FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

1 . Conţinutul finanţelor întreprinderii

1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii
2. Funcţiile finanţelor întreprinderii
3. Conţinutul finanţelor întreprinderii

1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în procesul formării şi

distribuirii resurselor financiare aflate la dispoziţia întreprinderii în scopul obţinerii profitului
maxim. Domeniul de studiu al finanţelor întreprinderii sunt banii şi relaţiile care apar în
momentul utilizării şi câştigării banilor, cât şi toate formele pe care banii le pot lua în procesul
circulaţiei lor ( bani, materie primă, materie în curs de execuţie, produse finite, creanţe, bani).
Activitatea financiară este un punct de tangenţă între sursele de mijloace ale întreprinderii şi
utilizarea lor.
Teoria financiară se împarte în 3 compartimente mari:
1. Finanţe publice – studiază modul de formare şi repartizare a fondurilor băneşti aflaţi la
dispoziţia organelor de administrare publică.
2. Finanţele întreprinderii – studiază modul de formare şi utilizare a fondurilor băneşti
aflaţi la dispoziţia agenţilor economici.
3. Finanţele individuale – analizează modul de formare şi investire a banilor persoanelor
private (populaţia)
Toate aceste 3 forme de manifestare se află într-o interacţiune continuă deoarece populaţia
plătind impozite contribuie la formarea veniturilor finanţelor publice, întreprinderile prin salarii
şi impozite iarăşi contribuie la formarea veniturilor publice şi venituri personale, iar bugetul de
stat prin funcţia lui de repartiţie contribuie la formarea veniturilor întreprinderii şi populaţiei.
Rolul finanţelor întreprinderii este legat de argumentarea diferitor variante de decizii de
investire şi finanţare, asigurarea utilizării eficiente a resurselor întreprinderii, determinarea
exactă a necesarului de resurse materiale şi financiare şi procurarea lor la cel mai mic preţ
reprezintă responsabilităţile de bază a gestiunii financiare în cadrul întreprinderii.
Finanţele întreprinderilor contribuie la asigurarea circuitului normal al fondurilor constituite
asigurând capacitatea de plată şi solvabilitate permanentă.
Finanţele întreprinderilor iau parte activă la realizarea circuitului fondurilor, contribuind la
asigurarea resurselor băneşti necesare procurării mijloacelor fixe, activelor circulante şi
salarizării personalului, având un rol important în desfăşurarea procesului de producţie,
desfacerea produselor, şi în final repartizarea veniturilor obţinute.
2. Funcţiile finanţelor întreprinderii
Finanţele întreprinderilor îndeplinesc funcţiile generale ale finanţelor statului şi anume
funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Realizarea în condiţii optime a acestor funcţii presupune în afara unor metode avansate de
management financiar, bancar, monetar şi valutar, şi funcţionarea optimă a mecanismului
economic de piaţă, a producţiei materiale în primul rând, care să dovedească performanţe
deosebite ale agenţilor economici şi anume rentabilitatea activităţii şi lichiditatea fondurilor
financiare în toate momentele şi fazele circuitului acestora.
Prin realizarea funcţiei de repartiţie a finanţelor întreprinderilor se constituie şi se
repartizează un sistem cuprinzător de fonduri în scopul satisfacerii nevoilor de producţie şi altor
nevoi la nivel de întreprindere. În acelaşi timp, funcţia de repartiţie se manifestă în procesul
formării şi repartizării veniturilor (profit, impozit pe veniturile salariaţilor).
Concomitent cu funcţia de repartiţie se manifestă şi funcţia de control, care constă în
folosirea relaţiilor financiare pentru efectuarea controlului asupra activităţii desfăşurate de
unităţile economice.

1
 Prin intermediul funcţiei de control a finanţelor se exercită o influenţă pozitivă asupra tuturor
relaţiilor băneşti din cadrul întreprinderilor, urmărindu-se respectarea riguroasă a cadrului legal
existent.
Prin realizarea funcţiei de control, finanţele aduc o contribuţie importantă la obţinerea în
fiecare întreprindere a unor rezultate economice cât mai bune, cu cheltuieli minime într-un timp
cât mai scurt, la creşterea eficienţei economice.
În raport cu realizarea actelor economice, sociale şi financiare există 3 forme de control
financiar:
1. control financiar preventiv, se exercită înainte de efectuarea propriu zisă a operaţiunilor
economice şi financiare. Astfel controlul preventiv priveşte închierea şi executarea contractelor
economice, plăţile de salarii, cererile de credite, lucrările de investiţii, ş.a. Scopul acestui control
este de a împiedica efectuarea de operaţiuni, cheltuieli sau acţiuni ilegale, neoportune şi neclare,
preîntâmpinând imobilizarea fondurilor.
2. controlul operativ curent (concomitent) se efectuează în acelaşi timp cu realizarea
operaţiunilor, care necesită mijloace materiale şi băneşti. Se exercită asupra compartimentelor
din subordine în locurile unde se păstrează şi se gestionează valorile materiale. Acest control
contribuie la folosirea raţională a mijloacelor materiale şi băneşti; la îndeplinirea integrală şi la
termen a obligaţiilor unităţii faţă de furnizori şi faţă de salariaţii proprii; la realizarea sarcinilor
de producţie şi circulaţie a mărfurilor, ş.a.
3. controlul posterior (postoperativ), se efectuează după ce actele economice şi financiare
autorităţile competente ale părţilor contractante fost înfăptuite. Acest control prezintă avantajul
că se poate executa minuţios şi fără să stânjenească activitatea curentă a unităţii controlate. Este
un control temeinic şi pe baza lui se pot trage concluzii utile pentru activitatea viitoare a
întreprinderii, având şi o latură de prevenire.
Controlul financiar sub toate formele sale are sarcina să preîntâmpine, să respingă sau să
descopere operativ orice abatere de la prevederile legii, să combată incompetenţa şi lipsa de
răspundere.
3. Conţinutul finanţelor întreprinderii
În vederea obţinerii unei înalte eficienţe, unui profit maxim, activitatea financiară a
întreprinderilor trebuie organizată în mod ştiinţific pornind de la obiectivele pe care şi le propune
fiecare întreprindere, ţinând seama de cerinţele economiei de piaţă, de exigenţele cererii şi
ofertei.
Asupra organizării, funcţionării şi eficienţei finanţelor întreprinderilor influenţează într-o
măsură importantă metodele de management al întreprinderilor.
În cadrul teoriei moderne a finanţelor s-a format o ştiinţă aplicativă gestiunea financiară,
care cuprinde metodele şi tehnicile de dirijare cu finanţele întreprinderii. Această evoluţie s-a
realizat datorită completării compartimentelor de bază a teoriei finanţelor cu compartimente
analitice ale contabilităţii (analiza stării financiare a întreprinderii, analiza şi gestiunea
creanţelor) şi cu compartimente ale teoriei gestiunii corporaţiilor.
Finanţele întreprinderii pot fi privite din 3 puncte de vedere:
1. din punct de vedere practic finanţele fac obiectul unei acţiuni spre atingerea unui scop
definit. Analiza financiară este o primă acţiune a practicii financiare şi reprezintă un studiu a
situaţiei trecute în scopul consolidării întreprinderii în viitor. Scopul analizei financiare este
identificarea posibilităţilor viitoare de creştere şi generare a fluxurilor pozitive de numerar.
Gestiunea financiară este o altă componentă a practicii financiare şi reprezintă ansamblul
acţiunilor de administrare a resurselor financiare ale întreprinderii. Deosebim gestiune financiară
pe termen scurt care cuprinde gestiunea stocurilor, creanţelor, pasivelor curente, numerarului şi
gestiune financiară pe termen lung care cuprinde gestiunea investiţiilor, capitalurilor proprii,
datoriilor financiare.
2. finanţele fac obiectul unei politici a managerilor întreprinderii privind alegerea unei
strategii financiare ce vizează atingerea obiectivului principal. Componentele principale ale
politicii financiare sunt:

2
  Politica de investiţie care caracterizează comportamentul întreprinderii vizavi de
iniţierea proiectelor investiţionale;
 Politica de finanţare care caracterizează modul în care investiţiile vor fi finanţate
(surse proprii, surse împrumutate);
 Politica de dividend caracterizează modul în care profitul net va fi distribuit.
3. finanţele reprezintă o teorie sinestătătoare care dispune de o metodologie capabilă să
găsească soluţii la toate problemele financiare apărute.
Bazele conceptuale ale fiecărei ştiinţe pot fi formulate prin definirea obiectului de studiu.
Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii sunt relaţiile financiare, resursele financiare şi
fluxurile financiare.
4. Conţinutul şi structura mecanismului financiar al întreprinderii
1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere.
2. Structura financiară a întreprinderii:
a) factorii ce influenţează structura financiară;
b) criterii de selectare a structurii financiare optime
4.1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere
Mecanismul financiar al întreprinderii este sistemul de dirijare cu finanţele, care este destinat
pentru organizarea interacţiunii dintre relaţiile financiare şi fondurile monetare cu scopul
influenţării efective la rezultatele finale ale întreprinderii.
Mecanismul financiar cuprinde un sistem de pârghii, instrumente şi proceduri de formare,
colectare şi gestionare a capitalurilor.
Structura mecanismului financiar al întreprinderii

Mecanismul financiar
al întreprinderii

mecanismul gestionării mecanismul gestionării

cu relaţiile financiare cu fondurile monetare

furnizori
fondul statutar
cumpărători
cu alte întrepr. şi fondul de rezervă
organizaţii de construcţii
şi transport fondul de amortizare

din alte ţări f. de investire

în interiorul f. valutar
întreprinderii
f. pentru remunerarea
cu bănci muncitorilor

cu companii de f. pentru plăţi la buget

asigurare

cu piaţa valorilor

3
 4.2. Structura financiară a întreprinderii:
a) factorii ce influenţează structura financiară
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia, care pot fi:
proprii sau împrumutate.
Trăsăturile finanţării prin surse proprii:
a) nu există obligaţia de a rambursa sursele proprii;
b) riscul afacerii este mai mic;
c) dividendele nu se plătesc obligatoriu spre deosebire de dobânzi;
d) nivelul mai înalt de autonomie financiară.
Trăsăturile finanţării prin surse împrumutate:
a) este obligaţia legală de a plăti dobânzile şi de a rambursa datoriile;
b) necesitatea gajului;
c) nivelul dobânzilor nu depinde de rentabilitatea întreprinderii;
d) riscul financiar este mai mare.
Factorii care influenţează structura financiară:
1. stabilitatea vânzărilor , o firmă care are vânzări stabile poate folosi capital împrumutat
într-o proporţie mai mare.
2. structura competitivă, o firmă ce activează într-o ramură în care cheltuielile de iniţiere a
afacerii sunt foarte mari va beneficia de împrumuturi într-o proporţie mai mare.
3. structura activelor, firmele a căror active sunt adecvate pentru a fi utilizate drept gaj tind
să utilizeze mai mult capital împrumutat.
4. riscul de faliment, pe măsura creşterii îndatorării creşte şi riscul financiar al întreprinderii.
5. profitabilitatea, firmele care au valori mari a rentabilităţii economice tind să utilizeze mai
puţin capital împrumutat, deoarece profiturile sunt suficiente pentru a se finanţa.
6. atitudinea echipei manageriale, unele echipe tind să utilizeze capital împrumutat într-o
proporţie mai mare, iar altele într-o proporţie mai mică.
7. atitudinea ofertanţilor de credit

b) criterii de selectare a structurii financiare optime

În alegerea structurii financiare optime se utilizează mai multe criterii cum ar fi:
1) efectul de îndatorare, care reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl
obţine întreprinderea ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de îndatorare
se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat.
Eî = datorii totale / capital propriu * (Re – Rd)

Exemplu: O societate comercială prezintă următoarea situaţie:

Capital propriu..................................5 000
Total capital investit 20000
Capital împrumutat..........................15 000
Re ....................................................12%
Rd ....................................................9%

Să se determine efectul de îndatorare

Eî = 15 000 / 5 000 * (12% - 9%) = 9%
Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât costul capitalului împrumutat atunci se
obţine un efect pozitiv de îndatorare.
Eî = 84 000 / 55 000 * (12% - 16%) = - 6%
Dacă rentabilitatea economică este mai mică decât costul capitalului împrumutat atunci se
obţine un efect negativ de îndatorare.

2) rentabilitatea capitalului propriu sau financiară. Se aleg proiectele care asigură

maximizarea rentabilităţii financiare. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât

4
structura financiară este mai îndatorată şi cu cât este mai mare diferenţa dintre rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii.

