INTRODUCERE

Indiferent dacă unei persoane îi place sau nu, practic nimeni nu este în afara acţiunii unui sistem
politic. Politica este un fapt de neocolit al existenţei umane. Ceea ce a permis speciei umane să supravieţuiască
a fost politica.
Răspunsul la întrebarea de ce analizăm politica mi se pare evident: indiferent ce facem nu putem ocoli
politica - deşi putem să o ignorăm. Acesta este un motiv suficient de puternic pentru a încerca să o înţelegem.
Putem dori să înţelegem politica doar pentru a ne satisface curiozitatea sau pentru a înţelege ce se întîmplă în
jurul nostru, pentru a face cele mai bune opţiuni între alternativele ce ni se oferă. Politica este o problemă
extraordinar de complexă şi fără anumite cunoştinţe şi abilităţi există pericolul ultrasimplificării.
Poate să apară următoarea întrebare: dacă vrem să înţelegem politica, de ce nu am intra direct în viaţa
politică pentru a acumula o experienţă directă? O analogie ar fi folositoare: cea dintre un politician şi un medic,
unul avînd în grijă sănătatea comunităţii, celălalt a oamenilor care o compun. Progresul în medicină depinde
mai ales de experienţa oamenilor de ştiinţă şi mai puţin de cea a practicienilor.
Deşi analogia nu poate fi impinsă prea departe, o distinţie similară ar putea fi făcută asupra modului de
a dobîndi cunoştinţele politice. Experienţa în politică furnizează, indiscutabil, cunoştinţe care nu pot fi obţinute
în alt mod. Aptitudinile necesare în analizarea politicii nu sunt aceleşi cu cele necesare în practicarea politicii,
însă liderii politici sunt solicitaţi să ia decizii despre probleme abstracte ori teoretice, deci le sunt necesare
competenţe analitice sporite.
Ceea ce este adevărat pentru liderii politici este adevărat şi pentru simplii cetăţeni. Pentru a-i judeca pe
liderii politici şi partidele lor, pentru a înţelege şi a opta între diferite alternative, fiecare are nevoie mai mult
decît de experinţa directă. Ţelul analizei politice este de a merge dincolo de ceea ce fiecare poate spera să
înveţe din experienţa directă.
Pentru a înţelege şi acţiona inteligent, adesea putem, aşa cum face şi Robert Dahl (1984, pag. 4) să
punem cîteva întrebări fundamentale:
1. Cum pot acţiona încît să ajung la un rezultat mai bun? (pentru mine, pentru familia mea, pentru
afacerea mea, pentru partidul meu, ţara mea, umanitate,etc.)
2. Ce înseamnă o situţie mai bună?
3. Cum se poate ajunge la o anumită situaţie în lumea reală?
4. Ce înţeleg prin termenii cheie pe care îi folosesc?
Fiecare întrebare reprezintă o orientare diferită faţă de realitate:
- prima este orientată către descoperirea unei politici publice;
- în a 2 –a întrebare există dorinţa de a descoperi valori, criterii care să aprecieze politicile
alternative;
- a 3-a întrebare este orientată către descoperirea relaţiilor empirice dintre elementele lumii reale;
- cu a 4-a întrebare se caută clarificarea semnificaţiei;
Funcţie de întrebarea asupra căreia ne concentrăm atenţia la un moment al analizei, putem avea:
- analiză de politici publice;
- analiză normativă;
- analiză empirică;
- analiză semantică;
În analiza politică actuală limitele între aceste tipuri nu sunt clar
definite. În plus există o relaţie logică între acestea: trebue să începem prin a clarifica înţelesul unor termeni, să
trecem la problemele empirice, să descopărim normele şi în final să examinăm problema alegerii unei anumite
politici publice. Pentru că analiza politicilor publice este cel mai complex tip de analiză, în această carte
accentul va cădea mai mult asupra sa.
Folosind o altă metaforă, s-ar putea spune că munca analistului politic este asemănătoare cu cea a unui
detectiv. Ei desfăşoară cam aceleaşi activităţi de rutină: urmăresc anumiţi oameni şi încearcă să înţeleagă ceea
ce se întîmplă, îi întreabă despre ceea ce se întîmplă şi caută urme, dovezi ale unor acţiuni. În plus însă analistul
politic ar trebui să ofere şi sfaturi viabile pentru anumite acţiuni.
Numărul celor calificaţi care oferă consultanţă atît pentru guvern sau autorităţile locale cît şi pentru
sectorul privat fiind în creştere, acest curs se adresează celor care doresc să lucreze în acest domeniu şi care vor
să-şi îmbunătăţească deprinderile analitice.
 1. Politică şi Analiză

Cercetarea empirică şi discursul politic

Pe prima pagină un articol de ziar apărut după 11 septembrie 2001, un titlu succint: “Puterea Statelor
Unite în declin”. Întoarceţi pagina şi observaţi că articolul continuă cu un subtitlu: “declinul spiritului civic
erodează puterea Statelor Unite”. Titlul principal este o afirmaţie simplă, descriptivă despre schimbările în
puterea Statelor Unite; a doua sugerează un motiv al acestor schimbări. Afirmaţii de acest tip sunt obişnuite în
arena politică, şi tindem să le acceptăm dacă se potrivesc cu ceea ce cunoaştem deja despre politică. Scopul
acestui curs este de a vă oferi unele deprinderi de înţelegere a acestor afirmaţii şi de a cerceta pentru a putea
determina dacă ele sunt sau nu reale. Veţi învăţa să întrebaţi: Ce înţelege autorul prin “putere” şi prin “spirit
civic”? Ce dovezi există pentru a susţine această aserţiune? Există alte forţe care acţionează cu o forţă mai mare
asupra puterii unei ţări?
Întrebările despre înţelesul termenilor şi despre relaţia dintre termeni şi evenimentele reale sunt centrale
pentru procesul de cercetare în orice domeniu de studiu. Ele sunt în mod special provocatoare pentru cei care
studiază politica, deoarece termenii folosiţi pentru a descrie şi explica evenimentele şi ideile politice nu sunt
întotdeauna clar definiţi. Ca studenţi la ştiinţe politice, nu putem să ridicăm din umeri şi să întoarcem spatele
arenei politice cu un oarecare sentiment al fatalismului. Trebuie să fim cât se poate de educaţi în legătură cu
limbajul şi datele politicii, pentru a aprecia cât de uşor pot ele să ne inducă în eroare, şi pentru a învăţa să le
folosim mai corect şi eficient.
Această carte este dedicată îmbunătăţirii capacităţii voastre de a înţelege şi folosi
discursul politic. Termenul de discurs politic include multe moduri în care limbajul
D isc urs politic şi informaţia pot fi utilizate, începând cu o prezentare făcută pentru a susţine o
polit ic anumită politică până la afirmaţii formale ale liderilor politici, de la scrisori către un
Comunicarea editor până la legi care trec prin Parlament, de la simple tabele statistice în articolele de
gândurilor politice ziar până la analize politice pregătite de o agenţie guvernamentală. Cartea are două
relevante prin
intermediul
scopuri: să vă ajute să vă formaţi un obicei de a gândi sistematic despre politică, şi de a
cuvintelor vă învăţa şi antrena deprinderile de a face o analiză sau o cercetare. Ar trebui să ducă la
îmbunătăţirea abilităţii de a scrie într-un limbaj politic mai eficient şi de a analiza
informaţia şi datele politice cu mai multă acurateţe. Exerciţiile din această carte vă oferă
posibilitatea de a vă ascuţi capacitatea de a aduna, aranja şi analiza ideile şi informaţia
politică.
Aceste deprinderi analitice şi de gândire sunt importante din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, ele
vă ajută să înţelegeţi mai bine dinamica şi problemele unei societăţi şi de a compara strategiile de analiză a lor.
De ce este sărăcia atât de persistentă? Reforma în sistemul de protecţie socială de tipul programelor de asistenţă
socială ar reduce sărăcia? În al doilea rând, aceste deprinderi vă permit să evaluaţi critic studiile de politică şi
argumentele politice. Ce înseamnă când un candidat spune că stăm mai bine acum decât în urmă cu patru ani, şi
un alt candidat spune că stăm mai rău? În al treilea rând, aceste deprinderi pot fi folosite pentru a defini
întrebări politice interesante şi a face un design de cercetare care încearcă să răspundă la aceste întrebări. Ce fel
de studiu ar fi mai util pentru a arăta de ce procente mari din cadrul populaţiei nu votează? În al patrulea rând,
ele vă ajută să priviţi în viitor şi vă dau o bază pentru a construi politici care să rezolve problemele. De
exemplu, deprinderile descrise în acest curs vă vor da posibilitatea de a compara costurile şi rezultatele
diferitelor politici de îngrijire a sănătăţii. În al cincilea rând, aceste deprinderi vă
permit să participaţi mai eficient la scena politică. Puteţi să priviţi aceste
Analiză polit ică deprinderi ca pe o importantă resursă politică. Abilitatea de a analiza informaţia, şi
Procesul folosit pentru de a vă prezenta rezultatele cât mai eficient, va mări capacitatea voastră ca cetăţeni
descoperirea motivelor şi participanţi la scena politică. Cei care pot ordona şi analiza informaţia vor avea
pentru care se produce un mai multe posibilităţi de a-şi exercita influenţa în scena politică.
anume fenomen politic
Analiza sistematică nu necesită învăţarea de noi limbaje sau procese de gândire –
ci din contra. Fundamentele analizei politice sunt folosite pentru a rezolva
problemele sau pentru a lua decizii în viaţa cotidiană. Această carte vă ajută să vă
dezvoltaţi şi să stăpâniţi aceste date fundamentale. Explică ce sunt ele, vă arată
cum se folosesc pentru a înţelege chestiunile complexe, şi vă permite să le aplicaţi
în exerciţii practice. Cele mai multe texte de ştiinţă socială acoperă aceleaşi
obiceiuri de gândire şi deprinderi de analiză. Discursul politic, totuşi, are anumite caracteristici unice care pot
foarte uşor să împiedice o bună analiză. Înainte de a ne întoarce la fundamentele analizei, acest capitol descrie
unele caracteristici ale limbajului şi informaţiei folosite în politică. Aceste caracteristici fac gândirea sistematică
să fie mai provocatoare şi mai importantă decât ar fi altfel.
2
 Politică şi Limbaj

