Sunteți pe pagina 1din 8

1

4 oct. 2004

Istoria modernă a României – curs 1 – Nicoară

1. Modern. Modernitate

“Este legitim pentru un istoric să recunoască modernul, acolo unde oamenii din trecut nu l-
au recunoscut ca atare?” (J. Le Goff)
- întrebarea obligă la multe precauţii de ordin metodologic, acestea fiind necesare
esp atunci când avem de a face cu o tentativă de definire a “modernităţii
româneşti”, a originilor, a formelor, a cronologiei sale
- * există prejudecata “istoriei noastre întârziate” – teoria SINCRONISMULUI –
tendiţe sociale româneşti de a arde etapele pentru a ajunge din urmă modelele
occidentale (! Lovinescu) → CONFUZIE în termeni
- a vorbi despre o modernitate românească pare o tentativă hazardată şi destul de
dificil de realizat cu instrumentele conceptuale ale culturii occidentale
- disputele s-au purtat între a) adepţii sincronismului european – aplicarea
modernismului românesc criterii occidentale → DIFICULTÃŢI
b) adepţii autohtonismului protocrom
(protocronismului) – un curent cultural şi ideologic dezvoltat în epoca comunistă prin
anii ’80, pentru a justifica ruperea relaţiilor dintre România şi Occident; arg: avem
propriile modele, nu e nevoie de Occident (eg. Dan Zamfirescu, Edgar Papu, Ilie
Bădescu)
- istoricii sunt tributari unor idei luate din alte cărţi, tentaţia de a identifica în realitate,
pe terenurile de investigare, formele de cultură în stare pură, în formele lor ideale
sau în conformitate cu modele din alte arii de civilizaţie, DAR orice realitate e prea
complexă pentru a putea fi cuprinsă în nişte jaloane, în nişte modele prefabricate

2. Istoria conceptului de “modern”

- noţiunea şi derivatele sale imediate (eg. Modernitate, modernism, timpuri moderne)


sunt foarte rău definite şi utilizate; are loc un abuz neîncetat, cuvântului conferindu-
i-se diferite accepţiuni, înseamnă “totul sau nimic”, “golit de conţinut”, orice fenomen
poate fi modern (!), este un cuvânt bun la toate
- ipoteză: în general, accepţiunea comună , modern înseamnă nou, noutate, ceva
care este în pas cu timpul, ceva care mizează pe ideea de progres
- apariţia ideii de noutate/modernitate se datorează unui pdv nou asupra lucrurilor:
acceptarea faptului că lumea lucrurilor ce ne înconjoară e în continuă schimbare, de
unde ideea de mişcare, de înnoire
- prima accepţiune a termenului este noutatea temporală – prin raportarea la o etapă
(idee) mai veche, considerată depăşită
- la origini, cuvântul a fost un neologism : “modernus” – atestat în sec VI en (~600),
derivat în
vb latin modo=recent, de
dată recentă,
petrecut nu de mult
– folosit de savanţii
antichităţii târzii:
Casiodorus, Priscianus
- modern este ceea ce aparţine sferei actualităţii, ducând la asimilarea cu
“contemporan”

