5. Orice submultime compacta a unui spatiu metric este

inchisa si marginita.

Demonstratie. Fie K ⊂ X compactă şi x∈K. Evident avem K ⊂ U B(x,n),

n∈N*

deci (B(x,n))n≥1 este o acoperire deschisa pentru K. Cum K este compacta

exista J ⊂ N*, finita astfel incat K ⊂ U B(x,n). Fie n0 = maxJ si atunci vom avea
n∈J

K ⊂ B(x,n0), deci K este marginita.

Vom arata in continuare ca multimea K este inchisa sau echivalent K = K .
Cum K ⊂ K este suficient sa aratam ca K ⊂ K. Presupunem prin absurd ca
K ⊄ K, deci exista x∈ K si x∉K.
Cum x∉K rezulta ca (∀) y∈K avem y ≠ x şi cum X este separat, pentru
(∀) y∈K, (∃) ry > 0 astfel incat B(x, ry) ∩ B(y, ry) = Ø.
Familia (B(y, ry))y∈k formeaza o acoperire deschisa pentru K, deci (∃)y1,
n
y2,…, yn∈K astfel incât K ⊂ ΥB( yi,ryi ) . Dar B(x,r yi
) ∩ B(y,r y ) = Ø, (∀) i = 1, n .
i
i =1
 - 40 -

Luând r = min r y obtinem B(x,r) ∩ B(yi,r y ) = Ø, (∀) i = 1, n , de unde

i =1,n i i

B(x,r) ∩ K = Ø, contradictie. ■

Observaţie. Reciproca acestei teoreme nu este in general adevarata. Se

poate arata ca, daca X este finit dimensional atunci K ⊂ X este compacta daca si
numai daca K este inchisa si marginita.
Rezulta ca o multime K ⊂ Rn este compacta daca si numai daca este
inchisa si marginita.

Teorema 2.5.6. Fie (X,d) spatiu metric. Atunci K ⊂ X este compacta daca
si numai daca orice sir de puncte (xn) din K are un subsir convergent la un punct
din K.
Demonstraţie. Presupunem mai intai ca K este compacta si fie (xn) un sir
de puncte din K.
Presupunem prin absurd ca (xn) nu contine nici un subsir convergent; deci
multimea termenilor sai nu are nici un punct de acumulare.
Atunci pentru orice x∈K, (∃) rx > 0 astfel incat B(x,rx) contine cel mult un
numar finit de termeni ai sirului (x n) (in caz contrar ar exista un subsir al lui (x n)
care sa convearga la x).
Famlia (B(y,ry))y∈k constituie o acoperire deschisa pentru K si cum K este
compacta se poate extrage o subacoperire finita, deci exista y1, y2,…, ym∈K si
m m
r1, r2,…, rm > 0 astfel incat K ⊂ Υ B( y i, ri ) . Cum (xn) ⊂ K ⊂ ΥB( yi,ri ) iar fiecare
i =1 i =1

dintre bilele B(yi,ri) contine cel mult un numar finit de termeni ai sirului (xn) rezultă
ca sirul (xn) are un numar finit de termeni, contradictie.
Pentru a demonstra reciproca acestei teoreme se poate consulta [11]. ■

Teorema 2.5.7. Fie (X,d) spatiu metric, K ⊂ X, compacta si A ⊂ K, inchisa.

Atunci A este compacta.

Demonstratie. Fie (Di)i∈I o acoperire deschisa a lui A. Cum X\A este

deschisa si K ⊂ U Di ∪ (X\A) rezultă că familia ((Di)i∈I, X\A) este o acoperire
i∈I
 - 41 -

deschisa pentru K. Cum K este compacta (∃) i1, i2,…, in∈I astfel incat
n n
K ⊂ ΥDik ∪(X\A) şi atunci A ⊂ ΥDik deci ( Di k ) k∈1,n este o subacoperire finita
k =1 k =1

pentru A. ■

Probleme propuse
x
1. Fie X = N* şi d: X × X →R, d(x,y) = ln . Sa se arate ca ( X,d ) este
y

1 1
un spaţiu metric şi să se determine B(3, ), B[3, ].
2 2
n
2. Să se arate că distanţa euclidiana d:Rn× Rn→R, d(x,y) = ∑ (x − yi ) ,
2
i
i =1

(∀)x,y∈Rn, x = (x1, x2,…, xn), y = (y1, y2,…, yn) este o distanta pe Rn. Pentru n = 2
sa se determine imaginea geometrica a bilei B((2,-1),3) relativ la d si la distanta
d1, unde d1(x,y) = |x1-y1| + | x2-y2|, (∀) x,y∈R2, x = (x1, x2), y = (y1,y2).
3. Fie X = L∞ = {(xn) ⊂ R : (xn) marginit} şi d : X × X →R, d(x,y) =
= sup xn − yn , (∀)x,y∈X, x = (xn), y = (yn). Sa se arate ca (X,d) este un spatiu
n ≥1

metric.
4. Fie (X1,d1), (X2,d2) spatii metrice, X = X1× X2, d: X×X→R,

d(x,y) = d12 ( x1, y1 ) + d22 ( x 2 , y 2 ) , (∀) x, y ∈X, x = (x1,x2), y = (y1,y2). Să se arate că

(X,d) este un spatiu metric.

5. Fie d1, d2 metrici pe X. Spunem ca d1 si d2 sunt echivalente, d1 ≈ d2 daca
τ d1 = τ d2 . Sa se arate ca d1 ≈ d2 ⇔ (∃) m, M > 0 astfel incat

md1(x,y) ≤ d2(x,y) ≤ M d1(x,y), (∀) x, y∈X.

6. Sa se arate ca pe Rn urmatoarele metrici sunt echivalente:
n n
d(x,y) = ∑ ( xi − yi )2 , d1(x,y) = ∑ xi − yi , d2(x,y) = max
i =1,n
xi − yi ,
i =1 i =1

(∀) x, y ∈Rn, x = (x1,x2,…,xn), y = (y1,y2, …, yn).

Mai mult, orice două metrici pe Rn, sau mai general, pe un spatiu finit
dimensional sunt echivalente.
 - 42 -

7. Fie(X,d) spatiu metric, (xn), (yn) ⊂ X doua siruri Cauchy. Atunci sirul
(d(x n,yn)) este un sir Cauchy in R+.
8. Sa se arate ca L∞ este un spatiu Banach relativ la norma ||x|| = sup xn ,
n ≥1

(∀) x = ( xn)n≥1.
9. Fie ( X, d) spatiu metric, A ⊂ X, compacta, a ∈ X \ A. Atunci
d(a, A) = sup d(a, x ) > 0 si exista x0∈A asfel incat d(a, A) = d(a, x0).
x∈A

1 1
10. Fie sirurile date prin termenul general x n = (1+ )n, yn = (1+ )n+1. Atunci
n n
a) Şirul (xn) este strict crescator iar sirul (yn) este strict descrescator.
b) Sirurile (xn) si (yn) sunt convergente la o aceeasi limita. Limita comuna
se noteaza cu e. Sa se arate ca 2 < e < 3.
c) Folosind sirurile (xn), (yn) sa se arate ca sirul cu termenul general
1 1
zn = 1+ +…+ - ln n, este convergent. Limita sa se notează cu c. Sa se arate
2 n
ca c ∈ (0,1).
11. Sa se studieze convergenta sirurilor date prin termenul general:
n n
1 1
a) xn = ∑
k =1 k2
; b) xn = ∑
k =1 k
;

n
c) xn = ∑ ak qk , unde |q| < 1, |ak| ≤ 2, (∀) k ≥ 1.
k =1

1 a
12. Fie x0 > 0 şi xn = (xn-1 + ), (∀) n ≥ 1, unde a > 0. Sa se arate ca
2 xn−1

(xn) este convergent si are limita a .

13. Fie (xn), (yn) ⊂ R astfel incat (yn) este strict crescator si divergent .Sa
x n +1 − xn xn
se arate ca daca (∃) lim = L∈ R , atunci exista si lim = L.
n → ∞ y n +1 − yn n→ ∞ yn

(Lema lui Stolz-Cesaro)

14. Sa se arate, folosind exercitiul 13, ca daca (xn) este un sir de numere
x n +1
strict pozitive iar lim = L ∈ R , atunci exista si lim n x n = L.
n→ ∞ xn n→ ∞
 - 43 -

15. Fie (xn) un sir de numere reale. Sa se arate ca (xn) contine cel putin un
subsir monoton. Sa se deduca de aici ca multimea punctelor limita a unui sir este
nevida.
16. Sa se calculeze lim inf x n , lim sup x n , pentru
n→∞ n→ ∞

nπ n
a) xn = sin ; b) xn = (-1)n .
4 2n + 1
17. Daca (xn), (yn) ⊂ R sunt doua siruri marginite, atunci:
a) lim sup( xn + yn ) ≤ lim sup xn + lim sup yn ;
n→∞ n→∞ n→∞

b) lim inf( xn + yn ) ≥ lim inf xn + lim inf yn ;

n→∞ n→∞ n→∞

c) lim sup( xn yn ) ≤ ( lim sup xn )( lim sup yn )(xn ≥ 0, yn ≥ 0);

n→∞ n→∞ n→∞

d) lim inf( xn yn ) ≥ ( lim inf xn )( lim inf yn )(xn ≥ 0, yn ≥ 0).

n→∞ n→∞ n→∞

18. Sa se arate ca sirul cu termenul general

n
n! 1 2 1 + 2 + ... + n
xn = ( , (cos )n , ), e convergent si sa se determine limita sa.
n n n n
1
19. Sa se determine a > 0 astfel incat f : R → R, f(x) = sa fie o
x +a
2

contractie.
20. Fie f :[a, b] → [ a,b ] derivabila astfel incat sup |f′(x)| = λ < 1. Atunci f
x∈[ a,b ]

este o contractie.
21. Sa se arate ca ecuatia x3 + 12x - 1= 0 are o singura radacina pe [0, 1].
Sa se determine aceasta radacina cu aproximaţie de patru zecimale.
22. Sa se studieze daca urmatoarele submultimi ale lui R2 sunt marginite,
deschise, inchise.
a) A = [0,1) x (1,2];
b) A = {(x,y)∈R2 : x = y, y∈[1,3] };
c) A = {( x,y)∈R2 : x2 - y2 < 1};
1
d) A = [1,2) × ({ : n ≥ 1} ∪ (2, 3] ) .
n
ο
Pentru fiecare sa se indice A , A , A ′ , IzA, FrA..
 - 44 -

CAPITOLUL 3

SERII DE NUMERE REALE

3.1. Serii convergente. Serii divergente

Fie (xn )n ≥1 un şir de numere reale. Şirului (xn )n ≥1 îi ataşăm şirul (Sn )n ≥1 ,

unde S1 = x1, S2 = x1 + x2, ..., Sn = x1 + x2 +...+ xn,...

În cazul în care şirul (Sn ) este convergent şi are limita S se poate scrie
∞
S = lim Sn = lim (x1 + x2 + ... + xn ) = x1 + x 2 + ... + xn + ... = ∑ xn , deci se dă un
n→∞ n→ ∞ n =1

sens sumei cu o infinitate de termeni.

Definiţia 3.1.1. Se numeste serie de termen general xn perechea de

şiruri (( x )n ≥1, (Sn )n ≥1 ) , unde (Sn ) se numeşte şirul sumelor parţiale.

∞
O serie se notează formal astfel ∑ xn , ∑*xn sau x1+ x2+...+ xn+...
n =1 n∈N

∞
Definiţia 3.1.2. O serie ∑ xn se numeşte convergentă, pe scurt (C), dacă
n =1

şirul sumelor parţiale (Sn) este convergent.În acest caz S = lim Sn se numeşte
n→ ∞

∞
suma seriei şi scriem ∑ xn = S .
n =1

În caz contrar seria se numeşte divergentă, pe scurt (D).Prin natura unei

serii înţelegem proprietatea sa de a fi convergentă sau divergentă.
 - 45 -

Exemple.
∞
1. Fie seria ∑ qn , q ∈ R , numită şi seria geometrică. În acest caz
n =1

q − qn +1
xn = q şi Sn = x1 + x 2 + ... + xn = q + q + ... + q =
n 2
, pentru q ≠1 şi
n
1− q
Sn= n pentru q =1.
Rezultă că (Sn) este convergent dacă şi numai dacă q < 1 şi în acest

q
caz lim Sn = .
n→∞ 1− q
∞
Rezultă, deci, că seria geometrică ∑ qn este convergentă ⇔ q < 1 şi în
n =1

∞
q
acest caz ∑ qn = 1 − q .
n =1

∞
1
2. Fie seria ∑ n , numita şi seria armonică.
n =1

1 1 1
În acest caz xn = şi Sn = 1 + + ... + . Vom arăta că (Sn) nu e şir
n 2 n
Cauchy.
Presupunem prin absurd că (Sn) este şir Cauchy, deci (∀)ε > 0, (∃)nε ∈ N

1
astfel încât ( (∀)m, n ≥ nε avem Sm − Sn < ε. Luănd ε = , (∃)n0 ∈ N astfel încât
2
1
(∀) m, n ≥ n0 avem Sm − Sn < . Pentru m = 2n0 şi n = n0 obţinem
2
1 1 1 1
S2n 0 −Sn 0 = + + ... + < .
n0 + 1 n0 + 2 2n0 2
1 1 1 1 1
Pe de alta parte, + + ... + > n0 . = , contradicţie.
n0 + 1 n0 + 2 2n0 2n0 2
În concluzie (Sn) este divergent, deci seria armonică este divergentă.
 - 46 -

Proprietaţi generale ale seriilor

∞
Teorema 3.1.1. Dacă unei serii ∑ xn i se elimină sau i se adaugă un
n =1

număr finit de termeni atunci natura seriei nu se schimbă; în caz de convergenţă

se modifică doar suma.

Demonstraţie. Presupunem că eliminăm termenii xi1, xi2 ,...xik , unde

i1< i2 <...< ik.

∞
Fie (Sn) şirul sumelor parţiale asociat seriei ∑ xn şi (Tn) şirul sumelor
n =1

parţiale asociat seriei obţinute prin eliminarea termenilor xi1, xi2 ,...xik .

Evident, avem Tn = Sn-s, (∀) n > ik unde s = xi1 + xi2 + ...xik , de unde rezultă

că (Tn) este convergent dacă şi numai dacă (Sn) este convergent şi deci seria
∞
∑ xn , unde A = {i1, i2,…,i k} are aceeaşi natură cu seria iniţială ∑ xn .
n∈N* \ A n =1

Celălalt caz se tratează analog. ■

Teorema 3.1.2. (Condiţia necesară de convergenţă).

∞
Dacă seria ∑ xn este convergentă, atunci lim xn = 0.
n =1 n→∞

Demonstraţie. Fie Sn = x1+x2+...+xn şi S = lim Sn . Atunci xn = Sn - Sn-1,

n→ ∞

(∀) n ≥ 2 , de unde lim xn = S − S = 0. ■

n →∞

Observaţii.
1. Reciproca nu este în general adevărată.
∞
1
În acest sens considerăm seria armonică ∑
n =1 n
, care este divergentă şi

1
lim xn = lim = 0.
n→∞ n→∞ n
 - 47 -
∞
2. Dacă pentru o serie ∑ xn avem că lim xn ≠ 0 sau nu există, atunci
n =1 n→∞

seria este divergentă.

∞
n
Exemplu. Fie seria ∑ 2n + 1.
n =1

∞
n 1 n
În acest caz xn = → ≠ 0 , deci seria
2n + 1 2
∑ 2n + 1
n =1
este divergenta.

Teorema 3.1.3. (Criteriul lui Cauchy).

∞
Seria ∑ xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N
n =1

astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1 avem x n +1 + x n + 2 + ... + x n + p < ε.

∞
Demonstraţie. Fie Sn = x1 + x2 +...+ xn. Vom avea ∑ xn (C) ⇔ (Sn ) este
n =1

convergent iar (Sn) este convergent dacă şi numai dacă este şir Cauchy
⇔ (∀) ε > 0 (∃) nε ∈N astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1 avem

Sn +p − Sn < ε ⇔ (∀) ε > 0, (∃)nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1 avem

xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p < ε. ■

∞
cos nx
Exemplu. Fie seria ∑ n(n + 1), x ∈ R. Vom arăta că această serie este
n =1

convergentă folosind criteriul lui Cauchy.

Fie ε > 0, n, p ∈ N* . Vom avea

cos(n + 1)x cos(n + p)x
x n +1 + x n + 2 + ... + x n + p = + ... + ≤
(n + 1)(n + 2) (n + p)(n + p + 1)
1 1 1
≤ + + ... + =
(n + 1)(n + 2 ) (n + 2)(n + 3 ) (n + p )(n + p + 1)
1 1 1 1 1 1
= − + − + ... + − =
n +1 n + 2 n + 2 n + 3 n+ p n +p +1
1 1 1
= − < < ε,
n +1 n + p +1 n +1
 - 48 -
1 1
dacă n + 1 > , adică n > − 1.
ε ε
 1
Fie nε =   şi atunci (∀) n ≥ nε , (∀) p ≥ 1 vom avea xn +1 + xn+ 2 + ... + xn+ p < ε,
ε 
∞
cos nx
deci seria ∑ n(n + 1)
n =1
este convergenta.

∞ ∞
Teorema 3.1.4. Dacă seriile ∑ xn şi ∑ yn sunt convergente şi α, β ∈ R ,
n =1 n =1

∞ ∞ ∞ ∞
atunci seria ∑ (αxn + βyn ) este convergentă şi ∑ (αxn + β yn ) = α ∑ xn + β ∑ yn .
n =1 n =1 n =1 n =1

Demonstraţie. Rezultă imediat folosind şirurile sumelor parţiale asociate

seriilor date. ■

3.2. Serii cu termeni pozitivi

∞
Definiţia 3.2.1. O serie ∑ xn se numeşte cu termeni pozitivi dacă există
n =1

n0 ∈ Ν* astfel încât x n ≥ 0, (∀ ) n ≥ n0 . De obicei considerăm n0 = 1, deci

x n ≥ 0, (∀) n ≥ 1 .

∞
Observaţie. Dacă seria ∑ xn este cu termeni pozitivi, atunci şirul
n =1

sumelor parţiale (Sn) este monoton crescător.

Într-adevăr, Sn+1 - Sn = xn+1 ≥ 0, ( ∀) n ≥ 1.

∞
Teorema 3.2.1. (Criteriul monotoniei). O serie ∑ xn cu termeni pozitivi
n =1

este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale (Sn ) este mărginit
superior.
 - 49 -

Demonstraţie. “ ⇒ ” evident.
" ⇐" Presupunem că (Sn ) este mărginit superior. Cum (Sn )
este şi monoton crescător, din teorema lui Weierstrass rezultă că este
∞
convergent deci seria ∑ xn este convergentă. ■
n =1

∞
Să remarcăm faptul că, dacă seria cu termeni pozitivi ∑ xn este
n =1

∞
divergentă atunci lim Sn = +∞ şi astfel vom scrie
n→∞
∑ xn = +∞ .
n =1

∞
1
Exemplu. Fie seria ∑n
n =1
α
, α > 1 , numită şi seria Riemann (sau seria

armonică generalizată).
1 1 1
Vom avea xn = α
şi Sn = 1 + α + ... + α . Fie n∈N* şi m∈N astfel încât
n 2 n
2m ≤ n < 2m+1.
Vom avea :
 1 1  1 1 1 1  1 1 1 
Sn = 1 +  α + α  +  α + α + α + α  +  α + α + ... + α  + ...
2 3  4 5 6 7  8 9 15 
 1 1 1  1 1
+ + + ... + < 1 + 2 ⋅ α + 4 ⋅ α + ...
 ( ) ( )
 2m α 2m α + 1 α 
n  2 4
m +1
 1 
1 −  α −1 
1 2  1 2 α −1
+ 2m ⋅ = < =
(2 ) m α 1
1 − α −1 1−
1 2α −1 − 1
2 2α −1
∞
deci (Sn ) este mărginit superior şi atunci seria
1
∑
n =1 nα
este convergenta.

Teorema 3.2.2.( Criteriul de comparaţie de speţa I ).

∞ ∞
Fie seriile ∑ x , ∑ y , unde 0 ≤ xn ≤ yn, (∀)n ≥ 1.
n =1
n
n =1
n Atunci:

∞ ∞
a) Dacă seria ∑ yn este convergentă, rezultă că şi seria ∑ xn este
n =1 n =1

convergentă.
 - 50 -
∞ ∞
b) Dacă seria ∑ xn este divergentă, rezultă că şi seria ∑ yn este
n =1 n =1

divergentă.
n n
Demonstraţie. Fie Sn = ∑ xk , Tn = ∑ y k . Cum xn ≤ yn, (∀) n ≥ 1 rezultă
k =1 k =1

Sn ≤ Tn , (∀ ) n ≥ 1. ( 3.1 )
∞
a) Dacă seria ∑y
n =1
n este convergenta atunci (Tn) este convergent, deci

mărginit superior şi din (3.1), rezultă că (Sn) este mărginit superior.

∞
Folosind teorema 3.2.1 rezultă că seria ∑ xn este convergentă.
n =1

b) Prin reducere la absurd, folosind a). ■

∞
1
Exemplu. Fie seria ∑n =1 nα
, α < 1.

∞
1 1 1
Evident avem xn = ≥ , (∀ ) n ≥ 1 şi cum seria ∑ este divergenta
nα n n =1 n
∞
1
rezultă că şi seria ∑
n =1 nα
este divergenta.

∞
1
În concluzie seria Riemann ∑
n =1 nα
este convergentă pentru α > 1 şi

divergentă pentru α ≤ 1.

Teorema 3.2.3. (Criteriul de comparaţie de speţa a-II-a).

Fie seriile
∞ ∞
> 0, y n > 0, (∀ ) n ≥ 1 şi ≤ n +1 , (∀ ) n ≥ 1.
x n +1 y
∑ xn,
n =1
∑ y , cu x
n =1
n n
xn yn
(3.2)

Atunci
∞ ∞
a) Dacă seria ∑ yn este convergentă, rezultă că şi seria ∑ xn este
n =1 n =1

convergentă.
∞ ∞
b) Dacă seria ∑ xn este divergentă, rezultă că şi seria ∑ yn este divergentă.
n =1 n =1
 - 51 -
Demonstraţie. Din (3.2) vom avea

, ..., n ≤ n , (∀ ) n ≥ 2 . Înmulţind membru cu membru aceste

x 2 y 2 x3 y 3 x y
≤ , ≤
x1 y1 x 2 y 2 x n −1 y n −1

xn yn
, adică xn ≤ 1 yn , (∀) n ≥ 1. Demonstraţia se încheie
x
inegalităţi obţinem ≤
x1 y1 y1

folosind teorema 3.2.2. ■

Teorema 3.2.4. (Criteriul comparaţiei la limită).

∞ ∞
Fie seriile ∑ xn , ∑y n , cu x n , y n > 0, (∀ ) n ≥ 1. Presupunem că există
n =1 n =1

xn
lim = L . Atunci
n→ ∞ yn

a) Dacă L ∈ (0, ∞ ) rezultă că cele două serii au aceeaşi natura.

∞
b) Dacă L = 0 şi seria ∑ yn este convergentă, rezultă că şi seria
n =1

∞ ∞
∑ xn este convergenta, iar dacă seria ∑ xn este divergentă, rezultă că şi seria
n =1 n =1

∞
∑ yn este divergentă.
n =1

∞ ∞
c) Dacă L = +∞ şi seria ∑ xn este convergentă, rezultă că şi seria ∑ yn
n =1 n =1

∞
este convergentă, iar dacă seria ∑ yn este divergentă, rezultă că şi seria
n =1

∞
∑ x n este divergentă.
n=1

Demonstraţie.

a) Dacă L ∈ (0, ∞ ), (∃) n0 ∈ N , astfel încât , (∀ ) n ≥ n0 , sau echivalent

L x n 3L
< <
2 yn 2

L 3L
yn < xn < y n , (∀ ) n ≥ n0 .
2 2
Demonstraţia se încheie folosind teorema 3.2.2.
 - 52 -

b) Cum L = 0, (∃) n0 ∈ N , astfel încât ≤ 1, (∃) n ≥ n 0 sau echivalent

xn
yn

x n ≤ y n , (∀) n ≥ n0 şi demonstraţia se încheie folosind din nou teorema 3.2.2.

c) Dacă L = +∞, (∃) n0 ∈ N astfel încât ≥ 1, (∀) n ≥ n0 sau echivalent

xn
yn

x n ≥ y n , (∀ ) n ≥ n0 şi demonstraţia se încheie folosind din nou teorema 3.2.2. ■

∞ ∞
1 1
Exemplu. Fie seria ∑
n =1 3n + 1
. Cum seria ∑
n =1
1
n2
este divergenta şi

1
∞
3n + 1 = 1 ∈ (0, ∞ ) , rezultă că 1
lim
n→∞
1
3
∑
n =1 3n + 1
este divergenta.
n 2

Teorema. 3.2.5. (Criteriul condensării).

Fie ( xn ) un şir descrescător de numere pozitive. Atunci seriile
∞ ∞
∑ xn şi ∑ 2n x 2n au aceeaşi natură.
n =1 n =0

∞
Demonstraţie. Fie ( Sn) şirul sumelor parţiale asociat seriei ∑ xn şi (Tn)
n =1
∞
şirul sumelor parţiale asociat seriei ∑2 x
n =0
n
2n
. Fie n ∈ N* şi m ∈ N astfel încât

2m ≤ n < 2m +1 .Atunci
Sn = x1+x2+…+xn ≤ x1+x2+…+x m+1
=
2 −1

= x1 + (x2+x3)+(x 4+x5+x6+x7)+…+(x +…+ x )≤

2m 2 m + 1 −1

≤ x 1 + 2x 2 + 2 2 x 22 + ... + 2 m x 2m =T m , adică Sn ≤ Tm . (3.3)

Cum 2m ≤ n avem
Sn = x1 + x 2 + ... + x n ≥ x1 + x 2 + ... + x 2m =

= x1 + x 2 + ( x 3 + x 4 ) + ( x5 + x 6 + x7 + x 8 ) + ... + ( x + ... + x )≥
2m−1 +1 2m

1
≥ x1 + x 2 + 2 x + 22 x + ... + 2m −1x ≥ Tm, care împreună cu (3.3)
22 23 2m 2
1
conduce la Tm ≤ Sn ≤ Tm , de unde rezultă imediat concluzia teoremei. ■
2
 - 53 -
∞
1
Exemplu. Fie seria ∑
n =2 n ln n
.

1
Avem xn = , deci (xn) este un şir de numere pozitive monoton
n ln n
descrescător.
∞ ∞ ∞
1 1
Pe de altă parte ∑2 x
n =1
n
2 n = ∑ 2n
n =1
n
2 ln 2n
=∑
n =1 n ln2
, care este divergentă ,

deci seria dată este divergentă.

Teoremă 3.2.6. (Criteriul raportului sau al lui D’Alambert).

∞
Fie seria ∑ xn, xn > 0, (∀)n ≥ 1. Atunci
n =1

x n +1
a) Dacă (∃) k ∈ [0, 1) şi n0 ∈ N astfel încât ≤ k, (∀)n ≥ n 0 rezultă că seria
xn
∞
∑ xn este convergentă.
n =1

∞
x n +1
b) Dacă (∃)n0 ∈ N astfel încât
xn
≥ 1,(∀) n ≥ n0, rezultă că seria ∑ xn este
n =1
divergentă.

Demonstraţie. a) Fără a restrânge generalitatea putem presupune n0 = 1

şi atunci
xn ≤ kx n −1 ≤ k 2 xn− 2 ≤ ... ≤ k n−1x1, (∀)n ≥ 1.
∞ ∞
Cum ∑k
n =1
n −1
x1 = x1 ∑ k n −1 , care este convergenta, din teorema 3.2.2.
n =1

∞
rezultă ca şi seria ∑x
n =1
n este convergenta.

b) Vom avea
xn ≥ xn-1 ≥ xn-2 ≥…≥ x n > 0,(∀) n ≥ n0, deci lim xn ≠ 0 şi din teorema 3.1.2 rezultă
0
n→∞

că seria este divergentă. ■

 - 54 -
Consecinţă. (Criteriul raportului la limită).
∞
x n +1
Fie seria ∑ xn , cu xn>0, (∀) n ≥ 1. Presupunem că (∃) lim n→ ∞ xn
= L. Atunci
n =1
∞
a) Dacă L < 1 rezultă că seria ∑ xn este convergentă.
n =1
∞
b) Dacă L > 1 rezultă că seria ∑ xn este divergentă.
n =1
x n +1
Demonstraţie. a) Fie L<k<1;atunci (∃)n0 ∈ N astfel încât ≤ k,
xn
∞
(∀) n ≥ n0 şi folosind teorema 3.2.6 rezultă că seria ∑ xn este convergentă.
n =1

≥ 1, (∀) n ≥ n0 şi folosind
x n +1
b) Din definiţia limitei (∃) n0 ∈ N astfel încât
xn

teorema 3.2.6 rezultă că seria este divergentă. ■

∞
n2
Exemplu. Fie seria ∑
n =1 2n
.

n2 x 1
Atunci x n = n > 0, ( ∀ )n ≥ 1 şi lim n +1 = < 1, deci seria este convergentă.
2 n→∞ xn 2

Teorema 3.2.7.(Criteriul rădăcinii sau al lui Cauchy).

∞
Fie seria ∑ xn , xn > 0, (∀)n ≥ 1. Atunci
n =1

a) Dacă (∃)k ∈ [0,1) şi n0 ∈ N astfel încât n x n ≤ k, (∀) n ≥ n0, rezultă că seria

∞
∑ xn este convergentă.
n =1

∞
b) Dacă (∃) n0 ∈ N astfel încât n x n ≥ 1, (∀) n ≥ n0 rezultă că seria ∑ xn
n =1

este divergentă.
.
 - 55 -
∞
Demonstraţie. a) Vom avea x n ≤ k n , (∀ )n ≥ n 0 şi cum seria ∑k
n =1
n
este

∞
convergentă, folosind teorema 3.2.2 rezultă că şi seria ∑x
n = no
n este convergenta,

∞
deci seria ∑x
n =1
n este convergenta.

b) Vom avea xn ≥ 1, (∀) n ≥ n0 , deci lim x n ≠ 0 şi din teorema 3.1.2 rezultă că

n→∞

seria este divergentă. ■

Consecinţă. (Criteriul rădăcinii la limită).

∞
Fie seria ∑x , x n n > 0, (∀ ) n ≥ 1. Presupunem că există lim n x n = L . Atunci
n→∞
n =1

∞
a) Dacă L<1, rezultă că seria ∑ xn este convergentă.
n =1

∞
b) Dacă L>1, rezultă că seria ∑ xn este divergentă.
n =1

Demonstraţie.
a) Fie L<q<1 şi din definiţia limitei (∃) n0 ∈ N , astfel încât n xn ≤ q , (∀ ) n ≥ n0 şi

folosind teorema 3.2.7 rezultă că seria este convergentă.

b) Din definiţia limitei (∃) n0 ∈ N astfel încât n x n ≥ 1, (∀) n ≥ n0 şi din teorema
∞
3.2.7 rezultă că seria ∑x
n =1
n este divergenta. ■

∞ n
 n 
n
 n 
Exemplu. Fie seria ∑   . Avem xn =   > 0, (∀ ) n ≥ 1 şi
n =1 2n − 1   2n − 1
∞
n 1
lim n x n = lim
n→∞ n → ∞ 2n − 1
= < 1, deci seria
2
∑x
n =1
n este convergenta.
 - 56 -
Teorema 3.2.8. (Criteriul lui Raabe-Duhamel).
∞
Fie seria ∑x , x n n > 0, (∀ ) n ≥ 1. Atunci
n =1

 xn 
a) Dacă există k>1 şi n0 ∈ N astfel încât n − 1 ≥ k, (∀ ) n ≥ n0 , rezultă că
 xn +1 
∞
seria ∑ xn este convergentă.
n =1

 xn 
b) Dacă există n0 ∈ N , astfel încât n − 1 ≤ 1, (∀ ) n ≥ n0 , rezultă că seria
 xn +1 
∞
∑ xn este divergentă.
n =1

Demonstraţie.
a) Fără a restrânge generalitatea, putem presupune n0 = 1 şi atunci
nxn − nxn +1 ≥ kx n +1, (∀)n ≥ 1, de unde
x1 − x 2 ≥ kx 2
2 x 2 − 2 x3 ≥ kx 3
.......... .......... .....
nxn − nx n +1 ≥ kx n +1
Adunând aceste inegalităţi obţinem
x1 + x 2 + ... + xn − nxn +1 ≥ k( x 2 + x3 + ... + xn +1 ) , adică
Sn − nx n +1 ≥ k(Sn + x n +1 − x1 ), (∀) n ≥ 1, de unde

kx 1
Sn (k − 1) ≤ kx 1 − nx n +1 − kx n +1 < kx 1, (∀) n ≥ 1, şi atunci Sn < , (∀) n ≥ 1,
k −1
∞
adică şirul (Sn) este mărginit superior şi conform teoremei 3.2.1 seria ∑ xn este
n =1

convergentă.
b) Presupunem din nou no=1 şi atunci nxn − nxn +1 ≤ xn +1, (∀) n ≥ 1, de unde
n −1 n −1 n − 2 1 1
⋅ ... ⋅ x1 = x1 , (∀) n ≥ 1 .
n
xn +1 ≥ x n , (∀ ) n ≥ 1 şi x n ≥ xn −1 ≥ ⋅
n+1 n n n −1 2 n
∞ ∞
1
Cum seria ∑n x
n =1
1 este divergenta, din teorema 3.2.2 rezulta că seria ∑x
n =1
n este

divergenta. ■
 - 57 -

Consecinţă. (Criteriul lui Raabe-Duhamel la limită).

∞
 x 
Fie seria ∑x , x n n > 0, (∀ ) n ≥ 1. Presupunem că există lim n n − 1 = L .
n→∞
n =1  x n +1 
Atunci
∞
a) Dacă L>1, rezultă că seria ∑ xn este convergentă.
n =1

∞
b) Dacă L<1, rezultă că seria ∑ xn este divergentă.
n =1

Demonstraţie. a) Fie L > k > 1. Din definiţia limitei (∃)no ∈ N astfel încât

 x  ∞
n n − 1 ≥ k, (∀ ) n ≥ n0 şi folosind teorema 3.2.8 rezultă că seria ∑x n este
 xn +1  n =1

convergenta.
 xn 
b) Din definiţia limitei (∃) no ∈ N , astfel încât n − 1 ≤ 1, (∀ ) n ≥ n0 şi
 xn +1 
∞
folosind teorema 3.2.8 rezultă că seria ∑ xn este divergentă. ■
n =1

∞
1.3.5...(2n − 1)
Exemplu. Fie seria ∑ 2 . 4.6 ...(2n )
.
n =1

1⋅ 3 ⋅ 5 ⋅ ... ⋅ (2n − 1)
În acest caz xn = > 0, (∀ ) n ≥ 1 şi
2 ⋅ 4 ⋅ 6 ⋅ ... ⋅ (2n )

 x   2n + 2  1 ∞
lim n n − 1 = lim n − 1 = < 1, deci seria ∑ xn este divergentă.
n → ∞  xn +1  n →∞  2n + 1  2 n =1

Teorema 3.2.9. (Criteriul logaritmic).

∞
Fie seria ∑x , x n n > 0, (∀ ) n ≥ 1. Atunci
n =1

1
ln
a) Dacă (∃) k > 1 şi n0 ∈ N astfel încât ≥ k, (∀ ) n ≥ n0 rezultă că seria
xn
ln n
∞
∑ xn este convergentă.
n =1
 - 58 -

1
ln ∞
b) Dacă (∃) n0 ∈ N , astfel încât ≤ 1, (∀ ) n ≥ n0 , rezultă că seria
xn
ln n
∑ xn
n =1

este divergentă.

Demonstratie.
a) Fără a restrânge generalitatea, putem presupune n0 = 1 si atunci

≥ k ln n, (∀ ) n ≥ 1 , de unde ≥ nk , (∀ ) n ≥ 1, sau echivalent x n ≤ k , (∀ ) n ≥ 1.

1 1 1
ln
xn xn n
∞
1
Cum seria ∑ nk este convergentă (deoarece k>1), folosind teorema 3.2.2
n =1

∞
rezultă că şi seria ∑ xn este convergentă.
n =1

≤ ln n, (∀ ) n ≥ 1 , de unde
1
b) Presupunem din nou n0 = 1 şi atunci ln
xn
∞
1 1
xn ≥ , (∀ ) n ≥ 1 , şi cum seria ∑n este divergenta, folosid din nou teorema 3.2.2
n n =1

∞
rezultă că şi seria ∑x
n =1
n este divergenta. ■

Folosind teorema 3.2.9 şi definiţia limitei se obţine imediat criteriul

logaritmic la limită:
1
∞
ln
Fie seria ∑ xn, xn > 0, (∀) n ≥ 1. Presupunem că (∃) lim
xn
= L . Atunci:
n → ∞ ln n
n =1

∞
a) Dacă L > 1, rezultă că seria ∑ xn este convergentă.
n =1

∞
b) Dacă L < 1, rezultă că seria ∑ xn este divergentă.
n =1

∞
ln n
Exemplu. Fie seria ∑ n2 .
n =1
 - 59 -
1
ln
ln n xn 2 ln n − ln (ln n)
În acest caz, xn = 2 > 0, (∀) n ≥ 2 şi lim = lim = 2 > 1,
n n → ∞ ln n n→ ∞ ln n
∞
de unde rezultă că seria ∑x
n =1
n este convergenta.

3.3. Serii cu termeni oarecare

∞
Definiţia 3.3.1. O serie ∑ xn , x n ∈ R se numeşte cu termeni oarecare
n =1

dacă are o infinitate de termeni pozitivi şi o infinitate de termeni negativi.

∞
Definiţia 3.3.2. O serie ∑ xn cu termeni oarecare se numeşte absolut
n =1

∞
convergentă( pe scurt (AC)), dacă seria modulelor ∑ xn este convergentă.
n =1

∞
O serie ∑ xn cu termeni oarecare se numeşte semiconvergentă dacă este
n =1

convergentă, dar nu este absolut convergentă.

Teorema 3.3.1. O serie absolut convergentă este convergentă.

∞
Demonstraţie. Presupunem că seria ∑ xn este absolut convergentă. Din
n =1

criteriul lui Cauchy, pentru (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1

avem x n +1 + x n + 2 + ... + x n + p < ε şi atunci (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε

şi (∀) p ≥ 1 avem xn +1 + xn + 2 + ...xn + p ≤ xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p < ε şi folosind din

∞
nou criteriul lui Cauchy rezultă că seria ∑x
n =1
n este convergenta. ■
 - 60 -
∞
sin nx sin nx
Exemplu. Fie seria ∑ , x ∈ R. În acest caz xn = şi
n=1 n3 + 1 n3 + 1
∞
1
, (∀ ) n ≥ 1. Cum
sin nx 1 1
xn = ≤ ≤ 3 ∑ 3
(C) folosind teorema 3.2.2,
n3 + 1 n3 + 1 n 2 n =1 n 2

∞ ∞ ∞
rezultă că ∑ xn ( C ) , deci ∑ xn ( A.C) şi din teorema 3.3.1 rezultă că ∑ x n (C ) .
n =1 n =1 n =1

Teorema 3.3.2. (Criteriul lui Dirichlet).

∞
Fie seria ∑ xn cu şirul sumelor parţiale mărginit. Dacă (yn) este un şir
n =1

∞
monoton descrescător cu limita zero, atunci seria ∑ xn yn este convergentă.
n =1

n n
Demonstraţie. Fie Sn = ∑ xk , Tn = ∑ xk yk şi M>0 astfel încât
k =1 k =1

Sn ≤ M, (∀ ) n ≥ 1.

Pentru n, p ∈ N* vom avea:

Tn+ p − Tn = x n+1 y n +1 + x n+ 2 y n + 2 + ...x n +p y n +p =

= y n+1 (S n+1 − S n ) + y n + 2 (S n + 2 − S n +1 ) + ... + y n+p (S n+ p − S n +p −1 ) =

= − y n +1S n + S n +1 (y n +1 − y n + 2 ) + ... + S n +p −1 (y n+p −1 − y n +p ) + y n+ p S n +p ≤

≤ yn +1 Sn + Sn +1 (yn +1 − yn + 2 ) + ... + Sn + p −1 (yn + p −1 − yn + p ) + yn + p Sn + p ≤

≤ Myn+1 + M(yn+1 − yn + 2 ) + ... + M(yn+p −1 − yn +p ) + Myn +p =

= 2Myn +1 + M(yn +1 − yn + 2 ) + ... + M(yn + p −1 − yn + p ) + Myn + p = 2Myn +1 (am folosit

faptul că yn>0 şi (yn) monoton descrescător).

ε
Fie ε > 0 ; cum yn → 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε , avem yn < şi
2M
atunci (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1, Tn + p − Tn ≤ 2Myn +1 < ε , deci (Tn) este şir Cauchy.
∞
Rezultă, deci, că (Tn) este convergent, adica seria ∑ xn yn este
n =1

convergentă. ■
 - 61 -

Teorema 3.3.3. (Criteriul lui Abel).

∞
Dacă seria ∑ xn este convergentă şi (yn) este un şir monoton şi mărginit,
n =1

∞
atunci seria ∑ xn yn este convergentă.
n =1

Demonstraţie. Fără a restrânge generalitatea, vom presupune că (yn) este

monoton şi descrescător cu limita y ∈ R . Fie zn = yn − y, (∀) n ≥ 1; atunci (zn) este
∞
un şir monoton descrescător cu limita zero. Cum seria ∑ xn este convergentă,
n =1

are şirul sumelor parţiale mărginit, şi folosind criteriul lui Dirichlet rezulta că seria
∞
∑ x n zn este convergentă
n =1

∞ ∞
Avem xnyn = xn (zn + y ) = xnzn + yxn, (∀) n ≥ 1, şi cum seriile ∑ xn zn, ∑ yxn
n =1 n =1

∞
sunt convergente, rezulta că şi seria ∑ xn yn este convergentă. ■
n =1

3.4. Serii alternate

∞
Definiţia 3.4.1. O serie ∑ xn se numeste serie alternată dacă xnxn+1< 0,
n =1

(∀) n ≥ 1.

Observatie. O serie alternată poate fi scrisă în una din următoarele două

∞ n −1 ∞ n

forme: ∑ (− 1)
n =1
x n , sau ∑ (− 1) xn , unde
n =1
x n > 0, (∀ ) n ∈ N* .

Teorema 3.4.1. (Criteriul lui Leibniz).

Dacă (xn) este un şir monoton descrescator cu limita zero, atunci seria
∞
∑ (− 1)
n −1
xn este convergentă.
n =1
 - 62 -
∞
∑ (− 1)
n −1
Demonstraţie. Cum seria are şirul sumelor parţiale mărginit
n =1

(Sn=0 pentru n par şi Sn=1 pentru n impar) iar şirul (x n) este monoton
descrescător şi convergent la zero, rezultă, conform criteriului lui Dirichlet,
∞
∑ (− 1) xn este convergentă.
n −1
că seria ■
n =1

∞ ∞

∑ (− 1) ∑ (− 1)
n −1 1 n −1
Exemplu. Fie seria . Seria se scrie sub forma x n , unde
n =1 n n =1

> 0, (∀ )n ≥ 1. Cum (xn) este monoton descrescător şi lim xn = 0 rezultă,

1
xn =
n n→ ∞

∞
∑ (− 1)
n −1 1
conform criteriului lui Leibniz, că seria este convergentă.
n =1 n
∞ ∞

∑ (− 1) n = ∑ n
n −1 1 1
Observaţie. Cum seria modulelor este divergentă
n =1 n =1

rezultă că seria este semiconvergentă.

Probleme propuse

1. Folosind definiţia, să se studieze natura seriilor:

∞ ∞ ∞
1 1
a) ∑ n(n + 1) ; b) ∑ n(n + 1)(n + 2) , c) ∑ nq , n
q < 1;
n =1 n =1 n =1

∑( )
∞ ∞ ∞
π 3π nπ
b) n + 2 − 2 n + 1 + n ; e) ∑ sin 2n + 2
cos
2n + 2
; f) ∑ cos 2
.
n=0 n =1 n =1

2. Folosind criteriile de convergenţă, să se studieze natura seriilor:

∞ n ∞
 n 
a) ∑  
n =1  n + 1 
; b) ∑ sin n ;
n =1

∞ ∞
ln n 1
c) ∑ ; d) ∑3 ;
n =1 n n =1 2n4 + n + 1
∞ ∞
π n+2 − n−2
e) ∑ sin n
; f) ∑ nk
, k ∈R ;
n =1 n= 2
 - 63 -
∞ ∞
n + 1 n! 3n
g) ∑ n
; h) ∑ n ;
n =1 3 n =1 n

∞
(n!)2 ⋅ 2n ∞
n!
i) ∑
n =1 (2n)!
; j) ∑ a(a + 1)...(a + n − 1) , a > 0
n =1
;

∞
a(a + 1)...(a + n − 1)
k) ∑ b(b + 1)...(b + n − 1)xn , a, b, x > 0 ;
n =1

∞ ∞ n
an  2n + 1 
l) ∑ n ,a>0 ; m) ∑   ;
+ n =1 3n − 2 
n
n =1 2 3
∞ ∞
1 ln n
n) ∑ ; o) ∑n ;
32n + 1
2
n=2
n
n =1 n
∞ ∞
cosnx sin nx
p) ∑ , x ∈R ; q) ∑ ;
n=1 n3 + x2 n =1 n
∞ ∞
∑ (− 1) ⋅ ∑ (− 1)
n −1 1 1
⋅n
n
r) ; s) .
n =1 3n + 2 n= 2 n
∞ n (n +1) n
 n 
t) ∑ (− 1) 2 ⋅  ;
n =1  2n − 1

3. Să se determine valorile parametrului real x pentru care seriile

următoare sunt convergente:
∞ ∞ n
 1− x 
a) ∑ ln x ; b) ∑ n
 .
n =1 n=0 1 + x 

2n −1 − 5an +1 ∞
4. Să se arate că seria ∑ , a < 3 este convergentă şi să se
n =1 3n
determine suma sa.

5. Folosind, eventual, seriile să se arate că:

nk
a) lim = 0 , unde k>0, a>1;
n→ ∞ an

n
cos k!
b) şirul cu termenul general xn = ∑ este convergent.
k =1 2k
 - 64 -
∞
1
6. Să se arate că seria ∑ n!
n =0
este convergentă şi are suma e.

∞ ∞
7. Să se arate ca, dacă seria ∑ nx n converge atunci şi seria ∑ xn
n =1 n =1

converge.
∞
∑ xn
2
8. Să se arate că, dacă seria este convergentă, atunci
n =1

∞
xn
seria ∑ este absolut convergentă.
n =1 n
 - 65 -

CAPITOLUL 4

FUNCŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE

4.1. Limita unei funcţii într-un punct

Fie (X, d1 ) , (Y, d2 ) două spaţii metrice.

Dacă a ∈ X, b ∈ Y, r > 0 vom nota cu B(a, r ) şi B(b, r ) bilele deschise în X şi
respectiv în Y.
Problema limitei într-un punct consta în cercetarea comportării funcţiei în
vecinătatea unui punct fixat, mai precis ce se întâmplă cu valorile funcţiei atunci
când argumentul său se apropie "din ce în ce mai mult" de punctul fixat.
Deoarece comportarea funcţiei în vecinătatea unui punct fixat se poate pune
chiar dacă funcţia nu este definită în acel punct, dar trebuie să existe puncte din
vecinătatea lui în care funcţia să fie definită, punctul dat trebuie să fie de
acumulare.
Fie f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A ’.

Definiţia 4.1.1. Un punct L ∈ Y se numeşte limita funcţiei f în punctul a şi se

notează L = lim f (x ) dacă (∀) V ∈ ϑ(L ), (∃) U ∈ ϑ(a) astfel încât (∀) x ∈ U ∩ A, x ≠ a
x →a

rezultă f (x ) ∈ V .

Teorema 4.1.1. (de caracterizare a limitei într-un punct).

Fie f : A ⊂ X → Y , a ∈ A ’ şi L ∈ Y . Următoarele afirmaţii sunt echivalente
a) L = lim f (x ) ;
x→ a

b) (∀) ε > 0, (∃) δ ε > 0 astfel încât (∀) x ∈ A, x ≠ a cu d1(x, a ) < δ ε rezultă

d2(f(x), L) < ε ;
c) (∀)(xn ) ⊂ A, xn ≠ a, xn → a rezultă că f (xn ) → L .
 - 66 -
Demonstraţie.
a) ⇒b) Fie ε > 0 şi Vε = B(L, ε ) ∈ ϑ(L ) ; atunci (∃) Uε ∈ ϑ(a ) astfel încât

(∀) x ∈ Uε ∩ A, x ≠ a rezultă f (x ) ∈ V ε . Cum Uε ∈ ϑ(a ), (∃) δ ε > 0 astfel încât

B(a, δ ε ) ⊂ Uε şi atunci (∀ )x ∈ A, x ≠ a cu d1(x, a ) < δ ε rezultă x∈ B (a, δε ) ⊂ Uε şi deci

f (x ) ∈ Vε = B(L, ε) , adică d2 (f (x ), L ) < ε .

b) ⇒ c) Fie (xn ) ⊂ A, xn ≠ a, xn → a şi ε > 0; din b) (∃)δε > 0 astfel încât

(∀)x ∈ A, x ≠ a cu d1(x, a ) < δ ε avem d2 (f (x ), L ) < ε .

Cum xn → a, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε avem d1(xn, a) < δε ⇔

⇔ x n ∈ B(a, δ ε ), (∀ ) n ≥ nε şi atunci d2 (f (x n ), L ) < ε , (∀ ) n ≥ nε ,adică f (x n ) → L .

c) ⇒a) Presupunem prin absurd că (∃)V ∈ ϑ (L) astfel încât (∀) U ∈ ϑ(a )

 1
(∃)xU ∈ U ∩ A, xU ≠ a astfel încât f (xU ) ∉ V . Luând Un = B a,  ∈ ϑ (a ) , (∀) n ≥ 1
 n

rezultă că există un şir (xn ) ⊂ B a, 1  ∩ A , xn ≠ a , deci xn → a astfel încât

 n
f (x n ) ∉ V, (∀ ) n ≥ 1 , care contrazice faptul că f (x n ) → L . ■

Observaţie. Din această teoremă rezultă că, dacă există două şiruri
(xn ), (x′n ) ⊂ A \ {a}, convergente către a astfel încât lim f (x n ) ≠ lim f (x′n ) sau cel
n→∞ n→∞

puţin una nu există atunci funcţia f nu are limită în punctul a.

f (x, y ) =
xy
Exemplu. Fie funcţia f : R2 \ {(0,0)} → R , . Fie şirul
x + y2
2

α β
(zn)⊂ R2 \ {(0,0)}, zn =  ,  → (0,0 ) , unde α, β ∈ R.
 n n
αβ
αβ
Avem f (zn ) = 2n n 2 = 2 , adică limita şirului (f (zn )) depinde de α şi
α β α + β2
+
n2 n2
β . Astfel, spre exemplu fie

 1 1
zn =  ,  → ( 0,0 ) şi lim f (zn ) = ;
1
n n n→∞ 2
 - 67 -
 2 1
z'n =  ,  → (0,0 ) şi lim f (z'n ) = , deci ( ∃) lim f (x, y ) .
2
n n n→∞ 5 ( x, y )→ (0,0 )

Observaţie. Din definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii într-un punct şi

folosind faptul că limita unui şir de puncte dintr-un spaţiu metric este unică,
rezultă că dacă f : A ⊂ X → Y are limită în a ∈ A′ atunci această limită este
unică.

Dacă X = R, Y = R şi f : A ⊂ R → R , f = f (x ) , f se numeşte funcţie reală.

Dacă X = Rk , k ≥ 2, Y = R şi f : A ⊂ Rk → R, f = f(x1,x2,...,xk), f se numeşte

funcţie reală de variabilă vectorială x = (x1, x 2 ,..., xk ), sau de k variabile reale x1,
x2,...,xk .
Dacă X = R, Y = Rm , m ≥ 2 şi f : A ⊂ R → Rm , f = f (x ) , atunci f (x) ∈ Rm, (∀) x ∈ A ,
deci f (x ) este de forma f (x ) = (f1(x ), f2 (x ),..., fm (x )) , (∀) x ∈ A , unde
f1, f2 ,..., fm : A → R .

În acest caz, funcţia f este de forma f = (f1, f2 ,..., fm ) şi o numim funcţie

vectorială de variabilă reală.
Dacă X = Rk , k ≥ 2, Y = Rm , m ≥ 2 şi f : Rk → Rm, f = f (x ) atunci f este de forma
f = (f1, f2 ,..., fm ) şi o numim funcţie vectorială de variabilă vectorială
x = (x1, x 2 ,..., x k ) sau de k variabile reale x1, x 2,...,xk.

Folosind definiţia limitei cu şiruri şi teorema de caracterizare a convergenţei

unui şir în spaţiul metric Rm , m ≥ 1, se obţine imediat

Teorema 4.1.2. O funcţie f : A ⊂ Rk → Rm, f = (f1, f2,..., fm ) are limită în

a ∈ A′ egală cu L = (L1, L 2 ,..., Lm ) ∈ Rm dacă şi numai dacă există simultan

lim fi (x ) = Li , i = 1, m .
x→a

x →a
(
x →a x →a x →a
)
În acest caz lim f (x ) = lim f1(x ) , lim f2 (x ) ,..., lim fm (x ) .
 - 68 -

În continuare vom considera funcţii cu valori reale f : A ⊂ (X, d) → R .

Teorema 4.1.3. Fie f, g : A ⊂ X → R şi a ∈ A′ . Dacă (∃) xlim

→a
f (x ) = L1 ∈ R ,

lim g( x ) = L 2 ∈ R atunci
x →a

a) există lim (f + g)(x ) = L1 + L 2 ;

x →a

b) există lim (fg)(x ) = L1L 2 ;

x →a

f
c) există lim  (x ) = 1 , dacă L 2 ≠ 0 şi g(x ) ≠ 0 , (∀) x ∈ A .
L
x→a g
  L2

Demonstraţie. Rezultă imediat folosind definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii

într-un punct şi proprietăţile cunoscute de la şiruri. ■

Teorema 4.1.4. (Criteriul majorării).

Fie f , g : A ⊂ X → R , a ∈ A′ şi V ∈ ϑ (a ) astfel încât
f (x ) − L ≤ g (x ), (∀ )x ∈ V ∩ A, x ≠ a , unde L ∈ R.

Dacă (∃) lim g(x ) = 0 atunci (∃) lim f (x ) = L .

x →a x→a

Demonstraţie. Fie (xn ) ⊂ A, xn ≠ a, xn → a . Cum xn → a , (∃) n0 ∈ N , astfel

încât xn ∈ V, (∀) n ≥ n0 şi atunci f (xn ) − L ≤ g(xn ), (∀) n ≥ n0 .

Cum (∃) lim g(x ) = 0 rezultă g(xn ) → 0 şi atunci f (xn ) → L , deci (∃) lim f (x ) = L . ■
x →a x →a

Exemplu. Fie limita lim (x

(x ,y )→ (0,0 )
2
)
+ y 2 sin
1
.
x + y2
2

≤ x 2 + y 2 , (∀ )(x, y ) ≠ (0,0 ) şi
1
Cum ( x2 + y 2 ) sin
x +y
2 2

lim
(x , y )→ (0,0 )
(x 2
)
+ y 2 = 0 rezultă că lim
(x,y )→ (0,0 )
(x 2
)
+ y 2 sin
1
x + y2
2
= 0.

În continuare vom considera funcţii reale de variabile reale, f : A ⊂ R → R .

Dacă a este punct de acumulare pentru mulţimea A1 = A ∩ (− ∞, a ) = {x ∈ A : x < a}
 - 69 -
atunci vom spune că a este punct de acumulare din stânga pentru A, adică este
satisfăcută definiţia punctului de acumulare, utilizându-se doar punctele x ∈ A cu
x < a.
Analog, dacă a este punct de acumulare pentru mulţimea
A 2 = A ∩ (a, ∞ ) = {x ∈ A : x > a}, atunci vom spune că a este punct de acumulare
din dreapta pentru A.

Definiţia 4.1.2. Fie f : A ⊂ R → R , a ∈ A′ , şi A1 = A ∩ (− ∞, a ) .

Funcţia f are limită la stânga în punctul a, egală cu Ls dacă f A1 are limită în

punctul a, adică (∀) V ∈ ϑ(L s ) , (∃) U ∈ ϑ(a ) astfel încât (∀ )x ∈ U ∩ A1, x ≠ a , avem

f (x ) ∈ V .
Vom nota aceasta prin L s = lim f (x ) sau f (a − 0 ) , lim f (x ) .
x →a x →a −
x<a

În mod analog se defineşte limita la dreapta în a care se notează

L d = lim f (x ) sau f(a + 0), lim f (x ) .
x →a x →a +
x >a

Limitele la stânga şi la dreapta într-un punct se numesc limite laterale.

Teorema 4.1.5. Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ A′1 .

Atunci L s = lim f (x ) dacă şi numai dacă pentru orice şir strict crescător
x →a
x<a

(xn ) ⊂ A1 cu xn → a avem f (xn ) → L s .

Demonstraţie. Presupunem că există L s = lim f ( x ).

x→a
x< a

Din teorema de caracterizare a limitei într-un punct cu şiruri, rezultă că, în

particular, pentru orice şir strict crescător (xn) ⊂ A1 cu x n → a avem f(xn)→ Ls.

Reciproc, să presupunem că pentru orice şir strict crescător (xn ) ⊂ A1 cu

xn → a avem f (xn ) → L s .

Fie (x n ) ⊂ A1 un şir arbitrar (deci xn < a ) cu xn → a . Atunci f (xn ) → L s ,

( )
deoarece în caz contrar extragem un subşir xkn ⊂ (xn ) strict crescător cu limita

a şi atunci f (xn ) → L s , contradicţie. ■

 - 70 -

În mod analog se arată

Teorema 4.1.6. Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ A′2 .
Atunci L d = lim f (x ) dacă şi numai dacă pentru orice şir strict descrescător
x →a
x >a

(x n ) ⊂ A cu xn → a avem f (xn ) → L d .

Legătura dintre limita unei funcţii într-un punct şi limitele laterale în acel
punct este dată de:
Teorema 4.1.7. Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ A′1 ∩ A′2 .
Funcţia f are limită în punctul a dacă şi numai dacă există limitele laterale şi
acestea sunt egale.
În acest caz L = Ls = Ld.

Demonstraţie. Dacă (∃ ) L = lim f (x ) atunci rezultă imediat că (∃) L s = L şi

x→ a

Ld = L.
Reciproc, presupunem că L s = lim f (x ) = L d = lim f (x ) . Vom arăta că
x →a x →a
x <a x >a

(∃) lim
x →a
f (x ) = L = L d = L s .

Fie ε > 0 ; atunci (∃) δ'ε > 0, δ"ε > 0 astfel încât

(∀) x ∈ A, x < a cu x − a < δ'ε ⇒ f (x ) − L s < ε şi

(∀) x ∈ A, x > a cu x − a < δ"ε ⇒ f (x ) − Ld < ε .

Luând δ ε = min (δ'ε , δ'' ε ) rezultă că pentru (∀ )x ∈ A, x ≠ a cu x − a < δε avem

f (x ) − L s < ε , unde Ls = Ld, deci (∃) lim f (x ) = L = L s = L d . ■

x→a

Observaţie. Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ A′ . Dacă a = ±∞ şi L = ±∞ , pentru a

defini lim f (x ) = L folosim aceeaşi definiţie 4.1.1 cu remarca că în acest caz
x→a

considerăm vecinătăţi ale punctului ± ∞ . Trecând la caracterizarea cu şiruri va

rezulta că lim f (x ) = L dacă şi numai dacă (∀ )(x n ) ∈ A, x n ≠ a , cu lim x n = a
x →a n→∞

(în R ) rezultă că lim f(xn ) = L (în R ).

n→∞
 - 71 -

4.2. Funcţii continue

Fie (X, d1 ) , (Y, d2 ) spaţii metrice şi f : A ⊂ X → Y .

Definiţia 4.2.1. Funcţia f este continuă în punctul a∈ A dacă
(∀) V ∈ ϑ(f (a )), (∃) U ∈ ϑ(a ) astfel încât (∀) x ∈ U ∩ A rezultă f (x ) ∈ V .
În caz contrar, funcţia f este discontinuă în a ∈ A .

