Pedagogia educatiei fizice si pedagogia sportului – ramuri

ale sistemului stiintelor pedagogice

Pedagogia – stiinta educatiei – fundamenteaza theoretic si practice actiunea de formare si

perfectionare a personalitatii omului.
Educatia este functia societatii umane prin care se transmit generatiei tinere valori de cultura si
civilizatie. Pentru a se realize in conformitate cu exigentele societatii si legile stiintelor care il studiaza
(biologice, psihologice, sociologice si pedagogice), omul trebuie educat de la varsta frageda pe tot
parcursul vietii.
Asupra omului se exercita in permanenta fluxul influentelor organizate sau intamplatoare,
constiente sau spontane, positive sau negative.
Sportul, fenomen social de mare amploare, contureaza dimensiuni aproape incomensurabile –
spatii cu micro si macrovalente instructive si educationale. El ingemaneaza structuri de exercitii fizice,
tipuri si categorii de acte motrice specializate si diversificate in cadrul multiplelor ramuri sportive
individuale si colective. Sportul capata o larga arie de raspandire, nemaiintalnita in istoria culturii si
civilizatiei. Importanta activitatilor corporale este evidentiata de multitudinea stiintelor care abordeaza
problematica omului de diferite varste integrat in miscarea organizata.
Pedagogia, stiinta educatiei, isi propune sa descopere si valorile educationale specifice
educatiei fizice si sportului.Aceste ramuri ale sistemului de stiinte pedagogice se numesc pedagogia
educatiei fizice si pedagogia sportului.

Sportul si stiinta; fundamentarea stiintifica a activitatilor corporale

Sportul este o activitate dinamnica, complexa cu multe valente instructiv-educative; este este o
miscare stilizata, cu radacini adanci in miscarile naturale ce tin de nevoile de crestere si de dezvoltare ale
omului pe diferite trepte de formare si perfectionare.
Exercitiul fizic isi are originea in actul motric general al omului realizat de el pentru a actiona
asupra mediului intern si extern pentru intretinerea vietii de relatie, a existentei sale si care s-a
diversificat, in timp, in structuri diferite, in functie de tehnica, sistematizare si efectul urmatit.
In diferitele ramuri de sport, exercitiile fizice complexe sunt structurate in miscari statice si
dinamice. In majoritatea activitatilor sportive, actele motrice care le compun au corespondente cu
motricitatea copiilor si tinerilor. Aceste corespondente realizeaza echilibrul intre interes si atractie, efort
si placere, motivatie si satisfactie.
De la inceputurile ei, stiinta a fost pusa in slujba omului. In activitatea sa omul a intuit, a
observat, a comparat si sintetizat reguli, cerinte, indicatii; a descoperit legi de ordin biologic si
psihologic. Practica social-istorica a impus ordonarea si sistematizarea cunostintelor, exprimate in
categorii si legi. In felul acesta s-au structurat domeniile cunoasterii, clasificate dupa multiple criterii, de
exemplu: formele de miscare ale materiei (mecanica, fizica, chimica, biologica, sociala); legitatile care
guverneaza natura, societatea si gandirea umana.

