Sunteți pe pagina 1din 23

Tema: Încălţăminte de cauciuc.

1. Materiale folosite la obţinerea încălţămintei de cauciuc


Pînă la 90 % din materialele folosite la obţinerea încălţămintei de cauciuc se
obţin la întreprinderile prelucrătoare de petrol. S-au produs schimbări şi în
sortimentul materialelor folosite la obţinerea încălţămintei de cauciuc, dacă înnainte
predominau caloşii şi articole ce se îmbrăcau pe încălţăminte, pe cînd acum se produc
articole ce se îmbracă direct pe picior: cizme, cizmuliţe, pantofi, ghete ş.a. S-au
produs schimbări şi în coloristică. Se folosesc materiale sintetice noi.
În calitate de materiale folosite la producerea încălţămintei de cauciuc se
utilizează: amestecuri de cauciucuri şi raşini, ţăseturi, tricoturi, lacuri, mateiale de
finisare şi auxiliare.
Amestecuri de cauciuc şi răşini -e substanţa de bază din care se obţin deboliile
de sus şi de jos a materialele folosite la obţinerea încălţămintei de cauciuc. Se
foloseşte cauciuc natural şi sintestic, substanţe devulcanizate, stabilizatori, coloranţi,
deşeurile producerii caucicului în calitate de debolii a părţii de sus, se folosesc
ţeseturi de bumbac, lînă şi tip lînă. Ţesături care întră în componenţa lor relon şi
terom.
În calitate de căptuşeală se utilizează ţesături din bumbac (flanea, sorjă, ţesătură
pentru cizme, tricoluri şi materiale neţesute, blănuri naturale şi artificiale). În calitate
de materiale auxiliare se utilizează furnitura metalică şi de masă plastică (catarame,
capse, lipici, fermuare ş.a).
Pentru obţinerea încălţămintei de construcţie moholite se fgolosesc cleiurile,
care prezintă soluţie de cauciuc naturală în benzină.
Luciul la materialul folosit la obţinerea încălţămintei de cauciuc se obţine cu
lacuri uleiose (ulei de in) şi pe bază de cauciuc, care formează pe suprafaţa
materialelor folosite la obţinerea încălţămintei de cauciuc o peliculă plastică şi
flexibilă.
2. Procesul tehnologic la obţinerea încălşămintei din cauciuc.
Structura şi detaliile încălţămintei din cauciuc:
După materialele folosite încălţămintea din cauciuc poate fi:
- complect din cauciuc
- îmbinată cu materiale textile.
După structură:
- pentru a fi încălţate pe ciorapi,
- pentru a fi încălţate pe altă încălţăminte.
După tipuri: ce se deopsebesc după formă şi numărul de detalii.
Structura încălţămintei depinde de metoda de obţinere:
- încălţăminte de cauciuc ştantată caloşi - 4-5 detalii
- încălţăminte de cauciuc fazonată cizme - 5 detalii
- caloşi lipiţi - 13-17 detali
- ghete lipite - 16-21 detalii
Detaliile pot fi:
Exterioare şi intermediare – formează carcasa încălţăminte de cauciuc,
determină proprietăţile termo-protectoare, comoditatea, masa şi stabilitatea formei.
Interioare – brantul, staiful, căptuşeala.
Intermediare – branţul negru, talpa intermediară, bombeul, branţul de cauciuc.

Metodele de obţinere a materialelor utilizate la obţinerea încălţămintei de


cauciuc.
1. Metodele de bază sunt:
- prin lipire - injectare - stantare -metoda chimică - fasonare

