Facultatea de Istorie și Geografie

Departamentul de Știinte umane și Social-politice

Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

Seminar:Civilizația europeană medievală

A elaborat :
JUNCU VIORICA

Profesor:
Epure Anca-Violeta

30 aprilie 2014
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

MOTTO: ”Istoria nu e acumularea evenimentelor de orice fel

care s-au întâmplat în trecut. Este știința societăților umane.”
Fustel de Coulanges

I. DE LA ÎNFIINȚAREA ROMEI - LA REGALITATE

În anul 753 î.Hr. a fost înființată în Italia de mijloc o cetate căreia îi fusese destinat un mare
viitor și un rol însemnat în istoria popoarelor. Despre originea acestei cetăți ne-au rămas diferite
legende care înfrumusețeaza istoria acelor timpuri străvechi. După moartea lui Ascanius un șir
întreg de regi au domnit în cetatea clădita de el. Unul dintre aceștia a fost Numitor. Fratele său mai
mic, Amulius l-a alungat de pe tron, iar pe fiica acestuia, Rhea-Silvia, a făcut-o preoteasă a zeiței
Vesta, obligând-o astfel să nu să se mai căsătorească. Prin aceasta, nici un urmaș al regelui alungat
nu se mai putea naște pentru a răzbuna nelegiuirea făcuta de el. Dar preoteasa Rhea-Silvia a fost
iubită de Marte , zeul războiului, și a născut doi gemeni: pe Romulus și pe Remus. Aflând vestea,
Amulius a poruncit ca cei doi copii să fie aruncați în râul Tibru. Se spune că zeul Marte a trimis o
lupoaică să alăpteze copii. Un păstor al regelui , Faustulus , i-a găsit pe copii și i-a dus acasă soției
sale care le-a devenit doica și i-a crescut. Când băieții s-au făcut mari și au aflat povestea lor ,
cunoscâdu-și acum originile regale, au hotărât să întemeieze o nouă cetate în ținutul în care
crescuseră, acolo unde Tibrul, ieșit din munți, se îndrepta spre mare.
Romulus a ajuns singurul stăpân, iar cetatea întemeiată de el pe dealul Palatin a luat numele
fondatorului ei : Roma. După un scurt timp a intrat în conflict cu cetățile latine,care au fost învinse
ușor dar sabinii, în frunte cu regele lor Titus Tatius, mai puternici, au pornit contra Romei. Cele
două armate s-au ciocnit in valea mlăștinoasă dintre Capitoliu și Palatin. Lupta a durat mult. La un
moment dat, soldații romani, temându-se pentru viața lor, au început să fugă, dar Romulus a reușit
să-i îmbărbăteze readucându-i în luptă. Sabinele, legate acum de ambele cetăți, au intervenit între
cele două tabere, împăcându-i pe bărbații și pe frații lor. Cele două cetății s-au unit, formând un
singur popor. Romulus și Titus Tatius au domnit împreună peste poporul unit.
Tradiția spune că după ce Titus Tatius a fost ucis, iar Romulus a dispărut dubios de pe
pământ, au domnit peste cele doua popoare înfrățite (ramnes-latinii și tities-sabinii) încă șase regi:
trei latino-sabini (Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Martius) și trei etrusci (Tarquinius
Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus). O figură cu adevărat legendară este sabinul Numa
Pompilius, care a domnit în pace, cu modestie și cumpătare Conform tradiției, i se atribuie lui
Numa construirea templelor închinate cultului divinităților Ianus, Vesta și Fides.
Tarquinius Priscus (cel Bătrân), introduce la Roma jocurile cu gladiatori, spectacole mari
(ludi magni), marșul triumfal (carmen triumphale).
Regele etrusc Sevius Tullius, a regrupat cetățenii în centurii, formând șase clase censitare.
În acest mod avea unități de infanteriști bine pregătite.
Al șaptelea rege al Romei supranumit Superbus Trufașul din cauza cruzimii și conducerii
tiranice, a alimentat ura patricienilor față de regalitate (odium regni). Tarquinius, care îți impune
hegemonia în Latium, urgentează pe seama plebei finalizarea marelui canal de scurgere (Cloaca
Maxima) și construiește templul lui Iuppiter pe Capitolium. Opera sa de urbanizare forțată, cât și

2
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

conducerea despotică au creat în jurul său nemulțumiri, care au culminat cu exilarea regelui și
instaurarea republicii, în 509 î.Chr. o astfel de formă ia regalitatea în Antichitate 1.

II. FORMELE REGALITĂȚII ÎN EVUL MEDIU

Așa cum s-a constatat secolul al XVII-lea s-a caracterizat prin tendința solidării puterii absolutiste a
monarhilor.Sub acest din urmă aspect,fenomenul a marcat de atribuirea,în perioada menționată,a
unui ”caracter sacrosant” marii familii domnitoare europene.Ca urmare,”chiar existența acestor
dinastii a fost considerată nu numai ca necesară ci,chiar,ca o ordine divină a lucrurilor.Această
concepție a fost sintetizată în teoria eredității de drept divin care a cunoscut cea mai amplă
dezvoltare în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea.Astfel,dintr-o instituție monarhia s-a
transformat într-o ”religie”.În teorie,deci,monarhia dobândind o poziție ”transcedentală,la adăpost
de orice atac”.Simbolul acestei puteri a constituit coroana care a întruchipat,în același timp,un
dualism ce s-a dezvoltat de-a lungul secolelor,și anume cel al puterii monarhice și cel a statului.
Totuși coroana nu a avut aceeași importanță în toate sistemele instituționale ale statelor
europene.În Anglia,de exemplu,deși actul încoronării regilor se desfășura cu mare pompă,el a
pierdut din importanță,iar în Prusia au avut loc numai două încoronări,prima în anul 1701,iar cea de
a doua în anul 1861,pe când în Imperiul austriac nici un împărat nu a fost încoronat.De altfel
Imperiul Habsburgic a fost o federație de state,fiecare cu individualitatea sa istorică.Deciziile
importante erau adoptate de dieta imperială.Pe de altă parte,Războiul de 30 de ani a provocat o
translație instituțională,fiidcă din ”cap” al imperiului,împăratul a devenit”capul secular al partidei
catolice”.În noua ipostază,monarhul a ajuns ținta criticilor publiciștilor care îl acuzau că își arogase
o putere absolută.Unul dintre aceștia,Philip Chemnitz,declara,într-o lucrare,apărută în anul 1640,
intitulată Dissertatio de ratione status in imperio nostro Germanico că puterea imperială era,mai
curând,onorifică,de vreme ce,în realitate,suveranitatea aparținea fiecărui stat în parte.Ceea ce nu a
împiedicat, preluarea și dezvoltarea ideilor sale de către alți publiciști care au scos și mai pregnant
în evidență contradicția flagrantă dintre interpretarea juridică a instituției monarhice și practica
politică,în care se regăsea,adică dintre suveranitatea reală,exercitată de principii locali,și
pretențiile”desuete” ale împăratului.originea divină nu a fost pusă niciodată sub îndoială,fiidcă
monarhul era ”reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ” și purta pe umerii săi datoria de a apăra
”ordinea divină” a lumii,motiv pentru care trebuia să dea socoteală pentru faptele sale,nu pe
pământ,ci în ceruri.
În acest cadru general,dar cu alte coordonate,a evoluat conceptul de coroană,ca simbol al
puterii monarhice și al statului,în Ungaria.Aici,actul încoronării a avut,întotdeauna,un caracter
deosebit ”de drept public”,în virtutea căruia regele era învestit cu ”drept deplin de guvernare”.
Termenul de coroană este atestat,documentar,pentru prima dată,în sec al XII-lea,dar numai în
documentele emanate de cancelaria regală.Caracteristic pentru cazul în speță,este faptul că el a fost
folosit în sensul celui bizantin de diadema,de unde a și fost preluat.
Conceptul de coroană a început să se generalizeze în sec.al XIII-lea. La aceasta au putut
contribui influența bisericii,exercitată și prin intermediul cancelariei regale care era condusă de
preoți, precum și faptul că ”structura puterii regale,care era diferită de monarhiile europene
contemporane, se dovedea a fi deosebit de puternică : aceasta corespunde concepției că regele era
stăpânul absolut al pământului, țării, idee ce se regăsește și în alte state. În Ungaria ”regele