1
 Formele de miscare care structureaza ramurile sportive au corespondente directe in formele de
miscare ale materiei in general. Aceasta explica necesitatea aprofundarii unor stiinte care dezvaluie
legitatile procesului de crestere si dezvoltare a omului in activitatea sportiva.
Activitatea de instructie si educatie, de formare si perfectionare a personalitatii sportive este
fundamentata stiintific. Cuceririle stiintei contemporane, exprimate printre altele in dobandirea unor noi
cunostinte, priceperi si deprinderi, isi pun amprenta asupra disciplinelor din cadrul diverselor planuri de
invatamant si programe scolare realizate in diferitele scoli de grade si tipuri cu profil de educatie fizica
si sport in care se pregatesc cadrele de instructori, antrenori, profesori de educatie fizica, conducatori ai
miscarii de educatie fizica.
Pedagogilor le revine obligatia de a aprofunda cunoasterea prin studii si cercetari in vederea
insusirii celor mai recente noutati stiintifice.
Sportul, activitate complexa cu serioase implicatii de ordin stiintific, trebuie studiat cu multa
grija, tinand seama de faptul ca si in acest domeniu, ca in orice alta activitate, apar suficiente erori de
ordin educational.
Studiul se axeaza in special pe corespondenta dintre natura miscarii in general si natura
miscarii copilului, directionata in obiective si scopuri precise. Informatiile dobandite in timpul cursurilor,
seminariilor, lucrarilor practice si de laborator sunt retinute izolat fara conexiuni si interrelatii intre
domenii. Adesea, informatia este insusita reproductive, mechanic, fara a fi verificata in practica. Multe
adevaruri stiintifice expuse in cursuri si manuale se pierd, se uita, absolventul ramanand doar cu unele
cunostinte generale, chiar si in domeniul in care s-a specializat.
Cunoasterea presupune observatie, intelegere, selectare, fixare, consolidare, analiza si sinteza,
patrundere in esentialitatea fenomenelor studiate, reflectii cu privire la interrelatia legilor care
fundamenteaza fenomenul sportiv.
Studiul pedagogiei educatiei fizice si al pedagogiei sportului dezvaluie noi valente formative
ale activitatilor corporale de masa si de performanta. Actul sportive, analizat cu discernamant si finite,
nu se poate intelege in afara resurselor lui formativ-educative desprinse cu competenta in procesul de
instructie si educatie a antrenorului cu sportivii.
Procesul instructiei si al educatiei este permanent. Realizat empiric, atrage dupa sine eforturi
inutile si randament scazut. In unele situatii, adevarurile pedagogice apar voalat, trunchiat, iar
motivatiile de ordin didactic si pedagogic, simpliste si putin convingatoare. La o analiza mai atenta a
temeiurilor instructiei si educatiei sportive, acestea trebuie cautate in bazele pedagogiei prescolare in
cazul sporturilor care-si recruteaza cadrele la varstele de 3-6 ani, ale pedagogiei scolare pentru sporturile
individuale si collective care-si selecteaza elevi din scolile generale si licee, ale pedagogiei tineretului si
pedagogiei adultilor pentru sporturile destinate tinerilor si adultilor.
Pedagogia sportului contureaza idealurile si obiectivele educatiei, continutul instructiei si al
educatiei, metodele si procedeele educatiei in activitatile sportive, raporturile antrenor-sportiv in
contextual educatiei, locul si rolul pedagogului-profesor de educatie fizica si antrenor – in contextul
social contemporan.
Cercetarile pedagogice actuale in domeniul educatiei fizice si sportului prefigureaza
delimitarea subsistemelor pedagogiei educatiei fizice si, indeosebi, ale pedagogiei sportului in pedagogia
atletismului, pedagogia boxului, pedagogia fotbalului, pedagogia handbalului, pedagogia voleiului,
pedagogia turismului, etc.

Sportul – o conditie a formarii omului modern

Sportul este o activitate specifica de intrecere in care se valorifica intensive formele de
practicare a exercitiilor fizice in vederea obtinerii de catre individ sau colectiv a perfectionarii