1
2

- dimensiunea istorică a modernului nu este etern valabilă, ea este supusă unor


delimitări în continuă deplasare, deci pentru orice epocă, modern este ceea ce
trăieşte ea în raport cu epoca precedentă (eg. Carol cel Mare – trăia într-un
seculum modernum (!sec IX); sec IX va fi înglobat în Evul Mediu, devenind unul
vechi în raport cu Renaşterea
- azi modern coincide cu sec XIV-XV, o dată cu declinul Evului Mediu, căruia îi
urmează Renaşterea şi Reforma considerate fenomene moderne
- date fixe: caderea Constantinopolului 1453; 1492; Reforma lui Luther 1518,
Revoluţia 1628-52
- modenul trebuia să se impună în sensibilitatea oamenilor
- până la Renaştere exita axioma: Antichitatea=forma absolută (!), cei care vin din
urmă doar îi imită, DAR se întoarce raţionamentul, oamenii Renaşterii şi ai
Modenităţii afirmau că puteau să-i egaleze şi să-i întreacă pe antici: putem folosi
experienţa anterioară pentru a-i depăşi => ideea de PROGRES – astfel se explică
un anume conservatorism: acceptă ierarhiile trecutului (dpv politic, social,
intelectual)
- vs. contemporanii: lucrurile noi sunt mai bune (noi constatăm că timpurile mai
aproape de noi sunt mai bune daca ne gândim la confort, lucrurile mai vechi fiind
mai valoroase)
- marea revoluţie în gândire şi sensibilitate – ideea de progres – postulează că orice
fenomen care se manifestă ma târziu este superior celui precedat; la început,
această idee s-a izbit de o rezistenţă comună extraordinară astfel că a fost nevoie
de judecată de valoare
- evenimentul nou începe să apară superior celor vechi, astfel că modernul primeşte
o accepţiune CALITATIVÃ (!nu doar cronologică), o nouă ierarhizare (începe din
sec XII şi se impune în sec XIV/XV)
- * imagine celebră din sec XII ce prevesteşte acest paradox al modenului ca negaţie
a ceea ce a fost înainte - vitraliile din Chartres – evagheliştii urcaţi pe umerii
profeţilor (eg Sf Ioan→ Ezechil, Marcu → David …) exprimă nu doar unitatea dintre
Vechiul şi Noul Testament ci şi relaţia antici-moderni (! dintr-o confuzie)
- primul care a sesizat această superioritatea fost Bernard de Chartres: “noi,
modernii suntem nişte pitici, dar suntem cocoţaţipe umerii unor uriaşi” (!inspirat din
imagine)
- =>oamenii timpurilor moderne s-au considerat superiori şi performanţele superioare
deoarece încorporează o experienţă mai largă, mai bogată (B de Chartres); ideea
va fi reluată şi de alţi erudiţi (eg. Umberto Eco)
- o sensibilitate modernă se constituie lent, prin acumularea argumentelor, un proces
de cristalizare teoretică , ultima şi cea mai importantă treaptă a conceptului modern
- trăsături: accentuat spirit critic, polemic, care să provoace o succesiune de breşe în
sistemul de gîndire tradiţional
- la originea ideei de modern: PROGRESUL (concluzie la care ajunge filosofia ciclică
a istoriei: după o “scădere” ↓ urmează o “creştere” ↑)
- principiul progresului are câteva evidenţe:
 acumularea experienţei
 efort şi studiu
 educaţie
 metodă
- omul modern ştie să reacţioneze mai bine ca anticii, poate să găsească soluţii mai
adecvate => progres inteltual şi ştiinţific, îi pot considera pe Marii Antici ca nişte
IGNORANŢI (eg. Einstein)
- consecinţe de ordin practic – timpurile moderne le depăşesc în civilizaţie pe cele
“barbare”

2
3

- ideea apare o dată cu Renaşterea – anumite noi moravuri aduc avantaje sociale;
bazate pe legea continuei perfecţionări – esp în domeniul ştiinţelor, din sec XVI şi
se va impune în istoria artei
- filozoful francez Blaise Pascal: “ajunşi aici, noi putem descoperi lucrurile pe care
anticilor le era cu neputinţă a le întrezări…”
- istoria spiritului modern se face prin apariţia CRITICII, tendinţele raţionaliste, laice,
chiar ateiste, punerea în cauză şi demitizarea valorilor sacrosancte ale Antichităţii
- apariţia criticii –1. consecinţă a progresului intelectual
– 2. îndoială , contestare, revoltă, opoziţie/refuz
- OMUL MODERN = mereu nemulţumit, în căutarea a ceva mai nou (nu neapărat
100% mai bun)
- de obicei trec drept fenomene moderne ansamblurile tehnice şi artistice specifice
unei epoci – eg: a) sec XVII, XVIII – spiritul raţionalist, civilizaţia citadină
b) sec XIX - ştiinţa, industrializarea, civilizaţia citadină, automatizarea,
telecomunicaţii
- în plan social, modernă e o societate dinamică, în mişcare şi chiar revouţionară,
uneori sărind barierele revoluţianismului ajungând de-a dreptul ANARHICÃ
- pentru generaţiile mai noi de istorici se aplică o evidenţă: modernitatea românească
se suprapune aproximativ peste sec XIX; revoluţiile acestui secol: politice,
industriale etc
- un sec XIX mai decalat – 1821 începe eroic şî se încheie cu 1918 cu integrarea
României, DAR la o analiză mai atentă se constată că lucrurile nu stau chiar aşa:
dacă recitim şi reanalizăm este de remarcat că o asemenea situaţie este relativ
recentă: epoca comunismului, datorită dogmatismului marxist, care a aplicat aceste
repere şi a fost preluat din comodiate intelectuală
- perceptele materialismului istoric au încercat să pună de acord o realitate
complexă, contradictorie chiar cu exigenţele metodologice ale marxismului (!
pretindeau o REVOLUŢIE ca să se treacă la modern, DAR, spre eg în Ţările
Nordice nu a existat acea revoluţie!)
- era nevoie de - o revoluţie după modelul britanic
- o burghezie, un proletariat alfabetizat, numeros, conştient de scopul
său de
“gropar” al capitalismului
- istoria modernă = capitalism = revoluţie industrială = burghezie = proletariaţi, luptă
de clasă
- *trebuiau identificate în realitate în stare pură!
- elementele fac parte din modernitate, dar acesta e un concept mult mai larg (! nu
exită moderniate pura!)
- ca şi instrumente de lucru de lucru trebuie luat un segment cronologic mai larg
pentru epoca modernă şi criterii adecvate şi mai variate (perspectiva de istorie a
civilizaţiei)
- este adevărat că periodizarea poate fi subiectivă, dar se aleg anumite repere, eg.
căderea Constantinopolului, descoperirea Americii, T. Vladimirescu
- există foarte multe opinii legate de periodizarea epocii moderne în România; 2 mari
curente:

A.
- istoricii mai vechi, înainte de comunism, care considerau îceputul epocii moderne în
sec XVII, undeva între M. Viteazu şi domniile fanariote
- pentru cei mai mulţi, epoca modernă începea cu “domniile naţionale” ale lui Matei
Basarab şi Vasile Lupu, de la ½ sec XVII→1821

3
4

1. Alexandu Xenopol
- avea în vedere criteii etnoculturale
- la ½ sec XVII începe modernismul până la 1821, epoca
influenţei greceşti
- 1821-sec XIX este epoca contemporană, epoca românismului
2. Dimitrie Onciul
- sf sec XIX-încep sec XX, are o teorie mai complexă – fazele
istorice ale dezvoltării poporului şi statului român se prezintă
într-o succesiune de o regularitate surprinzătoare: în serii
simetrice ce par a fi determinate de o lege
- teoria generaţiilor, asemănătoare cu cea susţinută de prof.
Ottokar Lorenz de la Viena, criteriul naţionalităţii
- I fază – 6 sec – formarea naţiunii româneşti
- II fază – 6 sec – începutul de organizare naţională şi formaţie
politică a poporului român
- III fază – 6 secole faza staului naţional a) 3 secole
b) 3 secole = epoca
modernă şi cuprinde istoria statului modern din sec XVII→1918/9
(! scrie în 1920) în care sunt incluse domniile pământene, fanariote
şi naţionale (1821/66)
3. Ioan Lupaş
- încearcă să sincronizeze cu istoria universală
- epoca modernă = de la M. Viteazu→1821
- epoca contemporană = 1821→1920
4. Ioan Ursu
- publică în 1924 la Bucureşi o broşură “Caracterizarea şi
împărţirea epocilor în istoria românilor”
- diversitatea factorilor istorici, consideră ca un an nu este o
graniţă clară
- “epoca modernă începe în primele decenii ale sec XVI, o dată
cu triumful absolutismului, al Reformei, al Renaşterii, mutarea
centrului de greutate în Atlantic – se produc schimbări poitice,
religioase, culturale, economice”
- în istoria României, începutul sec XVII - schimbări esenţiale
5. Nicolae Iorga
- transformă societatea în sensul modern – sub presiunea unui
factor extern, IO – a supus ţara unei fiscalităţi execsive
- societatea românească în căutare de lichidităţi s-a încadrat, de
nevoie, într-un sistem de piaţă
- începutul fenomenului – ½ sec XVI→esp sec XVII
6. Petre Constantinescu Iaşi
- 1925, istoric la Iaşi
- adept al marxismului; propune o nouă concepţie despre
periodizarea României
- critică împărţirea lui Ursu
- criteriu: concepţia materialist istorică
- introduce factorul determinant, nu există un singur fapt istoric,
în cercetarea istorică nu trebuie neglijat niciunul
- eg factorul economico-social este izvorul celorlalte criterii
- sincronizarea cu Europa – sec XVI→1821 este o epocă
modernă si la noi cu două subdiviziuni: 1527-1716 & 1716-
1821

4
5

- înainte de comunism, începutul epocii moderne era aproximativ în perioada lui M


Viteazu – ½ sec XVI sau sec XVII
- cam toţi cad de acord că fenomene precum Reforma, Renaştere, apariţia tiparului,
decoperirea Americii au provocat mutaţii însemnate, consecinţe profunde şi
orientarea civilizaţiei româneşti spre modernism
- s-a produs un decalaj între istoria României şi cea a Europei o dată cu apariţia
COMUNISMULUI