1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Roman 24.04.2014
3
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

aparținea țării” și nu invers,așa cum era interpretată această conexiune în alte țări vest-europene.Cea
mai însemnată dintre concesiile care au fost smulse Coroanei,o constituia dreptul nobilimii de a i se
impune,chiar prin forța armelor,atunci când regele ar fi încălcat privilegiile lor.
În Rusia,coroana a fost concepută ,într-un mod mult mai contradictoriu,ca simbol al puterii
monarhice și al statului. Marii cneazi Igor și fiul său Sviatoslav au cerut de la Bizanț în jurul anului
950, coroana și hlamida imperială.Mai târziu Vladimir cel Sfânt a fost reprezentat,pe monedele
bătute,ținând în mâină un sceptru și pe cap având o coroană cu elemente decorative,asemănătoare
celor imperiale.Totodată s-a păstrat o bogată tradiție despre coroana marelui cneaz de Kiev
Vladimir al II-lea (1113-1125) numit și Monomachos. Totuși,simbolul demnității regale îl
constituia,potrivit informațiilor cuprinse în vechile cronici rusești-tronul de aur pe care era instalat
marele cneaz,cu prilejul ceremonialului desfășurat în marea biserică din Kiev,iar cel al puterii –de
un coif de aur și de o lance.
Spre deosebire de Ungaria,coroana lui Monomachos nu a fost abstractizată de persoana
monarhului,ci din contra,a fost strâns legată de aceasta,ea semnificând autoritatea sa de ”Bazileu” și
nu statul.Deci ea este simbolul demnității sale monarhice care i-a fost acordată de Dumnezeu prin
intermediul solemnului act al încoronării„.
Ivam cel Groaznic afirma că,stăpânul era dat poporului de către Dumnezeu și de aceea avea
dreptul de viață și de moarte asupra supușilor săi. După încoronarea sa solemnă, ca țar în
1547,coroana a dobândit o mare importanță,ca simbol al Imperiului Rus în sec XVI-XVII.
Ideea împărțirii puterilor în stat preconizată și de un tratat,al cărui autor a rămas anonim,prin
crearea unui ”consiliu universal” permanent,format din reprezentanții tuturor stărilor și
guberniilor,a cunoscut tentative de realizare practică,la începutul sec.al XVII-lea,în timpul
tulburărilor provocate de luptele pentru tron; în 1610 a fost creat un consiliu de mari boieri.
Dreptul marii boierimi de a participa la conducerea statului,mai ales în perioadele de interregn
și la alegerea țarului,demonstrează preocuparea gândirii politice ruse din sec.al XVII-lea față de
modificarea raportului dintre coroană și stat,în care scop țarului trebuia să fie ales dintre prinții
străini care candidau la tron.
O revoluție religioasă a dat într-adevăr o lovitură redutabilă vechii concepții despre regalitatea
sacră,așa cum fusese văzută înflorind la germani;apariția creștinismului a lipsit-o de sprijinul ei
natural: păgânismul național.Regii s-au menținut ca șefi de stat; un moment chiar,după năvăliri ,
putere lor politică a fost mai puternică decât oricând; ei au încetat cel puțin oficial,să mai treacă
drept personaje divine.Neîndoielnic,vechiile ideii nu au dispărut deodată.Probabil că ele au
continuat să trăiască, mai mult sau mai puțin înăbușit,în conștiința populară 2.
Coroana ca simbol al puterii regale și a statului s-a bucurat și în Transilvania.Raporturile de
drept, de tipul celor urmărite în rândurile anterioare dintre principatul Transilvaniei și Ungaria nu
au mai putut fi restabilite nici după anexarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic și cu toate
că în 1765 a fost ridicată la rangul de ”Mare Principat”.
În ceea ce privește Moldova și Țara Românească, portul coroanei de către domnii acestor țări
este atestat,încă din sec.XIV-lea,ritul încoronării fiind utilizat ”cel puțin de la fondarea celor 2
mitropolii române,aceea de la Argeș (1359) și cea a Sucevei (1401) și era oficiat conform tradiției
stabilite la Bizanț și introdusă de către biserică, peste tot în lume balcanică, la fel ca și în lumea
românească. Ea apare,ca o revendicare personală a domnilor noștri,o etapă în dârza lor afirmare pe