Metoda prin lipire: este metoda cea mai răspîndită şi cu un volum mare de lucru
deoarece necesită un şir de operaţii manuale. Prin această metodă se obţin: caloşi,
ghete, cizme ş.a. Încălţămintea de cauciuc lipită are un şir de proprietăţi superioare de
utilizare: este moale, elastică, uşoară, comodă.
Procesul de lipire include următoarele operaţii:
- obţinerea detaliilor încălţăminte de cauciuc,
- asamblarea detaliilor,
- lăcuirea,
- vulcanizarea,
Detaliile exterioare se obţin din cauciuc crud în compoziţia căruia se întroduc
plastificianţi, materiale de umplutură. În dependenţă de proprietăţile necesare, variind
cu calitatea lor, se poate obţine cauciuc cu diferite proprietăţi (dure ,elastice).
Talpa şi bombeul se obţine din cauciuc crud sub formă de plăci, care se obţin
prin calandare, netede sau ondulate. Detaliile interioare sau intermediare se croiesc
din ţesături şi ţeseturi impregnate. Detaliile obţinute se completează pentru articole şi
se transmit în secţia de asamblare.
Asamblarea încălţămintei de cauciuc se efectuiază îndeplinînd următoarele
operaţii: pe calopod se aşază detaliile interioare, intermediare şi exterioare –
lipindule. Carcasa obţinută se acoperă cu caucic de finisare, apoi se aplică talpa şi
tocul. Lăcuirea încălţămintei se face pentru îmbunătăţi aspectul exterior şi calitatea
lor. Lacul formează pe suprafaţa încălţămintei de cauciuc o peliculă dură, elastică,
lucioasă, ce protejeză de acţiunea apei, soarelui, murdăriei.
Lacul se aplică prin metoda manuală, mecanică, electrică. Aplicarea manuală şi
mecanică se face prin cufundarea în lacul lichid. Aplicarea lacului prin metoda
electrică se face prin pulverizare, sub acţiunea tensiunii electrice înalte.
După lăcuire şi uscare încălţămintei de cauciuc se vulcanizează la 200 ºC. În
procesul de vulcanizare cauciucul se transformă în gumă (cauciuc vulcanizat),
detaliile definitiv se lipesc, se măreşte rezistenţa peliculei de lac.
Detaliile din ţeseturi se croiesc, se cos la maşinile de cusut, apoi procesul este
asemănător.
Metolda ştanţare: se produc caloşi pentru băieţi şi bărbaţi. La această metodă,
în comparaţie cu metoda de lipire, cauciucul de finisare nu se obţine din detalii croite,
dar se obţin în pres-formă în formă de monolit. Semifabricatul prezintă un şnur gros,
care se tae în dependenţă de mărimea încălţămintei. Carcasa din material textil se
aplică pe calopod. Pe talpa calopodului se aşează semifabricatul de cauciuc,care pe
banda rulantă, transmite calopodul spre pres-forma deschisă, care este din două
matriţe laterale şi puason. În formă se formează o presiune înaltă şi cauciucul încălzit
la 70-80 ºC, începe să se scurgă pe suprafaţa calopodului.
La caloşii ştanţaţi se înlătură bavurile, se curăţă de surplusuri de căptuşeală
şi se transmit la următoarele operaţii.
Creşte productivitatea muncii, deoarece operaţiile manuale practic se ivită.
Sunt mai rezistente la utilizare, dar după celelalte proprietăţi, cedează metodei de
lipire.
Metoda de fasonare - procesul de fasonare include îmbinarea ştanţurii în pres-
forme cu vulcanizare. Dacă prin ştanţare, feluirea pelicolei de cauciuc se obţine dintr-
o bucată de caucic crud, atunci prin metoda de fasonare - din detalii croite. Prin
metoda de fasonare se obţin cizme, cizmuliţe, ghete, semighete, care din punct de
vedere tehnic nu pot fi obţinute prin metoda de ştanţare.
Cizmele obţinute prin fasonare se obţin:
Colopodul se îmbracă cu ciorapul tricotat şi pe de asupra se lipesc detaliile de
cauciuc crud. Calopodul cu detalii se întroduce în pres-formă unde sub presiune înaltă
şi temperatură are loc fasonarea şi vulcanizarea articolelor.
Încălţămintea, în comparaţie cu cea lipită are o rezistenţă superioară la utilizare,
proprietăţi protectoare, rezistenţă înaltă a cuplării startului de cauciuc vulcanizat şi
căptuşeală.
Încălţăminte se obţine lăcuită, deoarece pelicula obţinută prin această metodă are
proprietăţi de calitate joasă.
După grosime, masă, elasticitate, depăşesc cele obţinute prin ştanţare şi nu
cedează celor obţinute prin lipire.
Metoda prin ijecţie – se obţin pantofii, ghete sportive pentru bărbaţi, cizme
pentru femei. Materialele se injectează în pres-forme, principiul este acelaşi, ca şi la
ştanţare.
Metoda chimică:
I. Metoda depunerilor ionice – este bazată pe coagularea soluţiei de latex şi
obţinerea pe suprafaţa calopodului sau în pres-forme a peliculei de cauciuc. Pe
calopod se aplică un strat subţire de substanţă cuagulantă şi se întroduce în cada cu
latex, care este încărcată cu ioni negativi, iar substanţa coagulantă încărcată pozitiv,
astfel are loc depunerea cauciucului în strat uniform pe calopod. După aceasta se
extraje din cadă, se usucă, se acoperă cu lac şi se vulcanizează. Se obţin pantofii de
bae şi caloşi cu masă mică. Sunt uşoare, pereţii subţiri, elastice, dar puţin rezistente.
II. Metoda jelatină – soluţia se depune în pres-forme. Prin această metodă se
obţine încălţăminte de diferită grosime şi nu este pe larg utilizată,deoarece este un
proces tehnologic complicat şi este imposibil de a regla proprietăţile fizico-mecanice
a încălţămintei de cauciuc.

3. Clasificarea si sortimentul materialelor folosite la obţinera încălţămintei de


cauciuc.
1. După destinaţie:
- de menaj, - sport, - de uz industrial, - de uz comun.
2. După vîrstă şi sex:
- copii, - băieţi, - fete, - bărbaţi , - femei.
3. După tipuri:
- caloşi, - cizme, - şoşoni, - ghete, - semighete, - pantofi.
4. După caracterul utilizării:
- care se încalţă pe ciorap, - care se încalţă pe altă încălţăminte.
5. După metoda de obţinere:
6. După materialul părţii încălţămintei:
- detalii textile, - detalii de cauciuc.
7. După culoare:
8. După fason:
- fără toc - cu toc jos, mijlociu, înalt
- cu lacaş pentru toc - cu vîrf ascuţit, lat, semilat.
9. După mărime:
a) pentru ciorapi: - 34-41 pentru dame
- 31-33 pentru fete
- 20-30 pentru copii
- 39-47 pentru bărbaţi
b) pentru altă încălţăminte: - bărbaţi 7-17
- băieţi 0–6½
- dame 00 - 10
- fete 7 -16
- copii 00 - 6

1. Încălţămintea de menaj:
- Bărbaţi - caloşi, şoşoni (textile, cauciuc), cizme, ghete, semighete.
- Dame - caloşi, şoşoni, cizme, semicizme, ghete, pantofi.
- Copii - caloşi, şoşoni, cizme, semicizme, pantofi.

2. Încălţăminte sportivă:
- Pantofi de uz jeneral de tenis, volei, scrimă
- Şoşoni de uz jeneral, de baschet, fotbal, pentru turizm.
- Pantofi de baie, de plajă.
- Sandalete de bazin.

3. Încălţăminte de uz industrial:
Se obţin din cauciucuri vulcanizate speciale, de construcţie specială, deoarece ea
trebuie să aibă următoarele cerinţe: să fie impermiabilă, proprietăţi dielectrice,
rezistente la acizi şi alte substanţe chimice.
- Cizme pentru muncitori
- Cizme pentru pescari
- Cizme pentru mineri.
4. Calitatea încălţămintei de cauciuc:
Proprietăţile încălţămintei de cauciuc sunt normate în standarde: calitatea se
determină organoleptic şi prin metode de laborator.
Prin metoda de laborator se află:
- grosimea detaliilor şi a bombeului,
- grosimea ştaifului,
- rezistenţa la alunjire şi uzură,
- impermiabilitatea,
- calitatea pelicolei de lac,
- proprietăţile estetice.