3) capacitatea de îndatorare, exprimă posibilităţile unei societăţi de a primi credite care să

fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv şi plata dobânzilor să nu creeze greutăţi financiare de
nesuportat. Capacitatea de îndatorare reprezintă limita maximă de îndatorare impusă de bănci
întreprinderilor.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite banca utilizează un
sistem de indicatori:

Coeficientul de îndatorare globală (CIG) = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2

Coeficientul de îndatorare la termen (CIT) = Datorii la termen / Capital propriu ≤ 1

Exemplu: Să se stabilească capacitatea de îndatorare maximă a unei societăţi cunoscând:

Capital propriu – 150 000
Datorii pe termen lung – 100 000
Datorii pe termen scurt – 120 000

CIG = 220 000 / 150 000 =1,47; CIT = 100 000 / 150 000 = 0,67

Cine este interesat în determinarea capacităţii de îndatorare?

1. societatea comercială, care doreşte să se împrumute în vederea finanţării unui proiect.
2. creditorul, deoarece acordând credite îşi asumă anumite riscuri, astfel trebuie să cunoască
situaţia economico-financiară a viitorului debitor.
În cazul când societatea atinge valorile maxime ale indicatorilor, înseamnă că are capacitate
de îndatorare saturată şi nu mai poate primi noi credite.

5. Politici financiare la nivel de întreprindere

1. Politica financiară şi decizii de politică financiară

2. Politica de credit
3. Politica de dividend
4. Riscuri financiare

5.1. Politica financiară şi decizii de politică financiară

Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale ale statului
acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o
parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice.
La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se bazează pe structura financiară a
societăţii, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere economică, având în vedere şi riscurile
posibile.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea necesităţilor de finanţare pentru o
perioadă de timp anumită.
Politica financiară exprimă condiţii financiare de adoptare a întreprinderii la realităţile
mediului înconjurător sub diverse aspecte:
 ritmul de creştere a capitalului;
 modalităţile de finanţare;
 utilizarea surplusului existent.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderilor sunt:

5
 1. decizia de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită operaţiune şi este
rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului,
ea va fi sancţionată economic, deci :
a) în primul caz, dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi
contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare;
b) în al doilea caz, dacă întreprinderea se finanţează prin capital propriu atunci pierderile
contabile influenţează direct asupra masei capitalului propriu şi astfel îl micşorează.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decât costul capitalului,
atunci se creează posibilităţi reale de creştere al volumului capitalului propriu.
Din cele expuse anterior rezultă că investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală cu
costul capitalului pot fi acceptate în caz contrar se resping.
2. decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi necesităţile de
finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi.
Decizia de finanţare e proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte, ea nu depinde
numai de întreprindere, ci şi de: bancă, facilităţile pe care le obţine în negocierea creditelor,
cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere.
3. decizia de autofinanţare semnifică faptul că întreprinderea trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive, obţinute în exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale atât pentru întreprindere, cât şi pentru acţionari.
Întreprinderea e avantajată întrucât pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să
recurgă la surse de finanţare externe.
Acţionarii sunt avantajaţi întrucât fără să depună efort financiar creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi creşte valoarea acţiunilor lor.
5.2. Politica de credit
În cadrul economiei de piaţă creditul are o răspândire foarte largă şi reprezintă un mod de
finanţare a necesarului de resurse pentru completarea celor existente.
Obiectivele politicii de credit vizează utilizarea deplină a forţei de muncă; stabilitatea
preţurilor; echilibrarea balanţei de plăţi; îmbunătăţirea structurii diverselor sectoare de activitate.
După participanţii la relaţiile de credit sunt următoarele tipuri de credite:
1. Creditul bancar
2. Creditul public, spre deosebire de creditul bancar unde există un singur creditor şi o masă
de debitori în cadrul creditului public situaţia e inversă o masă de creditori avansează sume unui
singur debitor. În funcţia de creditori pot fi: întreprinderi, persoane fizice, instituţii, ce au
disponibilităţi băneşti şi doresc să le plaseze pentru a obţine o remuneraţie corespunzătoare.
Debitori pot fi: statul, casele de economii.
Creditul public se prezintă sub 2 forme:
a) împrumuturi obligatare, ce se acordă pe termen lung (obligaţiuni);
b) depuneri la casele de economii care se remunerează cu dobânzi.
Politica de credit are sarcina de a stabili comportamentul întreprinderii privind acordarea
clienţilor a creditului comercial.
Creditul comercial se acordă direct participanţilor la relaţiile contractuale fără intervenţia
verigilor intermediare. Este vorba de creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru
perioada de livrare a mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, sau invers creditul pe care-l
acordă clientul furnizorului sub formă de avansuri pentru a crea posibilităţi financiare acestuia în
vederea executării comenzilor şi livrării produselor contractate.
Vânzarea în credit va duce la creşterea veniturilor întreprinderii însă pot apărea pierderi
cauzate de imposibilitatea colectării datoriilor (creanţe). Politica de credit presupune o alegere a
duratei creditului, a clienţilor ce pot beneficia de credit, a metodelor de colectare.
Principalele componente ale politicii de credit sunt:

6
 1. Perioada creditului, reprezintă perioada de timp pentru care se acordă creditul. Există o
legătură dintre caracteristicile produselor şi perioada de credit, cu cât durata de viaţă a produselor
este mai mare cu atât perioada de credit este mai mare.
2. Reducerile utilizate, adică disconturile pentru a convinge clientul să plătească mai repede.
3. Accesibilitatea creditului, se referă la selectarea clienţilor adecvaţi pentru a primi creditul.
Există o tehnică de selectare a calităţii clienţilor în funcţie de capacitatea lor de a rambursa
creditul care se numeşte 5C a creditului. Componentele tehnicii sunt:
1C – caracterul clientului, se referă la calităţile morale şi individuale a echipei manageriale a
clientului.
2C – capacitatea, se referă la capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de
numerar pe termen lung.
3C – condiţiile se referă la sensibilitatea veniturilor clientului faţă de modificările mediului
extern.
4C – capitalul se referă la nivelul resurselor financiare disponibile companiei ce caută credit
comercial.
5C – gajul (colateral) este determinat de structura activelor clientului.
4. Formalizarea raportului de credit, adică existenţa contractului de vânzare – cumpărare,
facturile ce confirmă livrarea mărfurilor.
5. Duritatea aplicată de întreprindere în timpul colectării datoriilor dubioase, adică cu
termen expirat.
5.3. Politica de dividend
Politica de dividend priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau
reinvestirea profiturilor nete ale întreprinderilor.
Distribuirea de dividende, cu regularitate are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel
care va avea tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente avantajoase.
În acelaşi timp, va creşte cererea pe piaţa bursieră a acestor acţiuni, întrucât şi alţi investitori ar
dori să deţină astfel de acţiuni.
Reinvestirea profitului net duce la creşterea autonomiei financiare a întreprinderii, creşterea
capacităţii de autofinanţare şi la asigurarea unei creşteri economice pe seama capitalului propriu.
Managementul întreprinderii trebuie să considere următorii factori care ar influenţa politica
de dividend:
 nivelul fluxurilor de numerar generate de întreprindere;
 nivelul de dezvoltare a pieţelor de capital;
 reglementările legale privind politica de dividend.
În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a
dividendelor:
1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care
rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă cheltuielile
investiţionale şi apoi plata dividendelor.
2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a
unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.
3. Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei
sume constante către acţionari indiferent de mărimea profitului.
Pentru urmărirea politicii de dividend se pot utiliza următorii indicatori:
1) Dividend pe acţiune = Dividende de plată
Numărul acţiunilor emise
Acest indicator arată suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o acţiune
deţinută.
2) Randamentul pe acţiune = Dividend pe acţiune * 100%
Cursul acţiunilor
Acest indicator este de mare interes pentru acţionari, deoarece fiind calculat la valoarea de
piaţă a acţiunilor, semnifică o rentabilitate a capitalului plasat în acţiuni. Astfel acest randament