2
Marc Bloch,Regii Taumaturgi,Plural Iași 1997 p.43
4
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

calea independenței și a prestigiului autocratic.Totodată,coroana mai sintetiza pe lângă elemente

bizantine și pe cele de tip apusean.
Și în Țara Românească coroana este atestată în timpul domniilor lui Neagoe Basarab, Mircea
Ciobanu, Alexandru al II-lea și a fiului său Mihnea.Către sfârșitul secolul al XVI-lea,coroana a fost
înlocuită cu ”bereta„ sau ”cuca”,în Țara Românească acest însemn al puterii domnești a fost purtat
pentru prima dată de Vlad I, a cărui întronare, din ordinul sultanului, în anul 1395, s-a făcut
”potrivit uzanțelor din lumea turco-islamică,precum și de Radu cel Frumos,la instalarea căruia,în
anul 1462 ”se pare că a fost utilizat întregul ceremonial specific unor asemenea împrejurări și care
se reflectă și în perioadele următoare. Totuși,coroana mai este atestată și în sec. Al XVII-lea precum
cea a lui Ieremia Movilă sau cea de la începutul domniei lui Ștefan al II-lea Tomșa precum și cea a
lui Constantin Brâncoveanu.
Întregul ceremonial de încoronare se desfășura cu mare pompă și cu remiscențe amintind
încoronarea împărațolor bizantini,are o dublă importanță, relevă locul specific al țărilor române în
cadrul sistemului politic otoman, și faptul că domnii români votau pentur toți creștinii din capitala
otomană,singurii continuatori ai împăraților bizantini-ortodoxi consacrați formal,chiar în capitala
vechiului Imperiu ecumenic.Prin urmare în condițiile statutului politico-juridic al Țărilor Române,
simbolul menținerii organismului statal,nu era coroana,ci principele creștin mereu prima condiție
solicitată,apărată și invocată de către români în negocierile și tratatele încheiate cu Poarta
Otomană 3.

II.VASALITATEA MEDIEVALĂ, BENEFICIUL ȘI FEUDUL

Instituţiile sunt, într-un anumit sens, o creaţie a statului, o expresie globală a acţiunii sale de
încadrare şi control social sau a unui drept public constituit, cele medievale vest-europene, în
schimb, au fost, oricât ar părea de ciudat, nu numai independente de acesta, dar şi anterioare lui,
înrădăcinîndu-se într-o pluralitate greu de descris de practici şi relaţii cutumiare, scoase la iveală
sau provocate să se formeze în împrejurări determinate de extincţia progresivă a sistemului politic
roman. Nu statul feudal şi-a creat, cum ar fi fost normal, propriile instituţii, ci acestea l-au creat pe
el, fapt care, în treacăt fie spus, confirmă regula potrivit căreia o societate, fie şi în absenţa unei
guvernări centralizate, este până la urmă capabilă de a descoperi în sine acele mecanisme de
coordonare şi echilibru, apte de a configura o ordine mai stabilă decît ne-am putea imagina, chiar
dacă acest lucru depăşeşte intenţionalitatea „actorilor” înşişi. Friedrich August von Hayek a intuit,
poate, cel mai bine acest ciudat fenomen, atunci când a observat, cu perspicacitatea-i obişnuită, că
instituţiile şi tradiţiile neorganizate pot fi, în anumite situaţii, purtătoarele unor cunoştinţe pe care
practicanţii nu le-au teoretizat şi nu le-au anticipat, dar pe care ştiu foarte bine să le
folosească. Dacă putem, la rigoare, admite că un asemenea demers ar fi, în anumite condiţii, posibil,
iar evoluţia completă a vasalităţii ar putea fi, chiar şi într-o formă abreviată, în mod satisfăcător
redată, dificultăţile metodologice cu care s-ar confrunta o tentativă ca aceasta tot ar descuraja-o,
până la urmă.Voi încerca să prezint relația de vasalitate şi a ritualului ei corespunzător,
evidenţiindu-i atît particularităţile împrumutate în Occidentul medieval, în lumea bizantină şi în
aceea rusă, cît şi implicaţiile asupra ideii de suveranitate, care a dobândit, precum se ştie, începând

3
Veniamin Ciobanu,Coroana-simbol al puterii monarice și al statuluiTom.33,A.D.Xenopol ,Iași, 1996 pp.3-20
5
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

cu cel de-al XII-lea veac, un loc din ce în ce mai important în reflecţiile teologico-politice
medievale.
Trecînd peste problemele de terminologie şi origine, precum şi peste dezbaterea, infinit mai
interesantă, referitoare la modul cum s-au format instituţiile feudalismului clasic (ca rezultat fie al
unei evoluţii organice, fie al unei mutaţii petrecută în secolul XII) să observăm mai întâi –
reamintind, de altfel, un fapt binecunoscut – că vasalitatea a fost, încă de la origini, nu o
instituţie, ci o relaţie, iar această relaţie s-a stabilit în forma şi, totodată, în cadrul mult mai
cuprinzător al unei dependenţe personale, care nu era proprie, iniţial, doar celor de condiţie înaltă,
ci tuturor categoriilor de oameni. Apărută (sau, mai bine zis, făcută să iasă la suprafaţă) într-un
context prea complicat pentru a-l detalia aici, dar caracterizat, în liniile sale generale, prin
personalizarea, divizarea şi fragmentarea pînă la pulverizare a puterilor publice, ea s-a definit,
esenţialmente, prin protecţia celor mai puternici acordată celor mai slabi, fără, însă, ca
nenumăratele servicii reclamate ca preţ al ascultării (sau supunerii) acestora să aibă neapărat, un
caracter militar.
Legătura astfel instituită, care purta numele de patrocinium sau mundium (uneori şi
mundeburdis) şi era însoţită de o procedură legală (commendatio), menită să o consacre, nu avea,
după cum tocmai am precizat, un specific, aşazicând, „de clasă”. Dimpotrivă, ea lua naştere fără ca
rangul sau calitatea celor care o solicitau să fie în vreun fel precizate, implicînd oameni din cele mai
diverse categorii (liberi, sclavi, liberţi, „colliberti” etc.), reuniţi sub semnul aceluiaşi statut doar prin
faptul că aveau nevoie de aceeaşi formă de apărare sau fuseseră constrânşi s-o accepte. Vocabularul
Evului Mediu timpuriu sugerează, de altfel, foarte bine acest lucru, atunci când, în loc de a-i
deosebi pe cei intraţi într-o astfel de dependenţă fie după nume, după îndatoriri,provenienţă sau
condiţie socială, preferă, invariabil, să-i trateze laolaltă, caracterizându-le obligaţiile prin termenul
generic de servitia („servicii”), indiferent de conţinutul lor specific. Disocierea termenilor – şi,
totodată, a vasalităţii de şerbie, iniţial confundate în acelaşi tip de legătură – se va produce mult mai
târziu (începînd cu secolul VIII), la capătul unei evoluţii care nu are a ne interesa aici.
Deşi era o relaţie care se stabilea „la cerere”, implicînd, aşadar, recunoaşterea – fie şi tacită –
a unei inferiorităţi, mundium-ul nu era, cu toate acestea, unilateral. În condiţiile disoluţiei rapide a
statului roman, ale cărui îndatoriri şi servicii proteguitoare în beneficiul propriilor cetăţeni sau
supuşi se echilibrau din ce în ce mai precar cu volumul şi valoarea – în necontenită creştere – a
prestaţiilor pretinse şi, pe de altă parte, într-un tip de societate din ce în ce mai înclinat de a corela
status-ul social şi, pînă la urmă, simpla supravieţuire, cu numărul şi calitatea oamenilor pe care
cineva era capabil să-i mobilizeze, o asemenea legătură nu putea fi decît una de reciprocitate. Cel ce
se „recomanda” (sau, cu un alt cuvînt, se „închina”) se angaja, desigur, să-şi asculte şi să-şi
servească cu fidelitate seniorul (dominus). El primea, însă, în schimb, nu numai protecţia, dar şi
mijloacele de întreţinere pe care acesta i le datora, ceea ce îl situa dintr-odată pe o poziţie cu totul
diferită de aceea a unui simplu subordonat. Obligaţiile astfel asumate erau pe viaţă, denunţarea lor
unilaterală nefiind îngăduită decît în cazuri ieşite din comun. Pe de altă parte,opţiunea de intrare în
dependenţă era absolut liberă, „recomandarea” („închinarea”) faţă de mai mulţi seniori fiind, în
mod formal, riguros interzisă.
Dacă, precum cum am arătat, serviciile implicate de o astfel de relaţie erau, la început, nu
numai nediferenţiate, dar şi extrem de variate, treptat specializarea lor a devenit din ce în ce mai
pronunţată, împrumutând fie calea prestaţiilor servile, fie pe aceea, incomparabil mai nobilă, a
serviciului militar, investit cu o însemnătate tot mai ridicată, în condiţiile nenumăratelor conflicte
6
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