Defectele încălţămintei de cauciuc.


a) defecte, ce deminuiează proprietăţile de utilizare sunt: impermiabilitatea,
lonjevitatea, comoditatea. Nu se admit pentru încălţămintea sortată: găuri, pete de
sulf, stratificare, cute ş.a.
b) defecte ale aspectului exeterior sunt: necorespunderea culorii captuşelii şi
pete pe încălţăminte.
e) devieri a mărimii: conform standardului la încălţămintea de cauciuc (în
afară de cizme fasonate, pantofi şi încălţăminte sportivă).

Tema: Încălţămintea de pîslă.


1. Materia primă folosită pentru obţinerea încălţămintei de pîslă.
2. Procesul tehnologic de obţinere a încălţămintei de pîslă.
3. Clasificarea şi caracteristica sortimentului încălţămintei de pîslă.
4. Cerinţele de calitate a încălţămintei de pîslă.
1.
Materia de bază pentru obţinerea încălţămintei de pîslă este lîna de ovine şi în
cantităţi mici se foloseşte lîna de vaci şi caprine. La acţiunea mecanică în condiţii de
umeditate înaltă, lîna are proprietate de a se împîsli, astfel obţinîndu-se pîsla de
diferite grosimi şi densitate. În calitate de factor ce grăbeşte piuarea este temperatura
înaltă şi mediu acid.
Principalul indice a calităţii fibrelor, ce se folosesc, este capacitatea de împîslire.
Ea înfluenţează densitatea pîslei, conductibilitatea termică, stabilitatea formei,
rezistenţa la uzură. Pentru raţionalitatea folosirii lînii de ovine (care are o capacitate
de împîslire cea mai bună), la ea se adaugă şi alte tipuri de materiale. În dependenţă
de destinaţie, la încălţămintea de pîslă se folosesc:
1. fibre naturale de lînă de ovine tunsă;
2. lînă de ovine obişnuită, de la întreprinderile de prelucrare a pieilor;
3. deşeurile producerii blănurilor şi cojocariilor;
4. părul de vaci, obţinut la procesul de cenuşerire;
5. materiale refolosibile din deşeurile industriei textile (lînă);
6. puf peptanat de caprine;
7. deşeuri a obţinerii pîslei;
8. fibre chimice.
1. În dependenţă de tipul de lînă, se foloseşte lînă groasă şi semigroasă. Se
produc articole din lînă groasă. Conţinutul de lînă de ovine în compoziţia fibroasă
pentru încălţămintea de pîslă din lînă groasă este de 47-67 %. Oile se tund de două ori
pe an - toamna şi primăvara. Cea de toamnă are calităţi mai superioare - ea este mai
scurtă şi mai elastică, conţine mai puţin puf şi impurităţi, mai bine se scarmănă şi
piuiază. Cea de primăvară, se adaugă 35 % la cea de toamnă.
După culoare - albă, gri - deschis, maro - deschis, colorată (albă-neagră).
După lunjime - cordată pînă la 55 mm, pieptanată mai mare de 55 mm.
2. Se adaugă 13 – 17 %, ea este mai puţin rezistentă decît fibre de lînă naturală
de ovine tunsă.
3. E de calitate bună, se folosesc pentru completare sau înlocuirea lînei de ovine.
4. Se consideră părul de vaci de lunjimea de 20 mm, care îi conferă articolelor
densitate, rezistenţă şi elasticitate superioară (17-20 %).
5. Din deşeurile ţăsături şi tricoturi de lînă 30-40 mm, nu este rezistentă şi
elastică şi are proprietăţi de piuare joase (17-20 %).
6. Se foloseşte pentru obţinerea fetrului de încălţămintei de pîslă, se obţine de la
caprine de 14 % rase de lapte.
7. Deşeuri a obţinerii pîslei şi a torsionării firelor de lînă (7-12 %).
8. Se foloseşte: viscoza,stapel, relon, vilon.

2.
Procesul include următoarele operaţii:
1.Obţinerea compoziţiei fibroase şi obţinera semifrabicatului.
Lîna de ovine ajunje la întreprindere de la întreprinderile primare de prelucrare a
lînei, spălată de grăsime, murdărie şi praf, sortată după culoare, fineţe şi gradul de
curăţire.
În procesul de spălare a lînei, ea nu se curăţă definitiv de paie, seminţe, scai şi
alte impurităţi vegetale, de aceea înaăinte de a forma compoziţia fibroasă ea se curăţă,
se scarmănă, piaptănă. Toată compoziţia se amestecă în maşini pneumatice. În
procesul de amestecare se impregnează cu emulsie în compoziţia căreia intră: săpun,
ulei de motorină, sodă calcinată şi apă, care permite scărmănarea şi pieptănarea mai
uşoară, micşorează obţinerea deşeurilor. Compoziţia fibroasă se îndreaptă spre
maşinile de scărmănare şi pieptănare, unde are loc curăţirea de împurităţile vejetale
rămase. Apoi se îndreaptă spre maşinile la care se obţine conul încălţămintei (unul
pentru carîmb, altul pentru laba piciorului).
2. Îndesarea semifrabicatelor.
Se efectuiază în cîteva etape. După această operaţie, fibrele se încîlcesc între ele
şi mai mult sub acţiunea de presare, frecare, umezire.
3. Formarea caputei.
Are loc îngroşarea părţilor, care înfruntă o acţiune mai mare, vîrf, călcîi, talpa.
4. Piuarea şi vopsirea
Sub acţiunea de lovire şi zguduire la maşini speciale, se măreşte densitatea şi
articolul îşi micşorează dimensiunile (densitatea 0,40 g/cm). Pentru vopsire se
folosesc coloranţii acizi.
5. Finisarea.
Se îmbracă pe calopoduri metalice, dar înainte de aceasta se umezesc cu aburi
ferbinţi şi apă. Apoi se întroduc în camere de uscat, unde se usucă la o temperatură de
80-110 ºC. Se curăţă cu perii, se cortează şi se formează perechile.
6. Lipirea tălpii.
Lipirea tălpii se face prin lipire şi vulcanizare.