7
poate fi comparat cu randamentul care s-ar putea obţine din alte investiri (depozite la bănci,
obligaţiuni).
3) Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată *100%
Profitul net

4) Beneficiul pe o acţiune = Profitul net

Numărul acţiunilor emise

Acest indicator reprezintă îmbogăţirea acţionarilor în decursul unui an pentru că profitul, fie
că se distribuie ca dividend, fie că se capitalizează reprezintă tot averea acţionarilor.
5) Rentabilitatea capitalului = Profitul net *100%
investit în acţiuni Capital social

Prin acest indicator este important de cunoscut cât reprezintă profitul faţă de capitalul social
(deoarece dividendul se calculează şi se varsă de societate la valoarea nominală a acţiunilor). În
câţi ani se recuperează valoarea capitalului social pe seama profitului net, dacă 25% rezultă că în
4 ani.
6) Coeficientul de capitalizare (PER) = Cursul acţiunilor
Beneficiul pe o acţiune

Acest indicator indică în câţi ani se recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor sale, după care
poate rămâne acţionar exclusiv din câştigul obţinut.

6. Riscuri financiare
Riscul este o probabilitate a apariţiilor pierderilor din activitatea de antreprenoriat. Riscul
este o probabilitate că rentabilitatea reală a întreprinderii să difere de cea aşteptată.
Riscul financiar este o parte a riscului global al întreprinderii şi apare datorită finanţării
activităţii cu capital împrumutat. Riscul financiar apare datorită obligativităţii rambursării
datoriilor şi a plăţii dobânzilor.
Principalele trăsături ale riscului sunt:
1. contradicţia dintre acţiunile riscante întreprinse de manager şi evaluarea subiectivă a
consecinţelor lor.
2. alternativa, adică necesitatea alegerii dintre două sau mai multe variante decizionale.
3. incertitudinea, adică insuficienţa sau erorile în informaţie.
Principalele cauze a apariţiei riscului sunt:
1. spontaneitatea fenomenelor naturale;
2. existenţa contradicţiilor între ţări, agenţi economici;
3. imposibilitatea prognozării progresului tehnico-ştiinţific şi a urmărilor acestuia;
4. limitarea în resurse.
În dependenţă de rezultatul financiar riscurile se împart în riscuri pure şi speculative.
Riscurile pure presupun apariţia unui rezultat negativ sau zero. Din componenţa riscurilor
pure putem menţiona: naturale, politice, de transport, comerciale.
Riscurile speculative reprezintă probabilitatea obţinerii atât rezultatelor negative cât şi
pozitive. Din componenţa riscurilor speculative putem menţiona: riscul de investiţii
( şansei ratate, pierderii financiare directe, reducerii profitabilităţii, de bursă) şi riscul legat de
puterea de cumpărare a banilor(inflaţiei, valutar ş.a.).
Riscul poate fi gestionat, adică se pot utiliza diferite metode pentru diminuarea nivelului
riscului. Există următoarele metode de diminuare a riscului:
1. Diversificarea, implimentarea proiectelor investiţionale în diferite domenii de activitate.
2. Procurarea unor informaţii suplimentare referitoare la proiectul investiţional. În acest caz
prognozele vor fi mai reale şi riscurile mai mici.
3. Asigurarea riscului, care poate fi :

8
 a) autoasigurarea, adică crearea fondurilor de rezervă pentru situaţie de risc;
b) asigurarea colectivă, crearea fondurilor de rezerve comune pentru mai multe întreprinderi;
c) asigurarea la companiile specializate.
4. Limitarea, stabilirea unor limite pentru cheltuieli (stocuri, credite).
Sunt câteva reguli de gestiune cu riscurile:
1. Trebuie mereu anticipate urmările riscului.
2. Nu există un singur răspuns corect.
3. Nu se admite un risc mai mare decât capitalul propriu.
4. Nu se riscă cu mai mult pentru puţin. Există o relaţie dintre risc şi rentabilitate, cu cât
riscul e mai mare cu atât şi rentabilitatea trebuie să fie mai mare.

7. Gestiunea activelor pe termen lung

1. Caracteristica activelor pe termen lung
2. Uzura mijloacelor fixe. Metode de calcul a uzurii
3. Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării activelor pe termen lung