B.
1. Mihail Roller
- în 1948 apare prima ediţie a manualului lui Mihail Roller (?),
care rescrie istoria României
- istoria dezvoltării societăţii = cea a modului de producţie
- repere şi jaloane – criteriul: dezvoltarea forţelor şi relaţiilor de
producţie ce determină caracterul unei orânduiri; suprapune
orânduirile peste epoci
- orânduirea capitalistă – esp după răscoala lui TV→1944
(regimul burghezo-moşieresc)
- ediţii succesive au acreditat o asemenea versiune – aducând
decalajele la dimensiuni enorme – pentru a demonstra tarele
regimului burghezo-moşieresc
2. Tratatul Academiei
- 1960 – materializare a noii concepţii a materialismului istoric,
care a rezolvat problemele fundamentale
- orânduirea socială, modul de producţie, lupta de
clasă=instrumentele periodizării:
 epoca modernă – orânduirea capitală
 Revoluţia burghezo-democratică din 1848=începutul epocii
moderne→1944=începutul revoluţiei populare
- DAR în prefaţa de la vol

3. Andrei Oţetea
- revine asupra teoriei lui Roller, readucând limita la 1821, îi da
mişcării lui Tudor caracterul de revoluţie, în documente
apărând ca “răscoală”
- arg: 1821 pt că “nu suntem obligaţi să împingem orânduiala
feudală până la mijlocul sec XIX

- câţiva ani mai târziu a avut loc Dezbaterea simpozion de la Iaşi, unde s-a stabilit că
eopca modernă nu începe de la 1848, ci data corectă este 1821 sau după unii chiar
½ sec XVIII(eg. Leonid Voicu – 2 ½ sec XVIII, începutul epocii moderne)
- se cade de comun acord că e nevoie de o REVOLUŢIE, dar apoi apar nuanţări;
autorii s-au decis pt integrarea întregii perioade de la feudalism la capitalism
- A – încercau o sincronizare a civilizaţiei româneşti cu spaţiul european
- B – au comlplicat lucrurile, încurcându-i chiar pe adepţii săi (eg. necesitatea unei
revoluţii)
– eg: decalajul 1848 … sau că era nevoie de o revoluţie înainte de 1848 =>1821
sau chiar
1784 – Ştefan Pascu: răscoala lui Horeapoate fi identificată cu o revoluţie
populară; chiar
1514 (Doja) ca război ţărănesc → exagerare!

5
6

- nevoia de a reconcilia epoca istorică cu orânduirea – incoerenţă în epoca


comunistă
- se fac grave confuzii – în manualele şcolare Răscoala lui Horea – la istorie
universală – epoca modernă şi la istorie a românilor la evul mediu
- după comunism – o anumită indifernţă
- istoricii mai vechi aveau diferite criterii: eg. principiul dinastic, politic, economic →
FALS
→ 2 categorii de factori:
1. de natură INTERNÃ, organică şi structurală
2. procese similare la ţările vecine, apoi la fenomene clasice
din spaţiul occidental (Franţa, Anglia)
- rezultatul unui complex de factori – doar o perspectivă globală poate satisface
exigenţele şi o viziune globală → de comun acord ca aparţinând epocii moderne
 economic
- abandonarea unei economii naturale, domeniale
- creştere a economiei de schimb în care, din apropae în aproape, rolul
prepondernet îl are MONEDA
- camăta, acumularea de capital, scrisori de schimb şi activităţile
bancare sunt înlocuite cu procese mult mai complexe:
1. produs pt piaţă
2. comerţul de mare anvergură
3. mari companii comerciale
- aceste fenomene ies cel mai bine în evidenţă datorită: fiscalităţii
excesive care obligă contribuabilul să producă pt bani (!)
- schimbarea este şi una mai profundă, sensibilitatea colectivă are o
altă raportare la bani, nu mai este sonsiderat unealta Diavolului, ci
este sursa ce aduce confort, statut social, fericire
- un alt fenomen: în societatea românescă, cariera unor personaje din
prim-planul scenei politice e legată de activităţi comerciale (!de bani!)