Intuitiv, funcţia f este continuă în a ∈ A dacă f(x) este "oricât de aproape" de

f (a ) de îndată ce x este “suficient de aproape” de a.
Observaţie. Dacă a ∈ A este un punct izolat atunci orice funcţie f : A → Y
este continuă în punctul a.
Analog cu teorema 4.1.1 obţinem

Teorema 4.2.1. (de caracterizare a continuităţii într-un punct).

Fie f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A . Următoarele afirmaţii sunt echivalente
a) f este continuă în a;
b) (∀) ε > 0, (∃) δ ε > 0 astfel încât (∀) x ∈ A, cu d1(x, a ) < δ ε rezultă

d 2 (f(x), f(a) ) < ε;

c) (∀ )(x n ) ⊂ A , x n → a rezultă că f (x n ) → f(a).

Demonstraţie. Analog cu demonstraţia teoremei 4.1.1. ■

Observaţie. Din teoremele 4.1.1 şi 4.2.1 rezultă că dacă a ∈ A ∩ A′ atunci

f : A ⊂ X → Y este continuă în punctul a dacă şi numai dacă (∃) lim f (x ) = f (a ) .
x →a

Definiţia 4.2.2. Funcţia f : A ⊂ X → Y este continuă pe A dacă este

continuă în toate punctele din A.

Exemplu. Fie f : Rk → R , liniară, adică

f (αx + βy ) = αf (x ) + β f (y ) , (∀ ) α , β ∈ R , x, y ∈ Rk .
 - 72 -

Se arată că o aplicaţie liniară f pe R k este de forma

k
f (x )= ∑ c ix i, (∀) x = (x1, x 2,..., xk ) ∈ Rk , unde c = (c1, c 2 ,..., ck ) ∈ Rk .
i= 1

Dacă a ∈ Rk , a = (a1, a 2 ,.., ak ) este fixat şi x ∈ Rk , x = (x1, x 2 ,..., x k ) ∈ R k este

arbitrar, atunci:
12 12
k  k   k 
f (x ) − f (a ) = ∑ ci (xi − ai ) ≤  ∑ ci2   ∑ (xi − ai )2  = c x−a .
i =1  i =1   i =1 
(am considerat pe R k norma euclidiană).
Va rezulta că lim f (x ) = f (a ) , deci f este continuă în a şi cum a este arbitrar
x →a

rezultă că f este continuă pe R k .

În particular, funcţiile proiecţie pri : Rk → R , pri (x ) = xi ,

(∀) x = (x 1, x 2 ,..., x k ) ∈ R k , i = 1, k , sunt continue pe R k .

Teorema 4.2.2. O funcţie f : A ⊂ Rk → Rm , k ≥ 1, m ≥ 1, f = (f1, f2 ,..., fm ) este

continuă în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă funcţiile f1, f2,…,fm sunt continue
în a.

Demonstraţie. Rezultă din definiţia continuităţii cu şiruri şi teorema de

caracterizare a convergenţei unui şir în spaţiul metric R m , m ≥ 1 . ■

Observaţie. Din această teoremă şi exemplul anterior rezultă că o aplicaţie

liniară f : Rk → Rm este continuă pe R k .

Teorema 4.2.3. (de caracterizare a continuităţii pe un spaţiu).

Fie (X, d1 ) , (Y, d2 ) spaţii metrice şi f : X → Y . Atunci următoarele afirmaţii
sunt echivalente
a) f este continuă pe X;
b) (∀) D ⊂ Y , deschisă ⇒ f −1(D) este deschisă în X;
c) (∀) F ⊂ Y , închisă ⇒ f −1(F) este închisă în X;
d) (∀ ) A ⊂ X ( )
⇒ f A ⊂ f (A ) .
 - 73 -

Demonstraţie.
a) ⇒ d) Fie A ⊂ X şi y ∈ f (A ) , y = f (x ) , cu x ∈ A . Cum x ∈ A , (∃)(xn ) ⊂ A

astfel încât x n → x .

Cum f este continuă în x, rezultă f (xn ) → f (x ) = y , deci y ∈ f (A ) şi astfel am

arătat că f (A ) ⊂ f (A ) .
d) ⇒ c) Fie F ⊂ Y, închisă, adică F = F în Y, şi fie A = f -1
(F). Conform
ipotezei:

( ) ( )
f A ⊂ f (A ) = f f − 1 (F ) ⊂ F = F , de unde

A ⊂ f − 1 (f ( A ) ) ⊂ f − 1 ( F ) = A ,

şi cum A ⊂ A , rezultă A = A , deci A = f −1 (F ) este închisă în X.

c) ⇒ b) Fie D ⊂ Y , deschisă; atunci F = Y \ D este închisă.
Conform ipotezei, f − 1 (F ) = f − 1 (Y \ D ) este închisă în X, de unde

[ ]
X \ f −1(F ) = X \ f −1(Y ) \ f −1(D ) = f −1(D ) , şi cum f
–1
(F) este închisă, rezultă că
f –1(D) este deschisă.
b) ⇒ a) Fie a ∈ X. Vom arăta că f este continuă în a.
Fie D = B(f (a ) , ε ) ⊂ Y , deschisă. Conform ipotezei f-1(D) ⊂ X este deschisă şi
cum a ∈ f-1(D), (∃) δε > 0 astfel încât B (a , δ ε ) ⊂ f-1(D), de unde rezultă că
f (B(a, δε )) ⊂ B(f (a ), ε) , adică f este continuă în a. ■

Fie f : A \ {a} ⊂ X → Y , unde a∈A’. Dacă există lim f (x ) = L ∈ Y , atunci funcţia

x →a

f :A → Y,
f (x ) dacă x ∈ A \ {a}
f (x ) =  prelungeşte funcţia f şi este continuă în punctul a .
 L dacă x = a
În acest caz, spunem că f este prelungirea prin continuitate a lui f.

Exemplu.

Fie f : R \ {0} → R , f (x ) =
sin x
.
x
 - 74 -
Cum lim f (x ) = 1 , funcţia f poate fi prelungită prin continuitate în punctul 0.
x →0

 sin x
 dacă x ≠ 0
Prelungirea ei este funcţia f : R → R , f (x ) =  x .
 1 dacă x = 0

Definiţia 4.2.3. O aplicaţie f : (X, d1 ) → (Y, d 2 ) se numeşte izomorfism

topologic sau homeomorfism dacă:
a) f este bijectivă;
b) funcţiile f şi f −1 sunt continue.

În acest caz, spunem că spaţiile X şi Y sunt homeomorfe. O aplicaţie ce

satisface condiţia b) se mai numeşte şi bicontinuă.
Să observăm că dacă f este homeomorfism atunci şi f −1 este un
homeomorfism.
Dacă f : X → Y este un homeomorfism spunem că spaţiile metrice (X, d1 ) ,
(Y, d2 ) sunt homeomorfe.

Exemplu. Funcţia f : R → R , f (x ) = x 5 este homeomorfism a lui R pe R.

Definiţia 4.2.4. O aplicaţie f : (X, d1 ) → (Y, d2 ) se numeşte izometrie dacă

a) f este bijectivă;
b) d2 (f (x ), f (y )) = d1(x, y ) , (∀) x, y ∈ X .
În acest caz, spunem că spaţiile metrice (X, d1 ) , (Y, d2 ) sunt izometrice.
Să observăm că dacă f este izometrie de la X la Y atunci şi f −1 este o
izometrie de la Y la X.

Exemplu. Fie a ∈ Rn şi f : R n → R n , f (x ) = x + a .
Este evident faptul că f este o bijecţie, iar
f (x ) − f (y ) = (x + a) − (y + a) = x − y , (∀ ) x, y ∈ Rn , deci f este o izometrie.

Rezultă că orice translaţie este o izometrie.

Să observăm, de asemenea, că orice izometrie este un homeomorfism.
Într-adevăr, fie f : (X, d1 ) → (Y, d 2 ) izometrie.
 - 75 -

Vom arăta că f este continuă. Fie x0 ∈ X şi ε > 0 , arbitrar. Vom avea:

f −1(B(f (x 0 ), ε )) = {x ∈ X : f (x ) ∈ B(f (x 0 ), ε )} =

= {x ∈ X : d2 (f (x ), f (x0 )) < ε} = {x ∈ X : d1( x, x 0 ) < ε} = B(x0, ε ),

deci f este continuă în x0 şi atunci pe X.
Analog se arată că f −1 este continuă.

4.3. Proprietăţi ale funcţiilor continue

Teorema 4.3.1. Fie (X, d1 ) , (Y, d2 ) spaţii metrice şi f : X → Y , continuă. Dacă

A ⊂ X este compactă, atunci f (A ) este compactă în Y.

Demonstraţie. Fie (D i )i∈I o acoperire deschisă în Y pentru f (A ) , adică

f (A ) ⊂ ∪ Di , Di ⊂ Y deschisă (∀ ) i ∈ I .
i∈I

Atunci
( )
A ⊂ f –1(f(A)) ⊂ f –1 ∪ Di = ∪ f −1 (Di )
i∈I i∈I

Cum f este continuă, din teorema 4.2.3, f −1 (D i ) este deschisă în X, (∀) i ∈ I şi

cum A este compactă în X, există J ⊂ I , finită astfel încât A ⊂ ∪ f −1 (Di ) , de unde
i∈J

f(A) ⊂ f (∪ f –1(Di)) = ∪ f(f –1(Di)) ⊂ ∪ Di

i∈J i∈J i∈J

adică (Di )i∈J este o subacoperire finită pentru f (A ) .

Prin urmare, f (A ) este compactă în Y. ■

Corolarul 4.3.1. Orice funcţie continuă pe un compact dintr-un spaţiu metric

este mărginită.

Demonstraţie. Dacă f : (X, d1 ) → (Y, d 2 ) este continuă şi A ⊂ X este

compactă, din teorema 4.3.1 rezultă că f(A) este compactă şi atunci este închisă
şi mărginită în Y. ■
 - 76 -

Definiţia 4.3.1. Fie f : (X, d) → R , A ⊂ X şi M = sup f (x ) , m = inf f (x ) . Spunem

x∈A x∈A

că:
i) Funcţia f îşi atinge marginea inferioară pe A dacă (∃) a ∈ A astfel încât
m = f (a ) .

ii) Funcţia f îşi atinge marginea superioară pe A dacă (∃) b ∈ A astfel încât
M = f (b ) .

iii) Funcţia îşi atinge marginile pe A dacă îşi atinge marginea superioară
cât şi marginea inferioară.

Teorema 4.3.2. (Weierstrass). Dacă A este o submulţime compactă a

spaţiului metric (X, d) şi f : A → R este continuă atunci f este mărginită pe A şi îşi
atinge marginile.

Demonstraţie. Din corolarul 4.3.1 avem că f (A ) este mărginită în R.

Fie M = sup f (x ) şi m = inf f (x ) .
x∈A x∈A

Din definiţia marginii inferioare există un şir (xn ) ⊂ A astfel încât f (x n ) → m şi

cum A este compactă, există un subşir (xk n
) al lui (x n ) ⊂ A , convergent la un

punct din A, xk →a ∈ A.
n

Cum f este continuă, avem f (xk ) → f (a ) şi cum f (xk ) → m , folosind unicitatea

n n

limitei unui şir convergent într-un spaţiu metric, rezultă f(a) = m.

Folosind definiţia marginii superioare se arată în mod asemănător că
(∃) b ∈ A astfel încât f(b) = M. ■

Observaţie. În particular, dacă X = R , A = [a, b], a, b ∈ R , a < b se obţine

teorema lui Weierstrass cunoscută din liceu:

Teorema 4.3.3. Dacă f: [a, b] →R este continuă atunci f este mărginită şi îşi
atinge marginile pe [a, b].
 - 77 -
Definiţia 4.3.2. Fie (X, d) spaţiu metric. O submulţime A ⊂ X se numeşte
conexă dacă nu există două mulţimi deschise D 1,D 2 ⊂ X cu proprietăţile
i) D1 ∩ A ≠ ø, D1 ∩ A ≠ ø;

ii) A ⊂ D1 ∪ D2 ;

iii) D1 ∩ D2 ∩ A = ø.

În caz contrar, spunem că A este neconexă.

Spunem că spaţiul metric (X, d) este conex dacă nu există două mulţimi
deschise D 1,D 2 ⊂ X nevide şi disjunte astfel încât X = D1 ∪ D2 .

Exemple.
1. A ⊂ R , A = (-2, 1] ∪ [5, 6) nu este conexă.
2. A ⊂ R2 , A = {(x, y ) ∈ R 2 : 1 < x 2 + y 2 < 3} este o mulţime conexă.

Teorema 4.3.4. O submulţime nevidă A ⊂ R este conexă dacă şi numai

dacă A este interval.
Pentru demonstraţie se poate consulta [11]. ■

Teorema 4.3.5. Fie (X, d1 ) , (Y, d2 ) spaţii metrice, A ⊂ X , conexă şi f : A → Y ,

continuă. Atunci f(A) este conexă în Y.
Demonstraţie. Presupunem prin absurd că f (A ) nu este conexă. Atunci
există două mulţimi nevide D1, D2 ⊂ Y deschise astfel încât
D1 ∩ D2 ∩ f (A ) = ∅, D1 ∩ f (A ) ≠ ∅, D1 ∩ f (A ) ≠ ∅ şi f (A ) ⊂ D 1 ∩ D 2 .

Cum f este continuă, mulţimile D 1 = f −1 (D 1 ), D 2 = f −1 (D 2 ) sunt deschise în X.

~ ~

D1 ∩ D2 ∩ A = f −1(D1 ) ∩ f −1(D2 ) ∩ A = f −1(D1 ∩ D2 ) ∩ A = ∅ ,

~ ~ ~ ~
În plus, D1 ≠ ∅, D2 ≠ ∅ ,
~ ~ ~ ~
D1 ∩ A ≠ ∅, D2 ∩ A ≠ ∅ , iar A ⊂ D1 ∪ D2 ,ceea ce arată că A este neconexă,

absurd.
■
Corolarul 4.3.2. (Teorema valorii intermediare).
Fie (X, d) un spaţiu metric, A ⊂ X , conexă, f : A → R , continuă şi a, b ∈ A
astfel încât f (a ) < f (b ) .
Atunci (∀) λ ∈ (f (a ) , f (b )) , (∃) c ∈ A , astfel încât f (c ) = λ .
 - 78 -

Demonstraţie. Din teorema 4.3.5 rezultă că f (A ) este conexă în R şi din

teorema 4.3.4 f (A ) este un interval în R.
Cum f (a ), f (b ) ∈ f (A ) rezultă (f (a), f (b)) ⊂ f (A ) şi demonstraţia este încheiată. ■

Teorema 4.3.6. Fie f , g : (X, d) → R , continue şi λ ∈ R . Atunci

a) f + g , fg, λf , λg sunt continue pe X;

(unde g(x ) ≠ 0, (∀) x ∈ X ) este continuă pe X;

f
b)
g

c) f este continuă pe X.

Demonstraţie. Rezultă imediat folosind caracterizarea cu şiruri. ■

Teorema 4.3.7. Fie f : A ⊂ (X, d) → R , continuă în a ∈ A şi f (a ) ≠ 0 . Atunci

există o vecinătate V a lui a astfel încât f are semn constant pe V ∩ A .

Demonstraţie. Fără a restrânge generalitatea să presupunem că f (a ) > 0 .

Fie λ ∈ R astfel încât f (a ) > λ > 0 . Atunci (f (a ) − λ, f (a ) + λ ) ∈ ϑ(f (a)) , în R şi cum f
este continuă în a, (∃) V ∈ ϑ (a) astfel încât (∀) x ∈ V ∩ A avem
f (x ) ∈ (f (a ) − λ, f (a ) + λ ) , de unde f (x ) > f (a ) − λ > 0 , (∀)x ∈ V ∩ A . ■

Continuitate laterală

Definiţia 4.3.3. Fie f : D → R , D ⊂ R şi a ∈ Int D .

i) Funcţia f este continuă la stânga în a dacă (∃) f (a − 0 ) = f (a ) .
ii) Funcţia f este continuă la dreapta în a dacă (∃) f (a + 0 ) = f (a ) .

Folosind teorema de caracterizare a limitei unei funcţii într-un punct

cu ajutorul limitelor laterale (teorema 4.1.7) se obţine:
Teorema 4.3.8. Fie f : D → R , D ⊂ R şi a ∈ Int D .
Atunci f este continuă în a dacă şi numai dacă şi numai dacă este continuă
la stânga şi la dreapta în a.
 - 79 -

4.4. Funcţii uniform continue

Definiţia 4.4.1. O funcţie f: (X, d1 ) → (Y, d2 ) se numeşte uniform continuă pe X

dacă pentru (∀) ε > 0, (∃) δε > 0 astfel încât (∀) x, y ∈ X cu d1(x, y ) < δε

rezultă d 2 (f (x ), f (y )) < ε .

Observaţii. 1. În timp ce noţiunea de continuitate are un caracter local, cea

de uniform continuitate are un caracter global, ea definindu-se pe o mulţime.
2. Din definiţie rezultă că, dacă există două şiruri (xn ), (yn ) ⊂ X astfel încât
d1(x n, yn ) → 0 şi d2 (f (x n ), f (y n )) → 0 atunci f nu este uniform continuă

3. Din definiţie rezultă că, dacă f este uniform continuă pe X atunci f este
continuă pe X.

Exemplu. Fie funcţia f : (0,1]→R, f (x ) =

1
.
x
1 1
Luând xn = , yn = , n ≥ 1 avem x n − y n → 0 şi f (x n ) − f (y n ) = n → ∞ , deci f
n 2n
nu este uniform continuă pe (0,1]. Să observăm totuşi că f este continuă pe (0,1].
Din acest exemplu rezultă că o funcţie continuă nu este în general uniform
continuă.

Teorema 4.4.1. (Cantor). Fie (X, d1 ), (Y, d 2 ) spaţii metrice A ⊂ X , compactă şi

f : A → Y continuă. Atunci f este uniform continuă pe A.

Demonstraţie. Presupunem prin absurd că f nu este uniform continuă, deci

(∃) ε0 > 0 asfel încât (∀) δ > 0 , (∃) x δ , y δ ∈ A cu d 1 (x δ , y δ ) < δ şi d2 (f ( x δ ), f ( y δ )) ≥ ε0 .

1
Luând δ = , cu n ≥ 1, rezultă că există două şiruri (xn), (yn) din A cu
n

şi d2(f(xn),f(yn)) ≥ ε0 . Cum A este compactă (∃) x,y∈ A şi două subşiruri

1
d1(xn,yn)<
n

(x ) ⊂ (x )
kn n şi (yk ) ⊂ (yn ) astfel încât
n
(
x k n → x , y k n → y .Cum d1 x kn , y k n <) 1
kn
→ 0,

vom avea d(x, y ) ≤ d(x, xk ) + d(xk , yk ) + d(yk , y ) → 0 , pentru n → ∞ , deci d(x, y ) = 0 şi

n n n n

atunci x = y.
 - 80 -
Cum f e continuă avem f (x k ) → f (x ), f (y k ) → f (y ) şi atunci
n n

ε0 ≤ d2 (f (x k n ), f (y k n )) ≤ d2 (f (x k n ), f (x )) + d2 (f (y k n ), f (y )) → 0 , pentru n → ∞ , contradicţie. ■

Probleme propuse.

1. Să se studieze existenţa limitelor:

x − 2y sin xy 1
a) lim ; b) lim ; c) lim x cos ;
(x , y )→ (2,3 ) x 2 + 3 y (x , y )→ (0,2 ) x (x , y )→ (0,0 ) x + y2
2

x3 + y3 x − 2y
d) lim ; e) lim (1 + sin x )e x ; f) lim ;
(x , y )→ (0,0 ) x 2 + y 2 x →∞ (x , y )→ (0,0 ) x + y

y
x x2y  x
g) lim ; h) lim ; i) lim 1 +  .
(x , y )→ (0,0 ) y 2 (x , y )→ (0,0 ) x 2 + y 2 (x ,y )→ (2,+∞ )
 y

2. Să se studieze continuitatea funcţiilor:

 x, x ∈ Q
a) f : R → R , f (x, y ) =  ;
x , x ∈ R \ Q
2

 sin x 3 + y 3

(
, (x, y ) ≠ (0,0 )
)
b) f : R → R , f (x, y ) =  x2 + y2
2
;
0,
 (x, y ) = (0,0)
 x + a, x < 0 
c) f : R 2 → R2 , f (x ) =  e x sin y,   , unde a ∈ R .

 e , x≥0 
x


3. Fie f : D ⊂ R → R , monotonă. Să se arate că f are limite laterale în toate

punctele de acumulare.

4. Fie f , g : (X, d1 ) → (Y, d 2 ) , continue. Să se arate că mulţimea

A = {x ∈ X : f (x ) = g(x ) } este închisă în X.

5. Fie (X, d) spaţiu metric, A ⊂ X, A ≠ ∅ şi f : X → R ,

f (x ) = d (x, A ) = inf d(x, a ) . Să se arate că f este continuă pe X.
a∈A

6. Fie f , g : (X, d) → R , continue. Să se arate că mulţimea

A = {x ∈ X : f (x ) < g(x ) } este deschisă în X.
 - 81 -

7. Să se determine funcţiile continue f : R → R cu proprietatea:

f(x + y) = f(x) + f(y), (∀) x, y ∈ R.

8. Fie f : I → R,I ⊂ R , interval, f monotonă şi

Df = { x ∈ I : f discontinu ă în x} . Să se arate că D f este cel mult numărabilă.

9. Fie f : R → R continuă şi mărginită. Să se arate că f are cel puţin un

punct fix, adică (∃) x 0 ∈ R astfel încât f (x 0 ) = x0 .

10. Fie spaţiul metric (L∞ , d) , unde:

L∞ = { (x n ) ⊂ R : (x n ) mărginit }, şi
d (x, y ) = sup x n − y n , (∀ ) x, y ∈ L∞ , x = (x n ) , y = (y n ) .
n∈N *

Să se arate că L∞ nu este compact.

11. Să se arate că funcţia f : R → R , f (x ) = sin x este uniform continuă pe R.

12. Fie (X, d) un spaţiu metric şi x0 ∈ X . Să se arate că funcţia f : X → R ,

f (x ) = d(x, x 0 ) este uniform continuă pe X.

13. Să se studieze uniform continuitatea funcţiilor:

a) f : (0, ∞ ) → R , f (x ) =
1
;
1+ x 2

b) f : (1, 2 ] → R , f (x ) =
1
;
x −1
c) f : R → R , f (x ) = sin x2 ;

d) f : [0, ∞ ) → R , f (x ) = x ;
x +1
e) f : (0, ∞ ) x (0, ∞) → R , f (x, y ) = .
y

14. Fie a ≥ 0 şi funcţia f : (a, ∞ ) → R , f (x ) = ln x .

Să se arate că f este uniform continuă pe (a, ∞) dacă şi numai dacă a > 0.
 - 82 -
15. Fie f : R → R continuă şi periodică.
Atunci f este uniform continuă.

16. Fie f , g : (X, d) → R uniform continue. Atunci :

a) f + g este uniform continuă.
b) dacă f şi g sunt mărginite ⇒ fg este uniform continuă.
 - 83 -

CAPITOLUL 5

DERIVABILITATEA ŞI DIFERENŢIALITATEA
FUNCŢIILOR REALE DE VARIABILĂ REALĂ

5.1. Proprietăţi de bază ale derivatei.

Definiţia 5.1.1. Fie f : D ⊂ R → R , x0 ∈ D ∩ D′ .

Funcţia f are derivată în x0 dacă există în R următoarea limită:

f (x ) − f (x 0 )
lim = f ′(x 0 ) (sau
df
(x0 ) ).
x→x0 x − x0 dx
Dacă, în plus derivata f′(x0 ) este finită, spunem că funcţia f este derivabilă
în x0 .

Propoziţia 5.1.1. Dacă f : D ⊂ R → R este derivabilă în x0 ∈ D ∩ D′ atunci f

este continuă în x0 .
f (x ) − f (x 0 )
Demonstraţie. Din ipoteză avem că (∃) lim = f ′(x 0 ) ∈ R .
x→x0 x − x0

Pentru (∀ )x ∈ D, x ≠ x 0 avem
f (x ) − f (x 0 )
f (x ) = f (x 0 ) + (x − x 0 ) , de unde rezultă prin trecere la limită:
x − x0

lim f (x ) = f (x 0 ) , deci f este continuă în x 0 . ■

x→x0

Observaţie. Reciproca acestei afirmaţii nu este în general adevărată. În

acest sens, fie f : R → R , f (x ) = x . Evident, f este continuă pe R dar nu este

derivabilă în x0 =0.
 - 84 -

Definiţia 5.1.2. Funcţia f : D ⊂ R → R este derivabilă pe A ⊂ D dacă este

derivabilă în orice punct din A .
În acest caz se poate defini funcţia f ′ : A → R , x → f ′(x ) , numită derivata
funcţiei f .

Definiţia 5.1.3. Fie D ⊂ R şi x0 ∈ D un punct de acumulare pentru

D1 = D ∩ (− ∞, x0 ) (respectiv pentru D2 = D ∩ (x0 , ∞ ) ).

Funcţia f are derivată la stânga (respectiv la dreapta) în x0 , dacă
f (x ) − f (x 0 ) f (x ) − f (x 0 )
(∃) lim = fs′ (x 0 ) ∈ R , (respectiv (∃) lim = fd′ (x 0 ) ∈ R ).
x→x0 x − x0 x→x0 x − x0
x < x0 x >x0

Numărul fs′ (x0 ) ∈ R (respectiv fd′ (x0 ) ∈ R ) se numeşte derivata la stânga

(respectiv la dreapta) a lui f în x0 .
Dacă în plus fs′ (x0 ) ∈ R (respectiv fd′ (x0 ) ∈ R ), spunem că f este derivabilă la
stânga (respectiv la dreapta) în x0 .
Observaţie. Folosind teorema de caracterizare a limitei unei funcţii într-un
punct cu ajutorul limitelor laterale rezultă că o funcţie f : D ⊂ R → R este derivabilă
în x0 ∈ D (care este punct de acumulare atât la stânga cât şi la dreapta lui D)
dacă şi numai dacă f este derivabilă la stânga şi la dreapta în x0 , iar
fs′ (x 0 ) = fd′ (x 0 ) = f ' (x 0 ) .

Reamintim din liceu proprietăţile de bază ale funcţiilor derivabile:

Teorema 5.1.1. Fie I, J ⊂ R , intervale, f : I → J , g : J → R . Dacă f este
derivabilă în x0 ∈ I şi g este derivabilă în y0 = f ( x0 ) ∈ J atunci g ο f : I → R este
derivabilă în x0 şi (g ο f )' ( x0 ) = g' ( f ( x 0 ))f ' ( x0 ) .
Dacă f este derivabilă pe I şi g este derivabilă pe J atunci g ο f este
derivabilă pe I şi (g ο f )' = (g'οf )f ' .
 - 85 -
Teorema 5.1.2. Fie I, J ⊂ R , intervale şi f : I → J continuă şi bijectivă. Dacă f
este derivabilă în x0 ∈ I şi f ′(x 0 ) ≠ 0 , atunci funcţia inversă f −1 este derivabilă în

( ) ′
y 0 = f (x 0 ) şi f −1 (y 0 ) =
1
f ′(x 0 )
.

Definiţia 5.1.4. Fie f : D ⊂ R → R . Un punct x0 ∈ D se numeşte punct de

minim (respectiv de maxim) local pentru f dacă (∃) V ∈ ϑ(x0) astfel încât
f (x ) ≥ f (x 0 ) (respectiv ≤ ), (∀) x ∈ V ∩ D .

Dacă aceste inegalităţi au loc (∀) x ∈ D , atunci x0 se numeşte punct de

minim (respectiv de maxim) global.
Un punct x0 ∈ D se numeşte punct de extrem local dacă este punct de
minim local sau de maxim local.

Teorema 5.1.3. (Fermat).

ο
Fie f : I ⊂ R → R , I interval. Dacă x0 ∈ I este punct de extrem local pentru f
şi f este derivabilă în x0 atunci f ′(x0 ) = 0 .
ο
Definiţia 5.1.5. Fie f : I ⊂ R → R , I interval. Un punct x0 ∈ I în care f este
derivabilă şi f ′(x0 ) = 0 se numeşte punct critic (sau staţionar) pentru f .

Observaţii.
ο
1. Dacă x0 ∉ I , atunci concluzia teoremei lui Fermat nu este întotdeauna
adevărată.
În acest sens, fie funcţia f : [0,1] → R, f (x ) = x . Atunci x0 = 0 este punct de
minim pentru f şi f ′(0 ) ≠ 0 .
2. Reciproca teoremei lui Fermat nu este în general adevărată. În acest

sens fie funcţia f : R → R , f (x ) = x3 . Atunci f ′(0 ) = 0 dar x0 = 0 nu este un punct de

extrem local.

Teorema 5.1.4. (Teorema lui Rolle).

Fie funcţia f : [a,b] → R , unde a, b ∈ R, a < b, f este continuă pe [a,b] ,
derivabilă pe (a,b), f (a ) = f (b ) . Atunci (∃) c ∈ (a, b ) astfel încât f ′(c ) = 0 .
 - 86 -

Teorema 5.1.5. (Teorema lui Cauchy).

Fie f : [a,b] → R două funcţii continue pe [a,b] , derivabile pe (a,b) şi g′(x ) ≠ 0 ,

(∀)x ∈ (a,b). Atunci (∃)c ∈ (a,b ) astfel încât f (b ) − f (a) = f (c ) .

′
g(b ) − g(a ) g′(c )

Teorema 5.1.6. (Teorema lui Lagrange).

Fie f : [a,b] → R continuă pe [a, b] , derivabilă pe (a,b ) . Atunci (∃) c ∈ (a, b )
astfel încât f (b ) − f (a ) = (b − a)f ' (c ) .
Din teorema lui Lagrange se obţin cu uşurinţă următoarele două consecinţe:

Propoziţia 5.1.1. Fie f : I ⊂ R → R , I interval, f derivabilă pe I .

Atunci:
a) Dacă f ′ ≥ 0 pe I rezultă că f este crescătoare pe I ;
b) Dacă f ′ ≤ 0 pe I rezultă că f este descrescătoare pe I ;
c) Dacă f ′ = 0 pe I rezultă că f este constantă pe I .

Propoziţia 5.1.2. Fie f : I ⊂ R → R , I interval, f continuă pe I şi x0 ∈ I astfel

încât f este derivabilă pe I \ {x0 } şi (∃) lim f ′(x ) şi este finită.
x→x0

Atunci f este derivabilă în x0 şi f ' ( x0 ) = lim f ′(x ) .

x → x0

Teorema 5.1.7. (Regula lui L'Hospital).

Fie f , g : (a, b ) → R unde − ∞ ≤ a < b ≤ +∞ . Presupunem că
i) f , g sunt derivabile pe (a,b ) şi g′ ≠ 0 pe (a,b ) ;
f ′(x )
ii) (∃) lim = L ∈R ;
x → a g′(x )
x >a

iii) lim f (x ) = lim g(x ) = 0 (sau ± ∞ ).

x →a x →a
x >a x >a

f (x )
Atunci (∃) lim =L.
x →a g(x )
x >a
 - 87 -

5.2. Diferenţiala unei funcţii

Fie I ⊂ R interval deschis, f : I → R şi x0 ∈ I .

Definiţia 5.2.1. Funcţia f este diferenţiabilă în x0 dacă (∃)A ∈ R astfel
încât
f (x ) − f (x 0 ) − A (x − x 0 )
lim =0 (5.1)
x→x0 x − x0

 f (x ) − f (x 0 ) − A (x − x 0 )
 dacă x ≠ x 0
Observaţie. Luând α(x ) =  x − x0 .
 0
dacă x = x 0

rezultă că (5.1) se scrie echivalent:

f (x ) = f (x 0 ) + A (x − x 0 ) + α(x )(x − x 0 ), (∀ )x ∈ I , (5.2)
unde A ∈ R , α : I → R , lim α(x ) = α(x 0 ) = 0 .
x→x0

Teorema 5.2.1. Fie I⊂R interval deschis. Funcţia f :I → R este

diferenţiabilă în x0 ∈ I dacă şi numai dacă este derivabilă în x0 .

Demonstraţie. Presupunem mai întâi că f este diferenţiabilă în x0 .

Conform definiţiei (∃) A ∈ R , α : I → R , continuă în x0 , α(x 0 ) = 0 astfel încât
f (x ) = f (x 0 ) + A (x − x 0 ) + α(x )(x − x 0 ), (∀ )x ∈ I , de unde

f (x ) − f (x 0 )
= A + α( x ), (∀)x ∈ I, x ≠ x 0 .
x − x0

f (x ) − f (x 0 )
Cum lim α( x ) = 0 ⇒ (∃) lim = A , deci f este derivabilă în x0.
x → x0 x → x0 x − x0
Reciproc, fie f derivabilă în x 0 şi fie α : I → R ,

 f (x ) − f (x 0 )
 − f ' ( x 0 ) dacă x ≠ x 0
α(x ) =  x − x 0 .
 dacă x = x 0
0
 - 88 -

Evident avem lim α(x ) = α(x 0 ) = 0 şi din definiţia lui α avem

x→x0

f (x ) = f (x 0 ) + f' (x 0 )(x − x 0 ) + α(x )(x − x 0 ), (∀ ) x ∈ I , (5.3)

deci f este diferenţiabilă în x 0 , iar A = f ′(x0 ) . ■

Observaţie. Teorema 5.2.1 exprimă faptul că noţiunile de diferenţiabilitate şi

derivabilitate sunt echivalente.

Definiţie. Fie f : I ⊂ R → R , I interval deschis, f derivabilă în x0 ∈ I .

Funcţia T : R → R definită prin T(h ) = f ′(x0 ) h , (∀) h ∈ R se numeşte diferenţiala
funcţiei f în x 0 şi se notează cu df (x 0 ) , adică df (x 0 ) (h ) = f ′(x0 )h , (∀) h ∈ R .

Observaţie. Dacă f este diferenţiabilă în x 0 , din (5.3) rezultă că, pentru x

într-o vecinătate V a lui x 0 , avem aproximarea
f (x ) − f (x 0 ) ≅ f ′(x 0 )(x − x 0 ) , (5.4)
adică creşterea funcţiei într-o vecinătate a punctului x 0 , ∆f se poate aproxima
printr-o creştere liniară f ′(x 0 )∆x .
Notând x − x 0 = h , relaţia (5.4) se mai scrie:
f (x ) − f (x 0 ) ≅ f ′(x 0 ) h = df (x 0 ) h .

În cazul particular, în care f (x ) = x avem f ′(x 0 ) = 1 şi atunci dx(x 0 ) (h) = h ,

(∀)h ∈ R .
Notând cu dx diferenţiala funcţiei identice, (deci dx : R → R , dx (h) = h ,
(∀)h ∈ R ), obţinem df (x 0 ) = f ′(x 0 )dx .

Dacă f este derivabilă pe I atunci vom avea df(x)= f ' (x)dx, (∀) x ∈ I .

5.3. Derivate şi diferenţiale de ordin superior

Fie I ⊂ R un interval deschis, f :I → R derivabilă pe I şi f ' : I → R derivata sa.

 - 89 -
Definiţia 5.3.1. Funcţia f este de două ori derivabilă în x 0 dacă funcţia f ′
este derivabilă în x 0 . În acest caz, derivata lui f′ în x 0 se mai numeşte derivata a

d2 f
doua a lui f în x 0 şi se notează cu f ′′(x0 ) (sau (x 0 ) ).
dx 2

Dacă f ′ este derivabilă pe I atunci derivata lui f ′ se numeşte derivata a

doua (sau de ordinul doi) a lui f şi se notează cu f ′′ .

Prin recurenţă se definesc derivatele de ordin superior:

Definiţia 5.3.2. Fie f : I ⊂ R → R , I interval deschis.
Funcţia f este de n (n ≥ 2 ) ori derivabilă în x 0 dacă f este de (n − 1) ori
derivabilă pe o vecinătate V a lui x 0 şi dacă derivata de ordin (n − 1) , notată prin

f (n−1) este derivabilă în x 0 . În acest caz derivata lui f (n-1)

în x0 se mai numeşte

dn f
derivata de ordinul n a lui f în x 0 şi se notează cu f (n)(x0) ( sau ( x 0 ) ).
dx n
Funcţia f este de n ori derivabilă pe I dacă este de n ori derivabilă în toate
punctele din I .

Definiţia 5.3.3. Fie f : I ⊂ R → R , I interval deschis.

Funcţia f este de clasă Cn , (n ≥ 1) pe I şi scriem f ∈ Cn (I) dacă f este de n
ori derivabilă pe I şi derivata de ordin n este continuă pe I .
Vom nota C0 (I) = { f : I → R , f continuă};

C∞ (I) = { f : I → R , f indefinit derivabilă pe I , adică este derivabilă

de n ori pe I, (∀)n ∈ N* } .

Teorema 5.3.1. Fie I ⊂ R interval deschis, n ∈ N* , f , g ∈ C n ( I ) , α, β ∈ R .

Atunci αf + β g, fg ∈ C(n) ( I) şi

i) (αf + β g)(n ) = αf (n ) + βf (n ) ;
n
ii) (fg) = ∑ Cknf (n− k )g( k ) .
(n )
k =0
 - 90 -
Formula lui Taylor
Fie f : I ⊂ R → R , I interval deschis, x0 ∈ I, n ∈ N*, iar funcţia f de n ori
derivabilă pe I .

Ne propunem să aproximăm valorile funcţiei f în vecinătatea lui x 0 printr-un

polinom de grad n .
Căutăm un polinom Tn ∈ R[X] de grad n care să aproximeze valorile funcţiei
f într-o vecinătate a lui x 0 şi să verifice în plus condiţiile

Tn (x 0 ) = f (x 0 ) , Tn′ (x 0 ) = f ′(x 0 ) ,..., Tn(n ) (x 0 ) = f (n ) (x 0 ) . (5.5)

Considerăm Tn descompus după puterile lui (x − x 0 )

Tn (x ) = a0 + a1(x − x 0 ) + ... + an (x − x 0 )
n

Folosind relaţiile (5.5) vom avea

1 (n)
a0 = f(x0) , a1 = (x0) , … , an = f (x0).
n!
Astfel obţinem

Tn (x ) = f (x 0 ) +
x − x0
f ′(x 0 ) + ... +
(x − x 0 ) f (n ) (x ) , unde x ∈ I .
n

0
1! n!
Polinomul Tn se numeşte polinom Taylor asociat funcţiei f în x 0 .
Fie Rn : I → R , Rn (x ) = f (x ) − Tn (x ) .
Funcţia Rn se numeşte restul Taylor de ordin n asociat funcţiei f în x 0 .
Obţinem f (x ) = Tn (x ) + Rn ( x ) , (∀) x ∈ I , adică

f (x ) = f (x 0 ) +
x − x0
f ′(x 0 ) + ... +
(x − x 0 ) f (n ) (x ) + R (x ) , (∀) x ∈ I ,
n
(5.6)
0 n
1! n!
numită formula lui Taylor cu rest de ordin n asociat funcţiei f în x 0 .

Observaţie. Cum lim Rn (x ) = 0 rezultă că pentru x într-o vecinătate V a

x→x0

lui x 0 avem aproximarea: f (x ) ≅ f (x 0 ) +

x − x0
f ′(x 0 ) + ... +
(x − x0 ) f (n ) (x ) .
n

0
1! n!
Rn ( x )
Se poate arăta că lim n
= 0.
x→x0
x − x0
 - 91 -

Teorema 5.3.2. (Formula lui Taylor cu rest Lagrange).

Fie I ⊂ R interval deschis, x0 ∈ I şi f : I → R de (n + 1) ori derivabilă pe I .
Atunci (∀)x ∈ I, x ≠ x0 există ξ între x0 şi x (deci ξ = (1 − θ)x0 + θx , cu θ ∈ (0,1) ),
astfel încât

f (x ) = f (x 0 ) +
x − x0
f ′(x 0 ) + ... +
(x − x0 ) f (n ) (x ) + (x − x 0 ) f (n +1) (ξ ) .
n n +1

(n + 1)!
0
1! n!

Demonstraţie. Căutăm în (5.6) pe Rn de forma Rn (x ) = (x − x 0 ) pk , unde

p ∈ N * , k = k (x, x 0 ) .

Considerăm funcţia ϕ : I → R

ϕ(t ) = f (t ) +
x−t
f ′(t ) + ... +
(x − t ) f (n ) (t ) + (x - t) pk.
n

1! n!
Evident ϕ este derivabilă pe I , ϕ(x 0 ) = f (x ), ϕ(x ) = f (x ) şi din teorema lui Rolle
(∃) ξ între x0 şi x astfel încât ϕ′(ξ) = 0 . Dar
f ′(t ) x − t (x − t ) f (n ) (t ) +
n −1

ϕ′(t ) = f ′(t ) − + f ′′(t ) − ... −

1! 1! (n − 1)!

+
(x − t ) (n +1)
n
f (t ) − p(x − t )p−1k =
n!

=
(x − t )n f (n +1)(t ) − p(x − t )p −1k .
n!
Din ϕ′(ξ ) = 0 rezultă

(x − ξ )n f (n+1)(ξ) = p(x − ξ) p −1k .

n!
f (n +1) (ξ )
Luând p = n + 1 obţinem k = şi atunci
(n + 1)!

Rn (x ) =
(x − x0 )n +1 f (n +1) (ξ ) , (∀) x ∈ I .
(n + 1)!
şi demonstraţia este încheiată. ■

Observaţie. Dacă x0 = 0 ∈ I , din teorema 5.3.2 rezultă că (∀) x ∈ I, x ≠ 0 ,

(∃)ξ între 0 şi x (deci ξ = θ x , cu θ ∈ (0,1) ), astfel încât
 - 92 -
x x n (n ) x n +1 (n +1)
f (x ) = f (0 ) + f ′(0 ) + ... + f (0 ) + f (ξ) ,
1! n! (n + 1)!
numită formula Mac-Laurin cu rest de ordin n sub forma Lagrange.

Aplicaţii.
1. Fie f : R → R , f (x ) = e x . Atunci f este indefinit derivabilă pe R şi
f (n ) (x ) = e x , (∀ ) n ∈ N , (∀ ) x ∈ R .

Rezultă f (n ) (0 ) = 1 , (∀) n ∈ N . Să scriem formula Mac-Laurin cu rest de ordin n sub

forma Lagrange.
Pentru (∀) x ∈ R , x ≠ 0 , (∃) θ ∈ (0,1) astfel încât
x x2 xn x n +1 θ x
ex = 1+ + + ... + + e
1! 2! n! (n + 1)!

2. Fie f : R → R , f (x ) = cos x . Atunci f este indefinit derivabilă pe R şi

 nπ 
f (n ) (x ) = cos x +  , (∀ ) n ∈ N , (∀ ) x ∈ R .
 2 

Din formula lui Mac-Laurin cu rest de ordin n sub forma Lagrange pentru
(∀) x ∈ R , x ≠ 0 , (∃) θ ∈ (0,1) astfel încât

x2 x4 x6 xn nπ xn +1  π
cos x = 1 − + − + ... + cos + cos ξ + (n + 1)  .
2! 4! 6! n! 2 (n + 1)!  2

Pentru n = 2k obţinem:
x2 x4 x6 x 2k x 2k +1  π
cos x = 1 − + − + ... + ( −1)k + cos ξ + (2k + 1) 
2! 4! 6! (2k )! (2k + 1)!  2

şi analog pentru n impar.

Extreme locale pentru funcţii derivabile

Teorema 5.3.3. (Condiţia suficientă de extrem local).

Fie I ⊂ R interval deschis, f : I → R de clasă C n , (n ≥ 1) pe I , x0 ∈ R un punct

critic pentru f astfel încât f ′(x0 ) = f ′′(x0 ) = ... = f (n−1) (x0 ) = 0 , f (n) (x0 ) ≠ 0 .
 - 93 -
Atunci
a) Dacă n este par, rezultă că x 0 este punct de extrem local şi anume:

f (n ) (x 0 ) > 0 ⇒ x 0 punct de minim local

f (n ) (x 0 ) < 0 ⇒ x 0 punct de maxim local

b) Dacă n este impar, rezultă că x 0 nu este punct de extrem local.

Demonstraţie.

a) Presupunem n par şi f (n ) (x 0 ) > 0 . Cum f (n) este continuă, (∃)V ∈ ϑ(x0 ), V ⊂ I

astfel încât f (n ) (x ) > 0 , (∀) x ∈ V .

Din formula lui Taylor cu rest de ordinul (n − 1) sub forma Lagrange, pentru
x ∈ V, x ≠ x 0 , există ξ între x şi x 0 astfel încât:

f (x ) = f (x 0 ) +
x − x0
f ′(x 0 ) + ... +
(x − x0 ) f (n −1) (x ) + (x − x 0 ) f ( n ) (ξ) ,
n −1 n

(n − 1)!
0
1! n!

de unde
(x − x 0 )n
f (x ) − f (x 0 ) = f (n ) (ξ ) , (∀ ) x ∈ V .
n!

Cum n este par avem

(x − x0 )n ≥ 0 , (∀ ) x ∈ V şi cum ξ este între x şi x0
n!
rezultă ξ ∈ V şi atunci f (n ) (ξ ) > 0 , de unde f(x) – f(x0) ≥ 0, (∀) x ∈ V , adică x0 este
punct de minim local pentru f.
Cazul f (n ) (x 0 ) < 0 se tratează analog.
b) Dacă n este impar atunci diferenţa f (x ) − f (x 0 ) nu are semn constant pe
nici o vecinătate V a lui x0 , deci x0 nu este punct de extrem local. ■

Exemplu. Fie funcţia f : R → R , f (x ) = x 6 − 2x 3 + 5 . Vom avea:

f ′(x ) = 6 x 5 − 6 x 2 ;

( )
f ′(x ) = 0 ⇒ 6 x 2 x 3 − 1 = 0 ⇒ x ∈ {0,1} , deci x = 0 şi x = 1 sunt puncte critice.

Caz 1. Fie x0 = 0 .Vom avea:

f ′′(x ) = 30 x 4 − 12 x ⇒ f ′′(0 ) = 0 ;
 - 94 -
f ′′′(x ) = 120 x 3 − 12 ⇒ f ′′′(0 ) = −12 ≠ 0 , deci n = 3 , impar şi x 0 = 0 nu este punct

de extrem local.
Caz 2. Fie x0 = 1 .V0m avea:
f ′′(1) = 30 − 12 = 18 > 0 , n = 2 , par.

Rezultă că x0 = 1 este punct de minim local.

Definiţia 5.3.4. Fie I ⊂ R , interval deschis şi x 0 ∈ I şi f : I → R .

Funcţia f este de două ori diferenţiabilă în x0 (respectiv pe I) dacă f este
derivabilă pe I şi derivata sa f ′ este diferenţiabilă în x 0 (respectiv pe I).

Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în x 0 se notează cu d 2 f (x 0 ) şi este

definită prin
d 2 f (x 0 ) = f ′′(x 0 )(dx ) = f ′′(x 0 )dx 2 .
2

Prin recurenţă obţinem:

Definiţia 5.3.5. Fie I ⊂ R , interval deschis, x 0 ∈ R şi f : I → R . Funcţia f este

de n (n ≥ 2) ori diferenţiabilă în x 0 dacă este de (n − 1) ori derivabilă pe I şi

derivata f (n−1) este diferenţiabilă în x0 .

Diferenţiala de ordinul n se notează cu d n f (x 0 ) şi este definită astfel:

d n f (x 0 ) = f (n ) (x 0 )(dx ) = f (n ) (x 0 )dx n .
n

Probleme propuse

1. Să se studieze derivabilitatea funcţiei f : R → R ,

 n 1
x sin , x ≠ 0
f (x ) =  x , unde n ∈ N
 0 , x = 0

2. Să se arate că punctul c din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei

f : [a, b] → R , 0 < a < b , f (x ) = ln x verifică inegalităţile

1
ab < c < (a + b ) .
2
 - 95 -
3. Să se arate că, dacă a, b > 0 atunci ab + ba > 1.
4. Fie f : R → R , f (x ) = e x cos x . Să se calculeze f (n ) (x ) , unde n ∈ N * şi să se
aproximeze funcţia f printr-un polinom de grad trei în vecinătatea originii.
x xn
5. Să se arate că polinomul P(x ) = 1 + + ... + nu poate avea rădăcini
1! n!
multiple.

6. Să se arate că ecuaţia xn − nx + 1 = 0 , n ≥ 3 are două rădăcini pozitive

α n ,β n cu proprietăţile αn → 0 , βn → 1.

7. Să se scrie formula Mac-Laurin cu rest de ordin n sub forma Lagrange

pentru funcţiile:
a) f : R → R , f (x ) = sin x;
b) f : (− 1, ∞ ) → R , f (x ) = ln(1 + x ) ;

c) f : (− 1, ∞ ) → R , f (x ) = 1 + x .

8. Să se studieze extremele locale ale funcţiilor:

a) f : R → R , f (x ) = x − 2arctg x;

b) f : (0, π) → R , f (x ) = ecos x sin x .

2
 - 96 -

CAPITOLUL 6

DERIVABILITATEA ŞI DIFERENŢIABILITATEA FUNCŢIILOR

DE MAI MULTE VARIABILE

6.1. Derivata după o direcţie. Derivate parţiale de ordinul

întâi.

Fie A ⊂ Rn, n ≥ 2, deschisă, a ∈ A şi f : A → R, f = f(x1, x2, …, xn). Pornind

de la definiţia derivatei din cazul funcţiilor reale de variabilă reala suntem tentaţi
f ( x ) − f (a )
să definim derivata funcţiei f în punctul a pornind de la raportul , pentru
x −a
x ≠ a, însă acest raport nu are sens întrucât x-a este un vector şi nu este definită
împărţirea unui scalar la un vector.
f ( x ) − f (a )
Dacă am defini derivata funcţiei f în a prin lim , raportul dat are
x →a x−a

sens însă nu vom obţine o definiţie satisfăcătoare deoarece considerând funcţia

cu valorile f(x) = f(x1, x2,…, xn) = x1, pentru x = (x1, x2,…, xn) ∈ A, aceasta nu ar
avea derivată în origine în sensul menţionat.
Vom defini mai întâi derivata după o direcţie. Fie r > 0 astfel încât

B(a, r) ⊂ A şi s ∈ Rn un versor, deci s = (s1, s2,…, sn), IIsII = s12 + s22 + ...sn2 = 1.

Fie funcţia g : (-r, r) → R, g(t) = f(a + ts). Să observăm că, pentru t ∈ (-r, r)
avem a + ts ∈ B (a, r) ⊂ A, deoarece IIa + ts – aII = IItsII = ItI IIsII = ItI < r
şi deci funcţia g este bine definită.

Definiţia 6.1.1. Funcţia f este derivabila în punctul a după versorul s dacă

funcţia g este derivabilă în t = 0 iar g’(0) se numeşte derivata lui f în punctul a şi
df
se notează prin ( a) .
ds
 - 97 -

Observaţie. Conform definiţiei avem:

df g(t ) − g(0 ) f (a + ts ) − f (a)

(a) = g’(0) = lim = lim .
ds t →0 t t →0 t
Fie B = {e1, e2,..., en } baza canonică din Rn, e1 = (1, 0, 0,…, 0),

e2 = (0, 1, 0,…, 0), …, en = (0, 0, 0,…, 0,1).

Definiţia 6.1.2. Funcţia f este derivabilă parţial în punctul a în raport cu

variabila xi, i ∈ 1, n dacă f este derivabilă în punctul a după versorul s = ei.
df
Numărul (a) se numeşte derivata parţială a funcţiei f în punctul a în
dei

∂f
raport cu variabila xi şi se notează prin (a) sau fx' i (a) .
∂ xi

Observăm, deci,
∂f df f (a + tei ) − f (a)
( a) = (a ) = lim =
∂ xi dei t →0 t

f (a1, a2 ,..., ai −1, ai + t, ai+1,..., an ) − f (a1, a2 ,..., an )

= lim , 1≤ i ≤ n .
t →0 t
Notând cu xi = ai + t, pentru 1 ≤ i ≤ n , obţinem:
∂f f (a1, a 2 ,..., ai−1, x i, ai+1,..., an ) − f (a1, a 2 ,..., an )
(a) = lim .
∂ xi xi → ai x i − ai

Caz particular. n = 2, f : A ⊂ R2 → R, f = f(x,y), a = (x 0, y0) ∈ A.

∂f f ( x, y 0 ) − f ( x 0 , y 0 )
( x 0 , y 0 ) = lim ;
∂x x → x0 x − x0

∂f f ( x 0, y ) − f ( x 0 , y 0 )
( x 0 , y 0 ) = lim .
∂y y → y0 y − y0

Definiţia 6.1.3. Funcţia f este derivabilă parţial în punctul a dacă este

derivabilă parţial în a în raport cu toate variabilele x1, x2, x3,…, xn.
În acest caz se poate defini
 ∂f ∂f ∂f 
gradf (a) =  (a), (a),..., (a)  , numit şi gradientul funcţiei f în punctul a.
 ∂x1 ∂x 2 ∂x n 
 - 98 -

Definiţia 6.1.4. Funcţia f este derivabilă parţial pe A dacă este derivabilă

parţial în toate punctele din A.
În acest caz se pot defini funcţiile
∂f ∂f
: A → R , i ∈ 1, n , x → ( x ), (∀)x ∈ A, numite şi derivatele parţiale de ordinul
∂x i ∂x i

întâi ale funcţiei f.

Funcţia f este de clasă C1 pe A şi scriem f ∈ C1(A), dacă f admite derivate
parţiale de ordinul întâi pe A şi acestea sunt continue pe A.
În capitolul 5 am văzut că, dacă f este derivabilă într-un punct, atunci f este
continuă în acel punct. În cazul funcţiilor de mai multe variabile, rezultatul nu mai
este adevărat. Dacă o funcţie este derivabilă într-un punct după un versor s, nu
rezultă neapărat că f este continuă în acest punct. În acest sens considerăm
funcţia:
 x5
 , daca ( x, y ) ≠ (0,0)
f : R2 → R, f ( x, y ) =  ( y − x 2 )2 + x 8

0, daca ( x, y ) = (0,0)

Atunci funcţia f este derivabilă în origine după orice versor s ∈ R2 , dar f nu este
continuă în origine.

Observaţie. Dacă gi(xi) = f(a1, a2, …, ai-1, xi, ai+1,…, an), atunci
∂f g (x ) − gi (ai )
(a) = lim i i = g'i (ai ), i ∈ 1, n .
∂x i x i → a i x i − ai

De aici rezultă şi metoda practică de calcul al derivatelor parţiale şi anume

o derivată parţială în raport cu una din variabile se obţine derivând funcţia f în
raport cu aceea variabilă conform regulilor de derivare de la funcţia reală, de
variabilă reală, celelalte variabile considerându-se constante.

Exemplu. Fie funcţia f : D ⊂ R 2 → R , f(x,y) = x3y+ln(x2+y2).

Atunci
∂f 2x
( x, y ) = 3 x 2 y + 2 , (∀)( x, y ) ∈ D,
∂x x + y2
∂f 2y
( x, y ) = x 3 + 2 , (∀)( x, y ) ∈ D.
∂y x + y2
 - 99 -

Fie f : A ⊂ Rn → Rm , f = (f1, f2 ,..., fm ) , unde n,m ≥ 2 , A este deschisă şi a ∈ A .

Definiţia 6.1.5. Funcţia f este derivabilă parţial în punctul a în raport cu

variabila xi, i ∈ 1,n dacă toate funcţiile f1, f2, …, fm, sunt derivabile parţial în punctul
a in raport cu variabila xi.
In acest caz
∂f  ∂f ∂f ∂f 
(a) =  1 (a), 2 (a),..., m (a)  , i ∈ 1, n.
∂x i  ∂x i ∂x i ∂x i 

Definiţia 6.1.6. Funcţia f este derivabilă parţial în punctul a dacă este

derivabilă parţial în punctul a în raport cu toate variabilele x1, x2,…, xn.
În acest caz se poate defini matricea notată
 ∂f1 ∂f1 ∂f 
 (a) (a) ... 1 (a) 
 ∂x1 ∂x 2 ∂x n 
 ∂f ∂f2 ∂f 
 2 (a) (a) ... 2 (a) 
Jf (a)(sauf ' (a)) =  ∂x1 ∂x 2 ∂x n  ∈ Mmxn (R) ,
 .................... ................ 
 
 ∂fm ∂fm ∂fm 
 ∂x (a) ∂x (a) ... ∂x (a) 
 1 2 n 
numită matricea jacobiană a lui f în punctul a.
Dacă m = n atunci Jf (a) ∈ Mn (R) , iar d = detJf(a), se numeşte determinantul
funcţional al funcţiilor f1, f2, …, fn, în raport cu variabilele x 1, x2,…, xn în punctul a
şi se notează:
D( f1.f2 ,..., fn ) D(f )
detJf(a) = (a)(sau (a )) .
D( x1, x 2 ,..., x n ) D( x )

6.2. Diferenţiabilitatea funcţiilor reale de mai multe variabile

Fie A ⊂ Rn , deschisă, a ∈ A şi f : A → R , f = f(x1, x2,…, xn).

Definiţia 6.2.1. Funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă există o

aplicaţie liniară T:Rn → R astfel încât
 - 100 -
f ( x ) − f (a ) − T( x − a )
lim =0 (6.1)
x →a x−a

Funcţia f este diferenţiabilă pe A dacă este diferenţiabilă în orice punct

din A.
 f ( x ) − f (a ) − T( x − a )
 , daca x ≠ a
Dacă notăm cu α( x ) =  x −a , atunci (6.1) se scrie
0, daca x = a

echivalent astfel:
f(x) = f(a)+T(x-a)+ α( x ) x − a , (∀)x ∈ A , (6.2)

unde α : A → R este continuă în a şi α (a) = 0.

Propoziţia 6.2.1. Dacă f este diferenţiabilă în a atunci aplicaţia liniară T

este unică.

Demonstraţie. Presupunem că există T1, T2 : R n → R , liniare, α1,α2

continue în a, α1(a) = α 2 (a) = 0 , astfel încât
f(x) = f(a)+T1(x-a)+ α1( x ) x − a , (∀)x ∈ A ;

f(x) = f(a)+T2(x-a)+ α 2 ( x ) x − a , (∀)x ∈ A .

Notând T =T1-T2, α = α 2 − α1 şi scăzând cele două relaţii obţinem

T(x-a) = α( x ) x − a , (∀)x ∈ A .

Fie h ∈ Rn , fixat şi t > 0 suficient de mic astfel încât a+th ∈ A.

Luând x = a+th obţinem
T(th) = α(a + th) th , de unde

tT(h) =t α(a + th) h , adică T(h) = α(a + th) h .

Pentru t → 0 obţinem T(h) = 0 şi cum h ∈ Rn este arbitrar luat rezultă T = 0,

deci T1 = T2. ■

Definiţia 6.2.2. Aplicaţia liniară T se numeşte diferenţiala funcţiei f în

punctul a şi notează T = df(a).
 - 101 -

Observaţie. Dacă f : Rn → R este liniară atunci f este diferenţiabilă în orice

punct a ∈ Rn şi df(a) = f.
f ( x ) − f (a ) − f ( x − a ) f ( x ) − f ( a ) − f ( x ) + f (a )
Într-adevăr, lim = lim = 0.
x →a x−a x →a x−a

În particular funcţiile proiecţie pr i: Rn → R , pri(x1, x2,…, xn) = xi, 1 ≤ i ≤ n sunt

diferenţiabile în (∀)a ∈ Rn şi dpri(a) = pri, i = 1,n .

Teorema 6.2.1. Fie f : A ⊂ Rn → R , diferenţiabilă în punctul a ∈ A. Atunci:

a) f este continuă în a;
df
b) f este derivabilă în a după orice versor s ∈ Rn şi (a) = df (a)(s) .
ds
∂f
În particular f este derivabilă parţial în a şi (a) = df (a)(ei ),(∀)i = 1,n .
∂x i

Demonstraţie. a) Cum f este diferenţiabilă în punctul a, conform

definiţiei (vezi 6.2), există T : Rn → R , liniară, T = df(a) şi α : A → R , continuă în a,
α(a) = 0 astfel încât

f(x) = f(a)+T(x-a)+ α( x) x − a , (∀) x ∈ A (6.3)

Cum T este liniară, este continuă şi atunci lim f ( x ) = f (a) , adică f este
x →a

continuă în a.
b) Dacă s ∈ Rn este un versor, din (6.3) avem
df f (a + ts ) − f (a) f (a) + T(a + ts − a) + α(a + ts ) a + ts − a − f (a)
(a) = lim = lim =
ds t →0 t t →0 t
T( ts) + α(a + ts) ts tT(s) + t α(a + ts ) t
= lim = lim = lim (T(s) + α(a + ts )) = T(s) = df (a)(s)
t →0 t t →0 t t →0 t
■

Observaţie. Cum lim α( x ) = 0 din (6.3) rezultă că, pentru x într-o vecinătate
x→a

V a lui a avem aproximarea f(x)-f(a) ≅ T(x-a) = df(a)(x-a), deci creşterea funcţiei f

într-o vecinătate a punctului a se poate aproxima printr-o creştere liniară.
 - 102 -

Observaţie. Fie f : A ⊂ Rn → R , diferenţiabilă în a ∈ A . Funcţiile proiecţie

sunt diferenţiabile în a şi dpri(a) = pri, (∀)i = 1, n . Notăm cu dxi diferenţiala funcţiei

pri în a, dxi = dpri(a), i= 1, n .