7.1. Caracteristica activelor pe termen lung

Activele pe termen lung se caracterizează prin următoarele:
1. au o durată de funcţionare utilă mai mare de 1 an;
2. sunt utilizate în procesul de producţie;
3. sunt utilizate pe parcursul a mai multor cicluri de producţie.
Conform SNC activele pe termen lung se împart în:
a. active nemateriale;
b. active materiale pe termen lung;
c. active financiare.
a) activele nemateriale reprezintă active pecuniare care nu îmbracă o formă materială, pot fi
utilizate o perioadă mai mare de 1 an în activităţile întreprinderii sau sunt destinate pentru a fi
predate în folosinţă (închiriate) persoanelor juridice sau fizice.
Active pecuniare sunt totalitatea de drepturi juridice în urma folosirii cărora întreprinderea
obţine anumite avantaje economice.
Componentele activelor nemateriale sunt:
 Licenţe
 Brevete
 Francizele
 Mărcile de comerţ.
b) activele materiale pe termen lung reprezintă activele care îmbracă o formă fizică naturală,
pot fi utilizate o perioadă mai mare de 1 an în activitatea economico-financiară a întreprinderii.
Componentele activelor materiale pe termen lung sunt:
o Active materiale în curs de execuţie;
o Terenuri;
o Mijloace fixe;
o Resurse naturale.
Desfăşurarea activităţii unei întreprinderi reclamă existenţa unor instrumente ce constituie
parte integrantă a aparatului de producţie şi a patrimoniului întreprinderii cunoscute sub
denumirea de mijloace fixe.
Mijloacele fixe din punct de vedere material se concretizează în maşini, utilaje, clădiri, ş.a. şi
formează baza tehnică a întreprinderii.
Mijloacele fixe reprezintă acea parte a aparatului de producţie care se consumă treptat şi îşi
transmit valoarea sa asupra produselor şi serviciilor.
c) activele financiare cuprind investiţiile întreprinderii, valori mobiliare a altor întreprinderi.
Scopul acestor investiţii este utilizarea mijloacelor libere sau controlul asupra acţiunilor altor
întreprinderi.

9
 Sursele de finanţare a mijloacelor fixe sunt:
- fondul de producţie;
- investiţiile;
- creditele bancare.

7.2. Uzura mijloacelor fixe. Metode de calcul a uzurii

Uzura mijloacelor fixe reprezintă repartizarea sistematică a valorii uzurabile a mijloacelor
fixe pe perioade de gestiune în decursul duratei de funcţionare utilă.
Principalele trăsături ale uzurii sunt:
1) nu toate activele pe termen lung se uzează (excepţie fac: fondurile bibliotecare, valori
muzeale şi de artă, active în curs de execuţie);
2) este rezultatul acţiunii factorilor climaterici şi a intensităţii utilizării (uzura fizică);
3) poate fi şi un rezultat al dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific (uzura morală).
Sunt 4 factori care influenţează procesul de calculare a uzurii mijloacelor fixe:
1. costul mijlocului fix, care include preţul de cumpărare plus cheltuielile de transport şi de
instalare.
2. durata de funcţionare utilă reprezintă:
 Perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede utilizarea activului;
 Cantitatea unităţilor de producţie pe care întreprinderea planifică să le obţină din
utilizarea obiectului.
3. valoarea probabilă rămasă reprezintă valoarea pe care întreprinderea prevede să o obţină
la expirarea duratei de funcţionare utilă.
4. valoarea uzurabilă este egală cu diferenţa dintre costul mijlocului fix şi valoarea probabilă
rămasă.
Scopurile uzurii sunt:
a) de a recupera banii investiţi;
b) de a avea bani pentru reproducerea mijloacelor fixe;
c) de a include în costuri o parte din valoarea mijloacelor fixe.

Se cunosc următoarele metode de calcul a uzurii:

Metoda liniară
Suma uzurii nu depinde de intensitatea utilizării activului şi se determină prin raportul

Valoarea uzurabilă
Suma uzurii =
Nr. de ani de funcţionare utilă

Valoarea uzurabilă = Valoarea de intrare – Valoarea probabilă rămasă

Valoarea uzurabilă a obiectului va fi repartizată uniform pe parcursul duratei de funcţionare
utilă.
Norma uzurii = 100 / nr. de ani de funcţionare utilă

Problema 1
Întreprinderea „Stejar” a pus în funcţiune un utilaj, a cărui valoare de intrare este de 6 000
lei, valoarea rămasă probabilă – 300 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani, norma uzurii –
20% (100/5).
Se cere să se calculeze suma uzurii anuale, uzura acumulată şi valoarea de bilanţ.
1. Valoarea uzurabilă = 6 000 – 300 = 5 700 lei
2. Suma uzurii = 5 700 / 5 = 1 140 lei

10
Perioada Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura cumulată Valoarea de bilanţ
1 2 3 4 5=2-4
La data punerii
în funcţiune 6 000 - - 6 000
I 6 000 1 140 1 140 4 860
II 6 000 1 140 2 280 3 720
III 6 000 1 140 3 420 2 580
IV 6 000 1 140 4 560 1 440
V 6 000 1 140 5 700 300

Metoda în raport cu volumul de produse fabricate

Uzura se calculează ţinând cont numai de volumul produselor fabricate, kilometrajul parcurs
ş.a.
1. se află uzura ce revine unei unităţi de producţie = valoarea uzurabilă / capacitatea de
fabricare a utilajului;
2. apoi uzura ce revine unei unităţi se * cu nr. de produse fabricate în fiecare an şi aflăm
uzura anuală.

Problema 2
Întreprinderea „Sigma” a pus în funcţiune un utilaj cu valoarea de intrare 6000 lei, valoarea
rămasă probabilă – 300 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani. Utilajul are capacitatea de a
fabrica 50 000 piese. Întreprinderea a fabricat în anul I - 7 500; II – 11 000; III – 14
000; IV – 12 000; V – 5 500.
Să se calculeze uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ.
Uzura pe unitate de produs = 5 700 / 50 000 = 0,114 lei
Perioada Valoarea de Cantitatea Uzura Uzura Valoarea de
intrare pieselor fabricate anuală cumulată bilanţ
1 2 3 4 = 3* 0,114 5 6=2-5
La data punerii
în funcţiune 6 000 - - - 6 000
I 6 000 7 500 855 855 5 145
II 6 000 11 000 1 254 2 109 3 891
III 6 000 14 000 1 596 3 705 2 295
IV 6 000 12 000 1 368 5 073 927
V 6 000 5 500 627 5 700 300

Metodele accelerate se bazează pe presupunerea că unele mijloace fixe funcţionează mai

efectiv atât timp cât sunt noi.

Metoda degresivă cu rata descrescătoare (cumulativă)

Uzura se calculează prin produsul unui coeficient şi valoare uzurabilă.
Coeficientul pt. I an = ultimul an / suma anilor duratei de funcţionare utilă

Problema 3
Întreprinderea „Sigma” a pus în funcţiune un utilaj cu valoarea de intrare 6000 lei, valoarea
rămasă probabilă – 300 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani.

Să se calculeze uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ.