 social
- chiar dacă nu avem de a face cu nici un fenomen de degradare a
privilegiului naşterii, doar ca nu mai este suficient (!)să avansezi –
contează şi meritul personal şi calităţile individuale
- în epoca modernă apar “oameni noi” – eg. Vasile Lupu
- consecinţă – dezvoltarea lentă a individualismului ca valoare esenţială
a modernităţii
- * la noi – deficitar din acest pdv – supravieţuiesc solidarităti de clan
(eg. startegii matrimoniale) → fam Cantacuzinilor
- se impune treptat comunitatea de stare, competiţia pt reuşite sociale
în parale cu “inventarea” unor forme de solidaritate etnico-naţionale
(vs străini-greci, evrei! discurs securizant)
- o nouă mentalitate: pune în discuţie emanciparea categoriilor aservite
şi pune în discuţie forme de muncă libere, salariate
 politic
- organizarea unui discurs tot mai coernet şi mai bine elaborat al
“binelui de obşte”
- principul raţiunii de stat
- o nouă artă a guvernării: pt a-i iniţia pe prinţi; scop suprem: “fericirea
supuşilor” (eg. Maria Tereza, Iosif II, fanarioţii)
- monarhul nu mai este stăpânul arbitrar, absolut, ci “cel dintâi slujitor al
statului” (Iosif II) supus→cetăţean (2,3 generaţii)

6
7

- practic în organizarea statului modern se constituie:


1. instituţii permanente
2. relaţia indivizibilă stat-legi scrise
3. cutuma e transpusă în reglementare scrisă sau înlăturată
- statul devin cel care-şi supune monopolul violenţei – o exercită în
manieră licită, în interes propriu (sec XVII nobilii nu mai au voie să
organizeze trupe militare)
- organizarea statului modern – îşi asumă funcţii ce înainte erau
asumate de persoane sau comunităţi – reglementate prin lege
- excepţia, scutirea de la normă tot mai puţine! (sec XVII – egalitatea în
fată legii începe să câşige teren => rezistenţe notabile)
- o nouă mentalitate: o viziune despre lume parţial reînnoită =>
consecinţe în plan cultural şi religios
- din spirit practic, abandonarea limbilor sacre (! slavona, greaca)
impunându-se limbile vernaculare
- în plan religios, Reforma (!Transilvania), Contrareforma, reacţia
ortodoxiei au efecte profunde:
1. primele publicări de texte în limba română
2. discurs religios mult mai logic
3. raţionalizarea credinţei
4. eliminarea misticului
- pe de altă parte, un stat modern trebuie să fie dotat cu o administraţie
permanentă tot mai stufoasă => e nevoie de personal calificat, care să
ştie citi, scrie şi socoti
- => valorizarea şcolii – dezvoltarea învăţământului de rang mediu sau
înalt, apel la stat pt educaţie
- însumarea educaţiei, originii nobile, calităţilor personale, creşterea
economică = succes în viaţa publică
 în planul mentalităţilor
- schimbările cele mai profunde sub aspect artistic, vesimentar,
alimentar, modul de viaţă – tot mai prezent un ataşament faţă de
nouate (modă, bani, lux, rafinament)
- schimbarea atitudinii în faţa morţii – dramatism, frică – este greu de
acceptat pe fundalul unei vieţi cotidiene marcate de progmatism şi
violenţă – dau chair senzaţia unui sfârşit de lume, a unui ciclu istorci
- “degradarea” sistemului de valori echivalat cu naşterea modernismului
=> toate aceste trăiri dramatice, violente aparţin culturii de factură
barocă [sec XVII-XVIII = Baroc! în faţa sintagmei “umanism târziu”]

- ipoteză de lucru: dacă acceptăm că cele de mai sus se suprapun peste un fenomen
modern, constatăm că ele se regăsec, în nuanţe diferite în segmentul de
aproximativ 2 secole: 1600-1800 => aici trebuie căutată naşterea modernismului
(Răzvan Theodorescu – demonstraţie bună la nivelul artei – excepţie: culoarea
locală
- nu trebuie scăpată o anumită specificitate, uneori foarte puternică, care dă unicitate
fenomenului românesc => modernitatea româească nu se aseamănă cu cea
occidentală (eg. oraşele occidentale – burguri vs la noi – mahalale)
- fragmentarul, o anume dezordine în idei şi în lucruri, o lipsă de consistenţă care
există rămăn constante în spiritul românesc
- undeva după 1600, realitatea românească se înscrie într-o primă vârstă a
modernităţii: premodernitate; fenomenele viitoare moderne încep să se cristalizeze

7
8

- ! trebuie ţinut cont şi de rezistenţa la modernitate: necesită chestionări, clarificări –


deoarece a venit de la străini, fanarioţi etc.
- drumul spre modernitate este cel al unei căutări febrile, a unor soluţii şi rezolvări
faţă de un mediu complex şi cotradictoriu => proces lent, ne e hotărâtă să le
abandoneze pe cele vechi
- trăsătura generală a societăţii → agrariene, sedentare → se lasă mai greu
antrenate în ritmul modern al modernităţii