care au marcat guvernarea primilor carolingieni şi apoi a lui Carol cel Mare însuşi. În acelaşi timp,
„beneficiul”, care se definise încă din perioada merovingiană drept baza materială a relaţiei de
dependenţă (cu toate că, prin formele sale, el nu s-a confundat, iniţial, decît arareori cu noţiunea de
posesiune funciară, fiind mai curînd o practică decît un bun material şi acoperind un spectru extrem
de larg de ipostaze) s-a asociat într-un chip şi mai vădit cu pămîntul, schimbîndu-şi, astfel, nu
numai propriul statut, dar şi natura însăşi a vasalităţii primare, care şi-a pierdut ulterior semnificaţia
umană, personală, de la început, în schimbul unor conotaţii din ce în ce mai mercantile.
Transformarea „beneficiului” în feud (încheiată în partea de nord a Galiei în secolul al XI-lea),
precedată de transferul – operat de carolingieni – al relaţiilor de dependenţă din domeniul dreptului
privat în cel al dreptului public, marchează intrarea vasalităţii în perioada ei clasică de existenţă şi,
totodată, accesul deplin la statutul unei instituţii cu adevărat europene, în ciuda (sau, poate, tocmai
datorită) particularităţilor locale pe care şi le-a asociat.
Aceasta este, deopotrivă, şi perioada cînd se definitivează aspectele ei simbolice şi, în primul
rând, ritualul. Nu mai este nevoie, credem, să subliniem ce importanţă avea un asemenea cod
procedural într-o societate atât de puternic formalizată ca aceea medievală şi – mai ales – în cadrul
unei civilizaţii atât de refractară la tot ceea ce era abstract şi, prin urmare, veşnic preocupată de a
vizualiza totul. Cuvintele rostite şi gesturile făcute cu un asemenea prilej erau investite cu forţa de
sugestie a unor formule aproape sacre, scopul lor fiind de a legitima un act care dobândea, astfel,
cel puţin teoretic, natura unei legături indisolubile. În varianta timpurie a vasalităţii, până în
secolele X-XI, persoana care se „recomanda” (se „închina”), îngenuncheată cu capul descoperit şi
fără arme în faţa viitorului stăpân, îşi punea mâinile împreunate în mâinile acestuia şi i se
recunoştea supusă, rostind totodată şi un scurt jurământ, menit a da o greutate sporită gestului
însoţitor. Sensul acestui ritual – desemnat în documentele vremii prin expresii deosebit de
sugestive, cum ar fi: in vasatico se commendare per manus sau in manus (manibus) se commendare
– era cel al unei autoabandonări complete a celui care se „închina” (traditio personae) faţă de
cealaltă persoană, mâinile având aici rostul de a simboliza tocmai specificul indefectibil şi total al
legăturii care se năştea. Transformarea „recomandării” în omagiu, petrecută cîndva, între secolele X
şi XIII, nu a modificat nimic din gesturile iniţiale, cu singura excepţie a sărutului pe gură (osculum)
schimbat de cei doi parteneri la finele actului de „închinare”, ca semn nu numai al organicităţii
relaţiei tocmai stabilite, dar şi al identităţii lor aproape corporale.Numit hominium, homagium sau,
după caz, Mannschaft şi pleyto e homenaje (toţi termenii derivînd, după cum se observă, din homo,
cuvîntul generic pentru „vasal”), omagiul era, aidoma formei sale premergătoare (commendatio), un
act esenţialmente personal, trebuind reânnoit în cazuri bine stabilite, fără a putea fi oferit sau
acceptat prin procură. Dacă legătura astfel stabilită era, iniţial, directă şi singulară, în sensul că unui
vasal nu-i era cu nici un chip îngăduit să-şi aleagă mai mulţi seniori, treptat, odată cu importanţa
crescîndă a feudului în cadrul relaţiei de vasalitate şi, pe de altă parte, ca urmare a nenumăratelor
conflicte intestine apărute, cu începere din 830, în Imperiul carolingian şi între statele sale
succesoare, această interdicţie a început a fi tot mai mult eludată, unicitatea omagiului lăsînd pînă la
urmă locul multiplicităţii actelor de supunere, în flagrantă contradicţie cu principiul însuşi al relaţiei
pe care o întemeiau.
Secondând omagiul, jurămîntul de credinţă s-a definit, încă din secolele VIII-IX, drept cel
de-al doilea moment al ritualului vasalic, fiind impus – aici opiniile concordă – ca urmare a
preocupării stăruitoare a Bisericii de a da o consacrare religioasă unui act până atunci eminamente
laic. Consemnat pentru întâia dată de Annales Regni Francorum în anul 757, cu prilejul omagiului
7
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