Pentru (∀)h ∈ Rn , h = (h1, h2,…, hn) vom avea:

 n  n n
∂f
df (a)(h) = df (a) ∑ hiei  = ∑ hidf (a)(ei ) = ∑ hi (a ) =
 i =1  i =1 i =1 ∂x i
n
∂f n
∂f n
∂f
=∑ (a)pri (h) = ∑ (a)dpri (a)(h) =∑ (a )dx i (h),
i =1 ∂x i i =1 ∂x i i =1 ∂xi

n
∂f
de unde df (a) = ∑ (a )dx i , care reprezintă expresia diferenţialei de ordinul întâi
i =1 ∂x i

a lui f în a.
Deci df(a): Rn → R este o aplicaţie liniară şi
n
∂f
df(a)(h) = ∑ (a)hi , (∀) h = (h1,h2 ,..., hn ) ∈ Rn .
i =1 ∂x i

Din observaţia anterioară rezultă că pe o vecinătate V a lui a avem

aproximarea
n
∂f
f ( x ) ≅ f (a ) + ∑ (a )(x i − ai ) .
i =1 ∂x i

Caz particular. n =2, f : A ⊂ R 2 → R, f = f(x,y), a = (x 0,y0) ∈ A ,

∂f ∂f
df(x0, y0) = ( x 0 , y 0 )dx + ( x 0 , y 0 )dy .
∂x ∂y

Teorema 6.2.2. (Criteriu de diferenţiabilitate).

Fie A ⊂ Rn , deschisă, a ∈ A şi f : A → R . Dacă f este derivabilă parţial într-o
vecinătate V a punctului a iar derivatele parţiale sunt continue în a atunci f este
diferenţiabilă în a.

Demonstraţie. Fie a = (a1, a2…, an)∈ A , r > 0 astfel încât B(a,r) ⊂ A şi f

este derivabilă parţial pe B(a,r). Pentru x ∈ B (a,r), vom avea :
f(x) - f(a) = f(x 1, x2,…, xn) - f(a1, a2…, an) = [f(x1, x2,…, xn) - f(a1, x2,…, xn)] +
+ [f(a1, x2,…, xn) - f(a1, a2…, xn)] +…+ [f(a1, a2…, an-1, xn) - f(a1, a2…, an)].
 - 103 -
Cum f este derivabilă parţial în raport cu x1 pe B(a,r), din teorema lui
Lagrange aplicată funcţiei g1(t) = f(t, x2, x3,…, xn) pe intervalul închis determinat
de punctele x1 şi a1 rezultă că există ξ1 între x1 şi a1 astfel încât
∂f
f(x1, x2,…, xn) - f(a1, x2,…, xn) = (x1-a1) (ξ1, x 2 ,..., x n ) .
∂x1

Procedând analog cu funcţia g2(t) = f(a1, t, x2,…, xn) pe intervalul închis

determinat de punctele x2 şi a2 rezultă că există ξ 2 între a2 şi x2 astfel încât:
∂f
f(a1, x2,…, xn) - f(a1, a2,…, xn) = (x2-a2) (a1, ξ 2 , x 3 ,..., x n ) .
∂x 2

Continuând procedeul şi pentru celelalte paranteze rezultă că există ξ1

între x1 şi a1, ξ 2 între a2 şi x2, …, ξn între an şi xn astfel încât
∂f ∂f
f(x) - f(a) = (x1-a1) (ξ1, x 2 ,..., x n ) + ( x2-a2) (a1, ξ 2 , x 3 ,..., x n ) +…
∂x1 ∂x 2

∂f
+ (xn-an) (a1, a 2 ,..., an −1, ξn ) .
∂x n
n
∂f
Fie T: Rn → R, T( x) = ∑ (a)x i , care evident este liniară şi oricare x ∈ B(a, r ) ,
i=1 ∂x i

x ≠ a , avem
∂f ∂f
( x1 − a1 )[ (ξ1, x 2,..., x n ) − (a1, a2 ,..., an )]
f ( x ) − f (a ) − T( x − a ) ∂x1 ∂x1
=
x −a x −a
∂f ∂f
( x 2 − a 2 )[ (a1, ξ 2 , x 3 ,..., x n ) − (a1, a2 ,..., an )]
∂x 2 ∂x 2
+ + ...
x−a
∂f ∂f
( x n − an )[ (a1, a2 ,..., ξn ) − (a1, a2 ,..., an )]
∂x n ∂x n
... + .
x−a

x i − ai
Cum ≤ 1, pentru i = 1,n şi derivatele parţiale ale lui f sunt continue în
x −a

a = (a1, a2,…, an) rezultă că există limita membrului doi al egalităţii pentru x → a şi
f(x) − f(a) − T(x − a)
este egală cu zero. Prin urmare lim = 0 , deci f este
x→a x−a

diferenţiabilă în punctul a. ■
 - 104 -
Observaţie. Din această teoremă rezultă că, dacă f ∈ C1(A) , atunci f este
diferenţiabilă pe A.

x
Exemplu. Fie funcţia f:D ⊂ R2 → R , f(x,y) = arctg şi (x0, y0) = (2, -1) ∈ D .
y

Avem:
∂f 1 1 y
( x, y ) = ⋅ = 2 , (∀)( x, y ) ∈ D ;
∂x x y x + y2
2
1+ 2
y

∂f 1 −x −x
( x, y ) = ⋅( 2 ) = 2 , (∀)(x, y ) ∈ D ,
∂y x 2
y x + y2
1+ 2
y

deci f ∈ C1(D) şi atunci f este diferenţiabilă pe D, deci în (x0, y0) = (2, -1) şi
∂f ∂f −1 2
df(2, -1) = (2,−1)dx + (2,−1)dy = dx − dy .
∂x ∂y 5 5
−1 2
Dacă h ∈ R 2 , h = (h1, h2), atunci df(2, -1)( h1, h2) = h1 − h2 .
5 5

Presupunem în continuare că f este funcţie vectorială, f:A ⊂ Rn → Rm ,

m ≥ 2 , f = (f1, f2, …, fm), A deschisă şi a ∈ A .

Definiţia 6.2.3. Funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă există o

aplicaţie liniară T: Rn → Rm , astfel încât
f(x) − f(a) − T(x − a)
lim = 0, (6.4)
x →a x−a

sau echivalent (vezi cazul m = 1), dacă există T: Rn → Rm , liniară şi α : A → R m,

continuă în punctul a, α(a) = 0 astfel încât
f(x) = f(a)+T(x-a)+ α( x ) x − a , (∀)x ∈ A .

Ca şi în cazul m = 1 se arată că aplicaţia liniară T este unică şi prin

definiţie T se numeşte diferenţiala funcţiei f în punctul a şi se notează T = df(a).

Teorema 6.2.3. Fie A ⊂ Rn , deschisă, a ∈ A, f : A → Rm , f = ( f1, f2 ,..., fm ). Atunci

funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă şi numai dacă funcţiile f1, f2 ,..., fm
sunt diferenţiabile în a şi în acest caz avem
 - 105 -
df(a) = (df1(a),df2(a),…, dfm(a)).

Demonstraţie. Fie T: Rn → Rm liniară, T = (T1, T2,…, Tm), unde Ti: Rn → R

este liniară, (∀)i = 1, m . Din proprietăţile normei euclidiene avem:
n

fi ( x ) − fi (a ) − Ti ( x − a) f ( x ) − f (a ) − T( x − a )
∑ fi ( x) − fi (a) − Ti ( x − a)
i =1
≤ ≤ , (∀)x ≠ a,
x−a x −a x −a

de unde rezultă teorema. ■

6.3. Diferenţiabilitatea funcţiilor compuse

Teorema 6.3.1. Fie u:A → B , unde A ⊂ Rn ,B ⊂ Rm sunt deschise,

u = (u1, u2,…, um), ϕ : B → Rp (m, n, p ≥ 1 ), ϕ = (ϕ1, ϕ2 ,..., ϕp ).

Dacă u este diferenţiabilă în a ∈ A şi ϕ este diferenţiabilă în b = u(a) ∈ B ,

atunci f = ϕ οu : A → Rp este diferenţiabilă în a şi d f(a) = d ϕ(b) οdu(a) .

Demonstraţie. Fie T = du(a) : Rn → Rm , L = d ϕ(b) : Rm → Rp . Conform

definiţiei diferenţiabilităţii există funcţiile α : A → Rm , β : B → Rp , continue în a,

respectiv b, astfel încât α(a) = 0, β(b ) = 0 şi
u( x ) = u(a) + T( x − a) + α( x ) x − a , (∀)x ∈ A ;

ϕ( y ) = ϕ(b) + L( y − b) + β( y ) y − b , (∀)y ∈ B . (6.5)

Luând în (6.5) y = u(x), cu x ∈ A obţinem:

ϕ(u( x )) = ϕ(u(a)) + L(u( x ) − u(a )) + β(u( x )) u( x ) − u(a) , (∀)x ∈ A , de unde rezultă că

f ( x ) = f (a) + L(T( x − a ) + α( x ) x − a ) + β(u( x )) T( x − a ) + α( x ) x − a =

T( x − a ) (6.6)
= f (a ) + (L οT )( x − a) + x − a [L(α( x )) + β(u( x )) + α( x ) ], (∀)x ∈ A, x ≠ a.
x−a

Fie γ : A → R,

 T( x − a )
L(α( x )) + β(u( x )) + α( x ) , daca x ≠ a
γ( x ) =  x −a

o , daca x = a
 - 106 -

Din (6.6) obţinem: f ( x) = f (a ) + (L οT )( x − a ) + x − a γ( x ), (∀)x ∈ A .

Vom arăta că lim γ( x ) = 0 .

x →a

Cum L este operator liniar, este continuu şi atunci

lim L(α( x )) = L(α(a)) = L(0 ) = 0 .
x →a

Cum u este continuă în a şi β în b, rezultă că lim β(u( x )) = β(u(a)) = β(b) = 0 .

x →a

Cum T este operator liniar există M > 0, astfel încât T( x) ≤ M x , (∀)x ∈ Rn ,

T( x − a) T( x − a )
şi atunci + α( x ) ≤ + α( x ) ≤ M + α( x ) ,(∀)x ∈ A, x ≠ a , de unde va
x−a x −a

T( x − a )
rezulta că lim β(u( x )) + α( x ) = 0 .
x →a x−a

În concluzie lim γ( x) = 0 = γ(a), deci f este diferenţiabilă în a şi

x→a

df(a) = L οT = d ϕ(b) οdu(a) . ■

Observaţie. Dacă Ju(a), J ϕ (b), Jf(a) sunt matricile jacobiene ale funcţiilor
u, ϕ , f, în a, b şi respectiv a, din relaţia df(a) = d ϕ(b) ο du(a) obţinem
Jf (a) = Jϕ (b) ⋅ Ju (a) , de unde rezultă şi formulele pentru calculul derivatelor parţiale

ale funcţiei f:
∂fi m
∂ϕ ∂u
(a) = ∑ i (b) k (a),(∀)i = 1, p, j = 1, n .
∂x j k =1 ∂uk ∂x j

În particular, dacă u este diferenţiabilă pe A şi ϕ este diferenţiabilă pe B,

∂fi m
∂ϕ ∂u
atunci f = ϕ οu este diferenţiabilă pe A şi = ∑ i k , (∀)i = 1, p, j = 1, n .
∂x j k =1 ∂uk ∂x j

Cazuri particulare.

1. f ( x, y ) = ϕ(u( x, y ), v( x, y )), n = 2, m = 2, p = 1 ;
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= + ;
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= + .
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
 - 107 -
2. f ( x, y ) = ϕ(u( x, y )), n = 2, m = 1, p = 1 ;
∂f ∂u
= ϕ' (u( x, y )) ;
∂x ∂x
∂f ∂u
= ϕ' (u( x, y )) .
∂y ∂y

3. f ( x ) = ϕ(u( x ), v( x )), n = 1, m = 2, p = 1 ;
∂ϕ ∂ϕ
f ' (x) = u' ( x ) + v' ( x ) .
∂u ∂v

Teorema 6.3.2. (Teorema de medie).

Fie A ⊂ Rn , deschisă, f : A → R diferenţiabilă pe A şi [a,b] un segment din A
([a,b] = {(1- λ )a+ λ b: λ ∈ [0,1] }). Atunci există ξ ∈ (a, b) = {(1 − λ )a + λb : λ ∈ (0,1)} ,
astfel încât f(b)-f(a) = df( ξ )(b-a).

Demonstraţie. Fie funcţia ϕ : [0,1] → R , ϕ( t ) = f (a + t(b − a)) .

Cum funcţia u : [0,1] → A, u( t ) = a + t(b − a) este diferenţiabilă pe [0,1] şi f este
diferenţiabilă pe [a,b], rezultă că ϕ este diferenţiabilă pe [0,1] şi
n
∂f
ϕ' ( t ) = ∑ (a + t(b − a))(bi − ai ) = df (a + t(b − a))(b − a) .
i=1 ∂x i

Din teorema lui Lagrange există τ ∈ (0,1) astfel încât ϕ(1) − ϕ(0) = ϕ' ( τ) ,
sau echivalent f(b) - f(a) = df(a+ τ(b − a) )(b-a) şi demonstraţia este încheiată luând
ξ = a+ τ(b − a ) ∈ (a, b) . ■

Definiţia 6.3.1. O funcţie f:A ⊂ Rn → R se numeşte omogenă dacă există

p ∈ R astfel încât ( ∀)x ∈ A şi t > 0 cu tx ∈ A avem f(tx) = tpf(x). Numărul real p se
numeşte grad de omogenitate.

Teorema 6.3.3. (Relaţia lui Euler). Fie A ⊂ Rn deschisă, f:A → R ,

n
∂f
diferenţiabilă şi omogenă cu grad de omogenitate p. Atunci ∑ xi ∂x = pf .
i =1 i

Demonstraţie. Fie funcţia cu valorile g(t) = f(tx) = f(tx 1, tx2,…, txn), unde
x = (x1, x2,…, xn) ∈ A , este fixat iar t ∈ V , unde V∈ ϑ(1), astfel încât tx ∈ A, ( ∀)t ∈ V .

Evident avem g(t) = f(u(t)), unde u: V → A , u =(u1, u2,…, un), ui(t) = tx i, i ∈ 1, n .

 - 108 -

Cum f este diferenţiabilă pe A iar u este diferenţiabilă pe V rezultă că

g = f οu este diferenţiabilă pe V, deci derivabilă pe V şi
n
∂f ∂u n
∂f
g' ( t ) = ∑ (u( t )) i (t ) = ∑ x i (u(t )).
i =1 ∂ui ∂t i =1 ∂ui

Pentru t = 1avem ui = xi, i = 1, n , şi atunci

n
∂f
g’(1) = ∑ xi (x) . (6.7)
i =1 ∂x i

Pe de altă parte cum f este omogenă, avem:

f ( tx ) = t p f ( x ) , adică g(t) = t g(1) şi deci g’(t) = pt g(1), (∀) t∈ V.
p p-1

Pentru t =1 obţinem g(1) = pf(x), care combinată cu relaţia (6.7) încheie

demonstraţia. ■

6.4. Derivate parţiale şi diferenţiale de ordin superior

Definiţia 6.4.1. Fie A ⊂ Rn , deschisă, f:A → R , derivabilă parţial pe A şi

∂f ∂f ∂f
, ,..., , derivatele sale parţiale de ordinul întâi.
∂x1 ∂x 2 ∂xn

Funcţia f este de două ori derivabilă parţial în punctul a ∈ A , în raport cu

∂f
variabilele xi şi xj, unde i,j ∈ 1,n dacă funcţia este derivabilă parţial în punctul
∂x i

a în raport cu variabila xj.

∂f
Derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei în punctul a în raport cu
∂x i

variabila xj se numeşte derivata parţială de ordinul doi a funcţiei f în punctul a şi

se notează prin:
∂  ∂f  ∂ 2f
 (a ) = (a) sau fx" ix j (a) dacă j ≠ i şi
∂x j  ∂x i  ∂x i∂x j

∂  ∂f  ∂2f
 (a ) = (a) sau f " 2 (a ) dacă j = i.
∂x i  ∂x i  ∂x i
2 xi
 - 109 -
∂ 2f
Derivata (a) cu j ≠ i se numeşte şi derivată mixtă de ordinul doi în
∂x i∂x j

punctul a.
Funcţia f este de două ori derivabilă parţial în punctul a dacă toate funcţiile
∂f ∂f ∂f
, ,..., sunt derivabile parţial în punctul a.
∂x1 ∂x 2 ∂x n

Funcţia f este de două ori derivabilă parţial pe A dacă este de două ori
derivabilă parţial în toate punctele din A. În acest caz se pot defini funcţiile
∂  ∂f  ∂  ∂f 
  : A → R, x →  (x ), i, j ∈ 1, n numite şi derivatele parţiale de ordinul
∂x j  ∂x i  ∂x j  ∂x i 

doi ale lui f.

∂  ∂f 
Derivatele   cu j ≠ i se numesc derivate parţiale mixte de ordinul
∂x j  ∂x i 

∂  ∂f  ∂2f
doi şi se notează prin   = sau fx"i x j .
∂x j  ∂x i  ∂x i∂x j

∂  ∂f  ∂ 2 f
Pentru j = i acestea se notează prin  = sau fx" 2 .
∂x i  ∂x i  ∂x i2 i

Dacă f:A ⊂ Rn → R este de două ori variabilă parţial în punctul a vom nota
 ∂ 2f 
cu H(a) =  (a)  ∈ Μn (R) şi o vom numi matricea hessiană a funcţiei f în a.
 ∂xi∂x j 
 
y
Exemplu. Fie funcţia f:D ⊂ R2 → R , f(x,y) = arctg . Ne propunem să
x
determinăm H(1,-2).
Funcţia f este derivabilă parţial pe D şi
∂f 1  y  −y
= − 2  = 2
∂x y2  x  x +y
2
1+ 2
x
∂f 1 1 x
= = 2 .
∂y y2 x x + y2
1+ 2
x
(derivatele parţiale sunt calculate în punctul curent (x,y)).
 - 110 -
∂f ∂f
Funcţiile , sunt derivabile parţial pe D şi
∂x ∂y

∂2 f ∂  ∂f  2 xy
=  = 2
∂x 2
∂x  ∂x  ( x + y 2 ) 2
∂2 f ∂  ∂f  − ( x 2 + y 2 ) + y ⋅ 2 y y2 − x2
=  = = 2
∂y∂x ∂y  ∂x  ( x2 + y 2 )2 (x + y2 )2
∂2 f ∂  ∂f  x 2 + y 2 − x ⋅ 2 x y 2 − x2
=  = = 2
∂y∂x ∂x  ∂y  (x2 + y2 )2 ( x + y 2 )2
∂2 f ∂  ∂f  − 2 xy
=   = 2
∂y 2
∂y  ∂y  ( x + y 2 ) 2
(derivatele parţiale sunt calculate în punctul curent)

 ∂ 2f ∂ 2f 
 (1,−2) (1,−2)   − 4 3 

 ∂x 2 ∂x∂y 
=
25 25 
Vom avea H(1,−2) =  2 .
 ∂ f (1,−2) ∂ f   3 4 
2
(1,− 2 ) 
 ∂y∂x ∂y 2   25 25 
 
Derivatele parţiale de ordin superior se vor defini în mod asemănător cu
derivatele parţiale de ordinul doi.
Astfel, derivatele parţiale de ordinul trei se vor defini ca derivatele parţiale
de ordinul întâi ale derivatelor parţiale de ordinul doi.
Continuând recurent, vom putea defini derivatele parţiale de ordin k ≥ 2 ale
funcţiei f ca derivatele parţiale de ordinul întâi ale derivatelor parţiale de
ordin k-1.
De exemplu, dacă f:D ⊂ R3 → R, f = f ( x, y, z),

∂ 6f ∂2  ∂ 3  ∂f  
=  3    .
∂x∂y 3 ∂z 2 ∂z 2  ∂y  ∂x  
De asemenea, spunem că f este derivabilă parţial de ordin k în raport cu
variabila xi, i ∈ 1,n dacă toate derivatele parţiale de ordin k-1 sunt derivabile în
raport cu variabila xi.
Derivatele parţiale de ordin superior calculate în raport cu cel puţin două
variabile diferite se numesc derivate parţiale mixte.
 - 111 -

Definiţia 6.4.2. Fie A ⊂ Rn , deschisă şi f : A → R . Funcţia f este clasă Ck pe

A (k ≥ 2 ) şi scriem f ∈ Ck ( A ) dacă f este de k ori derivabilă parţial pe A şi
derivatele parţiale de ordinul k sunt continue pe A.
Funcţia f este de clasă C∞ pe A, f ∈ C∞ ( A ) dacă f ∈ Ck ( A ),(∀)k ≥ 0 .
y
În exemplul dat în acest subcapitol ( f(x,y) = arctg ) am văzut că
x
derivatele parţiale mixte de ordinul doi sunt egale. Acest lucru nu este adevărat
întotdeauna. În acest sens considerăm funcţia f : R 2 → R ,
 x 3 y − xy3
 , daca (x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) =  x 2 + y 2
0, daca (x, y ) = (0,0 ) .


Printr-un calcul simplu obţinem

∂f
(x, y ) = y x − y2 + 42 x2 y , (∀)( x, y ) ≠ (0,0) ;
4 4 2 2

∂x (x + y )
∂f x 4 − y 4 − 4x 2 y2
(x, y ) = x , (∀)( x, y ) ≠ (0,0) .
∂y ( x 2 + y 2 )2
∂f ∂f
de unde (0, y ) = − y şi ( x,0 ) = x, (∀)x ≠ 0, y ≠ 0 .
∂x ∂y
f ( x,0) − f (0,0 ) 0
Cum lim = lim = 0 ,
x→0 x x → 0 x
f (0, y ) − f (0,0) 0
lim = lim = 0 ,
y →0 y y → 0 y
∂f ∂f
rezultă că f este derivabilă parţial în (0,0) şi (0,0) = 0, (0,0) = 0 .
∂x ∂y

Vom calcula acum derivatele mixte de ordinul doi în (0,0):

∂f ∂f
(0, y ) − (0,0)
∂ 2f − y −0
(0,0) = lim ∂x ∂x = lim = −1 ,
∂x∂y y →0 y y→0 y
∂f ∂f
( x,0) − (0,0)
∂ 2f ∂y ∂y x
(0,0) = lim = lim = 1 ,
∂y∂x x →0 x x→0 x

∂ 2f ∂2f
deci (0,0 ) ≠ (0,0) .
∂x∂y ∂y∂x
 - 112 -
Următorul rezultat furnizează o condiţie suficientă care să asigure
egalitatea derivatelor parţiale mixte de ordinul doi într-un punct.

Teorema 6.4.1. (teorema lui Schwarz).

∂ 2f
Fie A ⊂ Rn , deschisă şi f:A → R . Dacă f are derivate parţiale mixte şi
∂x i∂x j

∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
(i ≠ j) într-o vecinătate V a lui a∈ A, şi funcţiile , sunt continue
∂x j∂x i ∂x i∂x j ∂x j∂x i

în a, atunci
∂ 2f ∂ 2f
(a ) = (a ) . (6.8)
∂x i∂x j ∂x j∂x i

Demonstraţie. Vom demonstra mai întâi teorema pentru n = 2.

Fie f : A → R , A ⊂ R2 , f = f ( x, y ), a ∈ A, a = ( x0 , y0 ) .Fie V = B(a,r) ∈ϑ(a), pe care

∂ 2f ∂ 2 f
există funcţiile , . Pentru (x,y)∈ V, x ≠ x0 şi y ≠ y0 considerăm expresia
∂x∂y ∂y∂x

E(x,y) = f(x,y)-f(x 0,y)-f(x,y0)+f(x0,yo) . (6.9)

Fie I,J ⊂ R două intervale deschise astfel încât x0∈I, y0∈J şi
(x,y) ∈ I x J ⊂ B(a,r). Fie funcţia
g : I → R , g( t ) = f ( t, y ) − f ( t, y 0 ) , (6.10)
si atunci E (x,y) = g(x) - g(x0).
Cum f este derivabilă parţial în raport cu x pe V, rezultă că g este
derivabila pe I şi din teorema lui Lagrange există ξ între x0 şi x, astfel încât
E (x,y) = g(x) - g(x0) = (x-x0)g’( ξ ). (6.11)
∂f ∂f
Dar, din (6.10), g' (ξ) = (ξ, y ) − (ξ, y 0 ) , şi atunci folosind (6.11) obţinem:
∂x ∂x
∂f ∂f
E(x,y) = (x-x0)[ (ξ, y ) − (ξ, y 0 ) ]. (6.12)
∂x ∂x
∂f
Fie funcţia h : J → R , h( τ) = (ξ, τ) . Din ipoteză h este derivabilă pe J şi din
∂x
teorema lui Lagrange există η între y0 şi y astfel încât

∂2f
h(y) - h(y0) = (y-y0)h’( η ) = (y-y0) (ξ, η) , şi atunci din (6.12) obţinem:
∂x∂y
 - 113 -

∂2f
E(x,y) = (x-x 0)(h(y)-h(y0)) = (x-x 0)(y-y0) (ξ, η) . (6.13)
∂x∂y
Schimbând pe x cu y şi raţionând analog găsim că există un punct ~ξ între
~ între y0 şi y astfel încât
x0 şi x şi un punct η

∂ 2f ~ ~
E(x,y) = (x-x0)(y-y0) (ξ , η) . (6.14)
∂y∂x

∂2f ∂ 2f ~ ~
Din (6.13) şi (6.14) obţinem (ξ, η) = ( ξ, η) .
∂x∂y ∂y∂x

Fie un şir de puncte (x n,yn)∈ V astfel încât (xn,yn) → (x0,y0), cu xn ≠ x0,

yn ≠ y0. Atunci există punctele ξn , ~ ~ între y0 şi yn
ξn între x0 şi xn şi punctele ηn,ηn

astfel încât
∂ 2f ∂ 2f ~ ~
(ξn , ηn ) = ( ξn , ηn ) , (∀)n ∈ N .
∂x∂y ∂y∂x
~
Cum (xn,yn) → (x0,y0) rezultă că ξn → x0 , ξn → x0 , ηn → y 0 , ~
ηn → y 0 , deci

(ξn , ηn ) → (x 0 , y 0 ) , (~ξn , ~ηn ) → (x0 , y0 ) şi folosind continuitatea funcţiilor

∂2f ∂2f
, obţinem
∂x∂y ∂y∂x

∂ 2f
(x0 , y 0 ) = ∂ f (x0 , y 0 ) .
2

∂x∂y ∂y∂x

Dacă n>2, fără a restrânge generalitatea putem presupune i<j. Fie

a=(a1,a2,… an)∈ A şi funcţia cu valorile g(x, y ) = f (a1,...ai−1, x, ai+1,..., a j−1, y, a j +1,..., an )

definită pe un deschis ce conţine punctul (ai,aj).

Folosind prima parte a demonstraţiei (cazul n=2) vom avea
∂ 2f ∂ 2g ∂ 2g ∂ 2f
(a ) = (a ) = (a ) = (a) , şi demonstraţia este
∂x i∂x j ∂x∂y ∂y∂x ∂x j∂x i

încheiată. ■

Corolarul 6.4.1. Fie A ⊂ Rn deschisă şi f:A → R . Dacă f ∈ C1 ( A ) şi derivatele

∂ 2f ∂ 2f
parţiale mixte de ordinul doi , ( j ≠ i) există si sunt continue pe A
∂x i∂x j ∂x j∂x i

atunci
 - 114 -

∂ 2f ∂ 2f
= .
∂x i∂x j ∂x j∂x i

Corolarul 6.4.2. Dacă f ∈ Ck ( A ), k ≥ 2 , atunci derivatele parţiale mixte de

ordin q ≤ k nu depind de ordinea de derivare.

O altă condiţie suficientă pentru ca derivatele parţiale mixte de ordinul doi

să fie egale este dată de criteriul lui Young.
Teorema 6.4.2. Fie A ⊂ Rn , deschisă şi f : A → R . Dacă f este derivabilă
∂f
parţial pe o vecinătate V a punctului a ∈ A, iar derivatele parţiale , i = 1, n sunt
∂x i

diferenţiabile în punctul a atunci există derivatele parţiale mixte de ordinul doi şi

sunt egale în a.
Pentru demonstraţie se poate consulta [11].

Definiţia 6.4.3. Fie A ⊂ Rn deschisă şi f : A → R . Funcţia f este de k (k ≥ 2 )

ori diferenţiabilă într-un punct a ∈ A dacă f este de k-1 ori derivabilă parţial într-o
vecinătate V a lui a, iar toate derivatele parţiale de ordin k-1 ale lui f sunt
diferenţiabile în a. Funcţia f este de k ori diferenţiabilă pe A dacă este de k ori
diferenţiabilă în orice punct a∈ A.

Observaţie. Folosind teorema 6.2.2. rezultă că, dacă f : A ⊂ Rn → R este

derivabilă parţial de ordin k pe A şi dacă derivatele parţiale de ordin k sunt
continue în a, atunci f este de k ori diferenţiabilă în a. În particular, dacă f ∈ Ck ( A )
atunci f este de k ori diferenţiabilă pe A.

Definiţia 6.4.4. Fie A ⊂ Rn , deschisă, f:A → R , o funcţie de k ori

diferenţiabilă într-un punct a ∈ A . Numim diferenţială de ordinul k a funcţiei f în
punctul a funcţia dk f (a) : Rn → R definită prin:
∂f ∂f ∂f
dk f (a)(h) = (h1 (a ) + h 2 (a) + ... + hn (a))(k ) , (6.15)
∂x1 ∂x 2 ∂x n

unde ridicarea la puterea simbolică k se face în sensul luării derivatelor.

 - 115 -

∂f ∂k f
Astfel ( (a))(k ) reprezintă (a ) ,
∂x i ∂x ki

∂f ∂f ∂k f
( (a))( k −1) ( (a )) reprezintă (a ) ,
∂x i ∂x j ∂x ki −1∂x j

∂f ∂f ∂k f
( (a ))(k − 2 ) ( (a))( 2 ) reprezintă (a) , etc.
∂x i ∂x j ∂x ki − 2∂x 2j

Observaţii.
1. In cazul k = 2, d2f(a) este o formă pătratică:
∂2f
d2 f (a)(h) = ∑ ∂x ∂x (a)hih j,(∀)h = (h1,h2,..., hn ) ∈ Rn, cu matricea asociată
1≤i, j≤ n i j

∂ 2f
H(a) = ( (a))1≤i, j≤n , deci tocmai matricea hessiană a lui f în a.
∂x i∂x j

Evident H(a) este o matrice simetrică.

2. Presupunem că f este de k ori diferenţiabilă în a. Notând cu dxi
diferenţiala funcţiei pri în punctul a, dxi = dpri(a), i ∈ 1, n , formula 6.15 se mai scrie
n
∂f n
∂f
şi astfel : dkf(a)(h) = [ ∑ (a)dx i (h) ] , (∀)h ∈ Rn , de unde d f(a) = [ ∑
(k) k (k)
(a)dx i ] .
i =1 ∂x i i =1 ∂x i

n
∂f
Dacă f este diferenţiabilă de k ori pe A, atunci dkf = [ ∑ (k)
dx i ] .
i =1 ∂x i

3. Pentru n = 2,
f : A ⊂ R 2 → R, f = f ( x, y ), a ∈ A, a = ( x 0 , y 0 ),
∂f ∂f
dk f (a)(h) = ( (a)h1 + (a)h2 )( k ), (∀)h = (h1, h2 ) ∈ R2 ,
∂x ∂y

∂f ∂f
sau dk f (a) = ( (a)dx + (a)dy )(k ).
∂x ∂y

Pentru k = 2,
∂2f ∂ 2f ∂2f
d2 f ( x 0 , y 0 ) = ( x 0 , y 0 )dx 2 + 2 ( x 0 , y 0 )dxdy + 2 ( x 0 , y 0 )dy 2 .
∂x 2 ∂x∂y ∂y

Exemplu. Fie funcţia f : A ⊂ R2 → R , f ( x, y ) = ln x 2 + y 2 . Să calculăm

diferenţialele de ordinul unu şi doi ale lui f în punctul curent.
 - 116 -
Avem
∂f 1 2x x
= ⋅ =
∂x x2 + y2 2 x2 + y2 x + y2
2
, de unde
∂f y
= 2
∂y x + y 2

x y
df ( x, y ) = dx + 2 dy , (∀)( x, y ) ∈ A.
x +y
2 2
x + y2

1 1
Dacă (x0, y0) = (1, -1) atunci df(1, -1) = dx- dy. Pentru a determina d2f
2 2
vom calcula mai întâi derivatele parţiale de ordinul doi. Vom avea
∂ 2f y 2 − x2 ∂ 2f x2 − y2 ∂ 2f − 2xy
= , = , = 2 .
∂x 2
(y + x )
2 2 2
∂y 2
(y + x )
2 2 2
∂x∂y ( y + x 2 )2

y2 − x2 4xy x 2 − y2
Atunci d2 f ( x, y ) = dx 2 − dxdy + dy 2 , iar
(x + y )
2 2 2
(x + y )
2 2 2
(x + y )
2 2 2

d2f(1, -1) = dxdy.

Teorema 6.4.3.(Formula lui Taylor). Fie A ⊂ Rn , deschisă, f : A → R , o

funcţie de k+1 ori diferenţiabilă pe A, a ∈ A şi r > 0, astfel încât B(a,r) ⊂ A. Atunci,
pentru orice punct x ∈ B(a, r ), x ≠ a există un punct ξ pe segmentul deschis de
extremităţi a şi x astfel încât
1 1
f ( x ) = f (a ) +
df (a )(x − a) + d2 f (a)( x − a ) + ...
1! 2!
(6.16)
1 1
... + dk f (a)( x − a ) + dk +1f (ξ )(x − a).
k! (k + 1)!

Demonstraţie. Fie s = (s1, s2,…, sn) ∈ Rn , un versor. Dacă t ∈ (−r, r ) , atunci

x = a + ts ∈ B(−r,r ) ⊂ A şi x ≠ a , dacă t ≠ 0 . Să considerăm funcţia g:(-r,r) → R ,

g(t) = f(a+ts) = f(a1+ ts1, a2+ ts2,…, an+ tsn).

Cum f este de k+1 ori diferenţiabilă pe A rezultă că g este de k+1 ori

diferenţiabilă pe (-r, r).
Vom calcula derivatele lui g până la ordinul k+1.
 - 117 -
Vom avea
∂f ∂f ∂f
g' ( t ) = s1 (a + ts) + s2 (a + ts ) + ... + sn (a + ts), (∀)t ∈ (−r, r );
∂x1 ∂x 2 ∂x n
∂ 2f ∂ 2f ∂2f
g" ( t ) = s12 ( a + ts ) + s s ( a + ts ) + ... + s s (a + ts) +
∂x12 ∂x1∂x 2 ∂x1∂x n
1 2 1 n

∂ 2f ∂f ∂f
... + sn2 (a + ts ) = [s1 (a + ts) + ... + sn (a + ts)]( 2 ) = [g' (t )]( 2 ).
∂x n
2
∂x1 ∂x n

Procedând inductiv obţinem

g( m ) (t ) = [g' ( t )](m ) , pentru m = 1, 2,…, k+1. (6.17)
Din formula lui Mac-Laurin cu rest de ordin k sub forma Lagrange aplicată
funcţiei g găsim că pentru (∀)t ∈ ( −r, r ), t ≠ 0, există τ între 0 şi t astfel încât

t ' t2 tk tk +1 (k +1)
g( t ) = g(0) + g (0) + g" (0) + ... + g(k ) (0) + g ( τ) . (6.18)
1! 2! k! (k + 1)!

Cum x = a+ ts ⇔ x-a = ts, din 6.17 obţinem

∂f ∂f ∂f
tg' (0) = ts1 (a) + ... + tsn (a ) = ( x1 − a1 ) (a ) +
∂x1 ∂x n ∂x1
∂f
... + ( x n − an ) (a) = df (a )(x − a);
∂x n
∂ 2f 2 2 ∂ f
2
∂f
t 2g" (0 ) = t 2s12 ( a ) + ... + t s (a) = [( x1 − a1 ) (a ) +
∂x1 ∂x n ∂x1
2 n 2

∂f
... + ( x n − an ) (a)]( 2 ) = d2f (a)( x − a);
∂x n
.......... .............................. .................................
t k gk (0) = dk f (a )(x − a);

şi
∂f ∂f
t k +1g(k +1) ( τ) = t k +1[s1 (a + τs) + ... + sn (a + τs)](k +1) =
∂x1 ∂x n

∂f ∂f
= [ ts1 (a + τs ) + ... + tsn (a + τs )](k +1) =
∂x1 ∂x n
∂f ∂f
= [( x1 − a1 ) (ξ) + ... + ( x n − an ) (ξ)]( k +1) = dk +1f (ξ)( x − a),
∂x1 ∂x n

unde ξ = a + τs ∈ (a, x ) .
Înlocuind derivatele găsite în 6.18 şi ţinând cont că g(t) = f(x) iar g(0) =f(a),
obţinem formula (6.16). ■
 - 118 -

t k +1 (k +1) ~ 1
Observaţie. Dacă Rk ( t ) = g ( τ) şi Rk ( x ) = dk +1f (ξ)( x − a) sunt
(k + 1)! (k + 1)!

resturile de ordin k sub forma Lagrange ale lui g şi respectiv f, atunci, din
~
Rk (t ) Rk ( x ) ~
lim k
= 0 , rezultă că există lim k
= 0 şi în particular lim Rk ( x ) = 0 , deci
t →0 t x →a x−a x →a

pentru x într-o vecinătate V a lui a avem aproximarea

1 1
f ( x ) ≅ f (a) + df (a)( x − a ) + ... + dk f (a)( x − a) ,
1! k!
deci funcţia se aproximează printr-un polinom de gradul k.
În particular, pentru n = 2, f = f(x,y), a = (x0, y0) rezultă că pentru (x,y) într-o
vecinătate V a lui (x0, y0) avem
1
f ( x, y ) ≅ f ( x 0 , y 0 ) +
df ( x 0 , y 0 )( x − x 0 , y − y 0 ) =
1!
∂f ∂f
= f ( x 0 , y 0 ) + ( x 0 , y 0 )( x − x 0 ) + ( x 0 , y 0 )(y − y 0 ),
∂x ∂y

aproximarea de ordinul întâi,

1
f ( x, y ) ≅ f ( x 0 , y 0 ) + df ( x 0 , y 0 )( x − x 0 , y − y 0 ) +
1!
1 2 ∂f ∂f
+ d f ( x 0 , y 0 )( x − x 0 , y − y 0 ) = f ( x 0 , y 0 ) + ( x 0 , y 0 )( x − x 0 ) + ( x 0 , y 0 )( y − y 0 ) +
2! ∂x ∂y

1  ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f 
+  2 0 0
( x , y )( x − x 0 ) 2
+ ( x 0 , y 0 )( y − y 0 ) 2
+ 2 ( x 0 , y 0 )( x − x 0 )( y − y 0 ) ,
2  ∂x ∂y 2 ∂x∂y 
aproximarea de ordinul doi.

6.5. Funcţii şi sisteme de funcţii implicite

Considerăm ecuaţia F(x,y)=0, unde F:D ⊂ R2 → R . Ne propunem să

rezolvăm această ecuaţie în raport cu x sau y.

Exemple.
1. Fie ecuaţia 4x-3y=5, (x,y) ∈ R2 , care este de forma F(x,y)=0, unde
F(x,y) = 4x-3y-5. Această ecuaţie poate fi rezolvată în raport cu y şi are o unică
4x − 5
soluţie y = , deci există o unică funcţie f : R → R , astfel încât y = f(x), unde
3
 - 119 -
4x − 5
f(x) = , este soluţie a ecuaţiei. Analog ecuaţia poate fi rezolvată în raport
3
cu x.
2. Fie ecuaţia x-y2 = 0, (x,y) ∈ R 2 . Ecuaţia admite o singură soluţie în

raport cu x şi anume x = y2, deci există o unică funcţie g : R → R , astfel încât

x = g(y), unde g(y) = y2, este soluţie a ecuaţiei. În raport cu y ecuaţia admite o

 x , x ∈ A1
infinitate de soluţii pe [0, ∞ ), de exemplu: f ( x) =  unde
− x , x ∈ A 2

A1,A2 ⊂ [0, ∞ ),A1 ∪ A2 = [0, ∞ ), A1 ∩ A2 = ∅.

Dintre acestea doar două sunt continue şi anume

f1(x)= x şi f2(x)= - x , oricare x ∈ [0, ∞ ) .

3. Ecuaţia x2+y2+3 = 0, (x,y) ∈ R2 nu are nici o soluţie în raport cu x sau y.

Fie ecuaţia
F(x1, x2,…, xn, y) = 0 , (6.19)
unde F : A x B ⊂ Rn x R → R .
Ecuaţia (6.19) se scrie echivalent
F(x,y) = 0, unde x = (x 1, x2,…, xn).

Definiţia 6.5.1. O funcţie f : A → B se numeşte soluţie a ecuaţiei (6.19)

pe A dacă
F( x1, x 2 ,...., xn , f ( x1, x 2 ,...., xn ) ) = 0, ( ∀ ) ( x1, x 2 ,...., xn ) ∈ A , sau echivalent

F(x, f(x)) = 0, ( ∀ ) x ∈ A .

Dacă există o singură funcţie f : A → B care să verifice ecuaţia (6.19) şi

eventual şi alte condiţii suplimentare spunem că funcţia f este definită de ecuaţia

F(x,y) = 0.

Funcţiile definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii definite implicit sau

funcţii implicite.
 - 120 -

Teorema 6.5.1. (Teorema funcţiilor implicite).

Fie A ⊂ Rn , n ≥ 1,B ⊂ R , deschise, (a, b)∈A x B şi F:A x B → R astfel încât
1) F(a, b)=0;
2) (∃)U ∈ ϑ (a),U ⊂ A, V ∈ ϑ (b), V ⊂ B astfel încât F ∈ C1(U × V ) ;
∂F
3) (a, b) ≠ 0 .
∂y

Atunci:
a) ecuaţia F (x,y) = 0 defineşte funcţia y pe o vecinătate a punctului (a,b),
adică există o vecinătate U0 ∈ ϑ (a ) , o vecinătate V0 ∈ ϑ (b ) şi o unică funcţie

f : U0 → V0 cu valorile y = f(x) astfel încât f(a) = b şi F (x, f(x)) = 0, (∀) x∈U0;

∂f Fx ′ ( x, f ( x ))
b) f∈ C1(U0 ) şi (x) = − i , (∀)x ∈ U0 ;
∂x i ′
F ( x, f ( x ))
y

c) dacă F∈Ck (U x V), k ≥ 2 , atunci f∈Ck(U0).

Demonstraţie.
∂F
a) Fără a restrânge generalitatea să presupunem că (a, b ) > 0 . Cum
∂y

∂F
funcţia este continuă pe U x V, (∃) U1 ∈ ϑ(a), U1 ⊂ U, V1∈ϑ(b), V1 ⊂ V astfel
∂y

∂F
încât ( x, y ) > 0 , (∀) (x,y)∈U1 x V1.
∂y

Fie α, β ∈ V1 astfel încât α < b < β şi V0 = (α,β)∈ ϑ(b).

Funcţia y → F(a, y ) se anulează în b, are derivată pozitivă pe V0 deci este
strict crescătoare pe V0 şi F(a,α) < 0, F(a,β) > 0.
Cum funcţia x → F(x,α) este continuă pe U1, există o vecinătate
U′ ∈ ϑ(a),U′ ⊂ U1 astfel încât F(x,α) < 0, (∀) x∈ U′ .

De asemenea, cum funcţia x → F(x,β) este continuă pe U1, există o

vecinătate U′′ ∈ ϑ(a ) , U′′ ⊂ U1 astfel încât F(x,β) > 0, (∀) x∈ U ′′ .
Fie U0 = U′ ∩ U′′ ∈ ϑ(a) şi vom avea
 - 121 -
F(x,α) < 0, F(x,β) > 0, (∀) x∈U0.
Fie acum x′ ∈ U0 , arbitrar. Cum funcţia y → F( x′, y ) este continuă pe [α,β],

strict crescătoare pe [α,β] şi F( x′, α) < 0 , F( x′, β) > 0 , rezultă că există un unic

punct y′ ∈ (α,β ) astfel încât F( x′, y′) = 0 .

Deoarece x′ ∈ U0 a fost ales arbitrar rezultă că pentru orice punct x∈U0,

fixat, există un singur punct y∈V0 astfel încât F(x,y) = 0.

Definim f : U0 → V0, f(x) = y şi atunci f este bine definită şi F(x, f(x)) = 0,
(∀) x∈U0.
Pentru x = a avem F(a,b) = 0 şi cum b este singurul punct din V0 cu
această proprietate deducem f(a) = b şi demonstraţia punctului a) este încheiată.

b) Să observăm mai întâi că f este continuă în a. Pentru vecinătatea V0

aleasă în mod arbitrar, din (a) există o vecinătate U0∈ϑ(a) astfel încât pentru
orice x∈U0, f(x)∈V0, deci f este continuă în a.
Analog raţionăm pentru x′ ∈U0 şi atunci rezultă că f este continuă pe U0.
Fie a = (a1, a2, …, an), (a1, a2, …,ai-1, xi, ai+1,…, an)∈U0, unde i∈ 1, n şi
y = f (a1, a2, …,ai-1, xi, ai+1,…, an)∈V0.
Din Teorema lui Lagrange există ξ între ai şi xi, η între b şi y astfel încât
0 = F(a1, a2, …,ai-1, xi, ai+1,…, an, y) - F(a1, a2,…, an, b) =
= F(a1, a2, …,ai-1, xi, ai+1,…, an, y) - F(a1, a2,…, ai-1, ai, ai+1,…, an, y) +
+ F(a1, a2,…, ai-1, ai, ai+1,…, an, y) - F(a1, a2,…, an, b) =
∂F
= (a1, a2,..., ai −1, ξ, ai+1,..., an, y )( xi − ai ) + ∂F (a1, a2,..., an, η)( y − b) ,
∂xi ∂y
de unde rezultă că
∂F
(a1, a2,..., ai −1, ξ, ai+1,..., an, y ) +
∂ xi

+
∂F
(a1, a2 ,..., an , η) f (a1, a2,..., ai−1, xi, ai+1,..., an ) − f (a1, a2 ,..., an ) = 0 ,
∂y x i − ai

pentru xi ≠ ai .
Pentru xi → ai avem ξi → ai, η → b = f (a) şi folosind continuitatea funcţiilor
 - 122 -
∂F ∂F
si pe U0 x V0, prin trecere la limită cu xi→ai obţinem
∂x i ∂y

∂F ∂F ∂f ∂F
(a, f(a)) + (a, f(a)) (a) = 0 şi cum (a, f(a)) ≠ 0 rezultă
∂ xi ∂y ∂ xi ∂y

∂f Fx' i (a, f(a))

(a) = − ' .
∂ xi Fy (a, f(a))

Reluând raţionamentul cu x în loc de a, unde x∈U0 este arbitrar şi cu

y = f(x)∈V0 găsim că există
∂f Fx′ (x, f(x))
(x) = − i , (∀) x∈U0, i = 1,n .
∂ xi ′
F (x, f(x))
y

∂f
Cum F ∈ C1(U × V ) va rezulta că , i = 1,n sunt continue pe V0, deci
∂ xi

f ∈ C1(U0 ) . Mai mult, folosind teorema 6.2.2 va rezulta că f este diferenţiabilă pe

U0.
c) Prin inducţie după k. ■

Exemplu. Să se arate că ecuaţia x3 - y3 + x + y = 10 defineşte funcţia y pe

o vecinătate a punctului (2,1). Să se calculeze y′(2), y′′(2) .
Ecuaţia este de forma F(x,y) = 0, unde F:R2→R, F(x,y) = x3 - y3 + x + y - 10.
∂F
Evident F(2,1)=0, F∈ C1 (R2), (x, y) = -3y 2 + 1 , (∀) (x,y)∈R2, de unde
∂y
∂F
(2,1) = -2 ≠ 0 , deci ipotezele teoremei 6.5.1 sunt îndeplinite. Conform
∂y
teoremei ecuaţia F(x,y) = 0 defineşte funcţia y pe o vecinătate a punctului (2,1),
adică (∃) U0∈ϑ(2), U0 ⊂ R ,V0∈ϑ (1), V0 ⊂ R şi o unică funcţie y : U0→V0, cu
valorile y = y(x) astfel încât y(2) =1 şi F(x,y(x)) = 0, (∀)x∈U0, adică
x3 - y3(x) + x + y(x) =10, (∀) x∈U0.
Din teorema 6.5.1(b) funcţia y este derivabilă pe U0 şi derivând ultima
relatie în raport cu x obţinem
3x2 - 3y2(x) y′( x ) + 1 + y′( x ) = 0, (∀) x∈U0. (6.20)
Pentru x = 2 avem y(2) = 1 şi atunci
 - 123 -
13
12- 3 y′(2) + 1 + y′(2) = 0, de unde y′(2) = .
2
Derivând din nou în (6.20) în raport cu x obţinem
6 x − 6 y( x )y′2 ( x ) − 3 y 2 ( x )y′′( x ) + y′′( x ) = 0, (∀)x∈U0.

Pentru x = 2 obţinem
169 483
12 − 6 ⋅ − 3 y′′(2) + y′′(2) = 0, de unde y′′(2) = − .
4 4

Sisteme de funcţii implicite

Considerăm sistemul de ecuaţii

F1( x1, x 2 ,..., x n , y1, y 2 ,..., y m ) = 0

F2 ( x1, x 2 ,..., x n , y1, y 2 ,..., y m ) = 0
 (6.21)
.............................. .....................
Fm ( x1, x 2 ,..., x n , y1, y 2 ,..., y m ) = 0

unde F1, F2,…,Fm: A x B ⊂ Rn x Rm → R, m,n∈ N * .

Dacă x = ( x1, x 2 ,..., xn ), y = ( y1, y 2 ,..., ym ) şi F = (F1, F2,…,Fm) atunci sistemul
(6.21) se scrie echivalent sub forma unei ecuaţii vectoriale
F(x,y) = 0 (6.22)

Definiţia 6.5.2. O funcţie f : A → B, f = (f1, f2,….,fm) se numeşte soluţie a

sistemului (6.21) (sau echivalent a ecuaţiei vectoriale (6.22)) pe A dacă
F1 (x1, x 2 ,..., x n , f1 (x1, x 2 ,..., x n ),..., fm (x1, x 2 ,..., x n )) = 0

F2 (x1, x 2 ,..., x n , f1 (x1, x 2 ,..., x n ),..., fm (x1, x 2,..., x n )) = 0
 , (∀) x∈A
 .......... .......... .......... .......... .......... .
Fm (x1, x 2 ,..., x n , f1 (x1, x 2 ,..., x n ),..., fm (x1, x 2 ,..., x n )) = 0

(sau echivalent F(x,f(x))= 0, (∀)x∈A).

În cazul în care sistemul (6.21) are pe mulţimea A o singură soluţie
f = (f1, f2,….,fm) spunem că funţiile f1, f2,….,fm constituie un sistem de funcţii
definite în mod implicit sau un sistem de funcţii implicite.

Teorema 6.5.2. Fie sistemul de ecuaţii (6.21) în următoarele ipoteze:

A ⊂ Rn ,B ⊂ Rm , deschise, F:A x B →R , F =(F1, F2,…,Fm), (a,b)∈A x B astfel încât
m

1. F(a,b) = 0 (⇔ F1(a,b) = F2 (a,b ) = ..... = Fm (a, b) = 0 ) ;

 - 124 -
2. (∃)U∈ϑ(a), U ⊂ A şi V∈ϑ (b), V ⊂ B astfel încât
(
F∈ C1(U × V ) ⇔ F1,F2 ,..., Fm ∈ C1(U × V ) ; )
D(F1,F2 ,..., Fm )
3. (a, b) ≠ 0 .
D(y1, y 2 ,..., y m )

Atunci:
a. sistemul (6.21) defineşte funcţiile y1, y2,...,ym pe o vecinătate a
punctului (a,b), adică există o vecinătate U0∈ϑ(a), o vecinătate V0∈ϑ(b), şi o
unică funcţie f:U0→V0, f = (f1, f2,….,fm) cu valorile y = f(x)
(⇔ y1 = f1( x1, x 2,..., xn ),..., ym = fm (x1, x 2,..., xn )) astfel încât b = f(a)
(⇔ b1 = f1(a),...,bm = fm (a )) şi F(x,f(x)) = 0, (∀)x∈U0.
b. f ∈ C1(U0 ) şi
D(F1,F2 ,..., Fm )
( x, f ( x ))
∂ f1 D(x i, y 2 ,..., y m )
(x) = , (∀) x ∈ U0 , i = 1, n
∂ xi D(F1,F2 ,..., Fm )
( x, f ( x ))
D(y1, y 2 ,..., y m )
.......... .............................. ........................
D(F1,F2 ,..., Fm )
( x, f ( x ))
∂ fm D(y1, y 2 ,..., y m −1, x i )
(x) = , (∀) x ∈ U0 , i = 1,n
∂ xi D(F1,F2 ,..., Fm )
( x, f ( x ))
D(y1, y 2 ,..., y m )

c. dacă F∈Ck(U x V), k ≥ 2 , atunci f∈Ck(U0)

Demonstraţie. Prin inducţie după m. ■

Pentru m=1 teorema se reduce la teorema 6.5.1 iar pentru celelalte detalii se pot
consulta lucrările [8] sau [11] .

Exemplu. Fie sistemul de ecuaţii

xyu − yv 2 + 2v 3 = 0
 2 (6.23)
4u + 2v 2 − x 3 y = 0

Să se arate că sistemul defineşte funcţiile u şi v pe o vecinătate a punctului

(x0, y0, u0, v 0) = (1,2,0,1). Să se calculeze du(1,2), dv(1,2).
F1( x, y, u, v ) = 0
Sistemul (6.23) este de forma  , unde F1, F2 : R4 → R,
 2
F ( x, y, u, v ) = 0

F1(x,y,u,v) = xyu – yv2 + 2v 3, F2(x,y,u,v) = 4u2 + 2v2 – x3y.

 - 125 -

Evident avem F1(1,2,0,1) = 0, F2(1,2,0,1) = 0, F1, F2∈ C1(R 4 ) ,

∂F1 ∂F1
∂v = xy − 2 yv + 6v , de unde
2
D(F1, F2 )
= ∂u
D(u, v ) ∂F2 ∂F2 8u 4v
∂u ∂v

D(F1, F2 ) 2 2
(1,2,0,1) = = 8 ≠ 0,
D(u, v ) 0 4

deci ipotezele teoremei (6.5.2) sunt îndeplinite. Conform teoremei sistemul (6.23)
poate fi rezolvat în raport cu u şi v pe o vecinătate a punctului (1,2,0,1), deci pe o
vecinătate U0∈ϑ((1,2)) avem u = u(x,y), v = v(x,y), u(1,2) = 0, v(1,2) = 1 şi
xyu( x, y ) − yv 2 ( x, y ) + 2v 3 ( x, y ) = 0
 2 , (∀) (x,y)∈U0 (6.24)
4u ( x, y ) + 2v 2 ( x, y ) − x 3 y = 0

Vom avea
∂u ∂u
du(1,2) = (1,2)dx + (1,2)dy ;
∂x ∂y
∂v ∂v
dv(1,2) = (1,2)dx + (1,2)dy .
∂x ∂y

Derivând în sistemul (6.24) în raport cu x obţinem

 ∂u ∂v ∂v
yu( x, y ) + xy ∂x ( x, y ) − 2yv( x, y ) ∂x ( x, y ) + 6 v ( x, y ) ∂x ( x, y ) = 0
2

 ,
∂u ∂v
8u( x, y ) ( x, y ) + 4v( x, y ) ( x, y ) − 3x y = 0
2
 ∂x ∂x
(∀) (x,y)∈U0.
 ∂u ∂v ∂v
2 ∂x (1,2) − 4 ∂x (1,2) + 6 ∂x (1,2) = 0
Pentru (x,y) = (1,2) obţinem  ,
4 ∂v (1,2) − 6 = 0
 ∂x

∂v 3 ∂u 3
de unde (1,2) = − şi (1,2) = − .
∂x 2 ∂x 2
Derivând sistemul (6.24) în raport cu y obţinem
 ∂u ∂v ∂v
xu( x, y ) + xy ∂y ( x, y ) − v ( x, y ) − 2yv( x, y ) ∂y ( x, y ) + 6v ( x, y ) ∂y ( x, y ) = 0
2 2

 , (∀) (x,y)∈U0
∂u ∂ v
8u( x, y ) ( x, y ) + 4v ( x, y ) ( x, y ) − x = 0
3
 ∂y ∂y
 - 126 -

 ∂u ∂v ∂v
2 ∂y (1,2) − 1 − 4 ∂y (1,2) + 6 ∂y (1,2) = 0

Pentru (x,y) = (1,2) obţinem  ,
4 ∂v (1,2) − 1 = 0
 ∂y

∂v 1 ∂u 1
de unde (1,2) = , (1,2) = şi atunci
∂y 4 ∂y 4
3 1 3 1
du(1,2) = − dx + dy, dv(1,2) = dx + dy
2 4 2 4

Transformări regulate

Fie A ⊂ Rn , deschisă şi f : A → Rn, f = (f1, f2, …,fn).

Definiţia 6.5.3. Funcţia vectorială f este o transformare regulată în punctul
a∈A dacă funcţiile f1, f2, …,fn au derivate parţiale continue într-o vecinătate V a
D( f1, f2 ,...., fn )
lui a şi (a ) ≠ 0 .
D( x1, x 2 ,...., x n )

Funcţia f este o transformare regulată pe A dacă este o transformare

regulată în orice punct din A.

Observaţie. Cum jacobianul transformării este o funcţie continuă rezultă

că, dacă f este o transformare regulată într-un punct a∈A atunci f este o
transformare regulată într-o întreagă vecinătate a lui a. Mai mult, dacă f este o
transformare regulată pe A şi A este conexă atunci det Jf are un semn constant
pe A. Folosind teorema 6.5.2 se poate demonstra următorul rezultat (vezi [8]):

Teorema 6.5.3. (teorema de inversiune locală).

Fie f: A ⊂ Rn → Rn , A deschisă, o transformare regulată într-o vecinătate U
a punctului a∈A. Atunci există o vecinătate U0∈ϑ(a), U0 ⊂ U şi o vecinătate
V0∈ϑ(f(a)) astfel încât restricţia lui f la U0 este o aplicaţie bijectivă de la U0 pe V0.
Mai mult, dacă g= (f |U0 )−1 atunci g este o transformare regulată în punctul

D(g)
b = f(a) şi (b) = D(f1) .
D(y )
( a)
D(x )
 - 127 -

6.6. Extreme locale pentru funcţii reale de mai multe

variabile

Definiţia 6.6.1. Fie A ⊂ Rn şi f : A → R. Un punct a∈A se numeşte punct de

minim (respectiv maxim) local pentru funcţia f dacă există o vecinătate V∈ϑ(a)
astfel încât f ( x ) ≥ f (a) (respectiv ≤ ), (∀) x∈V Ι A.

Dacă aceste inegalităţi au loc (∀) x∈A spunem că a este punct de minim
(respectiv maxim) global sau absolut.
Un punct a∈A se numeşte punct de extrem local pentru f dacă este punct
de minim local sau de maxim local pentru f.

Definiţia 6.6.2. Fie A ⊂ Rn, deschisă şi f : A → R. Un punct a∈A se

numeşte punct critic sau staţionar pentru funcţia f dacă f este diferenţiabilă în a şi
df(a)=0.
Teorema 6.6.1. (Teorema lui Fermat). Fie A ⊂ Rn , deschisă şi f:A→R.
Dacă a∈A este un punct de extrem local pentru f iar f este diferenţiabilă în
punctul a atunci df(a) = 0, adică a este punct critic.