Natura procesul ui poli tic

Discursul politic este provocator pentru cei care fac analize şi cercetări, datorită
Polit ica naturii procesului politic. Politica este procesul prin care o societate decide asupra
Procesul de a decide în ce regulilor, a ceea ce este valorizat şi în ce mod, cui şi când sund distribuite resursele
mod vor fi distribuite sale (sub forma subvenţiilor, reducerilor de impozite, programelor, serviciilor
resursele într-o societate. publice, etc.).
Deciziile legate de resurse se bazează pe o mare varietate de activităţi ale unui
set la fel de variat de actori. Există oficialităţi şi cetăţeni obişnuiţi care meditează
profund la chestiunile politice şi se asigură că toate grupurile primesc o parte din
resurse. Există indivizi care încearcă să promoveze interesele unui anumit grup sau să puncteze o problemă
comună a societăţii care a fost trecută cu vederea. Există actori care evită chestiunile controversate şi care nu
fac decât să ducă politici în mod rigid. Există oficialităţi şi cetăţeni care sunt partizani ardenţi ai unei poziţii şi
caută orice oportunitate de o proba şi promova. Acest variat mozaic de actori şi motive afectează natura
discursului politic. Termenii pot fi folosiţi pentru a lămuri, persuada sau a dezorienta. Ca urmare, analiza atentă
şi sistematică este şi mai dificilă şi mai controversată decât în alte domenii. Acest capitol abordează un număr
de probleme ridicate de termenii politici, cu scopul de a crea o bază pentru discuţii ulterioare despre importanţa
clarităţii şi preciziei.
Să considerăm un exemplu de argument politic care a devenit tot mai important în campaniile politice,
şi anume, a determina dacă economia este sănătoasă şi în creştere. În timpul alegerilor din 1996, opoziţia a
acuzat repetat faptul că economia este într-un declin serios, punctând factori ca deficitul bugetar şi rata
şomajului. Guvernul, admiţând faptul că creşterea economică era destul de slabă, au subliniat factorii mai
pozitivi, cum ar fi rata ceva mai scăzută a inflaţiei şi productivitatea crescută a industriei. Ceea ce este
interesant este că ambele părţi au putut aduce dovezi pentru a-şi susţine afirmaţiile.
Cum putem noi, ca participanţi la procesul democratic, să analizăm optim chestiuni legate de creşterea
şi competitivitatea economică? Modul în care abordăm aceste chestiuni influenţează răspunsurile pe care le
obţinem. O abordare ar fi formularea unei afirmaţii care se bazează pe termeni concreţi şi o comparaţie
specifică, cum ar fi: “Productivitatea industrială (per muncitor) a crescut cu o rată anuală mai rapidă din 1996
până în 2000, decât în orice perioadă postrevoluţionară.” Cum putem determina dacă această afirmaţie este
corectă? Evident, ar trebui găsită o sursă care prezintă productivitatea per muncitor în diferiţi ani, aşa cum ar fi
un raport guvernamental. Totuşi, această abordare cere timp. Deoarece adesea este dificil de obţinut o asemenea
informaţie atunci când ai nevoie de ea, sunteţi mai apţi de a face o afirmaţie de tipul: “Economia a fost mai
sănătoasă în peioada 2000 -2002 decât în anii anteriori.”
Observaţi cât de diferită este a doua afirmaţie faţă de prima. Prima afirmaţie conţine itemi specifici care
pot fi măsuraţi şi observaţi. Putem într-adevăr să demonstrăm dacă este adevărată sau falsă. Însă nu este posibil
să observăm direct, să măsurăm sau să comparăm un termen ca creştere economică sau sănătatea economică,
folosit în a doua afirmaţie. Afirmaţia în sine nu ne spune ce înseamnă acest termen. De aceea, oamenii care sunt
de acord cu ea pot să caute orice fel de dovezi care să o susţină, iar cei care o resping ar putea găsi informaţii
care o dezaprobă. Autorii pot să aibă în minte faptele concrete conţinute în prima afirmaţie, dar neglijează să le
facă explicite. Sau poate, se gândesc la ingrediente intangibile ale sănătăţii economice, cum ar fi capacitatea de
inovaţie tehnologică. Deoarece acestea sunt mai greu de definit şi măsurat, actorii politici pot să considere că e
mai uşor să le lase nedemonstrate. Ei pot prefera termenul mai sănătos, datorită ambiguităţii lui, care îl face un
instrument mai eficient de manevrare a sentimentului public. Deoarece termeni ca economie sănătoasă sunt
prost definiţi şi extrem de vagi, ei pot să dezorienteze publicul, indiferent dacă utilizatorii lor o intenţionează
sau nu acest lucru.
Un al doilea exemplu de termen ambiguu, care poate fi definit în mai multe feluri este ideea de
“apărare naţională”. Liderii politici afirmă adesea că bugetul apărării este prea mic. Ascultătorii îşi pot imagina
o sumă anume de bani pentru itemi clar legaţi de apărarea naţională. De fapt, există multe neînţelegeri cu ce
itemi ar trebui incluşi în bugetul apărării. Bugetul cuprinde în apărarea naţională, cele mai multe cheltuieli
legate de Ministerul Apărării, apărarea civilă şi părţi din Cheltuielile Ministerului de Interne, cum ar fi cele
pentru grăniceri sau pentru trupele anti-tero. Acest buget nu include nimic din cele ce urmează: pensii şi scutiri
către veterani; garantarea datoriei publice atribuite cheltuielilor de apărare; costurile afacerilor internaţionale,
chiar dacă mai mult de jumătate din această cifră este folosită în scopuri de securitate naţională. Să răspundem
la următoarele două întrebări: De ce ar trebui un om politic care susţine cheltuieli mai mari pentru apărare să fie
de acord cu lista de itemi cuprinşi în cadrul “apărării naţionale” în bugetul României? De ce ar trebui o
3
persoană care consideră că bugetul apărării este în general prea mic, să fie deranjată de definiţia “apărării
naţionale” din buget?
Termenii pot rămâne vagi şi pot fi definiţi de diferite organizaţii care vor pur şi simplu să-şi apere
poziţiile. Această observaţie este evident adevărată pentru partidele politice şi grupurile de interes. Este de
asemenea adevărat şi pentru organismele guvernului. Agenţiile guvernamentale au o înclinaţie naturală de a se
identifica cu importanţa mandatului lor politic şi de a dezvolta norme şi proceduri care le întăresc tendinţele.
Membrii ajung şi ei să se simtă confortabil cu procedurile pe care ei le-au stabilit şi sunt dispuşi să facă
schimbări majore în programele de conducere. Ca urmare, administratorii pot să-i descurajeze pe analişti în a
ridica întrebări legate de activităţile curente. De asemenea, funcţionarii guvernamentali vor să-şi
îmbunătăţească statutul profesional şi îşi prezintă programele într-un mod mai pozitiv. Ca urmare, ei sunt tentaţi
să utilizeze termeni care le evidenţiază performanţele.
Studiile asupra dezastrului navetei spaţiale Challenger, din 1986, furnizează dovezi despre modul în
care birocraţiile pot să prezinte fals informaţiile şi să ascundă faptele. Să ne amintim că Challenger a explodat
imediat după decolare provocând moartea celor şapte astronauţi de la bord. Studiile arată că NASA a adoptat
nişte proceduri care permiteau oficialilor să ascundă sau să modifice cifrele reale legate de misiunile de zbor
spaţial. Pentru a-şi asigura suportul pentru programele lor, oficialităţile de la NASA doreau să arate că costurile
erau convenabile. Acest scop de înţeles i-a făcut să evalueze greşit costurile lansării şi să mărească prea mult
numărul de zboruri pe care naveta ar fi putut să le facă. Stilul de conducere NASA accentuat aceste tendinţe.
Directorul din acea vreme era extrem de intolerant faţă de critici şi, intenţionat sau nu, descuraja funcţionarii
medii de a raporta orice informaţii care ar putea ridica întrebări legate de navetă sau de zborurile planificate. Ca
urmare, managerii conştienţi de problemele potenţiale ale lansării rachetei, care au cauzat dezastrul, nu au
raportat informaţia.
Adesea termenii nu sunt clar definiţi, pur şi simplu din motivul că politica abordează chestiuni
complexe şi ambigue. Apărarea naţională este o astfel de chestiune şi este una asupra căreia există multe
dezacorduri deschise. Nu este garantat faptul că, de exemplu, a cheltui pe apărare echivalează cu capacitatea
unei ţări de a duce un război, căci ţările care cheltuiesc cel mai mult pe apărare, nu sunt întotdeauna cele cu cel
mai puternic sistem militar. Centrul de Informaţii Militare al SUA (Centrer for Defense Information), de
exemplu, susţine că cheltuielile reduse pentru apărare ar face ca Statele Unite să fie mai puternice şi nu mai
slabe prin întărirea economiei naţionale, pe care, la urma urmei, trebuie să se bazeze organizarea apărării.

Termeni folosiţi în discursul politic

Politica alocă două tipuri de resurse. Resursele tangibile pot fi direct observate şi
măsurate şi include hrana, îmbrăcămintea, locuinţele, armele, banii, maşinile, etc.
R es urs e Când măsurăm direct lucrurile care sunt distribuite de guvern, primim date empirice
ta ngibile numite astfel deoarece ele provin direct din experienţa noastră personală, din
Lucruri de valoare care pot
fi observate şi măsurate experimentare sau observaţie. Resursele intangibile, pe de altă parte, pot fi observate
direct. numai indirect. Ele cuprind valori ca: puterea, libertatea, naţionalismul, respectul,
demnitatea, egalitatea, drepturile şi dreptatea. Nu este demn de interes a aduna date
Date empirice empirice despre aceşti itemi deoarece ei pot fi măsuraţi doar indirect. De asemenea
Date adunate direct din actorii politici vorbesc despre ei în termeni abstracţi şi nu reuşesc să-i lege de
experienţa personală,
experimentare sau termeni concreţi sau tangibili.
observaţie. Să presupunem că ne-ar interesa diferenţele dintre standardele de viaţă din
Suedia şi România. Am putea construi o afirmaţie folosind termeni concreţi: “ Rata
Resurse intangibile mortalităţii infantile din România este mai mare decât cea din Suedia”. Termenul
Lucruri de valoare care nu rata mortalităţii infantile se referă la ceva măsurabil şi ca urmare se poate dovedi
pot fi observate sau
măsurate direct. dacă afirmaţia este adevărată sau falsă. Totuşi, o afirmaţie de tipul “Suedezii o duc
mai bine decât românii” nu poate fi testată empiric, aşa cum este formulată.
Termenul mai bine decât se referă la o calitate abstractă şi trebuie redefinit în
termeni mai empirici sau mai concreţi.
Un al doilea exemplu: “Elitele sunt mai democratice decât oamenii săraci.” În
mod virtual, întreaga afirmaţie conţine termeni abstracţi pentru care referinţele empirice sunt neclare: elite,
democratic şi săraci. Termenul elită s-ar putea referi doar la oamenii bogaţi sau ar putea însemna oamenii care
controlează organizaţiile mari sau care deţin funcţii politice. Înţelesurile concrete ale unui astfel de termen pot
diferi mult de la un observator la altul. Totuşi, dacă rescriem propoziţia astfel: “Familiile cu venituri mai mari
de 15 milioane pe lună manifestă o susţinere mai mare pentru libertatea de expresie şi presă liberă decât
familiile cu un venit mai mic de 3 milioane”, avem termeni (venitul familiei şi exprimare a opiniilor) ai căror
înţelesuri precise pot fi examinate.
4
 Soluţia acestor ambiguităţi nu este aceea de a înceta de a ne gândi la ea. Termenii sărăcie şi elită sunt
ambii termeni importanţi deoarece se referă la dimensiuni ale vieţii noastre politice care sunt semnificative,
chiar dacă e greu să fim foarte exacţi în legătură cu sensurile lor sau să-i traducem în termeni concreţi. Şi după
cum am subliniat anterior, lipsa de precizie a multor termeni abstracţi înseamnă că ei pot fi intenţionat utilizaţi
pentru a dezinforma oamenii, pentru a promova interese particulare sau pentru a exprima emoţii puternice. În
ciuda acestor câtorva probleme, termenii abstracţi nu pot fi ignoraţi. E mai bine să se acorde o atenţie specială
în clarificarea discursului personal, în traducerea termenilor abstracţi în termeni mai concreţi şi în legarea lor de
rezultate empirice. Aceste sarcini de lucru sunt centrale pentru deprinderile pe care le descrie această carte.