depus de Tassilo, ducele Bavariei, lui Pepin cel Scurt, jurământul era rostit de vasal în picioare şi –
potrivit obiceiului – în prezenţa unor obiecte sacre (relicve, Evanghelii etc.), al căror rost era de a
conferi angajamentului asumat o valoare indestructibilă. Fără îndoială, el nu avea, prin aceasta,
nimic specific în raport cu alte rituri asemănătoare, constituind, de altfel, o practică larg
răspîndită în Evul Mediu. Au existat, în această epocă, nenumărate acte de credinţă fără nici o
legătură cu omagiul. Dar, după cum pe bună dreptate a remarcat mai demult Marc Bloch, nici un tip
de omagiu nu a fost lipsit de credinţă. Asocierea dintre ele a fost permanentă.
Amintind de originile umile ale vasalităţii, sărutarea piciorului a fost, de asemenea, un gest
caracteristic ritualului vasalic, practicat sporadic în secolul al X-lea şi, poate, şi la începutul celui
următor. Aşezat după omagiu şi jurământul de credinţă, el nu pare a fi avut, însă, o existenţă
îndelungată, dispărând înainte de a fi reuşit să ajungă un element esenţial al acestei relaţii.
Cît despre învestitură, ultimul act al ritualului pe care-l discutăm, ea consta din remiterea către
vasal a unui obiect simbolizând feudul, urmată, uneori, de deplasarea ambilor parteneri la faţa
locului şi „recunoaşterea” formală de către posesor a caracterului de uzufruct al bunului primit în
folosinţă. În secolul al XII-lea, concesiunea funciară a luat forma unui document scris, semn că
autentificarea produsă de gesturi şi cuvinte nu mai era considerată de ajuns.
Apare limpede, fie şi din această sumară descriere, că omagiul vasalic trebuie considerat ca un
sistem, nici unul din momentele sale neavând vreo semnificaţie decît prin raportare la celelalte
două, iar toate trei devenind inteligibile numai în acest context de referinţă. Totul, de altfel, în
cadrul unui asemenea ritual era în aşa fel conceput şi organizat, încât să scoată cât mai bine în relief
această coerenţă, subliniind, totodată, profunzimea legăturii – una aproape corporală, de rudenie –
încheiată între senior şi vasal. Locul omagiului, bunăoară, era în mod deliberat fixat pentru a obliga
cel puţin una din părţi, dacă nu chiar pe ambele să se deplaseze, ţinta putând fi atât reşedinţa
seniorului, cât şi aşezarea cea mai importantă a domeniului respectiv sau -uneori- frontiera (marca)
dintre teritoriile persoanelor contractante (ceea ce se întîmpla, de regulă, numai cu deţinătorii unor
feuduri foarte mari, ca, de pildă, ducele Normandiei sau contele de Champagne, primul ca vasal al
regelui Franţei, cel de-al doilea ca supus al ducelui Burgundiei). Spaţiul concret al desfăşurării
ritualului era, şi el, ales cu cea mai mare grijă şi numai în funcţie de conotaţiile sale simbolice
(biserica, sala cea mare a castelului seniorial etc.), asistenţa care îl popula – în mod obligatoriu
numeroasă – fiind, de asemenea, atent selectată, nu doar pentru a garanta actul, ca atare, dar a-i
certifica şi elementul de reciprocitate, care-i constituia însăşi armatura. Nici amplasarea
contractanţilor în timpul ceremoniei, natura obiectelor-martor sau felul în care era ulterior evocat
documentar ritualul (întotdeauna într-un limbaj foarte succint, fără digresiuni şi cu anumiţi termeni
recurenţi) nu era lăsat la voia întîmplării: întocmai ca momentele cu adevărat importante, fiecare
amănunt era, la rându-i, în aşa fel calculat, încât să dea o cât mai mare greutate întregului.
Baza materială a relaţiei de vasalitate, care a devenit, cu timpul, din ce în ce mai importantă
(cel puţin în acea parte a Europei dominată odinioară de Imperiul carolingian) a fost feudul
sau fieful. Ca proprietar de drept al feudului, seniorul continua să aibă în raport cu el – chiar şi după
concesionare – aşa-numitul ius (dominium) eminens (sau directum), ceea ce îi conferea autoritatea
legală de a pretinde şi accepta o serie de lucruri, cum ar fi: îndeplinirea obligaţiilor vasalice
(numite, tocmai în virtutea amintitei lor corespondenţe cu pământul, feudo-vasalice), ereditatea
posesiunii cedate, dreptul de preemţiune, participarea la reglementarea alienărilor şi, de asemenea,
implicarea cu drept de decizie în toate litigiile susceptibile de a apare în relaţiile cu cei care-l

8
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

serveau. Vasalul, la rândul său, se bucura, la început, doar de ius utendi et fruendi, neavînd nici
unul din drepturile caracteristice liberei dispoziţii (numită ius abutendi).
Fiind o relaţie nu de subordonare pură, ci de reciprocă dependenţă, stabilită de comun acord şi
exprimând interesele ambilor parteneri era firesc ca vasalitatea să nu presupună obligaţii unilaterale,
ci – aidoma mundium-ului de odinioară – sinalagmatice, de natură a-i oglindi acest spirit profund şi
a o face, totodată, efectivă. Foarte vagi la început (şi tocmai din acest motiv cuprinzătoare), ele s-au
precizat pe parcurs, atît ca urmare a influenţei exercitate de cutumă, cît şi a instituţionalizării
operată de carolingieni, ceea ce le-a restrâns progresiv sfera de cuprindere doar la acele tipuri de
servicii impuse fie de contextul frământat al secolelor VIII-X, fie de interesele, mai limpede
conturate, ale seniorului şi – frecvent – de calificarea vasalului însuşi. Dacă Charlemagne şi urmaşii
săi, bunăoară, s-au folosit, la început, de vasalii lor (vassi regali) în tot felul de privinţe (ca asesori
ai tribunalului regal, ca membri ai tribunalelor din comitate, ca missi dominici etc.), treptat ei le-au
pretins acestora servicii din ce în ce mai specializate şi mai ales de tip militar.
În genere, vasalitatea presupunea două tipuri de obligaţii, care – aspectul trebuie subliniat – nu-i
priveau, însă, şi pe sub-vasalii celui ce depunea omagiul. Cele derivate din natura personală a
legăturii dintre cei doi parteneri erau în număr de trei şi, din punct de vedere simbolic, primau
asupra celor din cealaltă categorie, care nu aveau decît un specific material, determinate fiind de
posesiunea feudului. Prima dintre ele, credinţa (fidelitas) era întotdeauna definită printr-o
interdicţie: ea însemna ce anume nu trebuia să facă nu vasal pentru a nu-şi prejudicia seniorul. De
asemenea, această noţiune mai reclama din partea celui dependent şi îndeplinirea unor servicii
speciale (transmiterea mesajelor, escortarea seniorului, purtarea baldachinului la ceremoniile de
instalare a episcopului local etc.), incluse, de altfel, şi în condiţiile de posesiune a feudului. A doua
îndatorire, numită consilium, presupunea deplasarea vasalului la curtea seniorului şi asistarea
acestuia în actul de împărţire a dreptăţii care era, precum se ştie, la toate nivelele societăţii
medievale, una din prerogativele puterii cu cea mai mare forţă de sugestie, de vreme ce se
considera că ea reiterează în orizontul mundan atributul fundamental al Divinităţii 4.
IV.INSTITUȚIILE REPREZENTATIVE