Demonstraţie. Fără a restrânge generalitatea să presupunem că a este

un punct de minim local pentru f. Atunci (∃) r>0 astfel încât B(a,r) ⊂ A şi f(x) ≥ f(a),
(∀)x∈B(a,r). Fie s∈Rn un versor şi funcţia g: (-r,r)→R, g(t)=f(a+ts) şi să observăm
că g este bine definită deoarece pentru t∈(-r,r) rezultă că a+ts∈B(a,r) ⊂ A.
Luând x = a + ts ∈ B(a, r) vom avea g(t) ≥ g(0), (∀) t∈(-r, r) deci t = 0 este
punct de minim local pentru g.
Cum f este diferenţiabilă în a rezultă că f este derivabilă în a după direcţia
s deci g este derivabilă în t = 0 şi conform teoremei lui Fermat de la funcţiile reale
df
de variabilă reală rezultă că g’(0) = 0. Dar aceasta implică (a ) = 0 .
ds

Luând s = ei, i = 1,n , unde e1, e 2 ,..., en sunt versorii bazei canonice obţinem
n
∂f
df (a) = ∑ (a)dx i = 0 . ■
i =1 ∂x i
 - 128 -
Observaţie. Din teorema lui Fermat rezultă că mulţimea punctelor de
extrem local se află printre mulţimea punctelor critice, adică printre mulţimea
 ∂f
 ∂x = 0
 1
 ∂f
 =0
soluţiilor sistemului  ∂x 2
.............

 ∂f
 ∂x = 0
 n
Reciproca acestei teoreme nu este în general adevărată. În acest sens fie
∂f ∂f
funcţia f:R2→R, f(x,y) =x 2-3y2. Evident avem (0,0) = 0, (0,0) = 0, deci df(0,0)=0.
∂x ∂y

Mai mult, f(x,0)-f(0,0)=x2>0, (∀) (x,y)∈R2, x ≠ 0, f(0,y)-f(0,0)= -3y2<0, (∀) (x,y)∈R2,

y ≠ 0, deci diferenţa f(x,y)-f(0,0) nu are semn constant pe nici o vecinătate a
originii şi atunci punctul (0,0) nu este punct de extrem local pentru f.

Vom stabili în continuare o condiţie suficientă pentru ca un punct critic să

fie punct de extrem local. În acest scop vom stabili mai întâi :
Lema 6.6.1. Fie ϕ : Rn → R o formă pătratică pozitiv definită, adică
n
ϕ (x) = ∑ aij x i x j , (∀) x = ( x1, x 2 ,..., x n ) ∈ Rn , aij∈R, i,j∈ 1, n şi ϕ( x ) > 0, (∀) x∈R , x ≠ 0 .
n

i, j =1

2
Atunci există o constantă m >0 astfel încât ϕ( x ) ≥ m x , (∀)x∈Rn.

Demonstraţie. Fie S = {x∈Rn: ||x||=1}.

Cum S este închisă şi mărginită în Rn, este compactă şi din teorema lui
Weierstrass, cum ϕ este continuă pe S este mărginită inferior pe S şi îşi atinge
marginea inferioară. Fie a∈S astfel încât ϕ(a) = m = inf {ϕ( x) : x ∈ S}

Cum a∈S avem a ≠ 0 şi atunci m = ϕ(a) > 0 iar pentru orice y ∈S avem

x  x 
∈ S şi deci ϕ  ≥ m, (∀) x∈R , x ≠ 0
n n
ϕ( y ) ≥ m . Dacă x∈R , x ≠ 0 , atunci y =
x  x 
 
2
de unde ϕ( x ) ≥ m x , (∀) x∈Rn, x ≠ 0 şi cum această inegalitate este verificată şi

pentru x = 0, demonstraţia este încheiată. ■

 - 129 -

Teorema 6.6.2. Fie A ⊂ Rn , deschisă, f:A→R,f∈ C2 ( A ) şi a ∈A punct critic

pentru f. Dacă forma pătratică d2f(a) este
a) pozitiv definită atunci a punct de minim local;
b) negativ definită (adică –d2f(a) este pozitiv definită) atunci a este punct
de maxim local.

Demonstraţie. Presupunem mai întâi că d2f(a) este pozitiv definită. Cum

 ∂ 2f 
f∈C2(A) rezultă că matricea asociată  (a )  este simetrică.
 ∂x i∂x j 
 1≤i, j≤n

Aplicând lema 6.6.1 formei pătratice d2f(a) rezultă că există m>0 astfel
încât
2
d2 f (a )(x ) ≥ m x , (∀)x ∈ Rn şi atunci
2
d2 f (a )(x − a) ≥ m x − a , (∀)x ∈ Rn .

Pe de altă parte, cum f∈C2(A), din formula lui Taylor cu rest de ordin k = 2
sub forma Lagrange, pentru orice x∈B(a,r) ⊂ A, există un punct ξ între a şi x
astfel încât
1 1 2
f(x) = f(a)+ df (a )(x − a) + d f (ξ)( x − a) .
1! 2!
Cum a este punct critic avem df(a) = 0 şi atunci
1
f(x) - f(a) = d2 f (ξ)( x − a ) =
2
1 2
2
1
[ ]
d f (a)( x − a) + d2 f (ξ)( x − a) − d2 f (a)( x − a) ≥
2

≥
m
2
|| x − a ||2 +
1 2
2
[ ]
d f (ξ)(x − a) − d2f (a)(x − a) , (∀) x∈B(a,r).

 d2 f (ξ)( x − a) − d2 f (a )(x − a)
 , daca x ≠ a, x ∈ B(a, r )
Fie α( x ) = 
2
x−a

0 , daca x = a

Cum f∈C2(A) avem lim α( x) = 0 şi atunci

x →a

2
m 2 α( x ) 2 x−a
f ( x ) − f (a ) ≥ x−a + x−a = (m + α( x )),
2 2 2
Cum m > 0 şi lim α( x) = 0 , există r1 > 0, r1 < r astfel încât
x→a

m + α( x ) > 0, (∀)x ∈ B(a, r1 ) ⊂ B(a, r ) .

 - 130 -
În concluzie f(x) - f(a) ≥ 0, (∀) x∈B(a,r1), adică a este un punct de minim
local.
Dacă d2f(a) este negativ definită atunci -d2f(a) este pozitiv definită şi
folosim prima parte a demonstraţiei. ■

Teorema 6.6.3. Fie A ⊂ R 2 , deschisă, f∈C2(A), f = f(x,y), a∈A, a =(x0,y0) un

punct critic pentru f.
∂ 2f ∂ 2f ∂2f
Fie r0 = ( x , y ), s = ( x , y ), t = ( x 0 , y 0 ), (notaţiile lui de Monge).
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
0 0 0 0 0 0

Dacă
1) r0 t 0 − s2 > 0 şi r0 > 0 atunci (x0,y0) este punct de minim local;
0

2) r0 t 0 − s2 > 0 şi r0 < 0 atunci (x0,y0) este punct de maxim local;

0

3) r0 t 0 − s2 < 0 atunci (x0,y0) nu este punct de extrem local.

0

Demonstraţie. Pentru (x,y)∈A avem

∂ 2f ∂ 2f
d f(x 0 , y 0 )(x − x 0 , y − y 0 ) = 2 (x 0 , y 0 )(x − x 0 ) + 2
2 2
(x 0 , y 0 )(x − x 0 )(y − y 0 ) +
∂x ∂x∂y

∂ 2f   x − x 2 x − x0 
+ 2 (x 0 , y 0 )(y − y 0 ) = (y − y 0 ) r0 
2 2 0
 + 2s0 + t 0  , pentru y ≠ y 0 .
∂y   y − y 0  y − y0 

x − x0
Dacă notăm cu u = atunci se observă că d2f(x0, y0) are un semn
y − y0

constant dacă şi numai dacă trinomul r0u2+2s0u+t0 are rădăcini complexe, adică
dacă r0t0 - s02 > 0 .
În acest caz semnul său este dat de semnul lui r0.
În consecinţă, d2f(a) este pozitiv definită dacă r0>0 şi negativ definită dacă
r0 < 0.
Conform teoremei 6.6.2, pentru r0 > 0 punctul (x0,y0) este punct de minim
local iar pentru r0 < 0, punctul (x 0,y0) este punct de maxim local.
Dacă r0t0 - s02 < 0 atunci d2f(x0,y0) nu mai păstrează semn constant şi
atunci diferenţa f(x,y) - f(x0,y0) nu are semn constant pe nici o vecinătate a
punctului (x0,y0), deci (x0,y0) nu este punct de extrem. ■
 - 131 -

Observaţie. Dacă r0t0 - s02 = 0 nu putem preciza dacă punctul (x0, y0) este
sau nu punct de extrem. În acest caz semnul diferenţei f(x,y) - f(x0, y0) depinde
de semnul diferenţelor de ordin superior.

Exemplu. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei

f:A ⊂ R2 → R, f ( x, y ) = x 2 + xy + y 2 − 4 ln x − 10 ln y .
Determinăm mai întâi punctele critice:
 ∂f  4
 ∂x = 0 2x + y − x = 0
 ⇔ , care are soluţia (x0,y0) = (1,2) deci punctul (1,2) este
∂
 =0f  x + 2y − 10
=0
 ∂y  y

punct critic. Pentru a vedea dacă este punct de extrem local să calculăm
derivatele parţiale de ordinul doi.
Evident avem:
∂ 2f 4 ∂ 2f
= 2 + ⇒ r = (1,2) = 6;
∂x 2 ∂x 2
0
x2
∂ 2f ∂ 2f
= 1 ⇒ s0 = (1,2) = 1;
∂x∂y ∂x∂y
∂ 2f 10 ∂ 2f 10 9
= 2 + ⇒ t = (1,2) = 2 + = .
∂y ∂y
2 2 0 2
y 4 2

9
Prin urmare r0t0 - s02 = 6 ⋅ − 1 = 26 > 0 şi cum r0 > 0 rezultă că (1,2) este
2
punct de minim local.

Teorema 6.6.4. Fie A ⊂ Rn, deschisă, f : A → R, f ∈ C2 (A ) şi a ∈ A punct

critic pentru f.
∂ 2f
Fie aij = (a ) = a ji, 1 ≤ i, j ≤ n .
∂x i∂x j

a11 a12 ... a1n

a11 a12 a21 a22 ... a2n
Fie ∆1 = a11, ∆ 2 = , ..., ∆n = .
a21 a22 ... .... ... ....
an1 an2 ... ann
 - 132 -
Atunci:
1) Dacă ∆ 1 > 0 , ∆ 2 > 0, ..., ∆ n > 0 , rezultă că punctul a este punct de
minim local;
2) Dacă ∆1 < 0, ∆ 2 > 0, ..., (- 1)n ∆ n > 0 , rezultă că punctul a este punct de
maxim local.

Demonstraţie. Se foloseşte următorul rezultat algebric (condiţiile lui

Sylvester):
Fie ϕ o formă pătratică a cărei matrice asociată (aij )1≤i, j≤n este simetrică.

a11 a12 ... a1n

a11 a12 a 21 a22 ... a2n
Fie ∆1 = a11, ∆ 2 = , ..., ∆n = , minorii principali ai
a21 a 22 ... .... ... ....
an1 an2 ... ann

matricei. Atunci:
1) Dacă ∆1 > 0, ∆ 2 > 0, ..., ∆n > 0, rezultă că ϕ este pozitiv definită;

2) Dacă ∆1 < 0, ∆ 2 > 0, ..., (- 1)n ⋅ ∆n > 0, rezultă că ϕ este negativ definită. ■

Exemplu. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei cu

valorile f (x, y, z ) =
1 x y z
+ + + , x, y, z > 0 .
x y z 16
Determinăm mai întâi punctele critice:

 ∂f  1 1
 ∂x = 0 - x2 + y = 0
 
 ∂f  x 1
 =0 ⇔ − 2 + = 0 , care are soluţia x = 2, y = 4, z = 8, deci
 ∂y  y z
 ∂f  y 1
 =0 − 2 + =0
 ∂z  z 16
(x0, y0, z0) = (2, 4, 8) este punct critic.
Pentru a vedea dacă este punct de extrem local să calculăm derivatele
parţiale de ordinul doi.
 - 133 -
Evident avem
∂2f 2 ∂ 2f 2x ∂ 2f 2y ∂ 2f 1 ∂2f ∂2f 1
= , = , = 3 ∂x∂y
= − ,
2 ∂x∂z
= 0, =− 2
∂x 2 x 3
∂y 2 y 3
∂z 2 z y ∂y∂z z

şi matricea hessiană devine

 ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f 
 2 (2, 4, 8 ) (2, 4, 8) (2, 4, 8)   1 − 1 0 
 ∂x ∂x∂y ∂x∂z  4 16 
 2   1 1 
∂f ∂ 2f ∂f2
H(2, 4, 8 ) =  (2, 4, 8) (2, 4, 8) (2, 4, 8) =  − 1
− .
 ∂y∂x ∂y 2 ∂y∂z   16 16 64 
 2   1 1 
 ∂ f (2, 4, 8 ) ∂2f
(2, 4, 8) ∂2f
( )   0 −
 ∂z∂x ∂y∂z ∂z 2
2, 4, 8   64 64 
 

1 3 1
Observăm că ∆ 1 = > 0, ∆ 2 = > 0, ∆ 3 = > 0, deci
4 256 2 ⋅ 64 2
(x0, y0, z0) = (2, 4, 8) este punct de minim local.

Extreme condiţionate. Metoda multiplicatorilor lui Lagrange

Fie f : A ⊂ Rn → R, g1, g2, ..., gk : A → R, k < n şi B ⊂ A mulţimea soluţiilor

sistemului
g1(x1, x 2, ..., x n ) = 0

g2 (x1, x 2 , ..., xn ) = 0
 (6.25)
..............................
gk (x1, x 2 , ..., xn ) = 0

Ne propunem să determinăm extremele funcţiei f care să verifice în plus

condiţiile (6.25), numite legături.

Definiţia 6.6.2. Un punct a ∈ B se numeşte punct de extrem local al

funcţiei f cu restricţiile (6.25) sau punct de extrem local condiţionat dacă există o
vecinătate V ∈ ϑ (a ) astfel încât diferenţa f (x ) − f (a ) are semn constant pe V ∩ B .

Cu alte cuvinte punctul a este punct de extrem condiţionat pentru f dacă

este punct de extrem pentru restricţia lui f la B, deci pentru fB.
 - 134 -
Definiţia 6.6.3. Un punct a ∈ B se numeşte punct critic condiţionat pentru f
dacă este punct critic pentru fB..
Pentru determinarea extremelor condiţionate vom folosi metoda
multiplicatorilor a lui Lagrange.

Teorema 6.6.5. (Existenţa multiplicatorilor lui Lagrange).

Fie A ⊂ Rn , deschisă, f, g1, g2, ..., gk∈ C1(A ) şi a ∈ A punct de extrem local

pentru f cu restricţiile (6.25).

D(g1, g2 ,..., gk )
Dacă (a) ≠ 0 atunci există k numere reale λ1, λ2,..., λk astfel
D(x1, x 2 ,..., xk )

încât dacă se consideră funcţia L = f + λ1g1 + λ 2 g2 + ... + λ k gk , să avem

 ∂L
 ∂ x (a ) = 0, i = 1,n
 i , adică punctul a să fie punct critic al funcţiei L.
g (a ) = 0, i = 1, k
 i

D(g1, g2 ,..., gk )
Demonstraţie. Cum (a) ≠ 0 conform teoremei 6.5.2 sistemul
D(x1, x 2 ,..., xk )
(6.25) poate fi rezolvat în raport cu variabilele x1, x2, ..., xk pe o vecinătate a
punctului a = (a1, a2, ..., ak, ak+1, ..., an), deci există o vecinătate U0 a punctului
(ak+1, ..., an) în Rn − k , o vecinătate V0 a punctului (a1, a2, ..., ak) în Rk astfel încât
V0 xU0 ⊂ B şi sistemul (6.25) are soluţie unică (x 1, x2, ..., xk) în V0:

x1 = ϕ1(x k +1,..., x n )


x 2 = ϕ2 (x k +1,..., x n )
 (6.26)
..............................
x k = ϕk (x k +1,..., x n )

Avem a1 = ϕ1(ak +1,..., an ), a2 = ϕ2 (ak +1,..., an ),..., ak = ϕk (ak +1,..., an ) .

Funcţiile ϕ1, ϕ2 ,..., ϕk sunt de clasă C1 pe U0.

 - 135 -
Înlocuind x1, x2, ..., xk din (6.26) în (6.25) obţinem:

g1(ϕ1(xk +1,..., xn ),..., ϕk (xk +1,..., xn ), xk +1,..., xn ) = 0

 ( (
g2 ϕ1 xk +1,..., xn ),..., ϕk (xk +1,..., xn ), xk +1, ..., xn ) = 0
 (6.27)
.......... .......... .......... .......... .......... .......... .......... ........
gk (ϕ1(xk +1,..., xn ),..., ϕk (xk +1,..., xn ), xk +1,..., xn ) = 0

(∀)(xk +1, xk + 2 ,..., xn ) ∈ U0 .

Din (6.27), folosind teorema de derivare a funcţiilor compuse obţinem:
k
∂g ∂ϕ j ∂gm
∑ ∂xm ⋅ ∂x +
∂xi
= 0, m = 1, k, i = k + 1, n (6.28)
j =1 j i

Considerăm funcţia cu valorile

F(xk +1,..., xn ) = f (ϕ1(xk +1,..., xn ),..., ϕk (xk +1,..., xn ), xk +1,..., xn ) .
Cum punctul a este punct de extrem local pentru f, cu restricţiile (6.25) iar
(ϕ1(xk +1,..., xn ),..., ϕk (xk +1,..., xn ), xk +1,..., xn ) ∈ B rezultă că (ak +1,..., an ) este punct
de extrem local pentru F.
Folosind teorema lui Fermat rezultă că:
∂F
(ak +1,..., an ) = 0 , (∀) i = k + 1, n , adică
∂xi

∂f ∂ϕ
(a ) + ∑ ∂f (a) j (ak +1,..., an ) = 0 , i = k + 1, n
k
(6.29)
∂xi j =1 ∂x j ∂xi

D(g1, g2 ,..., gk )
Întrucât (a ) ≠ 0 rezultă că sistemul liniar
D(x1, x 2 ,..., xk )
k
∂g ∂f
∑ ∂xm (a) αm = −
∂x j
(a) , j = 1, k (6.30)
m =1 j

k
are soluţie unică. Fie (λ1, λ 2 ,..., λ k ) această soluţie şi L = f + ∑ λmgm .
m =1

Vom arăta că L satisface concluziile teoremei.

Cum a ∈ B rezultă că gi (a ) = 0 , (∀) i = 1, k .
 - 136 -
∂L
(a) = ∂ f (a) + ∑ λm ∂gm (a) şi folosind (6.30)
k
Pentru j ∈ 1,k vom avea
∂ xj ∂ xj m=1 ∂x i

obţinem (ţinând cont că λ1, λ 2 ,..., λm este soluţie a sistemului)

∂L
(a ) = 0, (∀) j = 1, k .
∂ xj

Pentru i ∈ k + 1, n , folosind (6.28) vom avea

∂L ∂ϕ
(a) = ∂ f (a) + ∑ λm ∂ gm (a) = ∂ f (a) − ∑ λm ∑ ∂ gm (a) j (ak +1,..., an ) =
k k k

∂xi ∂ xi m=1 ∂ xi ∂ xi m=1 j=1 ∂ x j ∂ xi

K ∂ϕ
∂f
(a ) − ∑ j (ak +1,..., an ) ∑ λm ∂ gm (a) .
k
=
∂ xi J =1 ∂Xi m =1 ∂ xj

Cum (λ1, λ 2 ,..., λk ) este soluţue a sistemului (6.30) va rezulta că

k ∂ϕ
∂L
(a) = ∂ f (a ) + ∑ j (ak +1,..., an ) ∂ f (a) şi folosind (6.29) obţinem
∂ xi ∂ xi j =1 ∂ x i ∂ xj

∂L
(a ) = 0 , (∀ ) i = k + 1, n şi demonstraţia este încheiată. ■
∂x i

Observaţie. Teorema 6.6.5 se poate enunţa şi astfel: Orice punct de

extrem condiţionat este punct critic condiţionat.
Practic, pentru rezolvarea unei probleme de extrem condiţionat se
procedează astfel:
1. Se asociază funcţia lui Lagrange
L = f + λ1g1 + λ 2g2 + ... + λk gk , cu λ1, λ,2..., λ k ∈ R,

nedeterminaţi (numiţi multiplicatorii lui Lagrange).

2. Se determină punctele critice ale lui L, adică soluţiile sistemului:
 ∂L
 = 0 ,1 ≤ i ≤ n
 ∂ xi
 g = 0 , 1≤ i ≤ k
 i
3. Dacă (a1, a2 ,...an , λ1,..., λk ) este o soluţie a acestui sistem atunci punctul
a = (a1, a2, ..., an) este punct critic condiţionat al funcţiei f.
 - 137 -

4. Presupunem că f, g1, g2, ..., gk∈ C2 (A ) .

În acest caz f (x ) − f (a) = L(x ) − L(a ) , (∀) x ∈ B şi pentru a studia dacă a este
punct de extrem local condiţionat vom studia semnul diferenţei L(x) - L(a),
calculând d2L(a), în care diferenţiem legăturile (6.25) în punctul a. Vom găsi în
acest punct dx1, dx2, ..., dxk în funcţie de dxk+1, ..., dxn.

Aplicaţie. Să se construiască un rezervor în formă de paralelipiped drept,

de volum maxim având la dispoziţie 48 m2 de tablă (presupunem rezervorul
neacoperit).
Fie x > 0 lungimea, y > 0 lăţimea şi z > 0 înălţimea paralelipipedului.
Atunci volumul paralelipipedului este V = xyz şi xy+2xz+2yz = 48.
Problema se reduce la determinarea maximului funcţiei f cu valorile
f (x, y, z ) = xyz, x > 0, y > 0, z > 0 , cu legătura xy + 2xz + 2yz − 48 = 0 ⇔ g(x, y, z ) = 0 ,

unde g(x, y, z ) = xy + 2xz + 2yz − 48 .

Fie L(x, y, z, λ ) = f (x, y, z ) + λg(x, y, z ) = xyz + λ(xy + 2 xz + 2 yz − 48 ) .
Determinăm punctele critice ale lui L:
 ∂L
 ∂x = 0
 yz + λy + 2λz = 0
 ∂L = 0 xz + λx + 2λz = 0
 
 ∂y ⇔ , care admite soluţia x = y = 4, z = 2, λ = −1,
 ∂L  xy + 2λ x + 2λ y = 0
 =0 xy + 2xz + 2yz − 48 = 0
 ∂z
g = 0

deci punctul (4,4,2) este punct critic condiţionat.

Pentru λ = −1 , funcţia lui Lagrange devine

L(x,y,z) = xyz-xy-2xz-2yz+48.

Vom calcula d2L(4,4,2). Evident avem

∂ 2L ∂ 2L ∂ 2L ∂ 2L ∂ 2L ∂ 2L
= = = 0, = z − 1, = y − 2, = x − 2 şi atunci
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂x∂y ∂y∂z
 - 138 -
∂ 2L ∂ 2L ∂ 2L
d2L(4,4,2 ) = (4,4,2 )dx 2
+ (4,4,2 )dy 2
+ (4,4,2)dz 2 +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2

∂ 2L
(4,4,2)dxdy + 2 ∂ L (4,4,2)dxdz + 2 ∂ L (4,4,2)dydz =
2 2
+2
∂x∂y ∂x∂z ∂y∂z

= 2dxdy + 4dydz + 4dzdx.

Din g(x,y,z) = 0 rezultă dg(x,y,z) = 0 şi în particular dg(4,4,2)=0, adică

8dx+8dy+16dz = 0, de unde dx = -dy -2dz.
În concluzie,
d2L(4,4,2) = −2dy (dy + 2dz ) + 4dydz − 4dz (dy + 2dz ) = −2dy 2 − 4dydz − 4dz 2 < 0 ,

deci d2L(4,4,2) este negativ definită şi atunci punctul (4,4,2) este punct de
maxim local.

Probleme propuse

 x2y
 , daca ( x, y ) ≠ (0,0 )
1. Fie funcţia f : R 2 → R, f(x, y) =  x 6 + y 2 .
0 , daca ( x, y ) = (0,0)

Să se arate că funcţia f nu este continuă în punctul (0,0) dar este derivabilă

în (0,0) după orice versor s = (s1, s2 ) ∈ R2.

2. Fie funcţia f : R2 → R , f(x,y) = cos(2x+3y).

df  π 
 ,0  , unde s ∈ R este un versor.
2
Să se calculeze
ds  4 

 xy
 2 , daca (x, y) ≠ (0,0)
3. Fie funcţia f : R → R , f(x,y)=  x + y 2
2
.

 0, daca (x, y) = (0,0)

Să se arate că
a) f este continuă şi derivabilă parţial pe R 2 ;
b) f nu este diferenţiabilă în punctul (0, 0).
 - 139 -
 2 1
( x + y ) cos 2 , daca (x, y) ≠ (0,0)
2
4. Fie funcţia f : D ⊂ R → R , f(x,y)= 
2
x + y2 .

 0 , daca (x, y) = (0,0)

Să se arate că

a) f este derivabilă parţial pe R2 iar derivatele parţiale nu sunt continue în

punctul (0,0);
b) f este diferenţiabilă în punctul (0, 0).
x
5. Fie funcţia f : D ⊂ R2 → R , f(x,y) =arctg .
y
a) Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi şi doi;

b) Să se calculeze df(-1,2), df(-1,2)(3,-2), d 2 f(-1,2), d 2 f(-1,2)(3,-2).

 x 2 +3 y + z 3x
6. Fie funcţia f : D ⊂ R 3 → R2 , f ( x, y, z) =  e , .
 x + y 
2 2

Să se determine Jf(2,-1,0).

7. Fie funcţia f:R 3 \{(a,b,c)} → R,

1
f ( x, y, z) = , unde a,b,c ∈R.
(x − a)2 + (y − b )2 + (z − c )2
∂2f ∂ 2f ∂ 2f
Să se arate că + + = 0.
∂x 2 ∂y 2 ∂z2
x−y
8. Fie funcţia f:D ⊂ R 2 → R, f ( x, y ) = .
x+y

∂m+n f
Să se calculeze , unde m,n∈N ∗ .
∂x ∂y
m n

9. Fie funcţia f : R 2 → R,
 2  x 2 
 y ln 1 + , daca y ≠ 0
f ( x, y ) =   2
 y 

 0 , daca y = 0

∂ 2f ∂ 2f
Să se arate că f ∈ C (R ), (0,0) =
1 2
(0,0 ) dar nu este verificat
∂x∂y ∂y∂x
criteriul lui Schwarz.
 - 140 -

10. Fie funcţia u : D ⊂ R 2 → R,

u(x, t) = f(x + at) + g(x - at), a ∈ R, unde f şi g sunt două funcţii de două ori
diferenţiabile.
∂ 2u ∂ 2u
Să se arate că − a2 = 0.
∂ t2 ∂ x2
xy y z
11. Fie funcţia f :D ⊂ R 3 → R, f ( x, y, z) = ln x + xϕ , , unde ϕ : ∆ ⊂ R 2 → R
z x x
este diferenţiabilă.
∂f ∂f ∂ f xy
Să se arate că x +y +z = +f.
∂x ∂y ∂z z
12. Să se arate că următoarele funcţii sunt omogene şi să se verifice
relaţia lui Euler:
y
 x z
a) f:D ⊂ R 3 → R, f ( x, y, z) =   ;
 3y 
y
b)f:D ⊂ R 2 → R, f ( x, y ) = x n ϕ  ,unde n ∈ N ∗ şi ϕ este o funcţie
x
diferenţiabilă.
 x
13. Fie funcţia f:D ⊂ R 2 → R, f ( x, y ) = ϕ x 2 − y 2 ,  ,unde ϕ : ∆ ⊂ R 2 → R,
 y

ϕ ∈ C2 (∆ ) .

Să se calculeze df ( x, y ) şi d2 f ( x, y ) ,unde (x, y ) ∈ D .

x+y
14. Fie funcţia f:D ⊂ R 2 → R, f ( x, y ) = arctg . Să se aproximeze funcţia f
1 − xy

printr-un polinom de grad doi în vecinătatea punctului (1,-1).

15. Să se studieze extremele locale ale funcţiilor:
( )
a) f :R 2 → R, f ( x, y ) = x 2 + y 2 e 2 x + 3 y ;

(
b) f :R2 \ {(0,0)} → R, f ( x, y ) = xy ln x 2 + y 2 ; )
c) f : (0, π )× (0, π) → R, f ( x, y ) = sin x sin y sin(x + y ) ;
 - 141 -

y
d) f :D ⊂ R2 → R, f(x,y) = x-2y + ln x 2 + y 2 + 3arctg ;
x

e) f :R 3 → R, f ( x, y, z) = x3 + y 2 + z2 + 12 xy + 2z .

( )
16. Să se arate că funcţia f :R 2 → R, f ( x, y ) = 1 + e y cos x − ye y are o
infinitate de puncte de maxim local şi nici un punct de minim local.

17. Să se arate ca ecuaţia xez = xy + z defineşte funcţia z pe o

vecinătate a punctului (2,1, 0).
∂ 2z
Să se calculeze dz(2,1) şi (2,1) .
∂ x∂ y

18. Să se calculeze y’,y’’, dacă funcţia y este definită de ecuaţia

x
ln x 2 + y2 = arctg .
y

19. Ecuaţia F(x, x+z, y+z) = 0, unde F:D ⊂ R 3 → R,F ∈ C2 (D) ,defineşte
funcţia z.

∂ 2z
Să se calculeze dz şi .
∂ x∂y

 2 1 2
x + y = z
2
20. Să se arate că sistemul  2 defineşte în mod implicit
x + y + z = 2

funcţiile x şi y pe o vecinătate a punctului (1,-1,2).

Să se calculeze x’(2); y’(2); x”(2); y”(2).

21. Dacă funcţiile u şi v sunt definite de sistemul
uv = ax + by + cz ∂u ∂u ∂u
 2 ,a, b, c ∈ R , atunci x +y +z = 0.
v = x 2 + y 2 + z2 ∂x ∂y ∂z

g( x + u, y − v ) = 1
22. Sistemul  ,unde g:D ⊂ R2 → R , g ∈ C1(D) defineşte
xu + yv = 1
funcţiile u şi v. Să se calculeze du, dv.
 - 142 -

23. Să se studieze punctele de extrem local ale funcţiei z definită de

15
ecuaţia x2+y2+z2+2x+y-4z = .
4
24. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f:R3 → R,
f(x, y, z) = xy2z3 cu legătura x + 2y + 3z = a (x > 0, y > 0, z > 0, a > 0).

25. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : R3 → R,

xy + xz + yz = 8
f(x, y, z) = xyz, cu legăturile  .
x + y + z = 5
 - 143 -

CAPITOLUL 7

INTEGRALA RIEMANN

7.1. Primitiva unei funcţii reale de variabilă reală

Definiţia 7.1.1. Fie I ⊂ R un interval şi funcţia f : I → R. Spunem că f

admite primitivă pe I dacă există o funcţie F : I → R, derivabilă pe I astfel încât
F'(x) = f(x), (∀) x∈I. Funcţia F se numeşte primitivă a funcţiei f.

Proprietăţi ale primitivelor

Propoziţia 7.1.1. Dacă F : I → R este o primitivă a funcţiei f pe I atunci
F + c, unde c ∈ R, este o primitivă a lui f pe I.
Demonstraţie. Fie c ∈R şi G : I → R, G = F + c.
Vom avea G' = (F + c)' = F' = f. ■

Propoziţia 7.1.2. Dacă F,G : I → R sunt două primitive ale lui f pe I atunci
acestea diferă printr-o constantă.
Demonstraţie. Cum F' = G' = f rezultă (F - G)' = F' - G' = 0, deci F – G este
o constantă. ■

Observaţie. Dacă I nu este interval, concluzia propoziţiei 7.1.2 nu este în

general adevărată.
În acest sens considerăm funcţia
f : (0,1) ∪ (2,3) → R, f(x) = 1, (∀) x∈ (0,1) ∪ (2,3) şi
x + 1, daca x ∈ (0,1)
F, G : (0,1) ∪ (2,3) → R, F(x) = 
x , daca x ∈ (2,3 )
 - 144 -
x , daca x ∈ (0,1)
G(x) = 
x + 1, daca x ∈ (2,3 )
Atunci F, G sunt derivabile pe (0,1) ∪ (2,3),
F' = G' = f dar F şi G nu diferă printr-o constantă.

Observaţie. Din propoziţia 7.1.2 rezultă că, dacă F : I → R este o primitivă

a funcţiei f pe I atunci mulţimea primitivelor funcţiei f pe I este formată din funcţiile
de forma F + c, unde c ∈R.
Mulţimea {F + c: c ∈R} a tuturor primitivelor lui f pe I se numeşte integrala
nedefinită a lui f pe I şi se notează cu ∫ f ( x )dx (sau ∫ fdx, ∫ f ).
Vom scrie ∫ f ( x )dx = F(x) + C.

Propoziţia 7.1.3. Dacă f şi g au primitive pe un interval I atunci funcţia f+g

are primitive pe I şi ∫ (f + g)(x )dx = ∫ f ( x )dx + ∫ g( x)dx .

Demonstraţie. Fie F : I → R o primitivă a lui f şi G : I → R o primitivă a lui

g. Atunci vom avea (F + G)' = F' + G' = f + g , deci F + G este o primitivă a lui
f + g şi demonstraţia este încheiată. ■

Propoziţia. 7.1.4. Dacă f are primitive pe un interval I şi α∈R atunci αf are

primitive pe I iar pentru α ≠ 0 avem ∫ αf ( x )dx = α ∫ f ( x )dx .

Demonstraţie. Fie F : I → R o primitivă a lui f şi α ∈ R. Vom avea

(αF)' = αF' = αf, deci αF este o primitivă a lui αf.
Dacă α = 0 atunci ∫ αf ( x )dx = ∫ 0dx = C iar α ∫ f ( x)dx = 0, deci egalitatea

nu este adevărată. ■

Propoziţia 7.1.5. Dacă f are primitive pe un interval I ⊂ R atunci f are

proprietatea lui Darboux.

Demonstraţie. Fie F : I → R o primitivă a lui f. Atunci F este derivabilă pe I

şi din teorema lui Darboux derivata sa F' = f are proprietatea lui Darboux. ■
 - 145 -
Propoziţia 7.1.6. (de existenţă a primitivelor). Fie f : I → R o funcţie
continuă. Atunci f are primitive pe I.

Metode de determinare a primitivelor

Propoziţia 7.1.7. (metoda integrării prin părţi)

Fie f, g : I → R, derivabile cu derivate continue pe I. Atunci

∫ f ( x )g '(x)dx = f(x)g(x) - ∫ f '(x)g(x)dx.

Demonstraţie. Cum f ' şi g' sunt continue rezultă fg' şi f 'g sunt continue,
deci au primitive .
Cum (fg)' = f 'g + f g’ rezultă că funcţia fg este o primitivă a funcţiei f 'g + fg', deci

∫ (f '(x)g(x) + f(x)g'(x))dx = f(x)g(x) + C, de unde

∫ f ( x)g '(x)dx = f(x)g(x) - ∫ f '(x)g(x)dx + C = f(x)g(x) - ∫ f '(x)g(x)dx. ■

Propoziţia 7.1.8. (prima metodă de schimbare de variabilă).

Fie I, J ⊂ R intervale şi funcţiile f : I → R, φ : J → I cu proprietăţile
i) φ este derivabilă pe J;
ii) f are primitive pe I şi F : I → R este o primitivă a sa.
Atunci funcţia (f◦φ)φ' are primitive pe J şi F◦φ este o primitivă a sa, adică

∫ f (ϕ(t ))ϕ '(t)dt = F(φ(t)) + C.

Demonstraţie. Cum F◦φ este derivabilă pe J şi (F◦φ)' = (F'◦φ)φ' = (f◦φ)φ'
demonstraţia este încheiată. ■

Propoziţia 7.1.9. (a doua metodă de schimbare de variabilă)

Fie I, J ⊂ R intervale şi funcţiile f : I → R, φ: J → I, cu proprietăţile:
i) φ este bijectivă, derivabilă cu φ' (t) ≠ 0 (∀) t ∈ J;
ii) funcţia (f◦φ) φ' are primitive pe J şi G : J → R este o primitivă a
sa.
Atunci f are primitive pe I şi G◦φ-1 este o primitivă a sa, adică

∫ f ( x )dx = G◦φ-1 + C.
 - 146 -
Demonstraţie. Din i) rezultă că φ-1 este derivabilă pe I şi cum G este

derivabilă pe J rezultă că G◦ φ-1 este derivabilă pe I şi

(G◦ φ-1)' (x) = G' (φ-1(x))(φ-1)' (x) = (f◦φ)(φ-1(x))φ'(φ-1(x))(φ-1)'(x) =

1
= f(x)φ'(φ-1(x)) = f(x), (∀) x∈I.
ϕ' (ϕ −1 ( x ))
În concluzie funcţia G◦φ-1 este o primitivă a lui f. ■

7.1.1.Primitivele funcţiilor raţionale

Vom da o metodă de calcul a primitivelor de forma ∫ f ( x )dx , x∈I, unde I ⊂R

P
este un interval iar f este o funcţie raţională, adică f = , unde
Q
P, Q ∈ R[X], Q(x) ≠ 0, (∀) x∈I.
P( x ) R( x )
Dacă grad P≥ grad Q atunci = C(x) + , unde C, R ∈ R[X],
Q( x ) Q( x )

grad R < grad Q şi astfel

∫ C(x ) dx + ∫ Q( x )dx
R( x )
∫ f ( x )dx =

Cum C este un polinom integrala ∫ C(x ) dx se calculează imediat şi atunci

R( x )
integrala ∫ f ( x )dx se reduce la calculul integralei ∫ Q( x) dx.
Astfel, este suficient să studiem cazul în care grad P < grad Q.

Definiţia. 7.1.2. Se numesc fracţii simple funcţiile cu valorile de forma:

A Bx + C
, , unde x∈I, x ≠ α,
( x − α) m
(ax + bx + c )n
2

A, B, C, α, a, b, c ∈ R, m, n ∈ N* , b2 – 4ac < 0.
P
Conform unui rezultat cunoscut din algebră orice funcţie raţională f = ,
Q
cu grad P < grad Q se descompune în mod unic ca o sumă de fracţii simple.

Exemplu.
 - 147 -
x3 A B C Dx + E Fx + G
= + + + 2 + 2 ,
(2x + 1)(x − 1) ( x + 1)
2 2 2
2x + 1 x −1 ( x − 1) 2
x +1 ( x + 1)2

unde A, B, C, D, E, F, G ∈ R se determină prin identificarea coeficienţilor după ce

aducem la acelaşi numitor.

Astfel este suficient să calculăm primitivele fracţiilor simple.

Evident avem
 ( x − α )− m + 1
A A + C, pentru m ≠ 1
∫ ( x − α )m dx =  − m + 1
A ln x − α + C, pentru m = 1

Bx + C B 2ax + b bB 1
∫ (ax 2
+ bx + c ) n
dx = ∫
2a (ax + bx + c )
2 n
dx + (C -
2a
) ∫ (ax 2
+ bx + c ) n
dx

2ax + b 1
Fie In = ∫ (ax 2
+ bx + c )n
dx, Jn = ∫ (ax 2
+ bx + c )n
dx

Evident avem:
 (ax 2 + bx + c )-n +1
(ax + bx + c )'
2
 + C, dacă n ≠ 1
In = ∫ dx =  −n +1
(ax + bx + c )
2 n
ln ax 2 + bx + c + C, dacă n = 1

Pentru Jn avem:
1 1 1 1
Jn =
an ∫ c
n
dx =
an ∫ 
n
dx .
4ac − b
2
b  b  2
x + x + 
2
 x +  + 
 a a  2a  4a 2 
b
Folosind schimbarea de variabilă x = t - integrala Jn se reduce la
2a

1 4ac − b 2
calculul integralei Tn = ∫ ( t 2 + β 2 )n dx , unde β = 2a
> 0.

1 t
Pentru n = 1 rezultă T1 = arctg + C , iar pentru n ≥ 2,
β β

1 β2 + t 2 − t2 1 1 1 t2
β 2 ∫ (t 2 + β 2 )n β 2 ∫ ( t 2 + β 2 ) n −1 β 2 ∫ ( t 2 + β 2 )n
Tn = dt = dt - dt =

'
1 1  ( t 2 + β 2 ) − n +1 
=
β 2
Tn −1 − 2
2β ∫ t  − n + 1  dt =
 - 148 -

1 1  ( t 2 + β 2 ) −n+1 ( t 2 + β 2 ) −n+1 
=
β 2
Tn−1 − 2
2β 

t
− n + 1
− ∫ − n + 1
dt  =

1 1 t 1
= Tn−1 + 2 ⋅ 2 − 2 Tn−1, deci
β 2
2β (n − 1) ( t + β )
2 n −1
2β (n − 1)

1  1 t 2n − 3 
Tn = 2 
⋅ 2 + Tn−1 , (∀) n ≥ 2.
2β  n − 1 ( t + β )
2 n −1
n −1 

Exemplu. Să se calculeze integrala:

x+2
I= ∫ ( x + 1)( x − 1) 2
( x 2 + 1)
dx, x∈ I ⊂ R \ {±1}.

Din descompunerea în fracţii simple

x+2 A B C Dx + E
= + + + 2 , găsim
( x + 1)( x − 1) ( x + 1) x + 1 x − 1 ( x − 1)
2 2 2
x +1

1 7 3 3 1
A= , B = - , C = , D = , E = , şi atunci
8 8 4 4 4
1 dx 7 dx 3 dx 1 3x + 1
I= ∫ − ∫ + ∫
8 x + 1 8 x − 1 4 ( x − 1) 2
+ ∫ 2 dx =
4 x +1
1 7 3 1 3 1
= ln x + 1 − ln x − 1 − ⋅ + ln( x 2 + 1) + arctgx + C.
8 8 4 x −1 8 4

7.1.2. Primitive de funcţii iraţionale

Vom prezenta câteva tipuri de integrale de funcţii iraţionale care prin

schimbări convenabile de variabilă se reduc la integrale de funcţii raţionale.
 ax + b mn ax + b mn 1
ax + b n
m
2 k

A. ∫ R  x, ( ) ,( ) ,..., (
1
)2 k
dx, x∈I, unde
 cx + d cx + d cx + d 

R este o funcţie raţională, cx + d ≠ 0, (∀) x∈I, mi,ni∈Z, ni>0, (mi, ni) = 1, i = 1, k .

ax + b s
În acest caz efectuăm schimbarea de variabilă dată de =t ,
cx + d
unde s = c.m.m.m.c. (n1,n2, ..., nk).
dt s − b s(ad − bc ) t s −1
Obţinem x = = ϕ( t ), φ'(t) =
a − ct s (a − ct s )2
 - 149 -
şi atunci integrala se transformă în
 dt s − b mn s 1 m s
k
 s(ad − bc )t s −1
I = ∫ R , t ,...,
1
t nk  dt = ∫ R1 (t )dt,
 a − ct s  (a − ct s )2
 
unde R1 este o funcţie raţională.

1 x +1
Exemplu. Să se calculeze integrala ∫x x −1
dx , x >1.

Această integrală este de forma:

 1

  x + 1 2  x +1 2
I = ∫ R x,   dx şi folosind schimbarea de variabilă dată de = t obţinem
  x − 1  x −1
 

t2 + 1 − 4t
x = ϕ( t ) , unde ϕ( t ) = 2 şi ϕ' ( t ) = 2 .
t −1 ( t − 1) 2
Integrala dată se transformă în
t2 − 1 − 4t t2  1 1 
J= ∫ t
t + 1 (t − 1)
2 2 2
dt = −4 ∫ (t + 1)(t − 1)
2 2
dt = −2∫  2 + 2 dt =
 t + 1 t − 1
1 t −1
= −2arctgt − 2 ln + C,
2 t +1

x +1 x +1 − x −1
de unde I = -2arctg - ln + C.
x −1 x +1 + x −1

B. ∫ R (x, )
ax 2 + bx + c dx, x∈I, unde R este o funcţie raţională şi

ax2+bx+c ≥ 0, (∀) x∈I.

Această integrală se reduce la o integrală dintr-o funcţie raţională folosind
substituţiile lui Euler şi anume:

i) dacă a > 0: ax 2 + bx + c = t ± x a ;

t( x − x 1 )

ii) dacă ∆ = b − 4ac > 0 :
2
ax + bx + c =  sau
2

t( x − x ),
 2

unde x1, x2 sunt rădăcinile ecuaţiei ax 2 + bx + c = 0;

iii) dacă c > 0: ax 2 + bx + c = tx ± c .

 - 150 -
Sunt cazuri particulare în care se pot folosi şi alte schimbări de variabile
care conduc la calcule mai simple şi anume:

( )
Caz 1. Pentru integrala ∫ R x, x 2 + a 2 dx , cu R funcţie raţională se poate

folosi schimbarea x = a tgt sau x = a sht.

( )
Caz 2. Pentru integrala ∫ R x, x 2 − a 2 dx , se poate folosi schimbarea

x = a cht.

( )
Caz 3. Pentru integrala ∫ R x, a 2 − x 2 dx , se poate folosi schimbarea

x = a sint sau x = a cost.

∫ x (ax )
+ b pdx, x∈I, m,n,p∈Q, numită şi integrală binomă.
m n
C.

Matematicianul rus Cebâşev a arătat că această integrală binomă se poate

reduce la o integrală din funcţii raţionale numai într-unul din următoarele cazuri:
i) Dacă p∈Z se efectuează schimbarea x = ts, unde s este cel mai
mic multiplu comun al numitorilor lui m şi n;
m+1
ii) Dacă p∉Z dar ∈Z se efectuează schimbarea dată de
n
axn + b = ts, unde s este numitorul lui p;
m+1 m +1
iii) Dacă p∉Z, ∉Z dar + p ∈Z, se efectuează schimbarea
n n
ax n + b s
de variabilă dată de = t , unde s este numitorul lui p.
xn

xdx
Exemplu. Să se calculeze integrala ∫ , x>0
1+ x
3 2

Integrala este de forma:

1
−
 2  2 2 1
I = ∫ x x 3 + 1 dx , deci este o integrală binomă cu m = 1, n = , p = - .
  3 2

m+1
Evident p∉Z şi = 3 ∈Z, deci suntem în cazul ii) şi efectuăm
n
2 2 3

schimbarea de variabilă dată de x 3 + 1 = t2 ⇒ x 3 = t2 – 1 ⇒ x = ( t 2 − 1) 2 ⇒

 - 151 -

( ) ( )
1 1
3 2
⇒ dx = t − 1 2 ⋅ 2tdt = 3t t 2 − 1 2 dt .
2
Integrala dată se transformă în

∫ (t ) ( ) ( ) ( )
3 1
− 1 2 t -13t t 2 − 1 2 dt = 3 ∫ t 2 − 1 dt = 3 ∫ t 4 − 2t 2 + 1 dt =
2 2
J=

t5
=3 - 2t 3 + 3t + C, de unde
5
5 3

3  32 2  2 2  2 
I=  x + 1 - 2  x 3 + 1 + 3  x 3 + 1 + C .
5      
     

7.1.3. Primitive de funcţii raţionale în sinus şi cosinus

Acestea sunt primitive de forma

∫ R(sinx, cosx )dx, unde R este o funcţie raţională şi x∈I⊂R.

x
Efectuăm schimbarea de variabilă dată de tg = t ⇒ x = 2 arctgt, pentru
2
1− t 2
x∈I ∩ (− π, π) . Cum dx =
2 2t
dt, sinx = , cosx = , integrala dată se
1+ t 2 1+ t 2 1+ t 2

 2t 1- t 2  2
reduce la I = ∫ R , ⋅
2 
dt = ∫ R1 ( t )dt, unde R1 este o funcţie raţională.
 1+ t 1 + t  1 + t
2 2

În anumite cazuri particulare se pot folosi şi alte schimbări de variabilă

care conduc la calcule mai simple şi anume:
i) dacă R este impară în sinus, adică
R(-sinx, cosx) = -R(sinx, cosx), se efectuează schimbarea de variabilă cosx = t.
ii) dacă R este impară în cosinus, adică
R(sinx, -cosx) = -R(sinx, cosx), se efectuează schimbarea de variabilă sinx = t.
iii) dacă R este pară în sinus şi cosinus, adică
R(-sinx, -cosx) = R(sinx, cosx), se efectuează schimbarea de variabilă tgx = t.

Exemple. 1. Să se calculeze integrala

1
I= ∫ 3 + cos x dx, x ∈ (0, π) .
 - 152 -
x
Folosind schimbarea tg = t integrala se transformă în
2
1 2 1 1 t
J= ∫ ⋅
1− t 1 + t
2 2
dt = ∫ 2
t +2
dt =
2
arctg
2
+ C, de unde
3+
1+ t2
x
tg
1 2 + C.
I= arctg
2 2

1
2. Să se calculeze integrala I = ∫ 3 + cos x dx, x ∈ (0, 2π) .

x
În acest caz nu mai putem folosi schimbarea tg = t, deoarece pentru
2
π
x = π nu are sens tg .
2
1
Fie f : (0, 2π) → R, f(x) = . Cum f este continuă pe (0, 2π) are
3 + cos x
primitive pe (0, 2 π).
O primitivă a funcţiei f pe (0, π) este (conform exemplului 1) funcţia
x
tg
1 2 şi atunci o primitivă a funcţiei f pe (0, 2π) este
G:(0, π) → R, G(x) = arctg
2 2
funcţia F:(0, 2π) → R,
G(x), pentru x ∈ (0, π)

F(x) = c 1, pentru x = π , unde c1, c2∈R
G( x ) + c , pentru x ∈ (π, 2π)
 2

Din condiţia de continuitate şi derivabilitate a lui F în punctul x = π obţinem

π π
c1 = ,c2 = şi atunci I = F(x) + C.
2 2 2

3. Să se calculeze integrala In = ∫ cosn xdx, x ∈ R, n ∈ N* .

Vom stabili o relaţie de recurenţă pentru In.

Pentru n = 0 ⇒ I0 = ∫ dx = x + C ;

Pentru n = 1 ⇒ I1 = ∫ cosx dx = sinx + C ;

 - 153 -

Pentru n ≥ 2 ⇒ In = ∫ cosn-1x ⋅ (sin x )' dx =

= cos n−1 x sin x - ∫ (n - 1)cosn- 2 x( − sin x )(sin x )dx =

= cosn−1 x sin x + (n - 1)∫ cos n-2 x sin 2 xdx =

= cos n−1 x sin x + (n - 1)∫ cos n-2 x(1 − cos 2 x )dx =

= cosn−1 x sin x + (n - 1)(In-2 - In ), de unde

cos n −1 x sin x n - 1
In = + In −2 , (∀) n≥2
n n

Analog se calculează integrala In = ∫ sin n xdx.

7.2. Integrala definită

Fie funcţia f:[a, b] → R.

Definiţia 7.2.1. Se numeşte diviziune(sau divizare) a compactului [a, b] un
sistem de puncte notat ∆ = (a = x 0 < x 1 < ... < x n = b) .

Punctele xk, k = 0,n se numesc punctele diviziunii.

Un sistem de puncte ξ = (ξ1, ξ 2 , ..., ξ n ), unde ξ k ∈ [x k −1, x k ], k = 1, n , se

numeşte sistem de puncte intermediare asociat diviziunii Δ.
Fie D([a, b]) mulţimea tuturor diviziunilor compactului [a, b]. Pentru
Δ∈D([a, b]), ∆ = (a = x 0 < x 1 < ... < x n = b) vom nota cu ∆ = max(x k - x k-1 ), k = 1, n ,

norma diviziunii Δ.
Numărul real notat σ ∆ ( f, ξ k ) (sau σ ∆ (f, ξ)) şi definit astfel
n
σ ∆ ( f, ξ k ) = ∑ f(ξ k )(x k - x k -1 ) se numeşte suma integrală (sau Riemann) asociată
k =1

funcţiei f, diviziunii Δ şi punctelor intermediare ξ 1, ξ 2 ,..., ξ n .

Observaţie. Dacă f ≥ 0 atunci σ ∆ ( f, ξ k ) reprezintă suma ariilor

dreptunghiurilor de bază xk - xk-1 şi de înălţime f( ξ k ) (1 ≤ k ≤ n).

 - 154 -
Rezultă că σ ∆ (f , ξ k ) aproximează aria subgraficului lui f,

Γf = {(x, y ) ∈ R 2 : a ≤ x ≤ b, 0 ≤ y ≤ f (x ) }, delimitat de axa Ox, graficul funcţiei f şi

dreptele de ecuaţii x = a şi x = b. (fig.1).

Fig. 1

Dacă funcţia f este mărginită vom nota prin mk = inf f ( x) ,

x∈[x k −1 , x k ]

n n
Mk = sup f ( x) , k = 1,n şi prin sΔ (f) =
x∈[x k −1 , x k ]
∑ m (x
k =1
k k − x k −1 ) , SΔ(f) = ∑ M (x
k =1
k k − x k −1 ) ,

numite şi sumele Darboux inferioară şi, respectiv, superioară asociate funcţiei f şi

diviziunii Δ.
Să observăm ca (∀)Δ ∈ D([a, b]), ∆ = (a = x 0 < x 1 < ... < x n = b) şi

(∀) ξk ∈ [xk −1, xk ], k = 1, n avem s ∆ ( f ) ≤ σ ∆ ( f , ξ k ) ≤ S ∆ ( f ) .

Observaţie. Dacă f ≥ 0 atunci s ∆ (f ) (respectiv S ∆ (f ) )reprezintă suma ariilor

dreptunghiurilor de bază xk - xk-1 şi înălţime mk (respectiv Mk). Deci s ∆ (f )

(respectiv S ∆ (f ) ) aproximează prin lipsă (respectiv prin adaos) aria subgraficului

funcţiei f.

Definiţia 7.2.2. Funcţia f este integrabilă (în sens Riemann) pe [a, b] dacă
există I∈R astfel încât (∀) ε > 0, (∃) δε > 0 astfel încât (∀) Δ ∈ D([a, b]),

∆ = (a = x 0 < x 1 < ... < x n = b) cu ∆ < δε şi (∀) ξ k ∈ [x k −1, x k ], k = 1, n

avem σ ∆ (f , ξk ) − I < ε .
 - 155 -

Să observăm că numărul real I din definiţie, în ipoteza că există, este unic.

Într-adevăr, dacă ar exista două numere reale I1, I2 cu proprietatea din
definiţie atunci pentru orice ε > 0, există δ 'ε , δ 'ε' > 0 astfel încât pentru orice

diviziune Δ ∈ D ([a, b]), ∆ = (a = x 0 < x 1 < ... < x n = b) cu ∆ < δ ε' , ∆ < δ 'ε' şi orice

ε ε
ξ k ∈ [x k −1, x k ], k = 1, n avem σ ∆ (f , ξk ) − I1 < , σ ∆ (f , ξk ) − I2 < .
2 2
Luând δ ε = min (δ'ε , δ'ε' ) rezultă că pentru orice diviziune Δ ∈ D ([a, b]),

∆ = (a = x 0 < x 1 < ... < x n = b) cu ∆ < δ ε şi orice sistem de puncte intermediare ξ

ε ε
avem σ ∆ (f , ξ ) − I1 < , σ ∆ (f , ξ ) − I2 < , de unde
2 2
ε ε
I1 − I2 ≤ I1 − σ ∆ (f , ξ ) + σ ∆ (f, ξ ) - I2 < + = ε. .
2 2
Cum ε > 0 fost arbitrar rezultă I1 = I2. ■

Prin definiţie numărul real I se numeşte integrala definită a funcţiei f pe

∫ a f (x )dx
b b b
intervalul [a, b] şi se notează I = (sau ∫ a
fdx , ∫ a
f ).

Să reamintim din liceu principalele proprietăţi ale funcţiilor integrabile:

Propoziţia 7.2.1. O funcţie f:[a, b] → R integrabilă pe [a, b] este mărginită
pe [a, b].

Propoziţia 7.2.2. Funcţia f : [a, b] → R este integrabilă pe [a, b] dacă şi

numai dacă (∃) I ∈ R astfel încât (∀) (Δn) ⊂ D ([a,b]),

∆ n = (a = x n0 < x1n < ... < x np = b) cu

n
[ ]
∆ n → 0 şi (∀) ξ nk ∈ x nk −1, x nk , k = 1, p n , şirul

sumelor Riemann (σ ∆ (f , ξnk ))n∈N este convergent către I.

n

Propoziţia 7.2.3. Dacă f,g:[a, b] → R sunt integrabile pe [a, b] şi α,β∈R

∫ (αf + βg)(x )dx = α ∫ f (x )dx + β∫ g(x )dx .

b b b
atunci αf + βg este integrabilă pe [a, b] şi
a a a
 - 156 -

Propoziţia 7.2.4. Dacă f este integrabilă pe [a, c] şi pe [c, b], unde

f ( x )dx = ∫ f (x )dx + ∫ f (x )dx .

b c b
c∈(a, b) atunci f este integrabilă pe [a, b] şi ∫ a a c

Propoziţia 7.2.5. Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi f ≥ 0 atunci

∫ f (x )dx ≥ 0 .
b

Consecinţă. Dacă f ≤ g iar f şi g sunt integrabile pe [a, b] atunci

∫ f (x ) dx ≤ ∫ g(x ) dx .
b b

a a

Teorema 7.2.1. (Criteriul Darboux de integrabilitate).

Fie f:[a, b] → R, mărginită. Atunci funcţia f este integrabilă dacă şi numai
dacă pentru orice ε > 0, există δ ε > 0 astfel încât (∀) Δ ∈ D ([a, b]) cu ∆ < δ ε

avem SΔ(f) – sΔ(f) < ε.

Teorema 7.2.2. Orice funcţie continuă f:[a, b] → R este integrabilă pe

[a, b] iar dacă F:[a, b] → R este o primitivă a sa atunci

∫ f (x )dx = F(x)
b
b
a = F(b) - F(a) (formula lui Leibniz-Newton).
a

Teorema 7.2.3. Fie f:[a, b] → R, continuă. Atunci (∃) c∈(a, b) astfel încât
b
∫ a
f ( x )dx = (b - a)f(c) (formula de medie).

Teorema 7.2.4. Dacă f,g:[a, b] → R sunt două funcţii derivabile cu derivate

continue atunci:
b b
∫ a
f ( x )g' ( x )dx = f(x)g(x) ba − ∫ f ' ( x )g( x )dx (formula de integrare prin părţi).
a

Teorema 7.2.5. Fie f:[a, b] → R, continuă şi φ:[c, d] → [a, b] bijectivă,

derivabilă cu derivată continuă pe [c, d]. Atunci
ϕ −1 ( b )
f (ϕ(t ))ϕ' (t )dt
b
∫ a
f ( x )dx = ∫
ϕ − 1 (a )
(formula de schimbare de variabilă).
 - 157 -

π π

Aplicaţie. Să se arate că ∫ cosn xdx = ∫ 2 sinn xdx şi să se calculeze

2

0 0

valoarea comună lor.

π
Folosind schimbarea de variabilă x = - t pentru a doua integrală obţinem
2
π π
π 
∫ sinn xdx = ∫ π sinn  − t (− 1)dt = ∫ 2 cosn tdt .
0
2
0
2 2  0

π
Fie In = ∫ 0
2 cosn xdx . Evident avem

π π π π
π
∫ dx = x = ∫ cos xdx = sinx =1
2 2
I0 = 2 , I1 = 2
0
0
2 0
0

π
Pentru n ≥ 2, In = ∫ 2 cosn −1 x (sin x ) ' dx =
0

π π

= cosn −1 x sin x − ∫02 (n - 1)cosn − 2 x(− sin x )(sin x )dx =

2

π
= (n-1) ∫ 2 cosn− 2 x(1 − cos2 x)dx = (n - 1)(In− 2 − In ) , de unde deducem
0

n -1
In = In−2 , (∀) n≥2.
n
Pentru n = 2m, m∈N* obţinem

I2m =
2m - 1
I2m − 2 =
2m − 1 2m − 3
⋅ I2 m− 4 = ... =
2m − 1 2m − 3 1
⋅ ... I0 =
(2m − 1)!! π .
2m 2m 2m − 2 2m 2m − 2 2 (2m)!! 2
Pentru n = 2m+1, m∈N obţinem

I2m =
2m
I 2 m −1 =
2m 2m − 2
⋅ I2m − 3 = ... =
2m 2m − 2 2
⋅ ... I1 =
(2m)!! .
2m + 1 2m + 1 2m − 1 2m + 1 2m − 1 3 (2m + 1)!!
În concluzie,
 (2m − 1)!! π
 (2m)!! ⋅ 2 , dacă n = 2m, m ∈ N
*

In = 
 (2m)!! , dacă n = 2m + 1, m ∈ N
 (2m + 1)!!