2
posibilitatilor morfofunctionale si psihice, concretizate intr-un record, o depasire proprie sau a
partenerului.
Sportul ca si educatia fizica este o categorie a domeniului, care si-a creat o structura nationala
si internationala proprie, o baza materiala specifica, cadre de specialitate, sisteme si principii care il
individualizeaza fata de celelalte, fara insa a nega legatura lor, uneori cauzala, bazata in primul rand pe
faptul ca valorifica acelasi mijloc – exercitiul fizic, evident de o maniera proprie.
Sporturile individuale si collective practicate in diferite forme, cu sporite exigente si reguli
didactice, prezinta importante valente instructive si educative. In orice joc se educa senzatiile vizuale,
tactile, auditive, chinestezice, perceperiile spatiale si temporale, reprezentarile exercitiilor si ale
structurilor de exercitii. Se formeaza memoria logica, selectiva, se dezvolta imaginatia creatoare,
judecata si rationamentul, functii cognitive mult solicitate in joc. Bine organizate, jocurile cultiva
gandirea rapida si elastica, capacitatea de ordonare si selectare judicioasa a elementelor de joc, prin
combinarea carora, in situatii si stari inedited, se dezvolta inteligenta, se stimuleaza gandirea – inductia,
deductia, comparatia, etc. Valorile afective, virtutile morale sunt prezente in problematica diferitelor
jocuri sportive. Jocurile sportive cultiva spiritul de abnegatie si devotement, spiritul de echipa si dorinta
de afirmare, valorile morale si estetice, respectful reciproc dintre concurenti pe teren si in viata cotidiana.
Sportul , in general, presupune lupta cu sine, exigenta fata de propria persoana, autodepasirea, spiritul de
sacrificiu, puritatea morala. Jocul sportive dezvolta o arie complexa de interese, trebuinte si motivatii,
educa curajul, ambitia, emulatia, atentia distributive, fermitatea, perseverenta, calmul, modestia,
onestitatea, etc.
Unele calitati morale, cum ar fi disciplina constienta, interesul fata de invatatura si de procesul
de pregatire, spiritul de intrajutorare, simtul datoriei si al onoarei, combativitatea in rezolvarea
obiectivelor generale ale colectivului, spiritul de echipa, etc sunt puse in valoare in practica
antrenamentelor si competitiilor sportive. Calitatile intelectuale, fizice si morale se contureaza clar, cu
maximum de durabilitate, in activitatile corporale.
Valentele educationale ale jocurilor sportive trebuie explorate, reliefate prin cai si forme,
metode si mijloace educative. Daca se inteleg, se recunosc ca posibile, se impune sa se descopere caile si
procedeele pentru a le transpune din imperiul posibilitatii in cel al realitatii. Trecerea din planul
posibilului in cel al realului este conditionata de interesul si pasiunea antrenporului pentru explorarea
izvorului educativ.
Observatiile nemijlocite realizate in anumite perioade, analizele, comparatiile, explicatiile si
deductiile desprinse din practica antrenorului il orienteaza in directia conturarii valentelor educative ale
ramurilor de sport in care isi desfasoara activitatea. Acolo unde exista preocuparea de studio, de analiza
si sinteza, valentele educative – izvorul educational – se amplifica prin descoperirea unor noi fatete si
subtilitati pe care un ochi avizat le sesizeaza; in absenta lor consecintele educative sunt negative, sportul
transformandu-se intr-un element de frana, desi prin natura si esenta sa semnifica evolutia in formarea
personalitatii umane.
Aria complexa de probleme educative trebuie cunoscuta temeinic de pedagogul-profesor de
educatie fizica si antrenor. Aceasta presupune si intelegerea esentei unor procese psihice, ca memoria,
gandirea, imaginatia etc., a caror educare se poate realize si prin intermediul activitatilor corporale.

Relatia pedagogia sportului – psihologia sportului

In sporturile individuale, in special cunoasterea complexa a sportivului reprezinta conditia

esentiala a succesului. Daca cercetarile fiziologice, biochimice si , intr-o oarecare masura, genetice se
efectueaza pe scara larga, incercand uneori sa demonstreze adevaruri unamin acceptate – de exemplu,
afirmatia potrivit careia o ereditate favorabila se manifesta prin indici morfofunctionali cunoscuti
nemijlocit in realitatea cu sportivul – in schimb, investigatiile in domeniul psihologiei sunt insuficiente.
3
Se considera salutara elaborarea unor teste de determinare a naturii si gradului de dezvoltare a
senzatiilor, perceptiilor si reprezentarilor, a tipurilor de memorie, imaginatie si gandire, precum si
extinderea studiilor privind inteligenta si creativitatea in activitatea sportive. De exemplu, se stie ca
teama de adversari poate fi apreciata pozitiv sau negativ. Aceasta stare poate fi canalizata in directia
anihilarii emotiilor negative generate de eforturile depuse in antrenament. Pe de alta parte, frica, groaza,
anxietatea, apatia sunt appreciate ca stari correlate cu anumite dispozitiinative sau amplificate de gradul
necunoasterii, al nepregatirii. Elaborarea unor studii referitoare la temperamentele, aptitudinile, talentele,
vocatia in sport, la reactiile specifice ale sportivului conditionate de particularitatile sale psiho-
individuale, iata doar cateva directii in care ar trebui orientate eforturile cercetatorilor pentru a dezvalui
cazuistica succeselor si insucceselor in munca pedagogica cu sportivii.
Asemenea preocupari ale antrenorului pun in evidenta calitatile sale de pedagog competent si
fin psiholog, capabil sa distinga cele mai semnificative variabile din multitudinea acelora care concura la
definirea personalitatii sportivului.