Tipuri de simbol uri abstracte

Abstracţiile sunt adesea transpuse în simboluri, reprezentând o provocare ulterioară pentru analiza atentă. Ca o
regulă generală, simbolurile sunt semne sau reprezentări pe care oamenii le folosesc pentru a comunica despre
lucruri ce nu pot fi uşor înţelese sau despre care nu se poate vorbi prea uşor. De
exemplu, când ne gândim la România ne putem gândi la astfel de simboluri ca hărţi,
Simbo luri steaguri, portrete de lideri, sau imagini ale unor clădiri vestite. Simbolurile care
con cre te reprezintă resurse tangibile sunt numite simboluri concrete deoarece se referă la
Simboluri care înlocuiesc obiecte care pot fi observate şi măsurate. Spre deosebire de acestea, simbolurile
lucruri care pot fi direct abstracte reprezintă resurse intangibile şi valori care nu pot fi observate. Oamenii a
măsurate sau observate.
căror lume politică este dominată de astfel de abstracţiuni, întâmpină mai multe
Simboluri abstracte greutăţi în înţelegerea realităţii.
Simboluri care înlocuiesc Simbolurile au o atracţie deosebită deoarece ele pot simplifica termenii
lucruri care nu pot fi direct ambigui sau complecşi. Cei preocupaţi de economie şi de comparaţii între Statele
măsurate sau observate. Unite şi Japonia, de exemplu, se bazează frecvent pe termeni vagi cum ar fi
caracter naţional şi valori culturale. Scopul este adesea de a simplifica o lume
complexă şi de a face mai uşor de înţeles. Multe dintre ele se referă la mituri sau
poveşti care ne asigură că putem face faţă evenimentelor. Murray Edelmann,
politolog, descrie acest proces de creare a metaforelor şi miturilor pentru a aborda
complexitatea:
Cauzele şi remediile depresiilor, inflaţiilor, războaielor şi revoltelor care ameninţă lumea sunt complexe şi se
bazează pe decizii mai mici sau mai mari a unui mare număr de oameni. Miturile şi metaforele permit
oamenilor să trăiască într-o lume în care cauzele sunt simple şi clare, iar remediile sunt vagi. În locul unei
lumi empirice complicate, oamenii ţin la relativ puţine mituri simple, arhetipale, în care duşmanul
conspiratoriu şi eroul salvator atotputernic sunt figurile centrale. Ca urmare, oamenii se simt asiguraţi prin
ghidare, siguranţă şi încredere, în loc să se simtă paralizaţi de ameninţări, confuzie şi de o responsabilitate
personală nedorită de a face judecăţi.
Oamenii preocupaţi de cunoaşterea şi înţelegerea lumii politice, trebuie să aprecieze că o mare parte din
limbajul şi informaţiile despre această lume sunt adesea folosite pentru a ne ajuta să facem faţă complexităţii şi
ambiguităţii politicii.
Există câteva tipuri de simboluri abstracte care includ metafore, comparaţii, analogii şi stereotipuri.
Metafore şi comparaţii. Metaforele sunt figuri de stil în care un cuvânt sau o frază folosite în mod
normal într-un anumit context, sunt aplicate într-un al doilea, diferit de primul, pentru a face o comparaţie.
Metaforele fac o comparaţie implicită (“Alegerile au fost o cursă de cai”), în timp ce comparaţiile introduc
cuvintele ca sau ca şi (“Alegerile au fost ca o cursă de cai”).
Metaforele şi comparaţiile ne ajută să înţelegem un anumit lucru mai bine sau să trăim un nou
sentiment faţă de un subiect. Stabilim asemănarea dintre două lucruri, aceste două figuri de stil ne sugerează că
dacă înţelegem un lucru familiar, atunci putem înţelege şi un lucru nefamiliar. Cu toate acestea, metaforele şi
comparaţiile pot împiedica gândirea limpede atunci când se fac alăturări nepotrivite sau inexacte. Când
vorbitorii compară două evenimente care de fapt nu sunt chiar aşa asemănătoare sau nu au nimic de-a face cu
problema în discuţie, termenii ajung să deformeze în loc să clarifice.
Dezbaterile politice despre război şi strategie se bazează adesea pe utilizarea metaforelor şi
comparaţiilor. În timpul celui de-al doilea război mondial, primul-ministru britanic Winston Churchill a fost în
dezacord cu preşedintele american Franklin D. Roosevelt în legătură cu amplasarea celui de-al “doilea front”
aliat, din Europa de Vest. Britanicii pledau pentru organizarea invaziei prin Mediterana, atacând mai întâi
Sicilia, apoi Italia, şi apoi extinzând invazia în tot sudul Europei. Americanii doreau să lanseze invazia din
Franţa. Punctul de vedere britanic a prevalat, iniţial măcar, în parte, din cauza metaforei utilizate. Churchill se
referea la coasta mediteraneană ca fiind “burta moale a Europei” (the soft underbelly of Europe), subliniind
dramatic aparenta sa vulnerabiltate. Din păcate, câmpul de luptă italian s-a dovedit să nu fie chiar “burta fiarei”,
5
ci un teren denivelat, periculos şi dificil, unde drumurile proaste şi lipsa terenurilor de aterizare au făcut asaltul
extrem de dificil. Aliaţii au avut nevoie de aproape un an pentru a parcurge 800 de km şi de a ajunge în Roma.

Ce probleme sunt impuse de următorii termeni folosiţi în mod curent? Scrieţi propriile răspunsuri.
Răspunsurile posibile sunt incluse între paranteze, dar şi ale voastre pot fi la fel de valabile.
Programul de asistenţă a săracilor descris ca o treaptă a unei scări. ____________________
__________________________________________________________________________________
(Sugerează că cei care primesc bunuri vor continua să lupte cu sărăcia; ignoră posibilitatea că unele programe
de asistenţă nu permit oamenilor să depăşească sărăcia sau că sunt programe care chiar creează o dependenţă.)
Boschetarul ca un simbol pentru cei fără locuinţă. ___________________________________
__________________________________________________________________________________
(Implică faptul că cei fără adăpost sunt bătrâni şi alcoolici şi nu oameni care ar putea avea prea puţine opţiuni.)
Lumea a treia ca termen pentru naţiunile în curs de dezvoltare. ________________________
(Sugerează că naţiunile puteau fi împărţite în trei categorii: vestul industrial, blocul comunist şi naţiunile mai
puţin dezvoltate; ignoră dispariţia fostului imperiu sovietic şi trece cu vederea diferenţe importante între
naţiunile mai puţin importante.)

Judecată prin analogie

Politicienii încearcă adesea să înţeleagă un eveniment contemporan lor judecându-l în funcţie de un eveniment
istoric analog. Ei consideră că dacă descoperim un eveniment similar din trecut, putem învăţa mai
multe despre situaţia contemporană. Una din cele mai folosite analogii se
referă la un eveniment din 1938, când Marea Britanie a cedat cerinţelor lui
Jud ec at a pr in Hitler de a i se permite să anexeze o parte din Cehoslovacia. Acest act de
ana lo gie acceptare pasivă l-a convins pe Hitler că putea să pornească la cucerirea
Analiza unui fenomen prin restului Europei fără riscul de a fi pedepsit. Aşa numita analogie
referire la un altul, la un muncheneză este folosită oricând cineva doreşte să susţină că alţii se
fenomen substitut, care
corespunde foarte bine cu retrag dintr-o confruntare şi astfel încurajează involuntar agresiunea
primul. ulterioară. În timpul anilor `60, cei care apărau războiul din Vietnam au
folosit analogia muncheneză, declarând că dacă forţele Statele Unite s-ar
fi retras, această acţiune nu ar fi făcut decât să producă mai multă
agresiune din partea Vietnamului de Nord. Şi în 1988 reînceperea
negocierilor privind reducerea înarmării dintre preşedintele S.U.A. Regan
şi secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov, criticii considerau că
aceia care promovau reducerea înarmării erau în pericol de a uita lecţia de la Munchen, că pacea vine
doar din putere. Aceeaşi analogie a fost utilizată pentru a strânge coaliţia internaţională care a luptat
împotriva Iraqului în 1990, după ce acesta invadase Kuweitul.
Utilitatea unei analogii depinde dacă punctele de asemănare dintre două evenimente sunt cu adevărat
semnificative. În acest caz întrebarea este dacă fosta Uniune Sovietică era asemănătoare cu Germania nazistă,
în dorinţa sa de a domina alte naţiuni prin forţă. Dacă nu era aşa, analogia muncheneză putea fi falsă. Analogiile
istorice sunt în acelaşi timp atrăgătoare şi periculoase, tocmai deoarece oamenii care folosesc astfel de analogii,
apără adesea asemănările pe care le iau în considerare. Un critic a observat că “uneori, apare cineva – Winston
Churchill a fost probabil ultimul – al cărui simţ de paralelism istoric să fie suficient de corect pentru a fi un
ghid de conducere a statului. Mai adesea, cei care cred că urmează „lecţiile” trecutului nu fac decât să-şi
urmeze propriile prejudecăţi, fie ele sănătoase sau nesănătoase şi să le numească istorie.”