Vom deduce de aici formula lui Wallis:

 2.4.6...(2n ) 
2
1 π
lim   ⋅ = .
n → ∞  1. 3. 5...(2n − 1) 
  2n + 1 2
 - 158 -
I2n I2n −1 2n + 1
Evident avem I2n+1 ≤ I2n ≤ I2n−1, (∀)n ≥ 1, de unde 1 ≤ ≤ = .
I2n +1 I2n +1 2n

(2n − 1)!! ⋅ π ⋅ (2n + 1)!! =  1.3.5...(2n − 1) 

2
I2n π π 1
Dar, = ⋅ ⋅ (2n + 1) = ⋅ , unde
I 2 n +1 (2n)!! 2 (2n)!!  2.4.6...( 2n)  2 2 an
2
 2.4.6...( 2n)  1
an =   ⋅ .
 1.3.5...( 2n − 1)  2n + 1

π 1 2n + 1 π 2n π
Obţinem deci 1 ≤ ⋅ ≤ , de unde ⋅ ≤ an ≤ şi prin trecere
2 an 2n 2 2n + 1 2
la limită obţinem formula lui Wallis.

7.3. Aplicaţii ale integralei definite

Fie f:[a, b] → R+ o funcţie continuă şi

Γf = {(x, y ) ∈ R 2 : a ≤ x ≤ b,0 ≤ y ≤ f (x ) }, subgraficul funcţiei f.

Vom arăta că Γf are arie (într-un sens pe care îl vom preciza ulterior) şi

aria Γf = ∫ f (x ) dx .
b

n
Definiţia 7.3.1. O mulţime E ⊂ R2 se numeşte elementară dacă E = ΥD i ,
i =1

unde Di sunt dreptunghiuri cu laturile paralele cu axele de coordonate şi

ο ο n
Di ∩ D j = ∅, (∀) i ≠ j. Prin definiţie aria E = ∑ ariaD
i =1
i .

Observaţii. i) Reprezentarea unei mulţimi elementare E sub forma

n
E= ΥD
i=1
i nu este unică;

ii) Aria unei mulţimi elementare E nu depinde de reprezentarea

n
E= ΥD ;
i=1
i

° °
iii ) Dacă E, F sunt mulţimi elementare cu E∩ F = ∅ atunci
aria(E∪F) = ariaE + ariaF;
 - 159 -

iv) Dacă E, F sunt mulţimi elementare şi E⊂F atunci aria E ≤ ariaF şi

aria (F\E) = ariaF – ariaE.

Definiţia 7.3.2. Fie A ⊂ R2 o mulţime mărginită. Mulţimea A are arie dacă

există două şiruri (En)n∈N, (Fn)n∈N de mulţime elementare astfel încât
i) En ⊂ A ⊂ Fn, (∀) n∈N;
ii) Şirurile de numere reale pozitive (aria En)n∈N şi (aria Fn)n∈N
sunt convergente şi lim ariaE n = lim ariaFn
n→ ∞ n →∞

Prin definiţie aria A = lim ariaE n = lim ariaFn .

n→∞ n→∞

Observaţii. i) Definiţia ariei lui A este independentă de alegerea şirurilor

(En) şi (Fn);
ii) Dacă A, B au arie atunci A ∪ B, A ∩ B şi A \ B au arie;
° °
iii) Dacă A, B au arie şi A ∩ B = φ atunci
aria (A∪B) = ariaA +ariaB;
iv) Există funcţii al căror subgrafic nu au arie. În acest sens fie
1, dacă x ∈ [0,1] ∩ Q
funcţia f:[0, 1] → R, f(x) = 
0, dacă x ∈ [0,1] \ Q

Teorema 7.3.1. Dacă f:[a, b] → R+ este continuă atunci Γf are arie şi

aria Γf = ∫ f (x )dx .
b

Demonstraţie. Fie ( ∆ n ) ⊂ D ([a, b]) , ∆ n = (a = x n0 < x1n < ... < x np = b ) astfel n

încât ∆ n → 0 .

[ ]
Fie mnk = inf { f (x ) : x ∈ [x nk −1, x nk ]}, Mnk = sup{ f (x ) : x ∈ x nk −1, x nk }, k = 1, p n

Cum f este continuă (∃) u nk ∈ [x nk −1, x nk ] şi v nk ∈ [x nk −1, x nk ] astfel încât

( ) ( )
mnk = f u nk , Mnk = f v nk .
 - 160 -

Fie [ ] [ ]
Dnk = x nk −1, x nk × 0, mnk ,

Gnk = [x n
, x ]× [0, M ], k = 1, p
k −1
n
k
n
k n , dreptunghiurile de bază x nk − x nk −1
şi înălţimile m nk şi respectiv Mnk .
pn pn
Mulţimile elementare E n = ΥD nk , Fn = Υ Gnk verifică incluziunile
k =1 k =1

( ) ( ) ( )
pn pn
En ⊂ Γf ⊂ Fn, (∀) n ≥ 1 şi aria En = ∑ m nk x nk − x nk −1 = ∑ f (unk ) x nk − x nk −1 = σ ∆n f ,u nk .
k =1 k =1

Analog aria Fn = σ ∆ (f , v nk ). n

Cum f este continuă, este integrabilă şi din propoziţia 7.2.2,

( )
lim σ ∆ n f, unk = lim σ ∆ n f, v nk =
n→∞ n→∞
( ) ∫ f (x )dx , de unde va rezulta că
a
b

∫ f (x )dx , deci Γf are arie şi aria Γ = ∫ f (x )dx .

b b
lim ariaEn = lim ariaFn = f ■
n→∞ n→∞ a a

Corolarul 7.3.1. Dacă f,g:[a, b] → R sunt două funcţii continue astfel încât
f(x) ≤ g(x), (∀)x∈[a,b] atunci mulţimea Γf ,g = {(x, y ) ∈ R 2 : a ≤ x ≤ b, f (x ) ≤ y ≤ g(x ) },

cuprinsă între graficele funcţiilor f, g şi dreptele de ecuaţii x = a, x = b are arie şi

∫ [g(x ) − f (x )] dx .
b
ariaΓf , g =
a

Exemplu. Să se calculeze aria mulţimii cuprinse între parabolele de ecuaţii

y2 = x, y = x2

Fig.2
 - 161 -

Rezolvând sistemul format de cele două ecuaţii obţinem punctele de

intersecţie dintre cele două parabole O(0,0), M(1,1).
 3 
 x 2 x3  1 2 1 1
∫ [g(x ) − f (x )]dx = ∫ ( )
x − x 2 dx =  −  = − = .
1 1
ariaΓf ,g =
0 0  3 3 0 3 3 3
 
 2 

Volumul corpurilor de rotaţie

Pornind de la volumul cilindrului vom defini ce înseamnă că un corp de

rotaţie (corp obţinut prin rotirea subgraficului unei funcţii pozitive f în jurul axei
Ox) are volum şi vom da o formulă de calcul al volumului unor astfel de corpuri.
Dacă f:[a, b] → R, f(x) = r > 0, (∀) x ∈ [a, b] atunci corpul de rotaţie este un
cilindru de rază r şi înălţime b – a. Această mulţime se poate scrie sub forma

{
Cr = (x, y, z ) ∈ R 3 : y 2 + z 2 ≤ r, a ≤ x ≤ b . }
Volumul acestui cilindru este volCr = πr 2 (b − a ) .

Definiţia 7.3.3. Fie f:[a, b] → R+.

{ }
Mulţimea C f = (x, y, z ) ∈ R 3 : y 2 + z 2 ≤ f (x ), a ≤ x ≤ b se numeşte corpul
de rotaţie determinat de funcţia f sau corpul obţinut prin rotirea subgraficului
funcţiei f în jurul axei Ox.
Vom numi mulţime cilindrică elementară orice mulţime care se obţine prin
rotirea subgraficului unei funcţii constante pe porţiuni în jurul axei Ox.

Definiţia 7.3.4. Fie f:[a, b] → R+ şi Cf corpul de rotaţie determinat de

funcţia f. Corpul Cf are volum dacă există două şiruri (En) şi (Fn) de mulţimi
cilindrice elementare astfel încât
i) En ⊂ Cf ⊂ Fn, (∀) n ∈ N şi
ii) lim vol E n = lim vol Fn .
n→∞ n→∞

În acest caz volumul lui Cf se defineşte prin

vol Cf = lim vol E n = lim vol Fn .
n→∞ n→∞
 - 162 -

Observaţii. i) Definiţia volumului corpului de rotaţie Cf nu depinde de

şirurile (En) şi (Fn).
ii) Există funcţii al căror corp de rotaţie nu au volum. În acest sens fie
1, dacă x ∈ [0,1] ∩ Q
funcţia f : [0, 1] → R, f(x) = 
0, dacă x ∈ [0,1] \ Q

Analog cu teorema 7.3.1 obţinem

Teorema 7.3.2. Dacă f:[a, b] → R+ este continuă, atunci corpul de rotaţie

Cf determinat de f are volum şi volCf = π∫ f 2 (x )dx .

b

Demonstraţie. Analog cu demonstraţia teoremei 7.3.1. ■

Lungimea graficului unei funcţii

Fie f:[a, b] → R şi ∆∈ D ([a, b]) , ∆ = (a = x 0 < x1 < ... < xn = b ) .

Definiţia 7.3.4. Se numeşte funcţie poligonală asociată lui f şi Δ funcţia

f (xk ) − f (x k −1 )
fΔ:[a, b] → R, f∆ (x ) = f (xk −1 ) + (x − xk −1 ), pentru x ∈ [xk -1, xk ], 1 ≤ k ≤ n .
x k − x k −1

Observaţie. Funcţia fΔ se obţine pe fiecare interval [xk -1, x k ] scriind ecuaţia

dreptei care trece prin punctele din plan A k −1 (xk −1, f (xk −1 )) şi A k (xk , f (xk )) .
Distanţa dintre punctele Ak-1 şi Ak este

şi prin definiţie λ(f ∆ ) = ∑ d(A k -1, A k )

n
d(Ak-1,Ak)= (x k − x k −1 )2 + (f (x k ) − f (x k −1 ))2
k =1

se numeşte lungimea graficului funcţiei poligonale fΔ.

Definiţia 7.3.5. Graficul unei funcţii continue f:[a, b] → R are lungime finită
dacă mulţimea { λ(f∆ ) :∆∈ D ([a, b]) } este mărginită. În acest caz numărul real

pozitiv λ(f ) = sup{ λ(f∆ ) :∆∈ D ([a, b]) } se numeşte lungimea graficului funcţiei f.
 - 163 -

Analog cu teorema 7.3.1 se obţine

Teorema 7.3.3. Dacă funcţia f:[a, b] → R este derivabilă cu derivata

continuă atunci graficul lui f are lungime finită şi λ(f ) = 1 + (f ' (x )) dx .

b
∫
2
a

Aria suprafeţelor de rotaţie

Definiţia 7.3.6. Fie funcţia f : [a, b] → R+.

Mulţimea {
S f = (x, y, z ) ∈ R 3 : y 2 + z 2 = f (x ), (∀ )x ∈ [a, b] } se numeşte
suprafaţa de rotaţie determinată de funcţia f sau suprafaţa obţinută prin rotirea
graficului funcţiei f în jurul axei Ox.

Fie ∆ = (a = x 0 < x1 < ... < xn = b ) ∈ D ([a, b]) .

Fie S(fΔ) suprafaţa de rotaţie determinată de funcţia fΔ.

Aria laterală a trunchiului de con Tk de raze f (x k −1 ), f (x k ) şi generatoare

Ak-1 Ak este π(f (x k −1 ) + f (x k )) d( Ak - 1Ak) şi atunci aria laterală a suprafeţei S(fΔ) este

A (f ∆ ) = π∑ (f (x k −1 ) + f (x k )) (x k − x k −1 ) + (f (x k ) − f (x k −1 )) .
n
2 2

k =1

Definiţia 7.3.7. Fie funcţia continuă f:[a, b] → R+.

Suprafaţa de rotaţie S(f) are arie dacă (∀) (∆ n ) ∈ D([a, b]) cu ∆ n → 0 şirul

(A(f )) este convergent în R.

∆n

În acest caz numărul real pozitiv A(f) = lim (A (f ∆ )) se numeşte aria laterală
n →∞ n

a suprafeţei de rotaţie S(f).

Dacă f:[a, b] → R+ este derivabilă cu derivată continuă se arată că

suprafaţa de rotaţie determinată de f are arie şi A(f) = 2π∫ f (x ) 1 + (f ' (x ))2 dx .

b

a
 - 164 -

Probleme propuse

1. Să se calculeze:
a) ∫ ln xdx, x > 0 ; b) ∫ x 2 e ax dx, x ∈ R, a ≠ 0 ;

c) ∫ x 2 + 1dx, x ∈ R ; d) ∫ e 2x cos 3xdx, x ∈ R ;

1
e) ∫x 2
ln 3 xdx, x > 0 ; f) ∫ xe 2 x sin 2 xdx, x ∈ R.

2. Să se determine o relaţie de recurenţă pentru calculul integralelor:

a) In = ∫ x n e x dx, x∈R, n∈N; b) In = ∫ lnn xdx, x > 0, n ∈ N ;

 π π
dx, x ∈ (0, π) , n∈N.
1
c) In = ∫ tgn xdx, x ∈  - ,  , n∈N; d) In = ∫
 2 2 sin n x

3. Să se calculeze:
1  1+ 5  x +1
a) ∫ (1 + x ) 1 + x − x 2 dx, x ∈  0,
 2
;
 b) ∫ x − x +1
dx, x∈R;
 
2

x5
c)
∫ x −a
2 2
dx, x > a, a > 0 ; d) ∫ x 3 x 2 + a 2 dx, x∈R;

2+ x 13 1 − x
e) ∫ dx, x > 0; f) ∫x dx, x ∈ (0,1) ;
6
x + x + x +1
3
1+ x

x3
g) ∫ x 2 − x 2 + 4 x + 5dx, x ∈ (- 1,5 ) ; h) ∫ dx, x∈(-1,1);
1− x 2

x
3
1+ 4 x
i) ∫ dx, x∈R; j) ∫ x
dx, x > 0 .
1+ 3 x 2

4. Să se calculeze:
 π
x ∈ (0, π) ;
1 dx
a) ∫ 1 + sin x + cos x dx, b) ∫ sin 4 4
x cos x
, x ∈  0,  ;
 2
sin x  π
c) ∫ sin 3
x + cos x
3
dx, x ∈  0,  ;
 2
d) ∫ sin x sin 2x sin 3 xdx, x ∈ R ;
 - 165 -

∫ sin x(2 + cos x )dx, x ∈ (0, π) .

1
e)

5. Să se calculeze:

∫ ln(5 + 4 cos x )dx ;

2 dx π
a) ∫ 1 x − a +1
, a ∈R; b)
0

π
ln(1 + tgx )dx .
ln 2
∫ e − 1dx ; ∫
x
c) d) 4
0 0

6. Fie In = ∫ (1 − x 2 ) dx, n ∈ N. Să se arate că In este convergent şi

1 n

lim In = 0 . Să se calculeze lim n In .

n →∞ n→∞

x2
7. Interiorul elipsei de ecuaţie + y 2 = 1 este despărţit de hiperbola de
4
x2
ecuaţie − y 2 = 1 în trei regiuni. Să se calculeze aria fiecăreia din ele.
2

8. Să se calculeze volumul corpului de rotaţie determinat de funcţiile:

a) f : [0, 1] → R, f(x) = ex +e-x

b) f : [a, b] → R, f (x ) =
(x − a)(b − x ) , unde a > 0 .
x

9. Să se calculeze lungimile graficelor următoarelor funcţii:

1
a) f : [0, ] → R, f(x) = ln(1-x2);
2

b) f : [0, 1] → R, f(x) = e2x

10. Să se calculeze ariile suprafeţelor de rotaţie determinate de

funcţiile:
π
a) f : [0, ] → R, f(x) = cosx;
2
x
b) f : [0, 1]→R, f(x)= 1− x 2 .
4
 - 166 -

CAPITOLUL 8

INTEGRALE IMPROPRII

8.1. Integrale improprii de speţa întâi

Fie f : [a, ∞) → R, integrabilă pe orice compact [a, u] ⊂ [a, ∞).

Definiţia 8.1.1. Funcţia f este integrabilă (în sens impropriu) pe [a, ∞) dacă

următoarea limită lim ∫ f (x ) dx există şi este finită.

u

u→∞ a

∫ f (x ) dx
∞
În acest caz integrala este convergentă şi
a

f (x ) dx = λ = lim ∫ f (x ) dx .
∞ u
∫ a u→∞ a

∫ f (x ) dx
∞
În caz contrar integrala este divergentă.
a

∫ f (x ) dx , pentru f :(-∞, a] → R.
a
Analog definim
−∞

Pentru f : R → R, integrabilă pe orice compact [a, b] ⊂ R definim

f (x ) dx = lim ∫ f (x ) dx
∞ b
∫ −∞ a → −∞ a
(în ipoteza că această limită există).
b→∞

∫ f (x ) dx
∞
Prin natura unei integrale improprii înţelegem proprietatea sa de
a

a fi convergentă sau divergentă.

∞ 1
Exemple.1. Fie integrala ∫ a xα
dx, unde a > 0, α ∈ R.
 - 167 -

Fie u > a; vom avea

1
 1
 - α + 1 u
− α +1
(
− a− α +1 , dacă α ≠ 1 )
∫
u
dx = 
a xα ln u , dacă α = 1 , si
 a

 1 − α +1
1 u  a , daca α > 1
u→∞ ∫ a xα
lim dx =  α − 1
+ ∞, daca α ≤ 1, deci

∞ 1
∫ a xα
dx este convergentă pentru α > 1 şi divergentă pentru α ≤ 1.

∞ 1 1 − α +1
În cazul convergenţei ∫ a x α
dx =
α −1
a .

∞
2. Integrala ∫ 0
cos 2xdx este divergentă deoarece

u 1 1 1
∫ cos 2xdx = = sin 2u şi lim sin 2u nu există.
u
sin 2x 0
0 2 2 u → ∞ 2

1
3. Integrala ∫ −∞
e − x dx este divergentă deoarece

1 1  1 
∫ e − x dx = −e − x =− + e −u şi lim  − + e − u  = +∞.
1
u
u e u → −∞
 e 

∫ f (x ) dx
∞
Observaţie. Dacă este convergentă şi f are primitive pe [a, ∞)
a

∫ f (x ) dx = F(x ) = lim F(x ) − F(a ), unde F este o primitivă a lui f.

∞
∞
atunci a
a x→∞

Teorema 8.1.1. (Criteriul lui Cauchy). Fie f:[a, ∞) → R, integrabilă pe orice

compact [a, u] ⊂ [a, ∞). O condiţie necesară şi suficientă pentru convergenţa

∫ f (x ) dx
∞
integralei este ca (∀) ε > 0 să existe δε > a astfel încât
a

∫ f (t )dt
x ''
(∀) x' , x' ' > δε să avem < ε.
x'
 - 168 -

Demonstraţie. Fie funcţia F:[a,∞)→R, F(x)= ∫ f (t ) dt şi atunci

x

∫ f (t ) dt = F(x' ') − F(x') .

x''

x'

Din criteriul lui Cauchy – Bolzano o condiţie necesară şi suficientă ca F să

aibă limită finită la + ∞ este ca (∀) ε>0 să existe δ ε > a astfel încât

(∀) x’,x’’> δ ε să avem F(x' ') − F(x') < ε şi demonstraţia este încheiată. ■

∫ f (x ) dx
∞
Definiţia 8.1.2. Integrala se numeşte absolut convergentă dacă
a

f (x ) dx este convergentă.
∞
integrala ∫ a

Propoziţia 8.1.1. O integrală absolut convergentă este convergentă.

Demonstraţie. Rezultă imediat folosind teorema 2.1.1 şi inegalitatea

f (t ) dt f (t ) dt .
x' ' x ''
∫ x'
≤ ∫ x'
■

∫ f (x ) dx (αf )(x ) dx
∞ ∞
Observaţie. Dacă α ∈ R, α ≠ 0, atunci integralele
a
şi ∫ a

(αf )(x ) dx = α ∫ f (x ) dx .
∞ ∞
au aceeaşi natură şi în cazul convergenţei ∫ a a

De asemenea, dacă f:[a, ∞) → R, integrabilă pe orice compact

∫ f (x ) dx ∫ f (x ) dx
∞ ∞
[a, u] ⊂ [a, ∞) şi a’ > a atunci integralele şi au aceeaşi natură.
a a'

Propoziţia 8.1.2. (Criteriul de comparaţie cu inegalităţi).

Fie f,g:[a, ∞) → R, integrabile pe orice compact [a, u] ⊂ [a, ∞).
Presupunem că 0 ≤ f(x) ≤ g(x), (∀) x ≥ a. Atunci

∫ g(x ) dx
∞
i) Dacă integrala este convergentă rezultă că şi integrala
a

∫ f (x ) dx
∞
este convergentă.
a
 - 169 -

∫ f (x ) dx
∞
ii) Dacă integrala este divergentă rezultă că şi integrala
a

∫ g(x ) dx
∞
este divergentă.
a

Demonstraţie. Fie funcţiile F,G:[a, ∞) → R,

∫ f (x ) dx , ∫ g(x ) dx .
u u
F(u) = G(u) =
a a

Cum f, g ≥ 0 rezultă că F, G sunt monoton crescătoare pe [a, ∞) deci

(∃) lim F(u) , lim G(u) şi cum f ≤ g vom avea F ≤ G.
u→ ∞ u→ ∞

∫ g(x ) dx
∞
i) Dacă integrala este convergentă, conform definiţiei
a

(∃) lim G(u) şi este finită. Cum F ≤ G rezultă că şi lim F(u) este finită, deci integrala
u→ ∞ u→ ∞

∫ f (x ) dx
∞
este convergentă.
a

ii) Prin reducere la absurd, folosind i). ■

Propoziţia 8.1.3. (Criteriul comparaţiei la limită).

Fie f,g:[a, ∞) → R+, integrabile pe orice compact [a, u] ⊂ [a, ∞). Presupunem că
f (x )
(∃) lim = λ, 0 ≤ λ ≤ ∞. Atunci
x→∞ g(x )

g(x ) dx este convergentă rezultă că ∫ f (x ) dx

∞ ∞
i) Dacă λ < ∞ şi ∫ a a
este

convergentă;

∫ g(x ) dx ∫ f (x ) dx
∞ ∞
ii) Dacă λ > 0 şi este divergentă rezultă că este
a a

divergentă.
Demonstraţie. i) Fie λ < A < ∞ . Din definiţia limitei (∃) δ > a astfel încât
f (x )
≤ A, (∀) x ≥ δ , adică f (x ) ≤ Ag(x ), (∀) x ≥ δ.
g(x )

∫ g(x ) dx ∫ g(x ) dx
∞ ∞
Cum este convergentă rezultă că este convergentă şi
a δ

∫ f (x ) dx
∞
folosind propoziţia 8.1.2 va rezulta că este convergentă şi atunci
δ

∫ f (x) dx
∞

a
este convergentă.

ii) Fie λ > B > 0. Folosim din nou definiţia limitei şi raţionăm ca la i). ■
 - 170 -

Consecinţă. Fie f : [a, ∞) → R+, a > 0, integrabilă pe orice compact

[a, u] ⊂ [a, ∞). Presupunem că există lim xλ f (x ) = λ, 0 ≤ λ ≤ ∞. Atunci
x→∞

∫ f (x ) dx
∞
i) Dacă λ > 1 şi λ < ∞ rezultă că este convergentă.
a

∫ f (x ) dx
∞
ii) Dacă λ ≤ 1 şi λ > 0 rezultă că este divergentă.
a

Demonstraţia rezultă din propoziţia 8.1.3, luând g(x ) =

1
şi din exemplul 1.■
xλ

∞ xdx
Exemplu. Să se studieze natura integralei ∫ 1 3
2x 7 + x + 1
.

≥ 0, (∀) x ≥ 1 şi lim x 3 f (x ) =
1 4
Avem f (x ) =
x
< ∞, λ = > 1 deci
x→∞
2x + x + 1
3
3 7 2 3

integrala este convergentă.

Teorema 8.1.2. (Criteriul lui Dirichlet).

Fie f,g:[a, ∞) → R, f continuă, g monotonă pe [a, ∞) şi lim g(x ) = 0 .
x→∞

∫ f (x )dx
u
Presupunem că funcţia F : [a, ∞) → R, F(u) = este mărginită.
a

∫ f (x )g(x )dx
∞
Atunci integrala este convergentă.
a

Demonstraţie. Fie ε > 0 şi M > 0 astfel încât F(u ) ≤ M, (∀) u ≥ a . Cum

ε
lim g(x ) = 0 , există δε > a astfel încât g(x ) ≤ , (∀ ) x ≥ δ ε .
x→∞ 4M
Fie u’, u’’> δε, u’< u’’. Din teorema a doua de medie (∃) c∈ (u’, u’’) astfel încât

∫ f (x )g(x ) dx = g(u')∫ f (x ) dx + g(u' ')∫ f (x ) dx. .

u'' c u' '

u' u' c

∫ f (x ) dx = F(c ) − F(u' ) ≤ 2M ,
c
Cum
u'

∫ f (x ) dx = F(u' ') − F(c ) ≤ 2M ,va rezulta că

u''

c
 - 171 -

∫
u′′

u′
f (x )g(x )dx ≤ g uI ⋅( ) ∫ f (x )dx + g(u ) ⋅ ∫ f (x )dx ≤ 4εM ⋅ 2M + 4εM ⋅ 2M = ε
c

uI
II
uII

∫ f (x )g(x )dx
∞
Folosind teorema 8.1.1. rezultă că integrala este convergentă. ■
a

Observaţie. Concluzia teoremei este adevărată şi în cazul în care

înlocuim ipoteza “f continuă” cu ipoteza (evident mai slabă) “f integrabilă”.

∞ sin x
Exemplu. Fie integrala ∫ 1
x
dx .

1
Luând f(x) = sinx, g(x) = şi aplicând teorema 81.2. rezultă că integrala
x
dată este convergentă.

Teorema 8.1.3. (Criteriul lui Abel). Fie f, g: [a, ∞ ) → R , g monotonă şi

∫ f (x )dx este
∞
mărginită, f integrabilă pe orice compact [a, u] ⊂ [a, ∞ ) şi
a

convergentă.

∫ f (x )g(x )dx este convergentă.

∞
Atunci
a

Să observăm că există o asemănare între criteriile de convergenţă de la

serii de numere reale şi cele de la integrale improprii. Criteriul integral al lui
Cauchy stabileşte o legătură între integralele improprii de speţa întâi şi o anumită
serie numerică ce poate fi construită cu ajutorul funcţiei de sub integrală.
Acest criteriu afirmă că, dacă f: [a, ∞ ) → R + este o funcţie descrescătoare
şi n0∈N este cel mai mic număr natural cu proprietatea că n0 ≥ a atunci
∞
f (x ) dx şi seria ∑ f (n)
∞
integrala ∫ a
n =n0
au aceeaşi natură.(vezi [10]).

Propoziţia 8.1.4. (formula de integrare prin părţi)

Fie f, g: [a, ∞ ) → R , derivabile cu derivate continue pe [a, ∞ ) . Presupunem
că există lim f (x )g(x ) şi este finită. Atunci, dacă una dintre integralele
x →∞
 - 172 -

∫ f (x ) g′(x ) dx , ∫ f ′(x ) g(x ) dx

∞ ∞
este convergentă rezultă că şi cealaltă este
a a

convergentă şi

∫ f (x ) g′(x ) dx = lim f (x ) g(x ) − f (a) g(a) − ∫ f ′(x ) g(x ) dx

∞ ∞
(8.1)
a x→∞ a

Demonstraţie. Fie u > a. Din formula de integrare prin părţi pentru

integrale definite avem

f (x ) g′(x ) dx = f (u ) g(u) − f (a ) g(a ) − ∫ f ′(x ) g(x ) dx.

u u
∫ a a

∫ f ′(x ) g(x ) dx este

∞
Să presupunem că convergentă. Atunci există
a

lim ∫ f ′(x ) g(x ) dx şi este finită şi cum lim f (u ) g(u) există şi este finită rezultă că
u

u→∞ a u→∞

lim ∫ f (x ) g′(x ) dx există şi este finită deci ∫ f (x )g′(x ) dx

u ∞
este convergentă şi prin
u→∞ a a

trecere la limită cu u → ∞ obţinem (8.1). ■

Propoziţia 8.1.5. (formula de schimbare de variabilă)

Fie f: [a, ∞ ) → R , continuă, ϕ : [α, β ) → [a, ∞ ) , strict crescătoare, derivabilă cu
derivata continuă.
Presupunem că φ (α ) = a, lim φ (t ) = +∞ . Atunci, dacă una dintre
t →β
t <β

∫ f (x ) dx, ∫ f (ϕ(t )) ϕ' (t ) dt este

∞ β
integralele convergentă rezultă că şi cealaltă este
a α

∫ f (x ) dx = ∫ f (ϕ(t )) ϕ' (t ) dt
∞ β
convergentă şi (β este finit sau infinit).
a α

Demonstraţie. În aceeaşi manieră cu demonstraţia propoziţiei 8.1.4. ■

 - 173 -

8.2. Integrale improprii de speţa a doua

Fie f : [a, b ) → R , integrabilă pe orice compact [a, u] ⊂ [a, b ), b ∈ R, lim f (x ) = +∞ .

x →b
x <b

Definiţia 8.2.1. Funcţia f este integrabilă (în sens impropriu) pe [a, b) dacă

lim ∫ f (x ) dx există şi este finită. În acest caz spunem că integrala ∫ f (x ) dx

u b
este
u →b a a
u <b

∫ f (x ) dx = lim ∫ f (x ) dx. ∫ f (x ) dx este

b u b
convergentă şi În caz contrar integrala
a u →b a a
u <b

divergentă.

∫ f (x ) dx , în cazul f : (a,b] → R.
b
Analog definim
a

Dacă f : [a, b] \ {c} → R , unde c ∈ (a, b ) , lim f (x ) = +∞ , f integrabilă pe orice

x →c

compact [u, v ] ⊂ [a, b ] \ {c }, spunem că integrala ∫ f (x ) dx este convergentă dacă

b

f (x ) dx şi ∫ f (x ) dx
c b
integralele ∫ a c
sunt convergente şi în acest caz

∫ f (x ) dx = ∫ f (x ) dx + ∫ f (x ) dx = lim ∫ f (x ) dx + lim ∫ f (x ) dx.

b c b u b

a a c u →c a u →c u
u <c u>c

b 1
Exemple.1. Fie integrala ∫ (b − x )
a α
dx, α ∈ R . Să observăm că această

integrală este improprie numai pentru α >0. În acest caz

f : [a, b ) → R, f (x ) = , lim f (x ) = +∞ . Pentru u ∈ (a, b ) vom avea

1
(b − x )α x →b
x <b


− − α + 1 (b − x )
1 − α +1 u
u 1 a , daca α ≠ 1
∫ (b − x ) α
dx =
− ln b − x ua , daca α = 1
a

 , si

 1
u 1  (b − a)− α +1, daca α < 1 b 1
lim
u →b ∫ (b − x ) α
dx =  1 − α , deci ∫ (b − x ) α
dx este convergentă
 + ∞,
a a
u <b daca α ≥ 1

pentru α <1 şi divergentă pentru α ≥1.

1 1
(b − a)− α +1.
b
În cazul convergenţei avem ∫ (b − x )
a α
dx =
1− α
 - 174 -
1 1 1 1
2. Integrala ∫ 0 x
dx este divergentă deoarece ∫ u x
dx = ln x 1u = − ln u (pentru

u ∈ (0,1) ) şi lim ∫
1 1
dx = +∞ .
u →0 u x
u>0

∫ f (x ) dx este
b
Observaţie. Dacă convergentă şi f are primitive pe [a, b)
a

∫ f (x ) dx = F(x ) = lim F(u) − F(a ) , unde F : [a, b ) → R este o primitivă a

b
b
atunci a
a u →b
u <b

funcţiei f.

Pornind de la rezultatele obţinute pentru integralele improprii de speţa întâi

∫ f (x ) dx , unde f : [a, ∞ ) → R se obţin rezultate asemănătoare pentru

∞
de forma
a

∫ f (x ) dx , unde f : [a, b ) → R ,
b
integralele improprii de speţa a doua, de forma
a

înlocuind pe +∞ cu b.
Demonstraţiile fiind identice ne vom rezuma doar la prezentarea acestor
rezultate.

Teorema 8.2.1. (Criteriul lui Cauchy). Fie f : [a, b ) → R , integrabilă pe orice

compact [a,u] ⊂ [a,b). O condiţie necesară şi suficientă pentru convergenţa

∫ f (x ) dx
b
integralei este ca ( ∀) ε > 0 să existe δ ε > 0, δ ε < b − a astel încât
a

(∀)x′, x′′ ∈ (b − δ ,b) să avem

x ′′
ε ∫ f (t )dx
x′
< ε.

∫ f (x ) dx
b
Definiţia 8.2.2. Integrala se numeşte absolut convergentă dacă
a

f (x ) dx este convergentă.
b
integrala ∫ a

Propoziţia 8.2.1. O integrală absolut convergentă este convergentă.

 - 175 -
Propoziţia 8.2.2. (Criteriul de comparaţie cu inegalităţi).
Fie f,g: [a, b ) → R, integrabile pe orice compact, [a, u] ⊂ [a, b ), astfel încât
0 ≤ f (x ) ≤ g(x ), (∀)x ∈ [a, b ). Atunci

∫ g(x ) dx
b
i) Dacă integrala este convergentă rezultă că şi integrala
a

∫ f (x ) dx
b
este convergentă.
a

∫ f (x ) dx
b
ii) Dacă integrala este divergentă rezultă că şi integrala
a

∫ g(x ) dx
b
este divergentă.
a

Propoziţia 8.2.3. (Criteriul comparaţiei la limită).

Fie f , g : [a, b ) → R + , integrabile pe orice compact [a, u] ⊂ [a, b ).
f (x )
Presupunem că (∃) lim = l , 0 ≤ l ≤ ∞. Atunci:
x → b g(x )
x <b

∫ g(x ) dx ∫ f (x ) dx
b b
i) Dacă λ < ∞ şi este convergentă rezultă că este
a a

convergentă.

∫ g(x ) dx ∫ f (x ) dx
b b
ii) Dacă λ > 0 şi este divergentă rezultă că este
a a

divergentă.

Consecinţă. Fie f : [a, b ) → R + , integrabilă pe orice compact [a,u] ⊂ [a,b).

Presupunem că există lim (b − x )λ f (x ) = λ, 0 ≤ λ ≤ ∞ . Atunci:

x →b
x <b

∫ f (x ) dx
b
i) Dacă λ < 1 şi λ < ∞ rezultă că este convergentă.
a

∫ f (x ) dx
b
ii) Dacă λ ≥ 1 şi λ > 0 rezultă că este divergentă.
a

1 1
Exemplu. Fie integrala ∫ 0 3
1− x 4
dx .

1
Avem f : [0,1) → R+, f(x) = , lim f(x) = + ∞ şi
3
1− x 4 x →1
x <1
 - 176 -
1
lim(1 − x )3
1 1
= .
x →1
x <1
3
(1 − x )(1 + x + x 2 + x 3 ) 3
4

1 1
Rezultă λ = < 1 , λ = 3 < ∞ şi conform consecinţei integrala dată este
3 4
convergentă.

Observaţie. Dacă f : (a, b] → R + atunci consecinţa propoziţiei 8.2.3 se

modifică uşor astfel:
Presupunem că există lim (x − a )λ f (x ) = λ , 0 ≤ λ ≤ ∞. Atunci :
x→a
x >a

∫ f (x ) dx
b
i) Dacă λ < 1 şi λ < ∞ rezultă este convergentă.
a

∫ f (x ) dx
b
ii) Dacă λ ≥ 1 şi λ > 0 rezultă că este divergentă.
a

Teorema 8.2.2. (Criteriul lui Dirichlet). Fie f,g:[a,b) → R, f continuă,

g monotonă şi lim g (x ) = 0. Presupunem că funcţia F:[a,b) → R, F(u) = ∫ f (x )dx

u

x →b a
x <b

∫ f (x ) g(x ) dx
b
este mărginită. Atunci integrala este convergentă.
a

Teorema 8.2.3. (Criteriul lui Abel). Fie f , g : [a, b ) → R , g monotonă şi

∫ f (x )dx
b
mărginită, f integrabilă pe orice compact [a,u] ⊂ [a,b) şi este
a

∫ f (x ) g(x ) dx
b
convergentă. Atunci este convergentă.
a

Propoziţia 8.2.4. (formula de integrare prin părţi).

Fie f , g : [a, b ) → R , derivabile cu derivate continue pe [a, b). Presupunem
că există lim f (x )g(x ) şi este finită. Atunci, dacă una dintre integralele
x →b
x <b

f (x ) g′(x ) dx, ∫ f ′(x ) g(x ) dx

b b
∫ a a
este convergentă rezultă că şi cealaltă este

∫ f (x ) g′(x ) dx = lim f (x ) g(x ) − f (a) g(a) − ∫ f ′(x )g(x ) dx. .

b b
convergentă şi
a x →b a
x <b
 - 177 -

Propoziţia 8.2.5. (formula de schimbare de variabilă).

Fie f : [a, b ) → R , continuă, ϕ : [α, β) → [a, b ) strict crescătoare, derivabilă cu
derivata continuă.
Presupunem că ϕ(α ) = a şi lim ϕ(t ) = b . Atunci, dacă una dintre integralele
t →β
t<β

∫ f (x ) dx , ∫ f (ϕ(t )) ϕ' (t ) dt
b β
este convergentă rezultă că şi cealaltă este
a α

∫ f (x ) dx = ∫ f (ϕ(t )) ϕ' (t ) dt , (β poate fi finit sau infinit).

b β
convergentă şi
a α

2 dx
Exemplu. Fie integrala ∫ 1
x x −1
.

f : (1,2] → R, f (x ) = lim f (x ) = +∞
1
Fie . Cum avem o integrală
x x −1 x →1
x >1

improprie de speţa a doua. Cum lim(x − 1)2 f (x ) = lim(x − 1)2

1 1
1
= 1, rezultă că
x →1
x >1
x →1
x >1 x x −1

 1 
integrala este convergentă  λ = < 1, λ = 1 < +∞  . Pentru calcul vom folosi
 2 
schimbarea de variabilă dată de
x − 1 = t ⇒ x − 1 = t 2 ⇒ x = t 2 + 1 = ϕ(t ), ϕ : (0,1] → (1,2] ,
este strict crescătoare derivabilă cu ϕ' (t ) = 2t , deci continuă, lim ϕ(t ) = 1 .
t →0
t>0

Conform propoziţiei 8.2.5,

2 dx 1 1 1 1 π π
∫ 1
x x −1
= ∫ (t
0 2
+1 ⋅t
⋅ 2tdt = 2∫ 2
) 0 t +1
dt = 2arctgt 10 = 2 = .
4 2

Observaţie. Există integrale improprii care sunt şi de speţa întâi şi de

∞ dx
speţa a doua, de exemplu ∫ 0
(
x x2 + 1 )
. Acestea se vor numi integrale improprii

de speţa a treia. Integrala dată va fi convergentă dacă (∃) a > 0 astfel încât
a dx ∞ dx
integralele I1 = ∫ I2 = ∫ sunt convergente. În acest caz
( ) ( )
,
0
x x +1
2 a
x x2 + 1
∞ dx
∫ 0
(
x x2 + 1 )
= I1 + I2 .
 - 178 -

8.3. Integralele lui Euler

Pentru p, q > 0 definim integralele

Γ (p ) = β(p, q) = x p −1(1 − x ) dx ,
∞ 1
∫ ∫
q −1
x p −1e − x dx,
0 0

numite integralele lui Euler (sau funcţiile β, Γ ).

Vom arăta că aceste integrale sunt convergente pentru (∀) p, q > 0.
Să observăm mai întâi că integrala Γ(p) este o integrală improprie de
speţa întâi iar pentru p ∈ (0,1) este şi de speţa a doua iar β(p,q) este o integrală
improprie de speţa a doua pentru p ∈ (0,1) sau q ∈ (0,1) (altfel, dacă p ≥ 1 şi q ≥ 1
este o integrală definită).

Fie p,q > 0, I1 = ∫ xp −1e − xdx, I2 = ∫ xp −1e − xdx . Fie f : [ 1, ∞ ) → R, f ( x ) = xp −1e− x .

1 ∞

0 1

x p −1
Cum lim x 2 f (x ) = lim x 2 x p −1e − x = lim = 0 rezultă că integrala I2 este
x →∞ x→∞ x →∞ e x

convergentă (conform propoziţiei 8.1.3, λ = 2 > 1, λ = 0 < ∞ ).

Dacă p ≥ 1 integrala I1 este o integrală definită, deci convergentă iar dacă
p ∈ (0,1) , cum lim x λ f (x ) = lim x λ x p −1e − x = 1 > 0 , pentru λ = 1 − p < 1, conform
x →0 x →0
x >0 x>0

propoziţiei 8.2.3 rezultă că I1 este convergentă.

În concluzie Γ(p) = I1+ I2 este convergentă.

Arătăm în continuare convergenţa integralei β(p,q). Vom trata cazul

p ∈ (0,1) sau q ∈ (0,1) .

Fie f : (0,1) → R, f (x ) = x p −1 (1 − x ) .
q −1

Dacă p ∈ (0,1) , cum lim x λ f (x ) = lim x λ x p −1e − x = 1 > 0 , pentru λ = 1 − p < 1,

x →0 x →0
x >0 x>0

conform propoziţiei 8.2.3 rezultă că β(p,q) este convergentă în raport cu limita

inferioară.
Dacă q ∈ (0,1) , cum lim(1 − x ) f (x ) = lim(1 − x ) x p −1 (1 − x )
λ λ q −1
= 1 > 0 , pentru
x →1 x →1
x <1 x <1

λ = 1 − q < 1, rezultă că β(p,q) este convergentă în raport cu limita superioară.

 - 179 -
În concluzie β(p,q) este convergentă.

Propoziţia 8.3.1. (proprietăţi ale funcţiilor β, Γ).

i) Γ(p + 1) = pΓ(p ), (∀)p > 0 ;
π
ii) Γ (p )Γ(1 − p ) = , (∀ ) p ∈ (0,1) ;
sin pπ

iii) β(p, q) = β(q, p ), (∀)p, q > 0 ;

Γ(p ) Γ(q)
iv) β(p, q) = , (∀ ) p, q > 0 .
Γ(p + q)

Demonstraţie. i) Folosind integrarea prin părţi obţinem

′
Γ (p + 1) = ∫
∞

0
∞
( )
x pe − x dx = − ∫ x p e − x dx = − x pe − x
0
∞
0 + ∫ px p −1e − x dx = pΓ(p ) ,
∞

deoarece lim x p e − x = 0 .
x →∞

Cum Γ (1) = ∫ e − xdx = −e − x

∞
∞
0 = 1 rezultă că pentru n∈N,
0

Γ (n + 1) = nΓ(n ) = nΓ(n − 1 + 1) = n(n − 1)Γ(n − 1) = Κ = n(n − 1)Κ 2 ⋅ 1⋅ Γ (1) = n! .

iii) Folosind schimbarea de variabilă x = 1-t obţinem

β(p, q) = x p −1(1 − x ) dx = − ∫ (1 − t ) t q−1dt = t q −1(1 − t ) dt = β(q, p ) .

1 0 1
∫ ∫
q−1 p −1 p −1
■
0 1 0

Aplicaţii.
1  1  1  1
1. Din (ii), pentru p = obţinem Γ  Γ  = π ⇒ Γ  = π , deci
2  2  2 2
1
∞ −
∫ x e − x dx = π . Folosind schimbarea de variabilă x = t obţinem
2 2
0

π
1
∞ − ∞ ∞ ∞
∫ x 2 e − x dx = ∫ te − t ⋅ 2tdt = 2∫ e − t dt , de unde ∫ e− x dx =
2 2 2
π= .
0 0 0 0 2
Folosind schimbarea de variabilă x = - t din ultima integrală obţinem
0 π ∞
∫ e − x dx = ∫
2 2
şi în concluzie e − x dx = π .
−∞ 2 −∞

∞ 1
2. Să se arate că integrala ∫ 0 1+ x6
dx este convergentă şi să se

calculeze.
 - 180 -

Fie f : [ 0, ∞ ) → R, f (x ) =
1
≥ 0, (∀) x ≥ 0 .
1 + x6

Cum lim x 6 f (x ) = lim x 6

1
= 1 < ∞ pentru λ = 6 > 1 , rezultă că integrala
x →∞ x →∞ 1+ x 6
dată este convergentă. Vom folosi schimbarea de variabilă dată de x6 = t, deci
1
1 − 56
x = t ⇒ dx = t dt şi integrala devine
6

6
5
5 −
∞ 1 ∞ 1 1 6 −1 t 6 ∞
I= ∫ 0 1 + x6
dx = ∫ 0
⋅ t dt = ∫
1+ t 6 6 0 1+ t
dt .

Vom folosi pentru ultima integrală schimbarea dată de

t y 1
= y ⇒ t = y + ty ⇒ t = ⇒ dt = dy .
1+ t 1− y (1 − y )2
Obţinem astfel
5
−
 y 
5
1 1 5
dy = ∫ y 6 (1 − y ) 6 dy = β , 
1 1 1 6 1 1 1 − 1
I= ∫
−
⋅   ⋅
6 0 y  1 − y  (1− y )2 6 0 6 6 6
1+
1− y
Folosind propoziţia 8.3.1. rezultă
π
 1  5   1  1 π
Γ  Γ  Γ  Γ1 −  sin
1 1 5 1 6 6 1 6 
I = β ,  = =
6 1
= 6 = 1⋅ π = π.
6 6 6 6 1 5 6 Γ(1) 6 1 6 1 3
Γ + 
6 6 2

1 1
3. Să se arate că integrala I = ∫ dx, n ≥ 2 este convergentă şi să se
0 n
1 − xn
calculeze.

Fie f : [ 0,1) → R, f (x ) = ≥ 0, (∀ ) x ∈ [0,1) .

1
n
1 − xn

lim (1 − x ) f (x ) = lim (1 − x )
λ λ 1 1
Cum = < ∞, pentru
(1 − x )n n 1+ x + Κ + xn −1
x →1 1 n
x <1
x →1 n
x <1

1
λ= < 1 , rezultă că integrala dată este convergentă.
n
Pentru calculul integralei vom folosi schimbarea de variabilă dată de
1
1 n1 −1
x = t ⇒ x = t ⇒ dx = t dt .
n n

n
 - 181 -

Astfel obţinem
 1  1
Γ Γ1 − 
1 1  n   n  1 π
1 1
1 1
t n dt = ∫ t n (1 − t )
1 1 1 −1 −1 1

∫
1 1 −
I= dt = β ,1 −  = = .
Γ(1)
n
n 0 n
1− t n 0 n n n n n π
sin
n

Probleme propuse

1) Folosind definiţia să se studieze natura integralelor:

∞ arctgx 0
a) ∫ 0 1+ x 2
dx; b) ∫ −∞
cos 3 xdx ;

dx ∞ 1
∫
2
c) −1
x
; d) ∫ −∞ x + x +1
2
dx ;

dx 1 dx
∫ (x
2
e) ∫ 0 x ln x
; f)
−∞ 2
)
+1 x
.

2) Folosind definiţia să se arate că următoarele integrale sunt convergente şi

să se calculeze:
∞
a) ∫ 0
e− 2 x cos axdx , unde a ∈R ∗ ;

∞ 1
b) ∫ (x0 2
+1 ) 2
dx .

3) Folosind criteriile de convergenţă să se studieze natura integralelor:

∞ x 2dx ∞ ln x
a) ∫ 0 1+ x 5
; b) ∫ 1 xα
dx, α ∈ R ;

1 dx ∞ sin x
c) ∫ −1 3
1− x 2
; d) ∫ 0 x2 + 1
dx ;

∞ ∞
e) ∫ 1
cos x 2dx ; f) ∫ 0
sin x 2 dx ;

∞ (
sin x + x 2 ) xdx
∫
b
g)
0 xα
dx, α > 0 ; h) ∫ (x − a)(b − x ) , a < b .
a
 - 182 -

4) Să se arate că următoarele integrale sunt convergente şi să se calculeze:

∞ 1 1 dx
a) ∫ 0 1+ xn
dx, n ∈ N, n ≥ 2 ; b) ∫ 0 3
1− x 6
;

∞ x2 ∞
4
x
c) ∫ (1 + x )
0 6
dx ; d) ∫ (1 + x )
0 2
dx ;

π
∞ 1
∫ ∫
4 −x2
e) x e dx ; f) 2 dx .
0 0
sin x 3 cos x
 - 183 -

CAPITOLUL 9

ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII

9.1. Şiruri de funcţii

Definiţia 9.1.1. Se numeşte şir de funcţii un şir (fn), unde

fn: E ⊂ R → R, (∀) n ∈ N , sunt funcţii reale.
Dacă x ∈ E, şirul (fn(x)) este un şir de numere reale. Dacă şirul (fn(x)) este
convergent spunem că x este punct de convergenţă pentru şirul (fn).
Vom nota A = {x ∈ E : (fn(x)) convergent} şi o vom numi mulţimea de
convergenţă a şirului de funcţii (fn).

Definiţia 9.1.2. Fie fn : E → R un şir de funcţii şi A ⊂ E mulţimea sa de

convergenţă. Şirul (fn) converge simplu sau punctual pe mulţimea A către funcţia
s
f : A → R şi scriem fn →
s
f (pe A) (sau fn →
A
f ) dacă lim fn (x ) = f (x ), (∀) x ∈ A .
n→∞

Observaţie. Conform definiţiei convergenţei unui şir de numere reale,

fn →
s
f pe A dacă şi numai dacă (∀ ) x ∈ A şi (∀ ) ε > 0, (∃)n ε,x ∈ N astfel încât

(∀)n ≥ n ε,x avem fn (x ) − f (x ) < ε, (∀ ) x ∈ A .

Exemplu. Fie fn (x ) = x n , pentru x ∈ [0,1] .

0, pentru x ∈ [0,1)

Cum lim x n =  rezultă că fn →
s
f pe [0,1], unde
n→∞
1, pentru x = 1
0, pentru x ∈ [0,1)
f(x) =  .
1, pentru x = 1
 - 184 -
Observaţie. Dacă rangul nε,x din definiţia 9.1.2 este independent de x
obţinem un alt concept de convergenţă numit convergenţă uniformă.

Definiţia 9.1.3. Şirul de funcţii (fn) este uniform convergent pe A către

f ) dacă (∀ ) ε > o, (∃)n ε ∈ N astfel
u
funcţia f şi scriem fn →
u
f (pe A) sau ( fn →
A

încât (∀ )n ≥ n ε avem fn (x ) − f (x ) < ε, (∀) x ∈ A .

Observaţie. Din această definiţie rezultă că, dacă fn →

u
f (pe A) atunci

fn →
s
f (pe A).

Exemple. 1. Fie fn (x ) = , pentru x ∈ [0, ∞ ) . Observăm că

x
1 + nx
lim fn (x ) = 0, (∀ ) x ≥ 0, deci fn →
s
f , pe [0, ∞), unde f(x) = 0, (∀ ) x ∈ [0, ∞ ) .
n→∞

Pe de altă parte să observăm că

≤ , (∀ ) x ∈ [o, ∞ ), (∀) n ∈ N∗ .
x 1
fn (x ) − f (x ) =
1 + nx n

(∀) ε > 0, (∃)n < ε, (∀)n ≥ n ε şi

1 1
Cum lim = 0 , pentru ε ∈ N astfel încât
n→∞ n n

< ε, (∀ ) x ∈ [0, ∞ ) , deci fn →

1
atunci fn (x ) − f (x ) ≤ u
f , pe [0,∞).
n

2. Fie fn(x) = x n, pentru x ∈ [0,1] . După cum am văzut în exemplul 9.1.1.,

0, pentru x ∈ [0,1)

fn →
s
f pe [0,1], unde f (x ) =  .
1, pentru x = 1
Să arătăm că fn →
u
f , pe [0,1]. Într-adevăr, presupunem contrariul, deci

(∀) ε > 0, (∃)n ε ∈ N astfel încât (∀)n ≥ nε avem fn (x ) − f (x ) < ε, (∀) x ∈ [0,1] .

Luând ε=
1
rezultă că (∃)n 0 ∈N astfel încât (∀)n ≥ n 0 avem
2

, (∀) x ∈ [0,1) . Trecând în această inegalitate la limită cu x → 1, x < 1 obţinem

1
xn <
2
o contradicţie.
 - 185 -
Criterii de convergenţă uniformă

Teorema 9.1.1. Fie fn : E → R un şir de funcţii. Şirul (fn) converge uniform

pe A ⊂ E către funcţia f dacă şi numai dacă

lim sup fn (x ) − f (x )  = 0
n→∞  x∈ A 
(9.1)

Demonstraţie. Dacă fn →

u
f pe A atunci conform definiţiei, pentru

ε
(∀) ε > 0, (∃)n ε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε ⇒ fn (x ) − f (x ) < , (∀ ) x ∈ A ,
2
de unde
ε
(∀) n ≥ nε ⇒ sup fn (x ) − f (x ) ≤ < ε , adică lim sup fn (x ) − f (x )  = 0 .
x∈A 2 n → ∞  x∈A 

Reciproc, dacă (9.1) are loc rezultă că pentru orice ε > 0, (∃)n ε ∈ N astfel

încât (∀ )n ≥ n ε avem sup fn (x ) − f (x ) < ε , de unde

x∈ A

(∀) x ∈ A ⇒ fn (x ) − f (x ) ≤ sup fn (x ) − f (x ) < ε , adică fn →

u
f pe A. ■
x∈ A

Exemplu. Fie fn (x ) =
x
, pentru x ∈ R .
1 + nx 2
Cum lim fn (x ) = 0, (∀ ) x ∈ R rezultă că fn →
s
f , pe R, unde f (x ) = 0, (∀) x ∈ R .
n→∞

′ 1 − nx 2 ′
Evident fn este derivabilă şi fn (x ) = , deci fn (x ) = 0 ⇔ x = ±
1
;
(1 + nx )
2 2
n

1 1
punctul x = este punct de maxim local şi x = − este punct de minim local
n n
pentru fn. Cum lim fn (x ) = 0 , aceste puncte sunt puncte de extrem global.
x → ±∞

 1  1
Cum fn  ± =± rezultă că
 n 2 n

lim sup fn (x ) − 0  = lim

1
= 0 , adică fn →
u
0 , pe R.

n →∞  x∈R

 n → ∞
2 n
 - 186 -

Teorema 9.1.2. (Criteriul lui Cauchy). Şirul de funcţii (fn) este uniform
convergent pe A dacă şi numai dacă pentru (∀ ) ε > 0, (∃)n ε ∈ N astfel încât

(∀)m, n ≥ n ε avem

fm (x ) − fn (x ) < ε, (∀) x ∈ A . (9.2)

Demonstraţie. Să presupunem că fn →

u
f pe A şi fie ε > 0 . Conform
ε
definiţiei (∃)n ε ∈ N astfel încât (∀ )n ≥ n ε avem fn (x ) − f (x ) < , (∀ ) x ∈ A .
2
Pentru m,n ≥ n ε vom avea
ε ε
fm (x ) − fn (x ) ≤ fm (x ) − f (x ) + f (x ) − fn (x ) < + = ε, (∀) x ∈ A. ,
2 2
adică (9.2) este îndeplinită.
Reciproc, să presupunem că pentru (∀ ) ε > 0, (∃)n ε ∈ N astfel încât
ε
(∀)m, n ≥ n ε avem fm (x ) − fn (x ) < , (∀ ) x ∈ A (9.3)
2
Atunci, pentru orice x ∈ A , fixat, şirul numeric (fn(x)) este şir Cauchy în R,
deci convergent. Fie f : A → R, f (x ) = lim fn (x ) ; deci fn →
s
f , pe A.
n →∞

Fixând în (9.3) n ≥ n ε şi făcând m → ∞ obţinem

ε
fn (x ) − f (x ) ≤ < ε, (∀ ) n ≥ nε şi (∀ ) x ∈ A , deci fn →
u
f pe A. ■
2

Teorema 9.1.3. (Criteriul majorării). Fie f , fn : A → R . Dacă există un şir de

numere pozitive (an), convergent către zero, astfel încât
fn (x ) − f (x ) ≤ an, (∀ ) n ∈ N şi (∀ ) x ∈ A , (9.4)

atunci fn →
u
f pe A.

Demonstraţie. Fie ε > 0 ; cum a n → 0, (∃)n ε ∈ N astfel încât a n < ε, (∀)n ≥ n ε

şi atunci, folosind (9.4) obţinem fn (x ) − f (x ) ≤ an < ε, (∀ ) n ≥ nε şi (∀ ) x ∈ A , adică

fn →
u
f pe A. ■
 - 187 -

Exemplu. Fie fn (x ) =
cos nx
, pentru x ∈ R . Evident avem
n +1

fn (x ) − 0 = , (∀) n ∈ N, (∀) x ∈ R .
cos nx 1
≤
n +1 n +1

1
Cum lim = 0 rezultă că fn →
u
0 , pe R.
n →∞
n +1

Proprietăţi ale şirurilor uniform convergente

În continuare vom arăta că uniform convergenţa păstrează la limită o serie

de proprietăţi ale funcţiilor şirului cum ar fi: mărginirea, continuitatea,
derivabilitatea, integrabilitatea, etc.

Teorema 9.1.4. (Transfer de mărginire). Fie fn : A → R un şir de funcţii

mărginite pe A şi f : A → R . Dacă fn →

u
f pe A atunci f este mărginită pe A.

Demonstraţie. Cum fn →

u
f pe A, conform definiţiei, pentru ε = 1,

(∃)n0 ∈ N astfel încât (∀ )n ≥ n 0 avem fn (x ) − f (x ) < 1, (∀)x ∈ A şi în particular,

pentru n = n0 obţinem
fn 0 (x ) − f (x ) < 1 , (∀)x ∈ A. (9.5)

Cum fn este mărginită pe A, (∃) M > 0 astfel încât fn (x ) ≤ M, (∀) x ∈ A şi

0 0

atunci, folosind (9.5) obţinem

f (x ) ≤ f (x ) − fn 0 (x ) + fn 0 (x ) < 1 + M, (∀ ) x ∈ A, adică f este mărginită pe A. ■

Observaţie. Dacă şirul de funcţii (fn) nu este uniform convergent pe A,

concluzia teoremei nu este în general adevărată. În acest sens considerăm şirul

de funcţii fn (x ) = , pentru x ∈ (0,1) . Avem fn →

nx s
f pe (0,1), unde
1 + nx 2

f (x ) = , (∀ )x ∈ (0,1) . Evident avem

1
fn (x ) ≤ , (∀ ) x ∈ (0,1) , pentru n ∈ N , fixat,
n
x 2
deci funcţiile fn sunt mărginite. Să observăm că f nu este mărginită pe (0,1).
 - 188 -
Teorema 9.1.5. (Transfer de continuitate). Fie fn : A → R un şir de funcţii

continue într-un punct x 0 ∈ A . Dacă fn →

u
f pe A atunci funcţia f este continuă
în x0.
Demonstraţie. Fie ε > 0 . Cum fn →
u
f pe A, (∃) nε ∈ N astfel încât
ε
(∀)n ≥ n ε şi (∀)x ∈ A avem fn (x ) − f (x ) < . În particular, pentru n=nε avem
3
ε
fn ε (x ) − f (x ) < , (∀) x ∈ A .
3
Cum fn este continuă în x0, (∃) δε > 0 astfel incât (∀ )x ∈ A cu x − x 0 < δ ε
ε

ε
avem fn (x ) − fn (x 0 ) <
ε ε
. Pentru (∀ )x ∈ A cu x − x 0 < δ ε vom avea
3
ε ε ε
f (x ) − f (x 0 ) ≤ f (x ) − fn ε (x ) + fn ε (x ) − fn ε (x 0 ) + fn ε (x 0 ) − f (x 0 ) < + + = ε,
3 3 3
deci f este continuă în x0. ■

Observaţie. Din teorema 9.1.5 rezultă că, dacă fn →

u
f pe A şi funcţiile
fn sunt continue pe A atunci funcţia f este continuă pe A.
Dacă şirul de funcţii (fn) nu este uniform convergent, concluzia nu este în
general adevărată.
În acest sens considerăm şirul de funcţii fn (x ) = xn , pentru x ∈ [0,1] .