1. Suma anilor duratei de funcţionare = 5+4+3+2+1 = 15

11
 2. Coeficientul pt. I an = 5 / 15 = 0,33
Coeficientul pt. II an = 4 / 15 = 0,27
Coeficientul pt. III an = 3 / 15 = 0,2
Coeficientul pt. IV an = 2 / 15 = 0,13
Coeficientul pt. V an = 1 / 15 = 0,07
3. uzura I an = 0,33 * 5 700 = 1 881

Perioada Valoarea de Coeficientul Uzura anuală Uzura Valoarea de

intrare cumulată bilanţ
1 2 3 4 = 3* val. uzurabilă 5 6=2-5
La data punerii
în funcţiune 6 000 - - - 6 000
I 6 000 0,33 1 881 1 881 4 119
II 6 000 0,27 1 539 3 420 2 580
III 6 000 0,2 1 140 4 560 1 440
IV 6 000 0,13 741 5 301 699
V 6 000 0,07 399 5 700 300

Metoda soldului degresiv

Uzura se calculează în baza normei de uzură după metoda liniară, majorată nu mai mult de 2
ori.
Această metodă poate fi folosită pt.:
Utilaje, tehnica agricolă, maşini tehnologice şi electrotehnice, cu excepţia clădirilor,
edificiilor.
Uzura se calculează din valoarea de bilanţ, numai în ultimul an se ia în considerare valoarea
rămasă probabilă.
Uzura în ultimul an = valoarea de bilanţ – valoarea rămasă probabilă
Problema 4
Întreprinderea „Stejar” a pus în funcţiune un utilaj, a cărui valoare de intrare
este de 6 000 lei, valoarea rămasă probabilă – 300 lei, durata de funcţionare
utilă – 5 ani, norma uzurii – 20% (100/5), întreprinderea a hotărât să dubleze
norma de uzură, devenind 40% (2*20%).
Perioada Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura cumulată Valoarea de bilanţ
1 3=0,4 * val. de bilanţ
2 4 5=2-4
al anului precedent
La data punerii
în funcţiune 6 000 - - 6 000
I 6 000 0,4*6 000= 2 400 2 400 3 600
II 6 000 0,4*3 600=1 440 3 840 2 160
III 6 000 0,4*2 160=864 4 704 1 296
IV 6 000 0,4*1 296=518 5 222 778
V 6 000 478 (778-300) 5 700 300

7.3. Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării activelor pe termen lung

Active pe termen lung

1. rata imobilizărilor = < 2/3
Total Active

12
 Ponderea ridicată a acestui indicator poate crea dificultăţi privind achitarea datoriilor curente.
Uzura acumulată
2. coeficientul de uzură acumulată =
Valoarea de inventar a MF
Nivelul ridicat al acestui coeficient semnifică un proces de reînnoire lent, ce se reflectă
negativ în gradul de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe. Mărimea lui mai mare de 50% indică
necesitatea modernizării.

Valoarea de inventar – Uzura acumulată

3. coeficientul de utilitate = = 1 - coef.2
Valoarea de inventar a MF
Cu cât acest coeficient este comparativ mai aproape de 1 cu atât acesta reflectă o stare
funcţională mai bună a mijloacelor fixe.

Valoarea MF intrate în perioada raportată

4. coeficientul de reînnoire a MF =
Valoarea MF la sfârşitul perioadei

Reflectă cota mijloacelor fixe noi intrate în valoarea totală a mijloacelor fixe existente la
sfârşitul perioadei raportate. Se determină pentru aprecierea mişcării mijloacelor fixe.

Maşini, utilaje, instalaţii de transmisie

5. Compoziţia tehnologică a MF =
(ponderea MF active în totalul MF) Total MF

Creşterea acestui indicator influenţează pozitiv asupra randamentului mijloacelor fixe.

Valoarea producţiei fabricate

6. Randamentul MF =
Valoarea medie anuală a MF

Indică câtă producţie se obţine de la 1 leu investit în mijloace fixe.

Rezultatul operaţional
7. Randamentul MF =
Valoarea medie anuală a MF

Indică cât profit se obţine de la 1 leu investit în mijloace fixe.

8. Gestiunea financiară pe termen scurt

1.Caracteristica activelor curente
2.Ciclul operaţional şi ciclul de conversie a numerarului
3.Gestiunea stocurilor
4. Sursele de finanţare a activelor curente
8.1. Caracteristica activelor curente
Activele curente – activele ce au o durată de funcţionare mai mică de 1 an şi se folosesc pe
parcursul unui ciclu de producţie.
Sunt următoarele componente a activelor curente:
1. stocuri reprezintă rezerve de mărfuri, materii prime, producţie finită, producţie neterminată
ţi semifabricate necesare asigurării continuităţii procesului de producţie.

13
 2. creanţele comerciale reprezintă sume de bani pe care întreprinderea trebuie să le încaseze
de la clienţi.
3. investiţiile financiare pe termen scurt sunt plasamentele întreprinderii în valori mobiliare
pe termen scurt emise de alte întreprinderi şi deţinerile la termen în băncile comerciale.
4. mijloace băneşti reprezintă banii întreprinderii din conturile de decontare, casierie şi cont
valutar.
Pentru ca să funcţioneze mijloacele industriale şi comerciale e necesar:
a) să se cumpere materii prime;
b) să se asigure stocuri pentru diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării
întreruperilor şi a salturilor în activitate;
c) produsele să fie vândute pentru a fi recuperate cheltuielile.
Din punct de vedere al fazelor de exploatare activele curente se împart în:
1. din sfera aprovizionării (materii prime, materiale);
2. din sfera producerii (produse neterminate);
3. din sfera comercializării (producţie finită).
Din punct de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire cu fonduri activele
curente pot fi :
1. active curente procurate din fonduri proprii;
2. active curente procurate din fonduri împrumutate.

Eficienţa utilizării activelor curente se calculează prin următorii indicatori:

numărul de rotaţii a activelor curente, durata de rotaţie (viteza de rotaţie).
Problema
Perioada precedentă Perioada curentă lei
1. Active curente 16 789 23 739
- Stocuri 12 090 9 670
- Creanţe 3 710 13 815
- Mijloace băneşti 989 254
2. Vânzări nete 42 926 56 505

Să se calculeze eficienţa utilizării activelor curente, efectul accelerării sau încetinirii duratei de
rotaţie (vitezei de rotaţie).