Schema-plan a actiunilor profesorului si elevului in invatarea motrica

Problema de baza a invatarii in educatia fizica si sportive este aceea a formarii si perfectionarii
deprinderilor motrice. Tratarea problemei in lumina psihologiei pedagogice impune completarea
cunostintelor cu acele elemente ce privesc mai ales bazele psihologice ale invatarii.
Invatarea motrica este un process foarte complex care nu poate fi analizat decat pe baza
cunostintelor teoretice si a rezultatelor cercetarii efectuate in directia aceasta. Facand un bilant al
modului cum a fost tratata si studiata problema invatarii exercitiilor fizice, A. T. Puni arata ca bazele
teoretice ale insusirii lor constau din tezele invataturii lui I. P. Pavlov cu privire la activitatea de
ansamblu a scoartei cerebrale si la interactiunea dintre cele doua sisteme de semnalizare, la rolul
important pe acre il are analizatorul motor sic el al cuvantului in formarea, reactualizarea si modificarea
legaturilor temporare.
In procesul invatarii motrice se constata la elevi si sportivi tendinta de a percepe propriile
miscari. Aceste perceptii au un character evolutiv, datorita preocuparii profesorului de a orienta elevii
spre perceperea miscarilor, prin formarea diferitelor teme de lucru ce li se propun. De asemenea, la baza
executiei corecte stau gandirea si reprezentarile kinestezice ale exercitiilor. A fost stabilit si rolul
reprezentarilor in invatarea mentala si in antrenarea miscarilor. Insusirea cunostintelor speciale in
legatura cu exercitiile invatate, a terminologiei, a termenilor-notiuni contribuie la sporirea eficacitatii
memoriei, la intelegerea si la buna insusire a exercitiilor. In sfarsit, crearea priceperii si a obisnuintei de
a relata verbal executiile, de a descrie independent miscarile, de a le autocomanda, in procesul invatarii,
conduc la formarea capacitatii de autoapreciere, la dirijarea constienta a activitatii.
Pornind de la cerintele psihologice ale unei bune invatari motrice, A. T. Puni propune o
schema-plan a actiunilor profesorului si elevului in procesul invatarii:
1. stabilirea verbala precisa a actului motric de catre profesor ( formarea prealabila a
notiunilor, largirea si precizarea lor continua);
2. crearea reprezentarii prealabile asupra tehnicii actului si precizarea ei pe tot
parcursul instruirii;
3. formularea precisa a temei concrete in vederea incercarii de executie a miscarii, pe
care urmeaza sa o efectueze elevul, indicandu-se elemental asupra caruia trebuie
indreptata atentia in cursul executiei, cu accent pe percepere, pe “simtirea”
miscarilor;
4. repetarea verbala exacta a temei de catre cei care executa actiunea;
5. reprezentarea prealabila a actului motric, cu “pronuntarea mentala” a executarii lui
si cu folosirea cuvintelor-autocomenzi;
4
 6. crearea la elevi a tendintei de a relata despre nivelul reusitei actiunilor dupa
executarea lor;
7. executarea actului motric cu folosirea autocomenzilor;
8. relatarea verbala – autoaprecierea asupra modului de executare a sarcinii motrice
propuse;
9. consolidarea, de catre profesor, a relatarii – autoapreciere a elevului prin indicatii
cat mai precise asupra aspectelor positive si negative, atat in executarea miscarii,
cat si in ce priveste relatarea – autoaprecierea.
Urmeaza formularea temei noi, actiunile ulterioare ale profesorului si elevilor succedandu-se
potrivit aceluiasi plan. Planul nu trebuie interpretat dogmatic. In functie de specificul ramurii de sport,
de conditiile procesului instruirii, de pregatirea si particularitatile colectivului, anumite verigi ale
acestuia pot lipsi. O schema simplificata a acestor actiuni poate fi considerata si cea folosita de sportivi
in concurs, in care apar numai patru verigi:
1. reprezentarea exercitiului cu pronuntarea mentala a executiei si folosirea autocomenzilor;
2. executarea exercitiului cu folosirea autocomenzilor;
3. relatarea – autoaprecierea executarii exercitiului;
4. formularea sarcinii pentru incercarea urmatoare.
Din studiul acestei scheme rezulta ca in procesul instruirii colaborarea dintre pedagog si elev
detine rolul principal. Intreaga munca de organizare a cunoasterii senzoriale si rationale de catre elev a
materialului, de asigurare a atentiei, intelegerii si memorarii se desfasoara sub indrumarea continua a
pedagogului, singurul in masura sa aprecieze alegerea mijloacelor si metodelor, in functie de scopurile
propuse.