Evident funcţiile fn sunt continue pe [0,1], fn →

s
f pe [0,1], unde

0, daca x ∈ [0,1)

f (x ) =  , dar funcţia f nu este continuă pe [0,1].
1, daca x = 1

Teorema 9.1.6. (Transfer de integrabilitate).

Dacă fn : [a, b] → R este un şir de funcţii integrabile pe [a,b] şi fn →
u
f pe

[a,b], atunci f este integrabilă pe [a,b] şi lim ∫ fn (x ) dx = ∫ f (x ) dx .

b b

n→∞ a a

Demonstraţie. Fie ε > 0 . Cum fn →

u
f , (∃)n ε ∈ N astfel încât (∀ )n ≥ n ε şi
ε
(∀)x ∈ [a,b] avem fn (x ) − f (x ) < . În particular, pentru n = nε avem
4(b − a )
 - 189 -
ε ε
fn (x ) − < f (x ) < fn (x ) + , (∀ ) x ∈ [a, b] (9.6)
ε
4(b − a ) ε
4(b − a )
Fie Δ ∈ D ([a,b]), ∆ = (a = x 0 < x 1 < Κ < x n = b ) .

Cum fn ε
este integrabilă rezultă că fn ε
este mărginită şi fie

{ }
Mkε = sup fn ε (x ) : x ∈ [x k −1, x k ] , { }
mkε = inf fn ε (x ) : x ∈ [x k −1, x k ] , k = 1, n .

Din criteriul lui Darboux de integrabilitate (∃) δε > 0 astfel încât

ε
(∀)∆∈D ([a, b]) , ∆ = (a = x0 < x1 < Κ < x n = b ) cu ∆ < δ ε avem S ∆ fn ε − s ∆ fn ε < ( ) ( ) 2
,

adică

∑ (M )
n
ε
ε
k − mkε (x k − x k −1 ) < . (9.7)
k =1 2

Cum şirul (fn) este uniform convergent pe [a,b] către funcţia f, din teorema
9.1.4 rezultă că f este mărginită pe [a,b].
Fie Mk = sup{ f (x ) : x ∈ [x k −1, x k ] }, mk = inf {f (x ) : x ∈ [x k −1, x k ]}, k = 1, n .
Trecând în relaţia (9.6) la supremum apoi la infimum, pentru
ε ε
x ∈ [x k −1, x k ], obţinem Mkε − ≤ Mk ≤ Mkε + şi
4(b − a ) 4(b − a )
ε ε
mkε − ≤ mk ≤ mkε +
4(b − a ) 4(b − a )
Scăzând aceste relaţii membru cu membru şi înmulţindu-le cu x k − x k −1
obţinem
ε
(Mk − mk ) (xk − xk −1 ) ≤ (Mkε − mkε ) (xk − xk −1 ) + (xk − xk −1 ) ,
2(b − a )

de unde, prin însumare şi folosind (9.7) rezultă

( )
n n
S ∆ (f ) − s∆ (f ) = ∑ (Mk − mk ) (x k − x k −1 ) ≤ ∑ Mkε − mkε (x k − x k −1 ) +
k =1 k =1

ε
(xk − xk −1 ) = S∆ fn ε − s∆ fn ε + ε < ε + ε = ε
( ) ( )
n
+ ∑
2(b − a ) k =1 2 2 2

adică f este integrabilă pe [a,b].

 - 190 -

∫ f (x ) dx − ∫ f (x ) dx = ∫ (f (x ) − f (x )) dx
b b b
Cum n n ≤
a a a

ε ε
∫ f (x ) − f (x ) dx ≤ 4(b − a) (b − a) = 4 < ε, (∀) n ≥ n
b
≤ n ε ,
a

lim ∫ fn (x ) dx = ∫ f (x ) dx .
b b
rezultă că ■
n→∞ a a

Aplicaţie. Fie {r1,r2 ,Κ ,rn ,Κ } mulţimea numerelor raţionale din [0,1] şi sirul

1,pentru x ∈{r1, r2 ,Κ ,rn }

de funcţii fn : [0,1] → R, fn (x ) =  , (∀) n ∈ N .Să se arate că
0 , pentru x ∉ {r1,r2 ,Κ , rn }
şirul de funcţii (fn) nu este uniform convergent pe [0,1].
1, pentru x ∈ [0,1] ∩ Q
Să observăm că lim fn (x ) =  , deci fn →
s
f pe [0,1],
n→∞
0 , pentru x ∈ [0,1] \ Q

1, pentru x ∈ [0,1] ∩ Q

unde f (x ) =  . Să presupunem prin absurd că fn →
u
f pe
0 , pentru x ∈ [0,1] \ Q
[0,1].
Atunci conform teoremei 9.1.6 funcţia f este integrabilă pe [0,1],
contradicţie.

Teorema 9.1.7. (Transfer de derivabilitate).

Fie I ⊂ R un interval mărginit şi fn : I → R un şir de funcţii derivabile pe I .

Dacă există un punct x 0 ∈ I astfel încât şirul (fn(x0)) este convergent şi

′ u
există o funcţie g : I → R astfel încât fn → g pe I , atunci

i) există o funcţie f : I → R astfel încât fn →

u
f pe I;

ii)
′
( ′
f este derivabilă pe I şi f ’ = g, adică lim fn = lim fn .
n→ ∞
) n→ ∞

Pentru demonstraţie se poate consulta [10].

Observaţii. 1. Dacă pentru un şir de funcţii derivabile fn : I → R ,

convergent pe I către o funcţie f, şirul (fn’) converge către f ’ vom spune că şirul
(fn) se poate deriva termen cu termen.
 - 191 -
2. Există şiruri de funcţii care pot fi derivate termen cu termen fără ca şirul
derivatelor să conveargă uniform.
ln(1 + n 4 x 2 )
În acest sens considerăm şirul de funcţii fn (x ) = , pentru x ∈ [0,1] .
2n
Să observăm că lim fn (x ) = 0, (∀ )x ∈ [0,1], deci fn →
s
0 pe [0,1].
n→∞

′ n3 x
Funcţiile fn sunt derivabile pe [0,1], fn (x ) = , (∀) x ∈ [0,1] şi
1 + n4 x 2
′ ′ s
lim fn (x ) = 0 , (∀) x ∈ [0,1] , deci fn ' →
s
0 pe [0,1], adică fn → f ′ pe [0,1].
n→∞

Prin urmare, şirul (fn) se poate deriva termen cu termen. Să

observăm totuşi că şirul (fn’) nu converge uniform la 0.

9.2.Serii de funcţii

∞
Definiţia 9.2.1. Se numeşte serie de funcţii o serie ∑f
n =1
n , unde

fn : E ⊂ R → R, (∀ )n ≥ 1.
n
Fie S n : E → R, S n = ∑ fk , numit şi sirul sumelor parţiale. Fie A ⊂ E
k =1

muţimea de convergenţă a şirului de funcţii (Sn), numită şi mulţimea de

convergenţă a seriei de funcţii.

∞
Definiţia 9.2.2. Spunem că seria de funcţii ∑f
n =1
n converge simplu sau

punctual pe A dacă şirul sumelor parţiale (Sn) este simplu convergent pe A. Dacă
∞
f = lim Sn atunci f se va numi suma seriei de funcţii
n →∞
∑f
n =1
n în sensul convergenţei

∞ ∞ s
punctuale şi scriem ∑ fn = f (punctual pe A) sau
n =1
∑f
n =1
n =f .

∞
Definiţia 9.2.3. Seria de funcţii ∑f
n =1
n este uniform convergentă pe A dacă

şirul sumelor parţiale (Sn) este uniform convergent pe A. Dacă Sn →

u
f pe A,
 - 192 -
∞
atunci f se va numi suma seriei de funcţii ∑f
n =1
n în sensul convergenţei uniforme şi

∞ ∞ u
vom scrie ∑f
n =1
n = f (uniform pe A) sau ∑f
n =1
n = f.

Criterii de convergenţă uniformă

Teorema 9.2.1. (Criteriul lui Cauchy). Fie fn : A ⊂ R → R . Seria de funcţii

∞

∑f n converge uniform pe A dacă şi numai dacă pentru (∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel
n =1

încât (∀ )n ≥ n ε şi (∀ )p ≥ 1 avem fn+1(x ) + fn+ 2 (x ) + Κ + fn+p (x ) < ε, (∀) x ∈ A .

∞
Demonstraţie. Fie (Sn) şirul sumelor parţiale ale seriei ∑f
n =1
n . Conform

teoremei 9.1.2, (Sn) converge uniform pe A dacă şi numai dacă pentru

(∀) ε > 0, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1 avem
Sn +p (x ) − Sn (x ) < ε, (∀ ) x ∈ A ,

sau echivalent
fn +1(x ) + fn + 2 (x ) + Κ + fn +p (x ) < ε, (∀ ) x ∈ A ,

şi demonstraţia este încheiată. ■

Teorema 9.2.2. (Criteriul lui Weierstrass). Fie fn : A ⊂ R → R . Dacă există

∞
o serie numerică convergentă ∑a
n=1
n , cu termeni pozitivi astfel încât

fn (x ) ≤ an , (∀) n ∈ N, (∀) x ∈ A . (9.8)

∞
atunci seria de funcţii ∑f
n =1
n este uniform şi absolut convergentă pe A.

∞
Demonstraţie. Fie ε > 0. Cum ∑a
n =1
n este convergentă, din criteriul lui

Cauchy de la serii numerice (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε şi (∀) p ≥ 1 avem

a n +1 + a n + 2 + Κ + a n + p < ε , şi folosind (9.8) rezultă că pentru (∀) n ≥ nε şi

(∀) p ≥ 1 avem
 - 193 -

fn +1(x ) + fn + 2 (x ) + Κ + fn +p (x ) ≤ fn +1 (x ) + fn + 2 (x ) + Κ + fn + p (x ) ≤
(9.9)
≤ an +1 + an + 2 + Κ + an + p < ε , (∀ ) x ∈ A.
∞
Conform teoremei 9.2.1 rezultă că seria de funcţii ∑f
n =1
n este uniform

convergentă pe A. Absolut convergenta rezultă din (9.9). ■

∞
cos nx
Exemplu. Fie seria de funcţii ∑ , x ∈R. Observăm că
n =1 n3 + x 2
∞
, (∀ ) n ∈ N∗ şi (∀ )x ∈ R iar seria
cos nx 1 1 1
≤ ≤ numerică ∑ 3
este
n +x
3 2
n +x
3 2
n 3
n =1
n 2

convergentă. Folosind criteriul lui Weierstrass rezultă că seria dată este uniform
convergentă pe R .

Teorema 9.2.3. (Criteriul lui Dirichlet). Fie fn , gn : A ⊂ R → R două şiruri de

∞
funcţii astfel încât seria de funcţii ∑f
n =1
n are şirul sumelor parţiale uniform mărginit

iar şirul (gn) este monoton descrescător şi uniform convergent la 0.

∞
Atunci seria ∑f g
n =1
n n este uniform convergentă.

∞
Demonstraţie. Cum şirul sumelor parţiale (Sn) asociat seriei ∑f
n =1
n este

uniform mărginit (∃) M > 0 astfel încât Sn (x ) ≤ M, (∀ ) n ∈ N∗ şi (∀ )x ∈ A .

Fie ε > 0 . Cum gn →

u
0 pe A, (∃) nε ∈ N astfel încât (∀) n ≥ nε avem
ε
gn (x ) ≤ , (∀ )x ∈ A .
2M
Pentru n ≥ nε , p ≥ 1 şi x ∈ A vom avea
 - 194 -
fn +1(x )gn +1(x ) + fn+ 2 (x )gn+ 2 (x ) + Κ + fn +p (x )gn+ p (x ) =
= gn+1(x )(Sn +1(x ) − Sn (x )) + gn + 2 ( x )(Sn+ 2 (x ) − Sn +1(x )) + Κ + gn+ p ( x )(Sn +p (x ) − Sn +p −1(x )) =
= − gn +1(x )Sn (x ) + Sn +1(x )(gn+1(x ) − gn + 2 (x )) + Κ +
+ Sn +p −1(x ) (gn +p −1(x ) − gn +p (x )) + gn +p (x )Sn +p (x ) ≤
≤ gn +1(x ) Sn (x ) + Sn +1(x ) gn +1(x ) − gn + 2 (x ) + Κ + Sn +p −1(x ) gn + p −1(x ) − gn +p (x ) +
+ gn + p (x ) Sn +p (x ) ≤ M gn +1(x ) + M gn +1(x ) − gn + 2 (x ) + Κ + M gn +p −1(x ) − gn +p (x ) +
+ M gn +p (x ) = M gn +1(x ) + M (gn +1(x ) − gn + 2 (x )) + Κ + M (gn+ p −1(x ) − gn + p (x )) + M gn +p (x ) =
ε
= 2M gn +p (x ) ≤ 2M ⋅ = ε,
2M
∞
ceea ce arată că seria ∑f g
n =1
n n este uniform convergentă pe A. ■

Proprietăţi ale seriilor uniform convergente

Pornind de la proprietăţile şirurilor uniform convergente se obţin cu

uşurinţă următoarele rezultate:

∞
Teorema 9.2.4. Fie fn : A ⊂ R → R un şir de funcţii. Dacă seria ∑f
n =1
n este

uniform convergentă pe A către f şi fn sunt funcţii mărginite atunci f este mărginită

pe A.
n
Demonstraţie. Fie Sn = ∑ fk . Cum fn este mărginită rezultă că Sn este
k =1

∞
măginită, (∀)n ≥ 1. Cum seria ∑f n este uniform convergentă rezultă că
n =1

Sn →
u
f pe A şi atunci conform teoremei 9.1.4 rezultă că f este mărginită
pe A. ■

∞
Teorema 9.2.5. Fie fn : A ⊂ R → R un şir de funcţii astfel încât seria ∑f
n =1
n

să fie uniform convergentă la f.

Dacă funcţiile fn sunt continue într-un punct x 0 ∈ A (respectiv pe A) atunci f
este continuă în x0 (respectiv pe A).
 - 195 -
Demonstraţie. Rezultă imediat din teorema 9.1.5. ■

Teorema 9.2.6. Dacă fn : [a, b] → R este un şir de funcţii integrabile pe [a,b]

∞
iar seria ∑f
n =1
n converge uniform la f atunci f este integrabilă pe [a,b] şi

 ∞  ∞

∑ ∑
b b
∫ a  n=1 
 fn dx =
n =1
∫ a
fndx (9.10)

n
Demonstraţie. Fie Sn = ∑ fk ; atunci Sn →
u
f pe A. Cum fk este
k =1

integrabilă pe [a,b], (∀ )k ≥ 1 rezultă că Sn este integrabilă pe [a,b], (∀ )n ≥ 1 şi

conform teoremei 9.1.6 funcţia f este integrabilă pe [a,b] şi
b n 
lim ∫  ∑ fk dx =
b b
lim ∫ Sndx = ∫
b

n→∞ a a
fdx sau
n→∞ a
 k =1 
∫ a
fdx .

 n  n

∑ ∑
b b
Cum ∫ a  k =1 
 fk dx =
k =1
∫ a
fdx , rezultă imediat (9.10). ■

Observaţie. În ipotezele teoremei 9.2.6 avem egalitatea (9.10) şi în acest

∞
caz spunem că seria de funcţii ∑f
n =1
n poate fi integrată termen cu termen.

Teorema 9.2.7. Fie I ⊂ R un interval mărginit, fn : I → R un şir de funcţii

∞
derivabile pe I încât seria ∑ f'
n =1
n este uniform convergentă la g şi există un punct
∞ ∞
x 0 ∈ I astfel încât seria ∑ f (x ) este convergentă. Atunci seria ∑ f
n =1
n 0
n =1
n este uniform
convergentă pe I către o funcţie f derivabilă pe I iar f ’ = g, adică
′ ∞
 ∞  ′
 ∑ fn  = ∑ fn . (9.11)
 n =1  n = 1

′ n n
Demonstraţie. Fie Sn = ∑ fk , Tn = ∑ fk , (∀) n ∈ N∗ . Cum şirul de funcţii (Sn)
k =1 k =1

satisface ipotezele teoremei 9.1.7, există o funcţie f : I → R astfel încât

Sn →
u
f pe I, f este derivabilă pe I şi f ’ = g, adică
 - 196 -
′ ∞
∞ u
 ∞  ′
∑ fn = f şi  ∑ n  = ∑ fn
f ■
n =1  n =1  n =1

Observaţie. În ipotezele teoremei 9.2.7 avem egalitatea (9.11) şi în acest

∞
caz spunem că seria de funcţii ∑f
n =1
n poate fi derivată termen cu termen.

9.3. Serii de puteri

∞
Definiţa 9.3.1. Se numeşte serie de puteri o serie de funcţii ∑f
n =1
n , unde

fn (x ) = an x n , x ∈ R, an ∈ R, (∀) n ∈ N sau fn (x ) = a n (x − a ) , unde a ∈ R . În continuare

n

considerăm fn (x ) = a n x n şi astfel o serie de puteri va fi de forma

∞

∑ a nxn = a0 +a1x +…+ anxn +…, unde (an) este un şir de numere reale.
n =0

Numerele an se vor numi coeficienţii seriei de puteri.

Să observăm că mulţimea de convergenţă A a unei serii de puteri este

nevidă deoarece 0 ∈ A .

Exemplu. Fie seria de puteri

∞
xn x x2 xn
∑
n=0 n !
= 1 + +
1! 2 !
+ Κ +
n!
+Κ

Fie x 0 ∈ R , arbitrar. Considerăm seria numerică

∞
x n0 x n0
∑
n =0 n !
, cu termenul general x n =
n!

xn +1 x n0+1 n!
Cum lim = lim ⋅ = 0 < 1, din criteriul raportului rezultă că seria
n→∞ xn n→∞ (n + 1)! x0
n

∞
x n0
∑
n =0 n !
este absolut convergentă, deci convergentă.

Cum x 0 ∈ R este arbitrar rezultă că mulţimea de convergenţă a seriei este

A = R.
 - 197 -

Teorema 9.3.1. (Teorema I a lui Abel).

∞
Fie seria de puteri ∑a n x n , a n ∈ R . Atunci există r ∈ [ 0, ∞ ) astfel încât
n=0

i) Seria este absolut convergentă pe (-r,r);

ii) Seria este divergentă în (∀ ) x cu x > r .

Pentru (∀) 0 < r0 < r seria este uniform convergentă pe [-r0, r0].
Demonstraţie. Dacă seria de puteri este convergentă numai în punctul
x = 0, luând r = 0, teorema este demonstrată. Pesupunem că există x 0 ≠ 0
∞
punct de convergenţă pentru seria de puteri, adică seria numerică ∑a x
n =0
n
n
0 este

convergentă. Vom arăta că (∀) x cu x < x 0 rezultă că x este punct de

convergenţă.
∞
Într-adevăr, fie x ∈ R cu x < x 0 . Cum seria ∑ an x 0
n
este convergentă
n =0

rezultă că lim an x0 = 0 şi atunci şirul (anx0n) este mărginit, deci (∃)M > 0 astfel
n
n →∞

n n

încât a x ≤ M, (∀) n ∈ N . Vom avea an x , (∀) n ∈ N şi cum

x x
n
n 0
n
= an x n
0 ⋅ ≤M
x0 x0
n
∞
x x
x0
< 1 rezultă ca seria geometrică ∑
n =0
M
x0
este convergentă. Folosind criteriul

∞
de comparaţie cu inegalităţi rezultă ca şi seria ∑a x
n =0
n
n
este convergentă, deci

∞
seria ∑a x
n =0
n
n
este absolut convergentă.

Astfel, dacă x 0 ≠ 0 este un punct de convergenţă al seriei atunci orice

punct x ∈ R cu x < x 0 este punct de convergenţă absolută al seriei. Rezultă că

mulţimea de convergenţă conţine întreg intervalul (− x 0 , x 0 ). De aici deducem

că, dacă x1 este un punct de divergenţă al seriei, atunci orice punct x cu x > x1

este punct de divergenţă al seriei.

 - 198 -
Într-adevăr, dacă ar exista un punct x0 cu x 0 > x 1 în care seria este

convergentă, atunci, din prima parte a demonstraţiei seria ar fi convergentă şi în

x1 (deoarece x1 < x 0 ), contradicţie.

Fie A mulţimea de convergenţă a seriei de puteri. Evident avem 0 ∈ A ,

deci A ≠ ∅.
Fie r = sup A şi evident r > 0 (deoarece suntem în cazul în care există
x 0 ≠ 0 punct de convergenţă). Vom arăta că r satisface concluziile teoremei.

i) Fie x ∈ (− r,r ) ; avem deci x < r . Fie x 0 ∈ R astfel încât

x < x 0 < r . Cum x0 este punct de convergenţă al seriei, rezultă că seria este

absolut convergentă în x, deoarece x < x 0 .

ii) Dacă r = +∞ inegalitatea x > r nu are sens, deci în acest caz nu

avem ce demonstra.
Să presupunem că r < +∞ şi fie x un punct astfel încât x < r . Dacă x ar fi

punct de convergenţă atunci orice punct y cu r < y < x este punct de

convergenţă, care contrazice faptul că r = sup A..

Rămâne să demonstrăm ultima parte a teoremei. Fie 0 < r0 < r . Atunci r0
∞ ∞
este punct de absolut convergenţă al seriei, deoarece seria ∑a r
n =0
n
n 0 = ∑ a n r0n
n =0

este convergentă.
Pentru x ∈ [− r0 ,r0 ] avem x ≤ r0 , deci an x n ≤ an r0n , (∀ ) n ∈ N . Folosind
∞
criteriul lui Weierstrass rezultă că seria ∑a x
n =0
n
n
este uniform convergentă pe

[-r0, r0].
Număr real r se numeşte rază de convergenţă iar I = (− r, r ) se numeşte
interval de convergenţă. ■

Vom da în continuare o metodă de calcul al razei de convergenţă.

 - 199 -
∞
Teorema 9.3.2. Fie seria de puteri ∑a x
n=0
n
n
şi r raza sa de convergenţă.

1
Presupunem că există ρ = lim n an . Atunci r= (cu convenţiile
n→∞ ρ
ρ = 0 ⇒ r = +∞, ρ = +∞ ⇒ r = 0 ).
∞
Demonstraţie. Fie x 0 ∈ R şi seria numerică ∑
n =0
an x n0 , cu termenul general

x n = an x n0 . Evident avem lim n xn = lim n an ⋅ x 0 = ρ x 0 .

n→∞ n→∞

Vom folosi criteriul lui Cauchy de la serii de numere reale. Dacă ρ = 0 ,

∞
atunci lim n xn = 0 , deci seria ∑a x n
n
o este absolut convergentă, (∀ )x 0 , deci
n→∞
n =0

r = + ∞.
∞
Dacă ρ = +∞ şi x 0 ≠ 0 , cum lim n xn = ∞ rezultă că seria
n→∞
∑a x
n =0
n
n
o este

divergentă pentru orice x 0 ≠ 0 , adică r = 0.

∞
1
Fie 0 < ρ < +∞ . Dacă x 0 <
ρ
avem ρ x 0 < 1, deci seria ∑a x
n =0
n
n
o este

1 1
absolut convergentă. Dacă x 0 > , luăm un punct x1 astfel ca x1 > x 0 > .
ρ ρ
∞
Atunci ρ x 0 > 1 şi deci seria ∑
n =0
an x no este divergentă. Din prima parte a

∞
demonstraţiei teoremei 9.3.1 rezultă că seria ∑a x
n =0
n
n
1 este divergentă. În

1
concluzie r = . ■
ρ

∞
Corolarul 9.3.1. Fie seria de puteri ∑a x
n =0
n
n
. Presupunem că există

an a
lim ≥ 0 . Atunci r = lim n .
n →∞ an +1 n → ∞ an + 1
 - 200 -
∞
xn
∑ (− 1) a n = (− 1)
n n 1
Exemplu. Fie seria de puteri . Avem şi
n =1 n n
an n+1
lim = lim = 1, deci raza de convergenţă este r = 1 şi intervalul de
n →∞ an +1 n → ∞ n

convergenţă I = (− 1,1) .
∞
(− 1) n ∞

∑ (− 1)
1
= ∑ , care este
n
Pentru x = -1 obţinem seria numerică
n =1 n n =1 n

divergentă.
∞

∑ (− 1)
n 1
Pentru x = 1 obţinem seria numerică , care conform criteriului lui
n =1 n

Leibniz este convergentă.

În concluzie mulţimea de convergeţă este A = (-1, 1].

Proprietăţi ale seriilor de puteri

∞
Fie seria de puteri ∑a x
n =0
n
n
, r raza de convergenţă, A mulţimea de

∞
convergenţă şi f : A → R , f(x) = ∑a x
n =0
n
n
, suma seriei de puteri pe mulţimea de

convergenţă.
∞
Dacă 0 < r0 < r , conform teoremei 9.3.1 seria de puteri ∑a x
n =0
n
n
este

uniform convergentă pe [-r0, r0] şi folosind teorema 9.2.5 rezultă că funcţia f,

suma seriei, este continuă pe [-r0, r0]. Cum r0 este arbitrar în (0,r) rezultă că f este
continuă pe (-r,r).

∞
Propoziţia 9.3.1. Dacă seria de puteri ∑a x
n =0
n
n
are raza de convergenţă

r > 0 , suma f pe (-r,r), atunci

∞
i) Seria derivatelor ∑ na
n =1
n x n −1 are aceeaşi rază de convergenţă r ;
 - 201 -
∞
ii) Funcţia f este derivabilă pe (-r,r) şi f ’= g, unde g(x) = ∑ na
n =1
n x n−1 ,

∞
(∀)x ∈ (− r,r ) , adică f ’(x) = ∑ na n x n−1 (∀ )x ∈ (− r, r ) .
n =1

Spunem că seria de puteri poate fi derivată termen cu termen.

Demonstraţie.
i) Rezultă din faptul că lim n nan = lim n an .
n →∞ n→∞

∞ ∞
ii) Rezultă din faptul că seriile ∑a x
n =1
n
n
şi ∑ na
n =1
n x n−1 sunt uniform

convergente pe (∀ )[− r0 , r0 ] ⊂ (− r, r ) şi din teorema 9.2.7. ■

∞
Corolarul 9.3.1. Dacă seria de puteri ∑a x
n =1
n
n
are raza de convergenţă

r > 0 , suma f pe (-r,r) atunci f este indefinit derivabilă pe (-r,r) şi

∞
f (k ) (x ) = ∑ n(n − 1)Κ (n − k + 1)a n x n−k , (∀ )x ∈ (− r, r ) .
n =k

∞
Propoziţia 9.3.2. Dacă seria de puteri ∑ an x n are raza de convergenţă
n =0

r > 0 şi suma f pe (-r,r) atunci

∞
an
i) Seria ∑ n + 1x
n=0
n +1
are aceeaşi rază de convergenţă r ;

∫ 0 f (t )dt = ∑ n + 1 x (∀) x
x a
ii) n n +1
<r,
n=0

adică seria de puteri poate fi integrată termen cu termen pe orice interval [0,x],
unde x ∈ (− r,r ) .
Demonstraţie.

an
i) Rezultă din faptul că lim n = lim n an .
n→∞ n +1 n→ ∞

ii) Rezultă din uniform convergenţa seriei de puteri pe

(∀) [− r0, r0 ] ⊂ (− r, r ) şi teorema 9.2.6. ■
 - 202 -
∞
Propoziţia 9.3.3. i) Dacă seria de puteri ∑a x
n =0
n
n
are raza de convergenţă

∞
r şi λ ≠ 0 atunci seria de puteri ∑ (λa ) x
n=0
n
n
are aceeaşi rază de convergenţă.

∞ ∞
ii) Dacă seriile de puteri ∑ an x n ,
n =0
∑b x
n =0
n
n
au razele de convergenţă r1

∞
şi respectiv r2 atunci seria ∑ (a
n=0
n + b n ) x n are raza de convergenţă r ≥ min{r1, r2 }.

Demonstraţie. Rezultă imediat folosind proprietăţile de la operaţiile cu

serii numerice. ■

∞
xn 1
Exemplu. Fie seria ∑
n =1 n
. Avem an = , lim n an = 1, deci r =1 şi
n n →∞

I = (− 1,1) , intervalul de convergenţă.

Cum pentru x=1 seria este divergentă iar pentru x=-1 este convergentă
rezultă că mulţimea de convergenţă este A=[-1,1).
Fie f : [ −1,1) → R suma seriei pe mulţimea de convergenţă, deci
∞
xn
f (x) = ∑ , (∀) x ∈ [ −1, 1) .
n =1 n
Conform propoziţiei (9.3.1) funcţia f este derivabilă pe (-1,1) şi
1
f ’(x) = 1+x+x 2+…+xn+…= , (∀) x ∈( −1,1), de unde
1− x
1
f ( x) = ∫ 1 − x dx = − ln (1− x ) + C, (∀) x ∈ (−1,1), unde C ∈ R. .

Cum f(0) = 0 rezultă C = 0, deci f(x) = -ln (1-x), (∀) x ∈( −1,1) .

Seria binomială

α α( α − 1) 2 α( α − 1)...( α − n + 1) n
Fie seria de puteri 1 + x+ x + ... + x + ... ,
1! 2! n!
unde α ∈ R . (9.12)
Să observăm că pentru α ∈N se obţine un polinom de grad α. Vom
presupune deci α ∈ R \ N .
 - 203 -
an α(α − 1)...(α − n + 1) (n + 1) ! n +1
Cum lim = lim ⋅ = lim =1
n→∞ an + 1 n→∞ n! α(α − 1)...(α − n) n→∞ α − n

rezultă că raza de convergenţă a seriei este r = 1.

Fie f : (-1, 1) → R suma seriei.
Conform propoziţiei (9.3.1) funcţia f este derivabilă pe (-1, 1) şi
α(α − 1) α( α − 1)...( α − n + 1) n−1
f ' (x) = α + x + ... + x + ... , (∀) x ∈ ( −1, 1) (9.13)
1! (n − 1) !
Înmulţind în (9.13) cu x obţinem
α(α − 1) 2 α( α − 1)...(α − n + 1) n
x f ' (x) = α x + x + ... + x + ... , (∀) x ∈ ( −1, 1) (9.14)
1! (n − 1 ) !
Din (9.13) şi (9.14) se obţine (1+x) f ’(x) = α f(x), (∀) x ∈(−1,1) de unde
f ' (x) α
= , (∀) x ∈ ( −1, 1) (9.15)
f (x) 1 + x
(să observăm că f ( x ) ≠ 0, (∀)x ∈ ( −1, 1) , deoarece dacă ar exista x 0 ∈( −1,1) cu

f(x0) = 0 ar rezulta f(k)(x0) = 0, (∀) k ∈ N şi atunci f = 0, contradicţie, căci f(0) = 1)

Din (9.15) obţinem ln f(x) = αln (1+x)+lnc deci
f(x) = c (1+x)α, (∀) x ∈ ( −1,1) unde c > 0.
Cum f(0) =1 rezultă c =1 şi atunci f(x)=(1+x)α, (∀) x ∈ (−1,1) .
Obţinem deci
α α(α − 1) 2 α( α − 1)...( α − n + 1) n
(1 + x )α = 1 + x+ x + ... + x + ..., (∀) x ∈ ( −1,1)
1! 2! n!
(9.16)
care generalizează formula binomului lui Newton, adevărată pentru α∈N.

Pentru diferite valori particulare pentru α din (9.16) se obţin sumele unor
serii importante.
Pentru α = -1 obţinem
1
= 1 − x + x 2 − x 3 + ... + ( −1)n x n + ..., (∀) x ∈ ( −1, 1) , (9.17)
1+ x
de unde
1
= 1 + x + x 2 + ... + x n + ..., (∀) x ∈ ( −1, 1) . (9.18)
1− x
 - 204 -
1
Pentru α = obţinem
2
1 1 1⋅ 3 ⋅ 5...( 2n − 3) n
1+ x = 1 + x− 2 x 2 + ... + (−1)n −1 x + ... ,
2 ⋅ 1! 2 ⋅ 2! 2n ⋅ n ! (9.19)
(∀) x ∈ (−1, 1),

1
Pentru α = − obţinem
2
1 1 1⋅ 3 2 1 ⋅ 3 ⋅ 5...( 2n − 1) n
= 1− x+ 2 x + ... + ( −1)n x + ... ,
1+ x 2 ⋅ 1! 2 ⋅ 2! 2n ⋅ n ! (9.20)
(∀) x ∈ ( −1, 1),
de unde
1 x2 1⋅ 3 4 (2n − 1) ! ! 2n
= 1+ + x + ... + x + ... ,
1− x2 2 ⋅ 1! 2 ⋅ 4 (2n )! ! (9.21)
(∀) x ∈ (−1, 1),

Prin integrare termen cu termen obţinem

x3 1⋅ 3 (2n − 1) ! !
arcsin x = x + + x 5 + ... + x 2n +1 + ... ,
3⋅2 5⋅2⋅4 (2n + 1) (2n)! ! (9.22)
(∀) x ∈ ( −1, 1)

De asemenea din (9.17), înlocuind pe x cu x 2 obţinem:

1
= 1 − x 2 + x 4 − x 6 + ... + ( −1)n x 2n + ..., (∀) x ∈ ( −1, 1) şi prin integrare termen
1+ x2
cu termen găsim că
x 3 x5 x7 x 2n + 1
arctg x = x − + − + ... + ( −1)n + ..., (∀) x ∈ (− 1, 1) . (9.23)
3 5 7 2n + 1

Serii Taylor

∞
Fie seria de puteri ∑a x
n =0
n
n
,r > 0 raza sa de convergenţă şi f suma sa pe

∞
intervalul de convergenţă, deci f (x) = ∑ a n x n , (∀) x ∈ (−r, r ) .
n=0

Din propoziţia (9.3.1) rezultă că f este indefinit derivabilă pe (-r, r) şi

f ( n ) ( 0)
f(n)(0) = n!an, (∀) n ∈ N , deci a n = şi atunci
n!
 - 205 -
∞
f ( n ) (0 ) n
f ( x) = ∑ x , (∀) x ∈ (−r, r ) . (9.24)
n =0 n!

Să observăm că seria de puteri din (9.24) poate fi asociată oricărei funcţii

indefinit derivabile în origine.

Definiţia 9.3.2. Fie I ⊂ R un interval astfel încât o∈Int I şi f:I→ R, indefinit

derivabilă în x = 0.
Se numeşte serie Taylor ataşată funcţiei f în x = 0 seria de puteri
∞
f ( n ) ( 0) n
∑
n=0 n!
x , x ∈I (9.25)

Fie r ≥ 0 raza de convergenţă a seriei (9.25). Se pune problema în ce

condiţii suma seriei (9.25) coincide cu funcţia iniţială f pe intervalul de
convergenţă (-r, r).
Să reamintim formula lui Mac – Laurin de la funcţii reale de variabilă reală.
Dacă I ⊂ R este un inteval deschis astfel încât 0 ∈ I şi f :I→ R este o
funcţie de n ori derivabilă pe I, unde n∈ N* atunci
x x n (n)
f ( x) = f (0 ) + f ' (0 ) + ... + f (0) + R n ( x ), (∀) x ∈ I . (9.26)
1! n!
Dacă f este de (n+1) ori derivabilă pe I atunci restul de ordin n, Rn, se
x n+1 (n +1)
poate scrie sub forma R n ( x ) = f (ξ ) , unde ξ este între 0 şi x (forma
(n + 1)!
Lagrange a restului).

Teorema 9.3.3. Fie I ⊂ R un interval astfel încât 0 ∈ Int I, f :I→ R, indefinit

derivabilă pe I şi A mulţimea de convergenţă a seriei (9.25).
Atunci suma seriei Taylor ataşată funcţiei f în x = 0 coincide cu funcţia f pe
A ∩ I dacă şi numai dacă lim Rn ( x ) = 0, (∀) x ∈A ∩ I, unde Rn este restul de ordin n
n→∞

din formula lui Mac-Laurin.

f ' (0 ) f ( n ) (0 ) n
Demonstraţie. Fie S n ( x ) = f (0 ) + x + ... + x , pentru x ∈ I şi atunci,
1! n!

din formula Mac-Laurin avem

f ( x ) = S n ( x ) + R n ( x ),(∀) x ∈ I . (9.27)
 - 206 -
Să observăm că Sn(x) coincide cu polinomul Taylor
f ′(0 ) f n (0 ) n
Tn (x ) = f (0 ) + x + ... + x .
1! n!
Din (9.27) rezultă imediat că lim Sn (x ) = f (x ) ⇔ lim Rn (x ) = 0, (∀) x ∈ A ∩ I . ■
n→∞ n→∞

În acest caz spunem că f este dezvoltabilă în serie de puteri pe A ∩ I şi

f ′(0 ) f ′′(0 ) 2 f (n ) (0 ) n
f (x ) = f (0 ) + x+ x + ... + x + ..., (∀) x ∈ A ∩ I, se numeşte dezvoltarea în
1! 2! n!

serie de puteri a funcţiei f pe A ∩ I.

Corolarul 9.2.3. Dacă f∈ C ∞ (I), 0 ∈ Int I şi există M>0 astfel încât

f (n ) (x ) ≤ M, (∀) x ∈ I, (∀ ) n ∈ Ν atunci f este dezvoltabilă în serie de puteri pe I şi

∞
f (n ) (0 ) n
f (x ) = ∑ x , (∀ ) x ∈ I.
n= 0 n!

Demonstraţie. Fie x ∈ I . Atunci (∀)n ∈ Ν * , există ξ n între 0 şi x astfel încât

x n+1 (n +1)
R n (x ) = f (ξ n ) .
(n + 1)!
n +1
x
Conform ipotezei R n (x ) ≤ M, (∀) x ∈ I, (∀)n ∈ Ν. .
(n + 1)!
n +1
x
Cum lim = 0, (∀) x ∈ I rezultă că lim R n ( x ) = 0, (∀) x ∈ I şi aplicăm
n→∞ (n + 1) ! n→ ∞

teorema 9.3.3. ■

Exemple. 1. Fie funcţia f:R → R, f(x) = ex. Avem f(n)(x) = ex, (∀) x∈R,

∞
xn
(∀) n∈N, f(n)(0) = 1,(∀) n∈N iar seria Taylor asociată funcţiei f în x = 0 este ∑
n =0 n !
.

Raza de convergenţă a acestei serii de puteri este r =+ ∞ deci intervalul de

convergenţă este I = ( −∞, + ∞ ) = R şi coincide cu mulţimea de convergenţă.
 - 207 -
Pentru (∀) M>0 avem f ( n) ( x ) = e x ≤ e M , (∀) x∈(-M, M), (∀) n∈N, şi atunci

conform corolarului 9.3.2 funcţia f este dezvoltabilă în serie de puteri pe(-M, M),
deci pe R şi

∞
xn x x2 xn
ex = ∑ = 1+ + + ... + + ..., (∀) x ∈ R . (9.28)
n =0 n ! 1! 2! n!

nπ
2. Fie funcţia f:R→R, f(x)=cos x. Avem f(n)(x) = cos (x+ ), (∀) x∈R,
2

nπ
(∀) n∈N, f(n)(0) = cos , (∀) n∈N şi f ( n) ( x ) ≤ 1 , (∀) x∈R, (∀) n∈N.
2

Conform corolarului 9.3.2. funcţia f este dezvoltabilă în serie de puteri pe R

şi

∞
xn nπ x2 x4 x6 n x
2n
cos x = ∑ cos = 1− + − + ... + ( −1) + ... , (∀) x∈R . (9.29)
n= 0 n ! 2 2! 4! 6! (2n)!

Analog obţinem:

x3 x5 x7 x 2n+1
sin x = x − + − + ... + ( −1) n
+ ..., (∀) x∈R. (9.30)
3! 5! 7! (2n + 1)!

Observaţie. Înlocuind în (9.28) pe x cu ix, unde i∈C, i2=-1 şi apoi cu –ix şi

folosind (9.29) şi (9.30) obţinem:

x x2 xn
eix = 1 + i + i2 + ... + in + ... =
1! 2 ! n!

 x2 x4 x6   x 3 x5 x 7 
= 1 − + − + ...  + i  x − + − + ...  = cos x+i sin x, (∀) x∈R . (9.31)
 1! 4 ! 6 !   3! 5! 7! 

Analog obţinem

e-ix = cos x – i sin x (9.32)

Din (9.31) şi (9.32) obţinem formulele lui Euler:

 - 208 -
e ix + e −ix e ix − e − ix
cos x = , sin x = , (∀) x∈R.
2 2i

Definiţia 9.3.3. Fie I ⊂ R un interval, x0∈Int I, f :I → R, indefinit derivabilă

∞
f (n) ( x 0 )
în x0. Seria de puteri ∑ (x − x 0 )n se numeşte seria Taylor ataşată funcţiei
n=0 n!
f în x0.

Rezultatele stabilite pentru serii Taylor ataşate unei funcţii f în punctul x=0
se transferă la seriile Taylor definite mai sus.

Probleme propuse

1. Să se studieze convergenţa simplă şi uniformă a următoarelor şiruri de

funcţii pe intervalele indicate:

1 cos nx
a) fn(x)= , x ∈ [0, ∞ ) ; b) fn(x)= , x ∈R ;
1 + xn n2 + 1

, x ∈ (0, ∞ ) ; d) fn(x)= ∑ e kx , x ∈ [0, ∞ ) ;

x n
1
c) fn(x)=
x+n k =1 k

x2
, x ∈ [1, ∞ ) ;
n
e) fn(x)= 2
n + x4
f) fn(x)= ∑k x
k =1
2 k
, x∈[-1,1].

2. Fie fn : R + → R, fn (x ) =
1
arctg x n . Să se arate că (fn) converge uniform iar
n
 f ′  converge neuniform.
 n 

3. Fie fn : R → R, fn (x ) = ∑
n
sin kx
, unde α >2.
k =1 kα

Să se arate că (fn ) este uniform convergent pe R, iar limita sa este o funcţie

derivabilă cu derivata continuă pe R.
 - 209 -

4. Fie fn : [0,1] → R , fn (x ) =
nx
.
1 + n2x 2

Să se arate că (fn ) converge neuniform pe [0,1], dar

fn (x ) dx = ∫ lim fn (x ) dx .
1 1
lim ∫
n→∞ 0 0 n→∞

5. Să se determine mulţimea de convergenţă pentru următoarele serii de

funcţii:

∞
(n + 1) n ∞
2n
a) ∑
n =1 nn + x
; b) ∑
n =1 n +1
sinn x ;

∞
x(x − 1)... (x − n + 1) 1 ∞
x
c) ∑
n =1 n! n2
; d) ∑
n=0
2n
3n
.

6. Să se arate că următoarele serii sunt uniform convergente pe intervalele

indicate:

∞ ∞
xn
, x ∈ (0, ∞ ) ; , x ∈ [0, a] , unde a > 0 ;
1
a) ∑
n =1 n + x2
2
b) ∑
n =1 enx

∑ (x )
∞ ∞
x2
− x n −1 , x ∈ [0 , a] , a ∈ (0 , 1) ; d) ∑ (− 1) , x ∈R .
n n
c)
n =1 n =1 1 + n3 x 4

∞
nx 2
7. Să se arate că seria ∑ este uniform convergentă pe [0 , a] , unde
n =1 n3 + x 3
∞ ∞
n x2 n
a > 0 şi lim
x →1
∑n =1 n3 + x 3
= ∑
n =1 n +1
3
.

∞
sin n x
8. Să se arate că seria de funcţii ∑ este uniform convergentă pe
n =1 n4 + x 2

R iar suma sa este continuă pe R.

9. Să se determine raza de convergenţă, intervalul de convergenţă şi

mulţimea de convergenţă pentru următoarele serii de puteri:
 - 210 -
∞ n2 + n
 1 ∞
xn
a) ∑
n =1
1 + 
 n
xn ; b) ∑
n=0 2n + 3n
;

∞
nn ∞
(− 1)n 2n +1
c) ∑ (n !)
n =1
2
xn ; d) ∑n =1 n2
xn ;

∞
(n !)2 (x − 1)n ; ∞
( −2)n n !
e) ∑
n =1 (2n)!
f) ∑
n =1 nn
( x + 1)n .

∞
(− 1) x n 3n
10. Să se arate că seria 1 + ∑ (2 ⋅ 3)(5 ⋅ 6) ...[(3n − 1) ⋅ 3n]
n =1
este

convergentă pe R iar suma sa f verifică ecuaţia

f ' ' (x ) + x f (x ) = 0 , ∀ x ∈ R .

11. Să se determine intervalele de convergenţă şi sumele corespunzătoare

pentru următoarele serii de puteri:

∞
x 3 n +1 ∞
a) ∑ (− 1) ∑ (n + 1) x
n n
; b) ;
n =1 3n + 1 n=0

∞
(− 1) x 2n
n ∞
c) ∑
n = 0 (n + 1)(n + 3 )
; d) ∑ n(n + 1) x
n =1
n
.

12. Să se arate că următoarele funcţii sunt dezvoltabile în serii de puteri şi

să se găsească aceste dezvoltări, specificându-se intervalul pe care sunt
valabile

a) f : R → R, f (x ) = sin3 x ;

b) f : ( − 1, ∞ ) → R, f (x ) = ln (1 + x ) ;

3x
c) f : R \ { − 2,−3 } → R, f (x ) = ;
x + 5x + 6
2

d) f : (− a, ∞ ) → R, f (x ) = x+a .
 - 211 -

CAPITOLUL 10

INTEGRALE CU PARAMETRU

Fie Ι ⊂ R un interval, J ⊂ R o mulţime arbitrară de numere reale,

f : Ι × J → R o funcţie integrabilă în raport cu x pe orice compact din Ι, (∀ ) t ∈ J.

Fie α, β : J → Ι. O integrală de forma

β(t )
F(t ) = ∫ f (x, t ) dx , (10.1)
α (t )

se numeşte integrală cu parametru.

Ne interesează să stabilim condiţiile în care proprietăţile funcţiei f

( de continuitate, derivabilitate, etc.) se transmit funcţiei F.

Fie t0∈J’ (deci punct de acumulare pentru J).

Presupunem că următoarea limită există şi este finită :

lim f (x, t ) = ϕ(x ) , (∀ )x ∈ I . (10.2)

t →t 0

Aceasta înseamnă că (∀ )x ∈ I şi (∀) ε>0 există o vecinătate Vε, x ∈ ϑ( t 0 )

astfel încât (∀) t∈V ε,x ∩ J, t ≠ t 0 avem f (x, t ) − ϕ(x ) < ε .

Dacă această vecinătate este independentă de x, adică (∀) ε > 0, (∃) Vε ∈ ϑ(t 0 )

astfel încât (∀) t ∈ Vε ∩ J, t ≠ t 0 şi (∀ ) x ∈ I avem f (x, t ) − ϕ(x ) < ε , spunem că

funcţia f tinde uniform în t0 către funcţia ϕ sau limita (10.2) este uniformă.
 - 212 -
Să observăm că, dacă limita (10.2) este uniformă şi tn∈J, tn→t0 atunci şirul
de funcţii (fn), unde fn(x) = f(x, tn), (∀) n ≥ 1, converge uniform pe I către φ.

Teorema 10.1. Fie f:I× J →R, continuă în raport cu x pe I, (∀) t∈J şi fie
I= [α, β], F(t)= ∫ f ( x, t ) dx şi t0∈J’. Presupunem că limita (10.2) există şi este
β

uniformă. Atunci φ este continuă pe [α, β] şi

β β β
lim
t →t0 ∫ α
f ( x, t ) dx = ∫ lim f ( x, t ) dx =
α t→t0 ∫ α
ϕ( x ) dx .

Demonstraţie. Fie (tn) ⊂ J, tn → t 0 . Din observaţia de mai sus şirul de

funcţii (fn), unde fn(x) = f(x,tn), converge uniform pe [α, β] către φ.

Cum funcţiile fn, n ≥ 1, sunt continue şi fn →
u
ϕ , din proprietatea de

transfer de continuitate rezultă că ϕ este continuă.

Fie ε > 0; cum limita (10.2) este uniformă, există δ ε > 0 astfel încât (∀) t∈J,

ε
t ≠ t 0 , t − t 0 < δ ε şi (∀) x∈I avem f (x, t ) − ϕ( x ) < .
β−α

Vom avea
ε
f ( x, t ) dx − ∫ ϕ(x )dx ≤ ∫ f (x, t ) − ϕ(x ) dx ≤ ∫
β β β β
∫ α α α α β−α
dx = ε ,

(∀) t ∈ J, t ≠ t 0 , cu t − t 0 < δε , şi demonstraţia este încheiata. ■

În continuare presupunem că I = [a, b], J = [c, d].

Teorema 10.2. Fie f:[a, b] x [c, d] →R, continuă, α, β : [c, d] → [a, b] , continue.
Atunci funcţia F definită de (4.1) este continuă pe [c, d].
Demonstraţie. Fie t0∈[c, d], fixat şi t∈[c, d] arbitrar.
Evident avem
β( t ) α( t0 ) β( t 0 ) β( t )
F( t ) = ∫α ( t ) f ( x, t )dx = ∫ α ( t ) f ( x, t )dx + ∫α ( t ) f ( x, t )dx + ∫β( t ) f ( x, t )dx ,de unde (10.3)
0 0

α( t0 ) β( t 0 ) β( t ) β( t 0 )
F(t ) − F(t 0 ) = ∫ α( t)
f ( x, t )dx + ∫
α( t 0 )
f ( x, t )dx + ∫
β( t 0 )
f ( x, t )dx − ∫
α(t 0 )
f ( x, t 0 )dx ≤

α( t0 ) β( t ) β( t 0 )
≤ ∫ α( t)
f ( x, t )dx + ∫ β( t 0 )
f ( x, t )dx + ∫ α( t 0 )
(f ( x, t ) − f ( x, t 0 ))dx . (10.4)
 - 213 -
Cum f este continuă pe [a, b] x [c, d] ( =compactă ) rezultă că f este
mărginită pe [a, b] x [c, d] , deci (∃)M > 0 astfel încât
f ( x, t ) ≤ M, (∀)( x, t ) ∈ [a, b] × [c, d] .

Fie ε > 0 . Cum α şi β sunt continue pe [c,d] există δ 'ε > 0 astfel încât

ε ε
(∀) t ∈ [c, d] cu t − t 0 < δ 'ε avem α( t ) − α(t 0 ) < , β( t ) − β(t 0 ) < .
3M 3M
Cum f este continuă pe [a, b] × [c, d] din teorema lui Cantor rezultă că f este
uniform continuă pe [a, b] × [c, d] şi atunci (∃) δ'ε' > 0 astfel încât (∀ ) x ∈ [a, b] şi

(∀) t ∈ [c, d] cu t − t 0 < δ'ε' avem

ε
f ( x, t ) − f ( x, t 0 ) ⋅ α( t 0 ) − β( t 0 ) < .
3
Din (10.4) vom avea
β( t 0 ) ε
F(t ) − F(t 0 ) ≤ M α( t ) − α(t 0 ) + M β( t ) − β(t 0 ) + ∫ α ( t 0 ) 3 α( t ) − β( t )
0 0
dx <

ε ε ε
< M⋅ + M⋅ + = ε, (∀) t ∈ [c, d] , cu t − t 0 < δ ε , unde δε = min ( δ'ε , δ'ε' ) .
3M 3M 3
Rezultă că F este continuă în t0 şi cum t0 este fixat dar arbitrar luat rezultă
că F este continuă pe [c,d]. ■

Teorema 10.3. Fie f : [a, b] × [c, d] → R , continuă, α, β : [c, d] → [a, b] , derivabile.

Presupunem că f admite pe [a, b] x [c, d] derivată parţială în raport cu t,
continuă pe [a, b] × [c, d] . Atunci F este derivabilă pe [c,d] şi pentru (∀) t ∈ [c, d]
avem
β( t ) ∂f
F' ( t ) = ∫ α( t ) ( x, t )dx + f (β( t ), t )β' ( t ) − f (α( t ), t )α' ( t ) .
∂t
Demonstraţie. Fie t0∈[c,d], fixat şi t∈[c,d], t ≠ t0.
Folosind descompunerea din (10.3) vom avea

F( t ) − F( t 0 ) β ( t ) f ( x, t ) − f ( x, t ) 1 β( t ) 1 α( t )
= ∫α( t ) dx + ∫ f ( x, t )dx − ∫
0 0
f ( x, t )dx (10.5)
t − t0 0 t − t0 t − t0 β( t 0 )
t − t0 α( t0 )
 - 214 -
Fie funcţia ϕ : [a, b] × [c, d] → R

 f ( x, t ) − f ( x, t 0 )
 , t ≠ t0
ϕ( x, t ) =  t − t 0

 ∂f ( x, t 0 ), t = t 0
 ∂t
Din ipotezele teoremei rezultă că funcţia ϕ este continuă pe [a, b] x [c, d].
β( t 0 )
Folosind teorema 10.2 rezultă că funcţia G : [c, d ] → R , G( t ) = ∫ α ( t ) ϕ( x, t )dx este
0

continuă pe [c,d], deci

β( t 0 ) β( t 0 ) β( t 0 ) ∂f
lim ∫ α( t ) ϕ( x, t )dx = lim G( t ) = G( t 0 ) = ∫α( t ) ϕ( x, t 0 )dx = ∫α( t ( x, t 0 )dx .
t →t 0 0 t →t 0 0 0 )
∂t
f ( x, t ) − f ( x, t 0 )
Cum pentru t ≠ t0, ϕ( x, t ) = , rezultă că există
t − t0
β( t 0 ) f ( x, t ) − f ( x, t 0 ) β( t 0 ) ∂f
lim
t →t0 ∫ α( t 0 ) t − t0
dx = ∫ α ( t 0 ) ∂t
( x, t 0 )dx (10.6)

Ne ocupăm în continuare de următoarele două integrale din (10.5).

Din teorema de medie există un punct ct între β(t0) şi β(t) astfel încât
1 β( t ) β( t ) − β(t 0 )
t − t0 ∫ β( t 0 )
f ( x, t )dx =
t − t0
f (c t , t ) şi folosind derivabilitatea funcţiei β în t0 şi

continuitatea lui f rezultă că există

1 β( t )
lim
t →t0 t − t0 ∫
β( t0 )
f ( x, t )dx = β' ( t 0 )f (β( t 0 ), t 0 ) (10.7)

Raţionând analog găsim că

1 α( t )
lim
t→t0 t − t0 ∫ α( t0 )
f ( x, t )dx = α' ( t 0 )f ( α( t 0 ), t 0 ) (10.8)

Din (10.6), (10.7), (10.8) rezultă derivabilitatea funcţiei F şi egalitatea din

enunţ. ■
1 ln(1 + x )
Exemplu. Să se calculeze integrala I = ∫ dx , folosind integrala cu
0 1+ x2
α ln(1 + αx )
parametru I (α) = ∫ dx .
0 1+ x2
Evident avem I = I(1).
ln(1 + αx ) α
Fie f : [0,1] × [0,1] → R, f ( x, α) = şi atunci I(α ) = ∫ 0 f ( x, α)dx .
1+ x 2
 - 215 -
Evident f satisface ipotezele teoremei 10.3, deci funcţia I este derivabilă pe
α ∂f α x ln(1 + α2 )
[0,1] şi I' (α) = ∫ 0 ( x, α )dx + f (α, α) = ∫ 0 (1 + αx )(1 + x2 ) dx + .
∂α 1+ α2

Calculând prima integrală, obţinem

1 ln(1 + α 2 ) α
I ' (α ) = + arctgα , de unde, prin integrare obţinem
2 1+ α 2
1+ α2
1
I (α ) = ∫ I ' (α)dα = arctgα ln(1 + α2 ) + c .
2
Cum I(0) = 0 rezultă c = 0, deci
1 1 π
I (α ) = arctgα ln(1 + α 2 ) şi atunci I = I(1) = arctg1 ⋅ ln 2 = ln 2 .
2 2 8

În continuare considerăm integrale cu parametru pe intervale necompacte.

Fie integrala

F( t ) = ∫a f ( x, t )dx , unde f : [a, b) x [c, d] →R.

b
(10.9)

Presupunem că integrala (10.9) este convergentă, (∀) t ∈ [c, d] . Ne

propunem să dăm condiţii de continuitate şi derivabilitate pentru funcţia F.
Un rol important în formularea acestor condiţii îl are noţiunea de
convergenţă uniformă a unei integrale cu parametru pe un interval necompact.
Convergenţa integralei (10.9), pentru (∀) t ∈ [c, d ] revine la următoarea
condiţie: pentru (∀) t ∈ [c, d ] şi (∀) ε > 0, (∃) c ε, t ∈ (a ,b) astfel încât (∀) u ∈ (c ε,t , b) avem
u
F(t ) − ∫ f ( x, t )dx < ε . (10.10)
a

Dacă în formularea de mai sus cε,t este independent de t, adică

(∀) ε > 0, (∃) c ε ∈ (a , b) astfel încât (∀) u ∈ (c ε , b) şi (∀) t ∈ [c, d ] avem (10.10), spunem

că integrala (10.9) converge pe [a,b) uniform în raport cu t∈[c,d].

Teorema 10.4. Dacă integrala (10.9) converge uniform pentru t∈[c,d] atunci
şirul de funcţii

Fn (t ) = ∫a f ( x, t )dx , unde
bn
(10.11)

a < bn < b, lim bn = b , converge uniform pe [c,d].

n→∞
 - 216 -

Demonstraţie. Fie ε > 0. Conform ipotezei (∃) c ε ∈ (a, b) astfel încât

(∀) u ∈ (c ε , b) şi (∀) t ∈ [c, d ] avem (4.10).

Cum lim bn = b , (∃) nε ∈ N astfel încât (∀ )n ≥ n ε avem c ε < b n < b şi atunci
n→∞

f ( x, t )dx < ε, (∀) t ∈ [c, d ], (∀ ) n ≥ nε , adică

bn
vom avea F(t ) − ∫
a

Fn ( t ) − F( t ) < ε , (∀) n ≥ nε , (∀ ) t ∈ [c, d] , deci Fn →

u
F pe [c,d]. ■

Teorema 10.5. Dacă f : [a, b) × [c, d] → R este continuă şi integrala (10.9)

converge uniform pentru t∈[c,d] atunci funcţia F definită de (10.9) este continuă
pe [c,d].
Demonstraţie. Fie b n < b, b n → b . Din teorema 10.4 şirul (Fn) definit de
(4.11) este uniform convergent pe [c,d] către F.
Din teorema 10.2 aplicată funcţiei f pe [a, b n ] × [c, d] şi folosind faptul că f
este continuă rezultă că Fn este continuă pe [c,d].
Cum Fn →
u
F pe [c,d], din teorema 10.1.5 rezultă că funcţia F este

continuă pe [c,d]. ■

Teorema 10.6. Fie f : [a, b) × [c, d] → R . Presupunem că f este continuă pe

∂f
[a, b) × [c, d ] , derivabilă parţial în raport cu t pe [a, b) x [c, d] cu continuă pe
∂t
[a, b) × [c, d] .

f ( x, t )dx este convergentă pentru (∀ ) t ∈ [c, d] ,

b
Presupunem că integrala ∫ a

b ∂f
iar integrala ∫ a ∂t
( x, t )dx este uniform convergentă pentru t∈[c,d].

Atunci F definită de (10.9) este derivabilă pe [c,d] şi

∂f
( x, t )dx, (∀) t ∈ [c, d] .
b
F' (t ) = ∫ a ∂t
În plus F’ este continuă pe [c,d].
 - 217 -
Demonstraţie. Fie b n < b, b n → b . Avem [a, b n ] × [c, d] ⊂ [a, b ) × [c, d] . Fie

Fn (t ) = ∫a f ( x, t )dx .
bn

Folosind teorema 10.3 rezultă că Fn este derivabilă pe [c,d] şi

∂f
( x, t ) dx, (∀ )t ∈ [c, d] .
bn
F' n ( t ) = ∫a
∂t
∂f
Cum este continuă pe [a, b n ] × [c, d] , din teorema 10.2 rezultă că F’n este
∂t
continuă pe [c,d].
f ( x, t )dx rezultă Fn → F pe [c,d].
b
Din convergenţa integralei ∫ a

b ∂f
Din uniform convergenţa integralei ∫ a
∂t
( x, t )dt rezultă convergenţa uniformă

a şirului (F’n) pe [c,d].