Etichetări şi stereotipuri. Folosirea de către politicieni a metaforelor, comparaţiilor şi analogiilor

ilustrează utilizarea dramatică a limbajului în politică. Mai puţin dramatică, dar, probabil mai semnificativă,
este folosirea etichetărilor de grup, a stereotipurilor şi a altor simboluri pentru a influenţa deciziile. Etichetările
de grup bazate pe delimitări etnice sau de clasă sunt folosite de obicei pentru a-i satisface pe cei care nu reuşesc
să primească resursele tangibile pe care le doresc. În acest sens, simbolurile de grup sunt ceea ce Charles Elliott
numeşte “mecanism de încredere” – orice practică socială care distribuie inegal resursele şi convinge în acelaşi
timp pe cei care pierd că sistemul este în fond corect şi că de fapt ei au pierdut din cauza propriilor lor
deficienţe. Cel mai cunoscut exemplu este tokenism-ul i, prin care unui singur reprezentant al unei minorităţi i se

i
Tokenism- arată acomodarea cu o cerere, principiu a unor concesiuni de regulă formale; sau integrarea reală a negrilor în
şcoli şi la locul de muncă.
6
oferă un tratament special. Norocul acestei persoane este exploatat pentru a sugera altora că sistemul este de
fapt corect, cinstit, şi pentru a redirecţiona frustrarea altor membrii ai minorităţii.

Cuvinte care maschează realitatea. În sfârşit, limbajul poate să facă neclare sensurile,
să obtureze conştiinţa noastră faţă de realităţile neplăcute, sau să ascundă costurile alegerilor politice. În eseul
clasic “Politica şi limba engleză”, George Orwell subliniază modul în care clişeele şi jargonul sunt repetate
mecanic în discursule politice pentru a ascunde adevărul şi pentru a face ideile obişnuite să pară creative.
Folosind fraze bogate în textură – ritm, simetrie şi cadenţă – dar golite de înţeles, conducătorii pot să ascundă
adevăratul impact uman a deciziilor politice negative.
Rapoartele despre operaţiile militare au o înclinaţie specială spre acest tip de mascare. Un raport
timpuriu despre războiul din Vietnam descria un tip de atac cunoscut sub numele de operaţia SLAM. SLAM
însemna A Căuta, A Localiza, A Anihila, A Monitoriza, şi se baza pe o gamă completă de arme de susţinere, de
la bombe strategice B-52 până la artilerie uşoară. Un raport nota că “în timpul celor 49 de zile a operaţiunii
SLAM de susţinere a Con Thien am detectat un duşman bine apărat, i-am distrus proviziile şi l-am forţat să se
retragă mult.” Este uşor de uitat că aceste cuvinte descriu o tehnologie letală şi că, în timpul perioadei de şapte
ani, din 1965 până în 1971, 10 de miliarde de kg de muniţie au fost explodate pe teritoriul Vietnamului de Sud.
La fel, comunicatele oficiale ruseşti care relatează despre ceea ce se întâmplă în Cecenia vorbesc despre
„operaţiuni poliţieneşti”, sugerând publicului acţiuni normale de păstrare a ordinii, şi omiţând să precizeze că în
aceste operaţiuni sunt implicaţi sute de militari, avioane, elicoptere, tancuri şi maşini blindate.
Scopul acestei discuţii asupra termenilor discursului politic nu este acela de a spune că afirmaţia
politică este confuză şi falsă şi că analiza sistematică este imposibilă. De fapt scopul este de a accentua
importanţa de a fi atenţi şi sistematici în folosirea acestor termeni. Definiţiile clare sunt centrale pentru toate
ştiinţele sociale, însă cu atât mai mult pentru ştiinţele politice. Astfel, acest curs este preocupat de strategiile de
mărire a clarităţii şi preciziei a termenilor şi definiţiilor pe care îi folosim în cercetare.

Caracteristicile datelor utilizate în discursul politic

Am observat până acum că limbajul discursului politic se bazează adesea pe termeni care sunt legaţi doar
indirect de evidenţa empirică şi care ascund ceea ce se întâmplă în mod real prin suprasimplificarea realităţii
sau prin promovarea unei poziţii particulare. Acest subcapitol ia în considerare modul în care şi datele
cantitative pot produce suprasimplificarea sau ne pot induce în eroare.
Eroare şi prejudecată
Multe din datele şi rezultatele pe care le luăm ca date, sunt pur şi simplu eronate. Un motiv extrem de
simplu a fost sugerat de Sir Josiah Stamp, un oficial al Departamentului Finanţe al Marii Britanii, între 1896 şi
1919:
Guvernul dispune de statistici uimitoare. El le colectează, le adună, le ridică la puterea n, extrage
rădăcina pătrată şi pregăteşte diagrame minunate. Dar nu trebuie uitat niciodată că fiecare din aceste
cifre provin, în ultimă instanţă de la observatorul din sat, care le pune pe hârtie după bunul lui plac.
Încă mai suntem dependenţi de versiuni moderne ale observatorului din sat, în ciuda tehnologiei noastre
din ce în ce mai sofisticate. În toamna lui 1979, de exemplu, Federal Reserve Board din Statele Unite a fost
alarmată de o creştere bruscă a depozitelor monetare. S-a dovedit că un mare consorţiu bancar a raportat greşit
băncii federale depozitele de care dispunea. El a declarat cu 4,5 miliarde de dolari mai mult decât avea în
realitate! Economiştii depind în totalitate de informaţiile statistice oferite de guvern, multe din aceste date fiind
supuse unor erori mari, şi existând şanse foarte reduse ca erorile să se anuleze unele pe altele.
Motivele pentru care apar erori în statisticile guvernamentale pornesc de la complexitatea datelor pe
care guvernul le colectează şi ajung până la faptul că cele mai multe date au implicaţii politice. În 1976,
Congresul Statelor Unite a stabilit o comisie de experţi care să revadă datele privind şomajul. Raportul comisiei
sublinia că guvernul se bazează adesea “statistici extrem de imprecise” pentru a aloca fonduri statelor şi
oraşelor, dar, în acelaşi timp, a ajuns la concluzia că nu exista nici o cale de a corecta deficienţele cu costuri
rezonabile. În anii `80, cele mai respectate agenţii ale Congresului, responsabile de calcularea cifrelor bugetului
– Congressional Budget Office şi The Joint Committee on Taxation – au ajuns să fie criticate pentru estimări
inexacte. Unele din motivele criticii erau, desigur, politice. De exemplu, Congresul nu era dispus să suporte
deficitul bugetar, astfel că a ales să ignore estimările negative ale propriului birou pentru buget, preferând să
ţină cont de estimările mai optimiste ale Casei Albe.
A interpreta cifreleşi chiar a decide ce numere merită luate în seamă depinde de presupoziţiile de la
care porneşti. Să observăm în ce mod au ales să vorbească despre venituri Republicanii şi Democraţii în anii
`80. Republicanii erau mai dispuşi să vorbească despre “venitul mediu” ca o măsură a creşterii economice
naţionale, în timp ce Democraţii tindeau să folosească “venitul median” (venitul unei persoane aflate la
7
mijlocul unei liste de indivizi). Motivele lor erau următoarele: În anii `80 bogaţii şi-au mărit veniturile mai mult
decât au făcut-o alte grupuri. Astfel, Republicanii care controlau preşedenţia în acea decadă doreau să
demonstreze că veniturile au crescut. Ei preferau deci să se refere la venitul mediu deoarece include veniturile
câştigate de bogaţi. Democraţii, însă, erau mai dispuşi să se refere la venitul median deoarece descria ceea ce se
întâmpla cu cei aflaţi la nivelul de mijloc al structurii clasiale, şi nu cuprindea veniturile bogaţilor. Deoarece nu
este îngreunat de cifrele veniturilor mari, tinde să fie mai mic decât venitul mediu şi indică astfel o creştere
economică mai redusă.
Probleme ale măsurării
Termenii abstracţi folosiţi anterior sunt dificil de utilizat în analiză deoarece sunt greu de măsurat.
Deseori este la fel de greu de măsurat termeni care sunt mai concreţi şi care par legaţi de date empirice.
Gândiţi-vă cum aţi putea măsura şomajul. Biroul pentru statisticile privind forţa de muncă face supravegheri
asupra locuitorilor timp de o săptămână în fiecare lună, şi notează oamenii ca fiind angajaţi, şomeri şi care nu
sunt în câmpul muncii. Pentru a fi considerat şomer trebuie să nu ai un loc de muncă, să cauţi în mod activ un
loc de muncă şi să fii apt de muncă. Dacă nu lucrezi dar eşti descurajat şi ai renunţat să mai cauţi un loc de
muncă, sau dacă lucrezi part-time pentru că nu ai mai găsit o slujbă full-time disponibilă, nu vei fi inclus printre
şomeri.
Sărăcia este un alt concept dificil de măsurat. Unele guverne au stabilit o formulă pentru a calcula
necesarul de care o familie are nevoie pentru a trăi, şi sub care se consideră că oamenii trăiesc în sărăcie.
Formula începe cu estimări ale costului hranei pentru o familie, pe care o înmulţeşte cu trei pentru a determina
cât are nevoie o familie să cheltuiască pentru a menţine un standard rezonabil de trai. E uşor de presupus că
alegerea cifrei trei ca amplificator se bazează pe dovezi obiective privind obiceiurile de cheltuire. În fond, se
bazează pe o cercetare din 1955, care a determinat faptul că oamenii săraci cheltuie o treime din venituri pe
mâncare. Studii mai recente estimează că săracii, în occident, cheltuie de fapt circa o pătrime din venituri pe
hrană, astfel că unii ar putea considera că acest cost al hranei ar trebui înmulţit cu patru. (Întrebare: această
strategie ar urca sau ar coborî linia sărăciei? Dacă costurile hranei s-ar înmulţi cu patru şi nu cu trei ar fi mai
mulţi sau mai puţini oameni care trăiesc în sărăcie? Răspuns: ar creşte linia sărăciei şi ar include mai mulţi
oameni printre cei consideraţi că trăiesc în sărăcie.) Există o a doua problemă la această formulă. Se bazează pe
cel mai puţin generos buget alimentar oferit de Ministerul Agriculturii. (Întrebare: dacă ar fi folosit un buget
alimentar mai amplu, atunci ar fi mai mulţi sau mai puţini oameni incluşi printre săraci? Răspuns: din nou, mai
mulţi oameni ar fi consideraţi ca trăind în sărăcie.) Ambele aspecte ale formulei reduc suma de bani care
defineşte sărăcia. În 1992, standardele stabileau, pentru Statele Unite, că o familie de patru persoane cu venituri
sub 14.000$ este sub pragul de sărăcie şi este cuprinsă în programe de asistenţă socială. Definiţia are
importante implicaţii politice. Conservatorii critică această definiţie deoarece cifrele despre venit nu cuprind
venitul nefiscal, cum ar fi banii de pe cupoanele de hrană şi, de asemenea, nu compensează pentru raportările
mai mici ale veniturilor. Dacă aceşti itemi ar fi incluşi, susţin ei, mai puţini oameni ar fi identificaţi ca trăind
sub pragul sărăciei.
Sau să considerăm dezbaterile continue legate de consumul de energie şi eforturile de a măsura
“energia risipită” şi “criza de energie”. Conform unui punct de vedere, Statele Unite sunt foarte risipitoare în
consumarea combustibililor fosili în comparaţie cu Europa şi Japonia. Se presupune că această risipă constituie
o “criză de energie”, care îmbolnăveşte economia americană şi necesită acţiunea guvernului. Un alt punct de
vedre privind acelaşi fapte consideră că este nepotrivit să se compare consumul de energie în Statele Unite cu
cel din Europa şi Japonia din cauza mărimii mai mari şi a climatului nordic mai rece din Statele Unite. De
aceea informaţiile privind folosirea energiei în cele trei zone nu indică o criză de energie şi prin urmare nu
necesită o acţiune guvernamentală.
Manipularea datelor.
În fine, merită notat că statisticile oficiale pot fi folosite pentru a manipula sau influenţa opinia
populară în legătură cu programele guvernamentale. S-a menţionat deja efortul Congresului de a folosi cele mai
optimiste cifre privind bugetul naţional chiar şi când asta înseamnă a se baza pe cifrele Casei Albe şi nu pe
studiile Congressional Budget Office. Un punct similar a fost marcat şi de fostul subsecretar al Marinei, James
Woolesey, care a subliniat că în timpul administraţiei preşedintelui Carter, Departamentului de Apărare i s-a
cerut să prezică o rată mai scăzută a inflaţiei decât cea care era aşteptată de economiştii guvernului. Intenţia
evidentă era de a permite guvernului să menţină creşterea evident reală a cheltuielilor cu apărarea, pentru a nu
mări, în acelaşi timp, bugetul apărării cu un procent mai mare de zece la sută pe an. Economistul John Kenneth
Galbraith a observat că acestea erau practici obişnuite ale guvernului.
Nimeni nu poate crede serios că în trecut predicţiile oficiale aveau scopul de a reflecta ceea ce urma să
se întâmple. Asta prin natura sistemului era ceva necunoscut. Predicţiile oficiale reprezentau de fapt
ceea ce avea nevoie o anume administraţie să se întâmple. De aceea, aceste predicţii, dacă erau pe o
perioadă mai mare de şase luni, preziceau întotdeauna mai puţină inflaţie, mai puţin şomaj şi o
8
 economie expansivă şi viguroasă. Intervalul de şase luni este important, căci un calcul amănunţit arată
că aceasta este perioada în care orice predicţie este uitată.