Sportul – fenomen social cu multiple valente educationale

De la varstele mici pana la adanci batraneti, educatia trebuie realizata sub toate aspectele –
fizic, intelectual, moral, politehnic, igienico-sanitar, sexual, moral-cetatenesc.
Din antichitate si pana in prezent, sportul a fost apreciat ca un fenomen cu multiple valente
educationale. Prin intermediul activitatilor sportive, al miscarii se activeaza marile functiuni ale
organismului – respiratia, circulatia – se tonifica sistemul nervos. Valentele sportului nu sunt numai de
factura fizica. Sportul este prin excelenta miscare si in miscare omul evolueaza, se dezvolta din toate
punctele de vedere. Daca acceptam ca omul se educa de la frageda varsta, din toate punctele de vedere –
in joc, invatatura si munca fizica – in mod necesar retinem idea dezvoltarii multilaterale a finite umane
prin sport. Dar resursele formative ale sportului de orice natura pot fi valorificate numai cu conditia
pedagogizarii acestei activitati umane.
Cercetatorii au inteles necesitatea scientizarii activitatii sportive, a descoperirii legilor
biologice si psihologice care guverneaza fiinta umana in eforturi de mare intensitate.
Nu este suficient doar sa apreciem ca in viata contemporana pedagogia isi extinde aria de
cuprindere asupra intregului proces de formare a omului – de la anstere pe tot parcursul vietii sale – sau
sa justificam necesitatea educatiei fizice in echilibrul si autoreglarea fiintei umane , ci trebuie sa
argumentam stiintific aceste adevaruri in scopul integrarii educatiei fizice in educatia permanenta. Este
necesar sa extindem acest gen de educatie care solicita organismul uman la eforturi mari, fizice si
intelectuale, ratiune pentru care pledam in favoarea integrarii domeniului, a statuarii lui intr-un anume
gen de pedagogie consacrata sportului, exclusive miscarii.
Pedagogia miscarii – domeniu al pedagogiei care studiaza legile si principiile instructiv-
educative in invatarea si perfectionarea actelor motrice.

5
 Pedagogia miscarii constituie baza principalelor ramuri ale pedagogiei domeniului – pedagogia
educatiei fizice , pedagogia sportului.
Pedagogia miscarii presupune studierea energiilor umane, canalizarea justa a dispozitiilor
omului, eliminarea rebuturilor din munca, formarea personalitatii umane in sport si prin sport.