3.
1. După destinaţie:
a) de menaj (uz comun) - cizme, cizmuliţe,
b) de uz industrial (metalurjie, construcţii de maşini) - pantofi, caloşi.
2. După vîrstă şi sex:
a) bărbaţi, copii, femei, b) bărbaţi, femei.
3. După finisare: naturală, vopsită, melanj, imprimată.
4. După caracterul suprafeţei:
- cu puf, - fără puf.
5. După metoda de obţinere:
a) împîslită cu bucata, b) cu talpa vulcanizată, e) fetru cu talpa de piele.
6. După compozicia fibroasă:
- lînă groasă, -fetru (semigroasă)
7. După mărime: sistemul cm obişnuit:
-bărbaţi - 26-35, - femei - 23-27, - copii - 19-22.
4.
Calitatea se determină prin omologarea încălţămintei cu altă încălţăminte.
Indicii calităţii sunt: umiditatea, grosimea pereţilor, înălţimea încălţămintei, masa
volumică, capacitatea de comprimare, grosimea pereţilor de jos, proprietăţile igienice,
conţinutul de acid sulfuric liber.
Calitatea se determină conform indicaţiilor în standarde.
Încălţămintea din pîslă poate avea următoarele defecte:
- grosimea neuniformă,
- densitatea neuniformă,
- prezenţa impurităţilor, a cutelor, găuri,
- marcarea necorespunzătoare.
Încălţămintea de pîslă poate fi de sortul întîi şi doi.

Forma, demensiunile şi piesele componente ale îcălţămintei:


Încălţămintea trebuie să aibă o formă cît mai apropiată de forma părţii
membrului inferior pe care o acoperă, pentru a-i permite acesteia să-şi exercite
funcţiile de susţinere a corpului, de mers, sărituri etc. În foarte rare cazuri
încălţămintea acoperă în întrejime membrul inferior (picior, gambă şi coapsă).
Această situaţie poate apărea la cizmele de protecţie pentru muncitorii, care lucrează
la canalizări sau la unele modele de cizme pentru femei.
De cele mai multe ori încălţămintea acoperă numai piciorul (pantofi, sandale),
sau chiar o parte din aceasta (papuci), alteori acoperă şi articulaţia tibiotarsiană
(ghete, bocanci) şi uneori piciorul şi gamba întreagă sau pînă la o anumită înălţime
(cizme, semicizme, ghete cu carîmb înalt etc). În fiecare caz forma şi dimensiunile
interioare ale încălţămintei trebuie să corespundă formei şi dimensiunii părţii corpului
pe care o acoperă. Forma şi dimensiunile membrului inferior depind de gradul de
dezvoltare a diferitelor părţi anatomice: sistemul de rezistenţă (scheletul), sistemul de
legătură (articulaţiile), sistemul motor (muşchii şi tendoanele), sistemul de nutriţie
(arterele, venele, vasele capilare), sistemul de comandă (nervii).
Încălţămintea trebuie să fie realizată în aşa fel încît să nu deformeze poziţia
normală a oaselor, să nu îngreuneze mişcarea articulaţiilor, să nu preseze asupra pielii
muşchilor şi vaselor sangvine pentru a nu provoca traumatizări, dar să exercite un
masaj uşor şi uniform printr-o stînjere elastică a piciorului. Stabilirea dimensiunilor
încălţămintei se face ţinînd cont şi de asigurarea condiţiilor de înălţime normală, de
deformaţiile piciorului în timpul mersului, de deformaţiile plastice sau elastice ale
materialelor etc.
În cazul realizării încălţămintei pentru un picior cunoscut, este posibilă
reproducerea fidelă a formei şi dimensiunii acestuia prin măsurări multiple sau prin
realizarea mulajelor. În cazul încălţămintei de serie, această practică este
inacceptabilă. Se ştie, că dimensiunile picioarelor depind de foarte mulţi factori:
climă, latitudine, forma de relief, nutriţie, sex, vîrstă, rasă, profesiune, apărînd
difereenţe (în afară de simetrie), chiar la picioarele aceluiaş individ.
În aceste condiţii se recurje la selecţia celor mai caracteristice dimensiuni şi se
folosesc rezultatele prelucrării statistice a măsurărilor, pentru a se stabili gama
dimensională, cea mai raţională şi frecvenţa fiecărui membru al seriei cuprins în
gamă.
Din toate dimensiunile, cea mai importantă este lunjimea piciorului, care
exprimată în centimentri, indică mărimea încălţămintei (diferenţa dintre două numere
succesive este de 0,5 cm) şi perimetrul la bal, care exprimat prin numere
convenţionale, indică lărjimea încălţămintei. Dacă se aleg alte sisteme de numerotare,
lunjimea se exprimă în puncte cizmăreşti, stihi, respectiv puncte franţuzeşti egale cu
6,67 mm sau în unităţi ale sistemului englez cu 8,48 mm ( 1/3).
Uneori nu este necesară cunoaşterea tuturor dimensiunilor, deoarece între ele
există, anumite relaţii liniare, de tipul: l=aL+b, aşa cum s-a stabilit şi între
dimensiunile transversale (I – lăţimea) şi lunjimea (L) a piciorului (a şi b sunt
coeficienţi stabiliţi empiric).
Forma încălţămintei mai este înfluenţată însă de modă, care impune realizarea
unor forme rotunde, ascuţite, drepte, trapezoidale, aplatizate etc; tocuri înalte, joase,
subţiri sau groase, de diferite formate etc. Varietăţile impuse de modă nu trebuie însă
să neglijeze cea mai importantă cerinţă a încălţămintei, acea de a fi în concordanţă cu
forma piciorului pe care îl acoperă.
Unitatea, care serveşte la confecionarea încălţămintei, determinîndu-i forma, se
numeşte calopod. În timpul confecţionării încălţămintei, pielea sau alte materiale
utilizate sunt întinse pe calopod şi datorită plasticităţii lor, iau forma suprafeţilor
curbe ale acestuia. Dacă plasticitatea materialelor ar fi suficientă, s-ar putea realiza
partea de sus a încălţămintei dintr-o singură piesă. Din cauza plasticităţii limitate pe
care o prezintă materialele, precum şi din cauza solicitărilor diferinţiate, apare, ca
necesară şi posibilă, confecţionarea încălţămintei din mai multe piese.
În jeneral încălţămintea cuprinde două categorii de piese:
1) piese pentru partea de sus a încălţămintei, care acoperă porţiunea dorsală a
piciorului şi a gambei; acestea se împart în piese pentru fete (ansamblul pieselor, care
compun partea exterioară), piese pentru căptuşeală (ansamblul pieselor, care compun
partea interioară) care, la rîndul lor, pot fi căptuşeli exterioare (interpuse între
căptuşeala exterioră şi feţe, în scopul întrării feţelor) şi piese de întăritură.
2) piese pentru partea de jos a încălţămintei, care formează partea
încălţămintei cuprinsă între partea plantară şi planul de sprijin. La rîndul lor, aceste
piese se pot împărţi: în piese de legătură cu partea de sus a încălţămintei, piese de
uzură şi piese intermediare.
Piesele încălţămintei sunt redate schematic în tabelul de mai jos:

- Piese pentru - căpută ( întreagă, cu vîrf, cu ilură, golf,


partea de sus a bizeţ
încălţămintei - vîrf - cometă - gamb - ştaif de piele
Piese pentru fete
- burete - gaică - limbă (burduf)
- piese p/u ornament - vipuşcă exterioară

Piese pentru - exterioare


căptuşeli - interioare
- bombeu - staif - geder - paspoal
Piese pentru - ciclop - tivitură - sireţ de întărire
întărituri - etichetă - întăritură de capse
- vipuşcă exterioară - fîşie
- branţ - talonet - ramă
- ramă de călcîi, de toc
Piese de legătură
- acoperişi de de lanţ
- îmbrăcăminte de toc
- Piese pentru - talpă exterioară - pinjea - toc
partea de jos a Piese de uzură - flec - capac de toc - blacheuri
încălţămintei - încălţăminte de toc
- glenci
- umplutură
Piese intermediare
- talpă intermediară şi interioară
- întăritură de branţ.

Dintre piesele părţii de sus a încălţămintei, piesele, care formează feţele sunt cele
mai importante, deoarece contribue la formarea tuturor proprietăţilor încălţămintei.
Aceste piese sunt supuse unor solicitări mari, ca intensitate, dar de scurtă durată în
procesul tehnologic şi unori eforturi complexe şi repetate, dar de mică intensitate în
timpul expluatării încălţămintei.
Felul şi intensitatea solicitărilor nu sunt identice pentru toate piesele feţelor. Sunt
unele piese solicitate la eforturi minime, la care pot rezista şi materialele cu
caracteristici fizico-mecanice reduse sau cu diferite defecte (piese mai puţin
importante), ca de exemplu limba sau burduful. Sunt însă şi piese importante, care
determină rezistenţa încălţămintei întreji. O astfel de piesă importantă este caputa,
care corespunde porţiunii de îndoire a piciorului în rejiunea articulaţiei metatarso –
falangiene.
Căputa este piesa cea mai solicitantă atît în timpul confecţionării, cît şi purtării.
Astfel, în timpul tragerii pe calopod, căputa este supusă unui efort de deformare prin
întindere în direcţia axei piciorului. Această deformare poate să ajungă valori de 11-
17 % faţă de dimensiunile iniţiale. Pentru ca încălţămintea să-şi menţină forma
iniţială, deformarea aceasta trebuie se fie plastică sau remanentă. În realitate, după ce
este scoasă de pe calopod, dimensiunile interioare ale încălţămintei se reduc cu circa
4 %, cea ce indică şi existenţa unei deformări elastice. Deformarea plastică atît de
utilă pentru operaţia de formare a încălţămintei trebuie utilizată în timpul tragerii pe
calopod, deoarece folosirea unui material plastic în timpul purtării ar putea produce
deformarea încălţămintei, ca urmare a îndoirilor repetate ale feţelor în regiunea
articulaţiei metatarso - falangiene. Deci caputa trebuie confecţionată dintr-un material
parţial plastic, parţial elastic. Un astfel de material este pielea tăbăcită mineral. După
cum se ştie însă, pielea este un material neuniform. Regiunea topografică, care
corespunde cel mai bine solicitărilor la care sunt supuse căputele, este regiunea
cruponului şi parţial regiunea gîtului. În afară de desimea şi orientarea fasciculelor,
care determină plasticitatea şi direcţia de alungire maximă, pentru obţinerea unor
căpute bune înteresează şi uniformitatea grosimii. Ştiind, că pe crupon alungirile sunt
sensibil egale atît în direcţie paralelă cît şi perpendiculară pe linia şirei spinării, dar că
grosimea descreşte dintre linia mediană spre poale, se recomandă ca aşezarea căputei
să fie cu axa longitudinală perpendiculară pe linia mediană a pielii. În cazul decupării
piesii din alte regiuni topografice, se recomandă, ca direcţia sa de solicitare (în cazul
căputei cu axa longitudinală) să corespundă cu direcţia minimei deformaţii a pielii.
Importanţa alegerii materialului şi respectarea regulilor de decupare a căputei
creşte, dacă ţinem cont de complexul de solicitări din timpul expluatării. Astfel,
caputa este supusă acţiunii concomitente a umidităţii, prafului (eventual şi unor
agenţi chimici) şi razelor solare din exterior, cum şi acţiunii transpiraţiei din interiorul
încălţămintei.
Dacă la acestea se adaugă şi cerinţele de ordin estetic, căputa fiind piesă, care
apare în primul rînd în cîmpul vizual la majoritatea modelelor de încălţăminte, se
poate stabili, ca regulă pentru croire, ca această piesă să se decupeze numai din
regiuni dense, fără defecte, care să modifice structura ţesutului şi chiar fără defecte de
aspect. Acestea din urmă, pot fi admise doar din părţile laterale şi posterioare (pe
aripile caputei).
Ca variante constructive, caputa poate apărea într-o diversitate destul de mare, în
funcţie de modelul încălţămintei Ea poate fi sub foră de bride, barete sau ciar şireturi
simple, dar şi sub formă de capută întreagă, cu liră, cu golf, cu ştaif, cu vîrf.
În aceste variante apar ca piese componente ciclopii, care sunt piese sub fomă de
sector circular cu care se aşează caputa în porţiunea decupată sau în regiunea de
asamblare cu carîmbi. Fiind piese de dimensiuni reduse, fixate sub feţe, nu necesită
prevederi speciale privind decuparea lor.