Practicarea analizei riguroase

Aceast curs se bazează pe o presupunere foarte optimistă: anume că o mai mare atenţie acordată înţelesurilor
conceptelor şi datelor folosite de noi şi de alţii, va îmbunătăţi procesul democratic. Unii îşi pun problema dacă
acest fept este valabil întotdeauna. Ei indică tendinţele a unor lideri de a simplifica şi distorsiona mesajele în
campaniile electorale ale alegerilor democratice. Ei mai susţin faptul că probleme de politică sunt atât de
complexe încât atât publicul cât şi experţii au dificultăţi în a desemna sau evalua politicile eficiente. Sunt multe
motive de a fi îngrijoraţi de tendinţele actuale din sistemele democratice apărute odată cu creşterea
complexităţii problemelor sociale şi cu creşterea nivelului de conflict. Deci sunt, de asemenea, motive de a fi
optimişti dar prudenţi. Multe responsabilităţi ale politicii au fost descentralizate, şi multor grupuri şi
profesionişti li se cere să inoveze şi să ofere noi soluţii politice. Există o disponibilitate crescută de a
experimenta noi moduri de conducere a procesului democratic şi noi politici. Există un interes pentru noile
modalităţi de a implica cetăţenii în deciziile conducerii şi de a oferi servicii publice în parteneriat cu alte
organizaţii. Fiecare din aceste inovaţii măreşte oportunităţile indivizilor şi grupurilor de a-şi îmbunătăţi şi
aplica deprinderile de analiză politică – fie ca cetăţeni, ca profesionişti într-un sector public, sau ca actor în
sectoare private şi voluntare.
Astfel, în termeni generali, aceast curs îşi propune să vă ajute să participaţi mai eficient la sistemul
democratic. Deoarece politica se bazează pe o retorică vagă şi pe date înşelătoare, după cum s-a precizat în
paginile anterioare, participarea eficientă necesită gândire şi atenţie în formarea opiniilor şi în clasificarea
rezultatelor care să le susţină. De fapt cursul încearcă să vă ajute să deveniţi consumatori educaţi ai limbajului
şi datelor politice; să vă facă să fiţi sceptici în faţa observaţiilor simpliste, facile, şi a ideilor convenţionale
despre politică; să vă ofere nişte deprinderi de gândire şi abilităţi care să vă permită să efectuaţi o analiză
empirică. Capitolele următoare vă vor prezenta o serie de paşi care constituie procesul de cercetare. Deşi sunt
descrişi ca paşi şi ca sarcini intelectuale discrete în cercetarea reală condiţiile sunt amestecate, liniile lor de
limitare sunt rareori clare şi ordonate, iar succesiunea lor urmăreşte rareori o linie dreaptă de la început la
sfârşit. Dacă aici discuţia greşeşte pe latura clarităţii şi succesiunii, asta se datorează faptului că trebuie mai
întâi să învăţaţi deprinderile. Apoi, când obişnuinţa de a ancheta devine ca o a doua natură pentru voi, puteţi să
vă desprindeţi de ordinea strictă impusă de această prezentare.
Cele câteva deprinderi pot fi văzute şi ca aspecte ale construirii şi desfăşurării cercetării. Există trei
sarcini de bază ale procesului de realizare a cercetării. Prima este de a identifica subiectul sau întrebarea de
cercetat. A doua este de a găsi dovezi relevante pentru întrebarea respectivă. A
treia este de a analiza sau interpreta această dovadă într-un mod să vă permită să
răspundeţi la întrebare sau măcar să înţelegeţi mai bine întrebarea. Toţi aceşti paşi
D es ignul
sunt la fel de importanţi şi constituie elemente esenţiale pentru designul cercetării.
ce rce tă rii
Proiect de cercetare care Lucrările despre cercetare neglijează adesea primul dintre aceste puncte. Ei
defineşte termenii, pornesc de la presupunerea că aveţi o întrebare sau un subiect şi vă prezintă doar
specifică afirmaţiile care modul în care să desfăşuraţi ceilalţi dopi paşi: colectarea datelor şi analizarea lor.
vor fi testate, listează datele O temă de bază a acestui curs este aceea că definirea întrebărilor este o parte
necesare şi modul de a le
importantă a cercetării. Puteţi privi o chestiune dată din mai multe puncte de
obţine, descrie testele care
trebuie efectuate şi vedere şi puteţi defini întrebări specifice în mai multe moduri. Mai departe, modul
stabileşte frecvenţa de paşi în care formulaţi întrebarea va determina modalitatea cea mai bună de a o studia.
pentru a completa Dacă cineva vrea să studieze participarea la vot se poate, de exemplu, informa
proiectul. despre participare la vot în diferite ţări şi despre caracteristicile celor care votează
şi a celor care nu votează. Alternativ, se poate căuta o mai bună înţelegere a
atitudinilor şi sentimentelor celor care nu votează. Pentru a răspunde la prima
întrebare, se adună informaţia care este deja disponibilă în documente existente şi
se poate analiza prin variate metode statistice. Pentru a răspunde la o doua întrebare se pot intervieva
nonvotanţii şi se pot interpreta răspunsurile date, probabil în forme narative. Întrebările şi designurile legate de
ele pot să ofere informaţii diferite şi pot să servească unor scopuri diferite. Următoarele capitole prezintă
alegerile pe care le are cineva atunci când îşi formulează întrebările de cercetare şi când îşi construieşte
designul cercetării. Se recomandă creativitatea în explorarea opţiunilor, luarea în considerarea a unor aspecte la
care nu s-a reflectat anterior şi sistematizarea punctelor ce urmează a fi analizate.

9
 Exerciţii

Exerciţiul 1.1. Examinarea termenilor folosiţi în discursul poli tic

A. Urmează termenii folosiţi în mod obişnuit în discursul politic. Indicaţi care din ei sunt termeni vagi, care
sunt metafore sau comparaţii. Ce implicaţii are fiecare din ei pentru înţelegerea politicii?

1. Descrieri ale hranei, educaţiei şi programelor de asistenţă sanitară ca “investiţii în resurse umane”.
2. Economiştii politici spun adesea că alegerile sunt ca o piaţă, şi alegătorii sunt ca nişte consumatori
economici.
3. Descrieri ale unui partid ca fiind “de stânga” sau “de dreapta”.
4. Utilizarea conceptului “valorile na’ionale” în campaniile electorale.

B. Să considerăm folosirea conceptului “ a ajuta oamenii care muncesc” în alegeri. Preşedintele în funcţie
doreşte să demonstreze că el a îmbunătăţit condiţiile de viaţă ale oamenilor şi subliniază faptul că în timpul
mandatului său au fost create un milion de noi locuri de muncă. Contracandidatul, susţine că în timpul
conducerii actualului preşedinte condiţia oamenilor care muncesc s-a înrăutăţit, şi susţine că 1,2 milioane
de oameni au devenit şomeri. De fapt ambele afirmaţii pot fi adevărate. Cum puteţi explica acest lucru?

Execiţiul 1.2. Metafore şi simboluri abstracte

Găsiţi un articol dint-un ziar de care dispuneţi şi căutaţi apoi exemple de metafore sau simboluri abstracte
folosite în discursul politic. Alegeţi un exemplu pentru fiecare şi răspundeţi la următoarele întrebări.

Metafora:_______________________________________________
Care era contextul în care a fost folosită metafora respectivă? (spuneţi cine a scris-o sau rostit-o, în ce ocazie, şi
aşa mai departe.)

Care sunt prezumpţiile de bază care stau la baza utilizării acestei metafore? Reuşeşte să contureze exact
comparaţia pe care a intenţionat să o facă? Reuşeşte să clarifice problema sau o încurcă mai mult?

Simbol abstract______________________________________________
Ce reprezintă acest simbol?

Care a fost contextul în care a fost folosit?

Care sunt prezumţiile ce stau la baza acestui simbol? Clarifică problema? Sunt potenţiale surse de eroare?

10
 Profesiunea de analist politic

Ce este analiza politică ?