Secolul al XIII-lea a văzut constituindu-se cam peste tot în Europa instituțiile caracteristice
ale regimului parlamentar și adunările de stări.Nicăieri acestea nu apar mai deslușit ca la marginile
”coloniale ale Europei feudale,în acest Orient latin unde practica și-a găsit teoria sa cea mai limpede.
De-a lungul Evului Mediu răstimp al istoriei europene cu cronologie variabilă de la o zonă la alta a
continentului nostru, adunările de stări au fost expresia unor societăți puternice ierarhizate social și juridic.
Ele au fost cu alte cuvinte, manifestarea constituțională a dreptului la reprezentare politică a unei lumi
caracterizate prin inegalități izbitoare nu numai în sfera vieții social-politice,dar și cea a statutului legal.
Trăsăturile comune ale acestei instituții la scara continentului au derivat din similitudinile evoluției
Cele de diferențiere au fost expresia deosebirilor de civilizație dezvoltate în Europa Apuseană și
centrală,de o parte și cea răspriteană și sud-estică,de altă parte.

4
Alexandru-Florin PLATON Europa Medievală (secolele V-XVI). Societate,Instituții, Mentalități Colectiv,Apogeul Civilizației
Medievale(SEC. XI-XIII) Iași pp 16-36;

9
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

a) Consilii,divale ”parlamente”
Termenul însuși de ”parlament” aplicat devreme adunărilor de ordine în Anglia și în Spania,care și
până la urmă desemnează în zilele noastre cea mai mare parte a adunărilor politice,pare să fi fost
folosit și în Orientul latin înainte de a fi întrebuințat în mod curent în Europa Occidentală.În sensul
de ”consiliu” (sfat,conferință sau întrunire se găsește chiar în Analele genoveze ale lui Caffaro și
tocmai cu prilejul expediții genovezilor în Țara Sfântă,la cucerirea Cesareei ăn 1101,patriarhul
Daimbert se adresează consulilor pentru a-i îndemna să facă un parlament,care să întrunească
membrii armați ai aceste primei ”comune”.
Faptul a fost dovedit pentru istoria antică,unde minunata expansiune colonială a cetăților
grecești a determinat dezvoltarea instituțiilor lor mai mult decât ar fi îngăduit să o facă condițiile
mai modeste și orizontul restrâns al metropolelor Eladei.
Imperiul Bizantin a cunoscut deci,mai ales în veacurile al V-lea și VI-lea o puternică
organizare a populației orașelor în deme și fracțiuni,răspândită în toate povinciile și cetățile
principale și constituită pe o bază corporativă,dar având atribuții politice și militare.Aceasta
organizare și-a atins apogeul în epoca tulbure a lui Mauriciu și Phocas a gedenează atunci într-un
adevărat război civil,care afectează sensul însuși al cuvântului ”democrație” în lexicul bizantin.
Influența bizantină asupra regimurilor stărilor.
În Italia regimul adunărilor de stări a avut o dezvoltare limitată a cărei cauză principală este
atribuită,pe bună dreptate opoziției pe care o întâmpina în organizarea comunală,care concentreză
în mâinile burgheziei cârmuirea republiciilor conduse de cetate. „În Italia ,stările suferă,ceea ce ese
firesc de cosecințele expansiunii autonomiilor municipale.Stările nu pot să reziste decât în unele
țări:Sicilia,Regtul Niapoli,Sardinia,StateleBisericii,Patriarhatul de Aquilea,domeniile Casei de
Savoia.În celelalte teritorii puterea crescândă a orașelor a dus la dizolvarea unității de stat sau
provinciale și prin urmare,adunarea stărilor devine imposibilă.Regimul stărilor având ca trăsătură
esențială reprezentarea unor categorii sociale diferite,printre care burghezia nu este decât o parte
dintr-un tot-starea a”treia„,luând loc lângă cler și nobilime-exercițiui exclusiv al puterii de către un
singur ordin în incinta cetății,dă naștere în mod necesar unei alte forme de guvernare.
Același lucru nu se întîmplă în țările din europa orientală,asupra căreia influența Bizanțului s-
a exercitat mai direct și mai îndelungat și unde acesta întâlnește,în ultimele secole ale evului
mediu,influența feudalității și al instituțiilor cărora le-a dat naștere în Occident.Geografia ne indică
de la sine care sunt ”marginile” ale căror istorie politică și instituții oferă exemple ale acestei
întâlniri de civilizații și concepții politice atât de diferite: pe de o parte este Serbia medievală,până
la cucerirea ei definitivă de către turci la mijlocul sec.al XV-lea ,pe de alte parte Principatele Țării
Românești și Moldovei, acăror existență autonomă s-a prelungit până la fuziunea lor în statul român
independent în veacul al XIX-lea.
După întemeiarea statului feudal moldovenesc,terenurile nelocuite, împreună cu cele
confiscate de la susținătorii vechilor formații politice și de la opozanții noului regim, ale foștilor
deținători de bunuri funciare decedații fără urmași,moșiile confiscate petru înalta
trădare,codrii,moșile pe care se făcuseră morți de om fără ca făptașii lor să fi fost descoperiți au
format un domeniu distinct la dispoziția domniei 5.

5
Gheorghe Brătianu,Adunările de stări în Evul Mediu A.D.Xenopol
10
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

DOMNIA

Termenii de voievod şi voievodat ca formă de organizare politică românească, se constată în toate

Ţările Romnâne. Voievodul şi-a exercitat, la început în Transilvania, o autoritate teritorială asupra a
şapte comitate: solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba şi Hunedoara. Regalitatea
încearcă să limiteze puterea voievodului, recunoscând pentru saşi şi secui o organizare aparte.
Voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare, îşi alegea singur subalternii, dintre
oamenii apropiaţi lui, îndeosebi aflaţi în serviciul său personal. Voievodul Transilvaniei îşi
organizează o cancelarie, cu o anumită stabilitate, începând din a doua jumătate a sec. al XIV-lea.
Un rol important l-a avut voievodul, care, adeseori, în lipsa voievosului, conducea treburile publice.
În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală, domnia, se exrecita de către un mare voievod şi
domn. Domn (dominus) însemna stăpânul ţării, iar voievod, însemna conducătorul oştilor.
Considerat stăpân al ţării întregi, domnul avea atribuţii executive, judecătoreşti, legislative şi
militare.
Titlul de domn, aşa cum apare el în documentele emise de cancelaria domnească, exprimă atributele
domniei. Bunăoară, titlul lui Vladislav-Vlaicu, din Ţara Românească: "Io Vladislav, mare voievod,
domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovalahia".
El era conducătorul suprem al armatei, era judecător suprem, avea dreptul de a emite hrisoave,
actele de proprietate. Aceste atribuţii ale domnului aveau adeziunea marilor feudali, reprezentanţi în
sfatul domnesc.
BISERICA