Modelile de capută cu liră sau cu golf au ca părţi componente piese
suplimentare, corespunzător părţii mijlocii a acesteia (liră) sau părţilor laterale (golf).
Aceste piese trebuie să corespundă, în general, aceloraşi condiţii de calitate ca şi
caputa. Ele preiau însă o parte mai redusă din efortul la care este supusă caputa, din
care cauză pot fi acceptate şi materiale mai puţin rezistente, dar cu aspect exterior
plastic.
Bizeţul este o capută la care ştaiful este în prelunjire. ştaiful, fiind o piesă mai
puţin solicitată, condiţiile de calitate pentru bizeţ sunt optime, dacă corespund
condiţiilor pentru căpută.
Vîrful este piesa componentă a feţelor încălţămintei în porţiunea anterioară a
caputei, corespunzînd regiunii degetelor. Linia de separare a vîrfului de capută poate
fi dreaptă sau curbă. În ultimul caz se poate realiza un vîrf cu prelungiri sub formă de
aripi, care să înlocuiască şi o parte din căpută. Un astfel de vîrf cu aripi prelunjite
înapoi se numeşte cometă.
Regiunea vîrfului este solicitată puternic la formarea pe calopod şi uneori în
timpul expluatării, ca de exemplu, la şocuri, presiuni, uzură etc. Pentru a păstra forma
imprimată încălţămintei la tragerea pe calopod şi a-i asigura stabilitate la solicitările
suplimentare pe care le suportă vîrful, acesta este întărit cu o piesă denumită bombeu,
aşezată în partea din faţă a încălţămintei în vîrf (capută) şi căptuşeală. Bombeul este
realizat dintr-un material rigid în căndiţii normale de expluatare a încălţămintei, dar
fără condiţii de aspect exterior.
Din cele expuse rezultă necesitatea selectării cu deosebită grijă a materialului
pentru vîrf, excluzîndu-se porţiunile pielii cu tendinţă de crăpare (de exemplu: linia
şirei spinării sau regiunea osului iliac) şi porţiunile cu defecte (chiar, dacă sunt numai
superficiale sau de aspect ).
Carîmbul este piesa componentă a feţelor încălţămintei, corespunzătoare părţilor
laterale şi posteripoare ale piciorului (la pantofi şi sandale) şi gambei (la ghete,
bocanci, cizme). În comparaţie cu caputa, carîmbul este supus unor solicitări mult
mai mult reduse.
Ştaiful este piesa feţelor, care acoperă regiunea călcîiului.
De cele mai multe ori cărîmbul face corp comun cu ştaiful. Acest lucru este
posibil îtrucît solicitările la care sunt supuse ambele piese sunt în general aceleaşi.
De remarcă faptul, că direcţia de solicitare maximă este şi în acest caz direcţia
paralelă cu axa piciorului, din care cauză se stabileşte nesitatea decupării lor pe
direcţia deformării minime a materialelor pentru feţe. Prin întinderea carîmburilor şi
staifurilor la tragerea pe calopod se realizează formarea suprafeţei curbe în partea din
spate a încălţămintei.
Menţinerea formei imprimate se realizează prin adăugirea unor piese de
întăritură (ştaif) aşezată între piesele feţei şi căptuşeală. Ştaiful de întăritură va avea şi
rolul de a împedica deplasarea anormală a calcaneului, care ar provoca cădera bolţii
piciorului şi apariţia defectului de picior plat.
Îmbinarea carîmbilor şi ştaifurilor la spate se întăreşte cu o piesă (vipuşcă) sub
formă de bentiţă, care poate apărea în exterior, în interior sau poate să lipsească. În
procesul de purtare, partea superioară şi anterioară a cărîmbilor poate fi supuse unor
solicitări puternice la încălţare – descălţare sau la înşeritare. Din aceste cauze se iau
măsuri suplimentare de întărire a marginilor lor, prin fixarea unor şireturi de întăritură
sau a întăriturii de capse, ultima fiind o piesă aşezată în regiunea orificiilor pentru
înşiretarea încălţămintei, în scopul sporirii rezistenţei la sfîşiere a cărîmbilor.
Carîmbii şi ştaifurile sunt piese vizibile, în special părţile dinspre exteriorul
piciorului şi carîmbii înalţi pentru ghete şi cizme. Dacă pentru confecţionarea lor se
pot admite regiuni mai puţin dense din piei, defectele care reduc aspectul exterior nu
pot fi admise. Eventual se poate admite prezenţa unor defecte de aspect pe porţiunile
carîmbilor şi ştaifurilor din interior.
Limba şi burdiful sunt piese fixate sub porţiunea de înşiretare a încălţămintei şi
au rol de a proteja piciorul de presiunea exercitată de şiret, împedicînd totodată
pătrunderea prafului şi apei în înteriorul încălţămintei. Uneori, aceste pot servi şi ca
elemente de ornamentare a încălţămintei. Aceste piese nu sunt supuse nici în timpul
confecţiei şi nici în timpul expluatării la eforturi mecanice de întindere, iar presiunea
pe carte o suportă este redusă faţă de rezistenţa lor de comprimare. Din aceste
considerenţe reese în mod clar, că pentru aceste piese se pot utiliza porţiunile de
piele cu cea mai slabă structură şi chiar porţiuni cu defecte.
Piesele pentreu ornamentare sau accesoriile, capătă în ultimul timp o importanţă
sporită. Aceste piese pot apărea ca elemente ale sistemului de închidere a
încălţămintei sau se fixează numai în scop decorativ. Aceste accesorii trebuie să
existe într-un sortiment bogat, ne monoton să fie atrăgătoare, estetice etc.