Pedagogia educatiei fizice

Aparuta in procesul muncii, ca o necessitate fireasca, educatia fizica s-a practicat initial
spontan; repetarea miscarilor necesare procurarii hranei a dus la crearea exercitiului fizic si, cu timpul, la
aparitia deprinderilor motrice. Esenta exercitiului fizic, in evolutia si formarea omului, se intelege si se
apreciaza din ce in ce mai mult cu dezvoltarea societatii umane.
Conceptele de “pedagogie a educatiei fizice” si “pedagogie sportiva” nu s-au incetatenit inca in
literatura. Educatia fizica este o activitate complexa (are implicatii fiziologice prin natura exercitiilor
sale, pedagogice prin metoda, biologice prin efectele sale si sociale prin organizarea si activitatea in
centrul careia se afla omul ), studiata de anatomie, fiziologie, biologie, psihologie si , mai ales,
pedagogie. Prin generalizarea studiilor si cercetarilor asupra omului angrenat in complexul exercitiilor
fizice se contureaza ansamblul cunostintelor despre aceasta activitate complexa ce face obiectul stiintei
educatiei fizice.
Cu toate acestea, nu se face o distinctie clara intre educatia fizica ca activitate de formare si
perfectionare a omului si stiinta despre educatie fizica – pedagogia aplicata domeniului – deci pedagogia
educatiei fizice, stiinta care generalizeaza experienta inaintata in activitatea de formare si dezvoltare a
omului.
Termenul de “pedagogia educatiei fizice” nu este acceptat de toti specialistii, intrucat teoria
despre educatia fizica este si de domeniul pedagogiei si al psihologiei si , in special, al stiintelor
biologice. Uneori se neglijeaza, alteori nu se cunoaste sau poate nu s erecunoaste rolul pedagogiei
educatiei fizice; se ignora, totodata, legatura pedagogiei cu stiintele biologice, in general, si a pedagogiei
educatiei fizice si pedagogiei sportive, cu diciplinele biologice care studiaza activitatea omului in cadrul
efortului impus de practicarea exercitiilor fizice si a sportului, in special.
Pedagogia este definite ca “stiinta a educatiei”, intelegand prin aceasta ca activitatea de
educare a oamenilor este un proces ce se desfasoara pe tot parcursul vietii si-I inglobeaza pe toti
membrii societatii. Pe de alta parte, aceasta definitie include in mod logic si activitatea de culturalizare si
educare efectuata de catre toate compartimentele vietii sociale.
Intregul proces de formare si perfectionare a omului in toate perioadele vietii se impune
organizat, fundamentat pe baze stiintifice si ordonat in raport cu principiile si legitatile pedagogiei.
Pedagogia este stiinta care sintetizeaza si generalizeaza esentele celorlalte discipline stiintifice
ce studiaza omul, este un complex stiintific, in ultima instanta o reala forta productiva.
Celelalte stiinte particulare care studiaza procesul de formare a omului isi ofera rezultatele spre
interpretare si prelucrare, dupa ce in prealabil au fost filtrate prin prisma comandamentelor pedagogiei.
Pedagogia ca stiinta a formarii omului trebuie sa fie in acelasi timp si o stiinta a omului.
Aceasta presupune furnizarea cunostintelor si conceptiilor despre toate aspectele vietii si finite umane si ,
implicit, a metodelor de cunoastere a ei.
Pedagogia educatiei fizice se gaseste in relatii de interdependenta cu celelalte discipline
pedagogice, pe care se sprijina si carora le furnizeaza elemente innoitoare rezultate din generalizarea
experientei in domeniul educatiei fizice si sportului. Ea si-a creat deja unele compartimente, inainte
chiar de a-si dobandi autonomia necesara.
Investigatiile in domeniul activitatilor corporale, generalizarea studiilor de specialitate,
fundamentate anatomic, fiziologic, igienic, psihologic si pedagogic duc treptat la o generalizare de
maxima eficienta, la conturarea obiectului stiintei educatiei fizice.
6
 Pedagogia are ca obiect de studio procesul de formare si transformare a omului, de
perfectionare a acestuia. Se poate afirma ca stiintele conexe ca: stiintele biologice, stiintele sociale,