Conform teoremei 9.1.7 funcţia F este derivabilă pe [c,d] şi
bn ∂f b ∂f
F' ( t ) = lim F' n ( t ) = lim ∫ a ( x, t )dx = ∫a ( x, t )dx .
n→ ∞ n→∞ ∂t ∂t
Continuitatea funcţiei F’ rezultă din teorema de transfer de continuitate de la
şiruri de funcţii. ■

Vom da în continuare două criterii de convergenţă uniformă pentru integrale

cu parametru pe un interval necompact.
Teorema 10.7. Fie f : [a,b ) × [c, d ] → R . Presupunem că integrala

F( t ) = ∫a f ( x, t )dx este convergentă, (∀ ) t ∈ [c, d] .

b

b
O condiţie necesară şi suficientă pentru ca integrala ∫ a
f ( x, t )dx să conveargă

uniform în raport cu t ∈ [c, d] este ca (∀) ε > 0 să existe c ε ∈ (a, b) astfel încât

(∀)u, v ∈ (c ε , b ), u < v să avem

f ( x, t )dx < ε, (∀) t ∈ [c, d ] .

v
∫ u

Demonstraţie. Se foloseşte un raţionament asemănător cu cel din

demonstraţia criteriului lui Cauchy (vezi teorema 8.1.1) ■
 - 218 -
Teorema 10.8. Fie f : [a, b) × [c, d] → R . Presupunem că integrala

F( t ) = ∫a f ( x, t )dx este convergentă, (∀ ) t ∈ [c, d] şi există o funcţie ϕ : [a, b) → R

b

astfel încât
i) f ( x, t ) ≤ ϕ( x ) , (∀) x ∈ [a, b), (∀ ) t ∈ [c, d ] ;
b
ii) integrala ∫ a
ϕ( x )dx este convergentă.

Atunci integrala ∫ bf ( x, t )dx converge uniform pe [a,b) în raport cu t∈[c,d].

a

Demonstraţie. Fie ε > 0 . Din convergenţa integralei ∫

b

a
ϕ( x )dx , folosind

criteriul lui Cauchy, (∃) c ε ∈ (a, b ) astfel încât (∀)u, v ∈ (c ε , b ), u < v avem
v
∫ u
ϕ( x )dx < ε .

Pe de altă parte, din i), pentru (∀ ) t ∈ [c, d] vom avea

v v v
∫ u
f ( x, t )dx ≤ ∫ u
f ( x, t ) dx ≤ ∫ u
ϕ( x )dx < ε , şi demonstraţia este încheiată folosind

teorema 10.7. ■

Teorema 10.9. (Criteriul lui Dirichlet). Fie f : [a, b) × [c, d] → R continuă,

g : [a, b ) × [c, d] → R , monoton descrescătoare în raport cu x pe [a,b), (∀ ) t ∈ [c, d] .

Presupunem că există M > 0 astfel încât

f ( x, t )dx ≤ M, (∀ )t ∈ [c, d ] , (∀ )u ∈ [a, b) şi lim g( x, t ) = 0 , uniform în raport cu

u
∫ a x →b
x<b

∫
b
t ∈ [c, d] . Atunci integrala a
f ( x, t )g( x, t )dx este uniform convergentă în raport cu

t ∈ [c, d] .
Demonstraţie. Analog cu demonstraţia teoremei 10.1.2. ■

Teorema 10.10. (Criteriul lui Abel). Fie f, g : [a, b) × [c, d] → R , f continuă, g

monotonă în raport cu x pe [a,b), (∀) t ∈ [c, d ] şi există M > 0 astfel încât

g( x, t ) ≤ M , (∀ ) x ∈ [a, b) , (∀ ) t ∈ [c, d] .
b
Presupunem că integrala ∫a
f ( x, t )dx este uniform convergentă în raport cu

t ∈ [c, d] .
 - 219 -

∫
b
Atunci integrala f ( x, t )g( x, t )dx este uniform convergentă în raport cu
a

t ∈ [c, d] .

∞ arctg αx
Exemple. 1. Să se arate că integrala ∫ 0 x(1 + x 2 )
dx, α > 0 este convergentă

şi să se calculeze.
∞ arctg αx
Fie F(α ) = ∫ dx , α > 0 .
0 x(1 + x 2 )

arctg αx
Avem F( α ) = ∫0 f (x, α ) dx , unde f ( x, α) =
∞
.
x (1 + x 2 )

αx α α
, (∀ ) x > 0 , α > 0
∞
Cum f ( x, α ) ≤ =
x (1 + x ) 1 + x 2
2
şi ∫ 0
1+ x2
dx este

∫ f (x, α ) dx
∞
convergentă rezultă, conform propoziţiei 10.1.2, că integrala 0
este

convergentă.
∂f ∂f
, (∀) x > 0, α > 0 .
1 1
Evident avem = şi ( x, α ) ≤
∂α (1 + x )(1 + α 2 x 2 )
2
∂α 1+ x2
∞ 1 ∞ ∂f
Cum ∫ 0
1+ x2
dx este convergentă rezultă că ∫ 0
∂α
( x, α )dx converge

uniform pe [0, ∞) în raport cu α > 0. Folosind teorema 10.6 funcţia F este

derivabilă şi
∞ ∂f ∞ dx
F' (α ) = ∫0 ( x, α )dx = ∫0 =
∂α (1 + x )(1 + α 2 x 2 )
2

α 2  ∞ dx 1 ∞ dx  π
=  ∫0 − 2 ∫ 2 
=
α − 1 1 + α x
2 2 2
α 0
1 + x  2(α + 1)
π
de unde F( α ) = ln( α + 1) + c .
2
π
Pentru α → 0 avem F(α) → 0 , deci c = 0 şi atunci F(α ) = ln( α + 1) , (∀ ) α > 0 .
2
∞ sin3 x
2. Să se calculeze integrala F( t ) = ∫0 e − tx dx şi să se deducă apoi
x
∞ sin3 x
valoarea integralei ∫ 0
x
dx .
 - 220 -

∞ sin 3 x
Avem F( t ) = ∫ f ( x, t )dx , unde f ( x, t ) = e −tx , pentru x > 0 şi t ≥ 0.
0
x
∞ sin 3 x ∞ ∂f ∞
Se arată imediat că integralele ∫ 0
e − tx
x
dx , ∫ 0
∂t
( x, t )dx = − ∫0 e − tx sin 3 xdx

sunt uniform convergente pe (0,∞) în raport cu t∈[0,∞) şi atunci F este derivabilă

∞
pe [0,∞) şi F' ( t ) = − ∫ e− tx sin3 xdx .
0

Calculând ultima integrală obţinem

1 1 3 1 1 t 3
F' ( t ) = ⋅ 2 − ⋅ 2 , de unde F( t ) = arctg − arctgt + c .
4 t + 9 4 t +1 12 3 4
π 1 t 3 π
Cum lim F(t ) = 0 deducem c = , deci F( t ) = arctg − arctgt + şi
t →∞ 3 12 3 4 3
∞ sin 3 x π
atunci ∫ 0
x
dx = .
3

Probleme propuse

bt
1. Să se calculeze F’(t), unde F( t) = ∫ f ( x − t, x + t ) dx , iar f : R 2 → R este de
at

clasă C1 pe R2.

2. Să se calculeze următoarele integrale folosind derivarea sub integrală:

π
1 1 + y cos x ln(1 − y 2 x 2 )
∫
1
a)
0
2 ln
cos x a − y cos x
dx , y ∈ (−1,1) ; b) ∫ 0
x 2 1− x 2
dx , y < 1.

3. Fie funcţia Φ : [a, b] → R , continuă şi ϕ : [a, b] → R ,

1 t
ϕ( t ) =
k ∫ a
Φ( x ) sin k( t − x )dx , unde k ∈ R ∗ .

Să se arate că ϕ' ' ( t ) + k 2 ϕ( t ) = Φ( t ), (∀ )t ∈ [a, b] .

4. Fie g: R → R, derivabilă, f : R → R de două ori derivabilă şi

∂ 2F 2 ∂ F
2

F( x, y ) = [f ( x − ay ) + f ( x + ay )] +
1 1 x + ay
2a ∫ x −ay
g( t )dt , a ≠ 0 . Atunci −a = 0.
2 ∂y 2 ∂x 2
 - 221 -

5. Să se calculeze următoarele integrale folosind derivarea sub integrală:

π π
1
a) ∫ 0
2
ln(cos 2 x + y 2 sin 2 x )dx, y > 0 ; b) ∫ 0
2
cos x
ln(1 + y cos x )dx, y < 1 ;

π
arctg( y sin x ) ∞ sin tx
c) ∫ 0
2
sin x
dx ; d) ∫ 0
x
dx ;

∞ cos ax − cos bx
e) ∫ 0
x
dx, a > 0, b > 0 .
 - 222 -

CAPITOLUL 11

INTEGRALE CURBILINII

11.1. Integrale curbilinii de speţa întâi

Definiţia 11.1.1. Se numeşte drum parametrizat (sau curbă parametrizată,

arc de curbă parametrizat) în spaţiul R3 orice funcţie continuă γ : [a, b] → R 3 ,
γ(t ) = ( x(t ), y( t ), z( t )) , t∈[a,b].

Punctele A( x(a), y(a), z(a)), B( x(b), y(b), z(b)) se numesc extremităţile curbei γ .

Pentru curba γ vom mai folosi notaţia AB .

Vom nota cu ( γ ) = Im γ = { ( x( t ), y( t ), z(t )) ∈ R 3 : t ∈ [a, b]}, imaginea curbei γ .

Fig.1
Ecuaţiile x = x( t ), y = y(t ), z = z(t ) reprezintă ecuaţiile parametrice ale curbei
γ şi scriem

 x = x( t )

( γ ) : y = y( t ), t ∈ [a, b] (11.1)
 z = z( t )

 - 223 -
Dacă B = { i, j, k } este o bază ortonormată în reperul cartezian Oxyz, atunci
curba γ poate fi dată şi astfel
( γ ) : r = r ( t ), t ∈ [a, b] (11.2)

unde r ( t ) = x( t )i + y( t ) j + z( t )k este vectorul de poziţie al punctului

M( x( t ), y( t ), z( t )) .
Reprezentarea (11.2) se numeşte ecuaţia vectorială parametrică a
curbei γ .
Dacă z( t ) = 0, (∀)t ∈ [a, b] , curba γ se numeşte curbă plană, deci

 x = x( t )
(γ) :  , t ∈ [a, b] .
 y = y( t )
În ipotezele în care poate fi eliminat parametrul t obţinem
( γ ) : F( x, y ) = 0, ( x, y ) ∈ D ⊂ R2 , forma implicită.
Dacă pe D sunt îndeplinite ipotezele teoremei funcţiilor implicite rezultă:
( γ ) : y = y( x ), x∈J ⊂ R, forma explicită.

 x = x( t )

Fie ( γ ) :  y = y( t ) , t ∈ [a, b] , o curbă oarecare în spaţiu.
 z = z( t )

Definiţia 11.1.2. Curba γ se numeşte netedă (sau regulată) dacă

x, y, z ∈ C1([a, b]) şi x'2 ( t ) + y'2 ( t ) + z'2 ( t ) ≠ 0, (∀)t ∈ [a, b] , sau echivalent

r ' ( t ) ≠ θ, (∀) t ∈ [a, b] .
Curba γ se numeşte netedă pe porţiuni dacă este o reuniune finită de arce

netede, adică dacă (∃)A1, A 2,..., A n −1 ∈ ( γ ) astfel încât AA 1, A 1A 2 ,..., A n−1B să fie
netede.
Curba γ se numeşte simplă dacă funcţia t → r ( t ) este injectivă pe [a.b ) .
Curba γ se numeşte închisă dacă A = B , adică r (a) = r (b) .
Fie ∆∈D ([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t1 < ... < t n = b) şi

A k ( x( t k ), y( t k ), z( t k )) ∈ ( γ ), k = 0, n, A 0 = A, A n = B , punctele corespunzătoare de pe
curbă.
 - 224 -
Punctele A, A 1,..., A n −1, B determină o linie poligonală ale cărei vârfuri sunt
situate pe (γ ) .
Lungimea acestei linii poligonale este
n
L ∆ = ∑ ( x(t k ) − x( t k −1 ))2 + ( y( t k ) − y( t k −1 ))2 + ( z(t k ) − z( t k −1 ))2 .
k =1

Definiţia 11.1.3. Curba γ se numeşte rectificabilă (sau spunem că γ are

lungime) dacă mulţimea { L ∆ : ∆ ∈ D([a,b])} este majorată.
În acest caz numărul notat L( γ ) = sup L ∆ se numeşte lungimea curbei γ .
∆

Observaţie. În cazul curbelor plane această definiţie coincide cu definiţia

7.3.5 dată pentru lungimea graficului unei funcţii f : [a.b] → R .

Teorema 11.1.1. Fie γ o curbă netedă dată prin ecuaţiile parametrice

(11.1). Atunci curba γ este rectificabilă şi
b
L( γ ) = ∫ a
( x' (t ))2 + ( y ' ( t ))2 + z' (t ))2 dt . (11.3)

Demonstraţie. Fie ∆∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t1... < t n = b ) .

n
Atunci L ∆ = ∑ ( x(t k ) − x( t k −1 ))2 + ( y( t k ) − y( t k −1 ))2 + ( z(t k ) − z( t k −1 ))2 .
k =1

Din teorema lui Lagrange aplicată funcţiilor x, y, z pe intervalul [ t k−1,t k ]

rezultă că există ξ k , ηk , τ k ∈ ( t k −1, t k ) astfel încât:

n
L ∆ = ∑ x'2 (ξk ) + y'2 (ηk ) + z'2 (τk )(t k − t k −1 )
k =1

Cum x, y, z ∈ C1 ([a, b]) , funcţiile x' , y' , z' sunt continue pe [a,b], deci mărginite
şi fie M > 0 astfel încât x' ( t ) ≤ M, y ' ( t ) ≤ M, z' (t ) ≤ M, (∀)t ∈ [a, b] .
n
Rezultă L ∆ ≤ ∑ M 3 ( tk − t k −1) = M 3 (b − a) , deci curba γ este rectificabilă.
k =1

Să arătăm în continuare (11.3).

 - 225 -
Vom scrie L ∆ astfel:
n
L ∆ = ∑ x'2 ( tk ) + y'2 ( t k ) + z'2 ( tk )( tk − t k −1 ) +
k =1

+∑
n
[ x' (ξ ) + y' (η ) + z' (τ ) − x' (t ) + y' (t ) + z' (t ) ](t − t ) =
k =1
2
k
2
k
2
k
2
k
2
k
2
k k k −1

= σ (ϕ, t ) + ∑ [ x' (ξ ) + y' (η ) + z' ( τ ) − x' ( t ) + y ' (t ) + z' (t ) ]( t − t

n
2 2 2 2 2 2
∆ k k k k k k k k k −1 )
k =1

unde ϕ : [a, b] → R, ϕ( t ) = x' 2 ( t ) + y' 2 ( t ) + z' 2 ( t ) este o funcţie continuă pe [a,b].

Fie I = ∫ a x' 2 ( t ) + y' 2 ( t ) + z' 2 ( t )dt . Vom avea

b

L ∆ − I ≤ σ ∆ ( ϕ, t k ) − I + L ∆ − σ ∆ (ϕ, t k ) ≤ σ ∆ (ϕ, t k ) − I +

n
+∑ x '2 ( ξk ) + y '2 (ηk ) + z'2 ( τk ) − x '2 ( t k ) + y '2 ( t k ) + z'2 ( t k ) ( t k − t k −1 )
k =1

Folosind inegalitatea

a2 + b2 + c 2 − m2 + n2 + p 2 ≤ a − m + b − n + c − p , (∀)a, b, c, m, n, p ∈ R ,

obţinem
L ∆ − I ≤ σ ∆ (ϕ, t k ) − I +
n
+ ∑ ( x ' (ξk ) − x ' ( tk ) + y' (ηk ) − y' ( t k ) + z' ( τk ) − z' (t k ) )( tk − t k −1 ).
k =1

Fie ε > 0. Cum ϕ este continuă pe [a,b] este integrabilă şi atunci

(∃) δ'ε > 0 astfel încât (∀)∆ ∈ D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t1 < ... < t n = b) cu ∆ < δ 'ε şi

ε
(∀)c k ∈ [ t k −1, t k ] , k = 1, n avem σ ∆ (ϕ, c k ) − I < şi în particular, pentru c k = t k ,
2

k = 1, n vom avea
ε
σ ∆ (ϕ, t k ) − I < (11.4)
2
Cum x' , y' , z' sunt continue pe [a,b] rezultă că sunt uniform continue şi
atunci (∃) δε'' > 0 astfel încât (∀) t' , t' ' ∈ [a, b] cu t'−t' ' < δ'ε' avem

ε ε ε
x' ( t ' ) − x ' ( t ' ' ) < , y' ( t ' ) − y' ( t ' ' ) < , z' ( t ' ) − z' ( t ' ' ) < (11.5)
6(b − a) 6(b − a) 6(b − a )
 - 226 -

Fie δ ε = min( δ 'ε , δ 'ε' ) şi ∆∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t1 < ... < t n = b) cu ∆ < δ ε .

Evident avem ξk − t k ≤ ∆ < δε , ηk − t k ≤ ∆ < δ ε , τk − tk ≤ ∆ < δε , k = 1, n şi

folosind condiţiile (11.5) vom avea

∑( ) (t
n
x ' (ξk ) − x ' ( tk ) + y' (ηk ) − y ' ( tk ) + z' ( τk ) − z' ( t k ) k − t k −1 ) <
k =1
(11.6)

n
ε ε ε  ε
< ∑  + +  (t k − t k −1 ) =
k =1  6(b − a ) 6(b − a) 6(b − a )  2

Folosind (11.4) şi (11.5) obţinem

L ∆ − I < ε, (∀) ∆ ∈ D([a,b]) cu ∆ < δ ε , deci
b
L( γ ) = I = ∫ a
x'2 ( t ) + y'2 ( t ) + z'2 ( t )dt . ■

Exemplu. Să se calculeze lungimea arcului de elice

x = a cos t

( γ ) :  y = a sin t , t ∈ [0,2π] , unde a > 0
 z=t

Vom avea
2π 2π
L( γ ) = ∫ 0
x'2 ( t ) + y'2 (t ) + z'2 (t )dt = ∫
0
a 2 sin2 t + a 2 cos2 t + 1dt =
2π
= ∫ 0
a2 + 1dt = 2π a2 + 1.

Observaţie. Fie γ o curbă netedă dată prin ecuaţiile parametrice (11.1).

Dacă M( x( t ), y( t ), z( t )) ∈ ( γ ) cu t ∈ [a, b] este un punct arbitrar de pe curba γ şi

notăm cu s( t ) = L( AM) , conform teoremei 11.1.1,

s( t ) = ∫a x' 2 ( τ) + y' 2 ( τ) + z' 2 ( τ)dτ .

t

Să observăm că funcţia s este crescătoare, derivabilă cu derivata continuă

pe [a,b] şi s' ( t ) = x'2 ( t ) + y'2 ( t ) + z'2 ( t ), (∀)t ∈ [a, b] , de unde

ds = x'2 ( t ) + y'2 ( t ) + z'2 ( t )dt , care se mai numeşte şi element de arc.

 - 227 -
Vom defini în continuare integrala curbilinie de speţa întâi sau în raport cu
arcul.
Fie γ o curbă rectificabilă dată prin ecuaţiile parametrice (11.1).

Fie funcţia f : D → R , unde D ⊂ R 3 astfel încât ( γ ) ⊂ D .

Fie ∆∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t1 < ... < t n = b) şi A k ( x( tk ), y( t k ), z( tk )), k = 0, n ,

A = A 0 , B = A n , punctele corespunzătoare de pe curba γ .

Fie sk = L( AA k ), k = 0, n , numită şi coordonata curbilinie a punctului A k . Să

observăm că sn = L( AB ) = L( γ ) = L, s0 = 0 .

Fie Mk (α k , β k , γ k ) ∈ A k −1 A k , k = 1, n , unde α k = x( ξ k ), βk = y( ξ k ), γ k = z(ξ k ) , cu

ξ k ∈ [ t k −1, t k ], k = 1, n .

Fie σk = L( AMk ), k = 1, n , coordonata curbilinie a lui Mk . Astfel un punct

oarecare Mk ∈ A k −1A k poate fi precizat fie prin coordonata sa curbilinie σ k , fie

prin coordonatele carteziene α k ,βk , γ k .

Evident avem σ k ∈ [sk −1, sk ], k = 1, n .

Pentru diviziunea ∆ = (a = t 0 < t1 < ... < t n = b) a intervalului [a, b] obţinem o

diviziune ∆ s = (0 = s0 < s1 < ... < sn = L ) a intervalului [0, L] .
n
Considerăm suma σ ∆ ( f , Mk ) = ∑ f (Mk )(sk − sk −1 ) , numită sumă integrală
k =1

curbilinie a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆ s şi punctelor intermediare Mk

(prin f (Mk ) înţelegem f (α k , βk , γ k ) ).

Definiţia 11.1.4. Funcţia f este integrabilă pe γ dacă (∃)I ∈ R astfel încât

(∀)ε > 0, ( ∃)δε > 0 astfel încât (∀)∆ ∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t1 < ... < t n = b ) cu

∆ < δ ε şi (∀)Mk ∈ A k −1A k , unde A k ( x( t k ), y( t k ), z( t k )), k = 1, n avem σ ∆ ( f , Mk ) − I < ε .

 - 228 -

Observaţie. Ca şi în cazul integralelor definite (capitolul 7) se arată că

numărul real I din definiţie, în ipoteza că există, este unic şi prin definiţie I se
numeşte integrala curbilinie de speţa întâi a funcţiei f pe curba γ şi se
notează:
I = ∫ f ( x, y, z)ds (sau ∫ f ( x, y, z)ds , ∫ fds )
γ γ
AB

Să observăm că ∫ f ( x, y, z)ds = lim σ ∆ ( f ,Mk ) .

∆ →0
γ

Proprietăţi ale integralei curbilinii de speţa întâi

Pornind de la proprietăţile integralei Riemann, se obţin cu uşurinţă

următoarele proprietăţi ale integralei curbilinii de speţa întâi.
1. Dacă f şi g sunt integrabile pe γ şi α, β ∈ R atunci αf + β g este integrabilă
pe γ şi

∫ (αf + βg)ds = α ∫ fds + β∫ gds

γ γ γ

2. Fie (γ) = AB şi C∈ AB . Dacă f este integrabilă pe AC şi pe CB atunci f

este integrabilă pe AB şi ∫ f ds = ∫ f ds + ∫ f ds .
AB AC CB

3. Dacă f este integrabilă pe γ şi f ≥ 0 atunci ∫ f ds ≥ 0 .

γ

Consecinţă. Dacă f, g sunt integrabile pe γ şi f ≤ g atunci ∫ f ds ≤ ∫ g ds .

γ γ

Vom da în continuare o formulă de calcul al integralelor curbilinii de speţa

întâi.

Teorema 11.1.2. Fie γ o curbă netedă dată prin ecuaţiile parametrice

(11.1) şi fie f: D→R, continuă, unde D⊂ R3 astfel încât (γ) ⊂ D.
Atunci funcţia f este integrabilă pe γ şi
 - 229 -
b
∫ f ( x, y, z) ds = ∫
γ
a
f ( x( t ), y( t ), y( t )) x' 2 ( t ) + y' 2 ( t ) + z' 2 ( t ) dt .

Fie I = ∫ a f ( x( t ), y( t ), z( t )) x' 2 ( t ) + y' 2 ( t ) + z' 2 ( t ) dt ,

b
Demonstraţie.

∆∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t 1 < Λ < t n = b ) , ξ k ∈ [t k −1, t k ], k = 1, n ,

A k (x( t k ), y( t k ), z( t k )) , k = 0, n , Mk (x( ξk ), y(ξ k ), z(ξ k )) ∈ A k −1A k , k = 1, n ,

sk = L(AAk).

Avem σ ∆ ( f ,Mk ) = ∑ f (x(ξ k ), y(ξ k ), z(ξ k ))(sk − sk −1 ) .

n

k =1

Cum funcţiile x’, y’, z’ sunt continue, din teorema de medie (∃)ηk ∈ [t k −1, t k ],

k = 1,n astfel încât

∫
tk
s k − s k −1 = x'2 (ζ ) + y'2 (ζ ) + z'2 (ζ ) d ζ =
t k −1

= x'2 (ηk ) + y'2 (ηk ) + z'2 (ηk ) ( tk − t k −1 ).

Fie ϕ: [a,b]→R, ϕ( t ) = f (x( t ), y( t ), z( t )) , care evident este o funcţie continuă.

Vom avea
n
σ ∆ ( f, Mk ) = ∑ ϕ(ξk ) x'2 (ηk ) + y '2 (ηk ) + z'2 (ηk ) ( tk − t k −1 ) =
k =1
n
= ∑ ϕ(ξk ) x'2 (ξk ) + y'2 (ξk ) + z'2 (ξk ) ( t k − t k −1 ) + (11.7)
k =1
n
+ ∑ ϕ(ξk )
k =1
[ x' ( η ) + y ' ( η ) + z' ( η ) −
2
k
2
k
2
k ]
x '2 (ξk ) + y '2 (ξk ) + z'2 (ξk ) (t k − tk −1 )

Prima sumă din ultimul membru al egalităţilor (11.7) reprezintă o sumă

Riemann corespunzătoare funcţiei ϕ x' 2 + y' 2 + z' 2 , diviziunii ∆ şi punctelor

intermediare ξ k.

Cum funcţia ϕ x' 2 + y' 2 + z' 2 este continuă, va fi integrabilă pe [a,b] şi

atunci, dacă ∆n∈D([a,b]) este un şir de diviziuni cu ∆ n → 0 va rezulta că

pn
lim σ ∆ n ( f, ξnk ) = lim ∑ ϕ(ξnk ) x '2 (ξnk ) + y'2 (ξnk ) + z'2 (ξnk ) (t nk − t nk −1 ) = I .
n→∞ n→∞
k =1

Folosind uniform continuitatea funcţiei ϕ x ' 2 + y ' 2 + z ' 2 va rezulta că a

doua sumă din ultimul membru al egalităţilor (11.7) are limita 0 pentru ∆ n → 0 .
 - 230 -
În concluzie, dacă ∆n∈D([a,b]) cu ∆ n → 0 rezultă că lim σ ∆ ( f , Mnk ) = I , deci
n→∞ n

f este integrabilă pe γ şi

∫ f (x, y, z )ds = I = ∫ f (x( t), y(t ), z(t ))

b

a
x' 2 ( t ) + y' 2 ( t ) + z' 2 ( t ) dt ■
γ

x = x( t )
Observaţie. În cazul curbelor plane (γ):  , t ∈ [a,b] vom avea
y = y( t )

∫ f ( x, y ) ds = ∫a f (x(t ), y(t))
b
x' 2 ( t ) + y' 2 ( t ) dt
γ

iar în cazul unei reprezentări explicite (γ): y = y(x), x ∈ [α,β],

∫ f ( x, y ) ds = ∫ f (x, y( x ))
β

α
1 + y' 2 ( x ) dx .
γ

Exemple. 1. Să se calculeze integrala

x = a cos t
1 
I=∫ 2 ds , unde ( γ ) : y = a sin t , t ∈ [0,π].
γ x + y + z
2 2
z = b t

Să observăm că ipotezele teoremei 11.1.2 sunt îndeplinite şi atunci
π 1
I= ∫ 0 a cos t + a 2 sin2 t + b 2 t 2
2 2
a2 sin2 t + a2 cos 2 t + b2 dt =
π
1 π a 2 + b2 bt
= a +b ∫ 2
2 2
dt = arctg =
0 a + b2t2 ab a 0
a2 + b 2 πb
= arctg .
ab a

2. Să se calculeze integrala
x2 y2
I = ∫ x y ds , unde ( γ ) : + = 1, x ≥ 0, y ≥ 0, iar a,b > 0, a ≠ b .
γ a2 b2

Curba (γ) este un arc de elipsă care se scrie parametric astfel:

x = a cos t

(γ) :   π şi atunci:
y = b sin t, t ∈ 0, 2 
  
 - 231 -
π
I = ∫ 02 a b sin t cos t a 2 sin 2 t + b 2 cos 2 t dt =

a b 2π 2 1 − cos 2t 2 1 + cos 2t
= ∫
2 0
sin 2 t a
2
+ b
2
dt =

a b 2π b2 − a 2 a2 + b2
2 ∫0
= sin 2t cos 2t + dt =
2 2
′ 2 1

ab π
 b 2
− a 2
a 2
+ b 2
  b − a 2
a 2
+ b 
2 2

2(b 2 − a 2 ) ∫0  2
=−  cos 2t +  cos 2t +  dt =
2   2 2 
2

3
π
 b2 − a2 a2 + b2  2

 cos 2t +  2

ab  2 2 
=− =
2(b 2 − a 2 ) 3
2 0

 3 3

ab 
 − b 2
− a 2
a 2
+ b 2
 2
 b2 − a2 a2 + b2 2 
= +  −  +  =
3 (a 2 − b 2 )   2 2 
  2 2  
 
a b (a 2 + a b + b 2 )
=
ab
( 3
− 3
) =
3 (a 2 − b 2 )
a b
3 (a + b )

Aplicaţii ale integralei curbilinii de speţa întâi

1. Lungimea unei curbe rectificabile

În definiţia integralei curbilinii de speţa întâi, luând f(x,y,z)=1 obţinem

n
σ ∆ (f , Mk ) = ∑ (sk − sk −1 ) = L(γ ) , de unde prin trecere la limită cu ∆ →0
k =1

obţinem L(γ ) = ∫ ds .
γ

2. Aplicaţii mecanice

Considerăm un fir material de grosime neglijabilă, care este imaginea unei

curbe netede γ din R3. Considerăm firul neomogen, la care densitatea
µ = µ(x,y,z) > 0 este o funcţie continuă de coordonatele punctului de pe curbă.
 - 232 -
Din considerente de mecanică se poate arăta că masa M şi coordonatele
centrului de greutate G(x G,yG,zG) sunt date de

M = ∫ µ(x, y, z ) ds , x G = x µ(x, y, z) ds ,
1
γ M ∫γ

y µ(x, y, z) ds , z G = ∫ z µ(x, y, z ) ds .
1 1
yG =
Mγ∫ Mγ

Momentele de inerţie ale firului γ faţă de planele de coordonate, axe şi

respectiv pol vor fi date de
IxOy = ∫ z 2 µ (x, y, z) ds , IyOz = ∫ x 2 µ(x, y, z ) ds , I xOz = ∫ y 2 µ(x, y, z ) ds ,
γ γ γ

IOx = ∫ (y 2 + z 2 )µ(x, y, z ) ds , IOy = ∫ (x 2 + z 2 ) µ(x, y, z ) ds ,

γ γ

IOz = ∫ (x 2 + y 2 )µ(x, y, z ) ds , IO = ∫ (x 2 + y 2 + z 2 )µ (x, y, z ) ds .

γ γ

11.2. Integrale curbilinii de speţa a doua (sau în raport cu

coordonatele)

x = x( t )

Fie (γ ) = AB : y = y( t ) , t ∈ [a, b] , (11.8)
z = z( t )

o curbă simplă, rectificabilă, de extremităţi A (x(a ), y(a), z(a)) şi B(x(b), y(b), z(b)) .

Fie F : D → V3 o funcţie vectorială de componente P,Q,R: D → R, unde

D ⊂ R3 astfel încât (γ ) ⊂ D .

Presupunem că F este mărginită pe D, adică P,Q,R sunt mărginite pe D.

Fie ∆ ∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t 1 < Λ < t n = b ) şi punctele corespunzătoare de

pe curbă A k (x k , y k , z k ) , k = 0, n , A0 = A, An = B, unde x k = x(t k ) , y k = y(t k ) ,

z k = z(t k ) , k = 0, n .

Fie Mk (α k , β k , γ k ) ∈ A k −1A k , k = 1, n unde α k = x(ξ k ) , βk = y(ξ k ) , γ k = z(ξ k ) ,

ξ k ∈ [t k −1, t k ].
 - 233 -

Considerăm suma

( )
n
σ ∆ F, Mk = ∑ [ P(Mk )(x k − x k −1 ) + Q(Mk )(y k − y k −1 ) + R(Mk )(zk − z k −1 ) ] ,
k =1

numită sumă integrală curbilinie a funcţiei F corespunzătoare diviziunii ∆ şi

punctelor intermediare M k.

Definiţia 11.2.1. Funcţia F este integrabilă pe curba γ dacă (∃)I∈ R astfel

încât (∀ ) ε > 0, (∃) δ ε > 0 astfel încât (∀ ) ∆ ∈D([a,b]), ∆ = (a = t 0 < t 1 < Λ < t n = b ) ,

cu ∆ < δ ε şi (∀ )Mk ∈ A k −1A k , unde A k (x(t k ) , y(t k ) , z(t k )), k = 1, n avem

( )
σ ∆ F, Mk − I < ε .

Observaţie. Se arată ca şi în cazul integralei definite (capitolul 7) că

numărul real I din definiţie, în ipoteză că există, este unic şi prin definiţie I se
numeşte integrala curbilinie de speţa a doua a funcţiei F pe curba γ şi se
notează:
I = ∫ P( x, y, z) dx + Q( x, y, z) dy + R( x, y, z) dz (sau ∫ P dx + Q dy + R dz )
γ γ

Să observăm că I = lim σ ∆ F, Mk .
∆ →0
( )
Dacă r = x i + y j + zk este vectorul de poziţie al punctului curent M (x,y,z)

 
din spaţiu şi dr = dx i + dy j + dz k atunci I = ∫ F(x, y, z ) dr  sau ∫ F dr  .
 
γ  γ 

Observaţii. 1. Din punct de vedere fizic I reprezintă lucrul mecanic

efectuat de forţa variabilă F de-a lungul arcului AB . Astfel ∫ F(x, y, z ) dr
γ
se mai

numeşte circulaţia vectorului F de-a lungul arcului AB .

2. Dacă curba γ este închisă, adică A = B atunci γ se mai numeşte contur şi
integrala se mai notează
I = ∫ F(x, y, z ) dr .
γ
 - 234 -
3. Un punct M(x(t ), y(t ), z(t )) ∈ (γ ) parcurge curba γ într-un sens pe care îl
numim direct atunci când t parcurge continuu intervalul [a,b] de la a la b.
Când t parcurge intervalul [a,b] de la b la a, punctul corespunzător M
parcurge γ în sens invers.
O curbă γ împreună cu unul din sensurile de parcurgere se numeşte curbă
orientată.
Curba γ împreună cu sensul direct de parcurgere se notează cu γ + şi în

mod asemănător se defineşte γ − .

Dacă γ = AB scriem γ + = AB, γ − = BA .

În plan se consideră de obicei sensul direct cel trigonometric.

Din definiţie se observă că, dacă se schimbă sensul de parcurs pe arcul
AB atunci diferenţele x k − x k −1, y k − y k −1, zk − zk −1 îşi schimbă semnul deci:

∫ F(x, y, z ) dr = − ∫ F(x, y, z ) dr .
AB BA

Alte proprietăţi ale integralei curbilinii de speţa a doua care se obţin cu

uşurinţă pornind de la proprietăţile integralei Riemann sunt date de

Propoziţia 11.2.1.
i) Dacă F, G sunt integrabile pe γ şi α, β ∈ R atunci αF + βG este
integrabilă pe γ şi

∫ (αF + βG)dr = α ∫ F dr + β ∫ G dr ;
γ γ γ

ii) Dacă C ∈ AB şi F este integrabilă pe arcele AC şi pe CB atunci F

este integrabilă pe AB şi

∫ F dr = ∫ F dr + ∫ F dr .
AB AC CB
 - 235 -
Vom da în continuare o formulă de calcul pentru integralele curbilinii de
speţa a doua.
Teorema 11.2.1. Fie γ o curbă netedă dată prin ecuaţiile parametrice

(11.8) şi fie F : D → V3 , F = (P, Q,R ) , continuă, unde D ⊂ R3 astfel încât (γ) ⊂ D.

Atunci funcţia F este integrabilă pe γ şi

∫ P(x, y, z )dx + Q(x, y, z ) dy + R(x, y, z ) dz =

γ

= ∫a [P(x(t ), y(t ), z(t ))x' (t ) + Q(x(t ), y(t ), z(t ))y' (t ) + R(x(t ), y(t ), z(t ))z' (t )]dt .
b

Demonstraţie. Notăm cu I integrala din membrul drept şi fie ∆ ∈D([a,b]),

∆ = (a = t 0 < t 1 < Λ < t n = b ) , c k ∈ [t k −1, t k ] , k = 1,n ,

Mk (x(c k ), y(c k ), z(c k )) ∈ A k −1A k , unde A k (x k , y k , z k ) ,

x k = x(t k ) , y k = y(t k ), zk = z(t k ), k = 0, n .

Vom avea

( )
n
σ ∆ F, Mk = ∑ [P(Mk )(xk − x k −1 ) + Q(Mk )(y k − y k −1 ) + R(Mk )(z k − z k −1 ) ]
k =1

Cum γ este netedă, funcţiile x, y, z sunt de clasă C1 pe [a,b] şi din teorema

lui Lagrange (∃) ξ k , ηk , τ k ∈ (t k −1, t k ), k = 1, n astfel încât

x k − x k −1 = x (t k ) − x (t k −1 ) = x' (ξk )(t k − t k −1 )

y k − y k −1 = y(tk ) − y(tk −1 ) = y' (ηk )(t k − t k −1 )

zk − z k −1 = z(tk ) − z(t k −1 ) = z' (τk )(tk − t k −1 ) .

Obţinem astfel

( )
n
σ ∆ F, Mk = ∑ [P(x (c k ), y(c k ), z(c k )) x' (ξk ) +
k =1

+ Q(x (c k ), y (c k ), z(c k )) y' (ηk ) + R(x (c k ), y (c k ), z(c k )) z' (τk ) ] (tk − t k −1 )

Scriem σ ∆ F, Mk ( ) astfel
 - 236 -

( )
σ ∆ F, Mk = ∑ [P(x(c k ), y(c k ), z(c k )) x' (c k ) + Q(x(c k ), y (c k ), z (c k )) y' (c k ) +
n

k =1

+ R(x (c k ), y (c k ), z(c k )) z' (c k )] (t k − t k −1 ) +

n
+ ∑ [ P(x(c k ), y(c k ), z(c k )) (x' (ξk ) − x ' (c k )) +
k =1

+ Q(x (c k ), y(c k ), z(c k )) (y' (ηk ) − y' (c k )) +

+ R(x (c k ), y (c k ), z(c k )) (z' (τk ) − z' (c k )) ] (tk − t k −1 ).

şi demonstraţia se continuă în mod asemănător cu demonstraţia teoremei 11.1.2.

■
Exemple. 1. Să se calculeze circulaţia vectorului
v = (2x − y )i + z j + (x + 3 z )k de-a lungul arcului de elice

 x = a cos t
(γ ) : y = a sin t , t ∈ [0, π], unde a ∈ R*.
z = a t


Vom avea: ∫ v dr = ∫ (2x − y ) dx + z dy + (x + 3z ) dz =

γ γ

∫ [(2a cos t − a sin t )(− a sin t ) + at a cos t + (a cos t + 3a t ) a] dt =

π
=
0

π
(
= a2 ∫ − 2 sin t cos t + sin2 t + t cos t + cos t + 3t dt =
0
) a2
2
( )
3 π2 + π − 4 .

2. Să se calculeze integrala

I = ∫ 1 − x 2 dx + x dy , unde (γ): x2 + y2 = 1, y ≥ 0, este parcursă în sens direct.

γ

x = cos t
Scriem curba γ sub forma parametrică (γ ) : 
y = sin t, t ∈ [0, π]
Vom avea

I=∫
0
π
[ 1− cos t (− sint) + cost(cost)]dt =
2

0
π
( ) 0
π
= ∫ − sin2 t + cos2 t dt = ∫ cos 2t dt = 0
 - 237 -

Integrale curbilinii independente de drum

Fie integrala ∫ P( x, y ) dx + Q( x, y ) dy ,
AB
(11.9)

unde γ = AB este curbă simplă, netedă, P,Q: D → R, continue, D ⊂ R2, deschisă

astfel încât (γ) ⊂ D.
Ne propunem să găsim condiţiile în care integrala (11.9) nu depinde de
drum, adică să nu depindă de γ, ci numai de extremităţile A şi B ale curbei.

Teorema 11.2.2. Condiţia necesară şi suficientă ca integrala (11.9) să nu

depindă de drum în D este ca să existe o funcţie F: D → R, diferenţiabilă pe D
astfel încât dF(x, y ) = P(x, y )dx + Q(x, y ) dy, (∀)(x, y ) ∈ D.

În acest caz expresia diferenţială P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy se numeşte

diferenţială totală exactă iar F primitivă a expresiei diferenţiale.

Demonstraţie.
Suficienţa. Presupunem că există F: D → R, diferenţiabilă pe D astfel
încât dF(x, y ) = P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy, (∀ )(x, y ) ∈ D.

x = x( t )
Fie (γ ) :  , de extremităţi A(x1,y2), B(x2,y2),
y = y( t ), t ∈ [a, b]
unde x1 = x(a), y1 = y(a), x2 = x(b), y2 = y(b).

Vom avea
∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ [P(x(t ), y(t )) x' (t ) + Q(x(t ), y(t )) y' (t )]dt =
b

a
γ

F(x(t ), y(t )) dt = F(x 2 , y 2 ) − F(x1, y 1 )

b d
= ∫a
dt

Necesitatea. Presupunem că integrala (11.9) este independentă de drum.

Fie A(x0,y0) ∈ D, fixat şi M(x,y) ∈ D arbitrar.
 - 238 -

Fig.2

Definim funcţia F: D → R astfel F(x, y ) = ∫ P( x, y) dx + Q(x, y ) dy , (∀ )(x, y ) ∈ D .

AM

Fie h∈ R cu h suficient de mic astfel încât M’(x+h,y)∈D (acest lucru este

posibil deoarece D este deschisă).

Folosind teorema de medie de la integrala Riemann, există θ∈(0,1) astfel
încât
F(x + h, y ) − F(x, y ) = ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy − ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy =
AM ' AM

∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ P(t, y ) dt = h P(x + θh, y ).

x+h
=
x
MM'

Astfel, pentru h≠0 vom avea

F(x + h, y ) − F(x, y ) ∂F
= P(x + θh, y ) → P(x, y ) , pentru h→0, deci (∃) (x, y ) = P(x, y )
h ∂x

Analog (∃) ∂F (x, y ) = Q(x, y ) şi atunci F este diferenţiabilă în (x,y) şi

∂y
dF(x,y) = P(x,y)dx+Q(x,y)dy. ■

Observaţie. O integrală independentă de drum ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy

γ
se

( x 2 ,y 2 )
mai notează şi astfel ∫( P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy , unde A(x1,y1), B(x 2,y2) sunt
x 1, y 1 )

extremităţile curbei.
 - 239 -
Consecinţe:
1. Dacă integrala ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy este independentă de drum atunci
γ

(∃) F: D →R, diferenţiabilă pe D astfel încât dF(x, y ) = P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy,

∂F ∂F
(∀)(x, y ) ∈ D , adică = P, = Q , în D.
∂x ∂y

∂P ∂ 2F ∂Q ∂ 2F
În plus, dacă P, Q ∈C1(D) atunci F∈C2(D) şi cum = , = ,
∂y ∂x∂y ∂x ∂y∂x
folosind teorema lui Schwarz rezultă
∂P ∂Q
= . (11.10)
∂y ∂x
Dacă D este un interval bidimensional (adică D=I×J, unde I,J⊂R sunt
intervale) sau mai general, D domeniu simplu conex atunci (11.10) reprezintă o
condiţie necesară şi suficientă ca integrala (11.9) şi să fie independentă de drum.
2. Dacă integrala (11.9) este independentă de drum şi γ este o curbă

simplă, netedă, închisă atunci ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = 0 .

γ

Într-adevăr, fie A,B∈(γ) şi m, n ca în figură:

Fig.3
Vom avea:

∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy + ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy =

γ AmB BnA

= ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy − ∫ P(x, y )dx + Q(x, y ) dy = 0

AmB AnB
 - 240 -

Observaţie. Se arată că, dacă integrala (11.9) este nulă pe orice curbă
închisă situată în D atunci ea este independentă de drum.

Calculul integralelor curbilinii independente de drum

Presupunem că integrala I = ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy este independentă de

γ

drum, unde (γ ) = AB , A(x1,y1), B(x2,y2), P,Q: D → R, continue, D ⊂ R2, (γ) ⊂ D.

Presupunem că [AC] , [CB] ⊂ D , unde C are coordonatele C(x 2,y1).

Fig. 4

x = t x = x 2
Vom avea AC :  , t ∈ [x1, x 2 ], CB :  , t ∈ [y1, y 2 ] şi atunci
y = y 1 y = t

I= ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy + ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy =

AC CB

∫ P(t, y ) dt + ∫ Q(x 2 , t ) dt,

x2 y2
= 1 deci
x1 y1

∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ x P(t, y1 ) dt + ∫ y Q(x 2 , t ) dt .

( x 2 ,y 2 ) x2 y2

( x1,y1 ) 1 1

Rezultă că o primitivă a expresiei diferenţiale P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy este

F(x, y ) = ∫ x P(t, y 0 ) dt + ∫ y Q(x, t ) dt , unde M0 (x 0 , y 0 ) ∈ D este un punct fixat.

x y

0 0
 - 241 -

Observaţie. Rezultatele obţinute până acum în cazul bidimensional se

extind în cazul tridimensional astfel:
Dacă P,Q,R ∈ C1(D), unde D ⊂ R3 este un domeniu simplu conex, (γ) ⊂ D,
curbă netedă, simplă atunci o condiţie necesară şi suficientă ca integrala

∫ P(x, y, z ) dx + Q(x, y, z ) dy + R(x, y, z ) dz

γ
să fie independentă de drum este

ca
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , = , în D.
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z

Exemplu. Fie γ o curbă plană simplă, netedă. Să se arate că integrala

∫ (2xy + y )dx + (x + 2xy )dy este independentă de drum şi să se determine o

2 2

primitivă a expresiei de sub integrală.

Avem P(x,y)= 2xy+y2, Q(x,y)= x2+2xy, P,Q∈C1(R2) ,
∂P ∂Q
= = 2x + 2y , deci integrala dată este independentă de drum şi atunci
∂y ∂x

există F: R2→ R, diferenţiabilă cu dF(x, y ) = (2xy + y 2 )dx + (x 2 + 2 xy)dy .

Funcţia F se determină prin

F(x, y ) = ∫( x P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ x P(t, y 0 ) dt + ∫ y Q(x, t ) dt ,

( x,y ) x y

0 ,y 0 ) 0 0

unde (x 0 , y 0 ) ∈ R 2 este un punct fixat. Luând (x0,y0)=(0,0) obţinem:

F(x, y ) = ∫0 P(t,0 ) dt + ∫0 Q(x, t ) dt = ∫0 0 dt + ∫0 (x 2 + 2xt ) dt = x 2 y + xy 2

x y x y

Probleme propuse

1. Să se calculeze:
a) ∫ x ds , unde (γ ) : y = ln x, x ∈ [1,2] ;
γ

b) ∫x
2
y ds , unde (γ ) : x + y = 1;
γ
 - 242 -
x = t
c) ∫γ xy ds , unde ( γ ) :  ;
y = 1 − t 2 , t ∈ [− 1,1]

d) ∫ xyz ds , unde (γ ) = [AB], A (2,1,−1),B(3,0,2) ;

γ

e) ∫ 2 y 2 + z 2 ds , unde (γ ) : x 2 + y 2 + z 2 = a 2 , x = y .
γ

2. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate G al firului material

omogen
x = a(t − sin t )
(γ ) :  , t ∈ [0,2π], a > 0 .
x = a(1 − cos t )

3. Să se calculeze
y dx − x dy
a) ∫ , unde (γ ) : x 2 + y 2 = a 2 şi este parcursă în sens direct ;
γ x +y
2 2

x = a cos b cos t

b) ∫ y dx + z dy + x dz , unde (γ ) : y = a cos b sin t, t ∈ [0,2π];
γ 
z = a sin b

c) ∫ (x − y )dx − y dy ,
γ
unde γ este frontiera mulţimii din R2 mărginită de

curbele de ecuaţii y = x 2 , y 2 = x şi parcursă în sens invers acelor de ceasornic ;

d) ∫ x dy + y dz + z dx ,
γ
unde γ este curba obţinută prin intersecţia suprafeţei

sferice de ecuaţie x 2 + y 2 + z 2 = a 2 cu planele de coordonate, situată în primul

octant şi parcursă în sens direct.

2 x(1 − e y ) ey
4. Fie P,Q: R →R, P(x, y ) =
2
, Q(x, y ) = .
(1 + x )
2 2
1+ x2

Să se arate că (∃)F : R 2 → R, diferenţiabilă pe R2 astfel încât

dF(x, y ) = P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy, (∀ )(x, y ) ∈ R 2 şi să se determine F.

 - 243 -

( 2,2 )
5. Să se calculeze ∫ (1,1)
(
2xy dx + 1 − x 2 dy) şi să se determine o primitivă a
(1 − x )
2 2
+y 2

expresiei de sub integrală.

∂f ∂f
6. Fie f: D → R, f∈C2(D), unde D⊂R2 şi fie v = grad f = i+ j.
∂x ∂y
Să se arate că, dacă γ este o curbă simplă netedă astfel încât (γ) ⊂ D

atunci ∫ v dr = 0 .
γ

7. Fie γ o curbă simplă, închisă, netedă sau netedă pe porţiuni ce limitează

1
2 ∫γ
un domeniu D. Atunci D are arie şi Aria D = x dy − y dx .
 - 244 -

CAPITOLUL 12

INTEGRALE MULTIPLE

12.1. Integrale duble

Fie f :D → R o funcţie mărginită, unde D ⊂ R2 este un domeniu compact cu

frontiera γ = FrD, o curbă pe care o considerăm simplă, închisă, netedă sau
netedă pe porţiuni.
Dacă presupunem f ≥ 0 atunci graficul său
Γf ={(x,y,z)∈R3 : (x,y)∈D, z = f(xy)} este o suprafaţă Σ situată deasupra

planului x0y şi proiecţia ortogonală a ei pe planul x0y este domeniul D. Ne

propunem să determinăm volumul cilindrului care se sprijină pe D, are
generatoarele paralele cu axa 0z şi este limitat superior de suprafaţa Σ .

Definiţia 12.1.1. Fie A ⊂ R2. Definim d(A) = sup d(P1,P2), numit şi

P1 , P2 ∈A

diametrul mulţimii A, unde d(P1,P2) reprezintă distanţa dintre punctele P1 şi P2.

Definiţa 12.1.2. Spunem că ∆ = ( D1, D2 , ..., Dn ) este o diviziune a domeniului

D dacă D1,D2,…, Dn sunt domenii compacte fără puncte interioare comune astfel
n
încât D = U Dk şi γ k = FrDk, k = 1, n , este o curbă simplă, închisă, netedă sau
k =1

netedă pe porţiuni.
Vom nota cu D(D) mulţimea tuturor diviziunilor lui D şi pentru Δ∈ D(D),
Δ = (D1,D2,…,Dn), vom nota cu ∆ = max d(D k ) , norma diviziunii Δ.
k =1,n
 - 245 -

Pk (ξ k , ηk ) ∈ D k , k = 1, n σ ∆ (f , Pk ) = ∑ f (Pk ) ariaDk,
n
Fie şi numită sumă
k =1

integrală dublă a funcţiei f, corespunzătoare diviziunii ∆ şi punctelor Pk.

Să observăm că Dk are arie, cum γ k = FrDk este o curbă simplă, închisă,
netedă sau netedă pe porţiuni.
Fie mk = inf f , Mk = sup f , k = 1, n şi
Dk Dk

n n
s ∆ ( f ) = ∑ mk aria Dk , S ∆ ( f ) = ∑ Mk aria D k , sumele Darboux inferioară, şi
k =1 k =1

respectiv superioară a funcţiei f corespunzătoare diviziunii Δ.

Să observăm că s ∆ (f) ≤ σ ∆ (f , Pk ) ≤ S ∆ (f ), (∀)∆ ∈ D (D), ∆ = (D1, D2, …,Dn) şi

(∀) Pk (ξ k , ηk ) ∈ Dk , k = 1, n .
Dacă f ≥ 0 suma σ ∆ (f, Pk) reprezintă volumul corpului obţinut prin

reuniunea a n cilindri având ca baze pe D1,D2,…,Dn, generatoarele paralele cu

axa Oz şi înălţimile egale, respectiv, cu f(P1), f(P2), …,f(Pn).
Volumul astfel obţinut aproximează volumul cilindrului din introducere.
Sumele Darboux s ∆ (f), S ∆ (f ) aproximează prin lipsă şi respectiv prin
adaus volumul cilindrului.

Definiţia 12.1.3. Funcţia f este integrabilă pe D dacă (∃ ) I∈R cu

proprietatea ∀ ε > 0, (∃) δ ε > 0 astfel încat (∀)Δ∈D(D), ∆ = (∆ 1, ∆ 2 ,..., ∆ n ) , cu

∆ < δ ε şi (∀ ) Pk (ξ k, ηk )∈Dk , k = 1, n avem σ ∆ (f , Pk ) − I < ε .

Ca şi în cazul integralei definite se arată că numărul real I din definiţie, în

ipoteza că există, este unic şi prin definiţie I se numeşte integrala dublă a funcţiei
 
f pe D şi se notează I = ∫∫ f (x, y ) dx dy  sau ∫∫ f dx dy  .
D  D 

Să observăm că ∫∫ f (x, y ) dx dy =
D
lim σ ∆ (f , Pk ) .
∆ →0

Observaţie. Din definiţie rezultă că funcţia f este integrabilă pe D dacă şi

numai dacă (∀)Δn∈D (D), ∆n = (D1n, Dn2 , ..., Dnp n
) cu ∆n → 0 şi
 - 246 -
(∀) Pkn (ξnk, ηnk ) ∈ Dnk, k = 1, pn şirurile (σ (f, P ))
∆n
n
k sunt convergente către o aceeaşi

limită.
Observaţie. Dacă f este integrabilă pe D şi f ≥ 0 atunci ∫ ∫ f (x, y )dx dy
reprezintă volumul cilindrului care se sprijină pe D, are generatoarele paralele cu
axa Oz şi este limitat superior de suprafaţa de ecuaţie z = f(x,y).

Criterii de integrabilitate

Teorema 12.1.1. (Criteriul lui Darboux). Fie f : D ⊂ R 2 → R, mărginită.

Atunci funcţia f este integrabilă pe D dacă şi numai dacă (∀ ) ε > 0, (∃) δ ε > 0

astfel încât (∀) Δ∈D(D) cu ∆ < δ ε avem SΔ(f) – sΔ(f) < ε.

Demonstraţie. Necesitatea. Presupunem că f este integrabilă pe D şi fie

I = ∫∫ f ( x, y ) dx dy şi ε > 0.
D

Conform definiţiei (∃) δ ε > 0 astfel încât (∀)Δ∈ D(D), Δ = (D1,D2,…,Dn) cu

ε
∆ < δ ε şi (∀) Pk (ξ k , ηk ) ∈ D k , k = 1, n avem σ ∆ (f , Pk ) − I < , sau echivalent
3
ε ε
I− < σ ∆ (f , Pk ) < I + (12.1)
3 3
Trecând în inegalităţile (12.1) la infimum şi apoi la supremum după Pk∈Dk,

k ∈ 1, n şi folosind următoarele relaţii dintre sumele Riemann şi Darboux:

{ } { }
sΔ(f) = inf σ ∆ (f , Pk ) : Pk ∈ Dk , k = 1, n , SΔ(f) = sup σ ∆ (f , Pk ) : Pk ∈ Dk , k = 1, n , obţinem
ε ε ε ε
I− ≤ s ∆ ( f ) ≤ I + şi respectiv I − ≤ S ∆ ( f ) ≤ I + , de unde
3 3 3 3
2ε
SΔ(f) – sΔ(f) ≤ < ε , (∀)Δ∈ D(D) cu ∆ < δ ε .
3
Suficienţa. Fie I = sup {s ∆ ( f ) : ∆ ∈D(D)}, I = {inf S ∆ (f ) : ∆ ∈ D(D)}. Evident

avem s ∆ ( f ) ≤ I ≤ I ≤ S ∆ ( f ) , (∀)Δ∈ D(D).

(12.2)
 - 247 -
Fie ε > 0. Conform ipotezei (∃) δ ε > 0 astfel încât (∀)Δ∈ D(D) cu ∆ < δ ε

avem SΔ(f) – s Δ(f) < ε şi folosind (12.2) rezultă 0 ≤ I − I ≤ SΔ(f) – sΔ(f) < ε , adică

0 ≤ I − I < ε.

Cum ε > 0 este arbitrar rezultă I = I . Fie I = I = I . Avem sΔ(f) ≤ I ≤ SΔ(f) şi

sΔ(f) ≤ σ ∆ (f , Pk ) ≤ SΔ(f), (∀)Δ∈ D(D), Δ = (D1,D2,...,Dn) şi Pk (ξ k , ηk ) ∈ D k , k = 1, n ,

de unde sΔ(f) – SΔ(f) ≤ σ ∆ (f , Pk ) − I ≤ SΔ(f) – sΔ(f), sau σ∆ (f, Pk ) − I ≤ SΔ(f) – s Δ(f).

Dacă ∆ < δ ε , rezultă SΔ(f) – s Δ(f) < ε şi atunci σ ∆ (f , Pk ) − I < ε ,

(∀) Pk (ξ k , ηk ) ∈ Dk , k = 1, n , adică funcţia f este integrabilă pe D şi ∫∫ f (x, y ) dx dy = I.

D

■
Observaţie. I se numeşte integrala Darboux inferioară iar I integrala

Darboux superioară. Din teorema 12.1.1 rezultă că o functie mărginită

f : D ⊂ R2 → R este integrabilă pe D dacă şi numai dacă integralele Darboux
corespunzătoare, I şi I , sunt egale. Valoarea comună a celor două integrale

I = I = I se numeşte integrala lui f pe D.

Teorema 12.1.2. Orice funcţie f : D → R, continuă pe compactul D ⊂ R2,

este integrabilă pe D.
Demonstraţie. Fie ε > 0. Cum f este continuă pe compactul D, din
teorema lui Cantor este uniform continuă şi atunci (∃) δ ε > 0 astfel încât

(∀)(x’,y’), (x’’,y’’) ∈ D cu (x' , y' ) − (x' ' , y' ') = (x'− x' ')2 + (y'− y' ')2 < δ ε , avem

ε
f (x' , y') − f (x' ' , y' ') < .
aria D

Fie Δ∈D(D), Δ=(D1,D2,...,Dn) cu ∆ < δ ε .

Cum f este continuă şi Dk compactă, k = 1, n , (∃) (ξ 'k , ηk' ) ∈ D k , (ξ k'' , ηk'' ) ∈ D k ,

k = 1, n astfel încât

mk = inf f = f (ξk' , η'k ), Mk = sup f = f (ξ'k' , ηk'' ), k = 1, n .

Dk Dk
 - 248 -

Deoarece (ξ , η ) − (ξ , η )
'
k
'
k
''
k
''
k ≤ d ( Dk ) ≤ ∆ < δε , (∀) k = 1, n va rezulta că

ε
( ) ( ) , şi atunci SΔ(f) – sΔ(f) = ∑ (Mk − mk )aria Dk =
n
f ξk' , η'k − f ξk'' , ηk'' <
aria D k =1

(( ) ( )) ε
n n
= ∑ f ξ 'k' , ηk'' − f ξk' , ηk' aria Dk < ∑ aria Dk = ε , deci
k =1 k =1 aria D

SΔ(f) – sΔ(f) < ε şi conform teoremei 12.1.1 funcţia f este integrabilă pe D. ■

Proprietăţi ale integralei duble

Folosind definiţia integrabilităţii în cazul integralelor duble şi raţionând

analog ca la integrala definită se pot demonstra următoarele proprietăţi:
1. Dacă f,g sunt integrabile pe D şi α,β∈R atunci αf + βg este integrabilă

pe D şi ∫∫ (αf + βg)(x, y ) dx dy = α ∫∫ f (x, y ) dx dy + β∫∫ g(x, y ) dx dy

D D D

(proprietatea de liniaritate).
2. Dacă D = D1 ∩ D 2 unde D1, D2 sunt domenii compacte fără puncte
interioare comune şi f este integrabilă pe D1 şi pe D2 atunci f este integrabilă
pe D şi ∫∫ f (x, y ) dx dy = ∫∫ f (x, y ) dx dy + ∫∫ f (x, y ) dx dy
D D1 D2

(proprietatea de aditivitate).
3. Dacă f este integrabilă pe D şi f ≥ 0 atunci

∫∫ f (x, y ) dx dy ≥ 0 .
D

4. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f ≤ g atunci

∫∫ f (x, y )dx dy ≤ ∫∫ g(x, y )dx dy

D D
(proprietatea de monotonie).