Există accesorii metalice (catarame, butoni ,capse, broşe, clipsuri etc), din mase
plastice (caterame ornamentale, nasturi, funde, broşe, inele, şireturi, mărgele, pierle
etc.) sau din alte materiale. Pentru accesoriile, care servesc la închiderea
încălţămintei, se stabilesc cerinţe de ordin estetic şi în special rezolvarea optimă a
armonizării stilului de ornament şi a modelului, armonizarea dimensională,
coloristică etc.
Piesele pentru căptuşeală apar în număr şi din materiale diferite, în funcţie de
caracteristicile, care trebuiesc evidenţiate. Anumite tipuri de încălţăminte nu se
căptuşesc, sarcinile căptuşelii fiind preluate de partea cărnoasă a pielii pentru feţe.
Căptuşeala exterioară, care vine în contact direct cu piciorul, realizează prin
moliciunea sa o protecţie a piciorului faţă de presiunile neuniforme pe care le pot
exercita feţele, iar prin capacitatea sa de absorbţie, contribuie la eliminarea
transpiraţiei. În acelaş timp, căptuşelile exterioare trebuie să reziste la frecările, care
se produc între picior şi încălţăminte (în special în parte calcaneului), să aibă o bună
capacitate de desorbţie, de cedare a umidităţii în mediul exterior, să prezinte o bună
stabilitate faţă de acţiunea transpiraţiei, să nu conţine substanţe toxice, iritante sau
coloranţi solubili, să aibă o conductibilitate termică redusă (în special căptuşelile
pentru încălţămintea de iarnă) şi să fie astfel finisate, încît să contribuie la
îmbunătăţirea proprietăţilor estetice ale încălţămintei.
Dacă toate condiţiile nu sunt realizate de un singur material, se recurge la
metoda combinării sau dublării pieseler căptuşelii. Astfel, căptuşelile pot fi realizate
numai din maşină şpalt se combină meşina cu ţesături speciale; se utilizează numai
ţesături sau se adaugă straturi suplimentare de pîslă, materiale plastice celulare sau
spumoase etc.
Uneori căptuşeala interioară a încălţămintei serveşte pentru întrarea feţelor în
acest caz, se pun în evidenţă numai rezistenţile mecanice ale căptuşelii şi într-o
oarecare măsură absorbţia şi permiabilitatea la apă, vapori de apă şi aer.
În afară de piesele prezentate mai sunt unele piese, care apar fie pă părţile
vizibile ale feţilor şi căptuşelilor, fie între ele, avînd rol de întărire şi uneori chiar
contribuind la îmbunătăţirea aspectului exterior al încălţămintei. Astfel, pe partea
exterioară a feţelor, pe marjina pieselor apar piesele următoare: gheder, paspoal,
tivitură.
Ghederul este o piesă sub formă de bentiţă, uneori cu profil, care întăreşte
cusătura de îmbinare între două piese ale părţii de sus, care suferă o răsfrîngere.
Paspoalul este tot o piesă sub formă de bentiţă, care întăreşte sau ornamenteză
marginea unei piese.
Tivitura este o bentiţă, care întăreşte şi ornamentează marginea piesei,
acoperind-o.
Pentru întărirea părţii de sus a căptuşelii ghetelor sau bocancilor, în cazil folosirii
căptuşelilor textile, se folosesc bentiţe cu lăţime uniformă denumite etichete.
Tot pentru întărire se mai folosesc fîşiile, care se fixează între feţe şi căptuşeli şi
au rolul de a prelua o parte din solicitările ce revin părţilor laterale ale căptuşelilor.
În această categorie s-ar mai putea include unele piese sub formă de barete,
capse metalice etc.
Piese pentru parte de jos a încălţămintei prezintă o importanţă majoră pentru
asigurareă durabiltăţii, impermiabilităţii, izolării termice a încălţămintei, iar prin
rigiditatea lor protejează piciorul de acţiunea aspirităţii solului. Deci, în jeneral,
aceste piese nu determină aspectul exterior al încălţămintei, fiind piese mai puţin
observabile, totuşi trebuie să li se acorde şi acestora, în special celor exterioare, o
atenţie mai mare la finisare. Un rol estetic, în afară de cel de sprijin, îl au în special
tocurile, care prin forma lor, pot deveni elemente de caracterizare a modelilor. Astfel
pot apărea : toc drept, italian, ortopedic, Louis XV, etc.
Branţul este piesa pe care se sprijină piciorul în interiorul încălţămintei, prin
intermediul căruia se face legătură dintre piesele părţii de jos şi de sus ale
încălţămintei. Această poziţie a branţului îi conferă rolul de schelet de rezistenţă a
încălţămintei. Branţul este supus concomitent acţiunilor de comprimare, flexsionare,
sfîşiere la cusătură, precum şi acţiunii transpiraţiei.
Nivelul solicitărilor este suficient de mare şi se impune necisitatea selectării
materialelor din care se confecţionează branţurile sau se iau măsuri de întărire
suplimentară sau de protejare prin folosirea unor piese suplimentare (acoperiş de
branţ sau talonet), care pot fi modificate uneori pentru a servi la îmbrăcarea, în scop
estetic, a branţului, întărituri de branţ, la vîrf, la călcîi, la ridicătură etc. De obicei
piesele suplimentare de întărire a branţului se fixează de aceasta prin lipire. Dacă se
urmăreşte formarea unui pat cît mai moale pentru picior se pot utiliza folii din
materiale plastice spumoase sau piese speciale celulare, care prin comprimare, pot