stiintele psihopedagogice isi pun serviciile in slujba stiintei educatiei, in directiile pe acre le contureaza
pedagogia.
Educatia ca “obiect propriu de cercetare si notiune centrala” a pedagogiei constituie un
fenomen unitar si indivizibil. Din necesitati didactice, educatia integrala a omului se studiaza prin
prisma mai multor componente – educatia fizica, educatia intelectuala, educatia morala, educatia estetica,
educatia tehnica si profesionala,etc.
Educatia fizica este o componenta de baza a educatiei integrale a omului. Din cele mai vechi
timpuri educatia fizica a fost considerate ca o necessitate stringenta in formarea omului.
Pedagogia educatiei fizice studiaza educatia fizica ca fenomen social, functiile educatiei fizice
si sportului in actiunea de perfectionare a omului.
Pedagogia educatiei fizice studiaza sarcinile educatiei fizice in etapa actuala, precizeaza
tendintele si directiile noi ale evolutiei educatiei fizice si sportului in contextul social contemporan. Ea
cerceteaza procesul formarii si perfectionarii omului pe cale institutionalizata, in cadrul invatamantului
de educatie fizica, ce prezinta unele particularitati conditionate de insasi organizarea si desfasurarea
acestui proces ( lectii in aer liber, pe stadioane, in Sali de gimnastica, in clase,etc).
Pedagogia educatiei fizice contureaza o adevarata didactica a educatiei fizice – motodica
educatiei fizice. In cadrul predarii se impugn motivatii, generalizari de ordin psihologic, cunoasterea
clasei; studierea si motivarea principiilor didactice in cazurile particulare, in raport de varste scolare,
aplicarea metodelor generale si particulare, motivari de ordin pedagogic privind interesele, trebuintele,
aspiratiile elevilor in domeniul educatiei fizice si sportului, delimitarea sferei de actiune a educatiei
fizice si sportive in procesul de integrare a copilului in viata.
Pedagogia educatiei fizice ofera un camp larg de interpretari ale raportului functional dintre
ereditate, mediu si educatie in procesul formarii omului.
Pedagogia educatiei fizice isi contureaza o “teorie a educatiei” referitoare la valentele educatiei
fizice in formarea omului – dezvoltarea calitatilor fizice de baza: viteza, forta, rezistenta, indemanare;
insusirea de catre elevi a unor notiuni, convingeri, despre nevoia de miscare, formarea deprinderilor
motrice, a obisnuintei de a practica exercitiile fizice.
In procesul educatiei se impune respectarea legilor stiintelor particulare care studiaza omul in
cadrul acestor activitati sportive, pedagogiei ca ca stiinta a educatiei sportive, a educatiei aplicate,
realizate in activitatea sportive, deci pedagogiei sportive sau pedagogiei sportului ii revine rolul
conducator in procesul de formare si perfectionare a omului. Rezulta de aici cateva consecinte de ordin
stiintific-pedagogic:
- constientizarea activitatii sportive, astfel incat sportivii sa-I inteleaga bazele
biologice si psihopedagogice
- cristalizarea personalitatii antrenorului, caruia I se pretend temeinice
cunostinte de anatomie, fiziologie aplicata in domeniul sportului respectiv,
igiena individuala si colectiva, psihologie sportive, etc
- realizarea procesului de formare si perfectionare a sportivului pe baze
riguros stiintifice, in concordanta cu legitatile biologice si psihologice ale
varstelor de crestere si, totodata, cu legile interne ale procesului de
instructie si educatie in antrenamentul sportiv.
In concluzie, este necesara formarea unui antrenor-pedagog care sa cunoasca obiectul si
sarcinile pedagogiei sportive pe ramura, sa manuiasca metodele pedagogice de investigatie adecvate
sportului respective, sa organizeze si sa desfasoare antrenamentul sportive pe baze pedagogice,
fundamentate stiintific.

7
 BIBLIOGRAFIE:

• Nicolae Ceausescu – Pedagogia educatiei fizice si sportului,

Editura Sport – Turism, 1976
• Mihai Epuran – Psihologia educatiei fizice, Bucuresti, 1986