Produsul unei analize politice poate fi un sfat care să lege o acţiune propusă cu rezultatul ei: acţiunea A
(legea, hotărîrea, etc.) va avea drept consecinţă X. Sau, ceva mai complex: acţiunea A, care poate fi îndeplinită
cu un grad mai mare de siguranţă prin intermediul strategiei S, va duce la costurile sociale C, pentru grupui 1 şi
la beneficiile B pentru grupul 2. Oricum ar fi formulată, analiza politică are ca intenţie să informeze asupra unei
decizii, în mod implicit (din A va rezulta X) sau explicit (trebue făcut A, pentru că va rezulta X, ceea ce este
bine pentru tine, pentru circumscripţia ta electorală, pentru partidul tău, pentru ţara ta).
Evident, nu orice sfat este o analiză politică. Sfatul trebue să fie legat de decizia publică şi corelat cu
valorile sociale. Majoritatea analiştilor politici lucrează pentru guverne, dar şi pentru organizaţii non-profit sau
de afaceri, care sunt interesate în deciziile politice ce le pot afecta activitatea. Deci, cea mai simplă definiţie ar
putea fi următoarea: analiza politică este o recomandare orientată către un client, legată de o decizie publică şi
corelată cu valorile sociale.
Există o multitudine de definiţii ale analizei politice din care vom prezenta doar două:
- analiza politică reprezintă mijloacele de sintetizare a informaţiei, inclusiv rezultate ale unor
cercetări, informaţie necesară pentru o decizie politică (pentru a alege între mai multe alternative)
şi pentru a determina viitoarele informaţii politice relevante (Walter, W, 1971).
- analiza politică este o ştiinţă socială aplicată care utilizează metode multiple de cercetare şi care are
ca scop producerea şi transformarea informaţiilor relevante din punct de vedere politic pentru a
putea fi utilizate în rezolvarea problemelor publice (Dumm, W., 1981).

Analiza politică şi profesiile apropiate

După modelul oferit de Weimer şi Vining (1998, pag. 28), vom compara analiza politică cu alte cinci
paradigme:
- cercetarea academică în ştiinţele sociale;
- cercetarea politicilor publice;
- planificarea clasică;
- jurnalismul;
- administraţia publică;
Ne vom concentra atenţia asupra similarităţilor şi diferenţelor în privinţa a cinci caracteristici:
- obiectivele majore;
- orientarea faţă de client;
- stilul;
- constrîngerile legate de timp;
- slăbiciunile generale;
Rezultatele unor astfel de comparaţii sunt trecute în tabelul nr. 1.
Obiectivul major al cercetării academice în ştiinţele sociale îl reprezintă dezvoltarea teoriilor ce pot
contribui la o mai bună înţelegere a societăţii. Deoarece clientul cercetării aste adevărul, ştiinţele sociale au
dezvoltat metode riguroase pentru a ajunge la teorii şi pentru a le testa din punct de vedere empiric. O nouă
teorie sau o nouă formă de testare empirică pot să nu aibă relevanţă imediată pentru viaţa publică. Cercetarea
academică va contribui doar întîmplător la rezolvarea unei dezbateri legate de o anumită problemă politică,
dezvoltarea cunoştinţelor în ştiinţele sociale formînd o bază pentru cercetări mai specifice, cu o relevanţă
sporită.
În timp ce cercetarea academică încearcă să găsească relaţii între un număr larg de variabile ce descriu
comportamentele, cercetarea politicilor publice se concentrează pe relaţiile dintre variabilele care reflectă
problemele sociale şi variabilele ce pot fi modificate prin intermediul politicilor publice. De exemplu, în
problema criminalităţii, cercetarea academică poate identifica educaţia familială ca pe un factor important.
Pentru că un sistem politic democratic plasează familia în afara sferei de intervenţie publică, sunt puţine lucruri
pe care guvernul le poate face pentru a întări educaţia morală în familii. Cercetătorii în domeniul politicilor
publice vor lua educaţia morală ca pe un dat şi îşi vor concentra atenţia asupra factorilor aflaţi cel puţin parţial,
sub control guvernamental, ca hotărîrea în aplicarea legii sau severitatea pedepselor. S-ar putea face chiar
predicţii, ipoteze ce să fie testate de cercetări viitoare: dacă numărul arestărilor pentru o anumită infracţiune va
creşte cu 10%, să zicem, atunci frecvenţa acelei infracţiuni va scădea cu 5%.
O linie de demarcaţie foarte fină separă cercetările în domeniul politicilor publice de analiza politică.
Orientarea către client este cea care le distinge. Cercetătorii politicilor publice sunt mai puţin legaţi de cei care
iau decizii. Chiar dacă unii politicieni pot fi interesaţi de munca lor, în mod obişnuit ei se consideră membri ai
unei discipline academice. Cîteodată, principala motivaţie în a face cercetări de politici publice poate fi cîştigul
11
financiar personal sau posibilitatea de a dobîndi resurse pentru programe academice de cercetare, cercetătorii
avînd satisfacţia de a vedea că lucrările lor influenţează o politică publică. Pentru că pun accent în special pe
relaţia cu alţi specialişti, cercetătorii politicilor publice sunt mai interesaţi de publicarea în reviste de
specialitate decît în modul în care factorii de decizie folosesc munca lor.

Tabelul nr. 1
Obiectiv Client Stil Constrîngeri Slăbiciuni
major legate de timp generale
Cercetarea Construcţia Adevărul aşa Metode Foarte rar Deseori
academică unor teorii cum este definit riguroase pentru constrîngeri irelevantă
în ştiinţele pentru în cadrul construcţia şi externe pentru nevoile
sociale înţelegerea disciplinei; alţi testarea celor ce iau
societăţii cercetători teoriilor, în decizii
general
retrospective
Cercetarea Prezicerea Actorii din Aplicarea unei Cîteodată Dificultăţi în
politicilor impactului ce îl arena politică metodologii presiuni legate ceea ce priveşte
publice poate avea formale de un termen transformarea
modificarea problemelor de rezultatelor în
unor variabile, politică publică; acţiune
modificare prezicerea guvernamentală
datorată unei consecinţelor
politici publice
Planificarea Definirea şi Interesul public
Reguli stabilite Puţine presiuni Gîndire aplicată
clasică atingerea unor definit din punct
şi norme pe termen scurt, mai mult asupra
stări viitoare de vedere
profesionale, pentru că se dorinţelor în
dorite a profesional specificarea lucrează cu vreme ce
societăţii scopurilor şi obiective pe procesul politic
obiectivelor termen lung este ignorat
Administra- Executarea Interesul public Managerial şi Presiuni Excluderea
ţia publică eficientă a încorporat într- legal temporale legate alternativelor ce
programelor un program de rutina luării sunt externe
stabilite în pentru care deciziilor, cum programului
procesul politic există un ar fi ciclurile
mandat bugetare
Jurnalismul Concentrarea Publicul în Descriptiv Puternice Lipsa
atenţiei publice general presiuni legate profunzimii
asupra de termen analitice şi a
problemelor echilibrului
sociale
Analiza Comparaţia O persoană sau Sinteză a Puternice Miopie ce
politică sistematică şi o instituţie cercetărilor şi a presiuni legate rezultă din
evaluarea specifică, în teoriilor de termen – orientarea către
alternativelor măsură să ia o existente pentru terminarea unei client şi
disponibile decizie a prezice analize este presiunea
actorilor publici consecinţele legată de o temporală
pentru diverselor decizie specifică
rezolvarea acţiuni
problemelor
sociale şi
politice

O altă slăbiciune a cercetării politicilor publice o reprezintă transformarea rezultatelor în politici care să
poată fi implementate, consecinţele practice fiind, în general, în afara sferei de interes academic. Revenind la
exemplul anterior, predicţia cercetătorului de politici publice era că dacă va spori rata arestărilor va scădea rata
criminalităţii – aceasta este însă doar primul pas în dezvoltarea şi evaluarea unei opţiuni politice. Cum poate fi
crescută rata arestărilor? Cît de mult va costa? Ce alte consecinţe va avea acest lucru? Cum poate fi determinat,
12
măsurat, faptul că prezisa reducere a criminalităţii chiar se realizează? Răspunsurile la astfel de întrebări
reclamă informaţii specifice, care sunt lăsate pe seama analiştilor politici, care de fapt modelează opţiunile
politice pentru factorii de decizie.
O paradigmă foarte diferită este planificarea clasică, o reacţie la aparenta dezordine şi la miopia
rezultată din comportamentul de piaţă liberă şi din guvernarea pluralistă. Tehnica generală a planificării este, în
primul rînd, de a specifica scopurile şi obiectivele ce vor conduce la o societate mai bună iar apoi de a
determina cel mai eficient mod de a le atinge. Pentru o planificare eficace este necesară centralizarea autorităţii
în vederea creerii şi execuţiei planului.
Ca un caz extrem, performanţele economiilor centralizate din Europa răsăriteană şi din U.R.S.S.,
subliniază slăbiciunile inerente ale planificării. Una dintre aceste slăbiciuni este dificultatea de a preciza scopuri
corespunzătoare. Planul cincinal poate specifica ce trebue produs, dar sunt puţine şanse ca această producţie să
corespundă cu ceea ce doresc consumatorii. Altă slăbiciune este problema cunoaşterii, cauzată de nevoia de a
colecta şi de a procesa informaţii pentru a înţelege şi a monitoriza direcţia de evoluţie a nenumăraţi agenţi
economici.
Obiectivul administraţiei publice este mai modest decît cel al planificării: conducerea eficientă a
programelor ce au fost încredinţate în procesul politic. Susţinătorii administraţiei încearcă să separe funcţia
managerială de ceea ce ei cred că este corupţia politicii. Idealul este un serviciu public loial şi eficient, liber de
orice interferenţă politică, dedicat implementării şi administrării programelor ce i-au fost încredinţate. Cu alte
cuvinte, ştiinţa managementului este separată de arta politicii.
Atît administraţia publică cît şi analiza politică încearcă să ofere expertiză conducătorilor politici.
Odată create structurile organizaţionale pentru un anumit program, administraţia publică îşi concentrează
atenţia spre rutina deciziilor ce privesc personalul, bugetul şi procedurile operaţionale care ajută la atingerea
scopurilor programului. Deşi analiştii politici trebue să fie preocupaţi de problemele designului organizaţional
şi de fezabilitatea administrativă, ei încearcă să influenţeze alegerea programelor prin intermediul procesului
politic. Una dintre paradigme se concentrează exclusiv în a face bine ceea ce a fost deja ales, iar cealaltă ia în
considerare alegerea a ceea ce trebuie făcut.
Compararea analizei politice cu jurnalismul poate părea ciudată. Jurnalismul se concentrează în mod
obişnuit pe evenimente recente. Rareori i se cer predicţii despre viitor. Cînd ziariştii scriu despre politică,
nevoia de a atrage un număr mare de cititori îi conduce deseori către neobişnuit şi senzaţional, şi mai puţin
către rutină şi mundan. Poveşti cu victime, eroi şi bandiţi captează interesul cititorilor mult mai eficient decît
discuţii nuanţate despre valorile sociale aflate în competiţie. Contribuţia lor la procesul public este de cele mai
multe ori de a introduce probleme politice în agenda publică şi mai puţin de a oferi comparaţii sistematice ale
soluţiilor alternative. Atît analiştii politici cît şi ziariştii au scopuri precise şi se confruntă cu puternice
constrîngeri. Termene extrem de strînse conduc munca ziariştilor. Pentru că o noutate devine foarte repede o
vechitură, ei sunt în faţa perspectivei de a nu putea publica pînă la ediţia următoare. Similar, sfatul analistului
politic, indiferent de cît de sofisticat şi de convingător ar fi, devine inutil dacă este oferit clientului după
termenul în care el trebue să ia o decizie. Rareori este cazul de mai bine mai tîrziu decît niciodată.
Termenele extrem de strînse îi conduc şi pe ziarişti şi pe analiştii politici la strategii similare în
strîngerea informaţiilor. Dosare cu informaţii anterioare şi reţele de oameni care cunosc problema constituie
resurse extrem de valoroase. Ele îi ajută pe ziarişti să plaseze rapid evenimentul în context. Ele joacă un rol
similar şi pentru analistul politic, în plus asigurînd informaţii necesare pentru evaluarea fezabilităţii tehnice,
politice şi administrative ale politicilor alternative atunci cînd timpul nu permite o investigaţie sistematică.
Analiştii politici, ca şi ziariştii, îşi cultivă sursele de informaţie.
Comunicarea este o preocupare principală pentru ambele profesii. Jurnaliştii trebue să fie capabili să îşi
expună poveştile într-o formă care să atragă şi să păstreze interesul cititorilor. Analistul politic trebue să facă
acelaşi lucru pentru clienţii săi. Eficienţa comunicării necesită o exprimare clară - analiştii trebue să fie capabili
să explice munca lor într-un limbaj care să poată fi înţeles de clienţi. Mai mult, pentru că atenţia şi timpul
clienţilor constituie resurse limitate, raportul trebuie să fie concis şi convingător pentru a fi eficient.
În concluzie, ca şi cercetătorii politicilor publice, analiştii politici utilizează teorii ale ştiinţelor sociale
şi metode empirice pentru a prezice consecinţele unor politici alternative. Ca şi jurnalismul, analiza politică
necesită abilităţi în culegerea informaţiilor şi în comunicare. Analiza politică nu este nici atît de îngustă în
scopuri ca administraţia publică şi nici atît de largă în obiective ca planificarea clasică.