provoca şi o vehiculare a aerului din interiorul încălţămintei. Se realizază în acest fel
o protejare mai bună a piciorului faţă de acţiunea mecanică a proeminenţelor rigide,
care apar pe suprafaţa interioară a branţului, faţă de acţiunea chimică a substanţelor
din branţ (în special substanţelor solubile), asigurîndu-se un comfort pentru picior.
Rama este o piesă cu secţiune dreptunghiulară sau profilată, care face legătură
între partea de sus şi de jos. La unele sisteme de încălţăminte, iar la altele serveşte ca
piesă de etanşare, de întărire sau de ornament. Rama utilizată ca piesă de legătură se
fixează prin coasere pe de o parte de feţe şi ridicatura branţului, iar pe de altă de talpă
Această situaţie împedică folosirea unor materiale foarte rezistente la sfîşiere la
cusătură, flexibile, plastice şi stabile la acţiunea agenţilor externi.
Prelungirea ramei în regiunea călcîiului şi rama de toc sunt piese, care servesc la
îmbinarea cît mai etanşă a suprafeţelor convexe ale feţelor sau a tălpii (nu este cazul
pentru tocuri sau tălpi reformate, care prezintă deja o suprafaţă de contact concavă).
Aceste piese nu îndeplinesc decît un rol de etanşare şi ca atare trebuăe să fie suficient
de plastice ca să aşeze între două suprafeţe. Uneori rama, care este o piesă vizibilă din
exterior, are un rol estetic, din care cauză ea se realizează în pofile diverse sau se
acoperă cu îmbrăcămintea de ramă.
Dintre piesele de uzură cele mai importante sunt acelea, care vin în contact direct
cu solul, fiind supuse acţiunii de abraziune: talpa şi tocul în general, talpa exterioară,
pingeaua, capacul de toc şi piesele de întăritură (blacheuri).
Talpa exterioară (sau eventual pingeaua, care reprezintă ½ din lungimea tălpii)
vine în contact cu planul de sprigin în timpul mersului. Această piesă este supusă
acţiunii concomitente a uzurii, compresiunii, îndoirilor repetate, umidităţii şi
prafului. În funcţie de modul de fixare a tălpii de parte de sus a încălţămintei, aceasta
mai poate fi supusă acţiunii de sfîşiere pe planul de coasere sau de batere a cuielor.
Din studiele făcute a reeşit faptul, că tălpile nu sunt uzate în mod uniform, punctele
de sprigin ale bolţii tălpii piciorului fiind cel mai rapid degradate, De asemenea,
apare o uzură mai pronunţată a tălpii în porţiunea, care rămîne în contact cu solul în
momentul propulsiei (porţiunea vîrfului). Singurul material, care corespunde cel mai
bine tuturor solicitărilor este cauciucul, căruia i se poate imprima chiar şi o rezistenţă
diferenţială la uzura pentru porţiunile cele mai solicitate. În afară de pingea, din
aceaşi categorie a pieselor, care vin în contact cu planul de sprigin şi care se
numeşteai fac parte tălpile interioare şi intermediare.
Tocul este piesa componentă a părţii de jos a încălţămintei, care are rolul de a
ridica partea de călcîi a încălţămintei faţă de planul de sprigin. Această ridicare a
călcîiliu provoacă modificarea unghiului dintre talpă şi direcţia scafoidului. Dacă
ridicarea se face în aşa fel încît unghiul să crească, de la ea se cere folosirea unui toc
de 20-30 mm, poziţia ortostatică devine mai puţin obositoare. Micşorarea sau
dimpotrivă creşterea exagerată înălţimii tocului face necesară utilizarea muşchilor şi
tendoanelor pentru menţinerea echilibrului în poziţie ortostatică, din care cauză
senzaţia de oboseală apare mai rapid.
Tocul poate fi realizat din mai multe piese de piele, care alcătuesc corpul şi care
poartă denumirea de flecuri şi este acoperit cu o piesă, care vine în contact cu planul
de sprigin şi care se numeşte capac de toc. În alte cazuri corpul tocului se execută din
lemn, cauciuc sau mase plastice, putînd fi acoperit cu o îmbrăcăminte de toc.
De multe ori tipurile de talpi de cauciuc sau de masă plastice se obţin prin
matriţare sau prin injecţie ca tălpi reformate sau ca tălpi monolit (tocul şi talpa
alcătuesc o singură piesă).
Piesa de întărire a suprafeţii de impact a îmbrăcămintei cu solul se realizează din
cauciucul cel mai rezistent la uzură, sau chiar din metal, sub formă de blacheuri.
Între piesele de uzură şi cele de îmbinare a încălţămintei pot apărea anumite
intervale, care ar favoriza uzarea neuniformă a pieselor sau deformarea încălţămintei.
Pentru a preveni aceste dereglări, atunci cînd este cazul, se utilizează piese sau
materiale de umplutură şi respectiv piese rigide, denumite glencuri, care întăresc
porţiunea posterioară a părţii de jos a încălţămintei pe o lungime de circa 3/5 din
lungimea aceasta.
Umplutura se poate realiza din materiale, care nu trbuie să prezinte niveluri
deosebite ale proprietăţilor fizico – mecanice şi chimice. Este însă necesar să fie un
material uşor, pentru a nu îngreuna încălţămintea, să fie flexibil, să fie termo şi
hidroizolator, să reziste la comprimare etc. Umplutura se realizează din şpalturi, din
materiale poroase sau din rumeguş de plută încleiat.
Glenciul trebuie să fie rigid şi uneori suficient de elastic. El poate fi realizat din
carton, lemn, mase plastice sau chiar din oţel.