Una din instituţiile importante în evul mediu a fost biserica. În opera de consolidare a statului şi a
independenţei sale, instituţia ecleziastică a sprijinit domnia. După întemeierea statului ,medieval
domnia organizează mitropoliile, prin care se legitimează statul medievale de sine stătător. În
ultimele decenii ale sec. al XIV-lea apare şi în Transilvania o ierarhie superioară ortodoxă. Religia
ortodoxă a constituit un element de unitate şi solidaritate, Ortodoxia fiind religia românilor din toate
cele trei ţări române. Biserica şi religia ortodoxă au suferit în evul mediu presiunea continuă a
catolicismului îndreptate împotriva românilor. În Transilvania, pe lângă religia ortodoxă a
românilor, Biserica catolică a reprezentat o forţă politică ce sprijinea stările privilegiate. Episcopiile
romană catolice de la Alba Iulia şi Oradea sunt importante centre culturale. Din secolul al XVI -lea
apar religiile: reformate, luterană, calvină şi unitariană. La sfârşitul secolului, în vremea lui Mihai
Viteazul, se organizează la Alba Iulia Mitropolia Ardealului, în 1539 în Ţara Românească, în
Moldova fiind recunoscută în 1401 de Patriarhia din Bizanţ.
SFATUL DOMNESC

În vremea lui Mircea cel Bătrân şi a lui Alexandru cel Bun organizarea politică şi administrativă a
ţării ne apare pe deeplin conturată. Marele voievod domneşte având asentimentul Sfatului domnesc,
alcătuit la început din marii boieri, apoi treptat, numai din boieri cu dregătorie. Cei mai însemnaţi
dregători au fost: vornicul (palatinul), conducătorul curţii domenşti, logofătul (cancelarul), vistierul
(Tezaurarul), care ţinea socotelile domniei, spătarul (purtătorul de spadă). În Ţara Românească,
banul Olteniei era cea mai de seamă demnitate, urmând imediat după domn, iar în Moldova portarul
Sucevei. Se poate observa că în Ţara Românească şi Moldova sunt, în linii mari, aceleaşi dregătorii

11
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

din societatea medievală apuseană. Ele sunt similare şi în Transilvania, exprimând o evoluţie
unitară a civiliţiei noastre.

ADUNĂREA ȚĂRII

O instituţie importantă în Evul Mediu a fost marea adunare a ţării, compusă din reprezentanţii
stărilor privilegiate. Ea avea atribuţii politice, alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale şi
fiscale, ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate. Adunările se convocau cu participarea întregii
boierimi,a clerului, a oştenilor din satele privilegiate şi, uneori a orăşenilor, Adunările stărilor din
Moldova şi Ţara Românească se precizează în sec XV şi XVI. Adunările n-au devenit o instituţie
permanentă, ci se întruneau numai în cazuri excepţionale. În Transilvania, adunările obşteşti
(congregaţii generale) erau adunări cu caracter judiciar, dar care se interesau şi de probleme
economice şi administrative sau chiar legislative. După răscoala de la Bobâlna apar congregaţiile
generale ale nobilimii, prima întrunită chiar în 1437, la care participă nobilii şi păturile înstărite ale
saşilor şi secuilor, denumite "stări" sau "naţiuni" politice care întruneau păturile privilegiate. Dacă
al congregaţii participau şi cnezii şi nobilii români, treptat ei sunt eliminaţi astfel că adunările
exprimă numai interesele celor trei stări sau acţiuni privilegiate. Aceste congregaţii sunt o formă
premergătoare a dietelor din sec. al XVI-lea. Tot în Transilvania, în condiţiile organizării specifice
a saşilor şi secuilor, constatăm congregaţiile şi adunările scaunelor săseşti şi secuieşti, amândouă cu
atribuţii judiciare.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ȘI JUDICIARĂ

Teritoriul ţării noastre a cunsocut în epoca medievală o diversitate de organisme administrative.

Astfel, în Transilvania, unităţile administrativ-teritoriale la români se numeau districte. Cele mai
multe districte româneşti se aflau în Ţara Haţegului, în Banat, unde s-a păstrat străvechea
organizare socială şi instituţională românească. Districtele dispuneau de o largă autonomie
judiciară.
Alături de districte se constată existenţa a organizării scăunale la secui şi saşi, nume care semnifică
scaunul de judecată. În teritoriul secuiesc erau şapte scaune, cu atribuţii judiciare şi militare, peste
care se suprapuneau autoritatea unui comite, numit de rege din rândul nobilimii maghiare.
Organizarea saşilor în scaune era asemănătoare cu districtelor româneşti şi scaunelor săcuieşti.
Scaunele aveau aceleaşi atribuţii judiciare şi administrrative fiscale. La saşi vom găsi însă şi
districte, districtele Braşovului şi Bistriţei. Treptat, la saşi s-a conturat, pe baza adunării celor 7
scaune, o adunare teritorială şi politică numită "Universiatea saşilor", ce se va dezvolta mai cu
seamă în sec. al XVI-lea. Comitatele, vechi organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor feudale regale, se
transformă în secolul al XIII-lea în organisme nobiliare. În fruntea lor se află comitele sau
locţiitorul său, vicecomitele
Organizarea administrativă a Țării Româneşti se întemeiază pe curteni, adică slujitorii curţii
domenşti, care aduceau la îndeplinire poruncile domneşti. Teritoriul Moldovei era împărţit în
ţinuturi, iar al Ţării Româneşti în judeţe, care îşi aveau originea în organizarea obştilor. Judeţele şi
ţinuturile aveau în fruntea lor un reprezentant al domniei cu atribuţii administrtaive, judiciare şi
financiare.
12
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În Transilvania acestea se bucurau de autonomie,
cu drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: sfatul orăşenesc, compus din
12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în fruntea lui un jude. Judele era, de regulă, şi
reprezentantul regelui. Oraşul era condus de burgermeister (magister civium) . În Moldova şi Ţara
Românească conducerea orăşenească o exercita un şoltuz şi respectiv, judeţ, ajutaţi de 12 pârgari,
sub controlul reprezentantului domniei- vornicul sau pârcălabul de târg. Conducerea orăşenească
avea şi ea atribuţii largi.