13
 Pregătirea de bază pentru analiza politică

Analiza politică este considerată în egală măsură o artă, un meşteşug şi o ştiinţă. Pentru a integra în
mod eficient arta cu meşteşugul şi ştiinţa, pregătirea în domeniu este esenţială.
În primul rând, analistul trebuie să ştie cum să strângă, să organizeze şi să comunice informaţii în
situaţii în care termenele finale sunt stricte, iar accesul la persoane relevante este limitat. El trebuie să fie
capabil să dezvolte strategii pentru o înţelegere rapidă a naturii problemei politice şi să propună mai multe
soluţii posibile. El trebuie să fie capabil să estimeze, cel puţin calitativ, costurile şi beneficiile soluţiilor
alternative şi să comunice aceste evaluări clientului.
În al doilea rând, analistul are nevoie de o anumită perspectivă pentru a încadra problemele sociale în
context. Când este legitimă intervenţia guvernului? În Occident, răspunsul la această întrebare se bazează pe
conceptul de eşec al pieţei - circumstanţe în care urmărirea interesului privat nu conduce la o utilizare eficientă
a resurselor societăţii sau la o distribuţie echitabilă a lor. Analistului îi este necesară şi perspectiva care include
eşecul guvernului, care prin intervenţia sa produce efecte sociale nedorite.
În al treilea rând, analistul trebuie să dispună de abilităţ tehnice care să îi permită o predicţie mai bună
şi o evaluare mai precisă a consecinţelor politicilor alternative. Economia şi statistica reprezintă surse primare
ale acestor abilităţi.
În al patrulea rând, analistul trebuie să înţeleagă comportamentul politic şi cel organizaţional, pentru a
prezice sau poate pentru a influenţa adoptarea şi implementarea cu succes a unei anumite decizii. De asemenea,
înţelegerea viziunii despre lume a clientului şi a posibililor săi oponenţi, îi dă analistului posibilitatea să-şi
folosească datele şi argumentele mai eficient.
În al cincilea rând, analistul trebuie să dispună de un cadru etic de care să ţină cont în relaţiile cu
clienţii săi. Analistul se poate afla în faţa unei dileme când interesele şi preferinţele clientului său diverg
substanţial de cele ale sale în privinţa interesului public.

Etica analizei politice

Analistul politic ce are drept client un filosof rege ar fi norocos din câteva puncte de vedere. Analistul
şi-ar putea pregăti consilierea ştiind că aceasta va fi evaluată cu grijă, după meritele sale, de un lider înţelept,
care pune interesele ţării deasupra celor particulare, ale sale sau ale unui grup oarecare. Sfatul va fi adoptat şi
implementat de către rege, fără a fi nevoie de strategii politice complicate. În acest caz, analistului nu trebuie
să-i fie teamă că ar putea apărea un conflict între idealul profesional al promovării binelui public şi necesitatea
practică de a lucra pentru un client.
Deşi se discută deseori despre analiza politică ca şi cum clienţii ar fi filosofi - regi, realitatea nu este aşa
niciodată. În democraţie, la conturarea procesului politic contribuie foarte mulţi factori. Distribuţia autorităţii,
prin intermediul constituţiei sau a tradiţiei, către oficialii aleşi, birocraţi, magistraţi, garantează fiecăruia o
poziţie în jocul politic. Normele participării democratice asigură faptul că ei vor primi o mulţime de sfaturi şi
de cereri din partea cetăţenilor faţă de care sunt responsabili, cererile putînd fi făcute fie direct, fie indirect, prin
vot. Preşedinţii şi primii miniştri pot avea o poziţie mai favorabilă decât alţi participanţi însă, cu excepţia unor
situaţii cu totul deosebite, chiar şi lor le lipseşte puterea de a selecta şi de a impune o anumită politică printr-o
simplă directivă. Chiar şi în sistemele politice unde şeful executivului are puteri dictatoriale, limitele de timp şi
de atenţie necesită delegarea deciziilor de rutină către alţi oficiali.
Din aceste motive analiştii se pot aştepta să aibă drept clienţi actori ai jocului politic ce vor avea nu
doar o concepţie proprie despre binele societăţii, dar care ar trebui să cunoască şi interesele electoratului dacă
doresc să rămână în acest joc. Faptul real că, în afara sălii de clasă, analiza politică nu poate fi separată de viaţa
politică are implicaţii, atât practice, cât şi etice. Analiştii care ignoră interesele clientului pot fi, la rândul lor,
ignoraţi de acesta. Recomandări care ignoră interesele importante ale altor actori politici vor fi greu de adoptat
sau de implementat. Într-un caz extrem, dacă eficacitatea ar fi singura valoare profesională, un analist "bun" ar
fi acela care şi-ar ajuta clienţii să devină actori mai buni ai jocului politic. Însă, existenţa şi a altor valori, nu
totdeauna explicite, duce la apariţia unor probleme etice mai ample. Analiştii nu trebuie să piardă din vedere
faptul că niciodată o valoare singură, eficienţa economică de exemplu, nu poate asigura o bază adecvată pentru
o decizie publică. De aceea trebuie acordată atenţie relaţiilor ce pot să apară între analişti şi clienţi, în diversele
contexte în care ei se pot afla.

a. Roluri analitice
Analiza politică, ca şi viaţa însăşi, ne pune în faţa conflictului dintre valori. De exemplu: ar trebui
acceptată o politică publică a cărei beneficii sunt mai mari decât costurile pentru întreaga societate, chiar dacă
aceasta implică nişte costuri foarte mari pentru un grup mic? Răspunsul depinde de ponderea pe care o acordăm
eficienţei (a obţine cel mai bun rezultat din resursele disponibile) şi echităţii (corectitudinii cu care sunt
14
distribuite bunurile). Aceste valori, împreună cu altele ca: protejarea vieţii umane, a demnităţii, promovarea
responsabilităţii şi a posibilităţilor individuale de opţiune etc., constituie criterii pentru evaluarea unor
propuneri de politici.
Mai curând decât o concentrare asupra valorilor dintr-o perspectivă unică a unei anumite probleme
politice, ar trebui luate în considerare valorile relevante pentru modul în care analistul ar trebui să se comporte
ca şi consilier profesionist. Trei valori par a fi cele mai înalte: integritatea analitică, responsabilitatea faţă de
client şi consecvenţa propriei concepţii privind binele societăţii ( Weimar şi Vining, 1998, pag. 45). Conflictele
dintre aceste valori ridică pentru analist importante probleme de etică.
Pentru a înţelege mai bine natura acestor valori şi contextul în care ele devin importante, vom lua în
considerare trei concepţii despre rolul pe care îl poate avea un analist. Fiecare rol acordă prioritate uneia din
cele trei valori, acordându-le celorlalte două o importanţă secundară.

1. Tehnicianul obiectiv are ca valoare fundamentală integritatea analitică. El vede abilităţile sale
analitice ca sursă a legitimităţii sale. Rolul analistului, din punctul său de vedere, este de a asigura o consiliere
obiectivă în privinţa consecinţelor soluţiilor propuse. Tehnicianul obiectiv se simte cel mai bine atunci când îşi
foloseşte cunoştinţele la cele mai înalte standarde cunoscute. De aceea el preferă instrumente provenite din
ştiinţele economice, statistică şi din alte domenii ce implică metode bine stabilite.
Tehnicianul obiectiv vede clientul ca pe un rău necesar. Clientul asigură resursele care permit
tehnicianului obiectiv să rezolve probleme interesante. În schimb, clientului i se oferă cea mai bună predicţie
posibilă. Viitorul politic al clientului deţine un loc secund faţă de integritatea analitică în pregătirea,
comunicarea şi utilizarea analizei. Analistul ar trebui să se protejeze pe el însuşi, pentru a nu fi considerat ca
fiind prea apropiat de interesele clientului său. În general, el ar trebui să opteze pentru clienţi instituţionali,
aceştia oferind posibilităţi mai largi pentru o analiză obiectivă.
Tehnicianul obiectiv crede că trebuie identificate valorile relevante pentru alegerea unei anumite soluţii.
Când, din punct de vedere al valorilor relevante, nici o soluţie nu apare ca superioară, alegerea ar trebui lăsată
pe seama clientului şi nu impusă de către analist. Analistul contribuie la binele societăţii, cel puţin pe termen
lung, oferind în mod constant sfaturi lipsite de prejudecăţi, chiar şi atunci când acestea duc la adoptarea unor
politici pe care el personal nu le apreciază prea mult.