Vânzări nete
1) numărul de rotaţii a activelor curente =
Active curente

360 Active curente

2) durata de rotaţie (viteza de rotaţie) = sau * 360
numărul de rotaţii Vânzări nete

Vânzări nete1
3) Efectul accelerării sau încetinirii = (d1 – d0) *
vitezei de rotaţie 360
Răspuns:
Nrot0 = 42 926 / 16 789 = 2,56
Nrot1 = 56 505 / 23 739= 2,38
d0 = 360 / 2,56 = 140,6 zile
d1 = 360 / 2,38 = 151,3 zile

Micşorarea numărului de rotaţie şi mărirea vitezei de rotaţie conduce la imobilizarea de active.

14
 E = ( 151,3 – 140,6) * 56 505/360 = 1679,5; în perioada curentă s-au încasat cu 1679,5 lei
mai puţin decât în perioada precedentă, avem imobilizări de resurse financiare în creanţe, adică
în soldul clienţilor, efectul este negativ. Trebuie să acordăm rabaturi, contracte directe cu
furnizorii.
În cazul în care efectul accelerării vitezei de rotaţie este pozitiv avem eliberări de resurse
financiare.

8.2. Ciclul operaţional şi ciclul de conversie a numerarului

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere cu scopul
de aşi atinge obiectivele prin producerea bunurilor şi serviciilor şi schimbul acestora.
Ciclul de exploatare cuprinde 3 faze:
1) achiziţionarea bunurilor şi serviciilor, ceea ce reprezintă faza aprovizionării.
2) transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit reprezintă faza
producerii.
3) vânzarea produselor sau prestarea serviciilor reprezintă faza comercializării.
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor
puse în funcţiune.
Ciclul operaţional analizează perioada producţiei şi perioada colectării creanţelor.
Ciclul de conversie a numerarului analizează fluxurile financiare aferente ciclului
operaţional.
Sunt următorii indicatori ce caracterizează ciclul operaţional şi ciclul de conversie a
numerarului:
1) durata de conversie a SMM = (SMM / VN) * 360; este perioada de timp pe parcursul
căreia banii investiţi în materie primă se transformă în producţie finită şi producţia finită
este vândută.
2) durata de colectare a Cnţ = (Cnţ / VN) * 360; este perioada de timp pe parcursul căreia
banii din vânzări vin la întreprindere sub formă de numerar.
3) perioada de întârziere a plăţilor = (Datorii curente / CV) * 360; este perioada de timp pe
parcursul căreia întreprinderea va achita materia primă procurate.
Ciclul operaţional = durata de conversie a SMM + durata de colectare a Cnţ
Ciclul de conversie a numerarului = Ciclul operaţional - perioada de întârziere a plăţilor
Creşterea ciclului de conversie a numerarului indică o reducere a gradului de lichiditate,
astfel la întreprindere s-a înrăutăţit situaţia lichidităţii.
Reducerea ciclului de conversie a numerarului indică o creştere a gradului de lichiditate,
astfel la întreprindere s-a îmbunătăţit situaţia lichidităţii.
8.3. Gestiunea stocurilor
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare e asigurată prin existenţa stocurilor,
care reprezintă anumite cantităţi de resurse materiale şi cărora le corespund, din punct de vedere
financiar nişte fonduri.
Întreprinderea poate să deţină trei categorii de stocuri:
1. stocuri de materii prime şi materiale;
2. stocuri în curs de fabricaţie;
3. de producţie finită.
Însumarea acestor trei categorii reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe:
a) să fie complet, să cuprindă toate felurile de resurse materiale;
b) să fie suficient în orice moment;
c) să fie completat în mod sistematic.
Gestionarea eficientă a stocurilor reclamă:
- stabilirea de legături directe şi de durată cu furnizorii;
- stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare;
- lichidarea întârzierilor de aprovizionare;

15
 - reducerea cheltuielilor de transportare aprovizionare;
- îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare a resurselor;
- reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. cererea de materiale sau volumul comenzii;
3. termenii de reaprovizionare ;
4. costul stocurilor.
Pentru stabilirea stocului optim de materii prime şi materiale trebuie să se găsească o soluţie
între:
1. reîntregirea stocului la intervale lungi, soluţii care duce la scăderea cheltuielilor de
transportare aprovizionare şi la creşterea blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de
păstrare depozitare.
2. reînnoirea frecventă a stocurilor, soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de
transportare aprovizionare şi reducerea blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare
depozitare.
8.4. Sursele de finanţare a activelor curente
Sunt următoarele surse tradiţionale de finanţare pe termen scurt:
1. datoriile comerciale este o formă de credit care apare spontan atunci când furnizorul de
materie primă nu cere plata imediat, dar acordă o perioadă de credit (30-90 de zile).
2. salariile de plătit presupune finanţarea întreprinderii din contul sumelor destinate plăţii
salariilor. Această metodă apare datorită existenţei unui decalaj dintre momentul executării
lucrărilor de către angajat şi momentul plăţii salariului.
3. impozitele de plătit este o formă spontană de finanţare şi apare datorită existenţei unui
decalaj dintre momentul încasării banilor pentru plata impozitelor şi momentul plăţii efective.
4. creditele bancare care se acordă atât pentru finanţarea unui ciclu operaţional, cât şi pentru
finanţarea activităţii întreprinderii timp de 1 an.

Metodele netradiţionale de finanţare a activelor curente sunt:

1) Finanţarea prin creanţe care presupune vânzarea creanţelor unor întreprinderi specializate
(factoring).
2) Finanţarea prin stocuri presupune utilizarea stocurilor de producţie finită drept gaj pentru
obţinerea creditului. În acest caz banca angajează o companie specializată pentru vânzarea
stocurilor de producţie finită ale debitorului.

9.. Rezultatele financiare ale întreprinderii

1. Veniturile întreprinderii
2. Cheltuielile întreprinderii
3. Profitul întreprinderii

9.1. Veniturile întreprinderii

Veniturile reprezintă afluxuri globale de avantaje economice obţinute de întreprindere pe
parcursul perioadei de gestiune şi se formează în procesul de activitate financiară a întreprinderii
sub forma majorării activelor sau micşorării angajamentelor.
De exemplu, veniturile din vânzarea mărfurilor sunt exprimate ca majorare de mijloace
băneşti primite, iar veniturile din livrările de mărfuri în contul procurării altor active – ca
diminuare a datoriilor aferente facturilor comerciale.
Nivelul veniturilor este influenţat de:
a. volumul fizic al vânzărilor depinde de capacitatea pieţei, segmentul de piaţă a
întreprinderii la fel sunt şi factorii interni care limitează cantitatea vândută cum ar fi: capacitatea