5. Dacă f este integrabilă pe D atunci f este integrabilă pe D şi

∫ ∫ f (x, y )dx dy
D
≤ ∫ ∫ f (x, y )
D
dx dy.
 - 249 -

6. Dacă f este integrabilă pe D, m = inf f , M = sup f atunci

D D

m aria D ≤ ∫∫ f (x, y ) dx dy ≤ M aria D.

D

7. Dacă D este un domeniu compact din R 2 cu (γ) = FrD, curbă simplă,

netedă, sau netedă pe porţiuni atunci
aria D = ∫∫ dx dy .
D

8. Dacă f este continuă pe D atunci există un punct (ξ, η) ∈ D astfel încât

∫∫ f (x, y ) dx dy = f (ξ, η) aria D

D
(formula de medie).

Calculul integralei duble

Considerăm mai întâi cazul în care D este un interval bidimensional, adică

D = Ι x J, unde Ι = [a, b], J = [c, d] .

Teorema 12.1.3. Fie f : [a, b] × [c, d] → R mărginită şi integrabilă pe

[a, b] × [c, d] astfel încât
(∀) x ∈ [a, b] există integrala F(x) = ∫ f (x, y ) dy ;
d
i)
c

ii) F este integrabilă pe [a,b].

∫∫ f (x, y )dx dx = ∫ F(x ) dx = ∫ (∫ f (x, y ) dy )dx.

b b d
Atunci a a c
D

Demonstraţie. Fie ∆ ′ ∈ D ([a,b]), ∆′ = ( a = x0 < x1 < ... < xn = b ) şi

Δ’’∈ D ([c,d]), Δ’’ = ( c = y0 < y1 <...< ym = d ).
Cu ajutorul diviziunilor Δ’ şi Δ’’ definim o diviziune Δ a intervalului
bidimensional D = [a,b] x [c,d] în intervale bidimensionale de forma:
Dij = [xi-1,xi] x [yj-1,yj], i = 1, n, j = 1, m .
 - 250 -

Fig.1

Fie m ij = inf f , Mij = sup f , i = 1, n, j = 1, m .

Dij Dij

Vom avea s ∆ (f ) = ∑ ∑ mij aria Dij , S ∆ (f ) = ∑ ∑ Mijaria Dij .

n m n m

i =1 j =1 i =1 j =1

Dacă (x,y)∈Dij atunci mij ≤ f(x,y) ≤ Mij, de unde

mij (y j − y j −1 ) ≤ f (x, y ) dy ≤ Mij (y j − y j −1 )

yj
∫ y j −1
(12.3)

Sumând în (12.3) după j = 1, m obţinem

∑ mij (y j − y j−1 ) ≤ ∫c f (x, y ) dy ≤ ∑ Mij (y j − y j−1 ) .

m d m

j =1 j =1

Cum funcţia F este integrabilă pe [a,b], este integrabilă pe orice compact

[xi-1,xi], i = 1,n , şi deci vom avea

∑ m (y
m

j =1
ij j − y j −1 )(x i − x i −1 ) ≤ ∫ x
xi

i−1
(∫ f (x, y )dy )dx ≤ ∑ M (y − y
c
d m

j =1
ij j j −1 )(x i − x i −1 ) .

Sumând după i = 1, n obţinem

n m

∑ ∑ mijaria Dij ≤ ∫a
i =1 j =1
(∫ f (x, y)dy )dx ≤ ∑ ∑ M aria D ,adică
b d

c
n

i =1 j =1
m

ij ij

s (f ) ≤ ∫ (∫ f (x, y ) dy )dx ≤ S (f ) .
b d
∆ a c ∆

Cum f este integrabilă pe D rezultă că

Ι = Ι = ∫a
b
(∫ f (x, y)dy )dx, deci ∫∫ f (x, y)dx dy = ∫ (∫ f (x, y )dy )dx şi
c
d

D
b

a c
d

demonstraţia este încheiată. ■

 - 251 -

Vom da în continuare o formulă de calcul al integralelor duble pentru

domenii simple în raport cu una din axe.
Un domeniu D ⊂ R 2 se numeşte simplu în raport cu axa Oy dacă este
definit de inegalităţile
 a≤x≤b
D:
 ϕ1(x ) ≤ y ≤ ϕ2 (x ) ,

unde ϕ1, ϕ 2 : [a, b] → R sunt funcţii continue.

Cu alte cuvinte un domeniu D ⊂ R 2 este simplu în raport cu axa Oy dacă

orice paralelă la axa Oy dusă printr-un punct interior din domeniul D
intersectează frontiera domeniului în două puncte.
Analog, un domeniu compact D ⊂ R 2 este simplu în raport cu axa Ox
dacă este definit de inegalităţile
c≤y≤d
D:
 ψ1(y ) ≤ x ≤ ψ 2 (y ) ,

unde ψ 1, ψ 2 : [c, d] → R sunt funcţii continue.

Teorema 12.1.4. Fie D ⊂ R 2 un domeniu compact simplu în raport cu axa

Oy, adică
a≤x≤b
D: (12.4)
 ϕ1(x ) ≤ y ≤ ϕ2 (x ) ,

unde ϕ1, ϕ 2 : [a, b] → R sunt continue.

Fie f : D → R , mărginită şi integrabilă pe D astfel încât
ϕ 2 (x)
i) (∀) x ∈ [a, b] există integrala F(x) = ∫ ϕ1 ( x )
f (x, y ) dy ;

ii) F este integrabilă pe [a,b].

ϕ 2 (x )
∫ ∫ f (x, y ) dx dy = ∫ F(x ) dx = ∫  ∫ f (x, y ) dy  dx.
b b
Atunci
D
a a ϕ1 ( x ) 

Demonstraţie. Fie c = inf ϕ1, d = sup ϕ 2 şi D0 = [a, b] × [c, d]. Evident avem
[a,b ] [a,b ]

D ⊂ D0 (fig. 2).
 - 252 -
 f (x, y ), daca (x, y ) ∈ D
Fie funcţia f : D0 → R , f (x, y ) = 
 0 , daca (x, y ) ∈ D0 \ D .

Fig.2
Funcţia f este integrabilă pe D0, deoarece f este integrabilă pe D şi
f = 0 pe D 0 \ D .
Folosind proprietatea de aditivitate a integralei duble va rezulta că

∫∫ f (x, y ) dx dy = ∫∫ f (x, y ) dx dy = ∫∫ f (x, y ) dx dy

D0 D D
(12.5)

Din teorema 12.1.3 rezultă că

∫∫ f (x, y ) dx dy = ∫a
D0
b
(∫ f (x, y )dy )dx
c
d
(12.6)

Să observăm că, pentru x∈[a,b], fixat avem

ϕ1 ( x ) ϕ 2 (x ) ϕ 2 (x)
∫ f (x, y ) dy = ∫ f (x, y ) dy + ∫ f (x, y ) dy + ∫ f (x, y ) dy = f (x, y ) dy =
d d

c c ϕ1 ( x ) ϕ2 (x ) ∫ ϕ1 ( x )

= ∫
ϕ2 (x )

ϕ1 ( x )
f (x, y ) dy (deoarece f (x, y ) = 0 pentru (x, y ) ∈ D 0 )
\D . (12.7)

Conform ipotezei ultima integrală din (12.6) există pentru (∀) x∈[a,b].
Cum F este integrabilă pe [a,b], din (12.5), (12.6) şi (12.7) rezultă că
ϕ2 (x )
∫∫ f (x, y ) dx dy = ∫  ∫ f (x, y ) dy  dx şi demonstraţia este încheiată.
b
■
D
a ϕ1 ( x ) 

Observaţii. 1) În particular, dacă f este continuă pe domeniul compact D

definit de (12.4) rezultă că f este integrabilă pe D şi

∫∫ f (x, y )dx dy = ∫a
D
b
(∫ ϕ 2 (x )

ϕ1 ( x )
)
f (x, y ) dy dx .
 - 253 -
2) Analog, dacă D este simplu în raport cu axa 0x, adică
c≤ y≤d
D:
 ψ1(y ) ≤ x ≤ ψ 2 (y ) ,

unde ψ 1, ψ 2 : [c, d] → R sunt continue şi f : D→R este continuă, atunci f este

∫∫ f (x, y ) dx dy = ∫ (∫ )
ψ2 (y )
f (x, y ) dx dy .
d
integrabilă pe D şi
c ψ1 ( y )
D

3) De obicei se scrie

∫a (∫ϕ (x ) f (x, y ) dy )dx = ∫a dx ∫ϕ ( x ) f (x, y )dy

b ϕ 2 (x ) b ϕ2 ( x )
şi
1 1

∫c (∫ψ (y ) f (x, y ) dy )dx = ∫ c dy ∫ψ ( y ) f ( x, y )dy .

d ψ 2 (y ) d ψ2 (y)

1 1

Exemple. 1. Să se calculeze integrala

I = ∫∫ x (1 − xy) dx dy , unde D = [0,1] x [0,2].
D

Funcţia f (x, y) = x (1 − xy) este continuă pe D, deci integrabilă şi conform

teoremei 12.1.3 vom avea:

 2 x (1 − xy ) dy  dx =  y2  2  21 3

 2x − 2x 2  dx =
1 1 1
I= ∫0  ∫ 0  ∫ 0 
 x y − x x  dx =
2  0 ∫0  
 
3 1 5 1

x2 x2 4 4 8
= 2⋅ −2⋅ = − = .
3 5 3 5 15
0 0
2 2

2. Să se calculeze integrala
I= ∫∫ (x − 3y ) dx dy ,
D
unde D este domeniul plan limitat de curbele de ecuaţii

y = x2, y2 = x.
Domeniul D este simplu în raport cu ambele axe.
Punctele de intersecţie dintre cele două parabole sunt O(0, 0) şi A(1, 1).
 0 ≤ x ≤ 1
Scriem domeniul D astfel D : 
 x ≤ y ≤ x
2

şi conform teoremei 12.1.4 vom avea:

 - 254 -

1   x 1  x4 
2
Ι = ∫0  ∫ x (x − 3 y ) dy  dx = ∫ 0  xy − 3
1 x y x
 2 dx = ∫ 0  x x − 3 − x + 3  dx
3

 
2
 2 x  2 2 
 5  1
 x 2 3 x2 x4 3 x5  2 3 1 3 3
= − ⋅ − + ⋅  = − − + =− .
 5 2 2 4 2 5  5 4 4 10 10
 
 2  0

Dacă îl privim pe D ca domeniu simplu în raport cu axa 0x, adică

 0 ≤ y ≤ 1
D: 2 , atunci
 y ≤ x ≤ y

 x2  y y 3
Ι = ∫  ∫ 2 (x − 3 y ) dx  dy =
1 y 1 1 y4
0
 y ∫ 0  2 − 3yx  y 2 dy =
 ∫ 0  2 − 3y y − 2 + 3y  dx


 5 1
 1 y2 y 2
1y 5
y 4 
3
= −3⋅ − +3  = − .
2 2 5 2 5 4  10
 
 2 0

3. Să se transforme integrala dublă I = ∫∫ f (x, y ) dx dy în integrale iterate,

D

 y2 
unde D = (x, y ) ∈ R 2 : x 2 + y 2 ≤ 9, x 2 + ≥ 1, x ≥ 0  .
 9 
Domeniul D este mărginit de cercul cu centrul în origine, de rază 3 şi elipsa
cu centrul în origine de semiaxe 1 şi 3, situată în semiplanul x ≥ 0 (fig. 3).

Fig.3
 - 255 -
Să observăm că domeniul D nu este simplu în raport cu axa Oy. Pentru a
aplica formula de calcul al integralelor duble pe domenii simple în raport cu axa
Oy vom descompune domeniul D în domeniile D1 şi D2 prin dreapta y=0.

Vom avea Ι = ∫∫ f (x, y ) dx dy + ∫∫ f (x, y ) dx dy = Ι 1 + Ι 2 .

D1 D2

Pentru calculul lui Ι 1 ţinem seama că a = 0, b = 3,

ϕ1(x ) = 3 1 − x 2 , pentru x ∈ [0,1]

şi ϕ1(x ) = 0 pentru x ∈ [1, 3], iar ϕ2 (x ) = 9 − x 2 , pentru x ∈ [0,3]. Vom avea deci

 9− x 2  3 
( ) f (x, y ) dy  dx.
1 9− x 2
Ι1 = ∫ 0  ∫ 3 1− x 2
 f x, y dy 

dx + ∫ 1


∫ 0

Similar
 − 3 1− x 2 
∫ 0  ∫ − 9− x 2 f (x, y )dy  dx + ∫1  ∫ − f (x, y ) dx  dy.
1 3 0
Ι2 =
9−x2 

În concluzie

f (x, y ) dy + ∫ dx ∫ f (x, y ) dy +
1 9− x 2 3 9− x 2
Ι= ∫ 0
dx ∫
3 1− x 2
1 0

f (x, y ) dy + ∫ dx ∫ f (x, y ) dy .
1 − 3 1− x 2 3 0
+ ∫ dx ∫
0 − 9−x2 1 − 9−x2

Să observăm că D poate fi privit ca domeniu simplu în raport cu axa Ox,

deci poate fi scris astfel
 −3 ≤ y ≤ 3

D: 1 , şi atunci
 3 9 − y ≤ x ≤ 9 − y
2 2

f (x, y ) dx.
3 9−y2
Ι = ∫ − 3 dy ∫ 1 9−y2
3
 - 256 -
Teorema 12.1.5. (formula lui Green). Fie D ⊂ R 2 un domeniu compact
mărginit de curba γ = Fr D , presupusă simplă, închisă, netedă sau netedă pe
porţiuni.
Fie P, Q : D → R, P, Q ∈ C1 (D). Atunci

 ∂Q ∂P 
∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫∫  ∂x − ∂y dx dy,
γ D

unde sensul de parcurs pe curba γ este cel direct.

Demonstraţie. Vom da o demonstraţie pentru cazul în care domeniul D este
simplu în raport cu ambele axe.
Pentru cazul general se pot consulta lucrările [8] sau [14].
 a≤x≤b
Fie D :  , unde ϕ1, ϕ 2 : [a, b] → R sunt continue, deci D este
 ϕ1( x ) ≤ y ≤ ϕ2 ( x )
simplu în raport cu axa Oy.

Fig.4

Fie A(a, ϕ1(a)), B(b, ϕ1(b)), C(b, ϕ2(b)), D(a, ϕ2(a)).

Vom avea (γ ) = AB ∪ [BC] ∪ CD ∪ [DA ] unde:
AB : y = ϕ1 ( x ), x ∈ [a, b] ,

x=b
[BC] : 
 y = t, t ∈ [ϕ1(b ), ϕ2 (b)] ,

CD : y = ϕ 2 ( x ), x ∈ [a, b] ,

x=a
[DA ] : 
 y = t, t ∈ [ϕ1(a), ϕ2 (a)] .
 - 257 -
Ţinând seama de modul de calcul al integralei curbilinii de speţa a doua şi
de sensul de parcurs pe fiecare arc de curbă obţinem:

∫ P( x, y)dx = ∫ P( x, y )dx + ∫ P( x, y )dx + ∫ P( x, y)dx + ∫ P( x, y )dx =

γ AB [BC ] CD [ DA ]

∫ P( x, ϕ1( x ))dx − ∫ P( x, ϕ2 ( x ))dx =

b b
= (12.8)
a a

∫
b
= [P( x, ϕ1( x )) − P( x, ϕ2 ( x ))]dx
a

(am ţinut cont că integralele pe segmentele [BC] şi [DA] sunt egale cu 0

deoarece x este constant pe aceste segmente).
Ţinând cont de formula de calcul al unei integrale duble pe un domeniu
simplu obţinem:
∂P b ϕ 2 ( x ) ∂P b ϕ (x)
− ∫∫ dxdy = −∫ dx ∫ dy = − ∫ P( x, y ) 2 dx =
D
∂y a ϕ1 ( x ) ∂y a ϕ1( x ) (12.9)
b
= − ∫ [P( x, ϕ2 ( x )) − P( x, ϕ1( x ))]dx
a

Din (12.8) şi (12.9) rezultă că

∂P
∫ P( x, y )dx = −∫∫ ∂y dxdy .
γ D
(12.10)

∂Q
Analog obţinem ∫ Q( x, y )dy = ∫∫ ∂x dxdy .
γ D
(12.11)

Din (12.10) şi (12.11), prin adunare, se obţine formula lui Green. ■

y x
Aplicaţie. Luând P( x, y ) = − , Q( x, y ) = obţinem:
2 2
y x 1 1
∫ − 2 dx + 2 dy = ∫∫ ( 2 + 2 )dxdy = ∫∫ dxdy = aria D ,
γ D D
deci aria unui domeniu

compact D limitat de o curbă γ simplă, închisă, netedă sau netedă pe porţiuni

1
2 ∫γ
este aria D = xdy − ydx , unde sensul pe curbă este cel direct.
 - 258 -
Schimbarea de variabile în integrala dublă

Considerăm integrala dublă I = ∫∫ f ( x, y )dxdy , unde f : D → R este o funcţie

D

continuă, D ⊂ R2 un domeniu compact mărginit de o curbă γ presupusă simplă,

închisă, netedă sau netedă pe porţiuni.
Considerăm transformarea regulată
 x = ϕ(u, v )
(T ) :  , (u, v ) ∈ D' ⊂ R 2 , adică (12.12)
 y = ψ(u, v )
D( ϕ, ψ)
ϕ, ψ ∈ C1 (D’), (u, v) ≠ 0, (∀) (u, v) ∈ D' .
D(u, v)

Prin această transformare domeniul D’ mărginit de o curbă γ’ trece în

domeniul D mărginit de curba γ.
Se arată că o transformare regulată este biunivocă, adică fiecărui punct
(x,y)∈D îi corespunde un unic punct (u,v)∈D’ şi reciproc; mai mult, prin această
transformare D’ este un domeniu compact, iar frontiera sa γ’ = FrD’ este o curbă
simplă, închisă, netedă sau netedă pe porţiuni (vezi [7]).
D(ϕ, ψ )
Se poate deomonstra că, dacă > 0, (∀)(u, v ) ∈ D' , atunci
D(u, v )
transformarea (T) este directă, adică, dacă un punct M’(u,v)∈(γ’) se deplasează
în sens direct atunci şi punctul corespunzător M(x,y)∈(γ), unde
x = ϕ(u,v), y = ψ(u,v) se deplasează tot în sens direct.
Ne propunem şi calculăm aria domeniului D prin transformarea (T) în
ipoteza că această transformare este regulată şi directă, iar funcţiile ϕ şi ψ admit
derivate parţiale mixte de ordinul doi continue pe D’.
Luând în formula lui Green P(x,y) = 0, Q(x,y) = x, obţinem ∫ xdy = ∫∫ dxdy ,
γ D

unde sensul pe curba γ este cel direct.

Obţinem astfel că Aria D = ∫ xdy .
γ

Efectuând schimbarea de variabile dată de (12.12) rezultă:

 - 259 -

 ∂ψ ∂ψ 
Aria D = ∫ xdy = ∫ ϕ(u, v ) du +
∂v  ∫γ '
dv = P(u, v )du + Q(u, v )dv ,
γ γ'  ∂u
∂ψ ∂ψ
unde P(u, v ) = ϕ(u, v ) şi Q(u, v ) = ϕ(u, v ) .
∂u ∂v
Aplicând formula lui Green pentru ultima integrală obţinem:
 ∂Q ∂P 
∫ P(u, v )du + Q(u, v )dv = ∫∫  ∂u − ∂v dudv .
γ' D'

Ţinând cont de teorema lui Schwarz vom avea

∂Q ∂P ∂ϕ ∂ψ ∂ 2ψ ∂ϕ ∂ψ ∂ 2ψ
− = +ϕ − −ϕ =
∂u ∂v ∂u ∂v ∂v∂u ∂v ∂u ∂u∂v
∂ϕ ∂ϕ
∂ϕ ∂ψ ∂ϕ ∂ψ D(ϕ, ψ )
= − = ∂u ∂v = .
∂u ∂v ∂v ∂u ∂ψ ∂ψ D(u, v )
∂u ∂v
D(ϕ, ψ )
În concluzie, Aria D = ∫∫ dudv .
D ' D(u, v )

D(ϕ, ψ )
Observaţie. Dacă < 0, (∀)(u, v ) ∈ D' atunci γ’ este parcursă în sens
D(u, v )
invers şi analog obţinem
D( ϕ, ψ )
Aria D = − ∫∫ dudv .
D' D(u, v )
În general, dacă (T) este o transformare regulată se obţine
D(ϕ, ψ )
Aria D = ∫∫
D' D(u, v )
dudv . (12.13)

Teorema 12.1.6. Fie în planul uO’v un domeniu compact D’ cu frontiera γ’

o curbă simplă, închisă, netedă sau netedă pe porţiuni şi
 x = ϕ(u, v )
(T ) :  , (u, v ) ∈ D' , o transformare regulată de la planul uO’v la
 y = ψ(u, v )
planul xOy astfel încât funcţiile ϕ şi ψ admit derivate parţiale mixte de ordinul doi
continue pe D’.
 - 260 -
Dacă D = T(D’), γ = T(γ’) şi f : D→ R este o funcţie continuă atunci
D(ϕ, ψ )
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫∫ f (ϕ(u, v ), ψ(u, v ))
D D'
D(u, v )
dudv . (12.14)

Demonstraţie. Fie ∆’ = (D’1, D’2, …, D’n) o diviziune a compactului D’. Prin

transformarea regulată (T) fiecărui domeniu D’k, k = 1, n îi corespunde un

domeniu Dk ⊂ D. Obţinem astfel o diviziune ∆ = (D1, D2, …, Dn) a domeniului D.
D(ϕ, ψ )
Din (12.13) vom avea Aria Dk = ∫∫ dudv, k = 1, n şi din teorema de
Dk D(u, v )

medie rezultă că pentru fiecare k = 1, n există un punct (uk, vk)∈D’k astfel încât
D(ϕ, ψ )
Aria Dk = (u k , v k ) aria D'k .
D(u, v )

Fie ξk = ϕ(uk,vk), ηk = ψ(uk,vk), k = 1, n şi evident Mk(ξk,ηk)∈Dk. Vom avea:

n
σ ∆ ( f , Mk ) = ∑ f (ξk , ηk ) aria Dk =
k =1
n
D(ϕ, ψ )
= ∑ f (ϕ(uk , v k ), ψ(uk , v k )) (uk , v k )aria D'k =
k =1 D(u, v )
n
= ∑ F(u k , v k ) aria D'k = σ ∆ ' (F,M'k ), (12.15)
k =1

D(ϕ, ψ )
unde F(u, v ) = f (ϕ(u, v ), ψ(u, v )) , M'k (uk , v k ), k = 1, n .
D(u, v )

Rezultă că orice sumă Riemann relativ la funcţia F, diviziunea ∆’ şi punctele

intermediare M’k este egală cu o sumă Riemann relativ la funcţia f, diviziunea ∆ şi
punctele intermediare Mk.
Din existenţa celor două integrale şi prin trecere la limită în relaţia (12.15)
obţinem (12.14). ■

Observaţie. În cazul schimbării în coordonate polare, adică

 x = ρ cos θ D( x, y )
(T ) :  , ρ ∈ [0, R], θ ∈ [0,2π] , rezultă = ρ şi atunci
 y = ρ sin θ D(ρ, θ)

∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫∫ f (ρ cos θ, ρ sin θ)ρdρdθ .

D D'
 - 261 -
dx dy
Exemplu. Să se calculeze integrala I = ∫∫ , unde
D ( 4 + x 2 + y 2 )3
D:x2 + y2 ≤ 1, y ≥ 0.
Efectuând schimbarea de variabile x = ρcosθ, y = ρsinθ, θ∈[0,π], ρ∈[0,1]
obţinem

ρdρ π 1 1  9π
1
π 1
I = ∫ 0 dθ∫0
1
= −π ⋅ (4 + ρ2 )−2 =  − = .
(4 + ρ )
2 3
4 0
4  16 25  1600

Aplicaţii ale integralei duble

1. Calculul volumelor şi ariilor

Dacă f : D ⊂ R2 → R este o funcţie continuă şi pozitivă atunci integrala

∫∫ f ( x, y )dxdy
D
reprezintă volumul cilindrului care se sprijină pe D, are

generatoarele paralele cu axa Oz şi este limitat superior de suprafaţa de ecuaţie

z = f(x,y).
Dacă f(x,y) = 1, (∀) (x,y)∈D atunci integrala ∫∫ dxdy
D
reprezintă aria bazei

cilindrului, adică
Aria D = ∫∫ dxdy
D

2. Coordonatele centrului de greutate al unei plăci plane

Fie D ⊂ R2 un domeniu compact care este imaginea unei plăci plane la care
densitatea ρ = ρ(x,y) > 0 este o funcţie continuă de coordonatele punctului din
domeniu.
Din considerente de mecanică se poate arăta că masa M şi coordonatele
centrului de greutate G(xG, yG) sunt date de
1 1
M= ∫∫ ρ( x, y )dxdy,
D
xG = ∫∫
M D
xρ( x, y )dxdy, yG = ∫∫ yρ( x, y )dxdy .
M D
Dacă placa este omogenă (ρ = const > 0) atunci
 - 262 -

∫∫ xdxdy ∫∫ ydxdy
xG = D
, yG = D
.
aria D aria D

3. Momentele de inerţie ale unei plăci plane

Momentele de inerţie ale plăcii plane D faţă de axe şi respectiv pol sunt date
de
I Ox = ∫∫ y 2 ρ( x, y )dxdy , IOy = ∫∫ x 2ρ( x, y )dxdy şi respectiv
D D

IO = ∫∫ ( x 2 + y 2 )ρ( x, y )dxdy .
D

12.2. Integrale de suprafaţă

Fie D ⊂ R2 un domeniu compact.

Definiţia 12.2.1. Se numeşte pânză parametrizată sau suprafaţă
parametrizată în spaţiul R3 orice funcţie continuă Σ : D →R3,
Σ(u,v) = (x(u,v), y(u,v), z(u,v)).
Vom nota cu (Σ) = Im Σ = {( x(u,v), y(u,v), z(u,v))∈R3: (u,v)∈D}, imaginea
suprafeţei Σ.
Ecuaţiile x = x(u,v), y = y(u,v), z = z(u,v) reprezintă ecuaţiile parametrice ale
suprafeţei Σ şi scriem:
 x = x(u, v )

(Σ) :  y = y(u, v ), (u, v ) ∈ D (12.16)
 z = z(u, v )


Dacă B = { i, j, k } este o bază ortonormată în reperul cartezian Oxyz atunci

suprafaţa Σ poate fi dată şi astfel:

(Σ) : r = r (u, v ), (u, v ) ∈ D (12.17)

unde r (u, v ) = x(u, v )i + y(u, v ) j + z(u, v )k , numită şi ecuaţia vectorială parametrică

a suprafeţei Σ.
 - 263 -

În ipotezele în care pot fi eliminaţi parametrii u şi v din ecuaţiile (12.16)

obţinem

(Σ) : F(x,y,z) = 0, (x,y,z)∈V ⊂ R3, forma implicită. (12.18)

Dacă pe V sunt îndeplinite ipotezele teoremei funcţiilor implicite, suprafaţa Σ

se scrie echivalent

(Σ) : z = z(x,y), (x,y)∈D0 ⊂ R2, forma explicită. (12.19)

Definiţia 12.2.2. Suprafaţa Σ se numeşte simplă dacă funcţia (u, v ) → r (u, v )

este injectivă.
Suprafaţa Σ se numeşte netedă (sau regulată) dacă x,y,z ∈ C1(D) şi
A2 + B2 + C2 ≠ 0 pe D, unde (12.20)
D( y, z) D( z, x ) D( x, y)
A= , B= , C= .
D(u, v ) D(u, v ) D(u, v )
Suprafaţa Σ se numeşte netedă pe porţiuni dacă există o diviziune
∆ = (D1,D2,…,Dn) a lui D astfel încât suprafeţele
 x = x(u, v )

(Σk ) :  y = y(u, v ) , (u, v ) ∈ Dk , k = 1, n să fie netede.
 z = z(u, v )


Considerăm suprafaţa Σ simplă, netedă, dată prin ecuaţiile parametrice

(12.16) şi fie P0(u0,v0)∈(Σ) un punct fixat (fig. 5).

Fig.5
 - 264 -
Pentru u = u0 şi respectiv v = v0 obţinem pe suprafaţa Σ curbele
( γ u ) : r (u, v 0 ) = x(u, v 0 )i + y(u, v 0 ) j + z(u, v 0 )k ,

( γ v ) : r (u0 , v ) = x(u0 , v )i + y(u0 , v ) j + z(u0 , v )k , numite şi curbe de coordonate.

Vectorii directori ai tangentelor în P0 la curbele (γu) şi (γv) vor fi

r 'u (u0 , v 0 ) = x'u (u0 , v 0 )i + y'u (u0 , v 0 ) j + z'u (u0 , v 0 )k si

rv ' (u0 , v 0 ) = x'v (u0 , v 0 )i + y'v (u0 , v 0 ) j + z'v (u0 , v 0 )k .

Să observăm că r 'u × r 'v = A i + B j + C k , deci condiţia de regularitate (12.20)

exprimă faptul că r 'u × r ' v ≠ θ , adică unghiul dintre curbele de coordonate γu şi γv

este diferit de zero. De asemenea, această condiţie asigură existenţa vectorului
N normal la suprafaţa Σ în P0, N = r 'u ×r 'v = A i + Bj + C k .

Versorul vectorului normal N va fi

N r 'u ×r 'v A i + Bj + Ck
n= = = .
N r 'u ×r 'v A 2 + B2 + C 2

Dacă suprafaţa Σ este dată prin forma implicită (12.18) se arată că

N = F'x i + F'y j + F'z k , iar dacă este dată prin forma explicită (12.19) atunci

N = −p i − qj + k , unde p = z’x, q = z’y.

Definiţia 12.2.3. Fie Σ o suprafaţă simplă, netedă, dată prin ecuaţiile

parametrice (12.16). Se numeşte element de arie al suprafeţei Σ forma

diferenţială notată dσ şi definită astfel: dσ = r 'u ×r 'v dudv .

Observaţie. Din identitatea lui Lagrange

E = r '2u = x'u2 + y'u2 + z'u2 ,
2 2 2
r 'u ×r ' v = r 'u r 'v − (r 'u ⋅r 'v )2 şi folosind notaţiile

G = r ' 2v = x' 2v + y' 2v + z' 2v , F = r ' u ⋅r ' v = x' u x' v + y' u y' v + z' u z' v obţinem

dσ = EG − F2 dudv .

Dacă suprafaţa Σ este dată sub forma explicită (12.19) atunci

dσ = 1 + p 2 + q2 dxdy .
 - 265 -
Definiţia 12.2.4. Suprafaţa Σ dată prin ecuaţiile parametrice (12.16) are arie

dacă integrala dublă ∫∫

D
EG − F 2 dudv există şi este finită. În acest caz, valoarea

integralei duble reprezintă aria suprafeţei Σ.

Teorema 12.2.1. Dacă suprafaţa Σ dată prin ecuaţiile parametrice (12.16)

este simplă, netedă atunci Σ are arie şi Aria Σ = ∫∫ EG − F 2 dudv este
D

independentă de reprezentarea parametrică (12.16).

Pentru demonstraţie se pot consulta lucrările [8], [14] sau [19]. ■

Integrale de suprafaţă de speţa întâi (sau în raport cu aria)

Fie Σ o suprafaţă simplă, netedă, dată prin ecuaţiile parametrice (12.16),

unde D ⊂ R2 este un domeniu compact limitat de o curbă simplă, închisă, netedă
sau netedă pe porţiuni (deci D are arie).

Fie f : V → R, mărginită, unde V ⊂ R3 astfel încât (Σ) ⊂ V.

Fie ∆ = (D1, D2, …, Dn) o diviziune a compactului D şi ∆Σ = (Σ1, Σ2, …, Σn)

x = x(u, v )

diviziunea corespunzătoare a suprafeţei Σ, (Σ k ) : y = y(u, v ) , (u, v ) ∈ Dk , k = 1, n .
 z = z(u, v )


Fie Pk(xk, yk, zk)∈(Σk), k = 1, n unde xk = x(uk, vk), yk = y(uk, vk),

zk = z(uk, vk), (uk, vk)∈Dk, k = 1, n .

n
Considerăm suma σ ∆ ( f, Pk ) = ∑ f (Pk ) aria Σ k .
k =1

Definiţia 12.2.5. Funcţia f este integrabilă pe suprafaţa Σ dacă (∃) I∈R astfel
încât (∀) ε > 0, (∃) δε > 0 cu proprietatea că (∀) ∆∈D(D),

∆ = (D1, D2, …, Dn) cu ∆ < δ ε şi (∀) Pk∈ (Σk), k = 1, n avem σ ∆ (f , Pk ) − I < ε .

 - 266 -
Observaţie. Se arată că numărul real I este unic şi prin definiţie I se
numeşte integrala de suprafaţă a funcţiei F pe Σ şi se notează I = ∫∫ f ( x, y, z)dσ .
Σ

Să observăm că ∫∫ f ( x, y, z )dσ =
Σ
lim σ ∆ ( f , Pk ) .
∆ →0

Teorema 12.2.2. Dacă suprafaţa Σ este simplă, netedă, iar funcţia f este
continuă, atunci f este integrabilă pe Σ şi

∫∫ f ( x, y, z )dσ = ∫∫ f ( x(u, v ), y(u, v ), z(u, v ))

Σ D
EG − F2 dudv .

Demonstraţie. Fie ∆ = (D1, D2, …, Dn) o diviziune a lui D,

x = x(u, v )

Pk ∈ (Σk ) : y = y(u, v ) , (u, v ) ∈ Dk , k = 1, n, Pk ( xk , yk , zk ) unde
 z = z(u, v )

xk = x(uk, vk), yk=y(uk,v k), zk = z(uk, vk), (uk, vk)∈Dk, k = 1, n .

Din teorema 12.2.1 avem Aria Σ = ∫∫ EG − F2 dudv şi din teorema de medie

D

(∃) (ξk, ηk)∈Dk astfel încât ∫∫

Dk
EG − F2 dudv = (EG − F2 )(ξk , ηk ) aria Dk , k = 1, n .

Vom avea:
n
σ ∆ ( f , Pk ) = ∑ f (Pk ) aria Σk =
k =1
n
= ∑ f ( x(uk , v k ), y(uk , v k ), z(uk , v k )) (EG − F2 )(ξk , ηk ) aria Dk =
k =1

n
= ∑ f ( x(ξk , ηk ), y(ξk , ηk ), z(ξk , ηk )) (EG − F2 )(ξk , ηk ) aria Dk +
k =1

+ ∑ [f ( x(uk , v k ), y(uk , v k ), z(uk , v k )) − f ( x(ξk , ηk ), y(ξk , ηk ), z(ξk , ηk ))] ⋅

n

k =1

⋅ (EG − F2 )(ξk , ηk ) aria Dk .

Funcţia g(u, v ) = f ( x(u, v ), y(u, v ), z(u, v )) EG − F2 este continuă şi atunci

limita primei sume pentru ∆ → 0 este ∫∫ f ( x(u, v ), y(u, v ), z(u, v ))

D
EG − F 2 dudv .

Folosind uniform continuitatea lui f rezultă că a doua sumă are limita zero
pentru ∆ → 0 şi demonstraţia este încheiată. ■
 - 267 -

Observaţie. În cazul unei reprezentări explicite (Σ) : z = z(x,y) va rezulta că

∫∫ f ( x, y, z)dσ = ∫∫ f ( x, y, z( x, y ))
Σ D
1 + p 2 + q2 dxdy .

Exemplu. Să se calculeze integrala I = ∫∫ zdσ ,

Σ

unde (Σ) : z = x2 + y2, (x,y)∈D, iar D = {(x,y)∈R2 : x2 + y2 ≤ a2}.

∂z ∂z
Cum p = = 2x, q = = 2y, rezultă I = ∫∫ ( x + y 2 ) 1 + 4 x 2 + 4 y 2 dxdy .
2

∂x ∂y D

Efectuând schimbarea de variabilă în coordonate polare

x = ρ cos θ, y = ρ sin θ , ρ ∈ [0, a], θ ∈ [0,2π] obţinem
2π a a
I= ∫ 0
dθ ∫
0
1 + 4ρ2 ρ3 dρ = 2π∫ ρ3 1 + 4ρ2 dρ ,
0
care se calculează folosind

metoda integrării prin părţi.

Integrale de suprafaţă de speţa a doua

(sau în raport cu coordonatele)

Fie Σ o suprafaţă simplă, netedă, definită de ecuaţiile parametrice (12.16).

Definiţia 12.2.6. Suprafaţa Σ se numeşte bilateră (sau cu două feţe) pe D

dacă versorul normalei n este o funcţie continuă în fiecare punct M∈(Σ).

Deoarece într-un punct M de pe suprafaţa Σ putem considera doi versori ai

r 'u × r ' v r' × r'
normalei la suprafaţă şi anume n1 = n = , n2 = − n = − u v ,
r 'u ×r 'v r 'u ×r 'v

o suprafaţă bilateră împreună cu o alegere, cu o fixare a unuia din cei doi versori
ai normalei se numeşte suprafaţă orientată.

Observaţie. Nu orice suprafaţă are două feţe. Există suprafeţe cu o

singură faţă, suprafeţe pe care, printr-o deplasare continuă normala îşi schimbă
direcţia în mod continuu şi revine în punctul iniţial cu sensul opus sensului iniţial.
Cel mai simplu exemplu în acest sens este banda lui Mobius.
 - 268 -
Pentru a o obţine luăm o foaie de hârtie dreptunghiulară ABCD, o răsucim şi
o lipim astfel încât A să coincidă cu C şi B cu D (vezi fig. 6).

Fig.6

Presupunem că suprafaţa Σ este orientată şi fie cosα, cosβ, cosγ

r 'u × r ' v
coordonatele versorului n = al normalei la suprafaţă în punctul M∈(Σ),
r 'u × r ' v

numite şi cosinuşi directori ai normalei la suprafaţă.

Să observăm că α, β, γ reprezintă unghiurile formate de versorul n cu
vectorii i, j şi respectiv k .

Vom nota cu Σ+ faţa suprafeţei Σ definită de versorul normalei

n(cos α, cos β, cos γ ) şi cu Σ - faţa suprafeţei Σ definită de
− n ( − cos α,− cos β,− cos γ ) .

Fie v(P, Q, R) un câmp vectorial continuu pe Σ, adică funcţiile

P, Q, R : Σ →R sunt continue pe (Σ).

Prin definiţie, integrala de suprafaţă de speţa a doua a câmpului vectorial v pe

suprafaţa Σ+, notată cu ∫∫ v n dσ se înţelege numărul real definit prin

Σ

∫∫ v n dσ = ∫∫ [P( x, y, z) cos α + Q( x, y, z) cos β + R( x, y, z ) cos γ ]dσ ,

Σ Σ

unde n = cos α i + cos β j + cos γ k .

Notând cos αdσ = dydz, cos β dσ = dzdx, cos γdσ = dxdy , vom avea
 - 269 -

∫∫ v n dσ = ∫∫ P( x, y, z)dydz + Q( x, y, z)dzdx + R( x, y, z)dxdy ,

Σ Σ+
notaţie frecventă,

unde Σ+ este faţa suprafeţei Σ definită de versorul normalei n(cos α, cos β, cos γ ) .

Observaţii.
1. ∫∫ P( x, y, z )dydz + Q( x, y, z)dzdx + R( x, y, z)dxdy = −∫∫ v n dσ ;
Σ− Σ

2. Valoarea integralei ∫∫ v n dσ
Σ
reprezintă fluxul câmpului de vectori v prin

suprafaţa Σ.

Exemplu . Să se calculeze integrala

I = ∫∫ ydydz + zdzdx + 3 xdxdy , unde Σ+ este faţa exterioară a sferei de
Σ+

ecuaţie x2+y2+z2 = a2, a > 0, situată în primul octant.

Vectorul director al normalei la suprafaţă într-un punct arbitrar M(x,y,z)∈(Σ)
are coordonatele F’x, F’y, F’z (unde F(x,y,z) = x 2+y2+z2 - a2), adică 2x, 2y, 2z, iar
versorul normalei asociat feţei exterioare este:
N x yρ z
n= = i+ j+ k.
N a a a

1
a ∫∫
Rezultă că I = ( xy + yz + 3 xz)dσ .
Σ

O reprezentare parametrică a părţii de sferă este

 x = a cos θ sin ϕ
 π π
(Σ) :  y = a sin θ sin ϕ , 0 ≤ θ ≤ , 0≤ϕ≤ .
 z = a cos ϕ 2 2

Vom avea:
E = x'2θ + y'2θ + z'2θ = a 2 sin2 ϕ
G = x'2ϕ + y'2ϕ + z'2ϕ = a 2 , de unde EG − F 2 = a 4 sin 2 ϕ şi
F = x'θ x'ϕ + y'θ y'ϕ + z'θ z'ϕ = 0
 - 270 -
1
I= ∫∫
a D
(a2 sin θ cos θ sin2 ϕ + a2 sin θ sin ϕ cos ϕ + 3a2 cos θ sin ϕ cos ϕ) ⋅

⋅ EG − F2 dθdϕ =
= a3 ∫∫ (sin θ cos θ sin3 ϕ + sin θ sin2 ϕ cos ϕ + 3 cos θ sin2 ϕ cos ϕ)dθdϕ =
D
π
1 
= a3 ∫ 2  sin3 ϕ + sin2 ϕ cos ϕ + 3 sin2 ϕ cos ϕ dϕ = 2a3 .
0
 2 

Formula lui Stokes

Fie Σ o suprafaţă simplă, netedă, orientată, definită de ecuaţiile

parametrice (12.16), care se sprijină pe conturul închis, simplu şi neted γ (fig.7).

Fig.7

Dacă P, Q, R : V → R sunt de clasă C1 pe V, unde V ⊂ R3 astfel încât (Σ)⊂V

atunci vom avea:

∫ P( x, y, z)dx + Q( x, y, z)dy + R( x, y, z)dz =

γ

 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P 
∫∫  ∂y − ∂z dydz +  ∂z − ∂x dzdx +  ∂x − ∂y dxdy,
Σ+

unde Σ+ este faţa suprafeţei Σ definită de versorul normalei n(cos α, cos β, cos γ ) ,

iar sensul de parcurs pe curba γ este cel asociat feţei corespunzătoare (curba γ
este parcursă astfel încât un observator ce se deplasează pe γ să lase tot timpul

la stânga faţa Σ+).

 - 271 -
Pentru demonstraţie se pot consulta lucrările [14] sau [19]. ■

Observaţie. Fie v câmpul vectorial definit de funcţiile P, Q, R, adică

v( x, y, z) = P( x, y, z)i + Q( x, y, z) j + R( x, y, z )k , (∀) (x,y,z)∈V.
Atunci formula lui Stokes se poate scrie vectorial astfel:

∫ vdr = ∫∫ rotv ⋅ n dσ
γ Σ
şi din punct de vedere fizic această formulă exprimă

faptul că circulaţia vectorului v pe bordul γ al unei suprafeţe Σ este egală cu

fluxul rotorului lui v prin această suprafaţă.

12.3. Integrale triple

Acestea se definesc în mod analog cu integralele duble.

Fie V ⊂ R3 un domeniu compact cu frontiera o suprafaţă simplă, închisă,
netedă sau netedă pe porţiuni.
Se arată că un astfel de domeniu are volum (vezi [14]).
Spunem că ∆ = (V1, V2, …, Vn) este o diviziune a domeniului compact V
dacă V1, V2, …, Vn sunt domenii compacte fără puncte interioare comune astfel
n
încât V = Υ Vk şi Σk = Fr Vk, k = 1,n este o suprafaţă simplă, închisă, netedă sau
k =1

netedă pe porţiuni.
Vom nota cu D(V) mulţimea tuturor diviziunilor lui V şi pentru ∆∈ D(V), ∆=(V1,
V2, …, Vn) vom nota cu ∆ = max d( Vk ) , norma diviziunii ∆, unde d(Vk) este
k = 1,n

diametrul domeniului Vk, d( Vk ) = sup dist(P1, P2 ) .

P1,P2 ∈Vk

Să observăm că Vk are volum, cum Fr Vk este o suprafaţă simplă, închisă,

netedă sau netedă pe porţiuni.
n
Fie f : V → R, mărginită, Pk(ξk, ηk, τk)∈Vk, k = 1, n şi σ ∆ ( f , Pk ) = ∑ f (Pk ) volVk ,
k =1

suma integrală triplă a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆ şi punctelor Pk∈Vk.

 - 272 -
n n
Fie mk = inf f , Mk = sup f , k = 1, n şi s∆ ( f ) = ∑ mk volVk , S ∆ ( f ) = ∑ Mk volVk
Vk Vk k =1 k =1

sumele Darboux inferioară şi respectiv superioară a funcţiei f corespunzătoare

diviziunii ∆.
Să observăm că s∆ ( f ) ≤σ∆ ( f , Pk ) ≤ S ∆ ( f ) , (∀) ∆ ∈ D(V), ∆ = (V1, V2, …, Vn) şi

(∀) Pk∈Vk, k = 1, n .

Definiţia 12.3.1. Funcţia f este integrabilă pe V dacă (∃) I∈R astfel încât
(∀) ε > 0, (∃) δε > 0 cu proprietatea că (∀) ∆ ∈ D(V), ∆ = (V1, V2, …, Vn), cu

∆ < δε şi (∀) Pk∈Vk, k = 1, n avem σ ∆ ( f , Pk ) − I < ε .

Se arată că numărul real I este unic şi prin definiţie I se numeşte integrala

triplă a funcţiei f pe domeniul V şi se notează
I = ∫∫∫ f ( x, y, z )dxdydz (sau ∫∫∫ fdV ).
V V

Să observăm că ∫∫∫ fdV =

V
lim σ∆ ( f , Pk ) .
∆ →0

Ca şi în cazul integralelor duble se arată că o funcţie mărginită f : V → R

este integrabilă dacă şi numai dacă (∀) ε > 0, (∃) δε > 0 astfel încât
(∀) ∆ ∈ D(V), ∆ = (V1, V2, …, Vn), cu ∆ < δε şi (∀) Pk∈Vk avem S∆ ( f ) − s∆ ( f ) < ε .

De asemenea, dacă f este continuă pe V atunci f este integrabilă pe V, iar

dacă V este un domeniu simplu în raport cu axa Oz, adică
 (x, y ) ∈ D
V: , unde D ⊂ R2 este un domeniu compact care este
ϕ
 1 ( x, y ) ≤ z ≤ ϕ 2 ( x, y )

proiecţia domeniului V în planul xOy şi ϕ1, ϕ2 : D → R sunt continue, atunci

∫∫∫ f ( x, y, z)dxdydz = ∫∫ (∫ )
ϕ2 ( x,y )

ϕ1 ( x, y )
f ( x, y, z )dz dxdy .
V D

Proprietăţi asemănătoare cu cele de la integrale duble se obţin şi pentru

integralele triple.

Exemplu. Să se calculeze integrala

I = ∫∫∫ zdxdydz , unde V este definit de inegalităţile
V

V : x + y + z ≤ 1, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0.
 - 273 -
Domeniul V este simplu în raport cu axa Oz,
 ( x, y ) ∈ D
V: , unde D = {(x,y)∈R2 : x + y ≤ 1, x ≥ 0, y ≥ 0}.
 0 ≤ z ≤ 1− x − y
Vom avea
1− x − y
1− x − y z2
I= ∫∫ dxdy ∫
D
0
zdz = ∫∫
D
2 0
dx dy =

1 1
= ∫∫
2 D
(1 − x − y )2 dxdy = ∫∫ ( x 2 + y 2 + 1 − 2x − 2y + 2 xy)dxdy .
2 D

 0 ≤ x ≤1
Cum D este un domeniu simplu în raport cu axa Oy, adică D : 
 0 ≤ y ≤ 1− x
rezultă
1 1 1− x
I= ∫
2 0
dx ∫ ( x 2 + y 2 + 1 − 2x − 2 y + 2xy) =
0

1 1 1 y2 y2 1− x
= ∫ ( x 2 y + y 3 + y − 2xy − 2 + 2x ) =
2 0 3 2 2 0
1 1 2 1 
= ∫
2 0  x (1 − x ) + (1 − x )3 + 1 − x − 2x(1 − x ) − (1 − x )2 + x(1 − x )2  dx =
3 
1 1 2 1 x3
= ∫ (x − x + − x + x −
3 2
+ 1 − x − 2x + 2x 2 − 1 + 2x − x 2 + x − 2x 2 + x 3 ) dx =
2 0 3 3
1  1
1 1 1
= ∫  − x 3 + x 2 − x +  dx = .
2  3
0 3 24

Schimbarea de variabilă la integrala triplă

Considerăm integrala triplă I = ∫∫∫ f ( x, y, z )dxdydz , unde f : V → R este o

V

funcţie continuă, V ⊂ R3 este un domeniu compact cu frontiera o suprafaţă

simplă, închisă, netedă sau netedă pe porţiuni.
Considerăm transformarea regulată
x = x(u, v, w )
 D( x, y, z)
T : y = y(u, v, w ) , (u, v, w ) ∈ V ' , adică x,y,z∈C1(V’), ≠ 0 pe V’, unde
 z = z(u, v, z ) D(u, v, w )

V’⊂ R3 este un domeniu compact.
În aceste condiţii avem:
 - 274 -
D( x, y, z )
∫∫∫ f ( x, y, z)dxdydz = ∫∫∫ f ( x(u, v, w ), y(u, v, w ), z(u, v, z)) D(u, v, w ) dudvdw
V V'
numită

formula schimbării de variabile la integrala triplă.

D( x, y, z )
Expresia diferenţială notată dv şi definită astfel dv = dudvdz se
D(u, v, w )

numeşte element de volum.

Pentru demonstraţie se pot consulta lucrările [14] sau [19].

În cazul coordonatelor sferice transformarea T este

 x = ρ cos θ sin ϕ

(T ) :  y = ρ sin θ sin ϕ , ρ ∈ [0, R], θ ∈ [0,2π], ϕ ∈ [0, π] , iar jacobianul
 z = ρ cos ϕ


D( x, y, z)
transformării este J = = ρ2 sin ϕ , deci
D(ρ, θ, ϕ)

∫∫∫ f ( x, y, z)dx dy dz = ∫∫∫ f (ρ cos θ sin ϕ, ρ sin θ sin ϕ, ρ cos ϕ) ρ sin ϕ dρ dθ dϕ .

2

V V'

În cazul coordonatelor cilindrice transformarea T este

x = r cos θ

(T ) :  y = r sin θ , ρ ∈ [0, R], θ ∈ [0,2π], z ∈ [0, h] , iar jacobianul transformării
 z=z

D( x, y, z)
este J =
D(r, θ, z )
= r , deci ∫∫∫ f ( x, y, z)dxdydz = ∫∫∫ f (r cos θ, r sin θ, z) rdrdθdz .
V V'

Formula lui Gauss-Ostrogradski

Fie V ⊂ R3 un domeniu compact cu frontiera o suprafaţă Σ, simplă, închisă,

bilaterală, netedă sau netedă pe porţiuni şi un câmp de vectori
v( x, y, z) = P( x, y, z)i + Q( x, y, z) j + R( x, y, z)k , de clasă C1 pe domeniul V.
În aceste condiţii avem:
 ∂P ∂Q ∂R 
∫∫ Pdydz + Qdzdx + Rdxdy = ∫∫∫  ∂x + ∂y
Σ+ V
+ dxdydz , unde Σ+ este faţa
∂z 

suprafeţei Σ definită de versorul normalei n(cos α, cos β, cos γ ) , numită şi formula

integrală a lui Gauss-Ostrogradski.
 - 275 -

Observaţie. Formula lui Gauss-Ostrogradski se poate scrie vectorial astfel:

∫∫ v n dσ = ∫∫∫ div vdxdydz .

Σ V

Exemplu. Să se calculeze integrala

I = ∫∫ xdydz + ydzdx + zdxdy , unde Σ+ este faţa exterioară a suprafeţei Σ ce

Σ+

limitează domeniul V definit de inegalităţile : x2 + y2 ≤ z ≤ 4 - x2 - y2.

Vom aplica formula lui Gauss cu P = x, Q = y, R = z şi integrala devine
4−x 2 −y2
I = ∫∫∫ 3dxdydz = 3 ∫∫∫ dxdydz = 3 ∫∫ dxdy ∫ x 2
+y2
dz = 3 ∫∫ 2( 2 − x 2 − y 2 )dxdy
V V D D

unde D = {(x,y)∈R2 : x2+y2 ≤ 2}.

Trecând la coordonatele polare: x = ρcosθ, y = ρsinθ,
2π
unde ρ ∈ [0, 2 ], θ ∈ [0,2π] , obţinem I = 6 ∫0 dθ∫ 0 (2 − ρ 2 )ρdρ = 12π .
2

Probleme propuse

1. Să se calculeze:
cos y π π
a) ∫∫ 1 + sin x sin y dxdy,
D
D:0 ≤ x ≤
2
, 0≤y≤ ;
2

1
b) ∫∫ (1 + y )
D
2
dxdy, D : y ≤ x, xy ≥ 1, 1 ≤ x ≤ 2 ;

c) ∫∫ (1 − y)dxdy,
D
D : x 2 + y 2 ≤ 2y, y ≤ x 2, x ≥ 0 ;

d) ∫∫
D
x 2 − y 2 dxdy, D = ∆OAB, A (1,−1), B(1,1) ;

e) ∫∫ arcsin
D
x + ydxdy, D limitat de x + y = 0, x + y = 1, y = 1, y = -1.

2. Folosind coordonatele polare să se calculeze:

a) ∫∫
D
x 2 + y 2 dxdy, D : x 2 + y 2 ≤ a 2 , unde a > 0;

b) ∫∫ ydxdy,
D
D : x 2 + y 2 ≤ a 2 , y ≥ − x , unde a > 0;
 - 276 -

∫∫ ( x + y 2 )dxdy, D : x 2 + y 2 ≤ 2 x .
2
c)
D

3. Folosind schimbări de variabile convenabile să se calculeze:

a) ∫∫ ( x + y )dxdy, D : 1 ≤ x + y ≤ 13,
D
x ≤ y ≤ 5x ;

x2 y2
b) ∫∫ xdxdy, D :
D
+
a2 b2
≤ 1, y ≥ 0 ;

c) ∫∫ ydxdy,
D
D : 1 ≤ xy ≤ 2, x ≤ y ≤ 2x .

4. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate ale plăcii omogene

D ⊂ R2, unde D este limitat de curbele de ecuaţii x+ y = 3, xy = 2.

5. Direct şi cu formula lui Green să se calculeze ∫ ( x − y )dx + xdy , unde γ

γ

este frontiera domeniului D ={(x,y)∈R2: x2 + y2 ≤ 2x, y ≥ 0} şi este parcursă în

sens direct.
6. Fie suprafaţa (Σ ) : r = u cos v i + u sin vj + v k, u ∈ [0, a], v ∈ [0,2π] .

Să se determine aria Σ şi să se calculeze integrala I = ∫∫ x 2 + y 2 dσ .

Σ

7. Să se calculeze:

a) ∫∫ ( xy + yz + zx)dσ , unde Σ este porţiunea din suprafaţa de ecuaţie

Σ

z = x 2 + y 2 , decupată de suprafaţa de ecuaţie x 2 + y 2 = 2ax, a > 0 ;

∫∫ ( x + y 2 )dσ, (Σ ) : x 2 + y 2 + z2 = a2 ;
2
b)
Σ

c) ∫∫ ( x + y + z )dσ , Σ
Σ
fiind suprafaţa cubului definit de

0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1, 0 ≤ z ≤ 1.

8. Să se calculeze următoarele integrale de suprafaţă de speţa a doua:

a) ∫∫ xdydz + ydzdx + zdxdy , unde Σ este faţa exterioară a tetraedrului

Σ

limitat de x = 0, y = 0, z = 0, x + y + z = 1;
 - 277 -

b) ∫∫ ( y − z)dydz + ( z − x )dxdz + ( x − y )dxdy , unde Σ

Σ
este faţa interioară a

conului de ecuaţie z = x 2 + y 2 , 0 ≤ z ≤ h ;

c) ∫∫ zdxdy ,
Σ
Σ fiind faţa exterioară a elipsoidului de ecuaţie

x 2 y 2 z2
+ + −1= 0 .
a2 b2 c 2
9. Folosind formula lui Stokes să se calculeze
x 2 + y 2 + z 2 = a 2
∫γ ( y + z )dx + ( z + x )dy + ( x + y )dz , unde ( γ ) :  (sensul de
 x+y+z=0
parcurs fiind astfel încât domeniul interior să fie lăsat la stânga).
10. Să se calculeze:

∫∫∫ ( x + y 2 )dxdydz, V : x 2 + y 2 ≤ 2z, z ≤ 2 ;

2
a)
V

∫∫∫ (x + y 2 + z2 )dxdydz, V : x 2 + y 2 ≤ z2 , x 2 + y 2 + z2 ≤ a 2, z ≥ 0 ;
2
b)
V

c) ∫∫∫
V
x 2 + y 2 dx dy dz, V : x 2 + y 2 ≤ a 2 , x + y + z ≤ 2a, z ≥ 0 ;

11. Folosind schimbările de variabile să se calculeze:

a) ∫∫∫
V
x 2 + y 2 + z 2 dx dy dz, V : x 2 + y 2 + z 2 ≤ 2z ;

b) ∫∫∫
V
x 2 + y 2 dx dy dz, V : x 2 + y 2 ≤ 2z, x 2 + y 2 + z 2 ≤ 8 ;

∫∫∫ ( x + y 2 )dx dy dz, V ::x 2 + y 2 − 2 x ≤ 0, y ≥ 0, 0 ≤ z ≤ 1;

2
c)
V

x 2 y 2 z2 x2 y2 z2
d) ∫∫∫
V
1− − −
a2 b2 c 2
dx dydz, V : + +
a2 b 2 c 2
≤ 1.

12. Direct şi cu formula lui Gauss-Ostrogradski să se calculeze

∫∫ x dy dz +x 2 ydz dx + x 2 zdx dy , unde Σ este faţa exterioară a suprafeţei închise

3

a cilindrului x2 + y2 = a2, 0 ≤ z ≤ h.
13. Să se calculeze volumul şi coordonatele centrului de greutate ale
corpului omogen mărginit de suprafeţele de ecuaţii y2 + z2 = 4ax, x2 + y2 = 2ax,
unde a > 0.
 - 278 -

BIBLIOGRAFIE

1. L.Aramă, T.Morozan, Culegere de probleme de calcul diferenţial, Ed.

Tehnică, Bucureşti, 1978.
2. I.Colojoară, Analiză matematică, E.D.P. Bucureşti, 1983.
3.J.Cringanu, Analiza matematica, Editura Fundatiei Universitare „Dunarea de
Jos” , Galati, 2006.
4. B.P.Demidovici, Culegere de probleme şi exerciţii de analiză matematică,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1956.
5. N.Donciu, D.Flodor, Algebră şi analiză matematică (Culegere de probleme),
E.D.P. Bucureşti, 1979.
6. B.Gelbaum, J.Olmstead, Counterexamples în Analysis, San Francisco,
London, Amsterdam, 1964.
7. D.I.Ion, C.Niţă, Elemente de aritmetică cu aplicaţii în tehnici de calcul, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1978.
8. M.Niculescu, Analiză matematică, vol. I, II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1964.
9. A.Precupanu, Funcţii reale şi teoria măsurii, Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1972.
10. A.Precupanu, Analiză matematică, vol. I, II, Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987.
11. A.Precupanu, Bazele analizei matematice, POLIROM, 1998.
12. S.Rădulescu, M.Rădulescu, Teoreme şi probleme de Analiză matematică,
E.D.P. Bucureşti, 1982.
13. R.B.Reisel, Elementary theory of Metric Spaces, Springer – Verlag, New
York, Heidelberg, Berlin, 1982.
14. M.Roşculeţ, Analiză matematică, vol. I, II, E.D.P. Bucureşti, 1979.
15. V.Rudin, Osnovi matematiceskovo analiza, Moscova, 1966.
16. W.Rudin, Real and Complex Analysis, New York, McGraw-Hill, Inc., 1966.
17. L.Schwartz, Cours d’Analyse, vol. I, II, Herman, Paris, 1967.
18. Gh.Sireţchi, Calcul diferenţial şi integral, vol. I, II, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
19. O.Stănăşilă, Analiză matematică, E.D.P. Bucureşti, 1981.