2. Avocatul clientului pune accentul principal pe responsabilitatea sa faţă de client. El crede că

analistul îşi datorează legitimitatea, ca participant la procesul politic, clienţilor săi care deţin funcţii în care au
fost aleşi sau în care au fost numiţi sau care reprezintă anumite interese organizate. În schimbul accesului
politic, clientul este servit în mod profesionist, lucru care include loialitatea şi confidenţialitatea. Ca şi medicul,
analistul ar trebui să nu facă rău clientului său. Ca şi avocatul, el ar trebui să susţină în mod viguros interesele
clientului său.
Într-o anumită măsură, avocatul clientului priveşte integritatea analitică în acelaşi fel în care un avocat
îşi priveşte responsabilităţile în cadrul sistemului juridic. Analistul are ca principală responsabilitate faptul de a
nu îşi induce niciodată în eroare clientul prin afirmaţii false sau omisiuni. Odată informat clientul, analistul
poate interpreta în mod public analiza sa, în cea mai bună lumină pentru acesta. Avocatul clientului crede că
integritatea analitică interzice minciuna, însă ea solicită ca informaţiile oferite clientului să nu fie total
dezvăluite publicului şi nici să nu fie corectate în mod public anumite erori ale clientului.
Avocatul clientului trebuie să-şi subordoneze preferinţele politice celor ale clientului său. De aceea
selectarea clienţilor contează foarte mult. Când analistul şi clientul împărtăşesc păreri similare, vor apărea mai
puţine situaţii în care analistul trebuie să susţină politici care sunt în opoziţie cu concepţia sa despre binele
societăţii. Dacă descoperă că părerile clientului diferă foarte mult de ale sale, analistul poate totuşi continua
relaţia, în măsura în care crede că îşi va putea influenţa clientul pe termen lung. El poate vedea în acest fapt o
responsabilitate educaţională.

3. Avocatul problemei crede că analiza trebuie să fie un instrument al progresului către ceea ce el
consideră a fi o societate bună. El se concentrează mai ales asupra valorilor inerente rezultatelor politicii şi mai
puţin asupra altor valori. El se vede pe sine însuşi ca pe un jucător legitim în procesul politic. El se poate vedea
şi ca reprezentant de vârf al unui grup de interese, cum ar fi al celor ce susţin protejarea mediului sau al
săracilor sau al victimelor criminalităţii sau a altora pe care el îi consideră mai puţin reprezentaţi în procesul
politic.
Avocatul problemei îşi alege clienţii în mod oportunist. Clienţii incapabili sau care nu doresc să
promoveze agenda politică personală a avocatului problemei ar trebui abandonaţi în favoarea unora care pot şi
care vor. Analistul oferă clienţilor săi doar acele îndatoriri prevăzute expres în contractul de colaborare.

15
Loialitatea faţă de propria concepţie despre binele societăţii are prioritate faţă de loialitatea arătată oricărui
client.

b. Conflictele de valori
Ne putem imagina fiecare dintre aceste valori extreme ca fiind acceptabil din punct de vedere etic, în
circumstanţe specifice. De exemplu, un analist care lucrează la Cotroceni se va bucura de o poziţie privilegiată
în ceea ce priveşte accesul la informaţia politică. Un factor important în selecţia sa în staff-ul prezidenţial va fi,
fără îndoială, modul în care este percepută loialitatea sa faţă de preşedinte. Acceptând această poziţie, el este de
acord, în mod explicit sau implicit, cu un înalt grad de discreţie în probleme confidenţiale. Exceptând cazurile
extreme în care acţiunea clientului ar duce la încălcarea constituţiei sau a drepturilor omului, confienţialitatea
faţă de client este acceptabilă. În schimb, un consultant al unei comisii guvernamentale pentru energie atomică,
de exemplu, analizând riscurile unei anumite politici nucleare, poate acţiona mai aproape de modelul
tehnicianului obiectiv, plasând integritatea analitică deasupra intereselor politice ale comisiei.
În general, analistul nu trebuie să adopte nici unul dintre cele trei roluri în formele extreme. Decât să
aleagă una dintre cele trei valori fundamentale ca dominantă şi să le ignore total pe celelalte două, analistul ar
trebui mai curând să le ia pe toate trei în consideraţie. Problema etică implică o decizie legată de cât de mult
este sacrificată fiecare valoare atunci când apare un conflict.
Cel mai serios conflict pentru un analist politic implică responsabilitatea faţă de client împotriva
celorlalte valori. O varietate de factori complică raţionamentul etic: continuarea accesului la chestiunile
politice, statusul actual sau viitor de angajat, încrederea clientului, reputaţia analistului.
Cum ar putea acţiona analistul atunci când cererile clientului intră în conflict cu integritatea sa analitică
sau cu ceea ce el consideră a fi binele societăţii? Pentru a găsi un răspuns la această întrebare vom pleca de la
modelul lui Albert O. Hirschman din cartea sa "Abandon, contestare şi loialitate”, (1999). Hirschman studiază
cum reacţionează indivizii care sunt nemulţumiţi de organizaţia în care activează. Ei pot protesta încercând să
schimbe organizaţia din interior, pot abandona organizaţia sau pot să îi rămână loiali. Loialitatea ajută la a
determina cât de mult se poate protesta înainte de a alege abandonul.
Analistul poate exercita diverse combinaţii de protest, abandon şi neloialitate atunci când se confruntă
cu conflicte de valori. Posibilităţile logice sunt prezentate în fig.1. Protestul, abandonul şi neloialitatea sunt
reprezentate de cercuri, iar acţiunile care implică mai mult de o dimensiune sunt reprezentate de intersecţiile
cercurilor (Weimer şi Vining, 1998, pag. 50).

protest ultimatum demisie

scurgere
de informaţii demisie
şi dezvăliure

* a-ţi spune răspicat cuvîntul

sabotaj pînă la sfîrşit

Fig. 1

Să considerăm următoarea situaţie: lucraţi într-o agenţie guvernamentală ca analist politic. Tocmai aţi
primit sarcina de a dezvolta o strategie de implementare a unei politici pe care o consideraţi dăunătoare. După o
deliberare atentă aţi decis că respectiva politică este suficient de rea pentru a vă crea un disconfort moral dacă

16
aţi urma ordinele. În ce condiţii ar fi justificată din punct de vedere etic alegerea fiecăreia din modalităţile de
acţiune din figura 1?
Aţi putea încerca să schimbaţi politica respectivă protestînd în interiorul agenţiei. Probabil veţi începe
cu discuţii informale cu superiorii referitor la obiecţiile pe care le aveţi. Dacă superiorii nu au nici o intenţie de
a încerca să modifice politica, puteţi să vă înaintaţi obiecţiile în mod formal, prin intermediul unor memorii,
către linia ierarhic superioară. Deasemenea, puteţi cere ca sarcina să fie dată altcuiva. La un moment dat veţi
epuiza, totuşi, mijloacele de protest considerate legitime de către organizaţie. Deşi aţi rămas loial acesteia,
protestul dumneavoastră va implica, probabil, unele costuri personale: timpul şi energia consumate pentru
exprimarea opiniei, deranjarea superiorilor, pierderea de influenţă în alte dispute viitoare.
O perspectivă foarte diferită este dacă aţi demisiona atunci cînd vi se cere pregătirea strategiei de
implementare. Costurile personale vor depinde în mare măsură de oportunităţile de angajare din afara agenţiei.
O bună pregătire profesională şi o bună reputaţie fac posibil un transfer uşor pe o poziţie similară. Abilităţi
profesionale mai reduse şi o imagine nu prea bună pot duce la şomaj, cel puţin temporar.
Care sunt, însă, implicaţiile etice ale alegerii dumneavoastră? Dacă pregătirea dumneavoastră este
esenţială pentru implementare, atunci demisia va stopa politica respectivă. Dacă totuşi politica va continua,
atunci valoarea etică a demisiei este pusă sub semnul întrebării.
Combinarea protestului cu ameninţarea cu demisia, prin intermediul unui ultimatum pare să fie
superioară din punct de vedere etic unei simple demisii.
Dincolo de decizia personală de demisie, poate fi o miză mai mare. De ce dumneavoastră credeţi că
politica respectivă este atît de criticabilă în timp ce alţii o aprobă? Poate că răspunsul este că dumneavoastră
aveţi o conştiinţă morală mai dezvoltată, sunteţi mai principial. Ar fi atunci bine pentru societate, pe termen
lung, ca astfel de oameni să părăsească poziţii analitice importante?
Să considrerăm acum acţiunile care implică neloialitatea faţă de client. Aţi putea ajuta la scurgerea
informaţiilor despre planurile organizaţiei către un ziarist, către un parlamentar sau către orice altă persoană
care ar putea perturba aceste planuri. În acest fel protestaţi în afara organizaţiei, însă o faceţi în mod clandestin.
Ar trebui analizată moralitatea acestei acţiuni. Lucrînd sub acoperire, clandestin, speraţi să stopaţi politica pe
care o consideraţi dăunătoare, fără să suferiţi însă nici o consecinţă personală a opoziţiei, în afară doar de
sentimentul de culpabilitate creat de trădarea încrederii clientului şi de acţiunea necinstită.
Valoarea confidenţialităţii nu trebuie considerată doar ca o înşelare a încrederii personale.
Confidenţialitatea contribuie la creşterea eficacităţii organizaţionale. Aşteptîndu-se la confidenţialitate,
decidenţii politici sunt încurajaţi să caute consiliere dincolo de cercul apropiaţilor. Decizia de a viola
confidenţialitatea are implicaţii nu doar pentru client, ci şi asupra aşteptărilor altora.
Aţi putea evita lipsa de onestitate susţinîndu-vă răspicat şi public punctul de vedere. O posibilitate este
de a demisiona şi de a dezvălui planurile fostului client către potenţialii oponenţi. Deşi dezvăluirea, chiar după
demisie, prin violarea confidenţialităţii, rămîne o acţiune neloială. O altă posibilitate este de a continua
protestul, în mod public, în interiorul organizaţiei. Probabil că veţi fi exclus de la accesul la informaţii a căror
dezvăluire ar produce daune politice. Vă puteţi aştepta şi la concediere sau la transferul pe o funcţie moartă, de
unde, în cele din urmă, veţi fi nevoit să demisionaţi. De aceea, această perspectivă combină protestul şi
neloialitatea cu un posibil abandon.
În cele din urmă aţi putea lua în considerare şi sabotajul – neloialitatea fără protest sau abandon. În
proiectarea planului de implementare a politicii cu care nu sunteţi de acord, aţi putea interveni în mod subtil
pentru a forţa agenţia să abandoneze implementarea la un moment dat. Însă sabotajul este suspect din punct de
vedere moral nu doar pentru că presupune o acţiune ascunsă ci şi pentru că utilizează mai curînd
obstrucţionarea decît persuasiunea. Doar în condiţii extreme, în care nu se pot scurge informaţii către exterior,
iar căile rezonabile de protest nu există, ar putea fi justificat sabotajul. Este greu de imaginat, într-un regim
democratic, situaţii care să producă astfel de condiţii.

17