Sunteți pe pagina 1din 3

Pe urmele lui Creangă

Fenomenul personalităţii lui Ion Creangă şi-a găsit poate nu întâmplător expresia unică a
poporului român în matca ancestrală a Moldovei, topos ideal al spiritualităţii omului arhaic, dar
şi al naturii edenice, în care bogăţia fertilizatoare a pământului se întâlneşte cu jovialitatea şi
simţul practic al autohtonului. Intuind legătura organică a moldoveanului cu matricea de unde îşi
trage seva individualizatoare, Creangă se va autocaracteriza în Amintiri din copilărie, drept „ o
bucată de humă însufleţită ”, exprimând metonimic că esenţa lui este satul copilăriei, Humuleşti.
Povestitorul proiectează asupra Humuleştiului o imagine transfiguratoare, satul apărându-i
adultului, ca şi copilului un microunivers în care domină miraculosul naiv, purtător al unor
semne de mijlocire a raportului dintre individ şi mediu. Tabloul viu al copilăriei se contopeşte
prin prisma orizontului sătesc într-un imago mundi, deoarece în Humuleşti se petrec tot atâtea
drame şi întâmplări, atribuite pe rând unor tipuri umane diverse, pe care Nică le vede ca
semnificative pentru reprezentarea vieţii, a spectacolului lumii. Nu degeaba, Amintirile din
copilărie va deveni pentru posteritatea critică un gen literar greu de încadrat într-o tipologie,
întrucât Creangă a dat o operă eclectică, în care personajele vin în faţa cititorilor şi pun în scenă
mici nuclee de viaţă, sintetizează idei şi valori specifice mentalului rural, „ se joacă ”, recreeând
momente din vârsta inocenţei a lui Nică în particular, a copilului în general.
Criticii au vorbit în cazul lui Creangă despre un geniu auditiv, adică despre plăcerea
povestitorului de a-şi auzi personajele vorbind întocmai ca într-o dramă, unde actanţii
performează pe scenă actul reprezentării în sine prin schimburi de replici savuroase, oferind
aşadar citirorului iluzia realităţii şi de ce nu mimarea spontaneităţii.
În Amintiri din copilărie, Nică în dubla sa ipostază de narator-personaj îşi asumă funcţia de
naraţie, disimulând câteodată neştiinţa sau chiar lipsa de talent creator, pentru a se ascunde
modest în spatele operei şi pentru a privi cu ironie personajele ce populează universul scriptural.
Creangă îşi lasă doar aparent personajele să se manifeste liber, însuflând astfel un plus de
autenticitate textului, funcţia regizorală revenindu-i unui narator jucăuş, cum este Nică.
Acest schimb de replici al personajelor, acestă capacitatea de dramatizare, conferă operei
caracterul oral, oralitatea distingându-se după cum afirma Tudor Vianu în Arta prozatorilor
români, prin ritmicitatea frazelor, adică prin caracterul muzical al textului.

1
Opera de căpătâi a scriitorului rămâne un caz unic în istoria literaturii româneşti prin erudiţia
paremiologică pe care o stăpâneşte în chip strălucit, arsenalul de proverbe, zicători, ghicitori
fiindu-i povestitorului modalitatea esenţială de exprimare, atunci când o situaţie sau un gest se
cere exemplificat. Creangă nu utilizează acest fond de înţelepciune folclorică în forma sa brută,
ci îl prelucrează creator, fraza lui fiind una rafinată, cu mijloacele proprii literaturii culte.
Creaţiile pe care Creangă le citea în cadrul Societăţii Junimea au fost multă vreme considerate
drept producţii ale unui scriitor „poporal”, adică a unui simplu colportor de folclor, fără a i se
recunoaşte meritul de scriitor autentic, cu un simţ lingvistic dezvoltat, în opera căruia fraza
capătă amprenta tiparului cult. Călinescu va corecta această judecată critică, vorbind în cazul lui
Creangă despre o artă narativă proprie, iar Ibrăileanu despre plăcerea homerică de a povesti,
afirmând că, „ Creangă este un Homer al nostru ”.
Povestea pe care Creangă a ştiut-o atât de bine să o spună seara la gura sobei, în bojdeuca din
Ţicău a rămas ca o mărturie a faptului că autorul Amintirilor nu şi-a putut imagina viaţa decât ca
o lungă călătorie prin imaginarul unui popor înzestrat cu simţul poznei, a anecdotei, a râsului
sănătos care îl poate salva uneori de la neant. În acest periplu al poveştilor pitoreşti ale lui
Creangă, cititorul ocupă cel mai important loc, deoarece el este cel care poate aduce înţelesul
integrator al textului şi mai ales, prin el rezistă puterea de reprezentare a personajelor. Cititorul se
regăseşte în opera marelui povestitor într-un stadiu auroral, întrucât al are posibilitatea să fie
personaj al romanului copilăriei sale, cu toate naivităţile şi stângăciile specifice vârstei.
Cititorul recunoaşte uşor universul poveştilor şi mai ales al Amintirilor, datorită personajelor
memorabile şi a calităţii lor de a fi veridice, căci umanitatea lor este contagioasă fie că este vorba
despre spaţiul rural, fie de spaţiul fabulos. Spaţiul fabulos devine astfel prin adoptarea din partea
personajelor a unei atitudini tipici ţărăneşti, un fabulos umanizat, în care eroi precum Harap-Alb,
Sfânta Duminică sau Ochilă, Setilă şi alţii devin familiari nouă prin aproprierea stereotipiilor
lingvistice moldoveneşti şi a comportamentului anti-eroic. Se pare că nici atunci când fantasticul
trebuie să primeze, Creangă nu se dezlipeşte cu totul de Humuleşti, pentru că acolo găseşte
bogăţia ideatică ce-i aparţine structurii sufleteşti.
Evocarea are pentru Creangă acel farmec nespus al simplităţii unei lumii neviciate de
prejudecăţi şi clişee, de aceea când simte apăsarea oraşului se refugiază taumaturgic în satul natal
pe care îl vede ca o structură complexă de trăire a vieţii. Ficţionalizarea universului rural apare
ca o premisă sufletească a scriitorului, care nu mai poate recupera paradoxurile copilăriei,

2
basmele, vorbele mamei, decât la modul scriptural, printr-o recompunere de ansamblu a imaginii
humuleştene, şi nu la modul mimetic, conservator.
Povestitorul îşi conduce cu graţie demersul său literar, dovedind ingeniozitate tehnică, printr-o
elaborare a frazei şi a unei semanticii care provoacă umorul, buna dispoziţie a cititorului,
cuvintele devenind în operă elemente vii. Lumea lui Creangă nu este una statică, ci dimpotrivă,
ea pătrunde cu toată forţa ei de evocare în inimile cititorilor, ascunde prefaceri interne, de aceea
trecerile de la o scenă la alta se fac pe nesimţite şi au fluiditate epică.
Creangă nu a căutat să facă din opera sa una estetică, de judecată morală, pentru că trăirea sa
este cea a unui hedonist care stă în mijlocul vieţii şi nu in afara ei ca un observator sentenţios.
Urmărind pas cu pas opera sa, urmărim de fapt personalitatea scriitorului şi a omului Creangă
care a ştiut să dea literaturii române expresia genuină a poporului, îmbrăcată de haina genialităţii
sale.

Prof. Limba si literatura romana Andrei Sabina


Liceul Teoretic „Emil Botta”Adjud