16
de producţie a întreprinderii, existenţa surselor financiare pentru finanţarea procesului de
producţie;
b. preţul produselor presupune analiza elasticităţii cererii la modificarea preţului. Sporirea
veniturilor întreprinderii se poate realiza atât prin mărirea, cât şi reducerea preţului.
c. mixul de produse (sortimentul produselor) presupune determinarea produselor ce asigură
venituri maxime.
Conform SNC veniturile se împart în :
Venituri din activitatea operaţională, care cuprind venituri din vânzarea produselor,
mărfurilor; venituri din servicii prestate, din arendă, din amenzi, penalităţi.
Venituri din activitatea neoperaţională se împart în:
a) venituri din activitatea de investiţii ( dividende [sumele calculate în urma repartizării
venitului net după impozitare], dobânzi[veniturile obţinute din acordarea în folosinţă a
mijloacelor băneşti altor persoane prin procurarea titlurilor de valoare], vânzarea activelor pe
termen lung);
b) venituri din activitatea financiară (redevenţe [sumele primite pentru acordarea în folosinţă
a activelor nemateriale], diferenţe de curs valutar)
c) venituri excepţionale cuprind sumele primite de la organele de stat, companiile de
asigurări sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, accidente.

9.2. Cheltuielile întreprinderii

Consumurile reprezintă resursele întreprinderii utilizate pentru fabricarea produselor şi
prestarea serviciilor în scopul obţinerii venitului.
Principalele componente ale consumurilor sunt:
1) consumurile de materiale cuprind costul materialelor, pieselor de schimb utilizate în
procesul de producţie;
2) consumurile privind retribuirea muncii includ salariile personalului care participă la
procesul de producţie;
3) consumurile indirecte de producţie sunt legate de deservirea şi gestiunea subdiviziunilor
întreprinderii şi includ:
- cheltuielile de întreţinere şi uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;
- salariile personalului de conducere şi deservire a subdiviziunilor întreprinderii.
Consumurile indirecte de producţie se subdivizează în:
a) consumuri variabile , a căror mărime depinde de modificarea volumului producţiei
(retribuirea muncii prestată de muncitorii auxiliari, costul materialelor consumate);
b) consumuri fixe, a căror mărime nu depinde de volumul producţiei (uzura calculată,
cheltuielile de întreţinere şi exploatarea clădirilor şi utilajului).
Cheltuielile reprezintă diminuările de avantaje economice care apar în procesul desfăşurării
activităţii economico-financiare a întreprinderii.
Spre deosebire de consumuri, cheltuielile nu se includ în costul produselor fabricate, ci se
reflectă în Raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinare profitului
net al perioadei de gestiune.
Cheltuielile se subdivizează în trei grupe:
1. Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile ocazionale de desfăşurarea
activităţii de bază a întreprinderii şi includ:
a) costul vânzărilor (consumurile directe de materiale, retribuirea muncii);
b) cheltuielile comerciale (operaţiunile de marketing, reclamă, ambalarea produselor);
c) cheltuielile generale şi administrative (cheltuieli de deplasare ale personalului de
conducere, întreţinerea personalului administrativ, impozitele, taxele).
2. Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind:
a) cheltuielile activităţii de investiţii rezultă din ieşirea activelor pe termen lung;
b) cheltuielile activităţii financiare cuprind plata redevenţelor, arendei finanţate a activelor
materiale pe termen lung, diferenţele nefavorabile de curs valutar;

17
 c) pierderile excepţionale cuprind daune provocate de calamităţile naturale, modificarea
legislaţiei ţării.
3. Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilor privind impozitul
pe venit luată în considerare la calcularea profitului net al perioadei de gestiune.

9.3. Profitul întreprinderii

Profitul reprezintă rezultatul final al activităţii întreprinderii şi măsoară eficienţa utilizării
activelor întreprinderii.
Conform SNC sunt următoarele tipuri de profit:
1) profit brut = vânzări nete – costul vânzărilor
2) profit operaţional = profit brut + alte venituri operaţionale – cheltuieli comerciale –
cheltuieli generale şi administrative – alte cheltuieli operaţionale
3) profit din activitatea de investiţii = venituri din activitatea de investiţii – cheltuieli din
activitatea de investiţii
4) profitul din activitatea financiară = venituri din activitatea financiară – cheltuieli din
activitatea financiară
5) rezultatul activităţii economico-financiare = profit operaţional + profit din activitatea de
investiţii + profitul din activitatea financiară
6) rezultat excepţional = venituri excepţionale – cheltuieli excepţionale
7) profit impozabil = rezultatul activităţii economico-financiare – rezultat excepţional
8) profit net = profit impozabil - cheltuielile privind impozitul pe venit
Profitul are destinaţii determinate de necesitatea remunerării capitalului propriu (dividende),
constituirii fondurilor pentru finanţarea investiţiilor viitoare, cointeresării salariaţilor şi
obligaţiunea de a participa la constituirea fondului la dispoziţia statului (impozite).
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
I. stimulează activitatea de antreprenoriat;
II. reprezintă un indicator de apreciere a eficienţei întreprinderii;
III. reprezintă un mijloc de motivare a salariaţilor;
IV. este un instrument de control asupra modului de utilizare a resurselor.
Metodele de creştere a profitului sunt:
1. reducerea cheltuielilor fără afectarea calităţii produselor;
2. creşterea calităţii produselor;
3. optimizarea structurii produselor (mixul de produse).
Rentabilitatea este capacitatea întreprinderii de a genera profit, ea depinde atât de activitatea
întreprinderii, cât şi de nivelul preţului de pe piaţă, cererea de pe piaţă, preferinţele
consumatorilor, nivelul concurenţei.
Sunt următoarele rate de rentabilitate ce apreciază eficienţa întreprinderii:
1) rata profitului brut = profit brut / vânzări nete * 100%, caracterizează nivelul profitului
brut obţinut la 1 leu vânzări nete.
2) rata profitului operaţional = rezultat din activitatea operaţională / vânzări nete * 100%,
caracterizează capacitatea întreprinderii de a obţine profit din activitatea de bază la 1 leu vânzări.
3) rata profitului net = profit net / vânzări nete * 100%, caracterizează nivelul profitului net
obţinut la 1 leu vânzări nete.
4) rata rentabilităţii economice = profit până la impozitare / total active * 100%, reprezintă
capacitatea activelor de a genera profit.
5) rata rentabilităţii financiare = profit net / capital propriu *100%, măsoară nivelul
profitului destinat acţionarilor.

18