În sec. al XIV-lea şi al XV-lea, deşi dăinuiau vechile obiceiuri judiciare, dreptul românesc, etc.,
locul lor tinde să fie luat de legiuirile feudale elaborate de stat. Instanţele feudale au fost: cea
seniorială, exercitată de feudal asupra ţăranului, apoi a comitatului, cea voievodală şi cea regală.
În Ţara Românească şi Moldova, constatăm acelaşi vechi drept românesc, "obiceiul ţării noastre ",
"legea românească ", peste care se suprapune jurisdicţia feudală, exercitată de boier, adeseori
dregător domnesc. Judecătorul suprem al ţării era domnul, singurul care pronunţa pedepse capitale.
Ţăranii liberi erau supuşi judecăţii dregătorilor domneşti şi a obştii. Şi în Ţara Românească şi în
Moldova, din sec. al XV-lea, începe să se apeleze la legiuirile scrise, cu prevederi penale şi civile
de origine bizantină.
Cu sec. al XVI-lea, în Transilvania, după răscoala lui Gheorghe Doja, pe baza hotărârilor dietei,
apare Tripartitul lui Verboczy (colecţie ded legi tipărită ) având un pronunţat caracter feudal.
Cultura juridică a saşilor este ilustrată de publicarea unei lucrări juridice intitulată Statua iurium
municipalium soxonum in Transilvania (1583)

ARMATA

În Transilvania, ca şi în Ţara Românescă şi în Moldova, voievodul avea, printre atributele sale, şi pe

acela dede comandant militar. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate,
din steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvaniei, din cetele boiereşti în Ţara
Românească şi Moldova. Un rol important în Transilvania au avut, până în sec. al XVI-lea cnezii şi
voievozii români, care au constituit o forţă militară importantă a armatei lui Iancu de Hunedoara
împotriva turcilor. În Ţara Românească şi Moldova, alături de cetele boiereşti şi oastea domnească,
depinzând direct de voievodul ţării, era chemată la luptă şi ţărănimea liberă, răzeşii şi moşenii,
oastea târgoveţilor. Începând cu vremea lui Mircea cel Bătrân, şi mai cu seamă în timpul lui Ştefan
cel Mare, ţăranii participă constant la oaste. În aceste vremuri, un loc important l-a avut oastea de
călăreţi, dotată cu armamentul specific societăţii medievale.
Nevoia de apărare a determinat construirea cetăţilor de margine şi din interior, care constituiau un
adevărat sistem defensiv: Hotin, Cetatea Albă, Cetatea Neamţului, Suceava, Roman, etc 6.

6
http://www.scribd.com/doc/103239549/Institutii-Medievale-Romanesti
13
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

CONCLUZIE
Aflate în zona de contact dintre estul şi vestul Europei şi dintre Orient şi Occident, statele româneşti
au primit, în mod firesc, influenţe din cele două direcţii şi în privinţa organizării instituţionale.
Datorită împrejurărilor politico-militare şi situaţiei etnice, influenţele occidentale au fost mai
puternice şi mai bine conturate în Transilvania şi parţial în Moldova şi mai slabe în Ţara
Românească.Pe lângă aceste influenţe s-au dezvoltat şi unele forme instituţionale originale, iar cele
preluate de la vecini sau de la alte popoare au fost adaptate condiţiilor interne de dezvoltarea
fiecărui stat în parte. Este de reţinut că în Transilvania etniile existente – români, maghiari, sași şi
secui – au avut propriile forme instituţionale şi s-au bucurat multă vreme de o largă autonomie
internă care le-a permis să le păstreze şi să le dezvolte pe tot parcursul Evului Mediu. Totuşi, au
existat și situaţii când etniile s-au influenţat reciproc, situaţie din care au rezultat instituţii specifice
doar Transilvaniei şi nu întregului regat maghiar.La sud de Carpaţi, influenţele occidentale au fost
relativ puternice în secolul XIV, dar ele au slăbit treptat până Reformă, fără a dispare cu totul.
Perioada Reformei a reprezentat un prilej pentru saşi şi unguri de a-şi extinde influenţele peste
munţi, dând românilor prilejul să treacă la folosirea limbii române în biserică şi cancelarie şi să-şi
adapteze unele instituţii la noile condiţii. Perioada dominaţiei otomane, în special epoca turco-
fanariotă au însemnat sporirea influenţelor orientale în Ţara Românească şi preluarea unor instituţii
de la Poartă, fără a fi neglijate influenţele moderne venite din Occident.
În Moldova, influenţele occidentale venite prin Transilvania şi Polonia s-au menţinut mai
multă vreme – secolul XVI –, dând un caracter aparte organizării interne. Peste aceste influenţe s-au
suprapus cele munteano-sud-slave-bizantine şi cele orientale şi ruse şti, ceea ce a determinat crearea
unor instituţii unice acestui spaţiu. De aici diferenţele instituţionale, deşi în multe cazuri termenii
sub care erau cunoscute au fost aceiaşi în Ţara Românească şi Moldova.Şi în ce priveşte
organizarea religioasă, au existat diferenţe de la un stat la altul chiar în ce priveşte ortodoxia. Chiar
dacă marea majoritate a românilor a optat pentru ortodoxie, ceea ce a constituit un factor de unitate
a tuturor românilor, formele de organizare religioasă şi poziţia Patriarhiei faţă de fiecare stat în
parte au fost diferite. Merită subliniat că, de şi a fost multă vreme prigonită şi nerecunoscută oficial,
ortodoxia s-a menţinut înTransilvania, iar în secolul XVIII autorităţile austriece au sfârşit prin a o
tolera oficial, ceea ce, după părerea noastră, a echivalat cu o recunoaştere de facto a confesiuni
majorităţii românilor ardeleni.Deşi am făcut doar o prezentare succintă a unor categorii de instituţii
medievale din spaţiul românesc, credem că am dovedit că între instituţiile din cele trei state nu se
mai poate pune semnul egalităţii şi cu atât mai mult al identităţii, de şi unele erau aparent comune.
Credem că am reuşit să evidenţiem, astfel, diversitatea formelor de organizare instituţională în
cadrul unităţii de limbă, teritoriu şi religie a tuturor românilor.

14
Facultatea de Istorie și Geografie
Departamentul de Știinte umane și Social-politice
Specializarea : Relații internaționale și studii europene
Anul I, semestrul II, Grupa I

Bibliografie:

1. Alexandru-Florin PLATON Europa Medievală (secolele V-XVI). Societate,Instituții,

Mentalități Colectiv,Apogeul Civilizației Medievale(SEC. XI-XIII) Iași pp 16-36;

2. Gheorghe Brătianu,Adunările de stări în Evul Mediu A.D.Xenopol

3. Marc Bloch,Regii Taumaturgi,Plural Iași 1997

4. Veniamin Ciobanu,Coroana-simbol al puterii monarice și al statuluiTom.33,A.D.Xenopol ,Iași,

1996 pp.3-20

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Roman 24.04.2014

6. http://www.scribd.com/doc/103239549/Institutii-Medievale-Romanesti

15